57

Modulul 5

OPTICĂ ONDULATORIE

Conţinutul modulului:
5.1 Generalităţi
5.2 Reflexia şi refracţia luminii
5.3 Interferenţa luminii
5.4 Difracţia luminii
5.5 Difuzia luminii
5.6 Dispersia luminii
5.7 Polarizarea luminii

Evaluare:
1. Definirea mărimilor fizice şi precizarea
unităţilor lor de măsură
2. Enunţul şi formula legilor fizice studiate
3. Răspunsuri la întrebările finale

5.1 Generalităţi

După cum se ştie, un segment îngust (aproximativ 0,35 –

0,75µm , pe scara lungimilor de undă) din spectrul undelor
electromagnetice are proprietatea că impresionează retina ochiului
uman şi este denumit lumină vizibilă. Proprietăţile undelor
electromagnetice, în general, sunt astfel şi proprietăţi ale undelor
luminoase, şi, în continuare, vom aborda studiul unora dintre acestea
cu referire concretă la undele luminoase (optica electromagnetică).
Fenomenele manifestate de undele electromagnetice ( în
particular, luminoase) în cursul propagării prin diferite medii sunt
determinate, în ultimă instanţă, de interacţiunea dintre câmpurile
electric şi magnetic ale undei electromagnetice şi sarcinile electrice din
atomii substanţei ( în particular, electronii de pe straturile periferice ale
acestora). Cercetând cei doi termeni ai forţei (4.91) cu care acţionează
unda electromagnetică asupra unei sarcini, se poate arăta că
componenta electrică este de c / v ori mai mare decât cea magnetică, în
care v este viteza de mişcare a sarcinii, iar c este viteza luminii în vid.
Rezultă că, practic, vectorul câmp electric al undei electromagnetice
este cel care determină fenomenele luminoase şi de aceea I se spune şi
vector luminos.
Trebuie menţionat că deşi o seamă de fenomene cum sunt
reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia, dispersia, polarizarea etc se
explică ţinând seama de natura ondulatorie electromagnetică a luminii,
pentru altele, cum sunt emisia şi absorbţia luminii, trebuie să se ia în
seamă manifestarea corpusculară, fotonică a acesteia.
 58

Optica ondulatorie ţine seama de caracterul de undă al luminii,

iar în paragrafele care urmează ne vom referi la fenomenele luminoase
explicate ţinând seama că lumina este o undă electromagnetică.
Se ştie că propagarea undelor se descrie nu prin traiectorie, ca
în cazul unor particule, ci prin suprafeţe de undă ( vezi modulul 2).
Suprafaţa de undă corespunzătoare unui maxim al oscilaţiei este
denumită front de undă ( de exemplu, crestele undelor circulare ce se
formează pe suprafaţa unui lac liniştit când cade un obiect mic în apă).
Direcţia de propagare a unei unde este indicată de raza undei. Folosind
conceptul de rază de lumină, o seamă de fenomene fizice poate fi
descrisă în cadrul opticii geometrice.

5.2 Reflexia şi refracţia luminii

Dacă o undă luminoasă întâlneşte suprafaţa de separaţie dintre

două medii transparente ( aer-sticlă, aer- apă,etc) unda suferă reflexie
şi refracţie. Reflexia constă în întoarcerea undei (parţial) în mediul
din care a venit, iar refracţia (transmisia) constă în schimbarea
direcţiei de propagare a undei. In cursul reflexiei şi refracţiei
frecvenţa f a undei nu se modifică. Lungimea de undă însă se
modifică deoarece viteza de propagare a undei variază de la un mediu
la altul; faţă de vid, lungimea de undă într-un material este:
v v λo
λ= = = (5.1)
f c/λ o n

în care v este viteza de propagare a undei cu frecvenţa f în material,

c este viteza luminii în vid, λ ο este lungimea de undă a luminii în vid,
iar n este indicele de refracţie al materialului.
Prima lege a reflexiei (refracţiei) afirmă că raza incidentă,
raza reflectată ( respectiv refractată) şi normala la suprafaţa de
separaţie sunt coplanare. (fig.5.1 ).

Fig.5.1
 59

Unghiul α i dintre raza incidentă… şi normala la suprafaţa de

separaţie… se numeşte unghi de incidenţă, unghiul α r dintre raza
reflectată… şi normală este unghi de reflexie, iar unghiul α t dintre
raza refractată… şi normală este unghi de refracţie. A doua lege a
reflexiei afirmă că unghiul de incidenţă este egal cu unghiul de
reflexie:
αi = αr (5.2)
Legea a doua a refracţiei ( Snellius - Descartes) stabileşte că
sin α i v1 n2
= = = n21 (5.3)
sin α t v 2 n1
în care v1 şi v 2 sunt vitezele luminii în mediile 1 şi respectiv 2,
n1 şi n2 sunt indicii de refracţie absoluţi ai celor două medii, iar n21
este indicele de refracţie relativ al mediului 2 faţă de mediul 1.
Descrierea propagării undelor reflectate şi refractate se poate
face cu ajutorul principiului lui Huygens: orice punct atins de frontul
de undă devine sursa unor unde secundare iar noul front de undă este
dat de înfăşurătoarea ( suprafaţa tangentă) undelor secundare (fig5.2 ).

a) b)
Fig. 5.2

Mersul razelor de lumină între două puncte dintr-o regiune în

care indicele de refracţie este variabil poate fi dedus cu ajutorul
principiului lui Fermat: o rază de lumină, trecând de la un punct la
altul, va urma acel drum care, comparat cu drumurile alăturate, va
necesita un timp extrem (de obicei, minim). Evaluarea timpului
presupune atât exprimarea drumului geometric cât şi a vitezei de
propagare a luminii în mediu; mărimea fizică ce ţine seama simultan
de cele două este drumul optic: produsul dintre lungimea drumului
geometric şi indicele de refracţie al mediului. In acest fel principiul lui
Fermat poate fi enunţat prin cerinţa ca drumul optic să fie un extrem
(minim, de obicei).
Dacă lumina trece dintr-un mediu optic mai dens într-un altul
mai puţin dens ( n2 < n1 ) , din legea refracţiei (5.3) rezultă
sin α t > sin α i . In acest caz, pentru o anumită valoare a unghiului de
incidenţă α i = α l , unghiul de refracţie poate atinge valoarea
αt =π /2.
 60

Fig. 5.3
Pentru unghiuri de incidenţă mai mari ca α l , raza refractată nu
mai trece în mediul al doilea şi se produce fenomenul de reflexie totală
sau reflexie internă (fig. 5.3).
Unghiul minim de incidenţă α l de la care se întâmplă acest
fenomen se numeşte unghi limită şi valoarea sa se obţine din relaţia
(5.3) în care α t = π / 2 :
n2
sin α l = (5.4)
n1
Pentru o pereche de medii transparente adiacente, unghiul limită are o
valoare bine determinată, depinzând de indicii de refracţie ai celor
două medii.
Fenomenul de reflexie totală are numeroase aplicaţii, una dintre
acestea fiind prisma cu reflexie totală. Pentru o sticlă cu indicele de
refracţie n s = 1,52 , la suprafaţa de separaţie sticlă-aer ( naer ≅ 1 ) se
produce reflexie totală pentru unghiuri de incidenţă mai mari ca
unghiul limită α l ≅ 41o ; o rază de lumină care străbate o prismă având
secţiunea triunghi dreptunghic isoscel (cu unghiurile 45o-90o-45o) ca în
fig.5.4 suferă reflexie totală. O astfel de prismă prezintă avantaj faţă de
oglinzile metalice deoarece nici o suprafaţă metalică nu reflectă 100%
lumina incidentă. O altă aplicaţie deosebit de importantă sunt fibrele
optice. O fibră dintr-un mediu transparent (masă plastică, sticlă),
înconjurată de un alt mediu cu indice de refracţie mai mic, poate
transmite o rază de lumină de la un capăt al său la altul, prin reflexie
totală, chiar îndoită fiind, ,(fig 5.5) cu condiţia ca să se menţină
incidenţa razei pe peretele fibrei la unghiuri mai mari ca unghiul
limită. Fibrele optice sunt azi folosite pe scară largă în telecomunicaţii,
medicină etc.
 61

Fig. 5.4 Fig. 5.5

Se pot stabili şi corelaţii între amplitudinea undelor reflectată,

transmisă şi incidentă ( respectiv între intensităţi) dar această problemă
nu face obiectul studiului nostru.

5.3 Interferenţa luminii

Două sau mai multe unde luminoase se pot suprapune într-un

anumit loc din spaţiu. Dacă intensitatea în domeniul de suprapunere
variază trecând prin maxime şi minime se spune că se produce
interferenţă. Pentru explicarea condiţiilor de producere a interferenţei
trebuie să ţinem seamă că la suprapunerea undelor se adună elongaţiile
câmpurilor fiecărei unde ( şi nu intensităţile lor).
Undele, care în acest caz interferă, se numesc coerente iar
sursele care le emit sunt de asemenea coerente.
Sursele reale de lumină nu sunt surse coerente ( excludem aici sursele
laser). Radiaţia emisă de aceste surse rezultă în urma tranziţiilor care
au loc în atomii constituenţi; aceştia emit independent unul de altul,
fără nici o corelaţie între ei, orientarea vectorilor câmp electric fiind
haotică.
Obţinerea undelor coerente pentru realizarea interferenţei se
face separând din fluxul luminos emis de o sursă monocromatică două
fascicule de lumină care ulterior se suprapun din nou în zona de
interferenţă. In acest scop se utilizează numeroase dispozitive, care se
încadrează în două metode:
- metoda divizării frontului de undă ( exemplu: dispozitivul lui
Young);
- metoda divizării amplitudinii (exemplu: lama cu feţe plan paralele).
Dispozitivul lui Young constă dintr-o sursă de lumină
monocromatică ( un bec cu incandescenţă, având un filtru în faţa sa)
urmat de un paravan prevăzut cu două fante dreptunghiulare şi paralele
S1 şi S2 şi apoi un ecran pe care se observă interferenţa. Conform
principiului lui Huygens, punctele de pe frontul de undă care atinge
fantele emit noi unde, cele două fante devenind surse coerente,
deoarece undele emise de ele provin de pe aceeaşi suprafaţă de
undă.(fig.5.6).
 62

Fig. 5.6

Fie d distanţa dintre fante, r1 şi r2 distanţele de la fante până la

un punct oarecare de pe ecranul aflat la distanţa D de paravan.
Se observă că intensitatea luminoasă va fi maximă în punctul P
λ
,unde m = 0; ± 1; ± 2;... şi
atunci când diferenţa de drum r2 − r1 = 2m
2
va fi minimă (în acest caz, nulă) când diferenţa de drum
λ
r2 − r1 = (2m + 1) .
2
Ca rezultat al interferenţei, pe ecran vor apare franje
luminoase alternând cu altele întunecoase (maxime şi minime) paralele
cu fantele. Distanţa dintre două franje luminoase (întunecoase)
succesive se numeşte interfranjă. Distanţa x m a franjei luminoase de
ordinul m faţă de planul de simetrie al dispozitivului se poate
determina observând că tgα = x m / D şi sin α = ( r2 − r1 ) / d = mλ / d .
Dar cum unghiul α este mic : tgα ≅ sin α , se obţine:
mDλ
xm = (5.11)
d
Interfranja este distanţa dintre două maxime succesive:
Dλ
i = x m+1 − x m = (5.12)
d
Dacă spaţiul dintre paravanul cu fante şi ecran este un mediu cu
indicele de refracţie n , în locul drumului geometric r intervine drumul
optic : (r ) = nr .
Lama cu feţe plan-paralele. Fie o lamă de grosime d şi indice
de refracţie n pe care cade o rază de lumină (1) sub unghiul de
incidenţă α i .(fig.5.7) .
 63

Fig. 5.7

După reflexii pe faţa superioară şi pe cea inferioară a lamei, se

obţin razele (2) şi (3) care sunt coerente provenind din aceeaşi undă,
dar sunt defazate deoarece parcurg drumuri optice diferite după
separarea lor în punctul A şi până la refacerea frontului de undă CD.
Diferenţa de drum optic este:
λ
δ = ( L3 ) − ( L2 ) = n( AB + BC ) − ( AD −
)
2
Raza (2) suferă reflexie pe un mediu mai dens şi din această
cauză “pierde” λ / 2 , adică suferă un salt de fază egal cu π .
Exprimând segmentele AB=BC şi AD în funcţie de unghiul de
incidenţă α i , de unghiul de refracţie α t şi de grosimea lamei d , se
obţine:
λ
δ = 2nd cos α t + (5.13)
2
In cazul incidenţei normale ( α i = 0 ) şi din legea refracţiei (5.3)
rezultă cos α t = 1 , astfel că diferenţa de drum optic devine:
λ
δ = 2nd + (5.14)
2
Toate razele paralele pot fi adunate într-un loc cu ajutorul unei
lentile convergente şi vor interfera, producând maxime sau minime,
după cum diferenţa de drum optic este un număr par sau impar de
semilungimi de undă.
Interferenţa produsă de lame subţiri are multe aplicaţii dintre
care amintim straturile antireflex, pe de o parte , şi straturile
reflectătoare, pe de altă parte. Straturile antireflex sunt pelicule subţiri
depuse pe suprafaţa componentelor optice (lentile). Grosimea lor este
astfel aleasă încât razele reflectate să fie stinse (diferenţa de drum dată
de (5.14) să corespundă unui minim de interferenţă). Dacă, dimpotrivă,
diferenţa de drum între razele reflectate pe feţele stratului corespunde
unui maxim de interferenţă atunci razele reflectate sunt “întărite” şi
stratul este puternic reflectător (oglindă). O altă aplicaţie a interferenţei
în straturi subţiri se referă la realizarea filtrelor interferenţiale , care
permit trecere unei culori bine determinate prin filtru.
 64

5.4 Difracţia luminii

Obstacolele întâlnite de frontul de undă determină deformări

ale acestuia şi, ca rezultat, undele luminoase pătrund şi în domeniul
umbrei geometrice. Fenomenul se numeşte difracţie şi se explică cu
ajutorul principiului lui Huygens - Fresnel. Conform acestui principiu,
fiecare element dS al suprafeţei de undă Σ (fig.5.8) emite unde sferice
secundare a căror amplitudine este proporţională cu aria dS ;
amplitudinea rezultantă într-un punct oarecare de observare O se
poate obţine prin însumarea oscilaţiilor provenite din diferite zone ale
suprafeţei Σ , ţinând seama de fazele lor ( interferenţa undelor
secundare). In cazul surselor punctiforme, suprafeţele de undă care se
propagă în medii omogene şi izotrope sunt sferice (fascicul divergent).
Difracţia undelor de acest tip se numeşte de tip Fresnel . Difracţia
luminii în fascicul paralel (suprafeţe de undă plane) este cunoscută sub
numele de difracţie Fraunhoffer.

Fig. 5.8

Difracţia printr-o fantă. Să considerăm o undă plană

monocromatică incidentă normal pe un paravan în care este practicată
o fantă dreptunghiulară, având lungimea mult mai mare ca lăţimea
a .(fig. 5.9). Razele difractate sub unghiul θ faţă de direcţia iniţială
vor interfera în planul focal al lentilei L, formând pe ecranul E o figură
de difracţie. Pentru studiul fenomenului de difracţie în acest caz vom
utiliza teoria zonală (Huygens - Fresnel).
 65

Fig. 5.9

Fie Eo amplitudinea vibraţiilor luminoase corespunzătoare

întregului fascicul ce cade pe fanta de lăţime a , considerată infinit de
lungă. Diviznd suprafaţa de undă din dreptul fantei în fâşii paralele cu
marginea fantei, amplitudinea undelor secundare provenind de la o
fâşie de lăţime dx , aflată la distanţa x de marginea fantei, va fi:
E
E x = o dx
a
Toate razele care trec prin fantă şi sosesc în F vor avea între ele
aceleaşi diferenţe de faze pe care le au în planul OB’. Pentru raza are
trece prin fantă la distanţa x de marginea O diferenţa de drum faţă de
raza care trece prin O este x sin θ , astfel că ecuaţia acestei unde va fi:
E
dE = o cos(ω t − kx sin θ ) dx
a
Perturbaţia rezultantă în punctul F va fi dată de însumarea
perturbaţiilor provenind de la toate zonele elementare, iar intensitatea
undei difractate după direcţia θ este:
⎛ πa ⎞
sin 2 ⎜ sin θ ⎟
Id ( θ ) = I o ⎝ λ ⎠ (5.16)
2
⎛ πa ⎞
⎜ sin θ ⎟
⎝ λ ⎠
unde I o este intensitatea luminii ce se propagă, de pe întreaga fantă,
pe direcţia θ = 0 . Pentru direcţiile care satisfac condiţia:
πa
sin θ = mπ m = 0 ; ± 1 ; ± 2 ...
λ
adică: a sin θ = mλ (5.17)
intensitatea luminii este zero. Intre aceste minime se dispun maximele
de difracţie, a căror poziţie poate fi găsită prin anularea derivatei
intensităţii dată de (5.16). Maximul central corespunde razelor
nedeviate, θ = 0 .(fig. 5.10).
 66

Id(θ) 0.5

0 0.4 0.2 0 0.2 0.4

θ rad

Fig. 5.10

Dacă lumina nu este monocromatică, pentru θ = 0 se obţine

maximul principal pentru orice lungime de undă; în mijlocul figurii de
difracţie se obţine lumină albă, apoi benzi de diferite culori, cele
violete fiind mai apropiate de centrul figurii decât cele roşii.
Reţeaua de difracţie. O reţea de difracţie este formată dintr-un
ansamblu de N fante identice, paralele şi echidistante (fig.5.11).
Distanţa d dintre două fante succesive se numeşte constanta reţelei.
Cele N fante ale reţelei se pot interpreta ca fiind sursele a N fascicule
coerente care au , pentru direcţia θ , diferenţa de fază între două
2π
unde succesive ϕ = d sin θ , corespunzătoare diferenţei de drum
λ
d sin θ .

Fig. 5.11

Intensitatea fiecăreia din aceste unde, în direcţia θ , este cea

rezultată în urma difracţiei prin fanta de lăţime a . Cele N fascicule
interferă, iar intensitatea luminii rezultate se poate afla calculând
amplitudinea undei rezultante, de exemplu, prin metoda grafică, iar
intensitatea rezultantă din interferenţa celor N fascicule este
proporţională cu pătratul amplitudinii:
Nϕ
sin 2
Ii( θ ) = I 1 2 (5.20)
ϕ
sin 2
2

Pentru difracţia în direcţia θ , mărimea I1 este chiar

intensitatea obţinută la difracţia printr-o fantă, (5.16), astfel că
intensitatea luminii difractate în direcţia θ de întreaga reţea este:
 67

⎛ πa ⎞ ⎛ Nπ d ⎞
sin 2 ⎜ sin θ ⎟ sin 2 ⎜ sin θ ⎟
⎝ λ ⎠ ⎝ λ ⎠
I( θ ) = Io (5.21)
⎛ πa ⎞
2
⎛ π d ⎞
⎜ sin θ ⎟ sin 2 ⎜ sin θ ⎟
⎝ λ ⎠ ⎝ λ ⎠

în care I o este intensitatea luminii obţinută de la fiecare fantă în

direcţia θ = 0 . In (5.21) ultima fracţie (mare) (factorul de interferenţă)
descrie variaţia datorată interferenţei multiple a razelor care provin de
la cele N fante ale reţelei, iar prima fracţie descrie variaţia intensităţii
datorită difracţiei printr-o fantă(factorul de difracţie); difracţia printr-o
fantă “modulează” astfel intensitatea luminii rezultată din interferenţa
multiplă.

Id(θ) 0.5

0 0.4 0.2 0 0.2 0.4

θ rad

a)
10

Ii(θ) 5

0 0.4 0.2 0 0.2 0.4

θ rad

b)
10

I(θ) 5

0
0.4 0.2 0 0.2 0.4
θ rad

c)
Fig.5.12

In fig. 5.12 au fost reprezentaţi factorul de difracţie Id ( θ ) (fig.

5.12 a), factorul de interferenţă Ii( θ ) (fig. 5.12 b) şi produsul lor I ( θ )
(fig. 5.12 c). Se observă că maximele secundare de difracţie printr-o
fantă a reţelei sunt neglijabil de mici în comparaţie cu maximul central,
astfel că figura de difracţie prin întreaga reţea este dată practic de
 68

porţiunea din figura de interferenţă multiplă cuprinsă în maximul

principal de difracţie. Maximele figurii de difracţie sunt maximele
principale ale interferenţei multiple cuprinse în maximul principal de
difracţie printr-o fantă; poziţia lor este dată de condiţia:
d sin θ = mλ m = 0 ,1, 2 ... (5.22)
Reţelele de difracţie pot fi un şir de fante paralele şi
echidistante care lucrează prin transmisie (ca în cazul de mai sus) sau
prin reflexie, un şir de centre de difuzie sau o reţea cu structură
spaţială, cum se prezintă o structură cristalină. “Curcubeul” care se
vede privind suprafaţa unui compact disc este efectul difracţiei produsă
prin reflexie de reţeaua formată de “şanţurile” circulare, cu distanţa
radială între ele de cca 1,60 µm , “şanţurile” fiind de fapt o succesiune
de adîncituri a căror lungime variabilă codifică informaţia , adâncimea
lor fiind de cca 0,1 µm. Reţeua de difracţie este piesa principală a
spectrografelor cu reţea,utilizate pentru cercetarea radiaţiei emise de
diferite substanţe.
Holografia este o tehnică pentru înregistrarea şi reproducerea
imaginilor obiectelor pe cale interferenţială. Spre deosebire de
imaginile bidimensionale realizate prin fotografie sau televiziune,
imaginea holografică este tridimensională. O astfel de imagine poate fi
cercetată din diferite direcţii spre a vedea laturi diferite ale obiectului.
Pentru obţinerea hologramei, obiectul este iluminat cu lumină
monocromatică şi coerentă, furnizată de o sursă laser, iar lumina
reflectată de obiect ajunge pe o placă fotografică, unde se suprapune cu
lumina care soseşte direct de la sursă, producând interferenţă. Pe film
se imprimă o imagine complexă de interferenţă, în locurile de maxim
filmul fiind mai înnegrit. Pentru a vedea imaginea obiectului , filmul se
iluminează cu aceeaşi lumină monocromatică şi coerentă de la o sursă
laser, ca şi la înregistrare.
Să considerăm, pentru simplitate, că obiectul de
holografiat este un punct P (fig. 5.13). Undele luminoase plane care
sosesc direct de la sursă se suprapun pe film cu undele sferice difuzate
de obiect, în acest caz punctul P. Din interferenţa lor în planul filmului,
vor rezulta maxime şi minime sub forma unor cercuri concentrice.
După developarea filmului şi obţinerea pozitivului, inelele de
maxim vor corespunde zonelor transparente ale filmului. Pentru redare,
se ilumineză filmul (holograma) cu unde luminoase monocromatice
plane, de aceeaşi lungime de undă ca la înregistrare.
 69

a)

b)
Fig. 5.13

Intr-un punct P’, aflat pe axa normală la film în centrul său, vor
ajunge razele difractate în zonele cercurilor transparente ale filmului,
având diferenţe de drum între ele egale cu un număr întreg de lungimi
de undă. In P’ se obţine un maxim de difracţie şi astfel P’ devine
imaginea reală a punctului obiect P. In acelaşi timp, din interferenţa
undelor secundare care pornesc din zonele transparente ale hologramei
se formează unde sferice care au centrul în punctul P. Astfel punctul P
 70

este imaginea virtuală a obiectului P, de la înregistrare. Prin urmare, la

iluminarea hologramei se obţine o imagine reală situată dincolo de film
şi o imagine virtuală situată între sursa de lumină şi film.
Pentru realizarea hologramelor este necesară lumină care să
manifeste coerenţă pe distanţe mari în comparaţie cu dimensiunea
obiectelor de înregistrat şi cu distanţa până la film. Lumina surselor
clasice nu îndeplineşte această condiţie şi de aceea este absolut
necesară utilizarea surselor laser.

5.5 Difuzia luminii

Când o undă luminoasă străbate un mediu, câmpul

electromagnetic al undei interacţionează cu particulele mediului,
energia undelor fiind absorbită de acestea şi apoi reemisă, lumina fiind
astfel împrăştiată( difuzată) în toate direcţiile. Reflexia luminii este,
din punct de vedere microscopic, o difuzie a luminii de către un număr
mare de centri difuzanţi aflaţi la distanţe mici unii de alţii, în
comparaţie cu lungimea de undă. Refracţia este un fenomen similar în
care lumina difuzată interferă cu cea incidentă. Termenul de difuzie
(scattering) este totuşi uzual pentru situaţia în care centrii de difuzie nu
se află la distanţe mici faţă de lungimea de undă a luminii. Un astfel de
exemplu este cel oferit de razele de soare care pătrund într-o cameră
întunecată, în care particulele de praf din atmosferă pot fi observate ca
puncte strălucitoare datorită luminii difuzate.
O particulă difuzantă absoarbe lumina şi o reemite ca un dipol
oscilant. Să considerăm o rază de lumină care se propagă în direcţia Oz
şi care întâlneşte în origine o particulă difuzantă (fig. 5.14). Sub
acţiunea câmpului electric al undei luminoase, sarcinile electrice ale
particulei vor efectua oscilaţii şi, ca urmare, vor emite radiaţii
electromagnetice. In unda luminoasă, oscilaţiile vectorului câmp
electric se fac în toate direcţiile perpendiculare pe direcţia de
propagare, dar ele pot fi descompuse după două direcţii, Ox şi Oy,
astfel că particula difuzantă este echivalentă cu doi dipoli care
oscilează pe direcţii perpendiculare. Se ştie că la distanţă mare de dipol
radiaţia emisă de acesta se propagă sub forma unei unde plane, în care
vectorul câmp electric emis este paralel cu direcţia de oscilaţie a
dipolului, iar în lungul direcţiei de
 71

Fig. 5.14

oscilaţie dipolul nu emite. Dacă privim perpendicular pe fascicul, de

exemplu, în direcţia Ox, vom vedea lumina radiată de dipolul care
oscilează după direcţia Oy , vectorul câmpului electric în lumina
difuzată în această direcţie fiind orientat paralel cu Oy. Dacă privim în
direcţia Oy, vom vedea lumina radiată de dipolul care oscilează după
direcţia Ox , vectorul câmpului electric în lumina difuzată în această
direcţie fiind orientat paralel cu Ox. In direcţia Oz radiază ambii dipoli
echivalenţi din O, astfel că în radiaţia emisă în această direcţie câmpul
electric oscilează atât după Ox cât şi după Oy.
Fenomenul de difuzie este caracteristic propagării luminii prin
medii neomogene. In cazul mediilor omogene, undele secundare emise
în toate direcţiile interferă, anulându-se reciproc, intensitatea luminii
fiind practic diferită de zero numai în direcţia de propagare. In cazul
mediilor neomogene caracterizate de fluctuaţii ale indicelui de refracţie
(ca urmare a fluctuaţiilor densităţii, orientării moleculelor, prezenţei
altor particule) intensitatea luminii va fi diferită de zero şi pe direcţii
diferite de direcţia de propagare, ca urmare a proceselor de difuzie.
Se pot distinge mai multe tipuri de difuzie. Dacă particulele
difuzante au diametrul mai mic decât λ / 10 ( λ - lungimea de undă a
luminii) este vorba de difuzie de tip Rayleigh, pentru care intensitatea
luminii difuzate într-o anumită direcţie este invers proporţională cu
puterea a patra a lungimii de undă : I ~ 1 / λ 4 . Pentru particule cu
dimensiune mai mare ca lungimea de undă , difuzia se numeşte de tip
Mie, iar intensitatea luminii difuzate este invers proporţională cu
puterea a doua a lungimii de undă : I ~ 1 / λ 2 . Un alt tip de difuzie
 72

observat experimental este difuzia moleculară , care se produce în

medii optic pure, dar care prezintă fluctuaţii ale densităţii. Intensitatea
luminii difuzate în acest caz este, de asemenea, invers proporţională cu
puterea a patra a lungimii de undă. Un astfel de exemplu este difuzia
produsă de aglomerările moleculelor din aer (datorate fluctuaţiilor
densităţii aerului) care difuzează mai mult radiaţiile cu lungime de
undă mică, rezultând astfel culoarea albastră a cerului. Culoarea
cerului înspre soarele aflat la apus apare galben- roşiatică deoarece în
lumina care vine de la soare şi străbate atmosfera radiaţiile albastre
sunt împrăştiate prin difuzie, rămânâd predominante cele cu lungime
de undă mare (înspre roşu).
Norii conţin o mare concentraţie de picături fine de apă sau
cristale de gheaţă, care difuzează lumina. Din cauza acestei mari
concentraţii, toate lungimile de undă din lumina care străbate norul
sunt puternic difuzate şi norul apare alb. Un fenomen asemănător
explică culoarea albă a laptelui datorată difuziei produsă de moleculele
grăsimii din lapte. In laptele “slab” , centrii difuzanţi fiind împuţinaţi,
este difuzată practic numai radiaţia albastră, de unde rezultă şi culoarea
albăstruie a acestuia.
Procesele de difuzie determină scăderea intensităţii luminii
incidente, după o lege asemănătoare legii absorbţiei:
I = I o e − µd x (5.24)
unde µ d este un coeficient de atenuare datorită difuziei, iar x este
distanţa parcursă prin mediu.

5.6 Dispersia luminii

Lumina albă este o superpoziţie de unde luminoase cu lungime

de undă extinsă în tot spectrul vizibil. Viteza luminii în vid este aceeaşi
pentru toate lungimile de undă, dar în materiale ea diferă de la o
lungime de undă la alta. De aceea şi indicele de refracţie depinde de
lungimea de undă. Fenomenul determinat de dependenţa indicelui de
refracţie al mediului de lungimea de undă a luminii (sau,
corespunzător de frecvenţă) se numeşte dispersie a luminii. Fenomenul
de dispersie a fost studiat pentru prima oară de către Newton,
observând trecerea unui fascicul de lumină albă (naturală) printr-o
prismă, având ca rezultat descompunerea luminii în culorile
componente.(fig. 5.15). Se vede că radiaţiile sunt refractate din ce în ce
mai mult pe măsură ce creşte frecvenţa lor (de la roşu către violet).

Fig. 5.15
 73

Se ştie că propagarea undei electromagnetice într-un mediu se

caracterizează prin viteza de propagare v sau prin indicele de refracţie
absolut al mediului , n = c / v = ε r µ r (vezi relaţia (4.9)), în care ε r şi
µ r sunt permitivitatea dielectrică relativă şi respectiv permeabilitatea
magnetică relativă a mediului. Pentru mediile dielectrice în care se
propagă lumina, µ r ≅ 1 astfel că:
n≅ ε r (5.25)
Dependenţa indicelui de refracţie de frecvenţă , n(ω )
(deoarece pulsaţia ω este egală cu frecvenţa înmulţită cu factorul
constant 2π , adesea ne vom referi la frecvenţă prin mărimea ω ) ,
poate fi explicată dacă se ţine seamă că, sub acţiunea câmpului electric
al undei luminoase, sarcinile electrice (electroni, ioni) din mediu
oscilează forţat, rezultând deplasarea sarcinilor şi polarizarea electrică
a substanţei. Departe de regiunea de absorbţie,în zonele de
transparenţă, indicele de refracţie creşte cu creşterea frecvenţei şi
dispersia de acest tip se numeşte normală. Pentru acest caz,
dependenţa indicelui de refracţie de lungimea de undă poate fi
reprezentată, într-o aproximaţie suficient de bună, prin relaţia lui
Cauchy :
B C
n = A+ 2 + 4 (5.34)
λ λ
unde constantele A , B , C pot fi obţinute din măsurători experimentale
ale lui n pentru trei lungimi de undă (culori) diferite.
Fenomenul de dispersie are, între altele, aplicaţie la realizarea
aparatelor spectrale, care descompun lumina albă în culorile
componente prin dispersia produsă de o prismă. De asemenea,
producerea curcubeului la reapariţia soarelui după ploaie, se explică
prin combinarea efectelor de dispersie, reflexie şi refracţie a luminii în
picăturile fine de apă din atmosferă. Razele soarelui, care vin din
spatele observatorului, sunt întoarse spre acesta după o reflexie în
interiorul unei picături de apă şi în acelaşi timp sunt dispersate
(fig.5.16 a), astfel că se realizează un curcubeu având culoarea roşie
dispusă spre exterior (curcubeul primar). Pentru razele care suferă
două reflexii în interiorul picăturii, dispunerea culorilor se inversează
şi se produce curcubeul secundar, deasupra celui primar(fig. 5.16 b)

a) b)
Fig. 5.16
 74

5.7 Polarizarea luminii

Polarizarea este o caracteristică a tuturor undelor transversale.

Lumina, ca radiaţie electromagnetică, este şi ea o undă transversală,
direcţiile de oscilaţie ale vectorilor câmp electric şi magnetic fiind
perpendiculare pe direcţia de propagare a luminii.

Fig. 5.17

Numim plan de polarizare a luminii planul ce conţine direcţia

r
de vibraţie a vectorului E şi direcţia de propagare. Unda luminoasă al
r
cărui vector E este conţinut mereu într-un singur plan se numeşte
liniar polarizată (fig. 5.17 a). Lumina naturală nu conţine nici o
direcţie privilegiată de vibraţie, de aceea se numeşte nepolarizată (fig.
5.17 b). Undele elementare (trenuri de undă) emise de fiecare atom
dintr-o sursă de lumină pot fi liniar polarizate, planele de polarizare
sunt însă orientate de la un atom la altul pe altă direcţie şi lumina
sursei este astfel nepolarizată. La trecerea luminii prin anumite medii
se constată că anumite direcţii de vibraţie sunt favorizate faţă de
direcţiile perpendiculare; în consecinţă, intensitatea luminii după cele
două direcţii are valori diferite, I1 şi I2. In acest caz spunem că lumina
este parţial polarizată (fig. 5.17 c). Numim grad de polarizare
mărimea:
I −I
P= 1 2 (5.35)
I1 + I 2
Pentru lumina naturală I1 = I 2 şi deci P = 0 ; pentru lumina
liniar (total) polarizată P = 1 iar pentru 0 < P < 1 lumina este parţial
polarizată.
In general, vectorul câmp electric, ce vibrează într-un plan
perpendicular pe direcţia de propagare, nu are aceeaşi direcţie în acest
plan, aceasta poate depinde de timp. Ca urmare, vârful vectorului câmp
electric descrie o traiectorie eliptică în acest plan, care generează în
cursul propagării o spirală eliptică. Se spune în acest caz, că unda
luminoasă este polarizată eliptic (fig. 5.17 d). Acest fapt poate fi
înţeles dacă observăm că oscilaţia câmpului electric ce se efectuează
pe o direcţie la un moment dat, poate fi descompusă în două oscilaţii
perpendiculare. Dacă între cele două componente există o diferenţă de
fază, la compunerea lor rezultă, în general, o traiectorie eliptică. Dacă
 75

diferenţa de fază dintre cele două vibraţii este un număr impar de π / 2

şi vibraţiile au aceeaşi amplitudine, atunci traiectoria rezultantă a
vârfului vectorului câmp electric este un cerc iar unda luminoasă se
numeşte circular polarizată (fig.5.17 e). Pe traiectoria eliptică sau
circulară, vârful vectorului luminos se poate roti spre dreapta sau sau
spre stânga. Polarizarea liniară rezultă în cazul particular când
diferenţa de fază dintre cele două componente este un multiplu de π .
Metode de obţinere a luminii polarizate.
Polarizarea prin dicroism (absorbţie selectivă). Filtrele
polarizoare pentru unde electromagnetice se realizează în felurite
moduri, în funcţie de lungimea de undă a undelor. Astfel, pentru
microunde, având lungimea de undă de câţiva centimetri, un polarizor
bun se poate realiza sub forma unui panou de fire metalice
(conductoare), paralele, izolate între ele . Sub acţiunea componentei
paralele cu firele a câmpului electric al undei, electronii din fire vor fi
antrenaţi în lungul acestora şi vor genera un curent electric ce produce
încălzirea firelor, ca urmare a efectului Joule. Energia termică disipată
provine de la componenta paralelă cu firele a câmpului electric al
undelor electromagnetice, a cărei amplitudine va scădea. Componenta
perpendiculară pe fire rămâne neafectată, deoarece electronii nu se pot
mişca pe această direcţie (nu pot “sări” de pe un fir pe altul). In acest
fel microundele care străbat grătarul vor fi polarizate, cu vibraţii ale
câmpului electric predominant pe direcţie perpendiculară pe fire.
Proprietatea unor materiale de a absorbi în mod diferit
vibraţiile luminoase care se efectuează pe direcţii diferite se numeşte
dicroism . Asfel de materiale sunt utilizate pentru confecţionarea
filtrelor polarizoare pentru lumină, polaroizi. O placă polaroid este
realizată dintr-un material plastic, conţinând lanţuri hidrocarbonice
lungi, aliniate după o direcţie în procesul de laminare al plăcii. Placa
este introdusă apoi într-o soluţie de iod. Iodul se ataşează lanţurilor
hidrocarbonice şi furnizează electronii de conducţie, care pot mişca în
lungul direcţiei de întindere. Componenta câmpului electric al undei
luminoase de-a lungul direcţiei de întindere este absorbită iar cea
perpendiculară este transmisă, întocmai ca în cazul filtrului polarizor
de microunde.
Un filtru polarizor ideal transmite integral vibraţia luminoasă
pe o direcţie, axa polarizorului, şi le stinge complet pe toate celelate.
Intensitatea luminii care străbate polarizorul este jumătate din cea a
r
luminii naturale incidente pe polarizor. Intr-adevăr, câmpul E al undei
incidente pe polarizor poate fi descompus după o direcţie paralelă cu
axa polarizorului şi alta perpendiculară pe ea. Deoarece lumina
incidentă este un amestec de toate stările de polarizare, cele două
componente sunt, în medie, egale; fiecărei componente îi corespunde o
intensitate egală cu jumătate din cea a undei incidente, iar polarizorul
lasă să treacă doar una dintre ele.
 76

Fig. 5.18

Să considerăm că lumina care a străbătut un polarizor întâlneşte

un al doilea polarizor, a cărui axă de transmisie face unghiul α cu a
celui dintâi. Al doilea polarizor, datorită funcţiei pe care o
îndeplineşte, se numeşte analizor. Lumina polarizată liniar, de
amplitudine E o , care a străbătut polarizorul (primul) poate fi
descompusă într-o componentă paralelă cu axa analizorului, E o cos α ,
şi alta perpendiculară pe ea (fig. 5.18). Prin analizor va străbate numai
componenta paralelă cu axa sa. Deoarece intensitatea luminii este
proporţională cu pătratul amplitudinii, vom obţine:
I = I o cos 2 α (5.36)
în care I o este intensitatea luminii total polarizate ce cade pe analizor,
iar I este intensitatea luminii care străbate analizorul , a cărui axă face
unghiul α cu cea a polarizorului. Relaţia (5.36) exprimă legea lui
Malus.
Polarizarea prin reflexie. Să considerăm o undă luminoasă
plană monocromatică, incidentă pe suprafaţa de separaţie plană dintre
două medii transparente. Faţă de planul de incidenţă, orientarea
vectorului luminos este oarecare, dar acest vector poate fi descompus
după o direcţie perpendiculară pe plan şi alta paralelă cu planul. Intr-o
rază de lumină naturală vectorul luminos vibrează cu aceeaşi
amplitudine în toate direcţiile din planul perpendicular pe direcţia de
propagare, dar pentru toate aceste direcţii se poate realiza
descompunerea ca mai sus, rezultând, pentru lumina naturală,
componente egale, în planul de incidenţă şi perpendicular pe acest
plan. Experienţa arată, iar teoria electromagnetică poate descrie acest
fapt, că cele două componente, în general, nu rămân egale în urma
reflexiei şi refracţiei luminii. Ca urmare a acestei asimetrii, lumina
reflectată, ca şi cea transmisă (refractată) , este polarizată. Dacă
unghiul de incidenţă al luminii naturale (nepolarizate) este astfel ca
raza reflectată să fie perpendiculară pe cea transmisă, se constată că
raza reflectată este total polarizată (polarizată liniar) (fig 5.19), în urma
reflexiei nu rămân decât vibraţiile luminoase perpendiculare pe planul
de incidenţă; raza transmisă este parţial polarizată.
 77

Fig. 5.19

Unghiul de incidenţă pentru care se întâmplă aceasta se

numeşte unghi Brewster, α B , şi se poate obţine din legea refracţiei
observând că α r + α t = π / 2 şi α i = α r :
sin α i sin α B n
= = tgα B = 2 (5.36)
sin α t π n1
sin( − α B )
2
Polarizarea prin reflexie justifică utilizarea ochelarilor de soare
cu filtre de polarizare. Lumina solară, reflectată de suprafeţe orizontale
(asfaltul unei şosele, suprafaţa apei unui lac,etc) este polarizată, cu
vibraţii în plan orizontal. Filtrele ochelarilor sunt astfel realizate încât
să transmită numai lumina care vibrează în plan vertical, obţinându-se
astfel atenuarea luminii care ajunge la ochi.
Polarizarea prin difuzie. Se ştie că difuzia luminii de către
particulele mediului se realizează prin absorbţia şi reemisia undei de
către particule, care se comportă ca nişte dipoli oscilanţi. După cum se
observă din (fig. 5.14) radiaţia rezultată din prima împrăştiere,
difuzată la 90o faţă de direcţia razei incidente (de exemplu, în direcţiile
Ox şi Oy), este total polarizată, iar în direcţia razei incidente lumina
este nepolarizată.
Polarizarea prin dublă refracţie (birefringenţa). In general,
lichidele, solidele amorfe de tipul sticlei, solidele cristaline cu structură
cu simetrie cubică sunt optic izotrope, adică proprietăţile lor optice
(viteza de propagare a luminii, deci şi indicele de refracţie) sunt
independente de direcţie sau de starea de polarizare. Multe alte solide
cristaline sunt optic anizotrope. Cristalele ale căror proprietăţi prezintă
o simetrie de rotaţie în raport cu o axă se numesc uniaxiale. De-a
lungul acestei axe, viteza de propagare a luminii nu depinde de
r
orientarea vectorului luminos E , iar axa se numeşte axă optică . Astfel
de cristale sunt spatul de Islanda (calcit, varietate de CaCO3), cuarţul,
azotatul de sodiu, gheaţa etc. Se numeşte plan principal (secţiune
principală) al cristalului un plan care conţine axa optică,AO.
 78

Fig. 5.20

Se constată experimental că dacă o rază de lumină naturală

cade pe faţa unui cristal uniaxial apare fenomenul de birefringenţă sau
dublă refracţie, care constă în apariţia a două raze care se refractă pe
direcţii diferite: una, numită rază ordinară , care respectă respectă
legile refracţiei, iar a doua, deviată se numeşte rază extraordinară (fig.
5.20) Cele două raze sunt polarizate în plane perpendiculare: în raza
ordinară oscilaţiile au loc perpendicular pe planul principal, iar în cea
extraordinară oscilaţiile au loc în plan paralel cu cel al secţiunii
principale.
Pentru explicarea birefringenţei se ţine seamă că cristalul poate
fi considerat drept un ansamblu de oscilatori elementari, excitaţi de
câmpul electric al undei. In general oscilatorii elementari sunt
anizotropi. La unele substanţe orientarea acestor oscilatori este
dezordonată, ceea ce dă în ansamblu un caracter izotrop mediului. La
substanţele care produc birefringenţă, oscilatorii elementari au
orientări preferenţiale, ceea ce aduce după sine o anizotropie a
mediului, în ansamblu.
Birefringenţa circulară ( rotirea planului de polarizare) Se
constată experimental că la propagarea în anumite medii, numite optic
active, a luminii polarizate circular , viteza de propagare a undei
polarizată circular dreapta este diferită de cea a undei polarizată
circular stânga. Intrucât o undă polarizată liniar se poate descompune
în două unde polarizate circular, una - spre dreapta, alta-spre stânga,
după străbaterea unui astfel de mediu, va rezulta o rotire a planului de
polarizare al undei polarizată liniar. Experienţa arată că unghiul de
rotaţie a planului de polarizare este proporţional cu distanţa străbătută
în mediu, invers proporţional cu lungimea de undă a luminii, depinde
de temperatură, iar în cazul soluţiilor substanţelor optic active în
lichide inactive, unghiul este proporţional cu concentraţia:
1
α = C (T ) lc = C (T ,λ ) lc , (5.37)
λ
C fiind puterea rotatorie, specifică substanţei. Rotirea planului de
polarizare de către substanţale optic active este determinată de
structura asimetrică a acestora. Toate cristalele optic active nu prezintă
nici plan nici centru de simetrie şi pot exista sub două forme,
dextrogiră şi levogiră, una fiind imaginea în oglindă a celeilate. Astfel
de substanţe sunt cuarţul, cinabrul, cristalele de zahăr. In cazul
lichidelor sau gazelor optic active, activitatea nu mai este legată de o
 79

disimetrie de aranjare a moleculelor ci de disimetria moleculelor

înseşi.

Intrebări pentru verificarea cunoştinţelor şi

pentru evaluare:
1. Enunţaţi legile reflexiei şi refracţiei.
2. Explicaţi ce se înşelege prin reflexie
totală şi scrieţi expresia unghiului limită.
3. Scrieţi condiţiile de maxim la
interferenţa a două raze de lumină.
4. Enunţaţi principiul Huygens-Fresnel.
5. Ce este o reţea de difracţie? Condiţia de
maxim la difracţia pe reţea.
6. Descrieţi o experienţă prin care se
evidenţiază dispersia luminii.
7. Explicaţi ce înseamnă lumină polarizată.
Ce tipuri de polarizare cunoaşteţi?