Dulce Răzbunare

Cu drag și respect pentru tine, drag cititor.

Îți multțumesc că exiști.

Romelia Lungu, 2022

© Copyright 2022 Romelia Lungu

Toate drepturile rezervate.

Protejat cu: www.protectmywork.com,

Număr de referință: 8563270822S014

Certificat de autenticitate eliberat și certificat de:

Protectmywork

Protectmywork Limited

Kemp House, 152 City Road, London, EC1V 2NX, United Kingdom. Company Registered in England & Wales No. 04358873

PROLOG

Știam că sunt mințită .

De prea mult timp, încât abia dacă îmi mai aduceam aminte care fusese prima minciună. Știam și totuși mă lăsam dusă de nas de bunăvoie și nesilită de nimeni. Sau poate că eram silită de propria ignoranță.

Îmi propusesem să îl părăsesc la fiecare minciună descoperită, dar lașitatea mea nu avea limite. De multe ori rămâneam alături de el doar cu speranța că va veni ziua când voi avea șansa pentru a mă răzbuna. Răzbunarea era tot ce îmi mai trezea interesul pentru viață. Am încercat de atâtea ori să îmi închei socotelile cu viața, dar de fiecare dată când am fost în punctul de a o face, mă mai agățam de câte o speranță inutilă pe care mai apoi o uitam și o luam de la capăt.

Îmi doream libertatea de odinioară, dar nu știam cum să o recâștig. Ajunsesem să cred în anumite momente că, de fapt, nu îmi doream atât de mult să fiu liberă, altfel cu siguranță aș fi avut curajul să o fac. Mereu îmi spuneam că trebuie să mă mai prefac puțin, doar puțin, iar apoi poate că voi găsi curajul de a pleca.

După fiecare piesă de teatru în care îmi jucam rolul de impostoare, începeam să îl iubesc tot mai mult, iar planul meu eșua lamentabil.

L-am cunoscut pe Sebastian într-un moment de vulnerabilitate și de atunci devenisem, oarecum, obsedată de el. Ajunsesem să cred că emoțiile, pe care nu le mai puteam stăpâni, îmi influențau acțiunile într-un mod negativ. Uneori, chiar puteam simți că mă lăsam dominată de toate acele sentimente, doar pentru a cădea în postura de victimă.

De multe ori nu mai înțelegeam dacă într-adevăr îl iubeam sau dacă doar nevoia de a avea un bărbat în viața mea mă împingea în a îmi împroșca orgoliul și mândria cu noroi. M-am îngropat atât de mult în propriul gunoi, încât abia mai puteam respira.

Aș fi ipocrită să spun că nu am avut parte și de momente memorabile, iar atunci când îmi pierdeam speranța mă agățam de ele de parcă erau singurele care îmi mai sporeau interesul pentru o relație care era menită eșecului încă de la început. Pe vremea când l-am cunoscut pe Sebastian, cu zece ani în urmă, aveam impresia că era o copie fidelă a personalității mele. Cred că ăsta a fost aspectul cel mai important care m-a atras la el. Gândea la fel ca mine, vorbea la fel ca mine, simțea la fel ca mine și trăia viața la fel de intens ca mine.

Mă simțeam perfectă în preajma lui și nu era necesar să mă prefac.

Mi-a dat curajul încă de la început, de a putea fi sinceră cu el. Uneori mă speriau sinceritatea și lejeritatea cu care puteam vorbi cu el, eu neavând niciodată aceste abilități, pe deplin, cu alți oameni.

Am învățat de la Sebastian cum să devin mai puternică și cum să îmi înfrunt toate fricile, dar nu pentru că am fost ajutată de el în mod voit, ci prin faptul că m-a expus, probabil că involuntar sau din pură răutate, la tot felul de încercări care erau menite să mă distrugă. Șantajul lui emoțional nu avea limite, îmi dădusem seama de asta mult prea târziu.

Prea târziu pentru a mai fi capabilă să ies din jocul lui, prea târziu pentru a mai fi capabilă să înfrunt viața de una singură, dar totuși nu prea târziu pentru a deveni mai puternică decât oricând.

Fusesem toată viața o lașă și chiar dacă în ultimii zece ani dădusem dovadă de asta mai mult decât de obicei, am învățat că pot avea răbdarea necesară pentru momentul perfect al dulcii răzbunări, așa cum îmi plăcea mie să îi spun atunci când nu mai reușeam să găsesc puterea pentru a merge mai departe.

Chiar dacă îmi imaginasem de nenumărate ori modalitățile în care îl voi face să plătească pentru tot răul pe care mi-l provocase, niciuna nu mi se părea potrivită pentru a îi provoca suferința cuvenită. Știam că mă iubea, dar iubirea lui era atât de bolnavă, încât îi orbise judecata de multe ori. Indiferent de ceea ce spuneam sau făceam, dacă eram de acord cu el sau îl contraziceam, la final tot eu eram cea vinovată.

Eu eram responsabilă de eșecul relației noastre, de lecțiile dure pe care ni le oferea viața, de greutățile pe care le înduram zi de zi, iar la final ajunsesem să fiu acuzată chiar și pentru minciunile lui. A reușit să mă manipuleze atât de mult!

Încercând  să îmi repar greșelile, fie ele chiar și fictive, am realizat că, de fapt, îmi pierdusem toată stima de sine și că eu chiar nu greșisem cu absolut nimic.

Oricât de mult încercam să găsesc înlăuntrul meu vreo faptă de care să mă simt vinovată sau rușinată, nu reușeam să descopăr niciuna.

Decăzusem atât de mult, încât începusem să detest noua mea variantă. Devenisem ca un robot, fără sentimente, fără un creier pentru a putea gândi și fără o inimă care să bată în piept pentru a pompa sângele care să îmi încălzească corpul fragil și înfrigurat.

Știam că eram singura mea șansă pentru a mă salva, nimeni nu ar fi fost dispus pentru a face asta în locul meu. Speram doar să pot avea răbdarea necesară pentru a ajunge cu bine până în momentul dulce al răzbunării. Speram să pot avea curajul să o fac și îmi doream să pot crede că șansele pe care i le oferisem lui Sebastian erau limitate și că, într-un final, se terminaseră. Oricum le pierdusem numărul, nici mie nu îmi oferisem atât de multe șanse precum o făcusem pentru el. Trebuia să pun capăt acelei relații toxice înainte de a mă ucide cu adevărat.

Încă nu știam cum aveam să o fac și încă nu plănuisem nimic pentru dulcea mea răzbunare. După mai multe planuri care eșuaseră tragic, am decis să las să vină totul de la sine și să aștept momentul potrivit. Nu știam care va fi acela, dar știam că îmi voi da seama atunci când va fi necesar.

Nu eram sigură cât voi mai putea fi capabilă de a mai suporta minciunile lui și cât de mult mă voi mai putea preface că îl cred, atunci când avea tupeul incredibil de a mă minți, privindu-mă în ochi. Dacă la început îl abordam atunci când încerca să îmi ascundă ceva și îi ceream explicații chiar dacă știam că discuția se va termina cu o ceartă în urma căreia nu mai vorbeam câteva zile, mai apoi am decis să mă prefac că îl cred, chiar dacă asta mă distrugea pe dinăuntru tot mai mult.

Dacă ar fi încercat să cunoască persoana care eram cu adevărat, și nu pe cea care și-o imagina el, poate că și-ar fi dat seama că plănuiam ceva și poate că ar fi realizat că eu știam despre toate minciunile lui. Uneori chiar îi spuneam, mai în glumă sau mai în serios, că într-o zi mă voi răzbuna pentru toată suferința pe care mi-a provocat-o, dar niciodată nu mă credea în stare de așa ceva. Poate că nici eu nu aș fi știut că sunt capabilă de așa ceva, dacă nu l-aș fi cunoscut.

Cea mai mare bucurie a mea rămânea faptul că nu aveam copii, cel puțin aveam conștiința împăcată că nu mai răneam pe nimeni în procesul de răzbunare.

Mă ceruse de soție de câteva ori de-a lungul anilor. Uneori acceptam, iar alteori refuzam. Am avut chiar și o tentativă de a planifica ceremonia de căsătorie, dar planul a eșuat atunci când a intervenit a nu știu câta despărțire. 

Planurile mele de a mă despărți de Sebastian eșuau lamentabil pentru că devenisem dependentă de el, fără să îmi dau seama. Însă, de multe ori, atunci când doream să plec, el nu îmi dădea voie, încercând prin metodele știute doar de el să mă oprească, de fiecare dată. Așa am realizat că, de fapt, eram la fel de nebună ca și el, la fel de încăpățânată pentru a îmi duce viața la extreme.

Uneori aveam impresia că eram psihopată și că îmi plăcea să fiu rănită și distrusă pentru că de cele mai multe ori acceptam asta de bunăvoie. Eram doi oameni total diferiți și, totuși, ne asemănam în anumite privințe, dar nu cele potrivite pentru a ține un cuplu sudat. De parcă aș fi știut cu adevărat care ar fi fost asemănările potrivite pentru ca o femeie și un bărbat  să formeze un cuplu!

Cred că, într-un fel sau altul, nebunesc probabil, ne iubeam foarte mult, dar sosise acel moment în viața noastră când iubirea părea a nu mai fi de ajuns în a ne da puterea de a merge mai departe pe același drum al vieții.

Mergem prin viață conduși de emoții și, dacă vrem să ne trăim viața la adevăratul nostru potențial, este necesar să facem în așa fel încât emoțiile să acționeze în favoarea noastră. Este exclus să fugim de ele așa cum am făcut eu, nu le putem nega și nu le putem comanda. Eu nu am știut cum să fac asta în ultimii ani și m-am lăsat împinsă pe marginea prăpastiei de propria ignoranță și neputință. M-am autodistrus fără să îmi dau seama și am jucat mereu rolul de victimă, doar pentru a nu fi dispusă să îmi recunosc greșelile.

Chiar și cele mai dureroase emoții funcționează pe termen scurt ca o busolă care ne indică direcția spre ceea ce este necesar să ne asumăm așa cum ne dorim. Cine nu știe cum să utilizeze această busolă va fi mereu în bătaia furtunilor psihice. A mea probabil că s-a stricat sau poate că am pierdut-o și odată cu ea am pierdut și sensul vieții. Am învățat să evit situațiile care mi-ar fi putut genera emoții, am încercat să nu mai simt nimic tocmai pentru că așa credeam că nu voi mai putea fi rănită vreodată.

Și, într-un fel sau altul, chiar am reușit să îmi stăpânesc toate sentimentele. Să le distrug definitiv, pentru că doar așa puteam suporta răutatea oamenilor. Sau poate că, într-un final, eu eram cea care vedea doar ură și durere în jur.

Frica de a nu fi rănită m-a dus în momente extreme ale vieții pe care le-am înfruntat doar pentru că îmi impusesem să nu mai simt nimic.

CAPITOLUL 1

Plănuisem nunta pentru a doua oară, iar în sinea mea știam că și de data asta va fi un eșec, însă nu știam în ce moment se va termina totul.

Putea fi la început sau la final.

Putea fi undeva pe la mijloc.

Nu mai conta.

Nu clipa era importantă, ci curajul de a o face.

Prima planificare a nunții noastre o făcusem când împlinisem șase ani de când ne cunoșteam. Nu îmi mai aduc aminte motivele pentru care evenimentul nu a mai avut loc, dar știu sigur că a fost din cauza faptului că ne-am certat, iar eu am vrut să ne despărțim, cum de altfel reacționam la fiecare ceartă care se termina cu momentul în care eu începeam să îmi fac bagajele pentru a pleca, iar Sebastian încerca să mă convingă să rămân.

Acum, după patru ani de la primul plan eșuat, încercăm din nou ceva ce probabil chiar ne va aduce sfârșitul. Ne amăgim iar că suntem pregătiți pentru acest pas și că vom reuși să trăim împreună până la sfârșitul vieții.

Iubirea este un sentiment sublim care ne oferă stabilitate, apartenență și fericire. Iubirea este, în același timp, fragilă. Atât de fragilă încât, dacă nu