Emigrantul

Emigrantul

Gheorghe Balog-Crișan

Publicat de Gheorghe Balog-Crișan

Copyright 2017 Gheorghe Balog-Crișan

Ediția Smashwords

1

Terminase facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Bucureşti, cu cea mai mare medie. Era plin de vise, speranţe, mari aşteptări de la viaţă; în sfârşit gata cu şcoala, va fi pe picioarele lui.

Realitatea avea să-i confirme altceva. Curând totul s-a dus pe râpă, elanul s-a transformat în dezamăgire. Toate punctele de sprijin au căzut unul după altul: bani puţini, chirie, libertate îngrădită, lipsă de respect, un salariu slab de profesor, umilire... Acestea au schimbat toate speranţele şi visele lui.

În comunism ţara gemea şi scârţâia din toate încheieturile, prostia era în vârful ierarhiei; propaganda comunistă a torsionat minţile oamenilor în aşa hal că nu mai existau indivizi, erau doar turme. Românilor li se luase libertatea, pentru a putea fi manipulaţi mai uşor. În locul oamenilor creativi, conştienţi, treji, prezenţi, vii, care s-au ofilit încet, au apărut semi-roboţi, plaţi, adormiţi, absenţi. Iar conceptele precum ˝clasa muncitoare˝, ˝societatea˝, ˝binele poporului˝, la nivel verbal, înfloreau.

Se căsători. Doreasă schimbe ceva, să caute noi puncte de sprijin, alte repere. Acum locuia cu proaspăta soţie, cu mama şi bunica ei. Era o situaţie tipică de-a lungul istoriei, în care presiunea asupra noului venit şi aşteptările pe care le aveau de la rolul jucat de către el, erau mult peste posibilităţi... greu de îndeplinit şi mulţumit. Realitatea nu corespundea cu situaţia ideală imaginată, astfel au apărut curând remarci de genul Dragule, tot ce este aici este al meu, tu ai două balansoare şi televizorul, dacă nu îţi convine ceva, ia-le şi pleacă! . Pe lângă aceasta îi spunea mereu : Ce puţin câştigi comparativ cu alţii! . Unde era unirea pe vecie, la bine şi la rău? Unde era iubirea?

Situaţia il împingea de la spate, vroia să-şi cumpere ceva, să-şi ia numai una din cele trei femei şi să se pună la casa lui. Dar când se va întâmpla acest lucru? Totul părea atât de departe... imposibil de realizat din salariul lui de profesor.

Fierbea de energie, avea de partea lui tinereţea. Ar fi putut răsturna un munte, să-l scuture de aur, dar pentru aceasta avea nevoie de un singur lucru: libertate.

Libertatea era foarte limitată, retribuţia lunară la fel, abia dacă-i ajungea să supravieţuiască. Aşa că a încercat să facă bani din altceva. S-a ocupat de grădinărit, cultivând ardei, gogoşari, vinete şi alte asemenea. Dar aici s-au ivit tot felul de probleme. Nervii, lucrul în grădină, vânzarea produselor îl consumau. Pe lângă acestea, toată munca o făcea pe pământul soacrei, fapt ce o îndreptăţea oarecum pe soţie să spună : ...două balansoare şi televizorul !

Încet, încet, se trezise la realitate, perspectivele erau clare : o viaţă mizerabilă. Până la urmă îi părea rău că devenise om mare. Amărăciunea la îmbolnăvit, a făcut ulcer la stomac... visurile lui se destrămau încetişor din şiragul speranţelor.

La televizorul color pe care îl puseră în prim planul casei, având tacit titlul de mândria casei , vedea doar un singur program, cu Ceauşescu iubit conducător , timp de două ore, apoi întrerupându-se curentul.

Frica şi teroarea domneau peste tot în România, era perioada dictaturii lui Nicolae Ceauşescu şi nu era uşor pentru nimeni. Pe rafturile magazinelor se găseau doar conserve de peşte şi bulion, diversitatea nefiind un concept cunoscut de către Tovarăş, şi nici dorit.Era sărăcie, foame, oameni amărâţi legaţi parcă de mâini şi de picioare cu un fir împletit din neputinţă şi renunţare.

Zilnic oamenilor, prin posturile de radio, li se servea o porţie de frică. Mereu trebuia să-și apere ţara, bineînţeles imaginar, de răii capitalişti, care vroiau să sugă sângele poporului, însă marele conducător Ceauşescu Nicolae, mult prea iubitul, viteazul, împreună cu nevasta lui, mare specialistă absolut în toate domeniile, nu-i lăsa.

În aceea vreme, cetăţenii patriei, bravi urmaşi ai Daciei, erau foarte ocupaţi, cu statul la coadă pentru alimente. Dimineaţă la ora patru, îi găseai la rând la lapte certându-se între ei. După trei ore, cei mai mulţi ieşeau biruitori şi veneau acasă cu doi litri de lapte. Apoi plecau la serviciu, unde nu avea importanţă dacă era sau nu de lucru, oamenii trebuiau ţinuţi mereu ocupaţi, să nu aibă timp de gândire. Zi nelucrătoare era duminica, fără să garanteze nimeni acest fapt. Cincinalul, era musai îndeplinit în patru ani şi jumătate. Pentru toţi era greu, dar cel mai mult sufereau oamenii care aveau copii mici, nu găseau alimentele de bază : lapte, ouă, carne, iar pâinea, zahărul şi uleiul se dădea pe cartelă. Pentru a încărca o butelie de aragaz, cetăţeanul pierdea zile şi nopţi la rând. Majoritatea oamenilor locuiau la bloc, din aceştia doar o parte deţineau butelie, ceilalţi aşteptau ani de zile repartiţia, făcând mâncare pe reşou. Curentul se întrerupea zilnic, era numai câteva ore pe zi. Pur şi simplu era când nu aveai cum face un ceai. Caloriferele dădeau atâta căldură încât să nu îngheţe apa în ele. Copiii mici stăteau bine îmbrăcaţi sub plapumă iar mâncarea era încălzită la lumânare, un chin...

Cam acesta era tabloul general pe tot cuprinsul ţării.

La toate acestea s-a adăugat o ˝mare bucurie˝ în familie, nevasta rămase însărcinată. Numai roz nu se vedea viitorul...

Teofil forţă norocul apucându-se de bişniţă; cumpăra marfă de la polonezi şi sârbi, apoi o vindea în România, pe unde se putea. Îi merse destul de bine o perioadă, era inteligent şi precoce. Adunase la un moment dat şi ceva valută, dar dacă îl prindea miliţia cu aşa ceva era nenorocire. Însă nu-i era frică, curajos şi tenace risca multe pentru o viaţă mai liniştită. Facultatea de Sport îi prindea bine acum, era neîntrecut la fuga de poliţie atunci când era razie.

Într-o zi două cordoane de poliţişti înconjurară toată zona unde bănuiau că se adunau bişniţarii; Teofil era printre ei, era urmărit, vizat de poliţie. Instinctul îi dădu-se alarma şi trecu repede de primul cordon de poliţişti înainte ca acesta să se strângă. Nici nu se gândea să abandoneze marfa, o avea de la polonezi, nu îşi putea permite. Începu să alerge cu spor, dar un câine de pe stradă porni în urmărirea lui, antrenat şi el de instinctul prăzii. Cu ultimele puteri, Teofil sări într-un container de gunoi din apropiere; câinele rămase în faţa containerului lătrând nervos, făcând salturi spre capac, agitându-se. Teofil ar fi vrut să iasă afară, să prindă câinele să-l strângă de gât, după care să intre înapoi; dar nu mai avea timp să facă acest lucru, cercul miliţienilor se strânse, la câteva zeci de metri de el. Câinele continua să se zbată ca şi turbat în faţa containerului. Miliţienilor nu le-a trebuit prea mult să-şi dea seama că nu face atâta gălăgie degeaba, ceva tebuia să fie acolo din moment ce nu se mai oprea. S-au apropiat iar unul dintre ei ridică capacul, când colo ce să vezi ? Surpriză, un cetăţean al patriei cu bagajul în braţe...

Tovaraşu căpitan, veniţi să vedeţi ce gunoi am găsit. Ăsta este bun de lucru, nu ştiu cine l-a aruncat la coş!. Veniseră toţi şi îl ajutaseră să iasă de acolo, mai cu o palmă, mai cu un pumn, fiecare cu ce îl lăsa inima.

Urmă procesul, cu o sentinţă de un an şi trei luni – din cauză că au găsit ceva valută la el. La anchetă a avut noroc, întâlnind un anchetator care i-a apreciat efortul şi dorinţa pentru o viaţă mai bună. Ca urmare, nu primi nici