În perioada medievală, zona satului Cucuteni făcea parte din ţinutul Cârligăturii, atestat în 145... more În perioada medievală, zona satului Cucuteni făcea parte din ţinutul Cârligăturii, atestat în 1458 şi desfiinţat în anul 1833, un ţinut mic dar destul de bine populat, căci întrunea toate elementele esenţiale ale habitatului medieval: câmpul, balta şi pădurea. Denumirea ţinutului provine de la faptul că avea forma unui cârlig. Având scaunul la
Articolul de față vizează un demers comparativ în plan literar, recuperarea asemănărilor ideatice... more Articolul de față vizează un demers comparativ în plan literar, recuperarea asemănărilor ideatice și stilistice în opera a doi dintre cei mai cunoscuți scriitori ai secolului al XVIII-lea, românul Dimitrie Cantemir și irlandezul Jonathan Swift. Chiar dacă cei doi nu s-au cunoscut vreodată, inspirația lor în plan literar pare să-i fi unit într-un mod aparte. Principalele lor creații literare, Istoria ieroglifică și Călătoriile lui Gulliver, pot sta alături ca universuri ale satirei și alegoriei, ale fantasticului și imersiei critice în societățile contemporane autorilor lor.
«Loca obscura...» în cadrul proiectului cantemirian de apărare a ortodoxiei prof. Honciuc Bogdan ... more «Loca obscura...» în cadrul proiectului cantemirian de apărare a ortodoxiei prof. Honciuc Bogdan Prezentul demers își propune să investigheze una din ipostazele mai puțin spectaculoase ale personalității lui Dimitrie Cantemir, dar prin nimic mai puțin interesantă, aceea de apologet al credinței creștin-ortodoxe în cadrul unei polemici pe care a purtat-o în plan teologic în anii '20 ai veacului al XVIII-lea. Suntem în măsură să completăm astfel imaginea savantului, a filozofului și cercetătorului pre-iluminist care a fost Cantemir, cu aspectele unui confesionalism intens, adesea obscurat de preocupările citate mai sus, dar pus în evidență constant de deciziile sale și, iată, de o mică lucrare polemică care urmărea să demonteze un eșafodaj de idei de extracție protestantă care se inseraseră într-un catehism anonim apărut în 1720 la Moscova, în Rusia petrină, intitulat «Prima învățătură pentru prunci» (Первое ѹченїе ωмрокωмЪ). Deși anonimă, această scriere era atribuită de Cantemir și contemporanii săi lui Feofan Procopovici, unul din sfătuitorii principali ai țarului Petru cel Mare, aflat în fruntea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, cea mai decelabilă influență ecleziastică din domeniu la acea dată. De origine ucraineană, Feofan (Eleazar) Procopovici (1681-1736) a fost unul din cei mai remarcabili teologi ruși din secolul al XVIII-lea, fondator al mișcării ortodoxe a Luminilor. Studiase la Academia din Kiev, dar apoi și-a continuat formarea la Universitatea Gregoriană iezuită din Roma. Pentru o scurtă perioadă de timp trece la confesiunea uniată și devine călugăr sub numele de Elisei1. Revenit în țară, trece din nou la credința ortodoxă și primește rasa monahală, iar în 1704 devine profesor de poezie, retorică și filozofie la Academia din Kiev, pe care avea să o conducă între 1711-1716.2 La acea dată, Kievul era un focar de cultură care își răspândea luminile asupra întregii Rusii, o cultură ce se individualizase datorită proximității catolicismului polonez, astfel că polemica mereu necesară cu acesta împrumutase clericilor kieveni armele iezuite ale retoricii, iar setea lor de a cunoaște îi conducea adesea în colegiile și bibliotecile Romei, asimilând acolo sursele fundamentale ale umanismului creștin apusean.3 Pierzând din rigiditatea formelor ei caracteristice, ortodoxia greacă se impregna la Kiev de influențe catolice sau protestante, într-un eclectism cultural care dădea naștere traducerilor din operele lui Homer, Platon, Aristotel, Grotius, Pufendorf, Locke. Activând în acest peisaj al Kievului deschis cultural, prin călătoriile sale în Italia și Elveția protestantă, Feofan Procopovici era chemat să realizeze acum munca de sinteză dintre vechi și modern.4 În 1716, Petru cel Mare îi solicită prezența la Sankt-Petersburg, unde avea să fie ridicat la demnitatea de arhiepiscop de Pskov (1718) și primește să sprijine proiectul țarului de a moderniza Statul după model occidental, asigurând Bisericii o funcție subordonată. Procopovici s-a dovedit a fi un instrument util acestei politici, elaborând o serie de regulamente ecleziastice care să corespundă sistemului colegial al Statului pe care și-l dorea conducătorul său.5 Textul acelui Regulament spiritual (Duhovnâi Reglament,1721) elaborat 1 1 Cf. Adam Drozdek, «Prokopovich: from theology to politics.», în Studia Warminskie, XLVII, 2010, pag. 197. 2 Cf. Erich Donnert, «Pierre le Grand et la conception de l'État en Russie à l'aube des Lumières», contribuție apărută în volumul colectiv Études sur le XVIII e siècle, vol. X, editate de către Roland Mortier și Hervé Hasquin, Éditions de l'Univesité de Bruxelles, 1983, pag. 164. 3 Cf. Simone Blanc, «L'Église russe à l'aube du ,,siècle des Lumières''», în Annales. Économies. Sociétés. Civilisations, 20e année, nr. 3, 1965, pag. 450-451. 4 Cf. Idem, pag. 455-456. 5 Cf. Erich Donnert, op.cit., pag. 164.
Caius Brediceanu, Al. Lăpedatu pentru geologie, geografie și etnografie 6 . Ion I.C. Brătianu s-a... more Caius Brediceanu, Al. Lăpedatu pentru geologie, geografie și etnografie 6 . Ion I.C. Brătianu s-a dovedit mereu intransigent și lipsit de orice înclinație spre compromis în problemele teritoriale.
Dezvoltarea capacității de apărare militară a primelor voievodate românești trebuie pusă în legăt... more Dezvoltarea capacității de apărare militară a primelor voievodate românești trebuie pusă în legătură repetatele invazii mongole din spațiul lor în secolul al XIII-lea. Necesitatea unei defensive militare a fost și cea care a determinat corpuri de oaste românești să lupte alături de efective armate ale altor state la sud și est de Carpați și până la țărmul occidental al Mării Negre.
Primele așezăminte spitalicești din țările române au la bază acte de filantropie publică și donaț... more Primele așezăminte spitalicești din țările române au la bază acte de filantropie publică și donații din partea membrilor unei societăți în care modelul caritabil era deja inspirat de tradițiile creștinismului ortodox. Acest lucru este cu atât mai evident1 cu cât constatăm practica obișnuită deja din secolul al XVIII-lea și începutul veacului următor, de a așeza aceste spitale sau embrioni de așezăminte pentru îngrijiri medicale sub protecția spirituală a Bisericii. Localizarea lor nu este niciodată prea departe de spațiul incintei bisericești sau mănăstirești, iar acest lucru este explicabil prin abundența resurselor materiale pe care domeniul spiritual îl putea aloca pentru a desăvârși actul de munificență față de cei bolnavi sau prea săraci pentru a se putea întreține2. Cert este că secolul al XVIII-lea vede apărând în spațiul românesc primele acțiuni de organizare instituțională a asistării sărăciei. Primele așezăminte de asistență au fost spitalele pentru săraci bolnavi, cutia milelor, Orfanotrofia, dar și primele măsuri de interzicere a cerșetoriei și vagabondajului 3. Comparativ cu practicile filantropice din occident, în spațiul românesc apar unele diferențe notabile. În apusul continentului actul caritabil pare a fi definitoriu pentru membri ai societății relativ tineri, activi social, a căror intenție este una de promovare socială a imaginii personale. Pe de altă parte, în țările române donațiile filantropice sunt mai degrabă apanajul unor persoane vârstnice, adesea suferinde și dispuse de a oferi fonduri materiale pentru bolnavi săraci. Motivația de la baza actului filantropic nu mai este reconfigurarea poziției sociale, ci identificarea destinului personal, a suferințelor fizice proprii, cu ale celor prea săraci pentru a se îngriji de boli asemănătoare 4. Un exemplu sugestiv este înființarea spitalului modern de la mănăstirea Sf. Spiridon din Iași de către domnitorul Constantin Cehan Racoviță (1749-1753, 1756-1757). El este afectat personal de moartea tragică a soției sale, provocată de un diagnostic eronat pus de medicul de la curtea sa. Ca urmare, domnitorul reformează vechiul spital al mănăstirii Sf. Spiridon folosind ca model sistemul spitalelor turcești organizate în epocă după tipul occidental. Asigurându-i la 1 ianuarie 1757 venituri prin donarea ocnei domnești de la Tg. Ocna și a unui loc domnesc din Galați, domnitorul 1 1 Milostenia este o practică spirituală valorizată de creștinism. Caritatea creștină este bazată pe cuvintele lui Hristos adresate ucenicilor săi: ,, Vindeți tot ce aveți și dați milostenie. Faceți-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoțul și unde nu roade molia; căci unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră" (Luca XII, 33-34). 2 Cf. Dan Dumitru Iacob, «Aspecte privitoare la practica donației în beneficiul spitalelor urbane din Moldova (secolele XVIII-XIX), în revista Historia Urbana, tomul XVIII, 2010, 194. 3 Cf. Ligia Livadă-Cadeschi, «Săracii din Țările Române la începuturile timpurilor moderne», în volumul colectiv Sărăcie și asistență socială în spațiul românesc (sec. XVIII-XX), coordonat de Ligia Livadă-Cadeschi, 2002, Colegiul Noua Europă, pag. 12. 4 Uneori, acest lucru transpare foarte evident din formula legatelor testamentare prin care membri ai lumii românești lasă cu limbă de moarte ca paturile finanțate de ei să slujească exclusiv celor afectați de boala de care suferiseră ei înșiși în timpul vieții, sau cineva drag din propria familie, cf. Daniel Pavăl, «Filantropie și asistență publică în lumea urbană românească (1864-1914), în revista Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, tomul XLVII, 2011, pag. 197.
În paginile de faţă ne propunem să analizăm maniera în care Reforma târzie a acţionat în plan soc... more În paginile de faţă ne propunem să analizăm maniera în care Reforma târzie a acţionat în plan social şi politic în Geneva secolului al XVI-lea. Dorim să ne axăm demersul pe relevarea transformărilor sociale şi instituţionale pe care oraşul de pe malul lacului Leman le-a cunoscut în perioada cuprinsă între 1541-1564, ani în care aici se manifestă o puternică influenţă a reformatorului Jean Calvin. Pentru a sugera amploarea acestor schimbări în peisajul social genevez vom recurge frecvent la comparaţia cu un experiment utopic de proporţii. De aceea, înainte de a trata subiectul în sine cu toate aspectele sale, ne propunem şi o prezentare a paradigmei utopice. Se impune, astfel, tentativa de a reconstitui istoria unui cuvânt-"utopie". Este o întreprindere dificilă, dar necesară, pe care o supunem aceluiaşi scepticism arătat de Lucien Febvre faţă de posibilităţile reale de reconstituire a sensului unui cuvânt dintr-o epocă sau alta. Termenul "utopie" întâlneşte sensuri din cele mai complexe. El este creaţia lui Thomas Morus, umanistul englez care, în buna tradiţie a calambururilor intelectuale ale epocii sale, îşi numise astfel una din lucrările cele mai importante, apărută în limba latină la 1516. Utopia era numele unei
1 Introduction Dans les pages qui s'ensuivent on se propose d'apporter une contribution à l'histo... more 1 Introduction Dans les pages qui s'ensuivent on se propose d'apporter une contribution à l'histoire du retentissement de la Réforme sur le continent européen. Étant donné que les aspects liés à l'impact du protestantisme en Occident ont été assez bien étudiés par les spécialistes, nous avons décidé de considérer comme notre domaine particulier d'intérêt dans la présente démarche, l'espace sud-est européen. Pour un plus de précision, cet essai se limite à présenter la manière dont la Réforme a touché quatre régions de l'Est du continent : la Pologne, la Hongrie, la Transylvanie et la Moldavie. Les raisons pour choisir ces quatre entités politiques voisines consistent dans la possibilité de surprendre des relations et influences entre elles. Cette approche permettra aussi une comparaison de l'évolution du protestantisme dans l'ensemble envisagé. Du point de vue chronologique, notre investigation s'arrête sur la période des XVI e -XVII e siècles, mais des considérations hors cette limite temporelle sont aussi possibles.
La Réforme protestante représente une mutation importante dans le domaine de la spiritualité chré... more La Réforme protestante représente une mutation importante dans le domaine de la spiritualité chrétienne aux aubes du XVI e siècle. La signification du ce moment historique fait toujours l'objet de la démarche historique. Il s'agit d'une entreprise complexe, qui se propose de trouver les causes du ce mouvement, sa modalité d'agir sur les consciences, les influences qu'il a eues dans le plan culturel et celui des mentalités, l'ensemble des conséquences suscités. Cette nouvelle direction confessionnelle na[t en Occident, durant une période de transition qui marque le passage entre le crépuscule du Moyen-Âge et la modernité. Le nouveau phénomène paru dans le sein de l'Église catholique a connu un retentissement assez large dans les régions orientales du continent. Cette affirmation contient la motivation de la présente démarche, car, dans l'ensemble de la Réforme, on se propose de suivre les aspects tout à fait particuliers enregistrés par son évolution dans les régions trouvées à la périphérie du continent. Ainsi, notre sujet d'intérêt est représenté par la parution de la doctrine antitrinitaire en Pologne pendant le XVI e siècle et son parcours durant les premières décennies de son existence sur le plan local. La principale motivation en choisissant un tel problème pour notre investigation réside dans la conviction qu'une analyse du phénomène
Scrisori persane» și «Sistemul religiei muhammedane»: o privire ambivalentă asupra Islamului Înce... more Scrisori persane» și «Sistemul religiei muhammedane»: o privire ambivalentă asupra Islamului Începutul secolului al XVIII-lea este epoca pre-iluminismului, a primelor scrieri care fundamentează spiritul de cunoaştere raţională, toleranţă şi libertate al acestui veac. Este o perioadă de analize politice, sociale şi culturale, concretizate în tratate enciclopedice sau satire sociale, utopii literare sau meditaţii filozofice. În acest context cultural activează doi contemporani care ignorau existenţa celuilalt, la limitele opuse ale continentului european: filozoful francez Montesquieu (1689-1755) şi fostul domn al Moldovei, savantul enciclopedist Dimitrie Cantemir (1673-1723).
Mesianismul, ideea că o națiune are de îndeplinit un rol salvator în istoria popoarelor lumii, es... more Mesianismul, ideea că o națiune are de îndeplinit un rol salvator în istoria popoarelor lumii, este intim legat de evoluția ideologiei puterii politice din Rusia, creștinismul Rusiei ortodoxe a fost, în perspectiva sa mistică și prin vocația sa de dominație, responsabil pentru destinul spiritual al Rusiei de a conduce omenirea. Începând cu ideologia politică „Moscova – a treia Romă” și până la vocația internațională a comunismului sovietic, mesianismul a fost la baza legitimării expansiunii și pretenției de dominație universalistă a Rusiei. Prezentul demers are în vedere „migrația ideologiilor” puterii, de la cea a Romei din Occident, prăbușită sub loviturile barbarilor în 476, la „noua Romă” a lui Constantin fondată în 330 și cunoscută Imperiului Bizantin în etapa grecizării sale culturale, pentru ca în final, în secolul al XV-lea, după căderea Constantinopolului în 1453 sub atacul turcilor otomani, puterea imperială să migreze la Moscova, „ a treia Romă” în pretenția sa creștin-universalistă. Ideea imperială „Moscova – a treia Romă” a rămas o moștenire a bazelor ideologice ale puterii de Stat în Rusia pe parcursul ultimelor cinci secole, fiind supusă mutațiilor inerente schimbărilor de fizionomie politică ale acestuia, dar rămânând la fel de puternică în substratul ei de legitimare prin forța argumentului istoric regăsit într-un trecut mereu refasonat și mitizat pentru a răspunde cerințelor prezentului. Pentru Rusia, vocația ei imperială a presupus mereu un demers comparatist cu fostul spațiu de emergență al ideii imperiale, lumea occidentală, identificată ca inamic în plan spiritual și politic, subiect al unei xenofobii generate de teama de „celălalt”, de valorile sale diferite. Pentru Rusia, actuala sa doctrină de apărare, „Russkii mir” traduce o tendință defensivă, de repliere pe vechea moștenire teritorial-politică a țarismului care-și justifica puterea imperială prin teoria politică „Moscova – a treia Romă”. Vechile structuri de fundamentare ideologică au fost reapelate, reactualizate, retehnologizate discursului legitimant din prezent, la fel cum fostele focoase nucleare din perioada „Războiului Rece” au supuse modernizării și reintegrării serviciului activ de către forțele aerospațiale ale Federației Ruse.
Secolele XV-XVI au fost cruciale pentru echilibrarea raporturilor dintre Biserica şi Statul rus, ... more Secolele XV-XVI au fost cruciale pentru echilibrarea raporturilor dintre Biserica şi Statul rus, această problemă a presupus în primul rând o soluţie cu privire la stăpânirea asupra pământului, lucru ce a motivat instituţia ecleziastică să ofere puterii seculare susţinerea ei, precum şi o fundamentare ideologică. În cadrul acestui compromis în problema proprietății, pentru asigurarea simfoniei depline între Stat și Biserică, trecutul istoric a fost încă odată subiectul „ideologizării” cu scop politic. Elaborarea doctrinei cu privire la autocrația rusă „Moscova – a treia Romă”, a impus, în momente-cheie, rescrierea trecutului care să deservească un proiect politic. Dacă istoriografia secolelor XIX-XX moștenise deja ideea a două facțiuni („posesori”/„neposesori”) care se confruntaseră în problema proprietății monastice la Sinodul de la Moscova din 1503, este pentru că autoritatea politică intenționa să afle la jumătatea secolului al XVI-lea o înregistrare și fiscalizare a veniturilor bisericești menite să participe și ele la funcția de apărare a Statului. Atunci cînd acest lucru s-a realizat în final, prin deciziile Sinodului Stoglav din 1551, legitimarea politică a noutății sau schimbării a impus reconstrucția trecutului istoric și a mărturiilor sale. Personalități din mediul monahal care se exprimaseră în problema posesiei de bunuri materiale de către mănăstiri la cunpăna secolelor XV-XVI, precum starețul Nil Sorski și Iosif de Volokolamsk, au devenit „actorii” involuntari ai unei remodelări a istoriei cu intenție precisă: justificarea dreptului Bisericii de a poseda, în virtutea funcției ei caritabile, bunuri materiale. Ca urmare, „confruntarea” celor doi în problema proprietății monahale din Sinodul anului 1503, ține de funcțiile legitimante ale mitului istoric. Cel mai probabil, ideile și acțiunile celor două personalități au inspirat clericilor din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ideea de a-i dispune într-un conflict ilustrativ și paradigmatic pentru o problemă care avea să-și afle soluționări abia jumătate de veac mai târziu, în momentul în care doctrina politică a autocrației țariste și simfonia deplină dintre Stat și Biserică în Rusia se exprimau oficial după un lung proces de centralizare teritorial-politică și fundamentări ideologice.
În secolele XV-XVI Europa occidentală redescoperă Rusia după perioada de ocultare geografică indu... more În secolele XV-XVI Europa occidentală redescoperă Rusia după perioada de ocultare geografică indusă de marea invazie mongolă din 1240. Rusia se deschide însă plină de suspiciune la observațiile călătorilor străini prin spațiul ei, adesea aflați sub imperiul intereselor comerciale, politice sau religioase.
Introducere Această lucrare intenționează să fie un demers fundamentat pe perspectivele multiple ... more Introducere Această lucrare intenționează să fie un demers fundamentat pe perspectivele multiple în sesizarea gradului centralizării statale în Rusia secolelor al XV-lea şi al XVI-lea. Deoarece în teoria regimen-ului medieval Statul şi Biserica se aflau imbricate în actul conducerii politico-religioase, am optat, pentru a oferi detalii asupra gradului de realizare a procesului de centralizare statală, pentru perspectiva religioasă. În esenţă, subiectul disidenţei confesionale sau al ereziei din teritoriile ruseşti în aceste două secole, precum şi modalitatea specifică a ierarhiei Bisericii şi Statului rus de a se raporta la ele, vor avea rolul de a oferi un indiciu asupra gradului de agregare a structurilor statului centralizat şi absolutist care s-a afirmat politic în răsăritul Europei începând cu această perioadă. Ne-am propus, aşadar, să analizăm un aspect politic, un fenomen de centralizare statală, dar instrumentele analizei nu vor fi selectate din acelaşi domeniu, ci din perspectiva celui spiritual. Manifestările Bisericii ruse în raport cu ereziile care au tulburat-o în secolele XV-XVI au produs suficiente afirmaţii asupra gradului de autoritate politică şi structurarea ei în scopul anihilării devierilor de la dogmele ortodoxiei. Perspectiva religiosului serveşte, deci, ca un filtru pentru a evidenţia transformări petrecute în domeniul politic. Opţiunea pentru o altă perspectivă istorică asupra fenomenului analizat s-ar justifica prin faptul că ar implica mai multă obiectivitate, deoarece perspectiva ,,celuilalt'', în speţă a oamenilor Bisericii din aceste două veacuri, este capabilă să indice mult mai just în ce măsură autoritatea politică a vremii şi-a permis manifestări ale puterii care indică definitivarea centralizării statale şi germenii absolutismului de mai târziu. Conectarea disidenţei confesionale din teritoriile ruseşti din secolele al XV-lea şi al XVI-lea cu o temă atât de importantă precum centralizarea puterii politice în statul rus în epocă, poate părea forţată şi inadecvată. Şi totuşi, într-o perioadă în care Biserica şi Statul erau elementele binomului puterii, este firesc ca transformările ce l-au afectat pe unul dintre ele să fie vizibile şi la nivelul celuilalt. Scopul lucrării nu va fi acela de a analiza în detaliu etapele centralizării teritoriale şi ale puterii politice a Statului rus în aceste două secole, ci de a oferi indicii asupra amplorii acestui fenomen istoric pe baza reacţiilor Bisericii ruse confruntată cu erezia. În măsura în care această Biserică a recunoscut Statului reprezentat de puterea ţarului rus investit prin mila lui Dumnezeu o participare mai limitată, sau, dimpotrivă, mai fermă, la eradicarea corupătorilor Sf. Tradiţii şi ai dogmei, avem un argument suficient pentru tentativa de a detecta gradul de centralizare a puterii.
Paginile de mai sus descriu o lume a copilăriei medievale din spațiul românesc în care copiii era... more Paginile de mai sus descriu o lume a copilăriei medievale din spațiul românesc în care copiii erau mult mai puțin decât astăzi actanții principali ai unei perioade distincte și fermecătoare a vieții în raport cu timpurile prezente. Departe de a fi un absent al istoriei pentru secolele medievale, copilul nu este însă o constantă a scenei în domeniul social, el transpare indirect prin intermediul surselor scrise și în artele figurative, existența lui fiind una mediată de adulții la care se raportează prin diverse relații de consanguinitate în cadrul neamului, clanului familial. Apariție ștearsă și fantomatică adeseori în sursele medievale, marginal și cu referințe limitate, copilul este în primul rând un instrument al succesiunii într-o lume ierarhizată, bazată pe principiul posesiei asupra pământului. Calitatea sa juridică de moștenitor într-o linie de succesiune directă este preeminentă. Celelalte aspecte ale vieții copilului medieval intervin în surse ca fapte diverse, fiind deseori consemnate ca informație de context succint în viața unei comunități mai largi sau cu privire la o persoană adultă. Mai mult decât azi, copiii medievali erau ignorați ca ființe cu drepturi proprii și erau obedienți complet autorității părintești, transgresiunea acesteia atrăgând pedepse și restricții grave. În ciuda acestor lucruri, nu putem exclude ideea că afecțiunea față de copii sau atașamentul acestora față de lumea adulților ar fi fost în Evul Mediu românesc mai reduse decât astăzi. Sursele demonstrează – cu raritate, este drept – păstrarea sentimentelor general umane față de copii, afecțiunea firească a adulților acelor vremuri față de cei mici și iubirea cu care aceștia răspundeau. În special din secolul al XVII-lea, care anticipează în spațiul românesc o perioadă de final a medievalității, sursele privitoare la copii și copilărie devin brusc mai vii în tonul lor descriptiv general, ne lasă ceva mai multe detalii și informații pe baza cărora putem reconstitui o lume inaudibilă și aproximativ invizibilă pentru istoria de suprafață a trendului economic și politic. Recuperarea acestei părți esențiale a istoriei grupului familial trebuie să se realizeze în respect față de adevăr și din dorința de a descoperi moștenirea culturală a ideii de copil și copilărie cu toate aspectele lor diverse pe care o avem în prezent. Copii ai copiilor din trecut, suntem cei care privim la copilăria lor descoperind reminiscențele ei în propria noastră copilărie.
ceea ce s-a păstrat împotriva răutății vremurilor și a lipsei de înțelegere a oamenilor este de a... more ceea ce s-a păstrat împotriva răutății vremurilor și a lipsei de înțelegere a oamenilor este de așa mare preț încât rostul nostru în istoria civilizației se fixează mai mult de jumătate prin aceasta. Restul, vitejia, istețimea diplomatică, cultura, literatura, alcătuiește cealaltă jumătate. Dar nu oricine citește o carte literară, istorică, pe când lucrurile acestea se înfățișează imperativ în fața oricui are puțin simț… căci monumentul istoric cuprinde în sine mai multe lucruri: un meșteșug de a clădi care nu se mai obișnuiește, o frumuseță care nu se mai poate îndeplini și, pe lângă acestea, o sumă mai mare sau mai mică de amintiri, ceva din viața oamenilor care s-au strecurat rugându-se, luptând, trăind între acele ziduri sau între pereții aceia". (Nicolae Iorga)
În perioada medievală, zona satului Cucuteni făcea parte din ţinutul Cârligăturii, atestat în 145... more În perioada medievală, zona satului Cucuteni făcea parte din ţinutul Cârligăturii, atestat în 1458 şi desfiinţat în anul 1833, un ţinut mic dar destul de bine populat, căci întrunea toate elementele esenţiale ale habitatului medieval: câmpul, balta şi pădurea. Denumirea ţinutului provine de la faptul că avea forma unui cârlig. Având scaunul la
Articolul de față vizează un demers comparativ în plan literar, recuperarea asemănărilor ideatice... more Articolul de față vizează un demers comparativ în plan literar, recuperarea asemănărilor ideatice și stilistice în opera a doi dintre cei mai cunoscuți scriitori ai secolului al XVIII-lea, românul Dimitrie Cantemir și irlandezul Jonathan Swift. Chiar dacă cei doi nu s-au cunoscut vreodată, inspirația lor în plan literar pare să-i fi unit într-un mod aparte. Principalele lor creații literare, Istoria ieroglifică și Călătoriile lui Gulliver, pot sta alături ca universuri ale satirei și alegoriei, ale fantasticului și imersiei critice în societățile contemporane autorilor lor.
«Loca obscura...» în cadrul proiectului cantemirian de apărare a ortodoxiei prof. Honciuc Bogdan ... more «Loca obscura...» în cadrul proiectului cantemirian de apărare a ortodoxiei prof. Honciuc Bogdan Prezentul demers își propune să investigheze una din ipostazele mai puțin spectaculoase ale personalității lui Dimitrie Cantemir, dar prin nimic mai puțin interesantă, aceea de apologet al credinței creștin-ortodoxe în cadrul unei polemici pe care a purtat-o în plan teologic în anii '20 ai veacului al XVIII-lea. Suntem în măsură să completăm astfel imaginea savantului, a filozofului și cercetătorului pre-iluminist care a fost Cantemir, cu aspectele unui confesionalism intens, adesea obscurat de preocupările citate mai sus, dar pus în evidență constant de deciziile sale și, iată, de o mică lucrare polemică care urmărea să demonteze un eșafodaj de idei de extracție protestantă care se inseraseră într-un catehism anonim apărut în 1720 la Moscova, în Rusia petrină, intitulat «Prima învățătură pentru prunci» (Первое ѹченїе ωмрокωмЪ). Deși anonimă, această scriere era atribuită de Cantemir și contemporanii săi lui Feofan Procopovici, unul din sfătuitorii principali ai țarului Petru cel Mare, aflat în fruntea Sfântului Sinod al Bisericii Ruse, cea mai decelabilă influență ecleziastică din domeniu la acea dată. De origine ucraineană, Feofan (Eleazar) Procopovici (1681-1736) a fost unul din cei mai remarcabili teologi ruși din secolul al XVIII-lea, fondator al mișcării ortodoxe a Luminilor. Studiase la Academia din Kiev, dar apoi și-a continuat formarea la Universitatea Gregoriană iezuită din Roma. Pentru o scurtă perioadă de timp trece la confesiunea uniată și devine călugăr sub numele de Elisei1. Revenit în țară, trece din nou la credința ortodoxă și primește rasa monahală, iar în 1704 devine profesor de poezie, retorică și filozofie la Academia din Kiev, pe care avea să o conducă între 1711-1716.2 La acea dată, Kievul era un focar de cultură care își răspândea luminile asupra întregii Rusii, o cultură ce se individualizase datorită proximității catolicismului polonez, astfel că polemica mereu necesară cu acesta împrumutase clericilor kieveni armele iezuite ale retoricii, iar setea lor de a cunoaște îi conducea adesea în colegiile și bibliotecile Romei, asimilând acolo sursele fundamentale ale umanismului creștin apusean.3 Pierzând din rigiditatea formelor ei caracteristice, ortodoxia greacă se impregna la Kiev de influențe catolice sau protestante, într-un eclectism cultural care dădea naștere traducerilor din operele lui Homer, Platon, Aristotel, Grotius, Pufendorf, Locke. Activând în acest peisaj al Kievului deschis cultural, prin călătoriile sale în Italia și Elveția protestantă, Feofan Procopovici era chemat să realizeze acum munca de sinteză dintre vechi și modern.4 În 1716, Petru cel Mare îi solicită prezența la Sankt-Petersburg, unde avea să fie ridicat la demnitatea de arhiepiscop de Pskov (1718) și primește să sprijine proiectul țarului de a moderniza Statul după model occidental, asigurând Bisericii o funcție subordonată. Procopovici s-a dovedit a fi un instrument util acestei politici, elaborând o serie de regulamente ecleziastice care să corespundă sistemului colegial al Statului pe care și-l dorea conducătorul său.5 Textul acelui Regulament spiritual (Duhovnâi Reglament,1721) elaborat 1 1 Cf. Adam Drozdek, «Prokopovich: from theology to politics.», în Studia Warminskie, XLVII, 2010, pag. 197. 2 Cf. Erich Donnert, «Pierre le Grand et la conception de l'État en Russie à l'aube des Lumières», contribuție apărută în volumul colectiv Études sur le XVIII e siècle, vol. X, editate de către Roland Mortier și Hervé Hasquin, Éditions de l'Univesité de Bruxelles, 1983, pag. 164. 3 Cf. Simone Blanc, «L'Église russe à l'aube du ,,siècle des Lumières''», în Annales. Économies. Sociétés. Civilisations, 20e année, nr. 3, 1965, pag. 450-451. 4 Cf. Idem, pag. 455-456. 5 Cf. Erich Donnert, op.cit., pag. 164.
Caius Brediceanu, Al. Lăpedatu pentru geologie, geografie și etnografie 6 . Ion I.C. Brătianu s-a... more Caius Brediceanu, Al. Lăpedatu pentru geologie, geografie și etnografie 6 . Ion I.C. Brătianu s-a dovedit mereu intransigent și lipsit de orice înclinație spre compromis în problemele teritoriale.
Dezvoltarea capacității de apărare militară a primelor voievodate românești trebuie pusă în legăt... more Dezvoltarea capacității de apărare militară a primelor voievodate românești trebuie pusă în legătură repetatele invazii mongole din spațiul lor în secolul al XIII-lea. Necesitatea unei defensive militare a fost și cea care a determinat corpuri de oaste românești să lupte alături de efective armate ale altor state la sud și est de Carpați și până la țărmul occidental al Mării Negre.
Primele așezăminte spitalicești din țările române au la bază acte de filantropie publică și donaț... more Primele așezăminte spitalicești din țările române au la bază acte de filantropie publică și donații din partea membrilor unei societăți în care modelul caritabil era deja inspirat de tradițiile creștinismului ortodox. Acest lucru este cu atât mai evident1 cu cât constatăm practica obișnuită deja din secolul al XVIII-lea și începutul veacului următor, de a așeza aceste spitale sau embrioni de așezăminte pentru îngrijiri medicale sub protecția spirituală a Bisericii. Localizarea lor nu este niciodată prea departe de spațiul incintei bisericești sau mănăstirești, iar acest lucru este explicabil prin abundența resurselor materiale pe care domeniul spiritual îl putea aloca pentru a desăvârși actul de munificență față de cei bolnavi sau prea săraci pentru a se putea întreține2. Cert este că secolul al XVIII-lea vede apărând în spațiul românesc primele acțiuni de organizare instituțională a asistării sărăciei. Primele așezăminte de asistență au fost spitalele pentru săraci bolnavi, cutia milelor, Orfanotrofia, dar și primele măsuri de interzicere a cerșetoriei și vagabondajului 3. Comparativ cu practicile filantropice din occident, în spațiul românesc apar unele diferențe notabile. În apusul continentului actul caritabil pare a fi definitoriu pentru membri ai societății relativ tineri, activi social, a căror intenție este una de promovare socială a imaginii personale. Pe de altă parte, în țările române donațiile filantropice sunt mai degrabă apanajul unor persoane vârstnice, adesea suferinde și dispuse de a oferi fonduri materiale pentru bolnavi săraci. Motivația de la baza actului filantropic nu mai este reconfigurarea poziției sociale, ci identificarea destinului personal, a suferințelor fizice proprii, cu ale celor prea săraci pentru a se îngriji de boli asemănătoare 4. Un exemplu sugestiv este înființarea spitalului modern de la mănăstirea Sf. Spiridon din Iași de către domnitorul Constantin Cehan Racoviță (1749-1753, 1756-1757). El este afectat personal de moartea tragică a soției sale, provocată de un diagnostic eronat pus de medicul de la curtea sa. Ca urmare, domnitorul reformează vechiul spital al mănăstirii Sf. Spiridon folosind ca model sistemul spitalelor turcești organizate în epocă după tipul occidental. Asigurându-i la 1 ianuarie 1757 venituri prin donarea ocnei domnești de la Tg. Ocna și a unui loc domnesc din Galați, domnitorul 1 1 Milostenia este o practică spirituală valorizată de creștinism. Caritatea creștină este bazată pe cuvintele lui Hristos adresate ucenicilor săi: ,, Vindeți tot ce aveți și dați milostenie. Faceți-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoțul și unde nu roade molia; căci unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră" (Luca XII, 33-34). 2 Cf. Dan Dumitru Iacob, «Aspecte privitoare la practica donației în beneficiul spitalelor urbane din Moldova (secolele XVIII-XIX), în revista Historia Urbana, tomul XVIII, 2010, 194. 3 Cf. Ligia Livadă-Cadeschi, «Săracii din Țările Române la începuturile timpurilor moderne», în volumul colectiv Sărăcie și asistență socială în spațiul românesc (sec. XVIII-XX), coordonat de Ligia Livadă-Cadeschi, 2002, Colegiul Noua Europă, pag. 12. 4 Uneori, acest lucru transpare foarte evident din formula legatelor testamentare prin care membri ai lumii românești lasă cu limbă de moarte ca paturile finanțate de ei să slujească exclusiv celor afectați de boala de care suferiseră ei înșiși în timpul vieții, sau cineva drag din propria familie, cf. Daniel Pavăl, «Filantropie și asistență publică în lumea urbană românească (1864-1914), în revista Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol, tomul XLVII, 2011, pag. 197.
În paginile de faţă ne propunem să analizăm maniera în care Reforma târzie a acţionat în plan soc... more În paginile de faţă ne propunem să analizăm maniera în care Reforma târzie a acţionat în plan social şi politic în Geneva secolului al XVI-lea. Dorim să ne axăm demersul pe relevarea transformărilor sociale şi instituţionale pe care oraşul de pe malul lacului Leman le-a cunoscut în perioada cuprinsă între 1541-1564, ani în care aici se manifestă o puternică influenţă a reformatorului Jean Calvin. Pentru a sugera amploarea acestor schimbări în peisajul social genevez vom recurge frecvent la comparaţia cu un experiment utopic de proporţii. De aceea, înainte de a trata subiectul în sine cu toate aspectele sale, ne propunem şi o prezentare a paradigmei utopice. Se impune, astfel, tentativa de a reconstitui istoria unui cuvânt-"utopie". Este o întreprindere dificilă, dar necesară, pe care o supunem aceluiaşi scepticism arătat de Lucien Febvre faţă de posibilităţile reale de reconstituire a sensului unui cuvânt dintr-o epocă sau alta. Termenul "utopie" întâlneşte sensuri din cele mai complexe. El este creaţia lui Thomas Morus, umanistul englez care, în buna tradiţie a calambururilor intelectuale ale epocii sale, îşi numise astfel una din lucrările cele mai importante, apărută în limba latină la 1516. Utopia era numele unei
1 Introduction Dans les pages qui s'ensuivent on se propose d'apporter une contribution à l'histo... more 1 Introduction Dans les pages qui s'ensuivent on se propose d'apporter une contribution à l'histoire du retentissement de la Réforme sur le continent européen. Étant donné que les aspects liés à l'impact du protestantisme en Occident ont été assez bien étudiés par les spécialistes, nous avons décidé de considérer comme notre domaine particulier d'intérêt dans la présente démarche, l'espace sud-est européen. Pour un plus de précision, cet essai se limite à présenter la manière dont la Réforme a touché quatre régions de l'Est du continent : la Pologne, la Hongrie, la Transylvanie et la Moldavie. Les raisons pour choisir ces quatre entités politiques voisines consistent dans la possibilité de surprendre des relations et influences entre elles. Cette approche permettra aussi une comparaison de l'évolution du protestantisme dans l'ensemble envisagé. Du point de vue chronologique, notre investigation s'arrête sur la période des XVI e -XVII e siècles, mais des considérations hors cette limite temporelle sont aussi possibles.
La Réforme protestante représente une mutation importante dans le domaine de la spiritualité chré... more La Réforme protestante représente une mutation importante dans le domaine de la spiritualité chrétienne aux aubes du XVI e siècle. La signification du ce moment historique fait toujours l'objet de la démarche historique. Il s'agit d'une entreprise complexe, qui se propose de trouver les causes du ce mouvement, sa modalité d'agir sur les consciences, les influences qu'il a eues dans le plan culturel et celui des mentalités, l'ensemble des conséquences suscités. Cette nouvelle direction confessionnelle na[t en Occident, durant une période de transition qui marque le passage entre le crépuscule du Moyen-Âge et la modernité. Le nouveau phénomène paru dans le sein de l'Église catholique a connu un retentissement assez large dans les régions orientales du continent. Cette affirmation contient la motivation de la présente démarche, car, dans l'ensemble de la Réforme, on se propose de suivre les aspects tout à fait particuliers enregistrés par son évolution dans les régions trouvées à la périphérie du continent. Ainsi, notre sujet d'intérêt est représenté par la parution de la doctrine antitrinitaire en Pologne pendant le XVI e siècle et son parcours durant les premières décennies de son existence sur le plan local. La principale motivation en choisissant un tel problème pour notre investigation réside dans la conviction qu'une analyse du phénomène
Scrisori persane» și «Sistemul religiei muhammedane»: o privire ambivalentă asupra Islamului Înce... more Scrisori persane» și «Sistemul religiei muhammedane»: o privire ambivalentă asupra Islamului Începutul secolului al XVIII-lea este epoca pre-iluminismului, a primelor scrieri care fundamentează spiritul de cunoaştere raţională, toleranţă şi libertate al acestui veac. Este o perioadă de analize politice, sociale şi culturale, concretizate în tratate enciclopedice sau satire sociale, utopii literare sau meditaţii filozofice. În acest context cultural activează doi contemporani care ignorau existenţa celuilalt, la limitele opuse ale continentului european: filozoful francez Montesquieu (1689-1755) şi fostul domn al Moldovei, savantul enciclopedist Dimitrie Cantemir (1673-1723).
Mesianismul, ideea că o națiune are de îndeplinit un rol salvator în istoria popoarelor lumii, es... more Mesianismul, ideea că o națiune are de îndeplinit un rol salvator în istoria popoarelor lumii, este intim legat de evoluția ideologiei puterii politice din Rusia, creștinismul Rusiei ortodoxe a fost, în perspectiva sa mistică și prin vocația sa de dominație, responsabil pentru destinul spiritual al Rusiei de a conduce omenirea. Începând cu ideologia politică „Moscova – a treia Romă” și până la vocația internațională a comunismului sovietic, mesianismul a fost la baza legitimării expansiunii și pretenției de dominație universalistă a Rusiei. Prezentul demers are în vedere „migrația ideologiilor” puterii, de la cea a Romei din Occident, prăbușită sub loviturile barbarilor în 476, la „noua Romă” a lui Constantin fondată în 330 și cunoscută Imperiului Bizantin în etapa grecizării sale culturale, pentru ca în final, în secolul al XV-lea, după căderea Constantinopolului în 1453 sub atacul turcilor otomani, puterea imperială să migreze la Moscova, „ a treia Romă” în pretenția sa creștin-universalistă. Ideea imperială „Moscova – a treia Romă” a rămas o moștenire a bazelor ideologice ale puterii de Stat în Rusia pe parcursul ultimelor cinci secole, fiind supusă mutațiilor inerente schimbărilor de fizionomie politică ale acestuia, dar rămânând la fel de puternică în substratul ei de legitimare prin forța argumentului istoric regăsit într-un trecut mereu refasonat și mitizat pentru a răspunde cerințelor prezentului. Pentru Rusia, vocația ei imperială a presupus mereu un demers comparatist cu fostul spațiu de emergență al ideii imperiale, lumea occidentală, identificată ca inamic în plan spiritual și politic, subiect al unei xenofobii generate de teama de „celălalt”, de valorile sale diferite. Pentru Rusia, actuala sa doctrină de apărare, „Russkii mir” traduce o tendință defensivă, de repliere pe vechea moștenire teritorial-politică a țarismului care-și justifica puterea imperială prin teoria politică „Moscova – a treia Romă”. Vechile structuri de fundamentare ideologică au fost reapelate, reactualizate, retehnologizate discursului legitimant din prezent, la fel cum fostele focoase nucleare din perioada „Războiului Rece” au supuse modernizării și reintegrării serviciului activ de către forțele aerospațiale ale Federației Ruse.
Secolele XV-XVI au fost cruciale pentru echilibrarea raporturilor dintre Biserica şi Statul rus, ... more Secolele XV-XVI au fost cruciale pentru echilibrarea raporturilor dintre Biserica şi Statul rus, această problemă a presupus în primul rând o soluţie cu privire la stăpânirea asupra pământului, lucru ce a motivat instituţia ecleziastică să ofere puterii seculare susţinerea ei, precum şi o fundamentare ideologică. În cadrul acestui compromis în problema proprietății, pentru asigurarea simfoniei depline între Stat și Biserică, trecutul istoric a fost încă odată subiectul „ideologizării” cu scop politic. Elaborarea doctrinei cu privire la autocrația rusă „Moscova – a treia Romă”, a impus, în momente-cheie, rescrierea trecutului care să deservească un proiect politic. Dacă istoriografia secolelor XIX-XX moștenise deja ideea a două facțiuni („posesori”/„neposesori”) care se confruntaseră în problema proprietății monastice la Sinodul de la Moscova din 1503, este pentru că autoritatea politică intenționa să afle la jumătatea secolului al XVI-lea o înregistrare și fiscalizare a veniturilor bisericești menite să participe și ele la funcția de apărare a Statului. Atunci cînd acest lucru s-a realizat în final, prin deciziile Sinodului Stoglav din 1551, legitimarea politică a noutății sau schimbării a impus reconstrucția trecutului istoric și a mărturiilor sale. Personalități din mediul monahal care se exprimaseră în problema posesiei de bunuri materiale de către mănăstiri la cunpăna secolelor XV-XVI, precum starețul Nil Sorski și Iosif de Volokolamsk, au devenit „actorii” involuntari ai unei remodelări a istoriei cu intenție precisă: justificarea dreptului Bisericii de a poseda, în virtutea funcției ei caritabile, bunuri materiale. Ca urmare, „confruntarea” celor doi în problema proprietății monahale din Sinodul anului 1503, ține de funcțiile legitimante ale mitului istoric. Cel mai probabil, ideile și acțiunile celor două personalități au inspirat clericilor din a doua jumătate a secolului al XVI-lea ideea de a-i dispune într-un conflict ilustrativ și paradigmatic pentru o problemă care avea să-și afle soluționări abia jumătate de veac mai târziu, în momentul în care doctrina politică a autocrației țariste și simfonia deplină dintre Stat și Biserică în Rusia se exprimau oficial după un lung proces de centralizare teritorial-politică și fundamentări ideologice.
În secolele XV-XVI Europa occidentală redescoperă Rusia după perioada de ocultare geografică indu... more În secolele XV-XVI Europa occidentală redescoperă Rusia după perioada de ocultare geografică indusă de marea invazie mongolă din 1240. Rusia se deschide însă plină de suspiciune la observațiile călătorilor străini prin spațiul ei, adesea aflați sub imperiul intereselor comerciale, politice sau religioase.
Introducere Această lucrare intenționează să fie un demers fundamentat pe perspectivele multiple ... more Introducere Această lucrare intenționează să fie un demers fundamentat pe perspectivele multiple în sesizarea gradului centralizării statale în Rusia secolelor al XV-lea şi al XVI-lea. Deoarece în teoria regimen-ului medieval Statul şi Biserica se aflau imbricate în actul conducerii politico-religioase, am optat, pentru a oferi detalii asupra gradului de realizare a procesului de centralizare statală, pentru perspectiva religioasă. În esenţă, subiectul disidenţei confesionale sau al ereziei din teritoriile ruseşti în aceste două secole, precum şi modalitatea specifică a ierarhiei Bisericii şi Statului rus de a se raporta la ele, vor avea rolul de a oferi un indiciu asupra gradului de agregare a structurilor statului centralizat şi absolutist care s-a afirmat politic în răsăritul Europei începând cu această perioadă. Ne-am propus, aşadar, să analizăm un aspect politic, un fenomen de centralizare statală, dar instrumentele analizei nu vor fi selectate din acelaşi domeniu, ci din perspectiva celui spiritual. Manifestările Bisericii ruse în raport cu ereziile care au tulburat-o în secolele XV-XVI au produs suficiente afirmaţii asupra gradului de autoritate politică şi structurarea ei în scopul anihilării devierilor de la dogmele ortodoxiei. Perspectiva religiosului serveşte, deci, ca un filtru pentru a evidenţia transformări petrecute în domeniul politic. Opţiunea pentru o altă perspectivă istorică asupra fenomenului analizat s-ar justifica prin faptul că ar implica mai multă obiectivitate, deoarece perspectiva ,,celuilalt'', în speţă a oamenilor Bisericii din aceste două veacuri, este capabilă să indice mult mai just în ce măsură autoritatea politică a vremii şi-a permis manifestări ale puterii care indică definitivarea centralizării statale şi germenii absolutismului de mai târziu. Conectarea disidenţei confesionale din teritoriile ruseşti din secolele al XV-lea şi al XVI-lea cu o temă atât de importantă precum centralizarea puterii politice în statul rus în epocă, poate părea forţată şi inadecvată. Şi totuşi, într-o perioadă în care Biserica şi Statul erau elementele binomului puterii, este firesc ca transformările ce l-au afectat pe unul dintre ele să fie vizibile şi la nivelul celuilalt. Scopul lucrării nu va fi acela de a analiza în detaliu etapele centralizării teritoriale şi ale puterii politice a Statului rus în aceste două secole, ci de a oferi indicii asupra amplorii acestui fenomen istoric pe baza reacţiilor Bisericii ruse confruntată cu erezia. În măsura în care această Biserică a recunoscut Statului reprezentat de puterea ţarului rus investit prin mila lui Dumnezeu o participare mai limitată, sau, dimpotrivă, mai fermă, la eradicarea corupătorilor Sf. Tradiţii şi ai dogmei, avem un argument suficient pentru tentativa de a detecta gradul de centralizare a puterii.
Paginile de mai sus descriu o lume a copilăriei medievale din spațiul românesc în care copiii era... more Paginile de mai sus descriu o lume a copilăriei medievale din spațiul românesc în care copiii erau mult mai puțin decât astăzi actanții principali ai unei perioade distincte și fermecătoare a vieții în raport cu timpurile prezente. Departe de a fi un absent al istoriei pentru secolele medievale, copilul nu este însă o constantă a scenei în domeniul social, el transpare indirect prin intermediul surselor scrise și în artele figurative, existența lui fiind una mediată de adulții la care se raportează prin diverse relații de consanguinitate în cadrul neamului, clanului familial. Apariție ștearsă și fantomatică adeseori în sursele medievale, marginal și cu referințe limitate, copilul este în primul rând un instrument al succesiunii într-o lume ierarhizată, bazată pe principiul posesiei asupra pământului. Calitatea sa juridică de moștenitor într-o linie de succesiune directă este preeminentă. Celelalte aspecte ale vieții copilului medieval intervin în surse ca fapte diverse, fiind deseori consemnate ca informație de context succint în viața unei comunități mai largi sau cu privire la o persoană adultă. Mai mult decât azi, copiii medievali erau ignorați ca ființe cu drepturi proprii și erau obedienți complet autorității părintești, transgresiunea acesteia atrăgând pedepse și restricții grave. În ciuda acestor lucruri, nu putem exclude ideea că afecțiunea față de copii sau atașamentul acestora față de lumea adulților ar fi fost în Evul Mediu românesc mai reduse decât astăzi. Sursele demonstrează – cu raritate, este drept – păstrarea sentimentelor general umane față de copii, afecțiunea firească a adulților acelor vremuri față de cei mici și iubirea cu care aceștia răspundeau. În special din secolul al XVII-lea, care anticipează în spațiul românesc o perioadă de final a medievalității, sursele privitoare la copii și copilărie devin brusc mai vii în tonul lor descriptiv general, ne lasă ceva mai multe detalii și informații pe baza cărora putem reconstitui o lume inaudibilă și aproximativ invizibilă pentru istoria de suprafață a trendului economic și politic. Recuperarea acestei părți esențiale a istoriei grupului familial trebuie să se realizeze în respect față de adevăr și din dorința de a descoperi moștenirea culturală a ideii de copil și copilărie cu toate aspectele lor diverse pe care o avem în prezent. Copii ai copiilor din trecut, suntem cei care privim la copilăria lor descoperind reminiscențele ei în propria noastră copilărie.
ceea ce s-a păstrat împotriva răutății vremurilor și a lipsei de înțelegere a oamenilor este de a... more ceea ce s-a păstrat împotriva răutății vremurilor și a lipsei de înțelegere a oamenilor este de așa mare preț încât rostul nostru în istoria civilizației se fixează mai mult de jumătate prin aceasta. Restul, vitejia, istețimea diplomatică, cultura, literatura, alcătuiește cealaltă jumătate. Dar nu oricine citește o carte literară, istorică, pe când lucrurile acestea se înfățișează imperativ în fața oricui are puțin simț… căci monumentul istoric cuprinde în sine mai multe lucruri: un meșteșug de a clădi care nu se mai obișnuiește, o frumuseță care nu se mai poate îndeplini și, pe lângă acestea, o sumă mai mare sau mai mică de amintiri, ceva din viața oamenilor care s-au strecurat rugându-se, luptând, trăind între acele ziduri sau între pereții aceia". (Nicolae Iorga)
Uploads
Papers by Bogdan Honciuc
Drafts by Bogdan Honciuc
Ideea imperială „Moscova – a treia Romă” a rămas o moștenire a bazelor ideologice ale puterii de Stat în Rusia pe parcursul ultimelor cinci secole, fiind supusă mutațiilor inerente schimbărilor de fizionomie politică ale acestuia, dar rămânând la fel de puternică în substratul ei de legitimare prin forța argumentului istoric regăsit într-un trecut mereu refasonat și mitizat pentru a răspunde cerințelor prezentului. Pentru Rusia, vocația ei imperială a presupus mereu un demers comparatist cu fostul spațiu de emergență al ideii imperiale, lumea occidentală, identificată ca inamic în plan spiritual și politic, subiect al unei xenofobii generate de teama de „celălalt”, de valorile sale diferite. Pentru Rusia, actuala sa doctrină de apărare, „Russkii mir” traduce o tendință defensivă, de repliere pe vechea moștenire teritorial-politică a țarismului care-și justifica puterea imperială prin teoria politică „Moscova – a treia Romă”. Vechile structuri de fundamentare ideologică au fost reapelate, reactualizate, retehnologizate discursului legitimant din prezent, la fel cum fostele focoase nucleare din perioada „Războiului Rece” au supuse modernizării și reintegrării serviciului activ de către forțele aerospațiale ale Federației Ruse.
Ideea imperială „Moscova – a treia Romă” a rămas o moștenire a bazelor ideologice ale puterii de Stat în Rusia pe parcursul ultimelor cinci secole, fiind supusă mutațiilor inerente schimbărilor de fizionomie politică ale acestuia, dar rămânând la fel de puternică în substratul ei de legitimare prin forța argumentului istoric regăsit într-un trecut mereu refasonat și mitizat pentru a răspunde cerințelor prezentului. Pentru Rusia, vocația ei imperială a presupus mereu un demers comparatist cu fostul spațiu de emergență al ideii imperiale, lumea occidentală, identificată ca inamic în plan spiritual și politic, subiect al unei xenofobii generate de teama de „celălalt”, de valorile sale diferite. Pentru Rusia, actuala sa doctrină de apărare, „Russkii mir” traduce o tendință defensivă, de repliere pe vechea moștenire teritorial-politică a țarismului care-și justifica puterea imperială prin teoria politică „Moscova – a treia Romă”. Vechile structuri de fundamentare ideologică au fost reapelate, reactualizate, retehnologizate discursului legitimant din prezent, la fel cum fostele focoase nucleare din perioada „Războiului Rece” au supuse modernizării și reintegrării serviciului activ de către forțele aerospațiale ale Federației Ruse.