Azazel

Azazel

Mihai Vasile

Publicat de Columbia Burlov

© 2022 Columbia Burlov

Mihai Vlasie, in memoriam ( 24.12.1938 - 31.10.2020 )

I

Deasupra pustiei lui Azazel se ridică luna, ca o bucată de jăratec; pe o astfel de noapte le plăcea diavolilor să vină la stâna de ţapi.

Stând jos, lângă foc, Azazel pufăie din lulea; e unul dintre cei mai bătrâni diavoli, are aproape şapte mii cinci sute de ani, lung, osos, cu pantaloni din blană de ţap şi un fel de geacă fără mâneci, cu miţele pe dinăuntru.

În jurul colibei, ţapii care i-au fost trimişi cu păcatele oamenilor pe cap, între coarne, dorm.

Ce-o fi visând oare un astfel de ţap?! Negreşit, visează nespus de frumos, căci păcatul e dulce, sau poate are coşmaruri îngrozitoare, fiindcă sunt şi păcate grele care nu se iartă nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie. Cine poate şti ce visează un astfel de ţap?!

Luna roşie, urcată pe cerul ce singur mărgineşte pustia, îl întristeză pe Azazel; altădată, pe o astfel de noapte veneau fărtaţii, chiuind şi huhurând ca flăcăii.

Ce s-o fi petrecând oare acum la curţile din cele mai de jos ale adâncului, la Belzebut? Presimte că se întâmplă ceva rău, mai ales după ce, în urmă cu câtva timp, a venit la el un tânăr, pe care nu ştie dacă să-l ia drept diavol, aşa cum spunea acesta că este, sau altceva... Şi are dreptate să se îndoiască - cu toate că acela era diavol-diavol, însă dintre cei tineri şi pentru lumea modernă, spilcuit, costum, cravată, geantă diplomat, şi care participă la întruniri importante.

Diavolul tânăr l-a privit pe Azazel ca pe cineva pe care-l cunoşti dintr-o poveste, zâmbindu-i cu simpatie, nostalgic. Însă de vorbit, i-a vorbit ca unui coleg de-al lui, încât bietul Azazel auzea mai degrabă sunete, nu înţelegea nimic.

,,Pustia dumitale - i-a zis - a fost o dată, acum nu mai este un loc necunoscut, se află trecută pe o hartă militară şi va fi poligon: The Azazel nuclear test field.

Va trebui să o părăseşti. În curând vor avea loc aici experienţe nucleare".

Toate acestea i le-a spus ca şi cum ar fi citit o telegramă de presă. Apoi şi-a notat ceva într-un carnet, zicându-şi:

,,O.K.", l-a mai privit o dată înconjurat de ţapii lui şi, fluturându-şi degetele ,,good-bye old chap’’ a dispărut, încât Azazel se îndoieşte dacă a fost un diavol adevărat sau altă arătare.

Cât despre cele spuse, n-a înţeles absolut nimic. De unde să fi auzit de experienţe nucleare? El era un diavol biblic, pus aici de Belzebut să păstorească ţapii de ispăşire încă de când era tânăr; nu a fost niciodată diavol de lume, aici la stâna de ţapi a făcut ascultare ca un călugăr, trăind ca anahoreţii, încât i se zicea în glumă „avva Azazel" - avva, adică părinte.

Despre ce era în lume, despre isprăvile diavoleşti mai ales, afla de la fărtaţi când veneau să petreacă la stână - şi mai nu putea să creadă ce ispitiri şi ce mreje viclene întindeau ei.

- Vă lăudaţi... Se ştie doar că noi suntem tatăl minciunii.

- Cum, ne lăudăm!? Nici vorbă, faptele noastre sunt scrise şi în cărţi.

- Aduceţi-mi aceste cărţi, ca să vă cred.

I-au adus Patericul, Vieţile sfinţilor şi alte manuscrise vechi în coperţi de lemn îmbrăcate în piele de viţel.

Ce s-a bucurat Azazel, având acestea la coliba lui! S-a apucat să citească din ele cu evlavie ca un călugăr la psaltire, şi cât s-a minunat! În adevăr, băieţii erau diavoli de ispravă, faptele lor fiind scrise acolo, alături de ale lui avva Antonie, ale lui avva Macarie şi atâţia alţi pustnici vestiţi cu care s-au luptat.

,,Hei, ce vremuri, ce vremuri!" gândeşte acum Azazel, înălţând flăcările şi aşezându-se pe o parte, mai aproape de foc, căci noaptea-i răcoroasă şi-l trage la şale.

,,Ce vremuri duse şi apuse...! Pe atunci nu era zi să nu vadă alergând spre el, galopând ca un cal, câte un ţap. Ajunsese o dată să aibă vreo mie în turmă, graşi de păcate, şi oricât ar fi trimis din ei la curţile lui Belzebut, şi oricât s-ar fi ospătat şi el cu fărtaţii, tot nu se cunoştea. N-a mai primit un ţap de... nici nu-şi mai aduce aminte, iar cei pe care-i mai are, vreo câteva zeci, sunt numai ciolane şi miţe şi îi ţine în viaţă mai mult prin puterea lui diavolească, drept mărturie a ceea ce a fost cândva „turma lui Azazel.

De ce oare nu mai primeşte ţapi? S-or fi lenevit dracii? S-o fi pocăit lumea până-ntr-atât? Sau oamenii trăiesc de-a valma, de nu mai ştiu ce-i păcat şi ce nu-i păcat?! Ar da orice să mai vadă un ţap alergând spre el prin pustie! Ce vremuri, ce vremuri!... Ar da orice să-i mai vadă pe băieţi chiuind, venind să facă un chef de toată noaptea la stână! Cu ce alai veneau!... Iar unii, afurisiţi, se preschimbau în ţapi cât armăsarii, de-l umpleau de uimire, şi îndată ce ajungeau lângă el se dădeau de trei ori peste cap, hohotind de râs.

- Ptiu, pezevenchilor! îi dojenea el.

- Avvo, alegi un ţap pentru noi?

- Nuu, ferit-a Belzebut! Îi am cu număr şi dau socoteală pentru ei.

- Cum, Azazel, nu junghi tu un ţap gras, să te veseleşti cu prietenii?!

- V-am spus doar!

- Atunci poate ne faci puţină fiertură de legume, căci astfel petrec şi avvele când îi cercetează fraţii la chilie...

- Vrei să facem rugăciunea în sobor...? !

- Smereşte-ne; pocăieşte-ne, avvo!

- Dă-ne un cuvânt de folos, pentru mântuire...

Şi câte asemenea vorbe de ocară nu-i ziceau fărtaţii, supăraţi pentru zgârcenia lui. Apoi, dând să plece, îi depuneau metanie în batjocură, zicând:

- Blagosloveşte şi iartă!

Azazel şedea sprijinit în ghioagă şi se veselea în sine, căci băieţii erau buni de batjocoriri şi-i lăsa să se întărâte, nu degeaba erau ei tartorii gâlcevii şi ai grăirilor spurcate! Însă ţapul gras era deja osebit de ceilalţi, cu coamele încurcate în frunzişul colibei, şi pe care Azazel îl aducea în mijlocul lor, zicând cu glas înalt:

- Junghie-se acesta pentru desfătarea voastră, ca răsplată a ostenelelor, căci fără voi eu aş mai fi păstorul lor?!

-Aşa, Azazel, aşa bătrâne! chiuiau diavolii, şi îndată ridicau jertfelnic, dar în hărmălaia pe care o iscau mai furau vreo trei-patru...

- Lacomilor, nu v-ajunge unul?

- N-ajunge, avvo, că facem „priveghere" de toată noaptea- şi junghiau iute ţapii, împroşcându-se cu sânge şi făcând, fireşte, ca toţi dracii. După ce-i jupuiau, îi umpleau cu mirodenii de-ale lor (autorul îşi cere scuze că nu cunoaşte ce foi de mirodenii erau acestea, dar bănuieşte că erau foarte ardeiate şi usturoiate), apoi îi înveleau din nou în blană şi-i vârau într-o groapă cu jăratec, pe care o astupau, bătătorind-o bine cu picioarele, jucând şi strigând:

- Roşii, roşii flori de mac, tare-i bine să fii drac!

Şi nu după mult timp, ţapii copţi astfel bubuiau aruncând pământul şi umplând pustia cu arome de le tremurau împieliţaţilor nările de poftă.

Apoi începeau cheful de toată noaptea, luminaţi de luna roşie, în jurul focului din faţa colibei. Ţapii erau atârnaţi deasupra flăcărilor, să nu li se sleiască grăsimea.

„Hei, ce vremuri, ce vremuri... duse şi apuse!" oftează acum Azazel.

Fârtaţii rupeau cu lăcomie hălcile şi gâlgâiau băuturi drese cu buruieni amare. Dar putea fi un chef adevărat fără muzici, fără dănţuitori... aşa cum văzuseră ei că petrec oamenii?!

-Azazel, în noaptea asta laşi ţapii în seama noastră...

Bieţii! Ce chinuri îi aşteptau, de parcă ei ar fi trebuit să ispăşească păcatele ce li se puseseră pe cap şi să i le aducă lui Azazel în pustie! Căci necuraţii băgau vrăji în ei, şi îndată turma se ridica roată în jurul lor, preschimbată în muzicanţi şi-n dănţuitori, mai