Curs Drept Roman Sem1 Si 2

Drept Roman
Suport de curs
Lector drd. Liviu Mihai

Capitolul I
Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman
I 1. Fondarea Romei.
Conform tradiţiei, Roma a fost fondată în anul 753 î.H. de către cei doi fraţi
legendari , Romulus şi Remus, descendenţii prinţului troian Enea, care, împreună cu soţia
sa, Lavinia, a întemeiat cetatea Alba Longa în centrul Latiumului. Cei doi gemeni au
ridicat ,noua generaţii mai târziu , zidul viitoarei cetăţi la vărsarea Tibrului în mare şi au
jurat că cine va dărâma zidul va fi ucis (Pentru lege, poporul trebuie să se bată ca pentru
un zid – Heraclit din Efes).
Numele cetăţii avea să-l dea cel care avea să vadă mai multe păsări de pe colină.
Remus urcat pe Aventin a văzut şapte. Romulus, de pe Palatin, a văzut douăsprezece:
prin urmare cetatea avea sa se numească Roma. Remus, necăjit că pierduse, a zis că zidul
e slab şi lovindu-l cu piciorul, a dărâmat o bucată din el. Iar Romulus, credincios
jurământului, şi-a ucis fratele.
Toate acestea, se spune s-au întâmplat în anul 753 î.H. exact pe 21 aprilie, dată la
care se sărbătoreşte şi azi întemeierea oraşului, născut, după cum se vede, ca şi lumea
întreagă, dintr-un fratricid1.
Lăsând legenda la o parte, la acea dată Roma era un mic sat în centrul Latiumului,
a cărui populaţie de pastori nu anunţa nimic din ceea ce va urma. Nu vor trece decât cinci
secole şi micul sat va deveni centrul lumii cunoscute.
La început, Roma a fost condusă de regii agricultori, de aceea prima mare
perioadă istorică poartă numele de Regalitate. În anul 509 d.H. ultimul rege etrusc
Tarquinius Superbus este alungat de pe tronul Romei de către popor şi cetatea intră în a
doua epocă istorică, Republica.
1. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001, pg. 11
În anul 27 î.H., fiul adrogat al lui Julius Caesar, Octavianus, se numeşte princeps.
El devine Augustus şi Roma intră în prima perioadă imperială şi anume Principatul.
În anul 305 d.H., împăratul Diocleţian, ultimul mare împărat roman, se retrage în
palatul său de la Spalato. Urmaşii săi se vor numi atât „Dominus” (stăpân), cât şi Deus
(zeu).
Începe cu aceştia ultima perioadă a istoriei Romei ,Dominatul.
În anul 395, împăraţii Arcadiu şi Honoriu îşi împart imperiul. Imperiul Roman de
Apus se prăbuşeşte în anul 476 d.H. sub loviturile triburilor de heruli conduse de
Odoacru. Acesta îl detronează pe Romulus Augustus şi-i trimite împăratului Orientului,
Zenon, însemnele Imperiului, luându-şi titlul de „patrician”1. Ia sfârşit, astfel, seria
împăraţilor Imperiului Roman de Apus.
Imperiul Roman de Răsărit va supravieţui până în anul 565 d.H., când moare
luminatul împărat Justinian. Lui şi vestiţilor lui jurişti le datorăm faptul că dreptul roman
s-a transmis mai departe şi a devenit fundamentul pe care s-a construit Europa de mai
târziu.
I.2. Structura socială şi organizarea politică în fiecare etapă a istoriei

Romei
1) Regalitatea
a) Structura socială
În secolul al VIII-lea î.H., cele şapte coline erau locuite de trei triburi urbane:
latinii, sabinii şi etruscii. Această populaţie foarte diferită din punct de vedere etnic era
împărţită în două mari clase sociale:
- patricienii şi
- plebeii
1. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001, pg. 360
Patricienii, cunoscuţi sub numele de populus romanus, erau descendenţii
întemeietorilor cetăţii. Plebeii erau formaţi din populaţiile vecine învinse sau atrase de
mirajul noii cetăţi. Diferenţele dintre cele două clase erau date de următoarele interdicţii
în persoana plebeilor:
- aceştia nu cunoşteau procedurile jurisdicţionale, deţinute în exclusivitate de
patricienii pontifi;
- plebeii nu aveau nici un fel de drepturi politice;
- ei nu se puteau căsători cu patricienii1.
Perioada a fost dominată de lupta permanentă a plebeilor de a ridica aceste
interdicţii, luptă care a căpătat forme diverse: refuzul de a se prezenta la război, retrageri
pe muntele sacru sau revolte armate.
Organizarea primitivă a Romei ca cetate s-a realizat prin fuziunea celor trei
triburi. Fiecare trib era format din 10 curii sau cartiere, iar fiecare curie era formată din
10 ginţi. Ginţile sau neamurile erau formate din familii conduse cu o mână de fier de
pater familias.
Fiecare curie era obligata să ofere statului o centurie (o sută de luptători înarmaţi)
şi o decurie (10 cavaleri echipaţi de război). Astfel, prima armată regulată a Romei
cuprindea 3.300 de luptători2.
Revoltele plebeilor nu au rămas fără ecou. Penultimul rege etrusc, Servius Tullius,
declanşează la sfârşitul sec. VI i.H. o serie de reforme, care coincid cu apariţia Statului
roman în accepţiunea deplină a termenului.
Societatea este împărţită pe criterii cenzitare cu ocazia recensământului, în cinci
clase sociale. Aristocraţia financiară o înlocuieşte treptat pe cea gentilică, iar diferenţele
dintre patricieni şi plebei se menţin la interdicţiile deja enunţate.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pg. 18
2. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti,
2001,pag. 33
b) Organizarea politică
Roma la această epocă era o monarhie militară. În vârful ierarhiei politice era
regele (rex sacrorum). Prerogativele acestuia erau:
- conducerea armatei şi a cetăţii;
- judecător suprem;
- mare preot (pontifex maximus)1.
Regele era ajutat de un consiliu al înţelepţilor format din şefii ginţilor. Acest
organism se va numi Senat şi va domina viaţa politică romană în secolele următoare.
Adunarea poporului se numea comitia curiata şi avea atribuţii legislative şi
jurisdicţionale. Atunci când tronul devenea vacant, comitia curiată se întrunea pentru a
vota înscăunarea unui alt rege. Regii romani au fost în număr de şapte. Primii patru au
fost romani: Romulus, Numa Pompilius, Tullius Hostilius şi Ancus Martius. Ultimii trei
au fost etrusci: Tarquinius Priscus, Servius Tullius şi Turquinius Superbus şi în timpul lor
Roma şi-a început expansiunea.
2) Republica
În anul 509 î.H. ultimul rege etrusc, Tarquinius Superbus, este alungat de pe
tronul Romei de către Senatul roman. Începe o nouă perioadă în istoria Romei, când
cetatea va fi condusă de magistraţi.
Structura socială suferă modificări majore. Plebeii obţin satisfacerea unor
revendicări importante. Astfel:
- în anul 494 î.H. obţin o magistratură foarte importantă, aceea de tribun al plebei.
Acest magistrat avea drept de veto împotriva legilor votate de comitiile centuriate;
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I, pag. 20
- în anul 451 î.H. plebeii îşi văd satisfăcută cea mai importantă revendicare, aceea
de realizare a dreptului scris. Se redactează prima şi cea mai cunoscută lege romana: Lex
duodecim Tabularum (Legea celor XII Table). Ea este expusă în Forum şi procedurile
jurisdicţionale ajung la cunoştinţa intregii societăţi romane;
- în anul 445 î.H., prin Lex Canuleia se ridică interdicţia de încheiere a
căsătoriilor între patricieni şi plebei;
- în sfârşit, mult mai târziu, în anul 300 î.H., prin Lex Sextia Licinia plebeii obţin
cea mai importantă magistratură şi anume un post de consul1.
Societatea romana este împărţită în cinci clase sociale stabilite cu ocazia
recensământului , odată la 5 ani. Prima clasă era formată din 98 de centurii din cele 193.
Dat fiind faptul că adunarea centuriată vota legile, era evident că acestea reflectau
interesele de castă ale acestei prime clase.
Totuşi, un criteriu de justiţie în această procedură exista. Romanii considerau că
drepturile trebuiau să meargă în acelaşi pas cu îndatoririle şi invers. De aceea, cu cât erai
mai bogat, cu atât plăteai impozite mai mari şi cu atât slujeai mai mult timp în armată. 2
Spre finele sec. III î. H. se formează, însă, o clasă dominantă unică, nobilitas, prin
contopirea aristocraţiei senatoriale cu pătura avută a plebeiilor. Pătura săracă purta
numele de populus. Apare, însă, şi o clasă mijlocie, formată din mici negustori şi
meseriaşi, precum şi din proprietarii unor suprafeţe restrânse de pământ.2
În epoca republicană conducerea cetăţii era exercitată de magistraţi aleşi de regulă
anual şi cu titlu gratuit. Competenţa acestora era exprimată prin termenii imperium
(dreptul de a comanda o armată) şi potestas (dreptul de a administra). Deşi nu erau
organizaţi într-un sistem ierarhic, atribuţiile lor ne conduc spre o clasificare ce vizează
importanţa magistraturilor în societatea romană.3
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, 1998, vol. I,
pag. 22
2001,pag.27
3. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,30
Primii magistraţi ai republicii romane au fost consulii. Ei au luat locul regelui,
simbol al tiraniei etrusce. Cei doi consuli erau aleşi anual, aveau puteri egale şi comandau
fiecare o parte din armată. Teoretic, după anul 300 î.H., unul dintre ei trebuia să fie
plebeu. Erau aleşi de către Comitia centuriata şi ratificaţi de către Senat 1. În timp de pace
prezidau reuniunile acestui organism, ale cărui hotărâri le punea în executare. Atribuţii
foarte importante aveau cenzorii. Ei erau aleşi pe o perioadă de 5 ani şi principala lor
activitate viza efectuarea recensământului.
Competenţele jurisdicţionale ale consulilor au fost preluate din anul 367 î.H. de
către pretori. Aceştia, în număr de patru, administrau justiţia, dar când izbucnea vreun
război, luau comanda marilor unităţi sub ordinele „consulilor”.2
Alţi magistraţi erau questorii, ce administrau tezaurul public şi edilii curuli, ce
asigurau aprovizionarea Romei cu alimente. O magistratură cu caracter excepţional era
dictatura. În situaţii deosebite, când Roma era în pericol, consulii numeau din ordinul
Senatului un dictator pe o perioadă de cel mult 6 luni, căruia îi era încredinţată toată
puterea. Toţi dictatorii Romei republicane, în afară de unul, au fost patricieni. Toţi , în
afară de doi au respectat limitele de timp şi de putere care le fuseseră impuse. Unul din ei,
Cincinatus, care, numai după şaisprezece zile de exercitare a puterii, a revenit la plug ca
să-şi are ogorul cu boii, a rămas în istorie ca o figură legendară. 3
În anul 494 î.H. le-a fost recunoscut plebeilor dreptul să-şi aleagă tribuni care să
le apere interesele. Unul dintre ei, Terensilius Arsa, a formulat zece ani cererea ca dreptul
cutumiar să fie sistematizat şi publicat. Strădania lui a fost răsplătită cu redactarea celor
XII Table la mijlocul sec. V î.H.
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa,
Bucureşti,1993,pag. 30
2001,pag.74
3. idem, pag.75
Persoana tribunului era considerată inviolabilă şi oricine îl împiedica să vorbească
poporului era condamnat la moarte.1 Tribunii plebei aveau drept de veto împotriva actelor
emise de consuli sau a legilor votate de Adunarea Centuriata.
În epoca republicii, Senatul devine principalul organism politic. Din anul 509 î.H.
toate monumentele ridicate de romani purtau inscripţia SPQR, Senatus Populus- Que
Romanus (Senatul şi poporul roman). La origine senatorii erau şefii neamurilor sau
ginţilor romane fiind , aşadar ,în număr de 300. În timpul dictaturii lui Sulla numărul lor a
crescut la 600 iar în vremea lui Iulius Caesar numărul lor era de 900. In timp alături de
patricieni au intrat în Senat şi plebei ce purtau numele de conscripti , adunarea fiind
formată din părinţi şi cooptaţi , adică patres et conscripti.
Au rămas în istoria lumii ca un exemplu de înţelepciune politică ce nu a fost de
nimeni întrecut.
Asta l-a făcut pe ambasadorul lui Pirrus, regele Epirului să exclame:Îl contrazic
pe oricine spune că la Roma nu există regi. Fiecare din aceşti trei sute de senatori este
unul”2 .
În epoca republicii poporul roman participa la adoptarea legilor în cadrul a trei
mari adunări:
1) Comitia curiată îşi pierde din atribuţiile avute în epoca anterioară păstrându-şi
competenţe doar în numirea unor magistraţi sau în aprobarea adrogaţiunii (o formă de
adopţie).
2) Comitia centuriata, formată la origine din 198 de centurii era compusă din
poporul sub arme. Avea largi competente legislative.
3) Comitia tributa a fost la origine o adunare a plebei (concilium plebs).
Hotărârile ei devin obligatorii pentru toţi cetăţenii la începutul sec. III î.H. prin Lex
Hortensia.
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.31
2001,pag.76
3. Principatul
La sfârşitul sec.I î.H. Octavius Augustus impune formula unui stat autocrat şi cu
el începe epoca imperială.
Asistăm la această epocă la o polarizare socială evidenţiata de apariţia a două
clase sociale antagonice: honestiores şi humiliores.
Honestiores cuprindea aristocraţia senatorială în rândul căreia intrai dacă aveai o
avere de peste un milion de sesterţi şi cavalerii, categorie ce trebuia să aibă o avere de
minimun 40.000 sesterţi.
Humiliores era formată din plebea urbana la care se adăuga colonii (arendaşii
pământului ) şi sclavii.
În această epocă puterea politică era exercitată de către împărat, senat şi
magistraţi. În realitate ne aflăm în faţa unei monarhii autoritare în care puterea se
concentra în mâinile princeps-ului.
Senatul îşi pierde orice independenţă revenindu-i printre atribuţii administrarea
provinciilor pacificate, alegerea magistraţilor, judecarea proceselor penale etc.1
Magistraţii vechi sunt înlocuiţi cu înalţi funcţionari imperiali aflaţi sub directa
supraveghere a împăratului. Astfel de funcţionari erau: praefectus praetorio (şeful gărzii
imperiale), praefectus urbi, praefectus annonae (însărcinat cu aprovizionarea, legatus
Augusti pro praetore (aceştia guvernau în provinciile imperiale, care spre deosebire de
cele senatoriale nu erau pacificate) etc.
Adunările populare îşi pierd atribuţiile, ultima lege votată de Comitia centuriată
fiind o Lex Agraria, în timpul împăratului Nerva, în sec. I d.H.2
1. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică,
Bucureşti, 1971, pag. 25
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag.
33
4. Dominatul
1) Structura socială
În ultima perioadă a imperiului structura socială constituie o formă incipientă a

societăţii feudale de mai târziu. Astfel, clasa superioară, potentiores este formată din
aristocraţia senatorială şi cavaleri iar pătura săracă humiliores cuprindea: mici meseriaşi,
negustori, mici proprietari, ţărani, arendaşi etc.
2) Organizarea politică
Roma este la această epocă o monarhie absolută, puterea concentrându-se în
persoana împăratului (Dominus et Deus) ajutat de un imens aparat birocratic ce cuprindea
funcţionari imperiali , numit consistorium principis.
Senatul îşi pierde orice rol în viaţa politică devenind un simplu sfat al împăratului
(consistorium sacrum)1.
Magistraturile devin simple funcţii decorative.
I.3. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.
1. Perioada străveche
Această perioadă începe odată cu fondarea Romei şi durează până la apariţia
primei legi scrise în anul 451 î.H. Principalul izvor de drept al acestei perioade era
cutuma sau obiceiul juridic.
2. Perioada veche a dreptului roman
Este perioada cuprinsă între expunerea în Forum a Legii celor XII Table şi
sfârşitul Republicii. Principalul izvor de drept al acestei perioade este legea.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I Ed. Polirom, Iaşi, 1998,
pag. 24
3. Perioada clasică a dreptului roman
Această perioadă se circumscrie Principalului şi constituie apogeul culturii
juridice romane surprinsă atât de bine în formula „jus est ars boni et aequi” (dreptul este
arta binelui şi al dreptăţii)1. Edictul pretorului a fost instrumentul de creare a dreptului în
această perioadă.
4. Perioada postclasică a dreptului roman este cuprinsă între anul 305 d.H. şi
moartea lui Iustinian.
Această epocă postclasică a dreptului roman traduce fidel criza în care se afla
imperiul.
Principalul izvor de drept la această epocă este constituţiunea imperială.
I.4. Izvoarele dreptului roman
Sursele dreptului roman erau:

a.Cutuma.
Obiceiul juridic era principalul izvor de drept la epoca străveche. Această regulă
se obţinea prin validarea succesivă pe parcursul mai multor generaţii a unei soluţii
uniforme.
b.Legea a fost principalul izvor de drept la epoca veche a dreptului roman. Legile erau de
două feluri:
- Datae – emise de magistrat în virtutea lui jus edicendi
- Rogatae .propuse de magistrat şi votate de adunările centuriate
Structura legii cuprindea trei părţi:
- praescriptio – partea introductivă
- rogatio – cuprinsul legii
- sanctio – sancţiunea legii
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 26
Prima lege a fost Lex duodecim Tabularum, iar ultima, se pare o Lex Agraria
votată în sec. I. d. H., în timpul împăratului Nerva.
c.Edictul pretorului a fost principalul izvor de drept în epoca clasică şi mijlocul cel mai
eficient de modernizare a dreptului.
Emiteau edicte magistraţii investiţi cu jurisdictio, adică:
- pretorul urban
- edilii curuli
- cenzorii
- pretorii peregrini
- guvernatorii
Edictele erau de două feluri: - perpetua (valabile 1 an) şi repentina (date pentru
situaţii neprevăzute)
d.Hotărârile senatului sau Senatus consultele dobândesc forţă de lege abia în perioada
Principatului.
e.Doctrina juridică. Creaţiile uriaşilor jurisconsulţi romani dobândesc calitatea de
izvoare de drept. Dintre aceste spirite strălucite amintim pe: Julius Paulus, Florentinus,
Modestinus, Pomponius, Papinian, Gaius şi Domitius Ulpianus.
f.Jurisprudenţa era arta de a cunoaşte şi de a aplica principiile juridice. Ştiinţa dreptului
a constituit izvor de drept încă de pe timpul vechilor pontifi. Cicero afirma în plină epocă
clasică „că este oracolul cetăţii casa jurisconsultului”1.
g.Constituţiunile imperiale erau actele emise direct de împărat şi luau forma edictelor,
decretelor, mandatelor şi rescriptelor. Constituiau principalul izvor de drept în epoca post
clasică.
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, vol.I,Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag.
36
I.4. Codificarea Justiniană
Justinian, ultimul împărat roman din partea de răsărit a imperiului este

restauratorul dreptului roman. Într-un efort colosal, împreună cu juriştii săi Tribonian,
Theophilus şi Dorotheus, Justinian reuşeşte să reunească toate izvoarele dreptului roman,
într-o lucrare vastă, numită în Evul Mediu- corpus juris civilis, ce avea o structură
quadripartită.1
1. Codul apărut în 529 d. H. cuprindea 4650 de constituţiuni imperiale în ordine
cronologică, date din timpul domniei lui Hadrian şi până la Justinian.
2. Digestele apărute în 533 d.H. în 50 de volume cuprindea deciziile motivate ale
marilor jurisconsulţi.
3. Institutele apărute în 533 d.H. era un manual de drept pentru uzul studenţilor ce
cuprindea în mare parte Institutiunile lui Gaius.
4. Novelele – apărute în 565 d.H. la moartea sa, cuprindeau constituţiunile imperiale
emise de către Împăratul Justinian.
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 38
Capitolul II
Jus Actionum
II.1. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman
Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că întreg

dreptul se referă fie la persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni1.
În literatura romanistică se afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale
procedurală. De aceea, marea majoritate a autorilor încep studiul dreptului roman cu jus
actionum sau procedura civilă romană, care cuprinde totalitatea normelor ce
reglementează desfăşurarea proceselor civile în fiecare etapă a dreptului roman. Aceste
norme au cunoscut o evoluţie foarte complexă, care, aşa cum am spus, s-a răsfrânt asupra
întregului drept material.
Evoluţia procedurii civile reflectă evoluţia societăţii romane în general, care pe
parcursul unui mileniu a trecut de la cutumele primitive, care sancţionau o justiţie privată
generalizată, la procedura din epoca postclasică, în care identificăm cu uşurinţă normele
procedurale moderne.
În epoca străveche nu existau organe judiciare specializate. Competenţele de
judecată erau reunite în persoana regelui (rex sacrorum), care era mai degrabă, un arbitru
al litigiilor dintre particulari. Rolul lui, însă, a fost enorm, întrucât, datorită puterii de care
dispunea, sistemul justiţiei private a cunoscut unele limitări.
1. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 265

Justiţia privată depăşeşte, în acest moment istoric, caracterul de răzbunare pură,
pentru că apar reguli morale menite să limiteze revanşa nemăsurată. În acest context
legea talionului apare ca un veritabil progres faţă de epoca anterioară, întrucât nu-i este
îngăduită o răzbunare ce depăşeşte suferinţa victimei1. Înlocuirea acestui sistem
sancţionator sângeros, prin edificarea unor instanţe specializate care acţionau în temeiul
unor norme procedurale cunoscute de către toţi, a însemnat un progres uriaş ce îşi are
începutul în expunerea în Forum a Legii celor douăsprezece table, la mijlocul secolului
V î.H.
În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari sisteme procedurale,
corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman:
1. procedura legisacţiunilor în epoca veche
2. procedura formulară în epoca clasică
3. procedura extraordinară în epoca postclasică a dreptului roman.
II.2. Procedura de judecată civilă la epoca veche a dreptului roman

(procedura legisacţiunilor).
Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost

reglementată strict de lege, în special de legea celor douăsprezece table. Evident că
această lege a sancţionat o stare de lucruri anterioară, fiind în mare parte o codificare
realizată de decemviri a cutumelor primitive.
II.2.1. Aceste legisacţiuni au următoarele caracteristici:
1. caracterul legal decurge din reglementarea strictă de către lege a acestor
proceduri. Aproape toate procedurile au fost fixate în Lex duodecim tabularum.
Doar procedura numită „per condictio” a fost introdusă posterior prin Lex
Calpurnia2.
1. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa,
Bucureşti,1993,pag.30
2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică,
Bucureşti, 1971, pag. 2
2. caracterul formal decurge din faptul că atât părţile, cât şi magistratul pronunţau
formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Nu era
permisă nici măcar schimbarea genului. Gaius în „Instituţiuni” ne spune că
erorile formale în procedură erau ireparabile. Astfel, „unul care chemase în
judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe, iar în acţiunea intentată le numise
pe acestea viţe, a pierdut procesul fiindcă trebuia să le numească arbori, aşa
cum prevedea Legea celor XII table care nu vorbea despre tăierea viţei, ci
despre tăierea arborelui în general ”1.
3. caracterul judiciar rezidă în faptul că procesul se desfăşura în faţa autorităţilor
judiciare, iar prezenţa părţilor era o regulă esenţială. La această epocă, procesul
civil avea două faze: in jure şi in judicio. În prima fază părţile se prezentau în
faţa magistraţilor care organizau procesul şi desemnau părţilor un judecător. În
a doua fază, in judicio, judecătorul unic sau un tribunal soluţionau cauzele şi
pronunţau hotărârea judecătorească. Aceste două faze nu presupuneau două
instanţe diferite, ci exista un singur proces cu două etape ce marcau unitatea
între judecata publică, reprezentată prin magistraţi şi convenţia de arbitraj a
justiţiei private.
II.2.2. Organele judiciare romane la epoca veche a dreptului
roman.
a. Magistraţii
Cei care judecau în faza in jure erau magistraţii. Pentru început, în virtutea lui jus
imperium, de administrarea jurisdicţiei civile se ocupau consulii pe perioade de câte o
lună fiecare. Prerogativele acestora au fost preluate, odată cu înfiinţarea preturii în 367
î.H., de către pretori, cărora le revenea sarcina de a găsi soluţii în cauzele graţioase, de a
asculta pretenţiile părţilor în prima fază procesuală, sau chiar de a soluţiona unele cauze
prin emiterea de interdicte, prin trimiterile în posesiune a celor îndreptăţiţi, ori prin
repunerea părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum ).
Alţi magistraţi ce aveau competenţe în a organiza procesele civile erau: edilii
curuli la Roma, guvernatorii, în provinciile romane, iar din anul 242 î.H. judecarea
pricinilor dintre cetăţenii romani şi străini a fost dată în competenţa pretorului peregrin.
b. Judecătorii
În vechiul drept roman şi chiar în dreptul clasic, procesul era soluţionat de către o
persoană privată, adică un jurat ales de părţi de pe albumul pretorului (album judicium) şi
confirmat de către magistrat. Judecătorul (unus judex), era o persoană particulară, dar
asta nu înseamnă că oricine putea să fie judecător. Aceşti judecători privaţi erau grupaţi
în decurii, iar la această epocă puteau fi judecători doar senatorii şi mai târziu cavalerii.
Abia în epoca clasică au putut fi aleşi judecători şi din rândurile plebei.
Judecătorii soluţionau aşa numitele lites, sau litigii, procese care se înfăţişau ca
nişte conflicte simulate între părţi şi se bazau pe legis acţiuni. Alături de instituţia lui
unus judex, mai existau şi tribunale care judecau cauzele mai importante. Aceste
tribunale erau permanente şi nepermanente. Cele permanente se împărţeau în două mari
categorii:
- decemvirii (cei zece bărbaţi) care judecau procesele relative la libertate şi
cetăţenie şi
- centumvirii (cei o sută de bărbaţi) care judecau cauzele relative la dreptul
de proprietate şi alte drepturi reale, precum şi partajele succesorale
Procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini erau soluţionate de către tribunale
nepermanente formate din judecători specializaţi, numiţi recuperatores.
II.2.3. Desfăşurarea procesului.
Părţile principale ale oricărui proces civil sunt: reclamantul (actor sau petitor) şi
pârâtul sau reus. Procesul se desfăşura în Forum, în aer liber, ambele părţi fiind nevoite să
se înfăţişeze înaintea judecătorului. Reprezentarea, cu unele excepţii, nu era permisă, iar
judecata în lipsă nu era cunoscută.
În procedura veche legisacţiunile sunt numeroase. Practic fiecărei legi îi
corespundea o sancţiune a ei – o legisacţiune.
Astăzi definim acţiunea civilă ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care, în
cadrul procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin recunoaşterea
sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat. La epoca veche,
reglementările procesual-civile se bazau pe formule solemne şi ritualuri minuţios
respectate, ceea ce făcea ca rolul magistratului, ori al judecătorului, să fie aproape nul, el
având doar rolul de a verifica dacă procedurile sunt respectate1.
Gaius grupează aceste numeroase legisacţiuni în cinci mari categorii, după
caracterele comune ale acestora. Astfel, după lege se acţiona în cinci feluri:
- per sacramentum (prin depunerea jurământului)
- per judicis postulatio (prin cerere de judecător)
- per condictio (chemarea în judecată)
- manus injectio (aplicarea mâinii)
- pignoris capio (luarea de gaj)2
Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecată, iar ultimele două erau
proceduri cutumiare de executare.
Procedurile de judecată începeau prin citarea verbală a pârâtului, fază procesuală
numită in jus vocatio. Citarea se făcea prin mijloace private, fără concursul statului.
Pârâtul era obligat să se prezinte în faţa magistratului. Dacă se sustrăgea procesului,
magistratul, prin interdict, putea să-l trimită pe reclamant în posesia bunurilor pârâtului.
Totuşi, pârâtul putea să indice un garant (vindex), care i se substituia în proces.
Magistratul se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau corect formula legisacţiunii,
după care pronunţa unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico, addico. Prin cuvântul
„do” magistratul desemna judecătorul ales de părţi. Formula „dico” era utilizată atunci
când magistratul atribuia obiectul litigios provizoriu, unui părţi, iar prin termenul
„addico” magistratul recunoştea dreptul reclamantului sau al pârâtului3
2. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag.
61
Chiar dacă rolul său era pasiv, în virtutea puterilor cu care era investit (juris
dictio şi imperium) pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a mai trimite părţile în
faţa judecătorului. Aceste soluţii luau forma următoarelor mijloace procedurale:
- stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte
încheiate de către părţi din ordinul pretorului
- missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detenţia sau
posesiunea bunurilor pârâtului atunci când acesta nu se prezenta la
judecată sau se apăra necorespunzător
- interdictele sunt dispoziţiile prin care pretorul ordona părţilor să facă sau
să nu facă un act juridic
- restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era un ordin prin
care pretorul desfiinţa actul juridic lovit de nulitate repunând părţile în
situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului.
Fiecare procedură presupunea anumite formalităţi specifice, respectate sub sancţiunea
pierderii procesului de către părţi.
II.2.4. Procedurile de judecată
1. Per sacramentum
Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele cu

privire la dreptul de proprietate şi cauzele relative la drepturile personale (de creanţă).
Procedura aceasta era de două feluri: dacă prin ea se valorificau drepturi reale,
bunăoară drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui lucru), iar dacă
prin procedură se valorificau drepturi de creanţă, sacramentum era in personam (asupra
unei persoane).
a. Faza in jure
În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în

termeni formalişti, pretenţiile. Aceste pretenţii erau întărite printr-un jurământ religios. Pe
lângă jurământ părţile erau nevoite să facă o prinsoare şi să depună la pontifii magistraţi o
sumă de bani de 50 sau 500 de asse după cum, valoarea obiectului cererii era mai mică
sau mai mare decât 1000 de asse. Asse (asul) era vechea monedă de aramă romană. Cel
care pierdea procesul, pierdea şi suma de bani depusă cu titlu de pariu.
În cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un eşantion din acesta, era
adus în faţa magistratului şi, fiecare dintre cele două părţi, îl revendica după ce îl atingeau
cu o nuia. Magistratul intervenea şi oprea acest conflict simulat, utilizând formula „lăsaţi
amândoi lucrul”. După această intervenţie, părţile se provocau reciproc la un jurământ şi
apoi la prinsoarea de 50 sau 500 asse pe care urma să o plătească cel care pierdea
procesul. Procedura se termina prin atribuirea provizorie a lucrului celui care promitea
solemn că va restitui bunul şi fructele acestuia în cazul în care va pierde. Pentru a primi
lucrul, partea trebuia să depună o cauţiune sau să indice garanţi ce purtau numele de
vindex.
În cazul unui per sacramentum in personam, se urmărea valorificarea drepturilor
personale de creanţă, reclamantul afirma solemn că pârâtul îi datorează o sumă de bani.
Dacă pârâtul recunoştea, el era asimilat cu cel condamnat şi procesul nu mai continua cu
a doua fază, recunoaşterea în faţa magistratului fiind asimilată cu un titlu executoriu. În
cazul în care pârâtul nega pretenţiile reclamantului, magistratul, după ce părţile se
provocau, proceda în continuare la alegerea judecătorului.
b. Faza in judicio
Părţile erau obligate să se prezinte în faţa judecătorului ales unde îşi expuneau pe
scurt pricina.
Judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect, în sensul că arăta care dintre cele
două sume de bani a fost depusă în mod just. Cel care câştiga procesul intra în stăpânirea
lucrului şi a fructelor sale şi redobândea suma de bani. Dacă una dintre părţi lipsea,
judecătorul aştepta până la amiază, după care dădea câştig de cauză părţii prezente.
2. Per judicis postulatio
Această procedură era utilizată atunci când per sacramentum nu se putea aplica în
cauze bine determinate. Aceasta fie din cauză că obiectul procesului trebuia să fie evaluat
(în cazul debitelor rezultate din promisiuni- stipulatio), fie atunci când se reglementa o
situaţie între mai multe persoane (partajul succesoral sau de coproprietate).
Procedura era simplă, iar cauzele erau soluţionate rapid.
a. Faza in jure
În această fază reclamantul arăta în faţa magistratului că pârâtul îi datorează o
sumă de bani conform promisiunii, iar atunci când pârâtul nega, reclamantul se adresa
magistratului cu următoarea formulă solemnă: „te rog pretore să ne dai un judecător ori
un arbitru”1.
b. Faza in judicio
Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra asupra

întinderii prejudiciului şi a valorii sale, asumându-şi calităţi de expert şi arbitru. După ce
evalua obiectul cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea procesul.
3. Per condictio
Această procedură a fost introdusă în sec. II î.H. prin Lex Silia şi Lex Calpurnia,
fiind folosită pentru datorii băneşti certe. Era o procedură simplă şi rapidă de recuperare a
creanţelor, accepţiunea termenului fiind aceea de somaţie.
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 63
a. Faza in jure
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, iar dacă acestea erau
negate de către pârât, pronunţa formula solemnă: „de vreme ce tu negi, te somez ca în
termen de 30 zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător”1.
Dacă în acest interval debitorul pârât îşi onora obligaţia, magistratul constata
valabilitatea plăţii, iar dacă nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecător.
b. Faza in judicio
Judecătorul constata existenţa creanţei şi permitea reclamantului să exercite asupra
debitorului procedura de executare forţată, manus injectio.
II.2.5. Procedurile de executare
1. manus injectio
Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de bani.

Această procedură presupunea fie o judecată deja consacrată, fie, până în sec. IV î. H., un
nexum, adică un contract de împrumut de bani2.
De remarcat este că această procedură, deşi se realiza prin mijloace de natură
privată, presupunea existenţa unei formule executorii. Dacă după 30 de zile de la
pronunţarea hotărârii, debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului arătând
că obligaţia nu a fost executată. Magistratul, prin formula addico, aproba cererea
creditorului de a-l duce pe datornic în închisoarea sa privată. Manus injectio permitea
celui care a câştigat un proces să-l reţină pe debitor într-un loc public şi aplicându-i o
mână pe corp să rostească următoarea formulă solemnă:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 64
2.idem, pag. 65
„deoarece tu ai fost judecat şi condamnat faţă de mine la 1000 sesterţi şi nu mi-ai plătit,
eu îţi aplic manus injectio judicati pentru această sumă.” 1
Debitorul era închis în carcera privată a creditorului, care, ulterior, într-o perioadă
de 60 zile, îl scotea pe datornic la 3 târguri de sclavi succesive. Dacă nu apărea un garant
(vindex) care să preia datoria şi debitorul nu plătea, după trecerea termenului de 60 zile,
el era vândut ca sclav peste hotarele Romei (peste Tibru).
2. pignoris capio (luarea de gaj)
Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o legisacţiune.

Ea nu presupunea prezenţa magistratului şi nici chiar a debitorului. Creditorul în prezenţa
martorilor, după rostirea unor formule solemne putea să ia din patrimoniul debitorului un
bun pe care putea să-l distrugă dacă datoria nu îi era plătită.
II.3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului

roman.
Procedura de judecată din epoca clasică a dreptului roman s-a numit formulară şi
a fost introdusă prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II î. H. Această procedură nu a
abrogat legisacţiunile, dar a dat părţilor posibilitatea de a opta între cele două proceduri.
Premisele apariţiei acestei proceduri noi sunt numeroase.
Gaius afirmă în „Instituţiuni”2 că procedura formulară a fost introdusă întrucât,
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol.I, Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 65
prin formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a „statornicit” ca
procesele să se poarte prin redactarea scrisă a unor termeni, adică prin formule. Noua
procedură s-a dovedit net superioară, întrucât noile realităţi sociale şi economice erau
incompatibile cu vechile proceduri, viabile atât timp cât Roma era o cetate mică, dar total
improprie când ea a devenit capitala unui uriaş imperiu.
În această perioadă viaţa economică se diversifică. Apar noi izvoare de drept, cel
mai important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de modernizare a dreptului,
acţiunile judiciare se diversifică, iar litigiile dintre părţi solicită activitatea creatoare a
pretorilor care, prin formulă impun noi modele de acţiuni.
Transformările din societatea romană se răsfrâng şi asupra procedurii civile, care
evoluează şi operează transformări asupra dreptului material.
Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecată elaborat de
magistrat şi eliberat părţilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio.
Acest program de judecată s-a numit formulă pretoriană.
II.3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman.

a. Magistraţii
În epoca clasică, rolul magistraţilor în organizarea proceselor creşte considerabil.
Dacă la început “jurisdictio” semnifica puterea acordată unui magistrat de a desemna un
judecător, în procedura formulară, termenul desemna totalitatea atribuţiilor magistratului
în calitatea sa de organizator al procesului civil. Astfel de atribuţii erau1:
- primirea cererilor de chemare în judecată
- judecarea unor cauze de redusă importanţă
- desemnarea unui judecător după consultarea părţilor
- luarea unor măsuri preventive, cum ar fi manus injectio
- aplicarea unor amenzi
1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 80
- luarea unor măsuri de execuţie vremelnică, măsuri pe care le-am mai amintit: trimiteri
în posesie, interdicte, stipulaţiunile pretoriene sau repunerile în situaţia anterioară.
Însă, cea mai importantă atribuţie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin acest
program de judecată, pretorul indica judecătorului cum să soluţioneze litigiul. După ce
asculta pretenţiile reclamantului, dacă acestea erau îndreptăţite, dar nu exista o formulă
corespunzătoare, pretorul avea dreptul de a crea o nouă formulă în care expunea situaţia
inedită şi explica judecătorului în termeni imperativi cum să soluţioneze litigiul.
Aşadar, fiecărui drept subiectiv încălcat îi corespundea o acţiune, iar fiecare
acţiune îşi găsea exprimarea într-o formulă proprie. Formula pretoriană a devenit astfel
chiar instrumentul prin care dreptul roman s-a dezvoltat până a ajuns la strălucirea din
epoca marilor jurisconsulţi.
În această epocă magistraţii care organizau procesul civil (ordo judiciorum
privatorum)erau:
- pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni
- pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini
Această pretură va deveni caducă în anul 212 d. H., când împăratul Caracalla, prin
celebrul său edict va acorda cetăţenie romană tuturor cetăţenilor imperiului.
- guvernatorul în provinciile imperiale
- edilii curuli pentru afacerile cu sclavi şi animale
- magistraţii municipali în peninsula italică
- locotenenţii proconsulari în provinciile senatoriale
- însuşi princepsul care judeca mai cu seamă în apel
b. Judecătorii
La epoca clasică se menţin tribunalele permanente.
- centumvirii în număr de 105, conduşi de un pretor, judecă litigiile a căror obiect
depăşeşte valoarea de 100.000 sesterţi, precum şi speţele din domeniul succesoral, sau
al drepturilor reale principiale.
- Decemvirii erau şefii secţiilor centumvirale şi judecau litigiile relative la libertate şi
cetăţenie, precum şi alte cauze de interes public.
Părţile, la fel ca în epoca anterioară, au posibilitatea de a-şi alege un judecător de pe
albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze în care obiectul disputat nu
poate depăşi 100.000 sesteţi.
Numărul judecătorilor unici creşte considerabil. Astfel, împăratul Octavianus
Augustus creează o a patra decurie, în care sunt numiţi ca judecători plebeii bogaţi, iar, în
timpul lui Caligula, va fi înfiinţată o a V-a secţiune cuprinzând tot reprezentanţi ai plebei.
Litigiile dintre cetăţenii romani şi peregrini vor fi judecate în continuare de către
”recuperatores”.
II.3.2 Formula pretoriană
Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli, formula

pretoriană începe să fie utilizată facultativ de către pretori începând cu sec. II î. H.
Formula cuprinde patru părţi principale şi două părţi accesorii. Fiecare formulă
începea cu desemnarea judecătorului.
A. Părţile principale ale formulei pretoriene:
A.1. Intentio – este partea cea mai importantă a formulei, întrucât ea exprimă obiectul
juridic al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriană întrucât ea cuprinde
chiar pretenţia reclamantului. Când această pretenţie era precis determinată, intentio era
certă, iar atunci când ea rămânea să fie evaluată de judex, intentio era incerta.
A.2. Demonstratio – cuprindea chiar temeiul juridic al pretenţiilor reclamantului, care
putea fi un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar. Demonstratio lipsea în
cazul acţiunilor in factum pentru că acestea erau date direct de către pretor în completarea
legii.
A.3. Condemnatio – este ordinul pe care în dă magistrul judecătorului de a soluţiona
cauza. Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sancţionare a pârâtului, fie
printr-o absolvire a lui, atunci când pretenţiile reclamantului nu se justifică.
Condemnatio este certă când este determinată direct de către magistrat şi incertă
când ea este lăsată la aprecierea judecătorilor.
Prin formulă judecătorul este obligat să-l condamne pe pârât doar la o sancţiune
pecuniară. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se va transforma
după eliberarea formulei într-un drept de creanţă. Astfel, reclamantul obţine în urma
procesului, valoarea pecuniară a dreptului pretins.
Totuşi, principiul condamnării pecuniare, regulă în etapa anterioară, suferă în
procedura formulară unele limitări. Dacă reclamantul revendică un bun, magistrul va
introduce în formulă o clauză specială (clausula arbitraria)1, prin care ordonă ca pârâtul să
fie condamnat numai dacă nu restituie lucrul.
Deoarece suma prevăzută în condemnatio era de regulă sensibil mai mare decât
valoarea obiectului, pârâtul alegea evident să restituie bunul.
O altă importantă caracteristică era aceea că prin condemnatio era obligat numai
pârâtul.
A.4. adjudicatio
Această parte a formulei figura numai în procesele de partaj succesoral (actio
familiae herciscundae) sau, în cazul partajului de coproprietate prin care se atribuia
fiecărui copărtaş o parte din bunurile aflate în masa indiviză. Se mai întâlnea de
asemenea în litigiile ce aveau ca obiect acţiuni în granituire.
Iată cu titlu de exemplu formula unei acţiuni ce îşi avea temeiul juridic într-un
contract de vânzare-cumpărare (emptio-venditio).
1. 1. Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 73
“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la Numerius
Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din această cauză
Numerius Negidius trebuie să facă sau să predea lui Aulus Agerius conform bunei
credinţe (intentio) la aceasta, judecătorul să condamni pe Numrius Negidius faţă de Aulus
Agerius, dacă nu se va dovedi să-l absolvi”1.
B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.
B.1. Prescripţiile – sunt părţi secundare ale formulei pretoriene create pentru a fi de folos
fie reclamantului (pro actore) , fie pârâtului (pro reo) şi inserate înaintea părţii de
demonstratio.
a. prescriptio pro actore (în favoarea reclamantului) atrag atenţia judecătorului că
obiectul procesului poartă doar asupra unei părţi a dreptului reclamantului. Astfel de
prescripţii vizau prestaţiile periodice, bunăoară obligaţia de plată a chiriei în contextul
unui contract de locaţiune (locatio-conductio). Locatorul poate solicita numai
prestaţia care a devenit exigibilă urmând ca pentru cele viitoare să se adreseze justiţiei
îndată ce şi acestea vor ajunge la scadenţă.
b. Prescriptio pro reo sunt mai rare şi mai târziu vor fi asimilate excepţiunilor apărării.
B.2. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare puse la dispoziţia pârâtului care
nu neagă dreptul reclamantului, dar în cazul în care obiecţiile sunt reale, ele vor conduce
fie la paralizarea procesului, fie la întârzierea lui. De aceea, excepţiile sunt fie
peremptorii, fie dilatorii.
În formula pretoriană ele erau concepute ca “mijloace de contracarare pe căi
colaterale celor prevăzute în intentio a soluţiei preconizate în condemnatio”2.
1.Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept Roman, Ed. Şansa, Bucureşti,1993,pag.73
Cu titlu de exemplu, pârâtul nu nega că ar fi primit o sumă de bani, dar afirma că,
ulterior, a fost iertat de datorie în total sau în parte de către reclamant. Aceasta era
exceptio pacti conventi .
Alături de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat şi alte excepţii:
- exceptio doli (de dol)
- exceptio quod metus causa (a cauzei de violenţă)
- exceptio justi domini (a justului titlu)
- bis de eadem ratio ne sit actio (excepţia autorităţii de lucru judecat).
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, ea trebuia să figureze în
formulă.
II.3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară.
În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in judicio.
A. Faza in jure
În prima fază procedura debuta cu citarea verbală a pârâtului - in jus vocatio. Faţă
de epoca anterioară dacă pârâtul nu se prezenta la proces şi nici nu indica un garant
(vindex) în favoarea lui, magistratul îl putea obliga la plata unei amenzi de 10.000 sesteţi.
Dacă pârâtul dispărea, reclamantul putea fi trimis printr-o missio în possessionis ( în
posesia bunurilor pârâtului), bunuri pe care le putea înstrăina.
Citarea se putea face şi prin încheierea unei convenţii între părţi, numită
vadimonium extrajudiciar.
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, iar pârâtul, ca şi în
vechea procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege, sau să nu se apere.
Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, pretorul îi înmâna o acţiune civilă
când o astfel de acţiune exista în dreptul civil, iar când noua situaţie dedusă judecăţii era
inedită, pretorul crea o nouă acţiune numită in factum. După ce formula era redactată,
avea loc ultimul act procedural în faţa magistratului şi anume “litis contestatio”.
a. Litis contestatio – consta în eliberarea formulei, act ce se consuma în trei etape
– înmânarea formulei reclamantului
– remiterea ei către pârât
– acceptarea de către pârât a formulei 1
Momentul litis contestatio avea trei efecte:

a. Efectul extinctiv – viza consumarea acţiunii intentate, ceea ce împiedica reluarea în
viitor a procesului între aceleaşi părţi.
b. Efectul fixator – în acest moment se stabileau definitiv părţile litigante, persoana
judecătorului şi obiectul procesului.
c. Efectul creator – aşa cum am spus, în locul dreptului iniţial, indiferent de felul
acestuia, se năştea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de bani la care
judecătorul urma să-l oblige pe pârât2.
B. Faza in judicio
În această fază a judecăţii, părţile îşi pledau cauza singure, dezbaterile judiciare
fiind libere.
Judecătorul aprecia probele în funcţie de principiul care guvernează şi astăzi
procesul civil şi anume: “onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat”3, (sarcina
probei cade asupra celui care afirmă şi nu asupra celui care neagă) şi “reus in exceptione
actor est” (pentru susţinerea excepţiei pârâtul este asimilat reclamantului).
Mijloacele de probă nu erau ierarhizate şi ele cuprindeau:
- jurământul părţilor
- proba scrisă
- proba cu martori (testimonia)
- mărturisirea
3. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 93
- proba cu prezumţii1
Dacă pârâtul ori reclamantul lipsea fără încunoştinţarea judex-ului, sancţiunea
consta în pierderea procesului.
Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea raportându-se la momentul lui
litis contestatio.
Sentinţa judecătorească la aceasta era doar pronunţată (verbis) nu şi redactată
(scripta)2. Ea păstrează la această epocă o mare doză de formalism, fiind o reflectare a
formulei pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent bănesc al dreptului pretins,
sumă la care putea fi sancţionat doar pârâtul.
II.3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:
- desesizarea instanţei
- forţa executorie a hotărârii
- autoritatea de lucru judecat
1. desesizarea instanţei vizează faptul că un judecător care a judecat o cauză nu
poate fi ales în a cerceta aceeaşi cauză într-o eventuală cale de atac.
2. Autoritatea de lucru judecat – hotărârea judecătorească este socotită între părţi o
expresie a adevărului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a procesului
apare a fi o nerespectare gravă a autorităţii şi o prelungire nejustificată a
conflictelor între părţi. Pentru ca o sentinţă să se bucure de autoritate de lucru
judecat, se cerea ca aceasta să îndeplinească două condiţii: identitate de pricină şi
identitate de persoane.“Prin identitate de pricină se înţelege identitatea de obiect şi
identitate de cauză, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi, ci era
suficientă în acţiunile reale identitatea de obiect, iar în cele personale, identitatea
de cauză”.2
2. Vladimir Hanga, „Drept Privat Roman”, Ed. Didactică şi pedaogică, Bucureşti, 1971,
pag. 93
3. Forţa executorie a sentinţei
Forţa executorie a sentinţei este expresia autorităţii publice. Dacă pârâtul nu-şi
executa voluntar obligaţia prevăzută în sentinţa judecătorească, reclamantul putea trece la
executarea silită a hotărârii utilizând unul din următoarele mijloace:
a. manus injectio
b. pignoris capio
c. actio judicati
d. cessio bonorum
e. venditio bonorum1
Manus injectio şi pignoris capio sunt proceduri străvechi, complicate, utilizate rar.
Noile proceduri sunt mai rapide şi mai eficiente:
- actio judicati. Prin această modalitate de executare, debitorului i se acorda un termen
de graţie de 30 de zile pentru a-şi plăti datoria. Dacă nu-şi îndeplinea această
obligaţie, magistratul îl obliga, în cadrul unui nou proces, la plata dublului valoric al
debitului iniţial.
- Venditio bonorum – consta în vânzarea la licitaţie publică a întregului patrimoniu al
debitorului, la cel mai bun preţ.
- Cessio bonorum – consta în transferul bunurilor debitorului în patrimoniul
creditorului, favoare instituită prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea
datornicului să scape de executarea asupra propriei persoane.
II.3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti:

La această epocă nu existau instanţe ierarhizate care să permită atacarea unei
hotărâri la o instanţă superioară.
Existau, însă, câteva căi de retractare care vizau situaţii excepţionale2:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 86
2. idem, pag. 91
1. in duplum iret – prin această cale de retractare se putea cere ca o altă instanţă să
constate nulitatea de fond sau formă a hotărârii. Dacă partea pierdea procesul, era
condamnată la dublul valoric al primei condamnări.
2. Intercessio – cale de atac utilizată numai la Roma, care viza doar interdictele
magistraţilor.
3. Restitutio in integrum – se putea solicita repunerea în situaţia anterioară, dacă
hotărârea a fost pronunţată în baza unei declaraţii mincinoase sau a unui înscris
fals ori de către un judecător mituit.
Mult mai târziu, spre finele epocii clasice, hotărârile judecătoreşti pot fi atacate cu
apel, cale de atac va deveni obişnuită în procedura extraordinară.
II.4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a dreptului

roman
Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din

sec. I d. H. Se judecau pentru început în această procedură:
- Plângerile cu caracter administrativ (e.g. plângerile sclavilor împotriva stăpânilor)
- Plângerile fiilor de familie împotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la
căsătorie.
- Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.
În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două faze, ci într-una singură,
aflată sub unica autoritate a unui înalt funcţionar imperial. Reprezentarea era permisă şi
judecata putea avea loc şi în lipsa părţii. Judecător suprem era împăratul. Funcţionarii
însărcinaţi cu judecarea cauzelor civile erau prefecţii puterii (praefecti praetorio) din cele
patru prefecturi (Orient, Iliria, Galia şi Italia) ajutaţi de vicarii care conduceau diocezele1
În provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecător suprem era praefectus Urbi.
În epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regulă.
În secolul IV d. H. chemarea pârâtului la judecată începe să aibă caracter oficial.
Actul procedural se numea litis denuntiatio şi ajungea la pârât prin intermediul unui agent
specializat, numit “viator”.
Cererea de chemare în judecată se numea libellus conventionis. Pârâtul răspundea
printr-o libellus contradictionis. Judecătorul aprecia liber mijloacele de probă, dar
desfăşurarea dezbaterilor nu mai era publică.
Se constată o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare având înscrisurile,
îndeosebi cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaraţiile mai multor
martori. Alte mijloace de probă erau mărturisirea ce putea conduce la acordarea unui
termen de graţie pârâtului, jurământul necesar sau supletiv şi prezumţiile legale sau
judiciare.
Sentinţa era redactată în limba latină şi dispunea chiar asupra dreptului dedus
judecăţii. Amenzile judiciare din epoca anterioară sunt înlocuite cu obligarea la plata
cheltuielilor de judecată.
Sentinţa judecătorească putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la
pronunţare. Apelul avea atât caracter devolutiv cât şi suspensiv. Abia după judecarea căii
de atac, hotărârea căpăta autoritate de lucru judecat şi forţă executorie
Executarea sentinţei se face manu militari prin agenţi specializaţi ai statului,
numiţi officiales. Dacă nu era posibilă executarea în natură, se trecea la vânzarea
bunurilor celui care pierduse procesul prin mijloacele utilizate şi la epoca clasică: cessio
bonorum şi venditio bonorum.
În epoca imperială apare, însă şi o altă formă de executare asupra patrimoniului şi
anume vânzarea parţială a bunurilor debitorului la cel mai bun preţ. Această modalitate
de vânzare se numea “distractio bonorum”.
II.4. Clasificarea acţiunilor
Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la

îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.
Cele mai importante categorii de acţiuni în dreptul roman erau:
1. acţiuni reale şi acţiuni personale
Acţiunile reale (in rem) sunt cele care sancţionează drepturile reale (cele
exercitate cu privire la lucruri) şi, în virtutea lor, titularii pot intenta acţiuni împotriva
oricăror persoane care le-ar nesocoti.
Acţiunile personale (in personam) rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii şi
consta în dreptul pe care îl are creditorul acelei obligaţii de a-l urmări pe debitorul care
nu-şi execută obligaţia.
2.Acţiunile civile şi honorarii
Cele civile erau prevăzute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.
Acţiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:
a. in factum – date pentru situaţii inedite şi aplicabile prin analogie
b. ficticii - erau ficţiuni juridice . Pretorul introducea în formulă o ficţiune considerând
că un fapt existent nu s-a produs,sau dimpotrivă, considerând că s-a petrecut un
anumit fapt, cu toate că în realitate nu s-a produs .
c. Cu transpoziţie de persoană (e.g. dacă era urmărit pater familias, se trecea în intentio
numele fiului, întrucât el încheia actul, iar in condemnatio apărea numele şefului de
familie, întrucât el suporta efectele sentinţei).
3.Acţiuni directe şi acţiuni utile.
Cele directe au fost prevăzute pentru a soluţiona anumite cazuri expres prevăzute,
iar cele utile au fost extinse la cazuri similare.
4.Acţiuni populare şi acţiuni private. Cele populare puteau fi intentate de către oricine,
deoarece apărau interese generale, în vreme ce acţiunile private erau utilizate doar de cei
vătămaţi în drepturile lor subiective.
5.Acţiuni penale şi acţiuni reipersecutorii. Prin acţiunile penale se urmărea condamnarea
pârâtului la o amendă, iar acţiunile reipersecutorii urmăreau restituirea lucrului.
6.Acţiunile de drept strict şi acţiunile de bună credinţă. În cele de drept strict, actul pe
care se întemeiau prevederile reclamantului era interpretat în litera lui, în vreme ce în cele
de bună credinţă, judecătorul interpreta conform voinţei pârâţilor1.
III. Jus Personarum
III.1. Condiţia oamenilor
Potrivit dreptului modern, oricărei fiinţe omeneşti i se recunoaşte capacitatea de a

avea drepturi şi obligaţii. Aşadar, orice om este o persoană şi, drept urmare, poate
participa la viaţa juridică.
Dreptul roman nu a recunoscut calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii.
Astfel, spre deosebire de oamenii liberi, sclavii nu aveau personalitate şi deci, nu puteau
încheia acte juridice în nume propriu. Dar, chiar şi cei liberi aveau o personalitate
limitată, în funcţie de apartenenţa la categoria socială, originea etnică sau locul în cadrul
familiei romane.
Se bucurau de personalitate deplină numai cetăţenii romani, şefi de familie. Cu
alte cuvinte, cel care avea status libertatis, status civitatis şi status familiae.
După Gaius, care spune în Instituţiuni că „oamenii luaţi în totalitatea lor sunt sau
liberi, sau sclavi”1, juriştii romani au creat şi alte clasificări ale persoanelor: în funcţie de
status civitatis, sunt cetăţeni şi necetăţeni, iar în funcţie de status familiae, sunt persoane
sui juris şi alieni juris, după cum se află sau nu se află sub puterea unui pater familias.
Aşadar, pentru a avea o imagine corectă a personalităţii în lumea romană, trebuie
să o privim în funcţie de cele trei status-uri: „status libertatis, status civitatis şi status
familiae”.
Personalitatea juridică începe o dată cu naşterea fiinţei umane, doar dacă individul
se năştea viu, liber şi cu înfăţişare umană şi înceta odată cu moartea fizică a acestuia.
Există trei excepţii de la această regulă:
1.Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 69
- copilul conceput este socotit ca şi născut, dacă interesele acestuia o cer (e.g. copilul
conceput moşteneşte pe tatăl său mort înainte ca el să se nască)
- moştenirea neculeasă susţine persoana defunctului
- în cazul comorienţilor (decesul simultan în condiţii excepţionale a unor persoane cu
vocaţie succesorală reciprocă ) se accepta că puberii supravieţuiau părinţilor, iar dacă
erau impuberi aceştia erau consideraţi primii decedaţi1.
III.2. Status Libertatis
În funcţie de acest status, oamenii se împărţeau în liberi şi sclavi. Pentru prima

oară definiţia sclaviei şi a libertăţii a dat-o jurisconsultul Florentinus2. El spune că
„libertatea este o facultate naturală a persoanei în baza căreia poate face ce doreşte în
limitele impuse de forţă sau de lege.” Potrivit aceluiaşi jurist „sclavia este o instituţie de
dreptul ginţilor, conform căreia cineva este supus, împotriva naturii, unei puteri străine”.
Desigur, definiţia lui Florentinus exprimă concepţiile inovatoare din epoca clasică, care i-
au determinat pe romani să se îndoiască de legitimitatea sclaviei. De fapt, starea de
sclavie a avut un regim diferenţiat pe parcursul istoriei cetăţii.
III.2.1. Starea de libertate
Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a nu fi

proprietatea altuia.
1. Izvoarele libertăţii
Libertatea se dobândea prin naştere sau printr-un fapt posterior naşterii.
a. prin naştere copilul este liber, dacă părinţii săi sunt liberi.
Dacă numai unul dintre părinţi este liber, copilul va urma condiţia mamei.
2. idem, pag. 146
Dacă în timpul sarcinii mama a fost un singur moment liberă, copilul se va naşte
liber, prin efectul principiului „copilul conceput este considerat născut de câte ori este în
interesul său”.
b. Prin fapte posterioare naşterii. Încetarea stării de sclavie şi dobândirea libertăţii
poate fi efectul fie dispoziţiilor legii, fie voinţei stăpânului.
1. eliberarea din sclavie (manumissio) în temeiul legii.
Se dobândea libertatea în următoarele cazuri prevăzute de lege:
- Cetăţeanul roman capturat în război avea un drept de reîntoarcere (jus postliminii) în
virtutea căruia, atunci când se va întoarce din sclavie îşi recapătă toate drepturile.
- În timpul împăratului Octavianus Augustus, sclavul bolnav sau infirm abandonat de
către stăpân, devine liber
- Erau eliberaţi sclavii care timp de 30 de ani au fost cunoscuţi ca oameni liberi, cei
înrolaţi în armată, cei care slujeau unor culte religioase, cei răscumpăraţi de la
duşmani, sau sclavul care şi-a denunţat stăpânul vinovat de infracţiunea de omor1.
2. eliberarea prin voinţa stăpânului
Stăpânul îşi putea elibera sclavul, fie prin mijloace legale (de jus civile), fie prin
mijloace pretoriene.
A. Mijloacele prevăzute de dreptul civil erau:
a. procesul fictiv
b. censu (recensământul)
c. testamentul
Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace deveneau liberţi cetăţeni romani.
B. Mijloacele neformaliste pretoriene erau:

- inter amicos (între prieteni)
- per epistolam (prin scrisoare)
- post mensam (după petrecere)
- convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri)

Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace pretoriene deveneau liberţi latini.
III.2.2. Starea de sclavie
Sclavul era considerat lucru şi anume cel mai important bun mancipi din
patrimoniul romanului.
1. izvoarele sclaviei:
a. naşterea.
Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă erau sclavi. Nu avea importanţă condiţia
juridică a tatălui.
b. captivitatea din războaie
Indiferent dacă erau romani sau barbari, captivii deveneau sclavi. Cetăţenii
romani făcuţi prizonieri beneficiau de două ficţiuni juridice, prin care se evitau
consecinţele dramatice ale captivităţii. Prima dintre ele era jus postliminii, potrivit căruia
cetăţeanul roman, scăpat din prizonierat era considerat liber la Roma, fără ca situaţia din
captivitate să aibă vreo consecinţă juridică.
A doua ficţiune stabilea că data decesului prizonierului roman, mort în captivitate
era considerată data capturării. Aceasta pentru ca succesorii săi să-l poată moşteni.
c. prin normele dreptului civil erau prevăzute alte izvoare ale sclaviei.
Iată câteva dintre ele:
- prin procedura manus injectio, creditorul îl putea vinde pe debitorul său insolvabil peste
Tibru
- cei care nu se prezentau la încorporare, care dezertau sau nu-şi plăteau impozitele,
deveneau sclavi publici.
- deveneau sclavi cei care se vindeau prin înşelăciune şi ulterior îşi revendicau libertatea
- hoţul prins în flagrant delict devenea sclav al victimei furtului
- femeia liberă, amanta unui sclav, somată de trei ori de pater familias să pună capăt
relaţiilor intime, fără ca ea să se conformeze, devenea sclavă
- libertului îi putea fi revocată libertatea pentru ingratitudine faţă de fostul lui stăpân1 .
2. Statutul juridic al sclavilor

Aşa cum am arătat, sclavii erau consideraţi lucruri (instrumentum vocalia), ceea ce
înseamnă că erau total lipsiţi de drepturi. La început, stăpânii aveau asupra lor drept de
viaţă şi de moarte şi drept de corecţie nelimitat. De asemenea, stăpânii aveau dreptul de
folosinţă completă a sclavilor, îi putea abandona, sau închiria serviciile. Sclavii nu aveau
drept la nume, ei purtând numele stăpânului la care se adăuga calitatea lor servilă. Nu se
puteau încheia acte juridice între sclavii aceluiaşi stăpân.
Lipsiţi de status civitatis, sclavii nu aveau nici status familiae şi deci nu puteau
încheia o căsătorie. Uniunea liberă între sclavi purta denumirea de contubernium. Ca o
consecinţă, nici rudenia dintre sclavi nu avea efecte juridice. Neputând să aibă un
patrimoniu, nu puteau transmite moştenirea, ori lăsa testament.
Dintre drepturi, menţionăm dreptul sclavului de a practica un cult religios.
Acest statut complet defavorabil la epoca veche s-a atenuat considerabil prin acte
succesive, dintre care amintim:
- prin Lex Petronia din anul 19 î. H., s-a interzis stăpânilor să folosească sclavii la
luptele în arenă.
- Împăratul Claudius dispune ca sclavul bolnav abandonat de către stăpân să
dobândească libertatea.
- Împăratul Nero dispune ca prefectus urbi să cerceteze plângerile (querela)sclavilor,
care denunţau abuzuri ale stăpânilor.
- Domitian şi Hadrian interzic castrarea sclavilor sub sancţiunea confiscării averii.
- În sec. II d. H., Antonius Pius interzice dreptul de corecţie nelimitat, şi dreptul de
viaţă şi de moarte, considerându-l omucidere2.
2. idem, pag. 154
3. Statutul de facto
Între situaţia juridică şi cea de fapt a sclavilor existau însă diferenţe foarte mari,
evidenţiate în textele jurisconsulţilor. Astfel, pentru început, sclavii pot încheia acte
juridice în numele stăpânului, dar fără a putea să-i facă o situaţie mai rea. Asta însemna
că ei puteau încheia doar contracte unilaterale. La epoca clasică, însă, sclavii pot încheia
şi contracte în care stăpânul figurează în calitate de debitor.
La această epocă se acordă sclavilor posibilitatea de a administra şi fructifica o
parte a averii stăpânului. Acest mic patrimoniu se numea peculiu, şi putea fi mărit sau
diminuat fără ştirea sau acordul stăpânului.
Reformele dreptului pretorian au dat posibilitatea sclavilor de a conduce afaceri
de comerţ maritim sau terestru. În primul caz se sclavul se numea exercitor, iar în al
doilea institor.
În sfârşit, la aceeaşi epocă, sclavilor li s-a acordat posibilitatea să încheie anumite
convenţii, numite pacte, în nume şi interes proprii. Aceste pacte erau:
1. pactul de eliberare din sclavie
2. pactul de libertate
3. pactul prin care se micşorează datoria sclavului
4. pactul de iertare de datorie1
III.2.3. Liberţii
Liberţii erau sclavii eliberaţi. Ei erau diferenţiaţi în trei categorii:

-Libeţii cetăţeni
-Liberţii latini
-deditticii
1. Liberţii cetăţeni - erau sclavii eliberaţi prin mijloace formaliste. Din categoria
drepturilor politice, aveau doar jus suffragii, adică dreptul de a alege. Nu aveau jus
honorum (dreptul de a fi ales) şi nici jus militiae (dreptul de comandă în cadrul legiunilor
romane). Aveau totalitatea drepturilor civile, corelate însă, cu o serie de obligaţii faţă de
fostul stăpân, actualul patron, grupate în ceea ce se numea jura patronatus.1 Jura
patronatus (drepturile stăpânului) cuprindea trei categorii de obligaţii ale liberţilor faţă de
patroni:
- operae, reprezentau activităţi făcute în folosul fostului stăpân
- bona, însemna dreptul patronului de a-l moşteni pe libert, când acesta deceda fără a avea
moştenitori legali
- obsequium, consta în obligaţia de respect pe care libertul o datora patronului.
2. Liberţii latini – erau sclavii eliberaţi prin mijloace neformaliste de drept pretorian.
Din categoria drepturilor civile şi politice, nu aveau decât jus commercii şi dreptul
de a promova acţiuni în justiţie.
Datorită faptului că nu puteau testa, se spunea despre ei că trăiau ca oameni liberi,
dar mureau ca sclavi.
3. Deditticii – proveneau din sclavii ai căror stăpâni erau peregrini, sau din cei care în
perioada sclaviei fuseseră condamnaţi la pedepse infamante. Ei nu se puteau apropia la
mai puţin de 100 mile de Roma, întrucât erau transformaşi în sclavi.
III.3. Status civitatis

În funcţie de acest status, oamenii liberi din Imperiul Roman se împărţeau în
cetăţeni şi necetăţeni.
La rândul lor necetăţenii se împărţeau în latini şi peregrini.
1. Cetăţenii romani
Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.

Drepturile politice erau:
- Jus suffragii – era dreptul de a participa la adunările poporului, de a alege magistraţi
şi de a vota legile în comiţiile centuriate.
- Jus honorum – era dreptul de a candida la o magistratură
- Jus militiae – era dreptul de a fi militar în cadrul legiunilor romane
Drepturile civile erau:

- Jus commercii – era dreptul de a încheia orice act juridic prevăzut de dreptul civil
- Jus connubii – era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
- Jus testamenti factio – era dreptul de a transmite moştenirea pe cale testamentară
- dreptul de a apela la justiţie
- dreptul la nume – romanii purtau în mod obişnuit trei nume: pe cel personal, sau
prenumele (Caius), pe acela al ginţii sau numele (Cornelius) şi apoi pe cel al propriei
familii sau cognomen (Gracchus). Caius Cornelius Gracchus.
Principalele obligaţii ale romanilor erau de a efectua stagiul militar pe o perioadă
de cel puţin 10 ani şi de a-şi plăti impozitele în funcţie de averea pe care o aveau.
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii.

a. Naşterea din părinţi cetăţeni era cel mai important izvor a lui status civitatis.
În această situaţie concurează mai multe principii:
- copilul născut în cadrul căsătoriei legitime urmează soarta tatălui
- copilul născut în altă uniune urmează soarta mamei
- se aplica jus sangvinis, criteriul naţionalităţii părinţilor şi nu criteriul naşterii pe
teritoriul Statului Roman (jus soli)
b. Prin fapte posterioare naşterii cetăţenia se dobândea prin eliberarea de sclavie, prin
adopţie şi graţie unor concesiuni din partea statului. Aceste concesiuni puteau fi colective
sau individuale. Cele mai importante concesiuni colective au fost:
- În anul 90 î. H. Prin Lex Julia s-a acordat cetăţenie tuturor locuitorilor Peninsulei
Italice.
- în anul 49 î. H. Prin Lex Roscia s-a acordat cetăţenie galilor de peste Pad.
- în anul 212 d. H., împăratul Caracalla acordă cetăţenie romană tuturor locuitorilor
imperiului, cu excepţia deditticilor. 1
Concesiunile individuale se acordau de către senat sau de către împărat pentru
merite deosebite. Bunăoară, se acorda dreptul la cetăţenie aceluia care denunţa
infracţiunea de luare de mită comisă de un magistrat roman.
Pierderea cetăţeniei intervenea în următoarele cazuri:
a. prin pierderea libertăţii
b. exilul voluntar sau forţat
c. condamnarea la pedepse infamante
2. Latinii
Existau 3 categorii de latini: veteres, coloniari şi junieni.
a. latinii veteres erau locuitorii cetăţilor latine din vechea ligă latină dizolvată în
anul 338 î.H. Ei nu aveau jus honorum, dar puteau vota dacă în ziua în care se
aduna poporul erau la Roma. Dacă se stabileau definitiv la Roma, primeau
cetăţenia. Această categorie de latini a dispărut în anul 268 î. H. când li s-a
acordat cetăţenia 2.
b. latinii coloniari sunt locuitorii coloniilor înfiinţate după anul 268 î. H. Aceştia
aveau doar jus commercii. Li s-a acordat cetăţenie romană în anul 90 î.H. prin
Lex julia
c. latinii junieni au fost creaţi prin Lex junia norbana în anul 19 d. H. şi proveneau
din sclavii eliberaţi prin moduri neformaliste.
2. Mihai Vasile Jacotă, „Dreptul Roman”, vol.II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 227
3. Peregrinii
Erau străinii din imperiu. Ei nu aveau drepturi politice sau civile. Pentru această
categorie a fost creată instituţia pretorului peregrin, iar judecătorii competenţi pentru a
judeca litigiile între cetăţenii romani şi peregrini se numeau recuperatores. În funcţie de
provenienţa lor peregrinii sunt de două categorii: ordinari şi dedittici.
a. Peregrinii ordinari sunt locuitorii cetăţilor care au fost învinse de către romani
în urma unor războaie. Ei plăteau statului roman o sumă de bani numită vectigal
sau tributum.
b. Peregrinii dedittici erau locuitorii acelor cetăţi care au capitulat fără condiţii în
urma unor războaie cu Roma, sau populaţiile care nu erau organizate în cetăţi,
cum ar fi egiptenii. Aceştia nu se puteau apropia la mai puţin de 100 de mile de
Roma, sub sancţiunea pierderii averii şi capturării ca sclavi.
III.4. Status familiae
III.4.1. Familia romană
Familia patriarhală romană este o comunitate de bunuri şi persoane aflate sub

puterea aceluiaşi pater familias.
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi pater
familias un bărbat necăsătorit sau un copil fără părinţi, în sensul că ei exercitau dreptul
de proprietate asupra unor bunuri.
Familia romană organizată pe baza puterii lui pater familias (patria potestas)
cuprindea două categorii de persoane: sui juris şi alieni juris.
Cei alieni juris sunt sub patria potestas, care este perpetuă. Cei sui juris nu se află
sub puterea nimănui.
Rudenia în familia romană nu era bazată pe legături de sânge (cognate), ci pe
raporturi de putere. Rudenia cognatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, căci la
moartea lui pater familias numai fiii lui vor deveni la rândul lor pater familias.
Fac parte din familia romană:
- pater familias
- soţia (uxor), dacă este căsătorită cum manu
- fii cu soţiile lor dacă erau căsătorite cum manu
- fiicele până la căsătoria lor cum manu
- nepoatele până la căsătoria cum manu
- persoanele adoptate, adrogate sau legitimate.
Familia are o avere compusă din casa de locuit (domus)şi terenul din jurul casei
(heredium), precum şi un teren în afara cetăţii, destinat agriculturii, numit fundus.
Heredium, fundus, sclavii şi animalele mari constituie familia sau averea grupului. Un alt
grup de lucruri aparţinând familiei se numeşte pecunia şi cuprinde vitele mici, metalele,
banii etc.
III.4.2. Patria potestas
Puterea părintească este perpetuă şi nelimitată (jus vitae necisque). La început s-a
numit manus, dar apoi s-a diferenţiat după cum urmează:
a. Manus – era puterea asupra femeii căsătorite cum manu.
b. Patria potestas – puterea asupra copiilor
c. Dominica potestas – puterea asupra sclavilor
d. Mancipium – puterea asupra persoanelor aflate temporar sub stăpânirea lui pater
e. Dominium- puterea asupra lucrurilor
f. Tutela şi curatela – puterea asupra unei femei sui juris sau asupra unor şefi de familie
incapabili
III.4.3. Izvoarele puterii părinteşti
Acestea erau naşterea în căsătoria legitimă, adopţia, adrogaţia şi legitimarea.

a. naşterea în căsătoria legitimă.
Copiii născuţi în cadrul unei căsătorii încheiate conform lui jus civile intrau sub
puterea lui pater după recunoaşterea lor de către acesta. Acest drept de recunoaştere era
discreţionar, pater putându-şi abandona copii la naştere.
b. adrogaţia însemna adoptarea unui tânăr care, el însuşi este pater familias. În fapt,
prin aceasta o întreagă familie intra sub puterea altui pater familias.
b.1. formele adrogaţiei

1. în faţa comitiilor callate. În faţa adunării poporului (comitia curiată se transforma în
comitia callata cu această ocazie) se prezentau părţile şi era chestionată întreaga
comunitate cu privire la oportunitatea acestei forme de adopţie.
2. În faţa celor 30 de lictori
Pontifii sub conducerea unui magistrat îşi dădeau acordul odată ce adunările
populare au căzut în desuetudine.
3. prin rescript imperial - începând din sec. II d. H. adrogaţiunea de putea face, la cerere,
prin ordin al împăratului.
4. prin contract
Este o modalitate mai rară de adrogaţie, întâlnită în provinciile ocupate.
5. prin testament
Prin această modalitate Julius Caesar l-a adrogat pe Octavianus Augustus.
b.2. Condiţiile adrogaţiei
Adrogantul trebuia să fie şef de familie trecut de 60 de ani şi fără moştenitori.

Adrogatul trebuia să aibă peste 25 ani şi să fie cu cel puţin 18 ani mai tânăr ca
adrogantul.
b.3. Efectele adrogaţiei
1. pe plan personal adrogatul intră în puterea adrogantului ca fiu şi devine rudă agnatică
cu toate rudele agnatice ale adrogantului. El iese din familia de origine, iar legăturile
cu aceasta sunt rupte.
2. Pe plan patrimonial, întreaga avere a adrogatului intra în puterea adrogantului.
Datoriile adrogatului se şterg, întrucât el nu poate face mai rea situaţia noului pater
familias.
c. Adopţia
Prin adopţie, un alieni juris părăseşte familia sa şi trece în puterea altui şef de
familie.
Adopţia avea loc în două etape. În prima, fiul de familie ieşea din familia de
origine, iar în a doua, el intra în noua familie.
Prima etapă se realiza printr-o triplă mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea celor
XII Table prevedea “dacă pater vinde fiul de trei ori , el este liber faţă de pater”1
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unui proces simulat, prin
care toate părţile îşi dădeau acordul.
c.1. Condiţiile adopţiei:
- cei doi şefi de familie şi adoptatul erau obligaţi să-şi dea consimţământul.
- Adoptantul trebuia să aibă cu cel puţin 18 ani mai mult decât adoptatul.
c.2. Efectele adopţiei

- pe plan personal, adoptatul iese din familia de origine şi intră sub puterea noului pater,
devenind agnat cu membrii noii familii, dar copiii săi rămân în familia de origine.
- pe plan patrimonial, drepturile succesorale se sting, în vechea familie şi se dobândesc în
cadrul noii familii.
d. Legitimarea
Prin această instituţie juridică apărută destul de târziu tatăl natural dobândea
patria potestas asupra copilului născut în afara căsătoriei legitime.
Legitimarea era de trei feluri.
1. prin căsătorie subsecventă
2. prin rescript imperial
3. prin ofertă la curia municipală
III.4.4. Căsătoria romană
La origine căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea bărbatului.
Mai târziu, deşi căsătorită, femeia putea rămâne sub puterea lui pater din familia de
origine.
De aceea la romani căsătoria era de două feluri
- cum manu
- sine manu
A. Căsătoria cum manu.

În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua familie.
Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie locul unei fiice, sau tatăl
soţului său şi atunci ea dobândea locul unei nepoate.
Această căsătorie se realiza în trei feluri:
a. confarreatio – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor care avea loc într-un
cadru solemn, în faţa pontifilor.
b. Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii.
c. Usus- acest mod de a deţine manus asupra femeii se obţinea printr-o quasi posesie de
un an de zile.
Când manus se dobândea prin confarreatio desfacerea căsătoriei avea loc printr-
un act juridic simetric numit diffarreatio. În cazul unei coemptio sau unui usus repudierea
se făcea printr-o înstrăinare simbolică.
B. Condiţiile de fond ale căsătoriei.

Acestea sunt connubium, consimţământul şi vârsta.
1. jus connubii – însemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform lui jus
civile.
2. consimţământul – Dacă cei care se căsătoreau erau alieni juris, se cerea
consimţământul celor doi şefi de familie. Dacă erau persoane sui juris, se cerea
consimţământul acestora.
3. Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14 ani pentru
băieţi.
C. Efectele căsătoriei cum manu
La căsătoria cum manu soţia cădea sub puterea soţului. Bunurile dotale intrau în
patrimoniul noii familii, unde femeia dobândea drepturi succesorale. Ea le pierdea, însă,
în familia de orgine.
D. Căsătoria sine manu
În acest caz femeia rămânea în familia de origine, soţul neavând autoritate asupra
ei. Căsătoria se încheia printr-o procedură simplă, neformalistă, ce presupunea ca soţia să
fie condusă la noul domiciliu.
Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea libertăţii sau a
cetăţeniei şi prin divorţ pentru cauze temeinice.
E. Efectele căsătoriei sine manu

La căsătoria sine manu, femeia rămâne sub puterea tatălui ei, aşa încât era considerată
străină în noua familie , unde nu avea drepturi succesorale.
F. Impedimentele relative la căsătorie
Lipsa lui jus connubbii putea fi generată de următoarele cazuri:

1. Rudenia in linie dreaptă la infinit şi în linie colaterală, până la gradul IV.
2. Era interzisă căsătoria între adoptat şi adoptator.
3. Până la Lex Canuleia 445 î. H. era interzisă căsătoria între plebei şi patricieni.
4. Era interzisă poligamia
5. Văduva nu se putea căsători timp de un an de la moartea soţului
6. Era interzisă căsătoria între femeia adulteră şi amantul său, între tutore şi pupil, între
curator şi femeia aflată sub curatelă.
7. Guvernatorii nu se puteau căsători cu femeile din provincie
8. Soldaţii în timpul Principatului nu se puteau căsători 1
G. Relaţiile personale între soţi.
1.în cadrul căsătoriei cum manu

Femeia dobândeşte rangul social şi domiciliul soţului şi îi datorează respect şi
fidelitate. Adulterul era condamnat cu moartea în caz de flagrant delict.
2.în cadrul căsătoriei sine manu
Femeia rămânea în continuare subordonată vechii familii. Avea obligaţia de
respect faţă de soţ şi îi purta numele. În cazul în care părăsea nejustificat domiciliul,
putea fi adusă înapoi prin concursul justiţiei.
În anul 18 î.H. Lex Julia de adulteriis sancţionează adulterul comis de femeie, dar
şi de bărbat.
H. Raporturile patrimoniale între soţi
1.în cadrul căsătoriei cum manu, regimul patrimonial era cel al comunităţii de bunuri,
datorită integrării tuturor bunurilor femeii în patrimoniul unic al noii familii.
În cadrul acestei familii femeia dobândea drepturi succesorale partea ei fiind echivalentă
cu cea a copiilor.
2.în cadrul căsătoriei sine manu funcţiona regimul separaţiei de bunuri, femeia fiind
singura care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunurilor sale.
I. Relaţiile dintre părinţi şi copii.

Atât copii născuţi în cadrul căsătoriei cum manu, cât şi cei născuţi în căsătoria
sine manu urmau soarta juridică a tatălui
1. Relaţiile personale
La epoca veche patria potestas constituia o putere absolută ce culmina cu dreptul
de viaţă şi de moarte asupra copiilor (jus vitae necisque).
Pater familias avea dreptul de a-şi expune copiii şi drept de corecţie nelimitat
asupra acestora. Dispuneau de capacitatea de muncă a acestora şi stabilea vârsta
matrimonială.
Ulterior, această putere se diminuează considerabil:
a. jus vitae necisque a suferit restrângeri prin Legea celor XII table şi este interzis prin
lege de împăratul Constantin.
b. Dreptul de corecţie nelimitat este interzis de Traian.
c. Dreptul de expunere a copilului dispare în timpul lui Constantin
d. Dreptul de a-şi înstrăina (mancipio) copiii pentru încheierea unor afaceri dispare în
timpul lui Diocletian.
e. Abandonul noxal este interzis de împăratul Justinian1
2. Relaţiile patrimoniale
La epoca veche descendenţii dobândeau bunuri pentru pater familias şi în numele
lui, fără a putea să-i facă acestuia o situaţie mai grea. Totodată, pater îşi putea dezmoşteni
copiii.
Spre începutul epocii clasice are loc, în condiţiile diminuării puterii părinteşti, o
schimbare esenţială a acestor raporturi.
1. Fiii de familie obţin dreptul să încheie contracte sinalagmatice prin care puteau să-i
facă lui pater o situaţie mai grea.
2. Ei dobândesc dreptul de a introduce o plângere numită querella, împotriva abuzurilor
lui pater.
3. Apar peculiile fiilor de familie
Peculiul era un drept de folosinţă şi administrare concedat de şeful familiei fiului,

asupra unei mase de bunuri. Aşadar peculiul era un patrimoniu care asigura independenţa
financiară a fiilor de familie.
Aceste peculii erau de patru feluri
1. peculiul profecticiu – presupunea remiterea unor valori către fiul de familie şi
exprimarea consimţământului de a constitui acel peculiu.
2. Peculiul ostaşilor – constituit din bunurile dobândite pe parcursul satisfacerii stagiului
militar.
3. Peculiul quasicastrense – era peculiul constituit în timpul împăratului Constantin
funcţionarilor publici
4. Bona adventicia- era formată din bunurile moştenite pe linie maternă.
III.4.5. Tutela şi Curatela
Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării incapabililor de
fapt. La origine, însă ele s-au manifestat ca puteri exercitate pentru protejarea averii
familiei patriarhale.
Existau două feluri de tutelă :

- tutela impuberului
- tutela femeii sui juris
După modul de înfiinţare, tutela era de 4 feluri:
1. Tutela legitimă – în lipsa unei tutele testamentare, în baza legii era numit tutore
agnatul în gradul cel mai apropiat.
2. tutela testamentară – era constituită prin testament şi stabilită prin Legea celor XII
Table.
3. tutela dativă – în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi, pretorul urban desemna
tutori celor lipsiţi temporar de aceştia. Cererea pentru instituirea tutelei putea fi făcută
de orice persoană interesată.
4. Tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipat anterior, conform
lui Lex Duodecim Tabularum.
Curatela, spre deosebire de tutelă asigură protecţia celor incapabili din motive
accidentale. Existau astfel:
4. curatela nebunului (furiosus)
5. curatela prodigului (risipitorului)
6. curatela minorului de 25 ani
Curatela putea fi legitimă sau dativă. Ea nu se putea constitui prin testament.
IV
Semestrul II
Jus rerum
IV.1. Bunurile.
În comentariile II şi III ale Instituţiunilor sale, Gaius desfăşoară teoria juridică a
bunurilor. “Res” în semantica latină, este echivalent cu „bona”. În sens general, între
aceşti doi termeni nu există nici o deosebire, dar din punct de vedere juridic, sfera
noţiunii de bun este inclusă în cea a noţiunii de lucru, conform principiului că „orice bun
poate fi un lucru, dar nu orice lucru poate fi un bun.”
Privind bunurile ca o subdiviziune a lucrurilor, romanii clasificau lucrurile şi nu
bunurile, pornind de la ideea justă că diviziunea lucrurilor cuprinde şi pe aceea a
bunurilor. 1
IV. 2. Patrimoniul.
În dreptul modern, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, datoriilor şi
sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară. Aşadar, în
cuprinsul patrimoniului intră, pe de o parte , drepturile, iar pe de altă parte, sarcinile şi
datoriile care grevau fie bunurile, fie drepturile unei persoane. Pe cale de consecinţă,
patrimoniul are următoarele caractere juridice:
- reprezintă o universalitate juridică, ce cuprinde totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu

valoare economică pe care le are o persoană la un moment dat.
- Orice persoana are în mod necesar un patrimoniu.
- Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu. Toate bunurile unei persoane fac
parte din acelaşi patrimoniu, chiar dacă ar avea regimuri juridice proprii.
În dreptul roman, la început prin patrimoniu se înţelegea totalitatea lucrurilor
corporale. Astfel, termenul „familia”, care desemna la început grupul de sclavi, a fost
utilizat mai târziu pentru a indica ansamblul lucrurilor mancipi.
„Pecunia”, care se referea la început la vitele mici, a numit apoi toate lucrurile nec
mancipi. Succesiunea culeasă în baza legii se numea hereditas, iar cea deferită de
pretor se numea bona. Ambii termeni defineau un ansamblu de bunuri, de drepturi şi
datorii.
În epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel
modern. În epoca lui Justinian, patrimoniul era desemnat prin cuvântul substantia.
Determinarea şi configurarea patrimoniului a fost realizată de juriştii romani, prin
clasificarea, sistematizarea şi structurarea bunurilor cunoscute, în funcţie de diverse
criterii, care privesc, deci, o materie distinctă, aceea a diviziunii lucrurilor.1
IV.3. Diviziunea lucrurilor.
Diviziunea fundamentală pentru romani era aceea în funcţie de criteriul
patrimonial (summa divisio). Potrivit acestui criteriu, există lucruri in patrimonio,
adică lucruri care fac, ori pot face parte din patrimoniul nostru şi lucruri extra
patrimonium adică lucrurile care nu pot fi însuşite, nu sunt susceptibile de apropriere
privată.
Res in patrimonio sunt lucrurile care pot fi însuşite de particulari. Ele se împart în
res privatae, adică cele care se găsesc în prezent în averea cuiva şi res nullius, adică
lucrurile care, deşi sunt susceptibile de apropriere privată nu se află în stăpânirea
nimănui (sunt pierdute sau abandonate).
Res extra patrimonium sunt lucrurile nimănui. Aceste res nullius se împart în
două mari categorii: res nullius divini juris (lucrurile nimănui indicate de dreptul
divin) şi res nullius humani juris,( lucrurile nimănui, indicate de dreptul laic).
Res nullius divini juris se împart în 3 categorii:
1. res sacrae – sunt lucrurile consacrate zeilor, adică templele,
altarele, statuile.
2. res sanctae – sunt lucrurile considerate sacrosante, cum ar fi
porţile, zidurile cetăţii si pietrele de hotar.
3. res religiosae – sunt bunurile consacrate cultului morţilor, cum ar fi
mormintele sau stelele funerare.
Res nullius humani juris – cuprind tot 3 categorii:
1. res communes – sunt lucruri care aparţin tuturor prin natura
lor ( aerul sau apa mării)
2. res publicae – sunt lucrurile care aparţin statului roman
(sclavii publici sau clădirile publice).
3. res universitatum- sunt lucrurile care aparţin cetăţii şi sunt
destinate uzului public (teatrele, stadioanele, arenele,
circul)
Dincolo de această clasificare generală, de cea mai mare importanţă pentru
dreptul privat sunt aşa numitele res privatae, adică lucrurile care se află în patrimoniul
unei persoane. Lucrurile patrimoniale- res privatae- se împart la rândul lor după mai
multe criterii:
1.criteriul importanţei lucrurilor în cadrul patrimoniului.
În funcţie de acest criteriu, bunurile se împart în mancipi şi nec mancipi.
Bunurile mancipi sunt cele mai importante bunuri pentru cetăţeanul roman. Din
ele fac parte: suprafeţele de teren, casa de locuit, sclavii, animalele domestice. Aceste
bunuri se puteau dobândi doar prin mijloace formaliste, cum ar fi: mancipatiunea şi
cesiunea în faţa magistratului.
Res nec manicipi – erau la epoca veche bunurile mai puţin importante pentru
romani :banii, animalele sălbatice şi toate bunurile incorporale, cu excepţia servituţilor
prediale rustice.
2.criteriul naturii bunurilor asociat intenţiei părţilor dintr-un raport juridic.
După acest criteriu, bunurile se împart în lucruri de specie şi lucruri de gen.
Bunurile de specie sunt individualizate prin natura, substanţa sau forma lor, fiind
realităţi unice, pe când bunurile de gen sunt neindividualizate prin trăsături particulare.
3.criteriul corporalităţii bunurilor.

După acest criteriu lucrurile erau divizate în res corporales (bunuri corporale,
tangibile, palpabile) şi incorporales (incorporale, abstracte), cum ar fi drepturile de
creanţă.
4.criteriul muvabilităţii.
În funcţie de acest criteriu, bunurile se împart în res moventes (bunuri mobile ,
apte de a se deplasa prin propria lor energie sau printr-o energie exterioară) şi bunurile
imobile, nemişcătoarele, care cuprind terenurile, construcţiile şi accesoriile lor.
5.criteriul consumptibilitaţii.
După acest criteriu, res privatae au fost divizate în bunuri consumptibile, care se
consumă la prima întrebuinţare şi bunuri neconsumptibile, care presupun o existenţă
îndelungată.
6.criteriul fungibilităţii bunurilor.

Raportat la acest criteriu, bunurile au fost divizate în bunuri fungibile şi
nefungibile. Bunurile din prima categorie se pot schimba între ele, pe când cele
nefungibile nu sunt interşanjabile, fiind unicate, perfect individualizate.
7.criteriul accesorialităţii bunurilor.

După acest criteriu, avem bunuri principale, ce au o existenţă de sine stătătoare şi
bunuri accesorii, care servesc doar la punerea în valoare a lucrurilor principale, a căror
soartă juridică o urmează.
IV.2. Proprietas
Legile romane nu definesc proprietatea, ci stabilesc conţinutul celui mai

important drept real, sub forma celor trei prerogative esenţiale: “jus utendi, fruendi et
abutendi re sua”. Aceste atribute rămân şi astăzi cele mai fericite formule în efortul
înfăţişării cât mai exacte a conţinutului unei instituţii extrem de generoasă în semnificaţii.
Jus utendi este dreptul de a uza, de a întrebuinţa, de a folosi bunul.
Jus fruendi nu înseamnă numai perceperea fructelor, pentru că ne referim
aici nu doar la cele pe care lucrul le produce în mod natural, ci şi la cele produse prin
intervenţia omului.
Limba latină se dovedeşte a fi mai exactă şi în ceea ce priveşte jus
abutendi, romanii înţelegând prin această formulă, până la urmă tot ceea ce nu era
epuizat de celelalte prerogative, a trage folos dintr-un lucru (ab utere), a se folosi, în
principiu, de toate aptitudinile economice ale unui bun, dar mai cu seamă, de posibilitatea
de a încheia orice act juridic referitor la bun.
Este deci, un drept deplin, exclusiv şi ne apropiem astfel, de definiţia dată
proprietăţii de codul nostru civil în art. 480: “Proprietatea este dreptul ce are cineva de a
se bucura şi dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate
de lege”.
Ştim de la un mare jurist, că orice definiţie pe tărâmul dreptului civil este
periculoasă, cu atât mai mult una privitoare la cel mai important drept real, în măsura în
care “a câştiga ceva când nu ai nimic este problema existenţei”.
Întrebările puse juriştilor, sunt, de aceea, vitale: cum poate fi apărată şi conservată
proprietatea? Cum poate fi transmisă legitim? Care sunt regulile care ne îndreptăţesc să o
obţinem şi de ce suntem în drept să o păstrăm?
Definiţia de la care pornim nu face decât să adune toate tendinţele

contradictorii vădite în interogaţiile prezentate.
Proprietatea este, deci, un drept şi indică un raport de stăpânire surprins
atât de profund la Roma, “plena in re potestas”, proprietate deplină existentă atunci când
prerogativele esenţiale aparţin la una şi aceeaşi persoană.
Fondul acestui drept nu poate fi suprimat, de aceea el a fost considerat întotdeauna ca
etern, el poate fi transmis dar nu piere, este perpetuu.
De aceea, legea zice că proprietatea este absolută şi în acelaşi timp

irevocabilă şi veşnică, chestiune atât de frumos surprinsă în formula “a vinde şi a
cumpăra de veci”.
Pe de altă parte, s-a afirmat că drepturi absolute nu există, că noţiunea de
drept implică pe cea de raport, adică o relaţie între doi termeni, o legătură în virtutea
căreia proprietarul poate face tot ceea ce nu-i este interzis. Nu pot exista deci, decât
drepturi relative la ceva.
Totuşi, termenul nu poate fi eliminat, el are o raţiune profundă, legată de
existenţa celui de-al doilea atribut, “exclusiv”. Noţiunea de exclusiv implică invariabil
noţiunea de proprietate individuală.
Dreptul de proprietate marcat de un puternic individualism reprezintă cheia lumii
romane. Profesorul Dimitrie Alexandresco surprinde acest adevăr astfel: „niciodată
legitimitatea proprietăţii nu a fost contestată in mod serios in antichitate, ea fiind la
popoarele antice, dreptul cel mai sacru şi mai irevocabil”1.
Expresia „dominium ex jure Quiritium” este elocventă pentru a descifra sensurile
primordiale ale acestui drept. Mai întâi „dominium” implică ideea de putere , romanii
considerând că proprietatea este o moştenire a forţei. Dar acest produs al forţei se
transformă în drept, a doua parte a formulei amintind atât tradiţia (Quiritii fiind primii
locuitori al Romei), cât şi regula ce sugerează recunoaşterea prerogativelor esenţiale în
persoana proprietarului.
Dimitrie Alexandrescu – Principiile Dreptului Civil, Bucureţti, Ed. Socec, vol I, 1926, pag. 160
Fără îndoială, în epoca străveche proprietatea era determinată de modul

paternalist de organizare tribală a societăţii. Folosinţa comună asupra terenului pe care
tribul îl foloseşte exclude aproprierea privată, numai că, dacă fiecare ar fi trebuit să ceară
voie celorlalţi ca să-şi însuşească roadele pământului, omul ar fi dispărut de mult.
Diferenţele sociale apar, nu în mod necesar de la distribuirea inegală a resurselor, ci mai
cu seamă din diferenţele de rentabilitate a muncii a fiecărei familii în parte.
Proprietatea ca drept natural fundamental se justifică printr-o ipoteză banală: omul
este o fiinţă flămândă. Ea intră în lume prin muncă, iar în centrul acestei ecuaţii se află
individul.
Proprietatea se detaşează de muncă pentru a o conserva, de aceea vorbim de un
drept perpetuu, veşnic la romani, munca sau războiul fiind doar începutul proprietăţii
pentru că specificul lor este să acumuleze sau să producă valoare, iar specificul
proprietăţii este să conserve acea valoare, să o împiedice să piară. Dreptul de proprietate
devine garanţia unei libertăţi. Legea celor douăsprezece table, apărută in 450 î.C.
ocroteşte proprietatea privată fără a pomeni direct de existenţa proprietăţii obşteşti. Putem
spune că, la această dată, proprietatea privată apare justificată, originea ei fiind epurată de
orice urmă de violenţă, îmbrăcând, prin noţiunea schimbului, prestigiul autorităţii morale
a rezultatului muncii.
Anterior, familiile au primit în folosinţă temporară câte o suprafaţă de pământ în
interiorul cetăţii. Acest patrimoniu funciar familial se numea heredium, adică moştenire.
Ne spun Plinius sau Cato, că un astfel de heredium avea o întindere de aproximativ
jumătate de hectar şi cuprindea grădina şi casa de locuit. Iniţial, acest teren era un
patrimoniu inalienabil, imposibil de înstrăinat prin acte între vii sau pentru cauză de
moarte. Desigur, în calitate de unic administrator al averii familiale, pater familias
exercita toate prerogativele dreptului de proprietate, iar, în considerarea ideii anterioare,
în lipsă de moştenitori legitimi, heredium revenea colectivităţii gentilice pentru a fi
redistribuit familiilor romane.
Însă, lex duodecim tabularum intervine cu o nouă regulă cu privire la prioritatea
testamentului asupra dreptului din epoca eroică a democraţiei militare „cum va dispune
cu titlu de legat asupra lui pecunia şi a tutelei aşa va fi dreptul” şi de altfel aceeaşi lege
are o acţiune care permite unui moştenitor să ceară ieşirea din indiviziune (acţiunea
familiae herciscundae) ceea ce dovedeşte că încă de la această dată împărţeala moştenirii
era admisă, „consortium fratrum” rămânând o excepţie. În această regulă îşi are
începutul un sistem de drept bazat, aproape în exclusivitate, pe principiul proprietăţii
private. Fapt care îşi găseşte expresia în cuvintele lui Cicero : „dreptul civil este echitatea
constituită pentru ca fiecare să dobândească ceea ce i se datoreşte. Dacă cineva râvneşte
bunul altuia el va viola dreptul societăţilor romane. Acel însărcinat cu administrarea
republicii va veghea mai cu seamă ca fiecare să-şi păstreze proprietatea şi ca nici o
atingere să nu fie adusă averilor private. Intriganţii care, spre a deveni populari, propun a
izgoni pe vechii posesori din proprietăţile lor sau care voiesc a desfiinţa datoriile sapă
cele două temelii ale Republicii : concordia, care nu poate să existe de câte ori se
dezbracă pe unii spre a se înavuţi pe alţii, şi echitatea, care, de asemenea, nu mai există
de câte ori fiecare nu poate să păstreze ceea ce-i aparţine.”
Aşadar, putem spune fără să greşim, că încă de la început proprietatea privată a
coexistat cu cea familială şi cea colectivă, şi părăsim astfel o teorie a cauzei finale, anume
că prima fază a proprietăţii a fost colectivă şi că ţinta evoluţiei este către forma colectivă .
Putem conchide, fără a insista, că la epoca veche, chiar înainte de anul 450 î.C. au
coexistat proprietatea publică sau colectivă a statului şi proprietatea individuală privată
numită dominium ex jure Quiritium. Termenul de proprietas apare mult mai târziu, spre
sfârşitul dominatului Justinian fiind cel care îmbracă sub această denumire cele patru
forme de proprietate privată, aşa cum le-au cunoscut romanii în epoca clasică.
A. Prima formă, cea mai veche şi singura până la finele republicii a fost
proprietatea quiritară, sau aşa cum am spus, stăpânirea după dreptul quiritilor.
Quiritii sunt întemeietorii cetăţii şi de aceea denumirea reliefează atât caracterul ei
exclusiv cât şi faptul că această instituţie era apărată de dreptul civil roman.
Exclusivistă prin excelenţă, proprietatea quiritară presupunea în mod obligatoriu
un cetăţean roman. Acest drept conţinea trei atribute esenţiale : jus utendi, jus fruendi, jus
abutendi. Nu s-a inventat încă nimic nou în ceea ce priveşte caracterele acestei
proprietăţi, respectiv caracterul absolut, caracterul perpetuu şi caracterul exclusiv. Acest
tip de proprietate era reglementat atât de rigid încât Gaius spunea că existau numai două
posibilităţi : fie să ai proprietate romană, fie să nu ai proprietate de loc.
Dreptul de proprietate quiritar conferea titularului său exclusivitatea folosinţei
respectivului lucru precum şi perpetuitatea exerciţiului său, acest fapt fiind exprimat prin
următorul adagiu : proprietas ad tempus constitui non potest, adică proprietatea nu poate
fi stabilită până la un termen. Ca o consecinţă a acestui principiu este faptul că romanii nu
au îngăduit posibilitatea ca dreptul de proprietate să fie transferat sub modalităţi
extinctive.
Obiectul dreptului de proprietate quiritară era pentru început obligatoriu un res
mancipi . In categoria acestor bunuri regăsim lucrurile cele mai importante : casa de
locuit (domus), terenul din cetate (heredium), suprafeţele de pământ italic (ager italicus),
servitutile prediale rustice, animalele domesticite şi nu în ultimul rând sclavii. De astfel
termenul mancipi provine din două cuvinte manu respectiv capere (a prinde cu mâna),
expresie ce sugerează prinderea sclavilor.
Înstrăinarea acestor bunuri nu se putea face oricum, ea presupunea, fie
mancipaţiunea, adică o modalitate solemnă de transfer al proprietăţii încheiată în mod
simbolic în faţa martorilor cetăţenii romani, fie cesiunea, un proces fictiv desfăşurat în
faţa magistratului.
Mult mai târziu, s-a stabilit că şi un lucru nec mancipi poate fi obiect al dreptului
de proprietate quiritară şi s-au admis şi alte modalităţi de transfer ale acestuia.
Proprietatea quiritară era sancţionată prin acţiunea în revendicare . O acţiune reală
prevăzută de jus civile la care se adăuga o actio ad exhibendum , o acţiune preliminară
prin care se impunea prezentarea bunului în faţa magistratului spre garantarea conservării
lucrului pe durata procesului.
B. Dar, dominium ex jure quiritium avea ca subiect doar cetăţeanul roman.
Ce se întâmpla în provincie? Dacă victoria în război conducea inevitabil la dobândirea
proprietăţii pământului provinciei de către poporul roman sau de către Cezar, ignorarea
sau încălcarea drepturilor provinciale nu ar fi dus la cumplite revolte sociale ce ar fi
ameninţat vestita pax romana? Soluţia este oferită de o a doua formă de proprietate, şi
anume “dominium bonitarium”, proprietatea bonitară sau provincială, guvernată de
normele lui jus gentium. Proprietatea rămânea romană, dar posesorul pământului avea
toate prerogativele proprietarului şi era apărat de o acţiune utilă, asemănătoare cu rei
vindicatio, iar pentru exercitarea prerogativelor jus utendi ac fruendi, plăteau o taxă,
numită vectigal.
Formula aceasta intermediară se va estompa încetul cu încetul, odată cu
unificarea proprietăţii, al cărei prim pas îl constituie impozitarea pământurilor italice,
continuă cu Edictul lui Caracalla, prin care toţi locuitorii imperiului dobândeau calitatea
de cetăţean şi se încheie cu Justinian, care a desfiinţat orice deosebire între pământurile
italice şi cele provinciale.
Această formulă intermediară, caracteristică proprietăţii provinciale
romane, ce implică un raport de ierarhie în care asistăm la o dedublare a dreptului de
proprietate, îşi găseşte deplina consacrare în formarea regimului feudal al proprietăţii. Ea
capătă forma unui dominium eminens şi al unui dominium utile, în care proprietatea
aparţine în principiu seniorului, iar stăpânirea materială a pământului, vasalului.
Autoritatea distribuia pământul şi îşi asigura ierarhizarea întregii organizări sociale.
Proprietatea provincială sau dominium bonitarium îl avea ca subiect de drept pe
peregrinul din provincia romană şi se confunda cu exercitarea prerogativelor de folosinţă
şi de culegere a fructelor. Posesia pe care o aveau peregrinii provinciali nu era utilă,
aşadar nu putea conduce la uzucapiune. De altfel termenul de proprietate provincială
apare abia în Evul Mediu, romanii numind dreptul asupra pământurilor provinciale
possidere, ussus prossessio .Totuşi, prin intermediul interdictelor posesorii, posesiunea
asupra acestor terenuri era apărată printr-o acţiune utilă, in rem specială asemănătoare
revendicării pe care o puteai intenta în vederea redobândirii posesiunii asupra lucrului.
C. Roma epocii clasice era, însă, o lume care se deschidea. Aflat în plină
emergenţă, Imperiul devine criteriul identitar al unor întregi populaţii care încetează a
mai fi barbare şi devin partenerii romanilor. Se naşte astfel, a treia formă de proprietate,
şi anume proprietatea peregrină. Ea a fost recunoscută peregrinilor stabiliţi la Roma şi
consta într-o posesie protejată prin edictul pretorului peregrin. În provincie, această formă
a proprietăţii era protejată de edictul guvernatorului de provincie. Această posesiune a
peregrinilor era apărată prin asimilarea fictivă a peregrinului cu cetăţeanul roman printr-o
acţiune utilă asemănătoare revendicării, dar şi pe calea interdictelor posesorii sau a
acţiunilor îndreptate împotriva furtului sau a înşelătoriei.
Proprietatea peregrină dispare odată cu edictul lui Caracalla în 212 d.C. când prin
acest act de mare răsunet la acea epocă, Roma a acordat cetăţenia tuturor locuitorilor
Imperiului, cu excepţia celor dedittici.
D. Cea de a patra şi ultima formă de proprietate privată la romani era
proprietatea pretoriană sau publiciană . O figură juridică extrem de interesantă şi care
dă deplina măsură a geniului juridic roman. Numele îi vine de la un prezumtiv pretor
Publicius, care, se pare a trăit în sec. I d.C. .
Ea apare în clipa în care societate romană începe să se modernizeze, să se
dezvolte, iar tiparele învechite ale legilor vechi nu se mai potriveau noilor realităţi ale
Romei clasice . Când Roma era încă o cetate şi nu capitala lumii cunoscute,
mancipaţiunea şi cesiunea în faţa magistratului, ca moduri de dobândire a proprietăţii
quiritare asupra bunurilor mancipi puteau funcţiona ireproşabil, dar în noile condiţii, se
impunea necesitatea ca dreptul asupra unui res mancipi să se poată dobândi prin mijloace
mai puţin solemne, mai puţin formale.
Pretorul Publicius pleacă de la o întrebare ivită în practică : ce se întâmplă dacă
un bun mancipi este înstrăinat prin simplă tradiţiune fără a fi respectate condiţiile
solemne ce însoţeau mancipaţiunea sau cesiunea în faţa magistratului ?
Era protejat dobânditorul în vreun fel, chiar în faţa înstrăinătorului, respectiv a
proprietarului quiritar ?
Fără îndoială pretorul nu putea să modifice rigorile lui jus civile. Prin simplă
tradiţiune a unui bun mancipi proprietatea quiritară nu se transfera de la tradens la
accipiens, ci doar posesia.
Pretorul, în înţelepciunea lui, a considerat că este inechitabil ca accipiens să nu
dobândească proprietatea asupra lucrului, deşi fusese de bună credinţă şi plătise preţul. În
aceste condiţii, pe cale procedurală, pretorul a admis că tradiţiunea poate fi utilizată în
scopul transmiterii proprietăţii asupra lucrurilor mancipi. Potrivit acestei veritabile idei
revoluţionare, dobânditorul unui res mancipi prin traditiune, dobândeşte un drept de
proprietate aparte, lucrul fiind considerat a fi în bonis, adică printre bunurile
cumpărătorului.
Dar proprietarul quiritar, cel care a înstrăinat lucrul, rămâne în continuare
proprietar după dreptul civil. De aceea pretorul numeşte proprietate pretoriană o situaţie
temporară, găsind soluţia în instituţia uzucapiunii.
Ne spune Gaius în “Instituţiunile” sale : “dacă, însă, nici nu ţi-am mancipat şi nici
nu ţi-am cedat in jure un res mancipi, ci numai ţi l-am remis prin simplă tradiţie, bunul va
intra în posesiunea ta, iar mie îmi va rămâne mai departe proprietatea, conform dreptului
quiritilor, până ce, prin posesiune, îl vei uzucapa tu. Îndată, însă, ce termenul
uzucapiunii s-a împlinit, proprietatea începe a-ţi aparţine de plin drept, adică lucrul a
devenit al tău, atât în proprietate bonitară cât şi în cea quiritară, întocmai ca şi cum ţi-ar fi
fost mancipat sau cedat în jure.
Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expiră după un an, iară asupra fondurilor şi
clădirilor, după doi ani, aşa cum s-a prevăzut în legea celor XII Table.”
Aşadar proprietatea quiritară se dobândea după un an în ceea ce priveşte bunurile
mobile şi doi ani în ceea ce priveşte bunurile imobile.
Mai rămânea ca această situaţie temporară să fie protejată şi ea, întrucât era
posibil ca tradens, proprietarul quiritar , dând dovadă de rea credinţă, să revendice bunul
de la accipiens, chiar dacă preţul a fost plătit şi bunul transmis.
În acest caz pretorul apelează la una din celebrele şi atât de înţeleptele acţiuni
ficticii, acţiune care s-a numit publiciană.
Iată cum suna edictul pretorului “dacă cineva pretinde un lucru dobândit prin
tradiţie, în virtutea unei juste cauze şi încă neuzucapat, îi voi da acţiunea.”
El va considera că, dacă termenul prescripţiei achizitive nu a fost împlinit,
bunurile au fost uzucapate fictiv şi instantaneu, iar accipiens va avea câştig de cauză în
faţa proprietarului quiritar care revendică.
Soluţia este dată în considerarea echităţii şi a bunei credinţe, idei care se impun
către sfârşitul Republicii şi care fac deplină dovadă a înţelepciunii şi fineţii argumentării
juriştilor romani.
Chiar dacă teoretic proprietatea pretoriană a continuat să existe până la epoca lui
Justinian, în practică, toate aceste forme după Edictul lui Caracalla , s-au contopit într-un
creuzet comun. Ultimul împărat a numit această formă de proprietate unică, proprietas,
instituţie pe care o recunoaştem astăzi fără alte modificări.
De fapt Justinian a consacrat o situaţie de fapt existentă deja de mult timp, încă
din sec. III pământurile italice fiind supuse impozitului funciar. Tot atunci, în 212 î.H.,
toţi locuitorii imperiului, cu excepţia dediticilor, au primit cetăţenia romană şi toate
drepturile civile ce derivau din această calitate.
În sec. IV – V, odată cu marea criză financiară a Imperiului, dispare orice
deosebire dintre cele două drepturi reale asupra bunului altuia: emfiteoza şi jus in agro
vectigal, instituţii atât de asemănătoare proprietăţii sub aspectul quasi perpetuităţii lor.
Suprafeţe mari de teren sunt înglobate în aşa numitul Domeniu al Coroanei, fermierii
devenind arendaşi ai statului roman. Aceste transformări a căror artizan este împăratul
Zenon au făcut să se şteargă orice deosebire între pământurile italice şi cele provinciale.
Justinian unifică toate formele de proprietate amintite, termenul proprietas
desemnând stăpânirea asupra tuturor pământurilor care se aflau în Imperiul Roman.
IV.2.1 Limitele exercitării dreptului de proprietate imobiliară.
Chiar dacă pentru romani, exercitarea prerogativelor proprietăţii era exclusivă,

dreptul de proprietate imobiliară a cunoscut anumite limitări datorate fie existenţei
servituţilor reale, fie dreptului statului roman de a-şi expropria cetăţenii în vederea
realizării unor lucrări de interes public, precum drumuri publice, ziduri de apărare,
porturi, fortificaţii.
1.Servituţile reale sunt sarcini care grevează asupra unui bun imobil, numit fond dominat
în profitul unui alt bun imobil, numit fond dominant, sarcină creată în scopul justei
exploatări a respectivelor fonduri. Servituţile reale sunt rustice, adica cele stabilite în
folosul unui teren şi urbane, când sunt stabilite în profitul unei clădiri.
Din categoria servituţilor rustice, reţinem pe următoarele:
- Iter – dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia.
- Via – dreptul de a trece cu mijloace de tracţiune
- Actus – dreptul de trecere cu turmele de animale
- Aquaeductus – dreptul de a construi o conductă de apă pe terenul altuia
- Aquaehaustus – dreptul de a scoate apă din fantana aflata pe terenul altuia
- Servituţile nisipului, ori ale pietrei de var
- Servitutatea de navigaţie
- Servituţile pescăreşti
- Confinium – un spaţiu liber de doua picioare lăsat între terenurile agricole
pentru întoarcerea plugului
Dintre servituţile urbane amintim:
- Servitutea de vedere
- Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor pluviale
- Servitutea de întreţinere a faţadei casei
- Servitutea de sprijin a zidului despărţitor
- Ambitus – o distanţă de doi paşi între proprietăţile clădite la Roma1
2.Alte limite ale exerciţiului dreptului de proprietate erau deduse prin dreptul Statului
Roman de a expropria pe unii proprietari de imobile, fie plătind o indemnizaţie, fie chiar,
fără acordarea de despăgubiri în vederea unor lucrări de interes general.
IV. 3. Forme atipice ale proprietăţii private

A. Condominium (coproprietatea).
În epoca prestatală a Romei, pământul se afla în proprietatea colectivă a ginţii.
Numai că, deja la epoca Legii celor 12 Table se vorbea se vorbeşte despre un aşa numit
fundus, pământ agricol care poate fi dobândit în proprietate prin uzucapiune. Legea din
450 î. C. are o acţiune care permitea unui moştenitor să ceară ieşirea din indiviziune
(actio familiae herciscundae). Aceasta înseamnă că cel puţin de la mijlocul sec. V. Î. C.,
era posibilă împărţeala moştenirii. În literatura romanistică se afirmă, pe bună dreptate,
că proprietatea privată a fost o permanenţă a civilizaţiei romanilor, dreptul roman
dezvoltându-se într-o atmosferă liberală si individualistă. De aceea , studiem proprietatea
comună ca o formă atipică a proprietăţii, ea fiind, în condiţiile exclusivismului exercitării
dreptului de proprietate, doar o excepţie care a cunoscut minime reglementări.2
1.Proprietatea comună sau condominium-ul este definită ca acea formă de proprietate

în care un bun sau o universalitate de bunuri, aparţin concomitent, mai multor proprietari
şi în care dreptul fiecăruia este stabilit printr-o fracţiune matematică, numită cota ideală.
Aşadar, în cazul proprietăţii comune, se presupune o pluralitate de drepturi de
proprietate în concurs, separate şi independente, asupra unuia şi aceluiaşi obiect
nedivizat. Fiecare titular este proprietar exclusiv a cotei sale părţi, asupra căreia poate
efectua acte de dispoziţie.
În dreptul roman identificăm trei importante categorii de izvoare ale coproprietăţii:
1. Moştenirea nepartajată sau consortium fratrum
2. Contractul de asociere într-o societate civilă sau societas
3. Un fapt accidental sau confuziunea.
2.Codominium-ul la epoca clasică a dreptului roman.
La această epocă, dreptul fiecărui coindivizar, cu privire la folosinţa bunului
comun, este limitat de dreptul identic al celorlalţi coproprietari. Acest principiu, a
cunoscut numeroase aplicaţii, atât în ceea ce priveşte actele juridice, cât şi a celor
materiale încheiate de către coproprietari.
a. Categoria actelor juridice:
- coproprietarii nu pot încheia cu terţii acte juridice care privesc bunul în
integralitatea lui (înstrăinare, ipotecare)
- toţi coproprietarii beneficiază de aşa numitul drept de acrescământ. Asta
înseamnă că, în ipoteza în care unul dintre comoştenitori renunţă sau nu
acceptă moştenirea, cota lui ideală va îmbogăţi pe fiecare coproprietar
acceptant, în mod direct proporţional cu întinderea cotei ideale a fiecăruia.
- Dacă un coproprietar îşi înstrăina cota ideală, cesionarul se subrogă în dreptul
fostului coindivizar.
b. Categoria actelor materiale.
- La această epocă, se cerea chiar şi pentru minimele reparaţii, acordul expres şi
unanim al tuturor coproprietarilor. Dacă nu exista acest acord, oricare
coindivizar îşi putea valorifica un drept, numit jus prohibendi, prin care în
afara unui proces, putea aduce bunul în situaţia anterioară.
3.Condominium-ul la epoca justiniană.
a. Categoria actelor juridice.
- Actele de dispoziţie nu pot fi încheiate decât cu acordul expres şi unanim al
coproprietarilor.
- Coindivizarului posesor i s-a permis să încheie acte juridice de administrare,
având ca obiect bunul in integrum, pentru a-l valorifica mai bine în interesul
comun (închirierea).
- Posesorului bunului comun i s-a permis să încheie acte simple de gestiune în
scopul protejării bunului comun (întreruperea unei prescripţii)
c. Categoria actelor materiale.
- Reparaţiile necesare protejării bunului, pot fi efectuate de oricare dintre
coproprietari, ulterior cheltuielile necesare fiind împărţite în conformitate cu
întinderea cotelor părţi.
- Pentru ridicarea unei construcţii pe terenul comun se cerea acordul expres şi
unanim al coproprietarilor terenului.
4.Sancţiunea condominium-ului.
Pentru soluţionarea tuturor aspectelor litigioase ce derivă din exercitarea
concomitentă a dreptului de proprietate, coindivizarii au la dispoziţie acţiunea de
partaj de coproprietate. Această acţiune este imprescriptibilă sub raport extinctiv şi se
numea la Roma actio communi dividundo. Ea servea unei multitudini de scopuri cum
ar fi:
- Putea fi o acţiune simplă de partaj de împărţire a bunurilor comune
- Era şi cu o acţiune negatorie prin care se contesta calitatea unui alt
coindivizar.
- Se putea sancţiona faptul material săvârşit cu încălcarea lui jus prohibendi. Se
puteau solicita daune interese sau plata cheltuielilor făcute cu reparaţiile în
vederea conservării bunului comun.
- Se putea cere demolarea construcţiei ridicate pe terenul comun.
- Se putea valorifica jus prohibendi
- Se putea solicita chiar menţinerea condominiumului.1
B. Nudum dominium sau nuda proprietate.

Este acea formă particulară a proprietăţii în care titularul se află în imposibilitatea
exercitării prerogativelor esenţiale ale dreptului de proprietate (usus şi fructus), datorită
faptului că pe seama bunului ce face obiectul proprietăţii a fost constituit un alt drept real
în favoarea altei persoane.
În categoria acestor jura in re aliena (drepturi reale asupra bunului altuia), intră
servituţile reale şi cele personale, emfiteoza, dreptul de superficie şi jus in agro vectigal,
ce vor face obiectul capitolului următor.
Aşadar, nuda proprietate se confundă cu cea de a treia prerogativă esenţială a
dreptului de proprietate şi anume, abusus – dreptul de dispoziţie ce rămâne titularului în
condiţiile în care celelalte două prerogative usus şi fructus sunt exercitate de altă
persoană.
IV.4. Modurile de dobândire a proprietăţii.

Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg faptele recunoscute de lege sau de
pretor a căror realizare face să intre în patrimoniul cuiva un drept de proprietate. Aşadar,
prin mod se înţelege operaţiunea juridică permisă de jus civile, jus gentium sau jus
pretorium, prin care se asigură fie dobândirea unui res nullius, fie transferul unui res
privatae de la înstrăinător la dobânditor, fie transformarea unei stări de fapt într-o stare de
drept (uzucapiunea).
Juriştii clasificau modurile de dobândire a proprietăţii în moduri de jus civile şi
moduri de jus gentium. Modurile de jus civile sunt moduri de dobândire formaliste, care
premit cetăţenilor să dobândească proprietatea quiritară. Ele sunt mancipaţiunea, cesiunea
în faţa magistratului şi uzucapiunea .
Modurile de jus gentium se caracterizează prin lipsa formalismului şi stau la îndemâna

tuturor locuitorilor imperiului. Ele sunt tradiţiunea, ocupaţiunea, specificaţiunea,
accesiunea şi culegerea fructelor. Interpreţii moderni ai dreptului roman clasifică
modurile de dobândire în originare şi derivate. Cele originare conferă proprietatea asupra
unor lucruri care mai înainte nu fuseseră însuşite de nimeni (res nullius), iar modurile
derivate presupun un transfer al dreptului de proprietate.
1. Modurile originare de dobândire a proprietăţii:
a. Ocupaţiunea – înseamnă luarea în posesie a unui res nullius cu intenţia de a
deveni proprietar. Prin ocupaţiune se dobândeşte proprietatea în următoarele
cazuri:
- animalele sălbatice, păsările, peştii aparţin celui care le prinde sau le vânează,
fără a se ţine seama cine era proprietarul terenului pe care au fost prinse.
- Bunurile imobile sau mobile lăsate fără stăpân cum ar fi o moştenire neculeasă
sau un bun abandonat pot fi însuşite prin ocupaţiune.
- Prada luată într-un război devine proprietatea statului roman. În schimb prada
obţinută de soldaţi într-un conflict minor de frontieră le aparţine.
- Comoara este un res nullius şi revine celui care a descoperit-o. Când comoara
a fost găsită, însă, pe un teren străin ea se atribuie în părţi egale
descoperitorului şi proprietarului terenului.1
b. Accesiunea – este un mod de dobândire a proprietăţii, care are loc în urma
absorbţiei unui bun considerat accesoriu, într-un alt bun acceptat ca bun principal,
deoarece în caz de separare lucrul accesoriu ar deveni neidentificabil sau s-ar
aduce atingere bunului principal. După felul bunurilor supuse accesiunii, aceasta
este de 2 feluri: imobiliară şi mobiliară.
1. accesiunea imobiliară se întâlneşte în următoarele ipoteze:
- aluviunea. Proprietarul terenului care se găseşte lângă un fluviu devine şi
proprietarul pământului depus prin aluviune.
- Avulsiunea. O porţiune de teren ruptă de un teren de la o proprietate şi

adăugată fondului vecin, rămâne a fostul proprietar până când arborii de pe
acea parcelă prind rădăcini.
- Insula apărută în mijlocul fluviului sau albia secată aparţin proprietarilor de pe
ambele maluri, proporţional cu lărgimea terenului.
- Semănătura şi plantaţiile aparţin titularului terenului din momentul în care
prind rădăcini.
- Construcţia ridicată pe un teren străin aparţine proprietarului terenului, în
virtutea regulii „bunul accesoriu urmează soarta bunului principal”.
Constructorul are parte, însă, de un tratament diferit, în funcţie de buna sa
credinţă. Constructorul pierdea materialele dacă ştia că terenul aparţine altuia.
Dar dacă nu ştia şi era de bună credinţă, proprietarul terenului putea să
păstreze construcţia numai dacă plătea preţul materialelor şi al mâinii de lucru.
2. Accesiunea mobiliară.
Bunurile mobile pot forma prin accesiune două categorii de noi bunuri:
- res unitae
- res connexae
Res unitae sunt formate din bunurile care suferă un proces de asamblare definitivă,
precum în următoarele ipoteze:
- Sudura constă în asamblarea a două lucruri cu un material de aceeaşi
natură. În acest caz proprietatea este conferită proprietarului bunului
principal.
- Scriptura (scriitura). Dat fiind preţul ridicat al suportului de scris,
proprietarul pergamentului sau al papirusului, devenea şi proprietar al
scriiturii
- Pictura determina o soluţie contrară. Pictorul devenea proprietar al
tabloului chiar dacă pânza aparţinea altei persoane. Desigur, condiţia
era ca aceasta din urmă să fie despăgubită.
- Textura. Orice îmbunătăţire, cusătură sau broderie revine automat
proprietarului hainei.
Res connexae. Sunt bunurile asamblate neomogen, subdivizate în:
- bunuri diferite alipite (stâlpul de piatră pe care se fixează o balama de
fier)
- bunuri diferite, asamblate (un atelaj la care este adaptată o roată).
În aceste două cazuri, dreptul de proprietate este recunoscut în favoarea titularului
bunului principal, iar calitatea de bun principal se deduce după criteriul funcţionalităţii, al
destinaţiei, sau folosinţei ansamblului unitar.1
c. Specificaţiunea.
Apare în cazul când o persoană numită specificator, produce prin munca sa un lucru
nou cu materiale aparţinând altuia. La întrebarea „cui aparţine lucrul nou?” cele două
mari şcoli de drept, sabinienii şi proculienii dădeau soluţii diferite.
Sabinienii, adepţii filosofiei stoice, susţineau că lucrul nou creat aparţine
proprietarului materiei prime. Proculienii, adepţii cauzei finale aristoteliciene, susţineau
că lucrul nou aparţine specificatorului. Ulterior, în dreptul lui Justinian s-a admis soluţia
de compromis. Dacă lucrul se putea întoarce în starea iniţială, proprietatea revenea
titularului materiei, iar dacă lucrul nu mai putea fi adus la acea stare, proprietatea revenea
specificatorului, obligat însă, să-l despăgubească pe proprietar.
d. Fructi perceptio sau culegerea fructelor.
Fructele sunt rezultatele palpabile sau convenţionale pe care un bun frugifer le produce
fie în chip independent, fie în urma unei manopere, fie ca o consecinţă a încheierii unui
contract. Ele sunt de 3 categorii:
- naturale -produse independent de voinţa omului
- industriale -presupun intervenţia omului
- civile -sunt consecinţa încheierii unor acte juridice, chirii sau dobânzi
Regula generală este aceea în virtutea căreia fructele revin proprietarului bunului frugifer,
ca urmare a accesiunii. De la această regulă există câteva excepţii:
- emfiteotul – dobândeşte fructele la fel ca şi proprietarul, prin simpla
separare
- uzufructuarul – dobândeşte toate fructele, însă, în urma perceperii lor
- fermierul – dobândeşte fructele prin perceperea lor
- posesorul de bună credinţă – la fel ca şi proprietarul bunului frugifer,

va dobândi fructele prin simplul fapt al separării lor
- posesorul de rea credinţă va trebui să restituie toate fructele
proprietarului, chiar şi valoarea fructelor consumate.
2. Modurile derivate de dobândirea proprietăţii.
Modurile derivate sau convenţionale, presupun un transfer prin care se conferă
proprietatea asupra lucrurilor ce mai înainte au fost însuşite de cineva. Aşadar, asupra
unor res privatae.
Modurile convenţionale se împărţeau în moduri formaliste (mancipaţiunea şi
cesiunea în faţa magistratului) prevăzute de lege şi moduri neformaliste, prevăzute de
dreptul pretorian cum ar fi tradiţiunea.
A. Mancipaţiunea. Este modalitatea solemnă de transfer al proprietăţii prevăzute de
jus civile şi destinată dobândirii proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi. Ea era
folosită doar de către cetăţenii romani sau de necetăţenii care, în conformitate cu jus
civile, aveau dreptul de a încheia acte juridice (jus commercii). Mancipaţiunea era un
dublu act juridic, care la epoca veche se încheia cu ajutorul balanţei şi al lingoului de
aramă. Era aşadar, un act „per aes et libram”. La actul solemn, iau parte: cel care
transferă proprietatea (mancipio dans), cel care urmează să primească lucrul (mancipio
accipiens), cinci martori cetăţeni romani şi un purtător de balanţă, numit libripens, un
personaj oficial, care avea rolul de a cântări lingoul de aramă.
Mancipio accipiens punea mâna pe obiectul mancipaţiei şi rostea formula:
„declar solemn că acesta este lucrul meu, pe care l-am cumpărat cu această aramă şi
balanţă.” După ce preciza cauza manicpaţiunii, care putea fi o vânzare, o donaţie,
dobânditorul înmâna balanţa şi bucata de aramă, în chip de preţ, înstrăinătorului. După
eliberarea bunului de sub puterea sa, înstrăinătorul avea un rol pasiv, exprimându-şi
consimţământul prin tăcere.
Aşadar, la epoca veche, înstrăinarea se făcea prin două acte independente: un
abandon al lucrului, respectiv o luare în putere unilaterală din partea dobânditorului.
În străvechiul drept roman, agnaţii colaterali (fraţii de obicei) ar fi trebuit să-şi
dea consimţământul pentru ca actul să fie valabil. Abia Legea celor 12 Table a înlăturat
necesitatea consimţământului, simpla declaraţie a lui accipiens fiind suficientă pentru
validitatea actului.
Ulterior, arama a fost înlocuită cu un bănuţ fără valoare, mancipaţiunea
devenind o vânzare fictivă. În sec. II d.H., mancipaţiunea devine un act scris şi este
aplicabilă diverselor ipoteze de acte juridice cum ar fi:
- contractele de vânzare-cumpărare
- contractele de donaţie
- constituirea dotelor
- constituirea servituţilor prediale rustice
- constituirea de garanţii reale
Mancipaţiunea avea următoarele efecte:
- prin acest mod, se transmitea imediat şi absolut dreptul de proprietate
quiritară asupra bunurilor mancipi.
- Mancipaţiunea îi conferea dobânditorului dreptul de a promova o
acţiune în revendicare, în cazul pierderii posesiunii bunului transmis.
- Actul dădea naştere la o obligaţie de garanţie din partea
înstrăinătorului pentru evicţiune. Se numeşte evicţiune, pierderea
proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea
prerogativelor de proprietar. Dobânditorul, ameninţat cu evicţiunea
făcea apel la înstrăinător să ia parte la proces şi să-l apere. Dacă
înstrăinătorul nu izbutea să-l menţină în posesie, atunci dobânditorul
avea împotriva lui o acţiune penală numită auctoritas, prin care îl
obliga să plătească de două ori valoarea lucrului evins.
- Mancipaţia mai dădea loc la o acţiune numită „de modo agri”, relativă
la mărimea ogorului vândut. Acţiunea permitea dobânditorului să
obţină o reducere a preţului, proporţională cu ceea ce lipsea din
pământul vândut.
- Actul mai dădea efect unor declaraţii care se numeau leges mancipii şi
care se refereau la calităţile lucrului, la suprafaţa terenului, la
constituirea unor servituţi sau la orice alte înţelegeri
B. Cesiunea în faţa magistratului (in jure cessio). Este un vechi mijloc de

dobândire a proprietăţii, care se realiza pe calea unui proces fictiv. Putea fi folosit doar de
către cetăţenii romani şi, spre deosebire de mancipaţie, transfera proprietatea quiritară
asupra tuturor lucrurilor romane, indiferent dacă erau mancipi sau nec mancipi.
Înaintea magistratului, se înfăţişau cele două părţi, iar dobânditorul declara în
termeni solemni că respectivul bun îi aparţine după dreptul quiritar. Cedensul, fără a se
opune, achiesa la pretenţia dobânditorului. Magistratul îşi dădea consimţământul prin
formula addico, ratificând transferul.
C. Tradiţiunea. Este modul derivat, voluntar şi neformalist de dobândire a proprietăţii,
constând în remiterea posesiunii reale, efective, asupra unui bun, de către un înstrăinător
– trandens, în favoarea unui dobânditor – accipiens, ca o consecinţă a voinţei reciproce de
realizare a transferului.
Efectele tradiţiunii:
- se dobândea proprietatea quiritară asupra bunurilor nec mancipi,
proprietate apărată prin acţiunea în revendicare.
- Se dobândea proprietatea pretoriană, cu privire la bunurile mancipi,
protecţia ei asigurându-se prin acţiunea publiciană.
- Se transmitea proprietate peregrină şi provincială asupra bunurilor
neromane, proprietate garantată prin acţiuni utile.
Condiţiile tradiţiunii:
o înstrăinătorul avea nevoie de capacitatea de a înstrăina. În dreptul
roman, regula era că toate persoanele au această capacitate
juridică. Excepţiile erau date de către următoarele categorii:
impuberi, nebunii, prodigii şi femeile care nu aveau autorizarea lui
pater.
o Încheierea formalităţilor avea loc în condiţii de prezenţă a părţilor
şi a bunului înstrăinat la momentul şi locul tradiţiunii. Era
sancţionată atât tradiţiunea efectuată între absenţi, cât şi tradiţiunea
unui bun a cărui detenţie a fost pierdută.
o Plata era o condiţie suspensivă a transferului dreptului de
proprietate
o Remiterea efectivă a posesiunii
Dobânditorul trebuia să aibă corpus, elementul material al posesiei. Astfel, pentru
înstrăinarea unui teren, se cerea ca dobânditorul să ia în posesie, efectiv parcurgându-i
hotarele. La începutul principatului se admit, însă, şi unele excepţii. Se consideră că s-a
făcut remiterea unei grămezi de lemne din momentul în care cumpărătorul a pus pe
cineva să o păzească. 1
Aşadar, în această epocă, avem alături de tradiţiunea propriu-zisă, înţeleasă ca un act
simplu, rudimentar de predare din mînă în mână a lucrului şi alte forme ale tradiţiunii:
- traditio longa manu. Se socoteşte că s-a făcut tradiţiunea atunci când
dobânditorul îi dă ordin înstrăinătorului să-i pună lucrul la dispoziţie. El va
dobândi posesia printr-o remitere longa manu: se socoate că el are o mână
atât de lungă, încât poate lua lucrul în primire de la distanţă.
- traditio brevi manu. Justinian arată în Institute că se poate transfera
proprietatea chiar fără remiterea efectivă. Dacă un lucru se află la
cineva în locaţie, în depozit sau cu titlu de comodat, iar proprietarul
vinde lucrul chiriaşului, depozitarului sau comodatarului, nu mai este
nevoie de remiterea efectivă a lucrului, întrucât el deja se află la
dobânditor.
- Situaţia opusă se numeşte constitutul posesor. Proprietarul vinde o
casă în care rămâne în calitate de chiriaş. El îşi schimbă intenţia de a
poseda (animus). Dacă până la vânzare poseda în calitate de proprietar,
ulterior s-a constituit posesor pentru altul.
o Ultima condiţie a tradiţiunii este justa cauză. Iulius Paulus ne
spune că simpla remitere nu transferă proprietatea decât atunci când o
vânzare sau o altă justă cauză o precede.
Justa cauză presupune existenţa unui act juridic valid şi prealabil transferului de
proprietate, act care să implice reciproca manifestare de voinţă a părţilor. Ea poate fi o
vânzare – cumpărare, o donaţie, o închiriere, un legat. Cauza trebuie să fie justă, adică în
acord cu regulile dreptului, întrucât o cauză injustă nu poate servi drept suport juridic
pentru transmiterea proprietăţii.
IV.5. Defensio proprietas (apărarea proprietăţii)

Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea de revendicare, prin interdictele
posesorii şi prin acţiunile împotriva furtului.
Proprietatea pretoriană era o situaţie temporară, iar acest tip de proprietate este
apărată de acţiunea publiciană. Ea se deosebeşte de acţiunea în revendicare prin aceea că
formula cuprinde o ficţiune: Judecătorul trebuie să presupună că posesorul a posedat
lucrul un an sau doi şi l-a dobândit prin uzucapiune în proprietate quiritară.
Proprietatea provincială era apărată de o acţiune reală asemănătoare revendicării,
o aşa - numită actio utile.
Proprietatea peregrină era dreptul peregrinului aflat la Roma. Când cauzele
soluţionate de pretorul peregrin aveau ca obiect proprietatea peregrinului, pretorul îl
asimila pe acesta fictiv cetăţeanului roman pentru a putea revendica.
1. Actio in rei vindicatio (acţiunea în revendicare). Revendicarea sau
acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului
neproprietar era o acţiune reală, civilă, prin care proprietarul
pretinde restituirea lucrului de la cel care-l deţine cu orice titlu.
Revendicarea avea loc în perioada legis acţiunilor printr-un sacramentul in rem.
Sub puterea jurământului, părţile afirmau un mod contradictoriu atât în faţa magistratului,
cât şi a judecătorului, că bunul le aparţinea în conformitate cu jus quiritium. Magistratul
se pronunţa asupra soartei bunului disputat în sensul atribuirii posesiunii bunului, sub
obligaţia de plată a garanţiei de 50 sau 500 de asse, funcţie de valoarea bunului.
Câştigătorul procesului era acela al cărui jurământ era apreciat favorabil de către judex în
faza a doua a judecăţii. El fie păstra bunul revendicat şi îşi recupera cauţiunea, fie cerea
lucrul şi fructele acestuia de la adversarul său. La epoca clasică nu se mai punea accentul
pe disputa contradictorie, rolul pârâtului fiind pasiv prin excelenţă. El se sprijinea pe
faptul posesiei şi sta în expectativă pentru ca reclamantul să-şi probeze izvorul
proprietăţii.
Condiţiile acţiunii în revendicare erau:
a. Se puteau pretinde numai lucrurile romane de către proprietarul roman sau peregrinul
cu jus commercii
b. Lucrul revendicat trebuie să fie corporal, deoarece proprietarul pretindea posesia
(coprus).
c. Lucrul pretins trebuie să fie individualizat. Nu se putea revendica în principiu decât un
singur obiect în acelaşi timp. Pe cale de excepţie se admite însă revendicarea unei turme.
d. Reclamantul este proprietar al lucrului şi îi lipseşte posesia. El trebuie să dovedească
situaţia sa de proprietar şi aceasta se făcea probând că cel de la care a dobândit lucrul era
şi el proprietar şi mergând, tot aşa până la un proprietar originar.
e. Pârât putea fi doar posesorul lucrului. Pretorul a admis însă şi două excepţii. Astfel,
acţiunea putea fi introdusă în alte două cazuri.:
1. Împotriva celui care prin dol încetează să posede. A încetat prin dol să posede
cel care a distrus, abandonat sau înstrăinat bunul în timpul procesului.
2. Împotriva celui care se lasă urmărit cu revendicarea, deşi nu era posesor.
În această categorie intră persoana care, întrebată în faţa pretorului dacă ea posedă
lucrul, răspunde afirmativ. Prin fapta sa induce în eroare pe reclamant şi permite
adevăratului posesor să uzucapeze lucrul. În aceste două cazuri, reclamantul nu va primi
lucrul pentru că nici pârâtul nu-l are, dar va primi o despăgubire în bani, echivalentă cu
prejudiciul suferit.
Efectele revendicării.
a. Se recunoaşte dreptul de proprietate în favoarea reclamantului.
b. Reclamantul obţine lucrul şi fructele acestuia. Conform principiului clasic, reclamantul
ar fi avut dreptul numai la o sumă de bani, pe care judecătorul în va obliga pe pârât să o
plătească. Dar pentru că reclamantul urmăreşte în mod particular posesiunea lucrului,
formula conţine o clauză, numită „arbitraria”, care îi permite judecătorului să-i adreseze
pârâtului o invitaţie de a restitui în natură bunul şi, astfel, să evite condamnarea
pecuniară. Condamnarea era propusă de reclamant sub jurământ şi ea nu se referea la
valoarea de piaţă a lucrului pretins, ci la interesul pe care reclamantul îl avea ca lucrul să-
i fie restituit.
Condamnarea în procesul de revendicare era garantată de o promisiune, întărită de
un vindex. Dacă pârâtul nu făcea promisiunea, el nu era primit să se apere în proces, iar
magistratul îl trimitea pe reclamant în posesia lucrului.
În dreptul lui Justinian, magistratul ordona restituirea lucrului şi ordinul său era
executat de agenţi specializaţi.
c. Posesorul care a pierdut procesul trebuie să restituie lucrul, dar şi accesoriile sale. El
datorează fructele în funcţie de o calitate esenţială: buna-credinţă, apreciată după
momentul litis contestatio. Posesorii de bună-credinţă datorează fructele, din acest
moment deoarece, doar atunci şi-au dat seama că dreptul lor asupra lucrului este
contestat. În schimb, posesorii de rea-credinţă datorează toate fructele, chiar şi valoarea
celor consumate, întrucât ei ştiu că posesia lor nu se bazează pe un titlu real.
b. Pârâtul în procesul de revendicare răspunde şi de pierderea lucrului, sau de
stricăciunile produse, tot în funcţie de litis contestatio. După acest moment, fiind avertizat
că lucrul ar putea să-i fie luat, el trebuia să se poarte cu lucrul ca un bun administrator şi
răspundea pentru culpa levis in abstracto, adică pentru orice greşeală pe care un bun
administrator n-ar comite-o. Înainte de acest moment, posesorul răspundea numai de
greşeala gravă pe care n-ar fi comis-o în administrarea propriilor averi.
e. în cazul în care posesorul a făcut cheltuieli cu bunul, el are dreptul la restituirea
acestora, după următoarele distincţii:
Cheltuielile sunt de trei feluri:
1.cheltuielile necesare sunt acelea fără de care lucrul ar fi pierit sau ar fi fost
deteriorat.
2. cheltuielile utile sunt cele care măresc valoarea bunului.
3. cheltuielile voluptorii înfrumuseţează bunul.
Toţi pârâţii posesori vor fi despăgubiţi pentru cheltuielile necesare. Posesorii de
bună-credinţă au dreptul la restituirea cheltuielilor utile. Nici un posesor nu are dreptul la
restituirea cheltuielilor voluptorii. Ei pot însă să le ridice, dar fără a deteriora bunul.
2.Acţiunea publiciană.
Acţiunea publiciană sancţionează proprietatea pretoriană. Ea permite proprietarul

pretorian să dobândească posesia lucrului pe care a pierdut-o. Această acţiune a fost
recunoscută posesorului de bună credinţă, care-şi exercită posesia în nume de proprietar
şi în interes propriu şi care a fost deposedat tocmai
În perioada de doi ani, respectiv un an, în care uzucapa bunul imobil sau mobil,
dobândit prin simplă tradiţiune.
Acţiunea cuprindea o ficţiune: pretorul în invita pe judecător să soluţioneze cauza
ca şi cum termenul prescripţiei ar fi fost îndeplinit. Judecătorul dădea câştig de cauză
reclamantului care avea lucrul in bonis (printre lucrurile sale) şi care se găseşte pe cale de
a-l uzucapa. Edictul pretorului prevedea „dacă cineva pretinde un lucru dobândit prin
tradiţie, în virtutea unei juste cauze şi încă neuzucapat, îi voi da acţiunea”.
Condiţiile exercitării acţiunii publiciene sunt:
a. Reclamantul era nevoit să facă dovada că a început faptul posesiunii.
b. Reclamantul era obligat să probeze justa cauză a dobândirii proprietăţii pretoriene
asupra bunului pretins. Justa cauză reprezenta fundamentul juridic al uzucapiunii
începute şi fictiv încheiate.
c. Buna-credinţă este convingerea dobânditorului unui bun că înstrăinătorul are, în mod
veritabil dreptul de a-i înstrăina respectivul bun. Buna-credinţă se deosebeşte de justul
titlu. Ea se prezumă în vreme ce justul titlu trebuie indicat de către reclamantul
dobânditor.
d. Bunul pretins trebuie să fie susceptibil de a fi uzucapat.
Efectele acţiunii publiciene.

a. Publiciana proprietarului pretorian. Se poate introduce împotriva unui simplu
posesor sau împotriva proprietarului quiritar. Împotriva simplului posesor, lupta
proprietarului pretorian va fi uşoară pentru că simplul posesor are un drept mai puţin
vrednic de a fi protejat, decât proprietarul pretorian, care este pe cale de a uzucapa. În
schimb proprietarul quiritar acre excepţia de proprietate quiritară, la care, însă,
proprietarul pretorian poate răspunde cu o excepţie de dol.
b. Publiciana posesorului de bun-credinţă. Posesorul de bună-credinţă este cel
care cumpără un lucru de la o persoană pe care o crede adevăratul proprietar. El este în
curs de a uzucapa, căci a primit posesia în virtutea unui act juridic. Dacă pârâtul cu care
se află în proces este un proprietar quiritar, acesta are un drept mai vrednic de protecţie,
excepţia invocată de el numindu-se ius dominii.
Dacă pârâtul este un alt posesor de bună credinţă, remarcăm două situaţii:
- dacă posesorul de bună-credinţă introduce acţiunea împotriva unui alt posesor
de bună-credinţă, care a dobândit lucrul de la acelaşi non proprietar, are câştig
de cauză cel care a fost primul în posesie.
- Dacă posesorul de bună-credinţă pârât a dobândit bunul de la alt non
proprietar, va câştiga cel care se găsea, în momentul procesului, în posesia
lucrului disputat.
IV.6. Iura in re aliena – drepturile reale asupra bunurilor altuia
Dreptul de proprietate conferă titularului trei prerogative esenţiale: dreptul de a se

folosi de lucru, de a-i culege fructele şi de dispune de el. De cele mai multe ori, titularul
dreptului exercită toate cele trei prerogative şi, atunci, vorbim de plena în re potestas,
proprietatea deplină.
Uneori însă, întâlnim cazuri când aceste prerogative sunt exercitate de titulari
diferiţi, în sensul că titularului îi revine abusus, iar altei persoane usus şi fructus. În aceste
situaţii nudul proprietar se află în imposibilitate temporară de a exercita dreptul de
folosinţă şi de culegere a fructelor, iar persoana care exercită aceste atribuţii are un drept
asupra unui lucru străin, un jus in re aliena, mai concret, o servitute.
La începutul dreptului roman singura categorie de drepturi reale (asupra
bunurilor), în afară de proprietate era categoria servituţilor prediale. La finele dreptului
roman, avem următoarele drepturi romane: servituţile prediale, servituţile personale
(uzufructul, uzul, habitaţia, operae servorum vel pecorum ), emfiteoza, superficia şi jus in
agro vectigal.
I. servituţile sunt drepturi reale care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri
străine, fie în interesul unui fond determinat, numit fond dominant, fie în interesul unei
persoane.
Primele se numesc servituţi reale sau prediale, întrucât se constituie în folosul
altui imobil, iar celelalte se numesc personale întrucât ele grevează fondul dominat în
folosul unei persoane numite titular de servitute.
a. servituţile prediale – Aceste servituţi presupun două imobile: unul în folosul căruia
există servitutea, numit fondul dominant şi altul grevat de servitute numit fond dominat.
Servituţile prediale servesc nevoilor economice ale imobilului dominant. Cele două
fonduri trebuie să fie vecine şi servituţile să se exercite de o manieră permanentă.
Servituţile prediale sunt indivizibile deoarece ele grevează fondul aservit în
întregime şi folosesc întregului fond dominant. Ele se împart în rustice şi urbane, după
cum fondul dominant are sau nu clădiri pe suprafaţa sa.
Din categoria servituţilor rustice, reţinem pe următoarele:
- Iter – dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia.
- Via – dreptul de a trece cu mijloace de tracţiune
- Actus – dreptul de trecere cu turmele de animale
- Aquaeductus – dreptul de a construi o conductă de apă pe terenul altuia
- Aquaehaustus – dreptul de a scoate apă din fantana aflata pe terenul altuia
- Servituţile nisipului, ori ale pietrei de var
- Servitutatea de navigaţie
- Servituţile pescăreşti
- Confinium – un spaţiu liber de doua picioare lăsat între terenurile agricole
pentru întoarcerea plugului
Dintre servituţile urbane amintim:
- Servitutea de vedere
- Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor pluviale
- Servitutea de întreţinere a faţadei casei
- Servitutea de sprijin a zidului despărţitor
- Ambitus – o distanţă de doi paşi între proprietăţile clădite la Roma
b. Servituţile personale – Spre deosebire de cele prediale, ele nu depind de poziţionarea
fondurilor imobile dominante, ci de persoana beneficiarului. De aici avem două
importante consecinţe:
- servituţile personale sunt incesibile,
- ele sunt temporare, cel mult viagere, întrucât însoţesc persoana beneficiarului şi nu
lucrul.
Servituţile personale sunt: ususfructus, usus, habitatio, operae servorum del
pecorum.
• Ususfructus (uzufructul) – este un drept real, o servitute personală, care conferă
titularilor, uzufructuarii, dreptul de folosinţă şi de culegere al fructelor unui bun cu
obligaţia de a-i păstra neatinsă substanţa. Aşadar, subiecţii acestui raport juridic sunt
nudul proprietar şi uzufructuarul, independenţi unul de altul şi titulari ai unui drept
real distinct.
- Proprietarul avea deschisă acţiunea în revendicare şi putea înstrăina sau
ipoteca bunul cu rezerva protejării dreptului uzufructuarului. El nu putea
tulbura liniştita folosinţă a lucrului şi nestingherita percepere a fructelor de
către uzufructuar.
- Uzufructuarul are în principal două prerogative: usus şi fructus.
Usus – semnifică dreptul de a folosi bunul în conformitate cu destinaţia sa şi în funcţie de
propriile interese ale uzufructuarului. Acesta nu putea însă schimba destinaţia bunului,
nu-i putea deteriora substanţa şi nu-l putea înstrăina.
Fructus- înseamnă dreptul de a-şi apropria fructele. La început uzufructuarul avea numai
fructele naturale şi industriale, dar mai apoi, s-a admis, să are un drept şi asupra fructelor
civile.
Uzufructuarul devine proprietarul fructelor prin percepere, adică printr-un act
material de luare în posesie. El dobândeşte fructele civile zi cu zi, în sensul că primeşte
sumele de bani cât durează dreptul său. El devine proprietarul fructelor naturale şi
industriale, atât cele care provin din munca sa, cât şi cele pentru care nu a făcut nici un
efort. În calitatea sa de titular de drept real, uzufructuarul este ţinut să conserve substanţa
lucrului. Pretorul l-a obligat să promită proprietarului că va folosi bunul ca un bun şef de
familie şi că la finele uzufructului ba restitui lucrul. Dacă uzufructuarul nu făcea
promisiunea, proprietarul se putea opune luării în deţinere a lucrului. Această promisiune
se numea cautio ususfructuaria. Uzufructul ea sancţionat printr-o acţiune, care în perioada
clasică purta numele de vindicatio ususfructus, prin care uzufructuarul cerea
proprietarului să nu-i tulbure folosinţa. Proprietarul la rândul său avea la îndemână o
acţiune negatorie, prin care putea contesta dreptul titularului de servitute.
• Usus – este o servitute personală care conferă uzuarului dreptul real de a se folosi de
un bun al altuia cu condiţia de a-i păstra neatinsă substanţa. Este un drept mai puţin
considerabil decât uzufructul, întrucât uzuarul nu culege dobândeşte fructele, ci le
culege în limitele nevoilor sale personale. Dreptul de uz se putea constitui prin
contract sau testament.
• Habitatio (abitaţia) – este o servitute personală ce constă în dreptul de a locui într-un
spaţiu cu această destinaţie aparţinând altuia. Acest drept se constituie prin contract
sau testament. El nu se stinge prin nefolosinţă.
• Operae servorum vel pecorum – constituie o servitute care conferă titularului un drept
de folosinţă asupra animalului sau sclavului aparţinând altuia, acest drept real era
constituit prin contract.
A. Modalităţi de constituire a servituţilor.
Servituţile prediale rustice, la epoca veche, se constituiau prin mancipaţiune, iar cele
urbane prin cesiune în faţa magistratului. Acest ultim mod de dobândire se folosea şi în
cazul servituţilor personale. Servituţile se mai puteau constitui şi prin adjudecările în
cadrul sentinţelor de partaj, prin pacte şi stipulaţii şi prin testament.
La epoca veche servituţile se dobândeau şi prin uzucapiune, iar în epoca
pretoriană, pretorul ocrotea printr-o acţiune utilă pe cel care exercita timp de zece ani o
servitute.
B. Sancţionarea servituţilor .
Acţiunile specifice servituţilor sunt: acţiunea compensorie şi acţiunea negatorie. Prin
acţiunea confesorie se urmărea restabilirea dreptului titularului de servitute, pârât fiind
cel care-i contesta dreptul. Acţiunea negatorie era acţiunea opusă, ea era introdusă de
către proprietarul fondului împotriva celui care pretindea o servitute.
C. Stingerea servituţilor.
Servituţile se sting:
- prin dispariţia materială a fondului aservit
- prin confuziune, titularul fondului dominant devine şi titular al fondului
aservit,
- prin renunţarea titularului la dreptul său,
- prin moartea titularului servituţii personale
- prin nefolosirea servituţii
- prin pierderea libertăţii sau cetăţeniei titularului de servitute.
II. Superficia
Constă în dreptul acordat unei persoane, numită superficiar, de a se folosi, pe

termen lung, de o construcţie ridicată pe terenul altuia, în schimbul unei sume de bani
plătită proprietarului terenului. Acest drept se năştea întotdeauna prin contract şi era
ocrotit de un interdict şi de o acţiune (revindicatio utilis), ce putea fi intentată împotriva
oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar.
III. Emfiteoza
Emfiteoza este un drept real de folosinţă asupra terenului agricol al altuia, drept
perpetuu şi transmisibil atât inter vivos cât şi mortis causa, cu obligaţia corelativă a
emfiteotului de plată a preţului periodic de folosinţă.
Este un drept real, de foarte lungă durată, intermediar între dreptul de proprietate
şi uzufruct. Acest drept este ocrotit printr-o acţiune reală, petitorie, asemănătoare
revendicării. Pentru folosinţa terenului, emfiteotul trebuia să plătească un preţ periodic
precum şi impozitul aferent proprietăţii imobiliare. Dacă nu făcea aceste plăţi pe o
perioadă mai mare de trei ani, emfiteotul era decăzut din drepturile sale.
IV. Jus in agro vectigal
Acest drept constă într-o arendare a pământului cetăţilor pe o perioadă de 99 ani.
Titularul acestui drept nu putea fi lipsit de pământ, nici el nici moştenitorii, atât timp cât
plătea taxa fixată, numită vectigal.
Spre sfârşitul Dominatului cele două instituţii emfiteoza şi jus in agro vectigal, se
confundă, statul făcând exproprieri masive, iar fermierii au devenit arendaşi ai statului
roman.
IV.7. De possessio. Posesia
În literatura modernă de drept se reţine că posesia este o stăpânire de fapt,

fundamental deosebită de stăpânirea juridică, care constituie esenţa proprietăţii. Se
susţine că proprietate este un drept, iar posesiunea este un fapt.
Ca de obicei, romanii priveau cu mai multă înţelepciune şi fineţe instituţiile
dreptului, geniul lor juridic definindu-le cu o claritate nemaiîntâlnită în prezent.
Posesia este o sumă de prerogative, apreciate în exerciţiul lor concret, de facto,
asupra unui res corporis, în nume şi interes proprii, fie că titularul acestui exerciţiu este
sau nu este şi titular al dreptului de proprietate. În această exclusivitate a folosinţei, rezidă
marca de diferenţiere a posesiei, chiar şi în raport cu proprietatea.
Posesiunea a apărut aşadar, ca exerciţiu factual al unor prerogative juridice, adică
stăpânirea efectivă şi permanentă a unui lucru corporal, în condiţiile fixate de drept.
1.elementele esenţiale ale posesiunii:
Posesiunea presupune întâlnirea a trei elemente esenţiale: corpus, animus şi
titulus.
a. Corpus: sau elementul material, nu reprezintă bunul posedat în materialitatea lui, ci
stăpânirea efectivă asupra lucrului. Corpus constituie totalitatea actelor materiale prin
care o persoană se foloseşte de un lucru. Astfel, pentru a intra în stăpânirea unui teren, era
suficient ca înstrăinătorul să indice dobânditorului hotarele dintr-un loc în altul. Era
suficient ca un bun să se afle la dispoziţia unei persoane, chiar dacă bunul în
materialitatea sa era plasat la distanţă de posesor, în conformitatea cu intenţia şi interesele
sale, pentru ca ea să reclame deţinerea elementului material al posesiei.
b. Animus: reprezintă simpla intenţie de a poseda lucrul pentru sine, sub aparenţa
proprietăţii.
Este elementul de voinţă ce vizează adoptarea unui comportament de veritabil
stăpân al bunului şi dorinţa vizibil exprimată de păstrare a bunului, ca şi cum i-ar aparţine
de jure posesorului.
c.Titulus: reprezintă fundamentul formal sau originea juridică a posesiunii.1
Cu titlu de exemplu, avem drept cauze legale şi necesare pentru dobândirea posesiunii:
I. Toate modurile de dobândire a proprietăţii
II. Convenţiile translative de simplă posesie
III. Actele translative de proprietate care emană de la non proprietari.
2. Clasificarea posesiilor
Posesia se clasifică în funcţie de trei criterii:
I. criteriul originii posesiei
I.1. subcriteriul caracterului perceperii corpusului.
În funcţie de acest criteriu, posesia este justă sau injustă, după cum este sau nu este
afectată de vicii ale dobândirii ei.
Viciile posesiei sunt: vis (violenţa), clam (clandestinitatea) şi precario (precaritatea).
I.2. subcriteriul izvorului formal.
După acest criteriu avem posesie de drept quititar, sancţionată de lege, şi posesie
de drept honorar, sancţionată de către edictul pretorului.
I.3. subcriteriul credinţei posesorului în proprietatea sa.
În funcţie de acest criteriu, posesia este de bună -credinţă şi de rea- credinţă.
Distincţia nu trebuie privită sub aspect moral, ci sub cel al conştiinţei. Posesorul
de bună-credinţă crede că este proprietar, iar cel de rea – credinţă ştie că nu este
proprietar.
II. criteriul efectelor posesiunii
Efectul ultim al posesiei este uzucapiunea. În funcţie de acest criteriu avem:
a. possessio ad usucapionem (posesia necesară pentru a uzucapa)
b. posesio naturalis (detenţiuni precare privilegiate). În această situaţie se aflau creditorii
gajişti, emfiteoţii, comodatarii, uzufructuarii.
c. possessio ad interdicta, ce aparţinea celorlalţi detentori.
III. criteriul obiectului juridic
În funcţie de acest criteriu, posesia se clasifică în posesio corporis (asupra
lucrurilor tangibile) şi possessio incorporales (posesia drepturilor).
3. Dobândirea şi pierderea posesiei

Posesia se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt
cu intenţia de a o exercita în nume propriu, adică prin întrunirea celor două elemente:
corpus şi animus.
La epoca veche, se dobândea posesia doar printr-un act material de luare a
lucrului în posesie. Mai târziu însă, acest act rudimentar va deveni unul simbolic. Era
suficient să se pună un paznic lucrurilor cumpărate sau să predea cheia magaziei unde
acestea au fost depozitate pentru ca posesia să fie transferată. Era aşadar suficient ca
lucrul să fie pus la dispoziţia dobânditorului pentru ca acesta din urmă să obţină posesia.
La finele epocii clasice, simpla înmânare a documentul scris care consemna
vânzarea, echivala cu transmiterea posesiei.
Multă vreme posesia nu a putut fi dobândită prin reprezentanţi. Abia în sec.II d.H,
s-a admis că elementul corpus poate fi dobândit prin reprezentare de un mandatar sau de
un tutore.
Posesia încetează în momentul în care s-a pierdut unul dintre aceste două
elemente: corpus sau animus. Astfel, se pierde posesiunea atunci când bunul piere sau
când posesorul a fost deposedat prin orice mijloace de el.
Se poate pierde posesia prin manifestarea voinţei de a nu mai poseda, ca în cazul
contitutului posesor.
Pierderea concomitentă a lui corpus şi animus are loc fie prin moartea
posesorului, fie prin abandonarea bunului.
4. Sancţiunea juridică a posesiei
Protejarea posesiei se făcea prin proceduri ce implicau prerogativa de comandă a
magistratului judiciar. Aceste mijloace de apărare se numeau interdicte posesorii şi erau
ordine ale magistratului judiciar investit cu imperium. Prin ele se rezolvau stările
imediate, relative la posesia lucrurilor.
Interdictele posesorii erau de trei feluri:
A. Interdicte retinendae possessionis causa (care apără o posesie deja dobândită şi
nepierdută). Erau de două feluri: uti possidetis, relative la imobile şi utrubi, care se referă
la mobile.
B.Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea unei posesiuni

pierdute).
Ele erau de trei feluri, fiecare sancţionând un viciu al posesiei.
- de vi cottidiana causa (îndreptat împortiva celui care a câştigat posesia prin violenţă)
- de precario causa (în contra precaristului)
- de clandestina possessione causa (îndreptat împotriva celui care exercita clandestin
posesia)
C. Interdictele adipiscendae possessionis causa (erau atributive de drepturi şi determinau
dobândirea unei posesiuni în prezenţa unui just titlu neonorat). Astfel de interdicte erau
interdictul quorum bonorum, interdictul possessorium sau interdictul salvian.
IV.8. Jura obligationum. Obligaţiile
1. Definiţii: În timpul lui Justinian, obligaţia era considerată
„o legătură de drept care ne impune necesitatea de a plăti
ceva conform dreptului cetăţii noastre”. În viziunea lui
Gaius obligaţiile se nasc din raportul personale, raporturi
care au drept obiect anumite prestaţiuni. În caz de conflict
de interese între respectivele părţi ale raporturilor
obligaţionale ele au la dispoziţie aşa- numitele acţiuni

personale, acţiuni care au un obiect juridic bine definit: a
da, a face sau a nu face ceva.
Acţiunea personală este aceea prin care acţionăm împotriva cuiva care ne este
obligat, adică prin care înţelegem să i se impune să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum. Ele sunt doar nişte
varietăţi ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot înstrăina, pentru că rostul unei
obligaţii este tocmai acela de a produce o modificare în structura patrimoniului unei
persoane.1
Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus dă o definiţie ce a rămas celebră. El
arată că „substanţa obligaţiei nu constă în ceea ce ne dă proprietarul unui lucru corporal
sau în ceea ce ne face titularul unei servituţi, ci în ceea ce constrânge un terţ să dwa, să
facă sau să nu facă ceva.”2
Obligaţia este, aşadar, o legătură juridică între persoane determinate sau
determinabile, în virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv sau datornic
trebuie să execute în favoarea alteia numită subiect activ sau creditor, o prestaţiune
oarecare determinată sau determinabilă, constând în dare, facere sau non facere.
2. Subiectele obligaţiei.
Într-un raport de obligaţie avem două subiecte:
A. Subiectul pasiv, reus debendi sau debitorul este cel care trebuie să efectueze
prestaţia în favoarea altei persoane, în virtutea unei legături juridice de natură a-l
constrânge.
B. Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea în proces care în virtutea
unei legături juridice poate să ceară altei persoane să execute ceva. Desigur, atât
caracterul pasiv, cât şi cel activ sunt privite doar sub raport procesual.
3. Elementele obligaţiei.
Analizând definiţiile obligaţiei oferite de Justinian, Gaius sau Iulius Paulus,
descoperim următoarele elemente ale obligaţiei1:
A. Juris vinculum. Legătura juridică sugerează existenţa unui raport juridic de putere
între creditor şi debitor. Este o legătură de jure ţi nu una de facto.
Chiar din epoca străveche, debitorul intra în puterea creditorului prin acordul public
al magistratului.
B. Jus in personam. Obligaţia dă naştere la drepturi, care depind în exercitarea lor de
voinţa creditorului. Desigur şi debitorul îşi manifestă dorinţa, fie executându-şi
obligaţia, fie refuzând să o execute şi, prin urmare, rămânând la dispoziţia
creditorului, care putea, raportându-ne la diferite epoci să-l ucidă, să-l aservească,
să-l vândă peste Tibru sau să obţină condamnarea sa pecuniară. Fiind strâns legată
de persoana creditorului şi de cea a debitorului, obligaţia nu poate genera decât
drepturi personale, de creanţă, chiar dacă obiectul juridic al acestor drepturi
constă în prerogative reale.
C. Voluntas- este autonomia de voinţă, interpretată în sens pur formal juridic.
D. Consensus – consimţământul. Prin efectul acordului de voinţe, între părţile
raportului juridic obligaţional se naşte o veritabilă lege care se impune
respectivelor părţi de la sine şi care pentru eventualul judecător al cauzei are
valoare de reper juridic fundamental.
E. Dies sau tempus. Elementul timp este esenţial într-un raport juridic obligaţional,
întrucât nu există obligaţii care să depăşească limita existenţei sale viagere. Pe de
altă parte, în mod natural, orice debitor urmăreşte a se elibera de legătura sa
juridică şi a vedea astfel stinsă obligaţia.
F. Praetio aestimabilis. Evaluarea pecuniară este un alt element al obligaţiei, întrucât
nu există obligaţii care să nu poată fi cuantificate în bani.
4. Obiectul juridic al obligaţiei constă în dare, facere şi
non facere.
Dare, înseamnă transferul proprietăţii sau constituirea unui drept real asupra unui
bun. Oricât de paradoxal ar părea, obligaţia de dare era destul de rară, întrucât
mancipaţiunea sau cesiunea nu aveau sensul unui transfer propriu-zis de proprietate, ci
mai degrabă, constituiau ocazia abandonării unei puteri asupra lucrului şi a unei
concomitente luări în stăpânire a aceluiaşi bun de către dobânditor.
Facere, înseamnă a realiza o activitate oarecare, în profitul unei părţi, a raportului
obligaţional şi în virtutea imperativului de executare a obligaţiei. Nu orice activitate
înseamnă facere, ci ea trebuie să corespundă acţiunii comune în caz de delict, sau
precizării părţilor în caz de contract.
Non facere înseamnă simpla abţinere a debitorului de la a face ceva ce ar putea fie
să-i producă un prejudiciu creditorului său, fie de la a încălca o clauză impusă de
creditorul său, în scopul de a nu presta ceva în folosul unui terţ.
Praestare este termenul generic folosit de către romani pentru a denumi toate cele
tei feluri de obligaţii. Practic, prin el poate fi acoperită întreaga gamă a acţiunilor umane.
5. Efectele obligaţiilor sunt: măsurile conservatorii, sancţiunile judiciare şi
despăgubirile corespunzătoare.
1. Măsurile conservatorii. Într-un raport obligaţional, cea mai defavorabilă situaţie pentru
un creditor este insolvabilitatea creditorului său, care poate fi spontană, dar şi fraudulos
provocată.
Insolvabilitatea poate fi provocată prin: contractarea de către debitor a unor
datorii noi, lăsarea bunurilor sale în paragină, efectuarea de gratuităţi, neglijarea
exercitării eventualelor drepturi faţă de alţi debitori etc.
Pentru a evita inconvenientele insolvabilităţii provocate, creditorii chirografari
(cei a căror creanţă nu era garantată printr-un gaj sau o ipotecă), au dobândit dreptul de a
lua măsurile conservatorii. Aceste măsuri erau acţiunea oblică şi acţiunea pauliană.
Acţiunea oblică este aceea prin care creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile
debitorului lor, în vederea conservării patrimoniului acestuia.
Prin acţiunea pauliană creditorii atacă actele frauduloase încheiate de către
debitorii lor cu un terţ, acte prin care se urmărea în mod explicit sau implicit fraudarea
lor.
Esenţială pentru exercitarea acţiunii pauliene era denunţarea caracterului
fraudulos al actului încheiat de către debitor cu terţul.
2. Sancţiunile judiciare constau în dreptul subiectiv recunoscut fiecărui creditor de a
acţiona în justiţie, în vederea executării prestaţiei promise şi, eventual, după obţinerea
sentinţei judecătoreşti, dreptul de a cere concursul forţei publice pentru punerea în
executare silită a sentinţei.
3. Despăgubirile aferente reveneau creditorilor fie datorită neexecutării obligaţiei, fie
datorită executării necorespunzătoare a acesteia şi luau forma unor dobânzi sau penalităţi.
6. Izvoarele obligaţiei.
Obligaţiile se nasc, spune Gaius în comentariile sale, dintr-un delict sau dintr-un
contract.
Mai târziu au fost asimilate faptelor juridice, unele contracte şi delicte atipice sub
forma quasi contractelor şi quasi delictelor.
În consecinţă, au fost asimilate delictelor acele fapte pur voluntare ale indivizilor,
din care rezultă un oarecare angajament: plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză şi
gestiunea de afaceri. Au fost asimilate delictelor, sub aspectul consecinţelor, pornindu-se
de la considerentul existenţei unei responsabilităţi personale, unele fapte din categoria
raporturilor de putere (acţiunea îndreptată împotriva lui pater al cărui fiu a comis un
delict).
Ultimul izvor recunoscut era legea, Iulius Paulus arătând că „obligaţiile statuate
prin lege nu pot face obiectul tranzacţiilor între particulari” (es. obligaţia de a constitui
dota copilului la căsătorie).
IV.9. Răspunderea delictuală la romani
1. Unul dintre principiile fundamentale ale răspunderii juridice este acela că fiecare
este răspunzător pentru propriile fapte. Codul nostru civil consacră, în puţine articole,
pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (ar. 998 şi 999) şi alte feluri de răspundere
şi anume, pentru faptele altei persoane (art.1000), precum şi răspunderea pentru
lucrurile, edificiile şi animalele aflate sub paza noastră (art. 1000, al. 1, 1001 şi 1002).
Prin delict, romanii înţelegeau orice faptă dăunătoare, sancţionată de dreptul civil
sau pretorian.
Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele publice atingeau
interesele colectivităţii în întregul lor (profanarea, omorul, trădarea). Delictele publice
erau pedepsite corporal, mergând până la pedeapsa cu moartea. Delictele care atingeau
interesele unui particular erau delicte private: furtum, damnum injuria datum.
La epoca veche şi străveche a dreptului roman, victima delictului, ajutată de
membrii grupului social din care făcea parte, îşi făcea singură dreptate, dar cutuma a
stabilit unele reguli pentru a limita represiunea disproporţionată şi necontrolată pe care o
pricinuia delictul.
Astfel s-a hotărât ca răzbunarea privată să se desfăşoare cu anumite formalităţi şi
să nu întreacă răul produs prin delict (legea talionului).
Pentru acea perioadă veche şi străveche, noţiunea de răspundere nu exista în
sensul ei modern, ci însemna fixarea în persoana unui anumit individ a reacţiunii produse
de faptul săvârşit. 1
Delictele private erau pedepsite cu o poena – o sumă de bani fixată de cutumă sau
lege. Ea reprezintă echivalentul bănesc al iertării din partea victimei. Numai autorul
delictului plătea amenda nu şi succesorii săi. Când fapta a fost comisă de mai mulţi
autori, victima avea dreptul să urmărească pe toţi autorii şi să primească amenda separat
de la fiecare. Dreptul victimei se stingea prin împăcare.
Acţiunile izvorâte din delictele private erau:
- penale
- rei persecutorii
- mixte
Prin acţiunile penale se urmăreşte plata unei amenzi, iar prin acţiunile rei persecutorii se
urmăreşte readucerea în patrimoniul victimei, lucrul care a făcut obiectul delictului sau
contravaloarea acestuia. Spre deosebire de acţiunile penale, cele rei persecutorii se
transmiteau atât pasiv cât şi activ.
Legea celor XII Table pedepsea anumite fapte care aduceau atingere persoanei
fizice: membrum ruptum, os factum, injuria.
Membrum ruptum însemna o rană. În acest caz, dacă părţile nu ajungeau la o
împăcare, atunci se revenea la regimul răzbunării private şi victima putea produce
autorului aceeaşi rană.
Os factum însemna un os fracturat şi se pedepsea cu o amendă de 300 asse, dacă
victima era roman şi 150 asse, în cazul în care era un sclav.
Injuria sau violenţele uşoare se pedepseau cu o poena de 25 asse.
Mai târziu, prin reformele pretoriene, a dispărut răzbunarea privată, iar amenda
era fixată de judecători.
2. Lex Aquilia
I.Prima sancţionare sistematică a răspunderii delictuale a fost Lex Aquilia, votată în anul
286 î. H. Prin lege se statua asupra responsabilităţii pe care o puteau atrage faptele
nelegale, înţelese ca fapte contrare dispoziţiilor precise ale unor legi determinate. Faptul
ilicit din perspectiva Legii Aquilia, nu era orice fapt producător de prejudicii, ci doar
acela care provoca o daună, fiind evident împotriva dispoziţiei exprese a legii.
Culpa nu era ceva generic, abstract, ci o sfidare la adresa unei norme precise. Lex
Aquilia avea trei capitole:
- primul capitol stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un
animal de turmă, trebuia să plătească proprietarului o amendă calculată la cea
mai mare valoare, pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent
delictului.
- Capitolul al doilea se ocupa de o problemă străină de răspunderea delictuală şi
anume acceptilaţia frauduloasă. Era pedepsit creditorul accesoriu, care iertase
pe debitor în dauna creditorului principal. 1
- Ultimul capitol reglementa răspunderea pentru celelalte pagube aduse
lucrurilor sau animalelor, stabilind o amendă echivalentă cu cea mai mare
valoare pe care lucrul, animalul sau sclavul au avut-o în luna precedentă
delictului.
La epoca clasică, în virtutea lui Lex Aqulia, o faptă producătoare de prejudicii ce

era comisă în afara vreunei reglementări legale, era sancţionată cu o amendă care de
regulă depăşea paguba.
Condiţiile în care se dădea Lex Aquilia erau următoarele:
a. Dauna să fi fost cauzată direct prin chiar fapta delicventului şi să constituie o atingere
materială a lucrului sau animalului respectiv.
b. Paguba să fi fost pricinuită pe nedrept şi contrar dispoziţiei legii. Astfel, cel care
omoară sclavul altuia, fiind în legitimă apărare, nu comite delictul. Nu este ilicit nici a
omorî sau a răni un hoţ care ataca un hoţ prins furând noaptea.
În cursul secolelor ce au urmat juriştii şi preotul au lărgit considerabil câmpul ei
de acţiune. S-a admis că neglijenţa sau imprudenţa pot fi oricât de neînsemnate,
deoarece esenţialul este dauna patrimonială. S-a îngăduit de asemenea ca victima să
poată cere o despăgubire nu numai valoarea pagubei, dar şi câştigul de care a fost
lipsit.
Elementele constitutive ale delictului sunt:
a. Prejudiciul ca element esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ
suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul
poate fi material (lezarea integrităţii ori atingerea adusă patrimoniului ) sau moral
(atingerea adusă onoarei sau afecţiunii unei persoane).
1. Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 315
Prejudiciul poate fi direct concretizat în pierderea real suferită şi indirect sau

avantajul de care a fost privată victima ca urmare a faptei delictuale.
În toate formele sau ipostazele sale, prejudiciul trebuie să fie unul cert. Chiar şi
prejudiciul moral trebuie să aibă limite fixate de lege (dublul valoric) sau de
judecător.
b. Culpa. În interpretarea clasică a legii Aqulia , culpa este un criteriu suficient de
imputare a daunei. Culpa consistă în a nu fi prevăzut consecinţele dăunătoare ale
comportamentului delicventului atunci când, pe de o parte, aceste consecinţe erau
previzibile şi pe de altă parte un comportament diferit era posibil.
În dreptul lui Justinian, culpa este tratată ca un fapt determinant pentru
răspunderea delictuală, dar nu unul evaluabil, subiectiv şi concret în raport cu autorul
delictului, ci în raport cu o abstracţiune, o conduită ideală.
Culpa s-a extins nu numai asupra atitudinilor pozitive , direct producătoare de
prejudicii, ci şi asupra atitudinilor culpabile rezultate mai curând din omisiuni (lipsa
de diligenţă, imprudenţa sau neverificarea riscurilor).
c. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Aprecierea acestei legături îi
revenea judex-ului în funcţie de două criterii: evidenţa existenţei ei şi producerea cu
necesitate a efectului malefic şi dăunător.
Evidenţa cauzalităţii trebuia stabilită cu certitudine.
3. Principalele delicte sancţionate în reglementările clasice şi justiniene.
A. Damnum injuria datum. Delictele îndreptate împotriva persoanei. Legea celor XII
Table cuprindea în sfera faptelor de injuria, pe lângă faptele comise prin viu grai
(denunţarea calomnioasă, insultele, calomniile) şi alte trei categorii de delicte (os
fractum, membrum ruptum şi alte diverse violenţe ce aduceau atingere integrităţii
corporale a persoanelor).
Pentru delictele simple de injuria, valoarea despăgubirii era indicată de către victimă,
cu posibilitatea reducerii ei de către judex.
Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixată de magistrat în funcţie de anumite
circumstanţe agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii, organul vătămat etc.
Toate aceste delicte şi acţiunile lor corespunzătoare au fost extrapolate şi la alte fapte
asemănătoare comise prin violenţă sau înşelăciune, iar victima putea să aleagă între
acţiunea privată de injuria şi cea publică, ce atrăgea după sine o pedeapsă corporală.
B. Furtum. Delictele îndreptate împotriva patrimoniului unei persoane.
Furtul este sustragerea ilegală a unui lucru mobil, făcută cu intenţia de îmbogăţire. În
Instituţiunile sale, Gaius spune că “Este furt nu numai când cineva ia un lucru străin
pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva îşi însuşeşte un lucru străin fără voia
stăpânului”.
Noţiunea de furt este aşadar foarte largă în dreptul roman, ea cuprinzând nu numai
furtul propriu-zis, ci şi abuzul de încredere, înşelăciunea etc. 1
Furtul presupune un element material concretizat atât într-o sustragere a bunului
(contrectatio rei), cât şi într-un prejudiciu şi un element internaţional ce vizează
discernământul hoţului şi dorinţa de a obţine un câştig.
Acţiunea de furt revine aceluia care este interesat să păstreze lucrul, chiar dacă nu
este proprietar.
Variantele furtului
1. Furtum nec manifestum era furtul obişnuit. În legea celor XII Table, hoţul era obligat
să plătească o amendă egală cu dublul valorii lucrului.
2. Furtum manifestum – era furtul flagrant (hoţul era prins în timp ce comitea furtul).
Sclavul prins era omorât pe loc. Fiul de familie era condamnat la moarte de către
magistrat. La epoca clasică furtul flagrant era sancţionat cu o amendă egală cu de
patru ori valoarea lucrului furat.
3. Furtum prohibitum. Sancţiona opunerea la percheziţie cu o amendă echivalentă cu de
patru ori valoarea bunului sustras.
4. Furtum conceptum et oblatum. Este delictul de tăinuire a lucrurilor furate sau delictul
de a încredinţa lucrurile furate unui terţ, în vederea compromiterii lui. Era pedepsit cu
o amendă echivalentă cu triplul valoric al bunurilor furate.
1. Vladimir Hanga, Drept privat roman, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, pag. 317
5. Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoană somată să prezinte un bun
despre care se bănuia că era furat şi care nu se conforma. Delictul era sancţionat cu o
amendă echivalentă cu cvadruplul valoric al bunului sustras.
6. Tâlhăria sau rapina. Este furtul comis prin acte de violenţă sau ameninţare. El se
pedepseşte cu o amendă ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Acţiunea era
publică
4. Cazuri delictuale particulare, sancţionate cu acţiuni speciale date de pretor.
a. Profanarea bunurilor sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele
morţilor etc.). Pretorul, printr-o acţiune specială (actio sepulcri violati) i-a oferit
oricărei persoane interesate posibilitatea de a cere sancţionarea draconică a
delicventului, în limita a 100.000 de sesteţi.
b. Agitaţia, încăierarea sau dezordinea socială. Acţiunea putea fi intentată împotriva
autorului direct al pagubei, iar în absenţa acestuia sau în caz de imposibilitate de
determinat, împotriva iniţiatorului conflictului colectiv sau chiar împotriva celui care
a profitat de pe urma lui. Ei puteau fi obligaţi la de două ori valoarea daunelor.
c. Instigarea, complicitatea şi favorizarea sclavului delicvent:
Actio de servo corrupto era folosită în una din următoarele împrejurări:
- Instigarea sclavului să comită un delict în favoarea unui terţ
- Adăpostirea sclavului fugar
- Favorizarea sclavului delicvent
- Complicitatea cu sclavul delicvent
Delictul era sancţionat cu o amendă echivalentă cu dublul valoric al sclavului delicvent.
d. Atacul tâlharilor organizaţi în bandă. Victima tâlhăriei colective putea obţine
recuperarea bunurilor sustrase prin violenţă, condiţia fiind ca introducerea acţiunii să
aibă loc în intervalul de un an de la data comiterii delictului. Victima putea obţine
quadruplul valorii bunului sustras.
e. Delictele forestiere. A fost pusă la dispoziţia victimelor delictelor forestiere o acţiune
prin care astfel de delicte erau sancţionate prin pedeapsa dublului valoric.
UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” IAŞI FACULTATEA DE
DREPT
Disciplina: DREPT ROMAN Anul I ZI ŞI F.R.
Anul universitar: 2005-2006
PROGRAMA ANALITICĂ
Lecţia a I-a
Introducere în dreptul roman
Secţiunea I. Importanţa studiului dreptului roman.

Secţiunea a II-a. Scurta referire la naşterea, dezvoltarea şi declinul statului roman.
1.Perioada Regalităţii
2.Perioada Republicii
3.Perioada Imperiului
Secţiunea a III-a. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.

Caractere generale.
1.Perioada străveche
2.Perioada veche
3.Perioada clasică
4.Perioada postclasică
Lecţia a II-a
Surse ale dreptului roman
Secţiunea I. Scurt istoric al dreptului roman şi al izvoarelor acestuia.
Secţiunea a II-a. Izvoarele formale ale dreptului roman.
1.Cutuma
2.Legea
3.Edictele magistraţilor
4.Hotărârile Senatului
5.Constituţiile Imperiale
6.Jurisprudenţia (arta de a cunoaşte şi aplica principiile juridice)
7.Doctrina juridică
Secţiunea a III-a. Codificarea justiniană
1.Codul
2.Digestele
3.Institutele
4.Novelele
Partea a II-a
JUS ACTIONUM
Lecţia a III-a. Organizarea judiciară
Secţiunea I-a. Organele judiciare romane.

1.Noţiuni generale
2.Scurt sinoptic comparatist
Secţiunea a II-a. Participanţii la procesul civil
1.Organele judiciare la epoca veche

2.Jurisdicţia la epoca clasică
3.Organizarea judiciară la epoca postclasică
Lecţia a IV-a
Procedura judecată civilă
Secţiunea I. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman. Noţiuni

generale.
Secţiunea a II-a. Sistemele procedurale dezvoltate în dreptul roman.
1.Procedura civilă la epoca veche a dreptului roman.
2.Procedura civilă la epoca clasică a dreptului roman.
3.Începuturile procedurii extraordinare.
4.Mijloacele de reformare a hotărârii judecătoreşti la epoca clasică.
5.Procedura civilă la epoca postclasică dreptului roman.
6.Căile de reformare a hotărârii judecătoreşti la epoca postclasică.
7.Punerea în executare a hotărârii civile judecătoreşti la epoca
postclasică a dreptului roman.
Lecţia a V-a
Clasificarea acţiunilor, interdictelor, stipulaţiunilor pretoriene si
trimiterilor în posesiune.
Secţiunea I. Acţiunile judiciare.

1.Accepţiunile noţiunii de acţiune.
2.Criteriile de clasificare a acţiunilor civile.
Secţiunea a II-a. Alte căi de drept uzual în procedura civilă romană.
1.Clasificarea excepţiunilor apărării.
2.Clasificarea interdictelor pretoriene.
3.Măsura specială a repunerii în starea anterioară (restitutio in
integrum)
4.Scurta prezentare a stipulaţiunilor pretoriene.
Partea a III-a
JUS PERSONARVM
Lecţia a VI-a. De persona.
Secţiunea a I-a. Condiţia oamenilor (status hominis)

1.Liminarii.
2.Noţiunea şi elementele personalităţii.
Secţiunea a II-a. Status libertatis
1.Definiţia libertăţii şi a sclaviei.

2.Condiţia de sclav.
3.Libertatea.
4.Stări de semisclavie (quasi servitutea) sau semilibertatea.
Lecţia a VII-a. Status civitatis
Secţiunea I. Poziţia juridică a cetăţenilor romani.

1.Drepturile şi obligaţiile cetăţenilor romani de plin drept-(cives romani optimo
jure).
Secţiunea a II-a. Categoriile de necetăţeni şi statutul lor juridic.

1.Latinii.
2.Peregrinii
Lecţia a VIII-a
Status familiae
Secţiunea I. Familia romană.

1.Accepţiuni.
2.Puterea părintească. Izvoarele puterii părinteşti. Procreatio ex justiis
nuptiis, adrogaţia, adopţia şi legitimare.
3.Căsătoria romană.
4.Relaţiile dintre părinţi şi copii.
Secţiunea a II-a. Tutela şi curatela.
1.Tutela.
2.Curatela nebunilor, a prodigilor şi a tânărului de 25 de ani.

Secţiunea a III-a. Persoanele juridice.
1.Noţiune.
2.Evoluţia instituţiei persoanelor juridice în dreptul roman.
Partea a IV-a JUSRERUM…
Lecţia a IX-a Bonorum divisio
Secţiunea I. Prolegomene la jus rerum…

1.De ce jus rerum?
2.Câteva noţiuni fundamentale şi accepţiunile lor.
Secţiunea a II-a. Diviziunea lucrurilor. Criterii…
1.Criteriul patrimonial (summa divisio…).
2.Criterii subsecvente.
Lecţia a X-a
Proprietas…
Secţiunea a I. Noţiune şi evolutie istorică.
1.Accepţiunile noţiunii de proprietate .
2.Evoluţia istorică a proprietăţii private. Câteva repere.
Secţiunea a II-a. Principalele forme ale proprietăţii private şi conţinutul acestora.
1.Dominium ex jure Quiritium.
2.Dominium bonitarium.
3.Proprietatea peregrină.
4.Proprietatea pretoriană.
Secţiunea a III-a. Limitele exercitării dreptului de proprietate
imobiliară…
1.Câteva precizări.
2.Formele de limitare a exerciţiului prerogativelor proprietăţii.
Lecţia a XI-a
Forme atipice ale proprietăţii private
Secţiunea I. Condominium (coproprietatea)
1.Aspecte preliminarii.
2.O definiţie.
3.Izvoarele condominium- ului.
4.Condominium-ul în epoca clasică a dreptului în roman.

5.Condominium-ul în reglementare justiniană.
6.Sancţiunea condominium-ului.
Secţiunea a II-a.N udum dominium…
1.O definiţie.
2.Conţinutul noţiunii de nudă-proprietate.
Lecţia a XII-a
Moduri de dobândire a proprietăţii
Secţiunea I. Noţiuni introductive în materia dobândirii proprietăţii
1.Moduri convenţionale şi neconvenţionale de dobândire a

proprietăţii.
2.Câteva accepţiuni.
Secţiunea a II-a. Modurile de dobândire a proprietăţii.
1.Modurile originare de dobândire a proprietăţii.
2.Modurile derivate convenţionale de dobândire a proprietăţii.
2.1.Modurile derivate convenţionale formaliste de transfer al

proprietăţii.
2.2.Modul derivat convenţionalist şi neformalist de transfer al
proprietăţii.
Lecţia a XIII-a
Defensio proprietaris
Secţiunea I. Semnificaţiile juridice ale apărării proprietăţii.

1.Precizări introductive.
2.Evoluţia istorică a sancţiunii proprietăţii.
Secţiunea a II-a. Mijloacele propriu-zise de sancţionare a
proprietăţii.
1.Sancţiunea sau protecţia juridică a proprietăţii quiritare (acţiunea în
revendicare ).
2.Sancţiunea proprietăţii pretoriene (acţiunea publiciană- actio
Publiciana).
3.Potecţia juridică a altor forme particulare ale proprietăţii.
Lecţia a XIV-a
Jura in re aliena
Secţiunea I. Drepturile reale principale asupra bunului altuia.

1.Servitutile.
2.Alte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate (superficies,
emphyteories, arendele de lungă durată asupra fondurilor statului sau cetăţii).
Lecţia a XV-a De possesio.
Secţiunea I. Noţiuni definiţionale.

Secţiunea a II-a. Clasificarea posesiilor.
Secţiunea a III-a. Dobândirea şi pierderea posesiei.
Secţiunea a IV-a. Sancţiunea juridică a posesiunii.
Lecţia a XVI-a Jura obligationum
Secţiunea I. Noţiuni definiţionale.

Secţiunea a II-a. Subiectele obligaţiilor.
Secţiunea a III-a. Obligatio elementorum.
Secţiunea a IV-a. Obiectul juridic al obligaţiei.
Secţiunea a V-a. Efectele obligaţiei.
Secţiunea a VI-a. Izvoarele obligaţiilor.
Lecţia a XVII-a
Răspunderea delictuală la romani.
Secţiunea I. De lege Aquilia.
Secţiunea a II-a. Răspunderea delictuală la epocile clasice şi postclasică romane.
Bibliografie de iniţiere
1. Valerius M. Ciucă, „Lecţii de drept roman”, vol. I- III, , Editura Polirom Iaşi,
1998-2000.
2. Mihai Vasile Jakotă, „Dreptul roman”, Editura „Chemarea”, Iaşi, 1993 (vol.
I-III).
3. Vladimir Hanga, „Drept privat roman”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti 1971.
4. Emil Molcuţ, Dan Oancea, „Drept roman”. Casa de Editură şi Presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti 1993.
5. Teodor Sâmbrian, „Drept roman”, „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994.
6. Vasile Popa, Radu Motica, „Drept privat roman”, Presa Universitară
Română, Timişoara, 1994,
7. Dan Oancea,Drept Roman, „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998.
8. Gaius, „Instituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982.
9. Andreea Giardini, „Omul Roman”, Ed. Polirom, Iaşi 2003.
10. Indro Montanelli, „Roma. O istorie inedită”, Ed. Artemis, Bucureşti, 2001.
11. Eugen Cizek, „Istoria Romei”, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004
12. Ştefan Cocoş, „Drept roman” Lumina Lex Bucureşti, 1998.
Lector drd. LIVIU MIHAI

Curs Drept Roman Sem1 Si 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Roman Sem1 Si 2

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept Roman Sem1 Si 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Roman

Lector drd. Liviu Mihai

Periodizarea istorică a statului şi epocile dreptului roman

I.2. Structura socială şi organizarea politică în fiecare etapă a istoriei

În ultima perioadă a imperiului structura socială constituie o formă incipientă a

I.3. Dreptul roman în fiecare etapă a statului roman.

I.4. Izvoarele dreptului roman

Sursele dreptului roman erau:

Justinian, ultimul împărat roman din partea de răsărit a imperiului este

II.1. Rolul procedurilor în crearea dreptului roman

Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că întreg

1. Gaius, „Intituţiunile”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1982, pag. 265

II.2. Procedura de judecată civilă la epoca veche a dreptului roman

Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost

II.2.3. Desfăşurarea procesului.

II.2.4. Procedurile de judecată

Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele cu

În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în

2. Per judicis postulatio

Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra asupra

II.2.5. Procedurile de executare

Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de bani.

2. pignoris capio (luarea de gaj)

Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o legisacţiune.

II.3. Procedura de judecată civilă la epoca clasică a dreptului

II.3.1. Organele judiciare la epoca clasică a dreptului roman.

II.3.2 Formula pretoriană

Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli, formula

A. Părţile principale ale formulei pretoriene:

B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.

II.3.3. Desfăşurarea procesului în procedura formulară.

În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in judicio.

Momentul litis contestatio avea trei efecte:

II.3.4. Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:

3. Forţa executorie a sentinţei

II.3.5. Căile de atac împotriva hotărârii judecătoreşti:

II.4. Procedura de judecată civilă la epoca post clasică a dreptului

Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din

II.4. Clasificarea acţiunilor

Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la

III.1. Condiţia oamenilor

Potrivit dreptului modern, oricărei fiinţe omeneşti i se recunoaşte capacitatea de a

III.2. Status Libertatis

În funcţie de acest status, oamenii se împărţeau în liberi şi sclavi. Pentru prima

III.2.1. Starea de libertate

Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a nu fi

B. Mijloacele neformaliste pretoriene erau:

- convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri)

III.2.2. Starea de sclavie

2. Statutul juridic al sclavilor

Liberţii erau sclavii eliberaţi. Ei erau diferenţiaţi în trei categorii:

III.3. Status civitatis

Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi politice.

Drepturile civile erau:

Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii.

III.4. Status familiae

III.4.1. Familia romană

Familia patriarhală romană este o comunitate de bunuri şi persoane aflate sub

III.4.3. Izvoarele puterii părinteşti

Acestea erau naşterea în căsătoria legitimă, adopţia, adrogaţia şi legitimarea.