Elitism si oligarhie

Articol aparut luni, 29 martie 2010, in revista Cultura’AUTOR: ADRIAN GEORGESCU

CUVINTE CHEIE: ACCEPTAREA UNUI NOU MEMBRU IN ACADEMIE, CULTURA POLITICA, ELITE, ELITISM SI OLIGARHIE, GASCA DE INTELECTUALI, GASTI, INTELECTUALI, OLIGARHIE

Am fost bombardati, cam de prin 2004, de utilizarea termenului „oligarhie“.

Pretutindeni pe unde un grup de indivizi parea sa domine, fie intelectual, fie financiar
sau in orice alt mod, se cerea stigmatizarea sa sub umbrela oligarhiei. Veridic sau nu,
cert este ca fenomenul elitismului are o raspândire mai mare decât ne-am inchipui si
poate ca, judecând antropologic, asa a fost dintotdeauna. In aceasta privinta ma
intereseaza, in principal, in ce masura elitismul/baronismul/oligarhia etc au reflexe
anti-democratice si/sau totalitare. Vom arunca o scurta privire asupra lumii politice,
respectiv asupra celei intelectuale.
Liga I a politicii
Politica este aria suprema de manifestare a acestei tare a societatii democratice. Aproape
fara exceptie, accesul la nivel inalt are ca cerinte sine qua non capacitatea financiara
solida si o retea de sprijin politic, concretizata in relatii strânse cu oameni deja bine
instalati in functii si/sau foarte influenti. Paradoxal, tocmai in epoca in care este
permanent pus in prim-plan mitul conform caruia oricine poate ajunge pe cele mai inalte
trepte ale politicii indiferent de origine, stare materiala, sex, religie s.a.m.d. acest mediu
da dovada de maxima falsitate. Napoleon afirma, ce-i drept acum doua secole si in alta
tara, ca in ranita fiecarui soldat se afla bastonul de maresal. Era, desigur, un mesaj mai
mult sau mai putin metaforic si populist, insa totodata mai aproape de adevar (!) in
perioada Imperiului Francez decât in România anului 2010.
Asadar, pentru a ajunge in liga I a politicii, capacitatea financiara joaca un rol
determinant. Atunci când ea lipseste (partial, pentru ca niciunul dintre membrii
Guvernului, Parlamentului sau al vreunui alt organism de frunte nu are o situatie
financiara modesta sau medie), trebuie suplinita de sprijinul puternic al unei alte persoane
sau a unui grup capabil sa iti sponsorizeze ascensiunea politica. Drept urmare, din totalul
populatiei eligibile (din punct de vedere al vârstei) procentajul eligibil de facto pentru un
loc insemnat in politica se reduce drastic, sub 1%.
De mentionat ca printr-o pozitie insemnata nu ma refer (numai) la un scaun ministerial
sau la un mandat de deputat, ci la aproape orice functie cu iz politic. Ca atare, politica in
forma de fata este o oligarhie per se, intrucât accesul din afara e practic imposibil.
Aceasta situatie se datoreaza, in parte, mecanismelor democratiei reprezentative, dar nu
ele sunt cele pe care trebuie sa le punem la indoiala. Adevarata problema este ridicata de
grupurile adânc ancorate in sferele inalte ale politicii care, dupa 20 de ani de
„supravietuire“ pe scena, au capacitatea sa decida cine poate si cine nu poate sa acceada
in spatiul rezervat „greilor“.
Nota bene: discursul acesta a fost utilizat din plin si de Traian Basescu si PD-L, mai ales
ca arma de campanie si pentru crearea unei imagini favorabile in ochii electoratului,
numai ca starea de fapt nu a fost nicidecum modificata dupa acapararea puterii de catre
acestia; dimpotriva, grupurile cu influenta reala par sa se fi redus, creându-se prin urmare
un asa-zis sistem ultra-oligarhic/ultra-elitist care, dupa cum ii spune si numele, nu are
prea multe de-a face cu democratia sau cu egalitatea de sanse.
Elitismul intelectual –
totalitarismul intelectualilor
Robert Nozick explica, in eseul sau „Why Do Intellectuals Oppose Capitalism?“ (1986),
ca motivul pentru care atât de multi intelectuali sunt adeptii unei viziuni anti sau cel putin
non-capitaliste este incapacitatea lor de a actiona pe piata libera (as adauga eu si
neincrederea fata de ea). Nozick nu se refera, desigur, la o totala lipsa de fler sau, mai
mult, la o inutilitate a acestora. O astfel de idee ar fi absurda. Problema acestor elite as
numi-o pur si simplu „nepotrivire de caractere“. In demersul sau, gânditorul american
realizeaza o paralela intre pozitia detinuta de (viitorii) intelectuali in cadrul institutiilor de
invatamânt pe care le urmeaza si ceea ce, in general, le ofera piata libera. Privilegiile
anterioare se vor regasi numai in cazuri izolate, de aici resentimentele intelectualilor fata
de capitalism. Tagma lor prefera o interventie a statului prin care acesta sa le se ofere un
rol important doar in baza rezultatelor obtinute pe filiera universitara.
Desi nu este, fara indoiala, o mentalitate productiva pentru societate per ansamblu,
tendinta elitei de a-si „asigura viitorul“ e, cumva, fireasca. Pentru a reveni la discutia
noastra, voi face câteva observatii cu privire la ceea ce consider a fi doua dintre
elementele caracteristice grupurilor intelectuale: formalismul si sectarismul. In prima
instanta, prin formalism, camuflat in conceptul vag de „academism“, acceptarea unui nou
membru este conditionata de existenta unui CV „impresionant“, incarcat de titluri,
diplome, certificate si, nu in ultimul rând, publicatii. Astfel, fenomenul supraspecializarii
(specific corporatistului clasic) isi face simtita prezenta, in egala masura, si in rândul
intelectualilor. Un numar mare de lucrari sunt scrise anual (de multe ori simple compilatii
fara urma de originalitate) pentru simpla adaugare a acestora la lista. Trist, dar adevarat.
In absenta recunoasterii formale, birocratice in definitiv, usile ramân inchise.
Sectarismul este un al doilea element caracteristic lumii intelectuale. Universul lor tinde
sa devina inchis si autosuficient. Ataraxia, alimentata aproape permanent de fonduri
bugetare, se combina perfect cu aroganta membrilor sai, aceasta din urma fiind direct
proportionala cu „gradul“ detinut. Nu e de mirare ca, in România, cei mai vizibili
intelectuali (o imensa majoritate dintre ei sustin puterea, evident) sunt si cei care afiseaza
un nivel inalt de grandomanie, mai mare pe masura ce functiile si fondurile sporesc.
Mecanismul gastilor
Doua elemente sunt curioase si deranjante aici. Pe de-o parte, trufia este directionata in
egala masura catre non-intelectuali (ceea ce, cu indulgenta, ar putea fi inteles), cât si catre
oameni de certa calitate, dar care au, ce-i drept (!), defectul de a apartine unei alte „gasti“.
Pe de alta parte, superioritatea are foarte adesea drept argument suprem „palmaresul“:
numar de lucrari, diplome, rang universitar, functii in aparatul de stat s.a.m.d.
Mentalitatea anumitor intelectuali este, din pacate, totalitara. Climatul este dominat de
neincredere (daca nu ai trecut de furcile caudine ale universitatilor, de exemplu, este sigur
ca nu poti fi un individ de valoare). Totodata logica intelectualilor (de azi) este
autoritarista si circulara: ei domina „piata libera a gândirii“, dar tot ei se regasesc si in
postura de profesori. Ca atare, nu arareori, este insuficient sa dai dovada de valoare in
mod independent (scriind o lucrare, de exemplu). Trebuie sa te conformezi standardelor
pe care ei le impun, la nivel profesional si uman, sa te faci placut si sa faci pe plac unui
numar de indivizi pentru a fi luat in seama.
Mecanismul „gastilor“ nu este propriu numai politicii sau vietii de cartier. El este prezent,
poate chiar intr-o forma mai acuta, in lumea intelectualilor. Membrii „intelighentiei“, ca
sa trag o linie, sunt selectati atent pe filiera birocratiei statale (scoli-licee-universitati; in
România aproape toate cele de o oarecare valoare sunt de stat), dar, important de retinut,
acceptarea tine cont de respectarea regulilor sectare, adeseori fiind premiata mai mult
decât simpla calitate profesionala/intelectuala. Nota bene, in România, intelectualii
(„wordsmiths“ in special, dar si oamenii de stiinta, tehnicienii, pot fi inclusi legitim in
aceasta categorie dupa episodul „Traian Basescu- membru al Academiei de Stiinte“) nu
sunt per ansamblu o veritabila „intelighentie“, ci dimpotriva, o contra-intelighentie fidela
regimului si adepta a bugetofagiei (vedeti in acest sens si seria de articole „Cum
supravietuiesc intelectualii“ aparuta in „Cultura“).
Un episod interesant, cumva anecdotic, ii are ca protagonisti pe Michel Foucault si
Jacques Derrida. Se pare ca aversiunea filosofului structuralist fata de mai tânarul Derrida
avea la baza si faptul ca, la un moment dat, acesta din urma ii fusese elev. Prin urmare,
contestarea sa de catre un new-comer era un pacat de neiertat.
La fel precum in Partidul Bolsevic, cazon ca structura de putere si supunere, cel mai inalt
in grad comanda, iar disciplina era stricta, tot asa ar trebui, in opinia unora, sa se intâmple
si pe terenul intelectual. Insa lucrurile nu pot si nu au de ce sa stea astfel. Ideile,
argumentele si ratiunea ar trebui sa fie armele disputei intelectuale si, daca grandomania
unora ar fi direct proportionala cu sclipirea intelectuala, intelectualii, alaturi de masele
largi, nici nu ar avea de ce sa nu se increada in totalitate in ele