ALAIN DU NAY

ROMÂNI ŞI MAGHIARI ÎN
VÂRTEJUL ISTORIEI

2001

EDITURA MATTHIAS CORVINUS

Buffalo ─ Toronto
2

În cartea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997)

Lucian Boia trece în revistă istoriografia românească a ultimelor
două secole, constatând, în special despre epoca comunistă, o
foarte mare abatere de la principiul obiectivităţii în descrierea
trecutului. Boia propune o schimbare în această privinţa:
“Astăzi, patriotismul în istoriografie înseamnă să ne reclădim o
şcoală naţională de nivel european, cum am avut în prima parte
a secolului” (Boia 1997, 294).
Vom discuta mai amănunţit evenimentele şi faptele, pe care
istoriografia română ─ criticată de profesorul de universitate
din Bucureşti ─ le trece sub tăcere, în general, sau le prezintă în
mod eronat; în primul rând în ceea ce priveşte relaţiile dintre
români şi maghiari în cursul secolelor.
Suntem şi astăzi de aceeaşi părere cu ceea ce scria Bíró
Sándor în preafaţa cărţii sale despre relaţiile dintre români şi
maghiari (1975): “Suprimarea atmosferei înveninate a urii se
poate face numai printr-o confruntare sinceră cu trecutul.” ...
[Această confruntare] “oferă prilej pentru ambele părţi să facă
un proces de conştiinţă a sinelui şi să recunoască fiecare
păcatele trecutului. Autoconfruntarea cu tot ce s-a făcut în mod
greşit este, pe de altă parte, o condiţie prealabilă pentru a
încheia trecutul dureros, pentru ca să putem porni cu sufletele
curate şi împăcate spre formarea unui raport româno-maghiar,
bazat pe o mai bună înţelegere şi bunăvoinţă reciprocă.”
 3

1. Formarea limbii şi a poporului român.

Partea mai mare a Peninsulei Balcanice a aparţinut timp de
aproximativ 600 de ani (până în anul 600 d.Chr.) Imperiului
Roman. În 106 d.Chr. împăratul Traian i-a învins pe dacii de la
nordul cursului inferior al Dunării şi până în anul 275 Oltenia
de astăzi şi partea mai mare a Ardealului a fost sub stăpânire
romană (Dacia Traiana). Populaţie provinciei se recruta în
mare parte din colonişti veniţi din alte provincii. Arheologii au
constatat, că în oraşele romane din Dacia viaţa de tip roman a
dispărut în jurul anului 275. S-au golit de locuitori şi cele mai
multe aşezări rurale, şi nici în cimitire nu se mai găsesc
morminte după această dată (Protase 1980, 252).
După romani provincia a fost ocupată de daci liberi şi goţi,
care au fost izgoniţi în jurul anului 380 d.Chr. de huni; fosta
provincie fiind locuită mai târziu de gepizi, apoi de avari, iar
până la urmă de slavi.
Pe Peninsula Balcanică însă viaţa de tip roman a continuat
după această dată încă mai mult de trei secole. Spre sfârşitul
secolului al VI-lea slavii au început să migreze, de pe locurile
lor de baştină, aflate pe teritoriului Ucrainei de astăzi, spre
Peninsula Balcanică. Populaţia fostelor oraşe romane s-a
înlocuit, deja la mijlocul secolului al VII-lea, cu slavi. Afară de
greci şi slavi au mai trăit în Balcani şi alte două popoare:
albanezi şi vlahi. Cronicari bizantini amintesc în secolul al VIII-
lea în regiunea Salonicului blahorechinos-i, apoi în 976, între
Kastoria şi lacul Prespa (în zona centrală a Peninsulei
Balcanice), vlahi. În veacurile următoare se vorbeşte tot mai
mult despre vlahi în diferite regiuni ale Peninsulei Balcanice.
În cronici nu întâlnim date referitoare la locul unde a trăit
înainte acest popor, cum a ajuns acolo, etc. Nici arheologia nu
ne furnizează date legate de aceste probleme.
4
O explicaţie ne dau călători italieni, care,
trecând în secolul al XV- lea prin voievodatele
române, şi-au dat seama de asemănarea limbii române cu cea
italiană. Cunoscând şi faptul, că marea parte a Olteniei şi a
Ardealului a fost o perioadă provincie romană, au considerat
firesc, ca românii care locuiesc acolo să fie descendenţi ai
populaţiei romane din Dacia Traiană.
Teoria continuităţii daco-romane este încă şi astăzi general
acceptată în România, deşi unii istorici şi mai ales lingvişti o
pun sub semnul întrebării. Teoria a fost elaborată mai în
amănunţime de reprezentanţii Şcolii Ardelene (Petru Maior,
Gheorghe Şincai, Samuil Micu-Klein), în secolul al XVIII-lea.
Alături de descoperire a originii latine a limbii române, teoria
continuităţii a constituit baza ideologică a deşteptării
naţionale şi a formării conştiinţei naţionale române. ─ În
ultimele decenii arheologii români au descoperit pe întregul
teritoriu al României ─ printr-o muncă asiduă şi considerabilă şi
sub aspect cantitativ ─ rămăşiţele materiale ale antichităţii şi
ale evului mediu. Aceste relicte constituie nucleul de argumente
ale teoriei. “Elemente ale culturii materiale de factură romană”,
sau de “factură romană provincială” (Protase, 2000), monede
romane, se găsesc însă în marea parte a Europei până în secolul
al VI-lea, chiar şi acolo, unde nu a trăit niciodată populaţie
romană. Relictele arheologice nu adevăresc deci prezenţa unui
popor neolatin la nord de cursul inferior al Dunării, după
secolul al III-lea d.Chr. ─ După prăbuşirea imperiului roman,
încetează influenţa romană asupra culturii materiale şi spirituale
europene. Aceasta este situaţia şi pe teritoriul fostei Dacii
romane, în loc de dezvoltarea unei civilizaţiei de factură
romană: “Mai târziu, începând din secolul V, tradiţiile romane
se pierd, iar cultura materială în ansamblu, ´barbarizându-se´,
îmbracă haina uniformizării în spaţiul larg nord-danubian”
(Protase 2000, 70).
Problema formării poporului român este de fapt problema
formării limbii române (Boia, 1997, 140); întrebarea care se
 5
pune este deci: cum şi unde s-a format această
limbă?
Fiecare limbă a păstrat multe elemente arhaice ─ categorii
importante ale structurii gramaticale, cuvinte, întorsături de
fraze, etc. Aceste pot fi indicii preţioase cu privire la faptul, cu
ce alte popoare au stat în legătură în vremurile străvechi
vorbitorii diferitelor limbi. Astfel, de pildă, despre originea
fino-ugrică a limbii maghiare ne poate da lămuriri aproape
exclusiv însăşi limba maghară. Mai multe sute de cuvinte,
numele celor mai importante concepte referitoare la om ─ de
exemplu, ale părţilor corpului, ale numelor de rudenie, ale
noţiunilor primare legate de locuinţă, etc. ─ denotă asemănări
cu finlandeza, de pildă: kéz ´mână´ - finl. käsi, fej ´cap´ - pää,
vér ´sânge´ - veri, fészek ´cuib´ - pesä, etc. Şi structura
gramaticală a limbii este asemănătoare. Aceste coincidenţe se
pot explica doar prin faptul, că cele două popoare au avut
strămoşi comuni.
Prezenţa a numeroase cuvinte turceşti străvechi în limba
maghiară indică soarta în continuare a acestui popor fino-ugric:
au trăit împreună cu popoare turcice, care au influenţat în mod
decisiv poporul fino-ugric primar, comun, străvechi şi încă
nediferenţiat.

Formarea limbi române.

Schimbăreile petrecute în limba latină în secolele al IV-VII-
lea.
Româna este o limbă neolatină, ca spaniola, franceza,
italiana, etc. Din limba latină ni s-au păstrat, vreme îndelungată,
multe texte, din care se pot studia modificările care au avut loc
în cursul diferitelor perioade. Astfel, de pildă, forma cel mai des
folosită azi a trecutului verbal în limbile neolatine este perfectul
compus, care s-a format în latina târzie, deci în secolele al IV-
VII-lea. Cuvinte italiene ca primavera ´primăvară´ sau rame
´minereu´ nu existau în latina clasică. Sensul cuvîntului latin
hostis ´duşman´ s-a modificat în epoca latinei târzii: în spaniola
6
de azi hoste înseamnă ´armată´. Celelalte forme
româneşti corespund formelor din limbile
neolatine: de ex. it. hai invitato ─ rom. ai invitat, it. primavera
─ rom. primăvară, it. rame ─ rom. aramă (cu specializarea
sensului numai pentru un anumit fel de metal, cupru), şi
latinescul hostis ´duşman´ înseamnă ´armată´ şi în română
(oaste; azi învechit), ca în spaniolă sau portugheză.
Articolul românesc
...”a evoluat în mod asemănător cu cel romanic, trecerea de la
valoarea de pronume propriu-zis a lui ille la aceea de articol
prezentînd aproximativ aceleaşi faze ca în toată Romania”
(Coteanu 1969, 99).
Nu avem aici spaţiu suficient pentru a discuta mai pe larg
schimbările care pot fi documentate prin texte sau pasaje şi
fragmente de texte, care s-au produs deci în epoca latinei târzii,
secolele al IV-VII-lea d.Chr. şi există în italiană, franceză etc.,
tot aşa cum există şi în română, ─ dovedind faptul că
predecesorii vorbitorilor acestor limbi au trăit în Imperiul
Roman, într-o strânsă convieţuire. O astfel de legătură în epoca
în discuţie n-a mai fost posibilă cu teritoriile de la nord de
cursul inferior al Dunării, acestea nemaiaparţinând de Imperiu,
de care le despărţea un limes roman, o frontieră apărată din
punct de vedere militar.1

Legăturile cu albaneza
În română numărul cuvintelor moştenite din latină este de
aproximativ 1.500. Există desigur, ca în orice altă limbă, multe
cuvinte de origine necunoscută, dintre care cam o sută există şi
în limba albaneză. Câteva exemple:
în română: în albaneză:

1
“Elementele componente ale unui limes sînt valul, ... castrele, ... castelele, ...
turnurile, ... şi şanţul. În faţa valului de zid sau de pămînt se găsea un şanţ adînc
orientat spre inamic” (Dicţionar de istorie veche a României, red. D.M. Pippidi,
Bucureşti, 1976, 374).
 7
buză buzë ´idem;2 marginea (a ceva)
´
copil kopil ´idem´
cătun katun ´idem; grup de case´
gard gard ´idem; pârleaz ´
brad brëdh, brad ´idem´
ghimpe gljëmbë ´idem´
termeni ai păstoritului alpin:
baci bač ´idem; cioban bătrân´
căpuşă këpushë ´idem´
cursă kurthë ´idem´
strungă shtrungë ´idem´
ţap cap, cjap ´idem; masculul caprei´
ţarc cark ´idem; ocolul oilor la stână´
urdă urdhë ´idem´

Du Nay, 1996, 74-83 enumeră în total 89 de astfel de

cuvinte, din care este reprezentată cel mai prodigios şi marcant
terminologia păstoritului, cu 24 de cuvinte. Dacă adăugăm la
acestea termeni denotând nume de plante şi animale, termeni
referitori la o locuinţă rudimentară şi termeni geografici, ţin de
categoria termenilor folosiţi de păstorii plaiurilor alpine în total
60 de cuvinte. Aceste cuvinte sunt, toate, elemente ale
fondului lexical esenţial al terminologiei păstoritului românesc
alpin.
Strămoşii celor două popoare se ocupau deci de păstorit şi
trebuiau să fi trăit cândva împreună sau în vecinătatea imediată,
nemijlocită unul altuia. Limba lor a fost sau indentică sau
înrudită îndeaproape.

Regiunile în care au locuit strămoşii albanezilor

Pe baza toponimelor şi a altor fapte de limbă s-a constatat, că
albanezii au trăit în epoca romană, în linii mari, pe teritoriul

2
idem = acelaşi sens ca şi în română.
8
Macedoniei şi (poate) al părţii de nord a Albaniei de
astăzi.
În consecinţă, şi strămoşii românilor au trăit în epoca romană
în Macedonia şi teritoriile învecinate.

Dialectele româneşti din Peninsula Balcanică

Astăzi trăiesc pe Peninsula Balcanică aromânii,
meglenoromânii (megleniţi), iar pe Peninsula Istria ─ azi doar
în câteva sate ─ istroromânii. Cel mai mare dialect de la nord
de cursul inferior al Dunării este româna de nord (“daco-
româna”), vorbită în România de astăzi, Basarabia, Bucovina,
Banatul sârbesc şi pe valea râului Timok (în Serbia). În Ungaria
trăiesc cca 15.000 români.
Până în anul 1000 d.Chr, aproximativ, nu au existat dialecte,
toţi vorbitorii românei trăind împreună, în aceeaşi colectivitate.
Faptul este cunoscut printre altele de pe urma considerentului,
că elementele slave vechi şi alte cca 70 de cuvinte, pe care
românii, pe baza aspectului lor fonetic, le puteau prelua numai
înainte de 900 – 1000 d.Chr., există în dacoromână şi celelalte
trei subdialectele sud-dunărene în egală măsură.

Comunitatea lingvistică balcanică

În română există elemente comune nu numai cu albaneza, ci
şi cu celelalte limbi balcanice: greaca, bulgara, şi sârba; mai
multe sute de expresii, de pildă, adesea traduse din greacă.

Influenţa slavă asupra limbii române

“Dialectul slav (plasarea acestuia în sudul Dunării este un
fapt admis în general de slavişti) din care româna a împrumutat
primele elemente slave trebuie să se fi asemănat cu idiomul
cunoscut din vechile monumente de limbă religioasă
(´Altkirchenslavisch´)...” (V. Rusu, în: Densusianu 1975, note,
866).
Trebuie reţinută din această constatare partea a doua a frazei:
după părerea unanimă a specialiştilor care se ocupă de influenţa
 9
slavă, influenţa slavă veche (înainte de cca.
900 – 1000 d.Chr.) s-a exercitat asupra limbii
române pe Peninsula Balcanică. Faptul defineşte deja în sine
locul unde trăiau în vremea respectivă strămoşii românilor.
În româna vorbită la nord de cursul inferior al Dunării există
însă mai multe elemente slave, care provin dintr-o epocă mai
târzie: din limba bulgară vorbită în secolele al XI-XIII-lea.
Rămânând doar la cuvinte: Macrea (Transilvania 73, 1942), a
găsit dintre 24.311 de cuvinte 20.7% de origine latină şi 16.4%
de origine slavă. ─ Cuvintele-bază, din care se formează
derivatele, le-a examinat I.I. Russu (Dacoromania I, 1973, p.
196): 1550 sunt de origine latină, iar cele preluate din slavă sunt
în număr de peste 2.000.
Despre profunzimea influenţei slave ne oferă o imagine doar
simpla înşirare a câtorva cuvinte: obraz ´faţă´, nevastă ´soţie
tânără´, drag ´idem´, iubi ´idem´, baştină ´pământ natal, loc de
origine´, obşte ´colectivitate´, da ´idem´, ─ toate cuvinte
româneşti preluate din slavă. Alături de cuvinte de origine
greacă şi latină, o bună parte a terminologiei religioase din
româna vorbită la nord de cursul inferior al Dunării este
deasemenea împrumutată din slavă. Mihăilă (Studii 1973, 126-
132) înşiră 79 astfel de cuvinte, de exemplu duh ´suflet´, rai
´eden, paradis´, sobor ´sinod´, episcop, mănăstire, jertfă, idol.
Întrebarea care se pune este: unde s-a exercitat această
considerabilă influenţă slavă asupra românei vorbite la nord de
cursul inferior al Dunării? În Bulgaria a avut loc o bogată viaţă
bisericească, iar în secolul al XII-lea răzvrătirea poporului
împotriva dominaţiei bizantine a fost iniţiată de păstori vlahi şi
cumani din Bulgaria, care au creat în 1187, împreună cu
bulgarii, cel de-al doilea ţarat bulgar. Bulgaria şi-a extins
supremaţia, în secolul al IX-lea, asupra Munteniei de azi şi
asupra părţilor sudice ale Ardealului de azi, dar deja în secolul
al X-lea mare parte a Munteniei a fost ocupată de pecenegi, iar
în părţile centrale ale Ardealului s-au aşezat ungurii. Influenţa
slavă prezentată mai sus asupra românei vorbite astăzi în nordul
10
Dunării (´dacoromâna´) se putea exercita doar în
cadrul statului bulgar şi în prezenţa bisericii acestuia.

Vlahii în actele sârbeşti (secolele al XII - XV-lea)

Începând de pe la sfârşitul secolului al XII-lea, în actele de
donaţie (hrišov) emise de moşierii şi regii sârbi se pot citi date
amănunţite referitoare la vlahi care trăiau în Sârbia. Pe baza a
40 de astfel de diplome, Silviu Dragomir ne oferă o imagine a
condiţiilor de viaţa ale acestei populaţii de păstori şi cărăuşi
(kjelatori).1 Mai multe hrişoave amintesc că vlahii şi albanezii
trăiau în vecinătatea unui altuia. Această populaţie a dispărut
mai târziu, în secolele XIV-XV-lea, dar şi-a lăsat o bună parte a
toponimelor sale, dintre care numeroase se găsesc şi în limba
sârbească, respectiv bulgărească, de exemplu: Kalja ─ din rom.
calea, Valje ─ din valea, Ursule ─ din urs, Durmitor, cel mai
înalt (2528 m) vârf de munte în Bosnia, din rom. dormi, etc.
Dragomir constată de asemenea, că vlahii au locuit pe aceste
teritorii deja înaintea migrării slavilor.
Imigrarea vlahilor spre nord a început spre sfârşitul
secolului al XII-lea, adesea cu ajutorul cumanilor, care ─ ştiut
este ─ erau locuitorii teritoriului Munteniei şi al Moldovei. În
limba română cuvintele cumane reprezintă primele cuvinte şi
nume geografice preluate nemijlocit de la o populaţie la nord de
cursul inferior al Dunării. Câteva exemple: beci ´pivniţă servind
drept temniţă´, sur ´culoare de cal, apropiată de gri´, toi ´culme
´ (astăzi în sens figurat în dacoromână); şi toponime: Bărăgan,
Teleorman din cum. teli orman, ´pădure nebună, codru
întunecat´, Caracal (kara ´negru´, kal ´cetate´), etc.
Nu avem aici spaţiu suficient pentru o analiză amănunţită a
teoriei continuităţii dacoromâne. Amintim doar cu titlu de
exemplu o presupusă existenţă a cuvintelor de origine dacică:

1
Meseria cărăuşiei şi comerţului itinerant se numeşte până azi în ţările
balcanice chervănărit şi mulţi macedoromâni şi-au strâns o considerabilă avere
din această îndeletnicire.
 11
Giurescu 1975, 80, afirmă, fără orice rezervă, că
numele românesc al Dunării “provine din
numele dacic Dunaris”. Cel care citeşte numai această
constatare, n-are cunoştinţă de faptul, că în lucrări de lingvistică
(de ex. ILR II, 1969, 367) este prezentată realitatea: *Dunaris
sau *Donaris este doar o formă presupusă de lingvişti moderni,
dar neatestată, nimeni n-a folosit-o niciodată, nu se găseşte
scris nicăieri. ─ Lingvişti români au încercat să descopere
cuvinte de origine dacică, dar dacă citim analizele făcute pe
această temă ale lui O. Densusianu, I.I. Russu, A. Rosetti, C.
Poghirc, putem trage concluzia: nu se poate dovedi despre
niciun cuvânt românesc, că ar fi de origine dacică (vezi Du Nay
Compendiu, 1999, 84-89; de altfel, în această lucrare se găseşte
şi o scurtă, dar cuprinzătoare relatare despre originea
românilor).

2. Cum s-a format populaţia de astăzi a Ardealului?

Slavii au apărut şi s-au aşezat în întregul bazin al Carpaţilor,
deci şi pe întregul teritoriu al României de astăzi. Pe la 900 –
1000 au fost încă puţini în Ardeal; în mare parte locuiau în zona
de contact dintre regiunile montane şi de şes cu iarbă, pe
malurile râurilor şi regiunile mlăştinoase. În cea mai mare parte
a Ardealului au dispărut, contopindu-se cu populaţia maghiară.
Au fost un neam de şerbi, întrucât însă Ştefan cel Sfânt a
ordonat ca în ţara sa nimeni să nu fie şerb, au devenit liberi
(Jancsó 1931, 37). În partea de sud-vest a Ardealului (Caraş-
Severin, Hunedoara) s-au contopit cu românii, care soseau după
1200: aici există zece nume de râuri româneşti, preluate direct
din slavă, şi numele vechi românesc al Alba-Iuliei, Bălgrad
(´cetate albă´) este de asemenea preluat nemijlocit din slavă.
Maghiarii au trăit în secolul al IX-lea în (regiunea denumită
în scriptele vechi) Etelköz, un teritoriu situat la nord de litoralul
vestic al Mării Negre, şi la sfârşitul secolului al IX-lea au
imigrat spre vest, în Bazinul Carpatin. Pe partea estică a marii
12
Puste Maghiare, începând cu parte nord-
estică şi continuând prin Bihor, Zărand (regiunea
păstrează numele ducelui Zerind din dinastia arpadiană), prin
Arad şi Timiş până la Dunăre au fost decoperite cimitire şi
morminte ungureşti din această perioadă a descălecatului
(Erdély rövid története [Scurtă istorie a Ardealului] 1989,107).
În această regiune mai multe duzine de sate poartă numele
triburilor maghiare descălecătoare (Kér, Jenő, Tarján, Keszi,
etc.) În textul cronicii din jurul anului 950 al împăratului
bizantin Constantin Porfirogenetul este scris, că pe acest
teritoriu trăesc “Turci” = maghiari.
În Ardeal există numai 3 aşezări purtând nume de triburi
maghiare (în judeţul Dăbâca şi Cluj). Cimitire maghiare din
secolul al X-lea au fost descoperite la Cluj, în comitatul
Arieşului, pe cursul mijlociu al Mureşului şi în partea sudică a
Secuimii, mai ales în fostul comitat Trei Scaune (azi Covasna).
Tot acolo şi pe cursul celor două Târnave au fost descoperite
centre ale ducilor şi conducătorilor de oşti ungare din secolul al
X-lea (Erdély rövid története [Scurtă istorie a Ardealului] 1989,
117-124).
Maghiarii au folosit pentru a forma toponime nume de
persoană şi de popoare în forma lor de baza şi mai ales în
perioadă dintre secolul al XI-lea şi până la năvălirea tătarilor
(1241) acelaşi tip de nume, prevăzute cu sufixul -d sau -i.
Aceste toponime timpurii apar în număr mare în întregul bazin
transilvănean, (vezi de ex. Popescu, Limba Română, 1975,
24:3), şi mai târziu au fost preluate de români: de pildă Élesd >
rom. Aleşd, Erősd > rom. Ariuşd, Kövesd > rom. Cuied, Cuieşd,
Apáti > rom. Apateu, Németi > rom. Nemtiu. La sfârşitul
secolului al XI-lea un mare bloc etnic al maghiarilor din Ardeal
şi organizaţia lor politică a trăit pe valea Someşului, precum şi
în partea centrală şi vestică a văii Mureşului, în jurul Alba-
Iuliei, iar celălalt bloc, secuii, în văile de pe cursul superior al
celor două Târnave şi al Oltului.
 13
Secuii sunt, după toate probabilităţile, un trib de
origine turcească, care s-a alăturat maghiarilor încă
înaintea ocupării teritoriului ţării de mai târziu. Sarcina lor a
fost apărarea graniţelor ţării, astfel se găseau, în cete mai mici
sau mai mari, dealungul graniţei întregi. În diplome şi
documente contemporane prima lor menţiune, cunoscută astăzi,
îi aminteşte ca fiind locuitori ai părţilor limitrofe din vestul şi
nord-vestul Ungariei. În est prima diplomă îi pomeneşte în
Bihor, unde există şi astăzi unele toponime care poartă numele
lor. Sarcina de grăniceri a secuilor a devenit şi mai pronunţată
în secolele care au urmat: ca neam de războinici născuţi şi
foarte disciplinaţi, în momentele grele ale istoriei, regii
maghiari (în special cei din casa arpadiană) s-au folosit
totdeauna de virtuţile militare ale secuilor.
În secolul al XI-lea năvălesc peste Carpaţi, venind dinspre
Moldova, pecenegii, ceea ce pune problema stringentă a creării
unei reţele de apărare. În această muncă le revine un rol de
seamă secuilor, pe care regii unguri i-au aşezat până la urmă pe
teritoriul Secuimii de astăzi.
Secuii şi-au păstrat străvechea lor organizaţie politică şi
militară, bazată sub aspect social (deci şi pe timp de pace) pe
drepturi şi libertăţi: au fost egali între ei, având doar obligaţii
militar-grănicereşti faţă de stat. Pământul a fost în proprietate
comună composesorală mai mult, decât privată. În perioada
aşezării lor definitive au fost crescători de vite, plătind regelui
numai impozit în boi. Impozitul în boi a fost plătită odată pe an.
Boii au fost duşi la Târgu Mureş (Novum Forum Sicolorum in
diplomele medievale), unde nu întîmplător s-au format cele mai
vechi bresle (de 700 de ani) ale măcelarilor, dubălarilor şi
cojocarilor de pe întregul teritoriu al Ungariei de altădată.
Secuii erau organizaţi nu în judeţe, ci în comitate, numite la ei
szék.
Regele Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) i-a creştinat pe unguri
şi a pus bazele regatului ungar, Ardealul a fost de la bun
început parte integrantă a regatului.
14
Numele Ardealului: primul document, în care
apare denumirea de Ultra siluam (= “dincolo de
pădure”) este datată din 1075. În acelaşi secol apare şi numele
de Partes Transsilvaniae (“părţile de dincolo de pădure”) şi de
aici înainte Ardealul este denumit cu termenul de Transsilvania
în toate actele regatului ungar, scrise în această vreme în limba
latină. Poporul n-a folosit limba latină, numele de mai sus fiind
traducerea exactă a numelui maghiar Erdőelve (“regiunea de
dincolo de pădure”). Sub această formă numele se poate citi
pentru prima dată în cronica lui Anonymus, de la sfârşitul
secolului al XII-lea: Erdeuelu. Numele maghiar al Ardealului a
fost tradus şi în germană: în documente din secolul al XIII-lea şi
al XIV-lea se poate citi Überwald, Über Walt (“dincolo de
pădure”). Mai târziu germanii a dat un nume propriu ţării:
Siebenbürgen.
Numele românesc popular al ţării este Ardeal. Acest nume se
poate citi pentru prima dată într-un document din 1432: Ardeliu
(Pascu, Voievodatul Transilvaniei, I, 22). Este evident, că
această formă este preluarea ─ şi sub aspect fonetic – a
denumirii maghiare de Erdély. În epoca mai nouă terminologia
oficială preferă numele de Transilvania, care este preluarea
formei latine folosite în documentele regatului ungar.
Saşii. Cursul inferior al Târnavelor, regiunea dintre Olt şi
Mureş până la Orăştie precum şi teritoriul din jurul Bistriţei, la
nord-est, au fost slab populate în secolul al XII-lea. În aceste
zone regele Ungariei Géza al II-lea, începând din 1140 – 1150,
a adus colonişti germani din Flandra şi cursul inferior al
Rinului. Ei au fost strămoşii saşilor, pe care Diploma
Andreanum (1224) al regelui Endre al II-lea i-a organizat într-
un popor unitar, teritoriul locuit de ei fiind numit Königsboden
“pământuri regale”. Erau purtători unei industrii şi unul comerţ
dezvoltat, toate oraşele ardeleneşti din evul mediu au fost
fondate de ei. În sudul ţării au avut şi un rol de apărare militară.
Au trăit conform obiceiurilor lor vechi; se autoguvernau,
organizaţi fiind tot în unităţi administrative speciale, numite
 15
szék. ─ Königsboden avea patru unităţi
administrative: Altland (regiunea Sibiului),
Burzenland (> rom. Ţara Bârsei, magh. Barcaság ─ regiunea
Braşovului), Weinland (regiunea dintre cele două Târnave), şi
Nösnerland (regiunea Bistriţei).
Astfel au luat fiinţă în Ardeal cele trei naţiuni. Înaintea de
năvălirea tătarilor n-a existat nici-o legătură între ei.

Sub aspect juridic ungurii au fost nobili de la ocuparea ţării.

Mai târziu s-a format între ei si o altă formă a nobilimii: regele
a organizat comitate regale, la început Szolnok (mai târziu
Belső-Szolnok, ulterior contopit cu Doboka), şi Fejér; iar mai
târziu Doboka, Kolozs, Torda, Küküllő şi Hunyad. În centrul
judeţului a fost o cetate regală, personalul acesteia (funcţionarii
regali, slujitori cetăţii) formau mai târziu nobilimea (“homines
vel iobagiones regis”).
În evul mediu biserica a avut un rol politic extrem de
important. A avut proprietăţi (moşii), soldaţi proprii, deci în
arena socială a jucat şi un rol de stăpân lumesc, (mirean), laic.
Desele năvăliri dinspre est au pricinuit lupte frecvente.
Cei care s-au distins în acestea, s-au putut ridica în nobilime şi
au primit domenii. Cealaltă posibilitatea, prin care se putea
câştiga proprietăţi, a fost ajutorul militar acordat pretendenţilor
la tron. Astfel s-a format a pătură de mari moşieri ─ stăpâni
suverani pe domeniile lor. Nobilitatea se putea moşteni.
Insemnătatea judeţelor regale s-a redus la începutul secolului
al XIII-lea, fiindcă regele a donat moşii stăpânilor locali,
voievozilor. Astfel s-a format clasa marilor proprietari,
nobilimea de prim rang (Erdély rövid története [Scurtă istorie a
Ardealului], 176).

3. Primele cnezate româneşti în Muntenia

Primele cnezate pe teritoriului Munteniei sunt amintite în
Carpaţii Meridionali într-o diplomă a regelui maghiar Béla al
16
IV-lea, emisă în 1247. Aceste cnezate au fost
situate în mare parte la sud de lanţul munţilor; în parte
şi în Haţeg: Litovoi, Fărcaş şi Ioan, precum şi Seneslav, sub
supremaţia regelui maghiar (Giurescu 1975, 169). Au avut o
organizaţie militară de sine stătătoare. În cea de-a două parte a
secolului al XIII-lea stăpânirea regală maghiară slăbeşte.
Economia Munteniei se întăreşte, ia naştere o pătură de moşieri.
Interesul acestora a fost existenţa unei armate puternice, dirijate
din centru, prin care îşi puteau asigura dominaţia asupra
propriului lor popor şi se puteau apăra împotriva dominaţiei
maghiare şi tătăreşti. Până la urmă, în 1324, voievodul Basarab
a devenit “mare voievod şi domn” al întregii Munteniei, cu
sediul la Câmpulung. Nepotul lui Basarab, Vladislav, este deja
vazalul regelui ungar Ludovic I. cel Mare, căruia regele “i-a
cedat cetatea Severinului şi i-a donat lui şi moşiile ardeleneşti
ale Făgăraşului şi Amlaşului” ... “Astfel, Vladislav, chiar vazal
fiind, a primit un refugiu în Ardeal, împreună cu curtea, nobilii,
iobagii şi robii săi” (Kosztin 1989, 68-69).
În secolul al XIV – XV-lea s-a statornicit o legătură
comercială intensă între Ardeal şi Muntenia. În această vreme în
Muntenia s-au produs puţine cereale şi a fost nedezvoltată şi
confecţionarea diferitelor unelte. Acestea trebuiau aduse din
Ardeal, pe când negustorii ─ parte saşi, parte secui ─
transportau în Ardeal animale vii, piei de animale, ceară,
brânză, peşte sărat. Prin aceasta se explică în parte strădania,
urmărită secole de-a rândul, a regilor maghiari de supunere
feudală a Munteniei, iar după apariţia turcilor şi necesitatea
apărării a fost o explicaţie a acestei strădanii (Bíró 1973, 24).

4. Năvălirea tătarilor
(1241-1242) a cauzat uriaşe devastări în Ardeal. Hoardele
tătăreşti au năvălit prin strîmtoarea de la Verecke, Ţara Bârsei şi
alte pasuri ale Carpaţilor. Când au făcut cale întoarsă de pe
marele şes al Ungariei, trecând prin valea Mureşului, au pustiit
tot cea ce au cruţat când au venit. Regele Ungariei Béla al IV-
 17
lea a refăcut ţara după plecarea tătarilor: a
reorganizat apărarea militară a ţării, în loc de
cetăţi regale construind cetăţi fortificate pe vârfurile înalte ale
munţilor. Pentru popularea Ardealului au fost aduşi oameni din
Ungaria şi din străinătate şi au venit şi numeroşi români (vezi
mai jos). Nu întâmplător regele Béla al IV-lea a fost supranumit
“cel de-al doilea fondator al ţării.”
Regele Endre al III-lea a ţinut în 1291 la Alba Iulia sfatul
ţării: aceasta a fost prima adunare comună a ungurilor, secuilor
şi saşilor, locuitori ai Ardealului. Acest prim sfat al ţării a fost
urmat apoi de mai multe alte sfaturi, de ex. la cel ţinut în 1298
în Ungaria au fost invitaţi reprezentanţii celor trei natiuni. În
diploma din 1293 a regelui Endre al III-lea se poate citi,
că ...”cu consimţământul mai marilor ţării care sunt cu noi, am
hotărât, ca toţi vlahii, fie ei pe moşia oricui, să fie duşi înapoi pe
moşia noastră regală Székás” (Jancsó 1931, 48).
La această dată colonizarea vlahilor a fost încă exclusiv un
drept regal. A fost de asemenea hotărât şi faptul ca vlahii să
plătească a 50-a parte a turmelor lor de oi. Acesta a fost un
impozit cu caracter permanent încă de pe timpul când ei locuiau
în Balcani. A fost parte a dreptului vlahilor (<ius valachicum),
sistemul judecătoresc bazat mai mult pe obiceiuri consfinţite de
vremuri în Peninsula Balcanică. Nici moşierii, nici regele nu s-a
atins de funcţia judecătorească locală a cnejilor; ius valachicum
s-a păstrat încă foarte mult timp şi după aşezarea vlahilor în
Ardeal.

5. Românii
au început să vină în Ardeal în mase mai mari după năvălirea
tătarilor, anume în judeţele Hunedoara, Caraş-Severin, Făgăraş
şi Maramureş. La început se aşezau numai pe domenii regale,
iar mai târziu, cu permisiunea regelui, şi pe moşiile episcopale
şi capitulare. Doar începând cu domnia lui Ludovic cel Mare
(1342 – 1382) puteau efectua colonizări ale românilor şi
18
latifundiarii particulari şi oraşele. Sălaşul
(păstoresc) al unui grup mai mare, format din mai
multe familii se numea cătun, iar în fruntea sa se afla cneazul.
Cneazul deci a adus colonişti, şi pentru acest serviciu a primit
pământ de la rege. O diplomă a lui Ludovic cel Mare din 1350
spune: “acordăm cnezatul, sperând că prin grija lor cu sârg
satele noastre de [colonişti] vlahi vor câştiga mulţi locuitori.” ─
Cnezatul a fost o funcţie care se moştenea. În funcţie de
mărimea pământului a fost diferit şi rangul cnejilor. Unde erau
mai mulţi cneji, a fost ales un voievod, sau şpanul cetăţii a
numit un voievod (Hunedoara, Maramureş) şi în acest caz el a
fost în legătură directă cu regele.
“Diplomele din secolele al XIV-lea şi al XV-lea denotă, că
printre cneji au fost foarte mulţi oameni agresivi. Se întâmpla de
nenumărate ori să atace unul casa celuilalt, să dea foc casei şi
să răpească obiectele mai valoroase. Omuciderea, incendierea
şi aducerea de prejudicii proprietăţii străine este la ordinea zilei
printre ei. Episcopul de Transilvania a reclamat de mai multe ori,
că cnejii care locuiesc pe moşii episcopale şi capitulare să
vândă ogoare, terenuri de cosit, de parcă acestea ar fi
proprietatea lor; îi apasă pe cei supuşi lor cu sarcini noi, mai
mult, vreau să scape de autoritatea moşierului până şi cu
puterea unor ameninţări” (Jancsó 1931, 63).
Populaţia românească a Maramureşului îşi trage originea de
la vlahii, pe care i-au trimis regelui Ungariei Vladislav al IV-lea
Cumanul stăpânii Constantinopolului, în 1284 – 1285.
Împreună cu oastea maghiară, aceştia i-au bătut pe tătari pe
cursul superior al Tisei, unde tătarii au făcut o incursiune.
Întrucât nu mai voiau să se reîntoarcă în ţara lor, regele i-a
aşezat în Maramureş (după vechi cronici ruseşti, Jancsó 61).
În fruntea regiunii militare de pază grănicerească, care s-a
creat în secolul al XIV-lea cu sediul la Baia, a stat voievodul
maramureşean Dragoş. În 1359 voievodul maramureşean
Bogdan s-a strămutat în Moldova şi a ocupat scaunul voievodal.
Prin aceasta a luat fiinţă voievodatul românesc al Moldovei, la
început doar în părţile învecinate cu Maramureşul. Regele
 19
Ungariei Ludovic cel Mare n-a putut împiedica
ruperea şi independenţa sa de regatul său.

Numărul românilor ardeleni în secolul al XIV-lea

În listele decimale papale din anii 1332 – 1337, în Ardeal au
fost consemnate 950 de parohii obligate să plătească dijmă.
Aceste sate au fost locuite de catolici; dar, în vremea respectivă,
ca şi astăzi, ţineau de cele mai multe parohii catolice una sau
două filiale. Aşadar, numărul aşezărilor locuite de catolici poate
să fi fost în jurul de 2.550, numărul total de aşezări în Ardeal
consemnat în documente din 1350 .─ Nesocotând filialele,
Pascu (1984, 60) afirmă că în cca 2.000 de localităţi nu locuiau
catolici, ci români sau ruteni ortodocşi, ─ o concluzie evident
greşită.
Ridicarea bisericilor greco-orientale (ortodoxe) începe în
Ardeal la sfârşitul secolului al XIII-lea; primele la Densuş,
Sântă Maria Orlea, Gurasada, Strei, Streisângeorgiu (Giurescu
1975, 338-339).
Papa Clementin al VI-lea dispune în 1345 călugărilor
franciscani să-i treacă pe români la religia catolică, dar aceştia
au opus o rezistenţă puternică, sub conducerea clerului ortodox.
Toate încercările de mai târziu de partea catolică (papa, regi
unguri, etc.) au eşuat de asemenea.

6. Societatea feudală
În Ungaria dreptul privat al proprietăţii a fost reglementat de
Bula de Aur al regelui András al II-lea, conform unei codificări
juridice riguroase de tip apusean. În secolul al XIV-lea scade
însemnătatea comitatelor regale, cea mai mare parte a
pământului ajungând pe mâna marilor latifundiari. Din această
cauză nobilimea proprietară de mari moşii a fost obligată la
recrutarea şi aprovizionarea armatei (sistemul banderial fiind
acelaşi ca şi în Europa Occidentală). Pe vremea domniei lui
Ludovic cel Mare a fost întărită clauza de aviticitate şi de
20
resistenţă a Bulei de Aur, care a oferit nobilimii
o putere şi independenţă sporită faţă de rege.
Cronicarul Gr. Ureche admira libertatea nobiliară ardelenească
şi poloneză (“justiţia ungurească este foarte dreaptă”) şi critica
cu amărăciune situaţia de acasă: “în Moldova poţi pieri fără
tragere la răspundere, judecată şi orice vină; voievodul este în
una şi aceeaşi persoană judecător, reprezentantul acuzării şi
executorul legii” (citează Makkai 1989, 129-130).
În voievodatele române domnitorul este stăpânul absolut al
proprietăţii funciare, el donând o parte a pământului oamenilor
săi credincioşi, pe un timp determinat. Doar mai târziu,
spre sfârşitul secolului al XV-lea se donau moşii
sub formă de proprietate care se putea moşteni ─
acesta a fost “uricul” (din magh. örök ´etern, pe
veci´) În lipsa unei codificări juridice riguroase
însă a fost nevoie de întărirea domnitorului (ceea
ce deobicei nu se făcea fără daruri din partea
beneficiarului), în cazul fiecărui act de donaţie.
Iobagii ─ în Moldova numiţi vecini, în Muntenia
rumâni, au fost liberi sub aspect juridic până la
sfârşitul secolului al XVI-lea. Domnitorul a fost
sprijinit de marele sfat al ţării, care se compunea
din cei mai avuţi boieri ai ţării. Biserica n-a avut
pământuri şi a fost subordonat voievodului. Pe de
altă parte voievozii au fost patronii bisericii,
ctitorind mănăstiri. State şi ordine a fost o
categorie necunoscută în voievodate; deci, un fel
de parlament, ─ ca în Ungaria şi Europa
Occidentală ─ n-a existat. O altă deosebire a fost
faptul, că deşi scaunul domnesc se moştenea în
principiu, n-a fost reglementată ordinea
succesiunii (de pildă pe baza dreptului primului
născut, al primogeniturii), ceea ce făcea să apară
concomitent mai mulţi pretendenţi la demnitatea
voievodală.
 21

7. Răscoala ţărănească de la 1437 ─

înţelegerea de la Căpâlnă
În secolul al XV-lea au fost mai multe răscoale în
Europa împotriva exploatării boiereşti, a nobilimii
mari proprietare în general. Regele Ungariei,
Ludovic I. cel Mare i-a scos pe ţărani, în 1365 de
sub autoritatea comiţiilor regali şi i-a pus sub
jurisdicţia moşierilor. Aceştia i-au privat pe ţărani
de dreptul lor de până atunci la strămutare liberă.
Nemulţumirea a fost şi mai mare pe domeniile
bisericeşti: episcopul a pretins plata dijmei în bani,
iar ţăranii sărăciţi n-au putut face faţă acesteia. În
1437, în părţile de mijloc ale Ardealului a izbucnit
răscoala ţăranilor din judeţe. La început ţăranii au
luptat împotriva trupelor voievodului, repurtând
victorii, dar după ce nobilimea i-a chemat în ajutor
pe secui şi pe saşi (la care nu au existat iobagi),
răscoala a fost înăbuşită. Cele trei naţiuni au
încheiat o înţelegere în 1437 în comuna Căpâlna
(judeţul Szolnok-Doboka), în care s-au obligat la
ajutor mutual împotriva pericolului lăuntric:
(ţăranii) şi a duşmanului dinafară: turcii. Acesta a
fost Unio Trium Nationum, bazat pe deplina
egalitate politică a naţiunii maghiare, secuieşti şi
săseşti, şi constituia baza dreptului public de mai
târziu al Ardealului.
În manuale de istorie româneşti se scrie deobicei
despre răscoala ţăranilor “români şi maghiari”.
Trebuie adăugat la aceasta, că românii, care erau
în aceea vreme în minoritate încă, trăiau sub
conducerea cnejilor şi voievozilor lor şi nefiind
catolici, nu plăteau deloc dijmă. La răscoală
22
participau numai acei puţini români,
care erau aşezaţi pe moşii episcopale şi capitulare.
Concepţia istoriogafiei românie, conform căreia
Unio Trium Nationum era o alianţă a celor trei
naţiuni ardelene împotriva românilor, nu este
decât formularea şi retroproiecţia unei idei
moderne, naţionaliste (care îşi are rădăcinile în
epoca deşteptării naţionale), într-o periodă, când
naţiune română n-a existat încă. A existat doar o
vagă conştiinţă de grup etnic, pe atunci încă
minoritar. Înţelegerea de la Căpâlnă se îndrepta
împotriva tuturor iobagilor.

8. Turcii
Armata turcească a învins, în bătălia de la 1389,
de pe Câmpia Mierlei (Kosovopolje) trupele
sârbilor şi a multor alte popoare europene.
Batalia a fost prima mare manifestare izbitoare a
expansiunii otomane în Europa.
Iancu de Hunedoara ─ Hunyadi János
La mijlocul secolului al XV-lea Hunyadi János a
fost mandantul de faimă legendară în întreaga
Europă al luptei împotriva turcilor. În literatura
istorică română de specialitate Iancu de
Hunedoara figurează în general ca român. Tatăl
său, Voicu, a fost într-adevăr fiul unui cneaz
român, care a stat în serviciul regelui ungar
Sigismund, de la care a primit în 1409 domeniul
Hunedorii. Mama lui însă a fost o femeie maghiară.
Hunyadi János a fost în serviciul mai multor nobili
înalţi din sudul Ungariei ─ de ex. banul de Macsó
─ în 1428 însă s-a alăturat regelui Sigismund. În
acelaşi an, a luat-o de nevastă pe Szilágyi Erzsébet
de Horogszeg. (Din această căsătorie s-a născut
 23
marele rege al ungurilor, Mátyás;
1458 – 1490.) În 1439 a devenit ban de Severin,
mai târziu căpitanul Belgradului, iar în 1440
voievodul Ardealului. În 1438 sultanul Murad a
atacat, în fruntea unei armate turco-româno-
sârbeşti (cu participarea domnitorului muntean
Vlad Dracul) Ardealul, devastând Sebeşul Săsesc,
Alba Iulia şi Cetatea de Baltă. Împotriva atacurilor
care se repetau în anii 1440, Hunyadi se apăra
însă cu succes, faptul având un puternic răsunet în
Europa întreagă.
Hunyadi János a fost favoritul nobilimii
maghiare mijlocii şi a fost foarte popular şi printre
popoarele Peninsulei Balcanice. În 1446 a fost ales
guvernatorul general al Ungariei, un fel de regent
pe lângă regele minor. Ca să poată lupta cu succes
împotriva turcilor, s-a străduit să pună voievozi
fideli lui pe scaunul voievodatelor române. Acesta
n-a dat însă totdeauna rezultatele scontate; ─ a
pierdut în 1448 cea de-a doua bătălie de pe
Câmpia Mierlei în urma trădării domnitorului Dan.
Faptul a făcut să eşueze planul alianţei anti-
turceşti a popoarelor balcanice.
Pentru meritele sale, regele Ungariei a donat lui
Hunyadi domenii uriaşe, iar el a susţinut din
venitul acestora puternica sa armată. Nucleul
trupelor sale îl constituiau armatele maghiare şi
secuieşti din Ardeal. Tradiţiile şi legendele istorice
ale popoarelor balcanice arată că în persoana lui
Hunyadi sârbii, românii şi bulgarii vedeau mai ales
comandantul secuilor. Numele lui este Iancu
Sibianul (Szibinyányi Jánk), Ioan Secuiul, în cântece
istorice aromâneşti Iencio Ungurul sau Iencio
Secuiul.
24
Hunyadi János a construit cetăţi, a
întărit oraşe, cu sprijinul său material a fost clădită
biserica reformată din strada Kogălniceanu din
Cluj, mănăstirea franciscană din vechea cetate a
Clujului şi mai multe biserici în alte oraşe din
Ardeal (Gârbova de Jos, Sântimbru, Teiuş) (Jancsó
1931, 79).
Ultima mare bătălie victorioasă Hunyadi János a
repurtat-o în 1456 la Belgrad, unde l-a învins pe
sultanul Mohamed al II-lea, care asedia Belgradul.
În amintirea acestei mari victorii papa a dispus să
se tragă clopotele în fiecare zi la amiazi.
Istoriografia românească unanim acceptată azi
prezintă politica lui Hunyadi János faţă de
voievodatele române, de parcă el ar fi vrut să
unifice “cele trei ţări româneşti”. Ardealul, ca
“ţară românească” apare adesea şi în alt context,
dar acesta este total greşit: sub aspect statal şi
sub aspectul dreptului constituţional Ardealul a
fost parte a regatului maghiar; sub aspect istoric:
maghiarii locuiau Ardealul cu trei secole înainte de
venirea românilor, iar populaţia sa la mijlocul
secolului al XV-lea a fost în majoritate maghiară,
secuiască şi săsească, cu minoritate românească.
Ştefan cel Mare a ocupat tronul Moldovei în
1457. A organizat şi a înzestrat din belşug cu arme
oastea sa, a întărit cetăţile. Luptele lui Ştefan cu
turcii au fost în general victorioase; pe patul său
de moarte (în 1504, după o domnie de 47 de ani) a
relatat că a dus 36 de războaie, dintre care a
câştigat 34 (IR Compendiu 1970, 138). A făcut
mare eforturi pentru a-şi extinde domnia asupra
Munteniei, dar acestea n-au avut rezultate
durabile.
 25
Ţine de înţelegerea corectă a epocii şi
faptul că:
“Animozitatea dintre moldoveni şi munteni este copios
argumentată de ambele părţi. Tipice pentru relaţiile lui Ştefan cu
românii de peste Milcov sunt ingerinţa armată şi jaful. Ştefan îi
pradă pe români cu aceleaşi sentimente cu care îi jefuieşte pe
secui, fără să facă nici o distincţie ´patriotică´ între ei. Cînd
relatează faptul că Ştefan a ordonat oştirii sale să pradă trei zile
după plac în Ţara Românească, Ureche nu pare să simtă
incongruenţa patriotică a situaţiei: dimpotrivă, poate fi lesne
perceput tonul admirativ şi justiţiar” (H.R. Patapievici,
Politice, 1996, 74).
La sfârşitul secolului al XV-lea comuna sătească
a început să se destrame; ţăranii, pentru a obţine
pământuri noi, au tăiat păduri. În această vreme
au trecut la producţia de grâu, care se putea vinde
la un preţ bun. În secolul al XVI-lea agricultura s-a
dezvoltat atât de mult, încât cele două ţări au
aprovizionat cu alimente imperiul otoman. Moşierii
au căutat să acapareze mai mult pământ ─ prin
cumpărare, cu forţa ─ mai ales din pământurile
comunelor săteşti. Au luat fiintă marile latifundii, în
jurul anului 1600 câte o familie boierească
posedând chiar şi 130 – 160 de sate. Concomitent
cu comerţul în dezvoltare, marii moşieri ─ pentru
ca să câştige mai mulţi bani ─ au ridicat
cantitatea de prestaţii, pe care iobagimea trebuia
să efectueze şi robota, ceea ce, devenind
insuportabilă la un moment dat, a dus la fuga în
masă a ţăranilor. De aceea a fost introdusă
legarea de glie a ţăranilor. În Muntenia actul se
leagă de numele lui Mihai Viteazul: “legământul lui
Mihai”. Cu ţăranii legaţi de pământ boierul putea
dispune după bunul lui plac: îi putea vinde,
schimba, dărui (IR Compendiu 159; Bíró 1973, 67).
26
Boierii, în mare parte de origine
străină, n-au purtat nici urmă de vreun sentiment
de solidaritate cu ţăranii români din proprietatea
lor. Numele acestora a fost rumân. “În înţelesul celor
vechi, rumân era aproape tot una cu rob, rumânie însemna tot
una cu robie” (Drăghicescu, 230).
“... faptul că se afla la noi o clasă a boierilor, străină de
sentimentele neamului, de neam şi de marile lui interese, a făcut
că luptele pentru tron ajunseră atât de sfâşietoare la noi şi
duseră ţările până în fundul celei mai adânci prăpastii morale”
(Drăghicescu, 232).

9. Principatul independent al Ardealului

În 1526 armata turcească a învins armata regelui maghiar în
bătălia de la Mohács. Tânărul rege maghiar, Ludovic al II-lea, a
murit şi ţara a rămas fără rege. În deceniile următoare turcii au
ocupat partea centrală a Ungariei; (Buda în 1541). Principatul
independent care a luat fiinţă în Ardeal, a fost urmaşul de drept
şi de fapt al regatului ungar scindat în trei părţi.
Aceasta a fost epoca Reformei; în Ardeal au domnit principi
protestanţi, care au dus o politică dibace, în urmă căreia
Ardealul a beneficiat de o independenţă relativă. Pentru prima
oară în Europa ─ şi în lume ─ la 1568, s-a declarat şi a fost
codificată la dieta din Turda libertatea confesională. Principatul
Transilvaniei a avut parlament propriu, turcii nu s-au amestecat
în treburile sale interne. Plătea dări turcilor, era expus
haraciului, invaziilor turceşti şi tătăreşti, dar sub aspect
administrativ, Ardealul n-a devenit niciodată parte a imperiului
otoman.
Formarea Principatului Transilvaniei independent a atras
după sine mari transformări în întregul Ardeal. N-au mai stat la
dispoziţie sursele materiale şi de forţă ale regilor maghiari,
astfel cele trei naţiuni trebuiau să-şi asume o mai mare
contribuţie în administrarea şi susţinerea statului.
 27
În Ardeal Reforma a început printre saşi, care
au trecut la religia luterană. Printre unguri şi-
au găsit adepţi învăţăturile lui Calvin şi la mijlocul secolului
XVI-lea, fiul unui cizmar clujean, Dávid Ferenc a pus bazele
religiei unitariene, dictonul căreia, “unul singur este
Dumnezeu” a propovăduit eliberarea de dogmele născute mai
târziu şi reîntoarcerea la textul original al Bibliei, la litera şi
spiritul Sfintei Scripturi.
Judele Braşovului, Johannes Honterus şi tipograful Johann
Benckner răspândesc noul crez şi printre români, în spiritul
căruia, pentru luminarea românilor, scot de sub teasc cărţi
religioase în limba română. Pe cheltuiala căpitanului de Deva,
Geszti Ferenc apar din Vechiul Testament primele două din cele
cinci cărţi ale lui Moise, sub titlul de Palia de la Orăştie (1580
– 82). Călugărul grec Coresi, în timpul activităţii sale de la
Braşov a scos aproximativ 35 de cărţi în limba română şi
vechea slavă bisericească, în mare parte cu ajutor material
săsesc şi maghiar. Aceste lucrări au avut o mare însemnătate în
formarea limbii literare române. Prima carte tipărită în limba
română a apărut în Ardeal (Catehismul luteran, 1544). Limba
slavă bisericească de până atunci a slujbei ortodoxe este
schimbată şi înlocuită cu limba română în 1566. Báthori István
instituie în 1571 la Alba Iulia o episcopie ortodoxă (greco-
orientală), episcopul căreia este sfinţit la Târgovişte.
Principele Báthori István (1571 – 1576) continuă politica
inaugurată de Martinuzzi Fráter György: întrucât Habsburgii n-
au putut apăra Ardealul de turci, el a fost în mod deschis un
domnitor care a plătit tribut de vazalitate turcilor, dar în taină a
fost aliatul regelui Ungariei. După ce a devenit rege al Poloniei
(1576 – 1586), una dintre scopurile sale principale a fost
izgonirea turcilor din Europa întreagă, problemele ardeleneşti
însă au continuat şi pe mai departe să fie una dintre grijile sale
principale (Jancsó, 16).

Mihai Viteazul în Ardeal

28
Secuii ţineau morţiş la privilegiile lor, dar dieta
din 1557, desfiinţând multe dintre acestea, i-a obligat la
suportarea sarcinilor de natură bănească. Mai târziu principele
Báthori Zsigmond a promis restaurarea vechilor lor libertăţi, dar
nu s-a ţinut de promisiune.
În asemenea împrejurări a iniţiat un atac împotriva
Ardealului voievodul Munteniei, Mihai Viteazul. A trimis vorbă
secuilor, că el atacă Ardealul din împuternicirea împăratului
Austriei, Rudolf, şi dacă se alătură lui, împăratul va reface
vechile lor libertăţi. Secuii s-au alăturat în mase la armata lui
Mihai, până într-atâta, încât o treime a trupelor sale, care se
ridica la 36.000 de oameni, erau secui.
La 28 octombrie 1599 Mihai Viteazul a învins în bătălia de
la Şelimbăr (Schellenberg) ─ aproape de Sibiu ─ armata
principelui ardelean şi a intrat în Alba Iulia. Aici a convocat
dieta, la care a declarat că el a venit în Ardeal din însărcinarea
regelui Rudolf, în calitate de locţiitor al acestuia şi căpitanul
general al ţării. Statele şi ordinele ardelene i-au depus jurământ
lui Rudolf şi lui Mihai, ca locţiitor al regelui. Mihai a refăcut
vechea libertatea secuiască, pentru că avea nevoie de virtuţiile şi
calităţile lor militare, dar n-a adus nici-o schimbare în situaţia
ţărănimii române.
În vara anului 1600 Mihai l-a alungat pe voievodul Moldovei
şi s-a înscăunat pe sine însuşi pe tronul Moldovei. Regele
Rudolf însă n-a avut încredere în lealitatea lui Mihai şi l-a trimis
în Ardeal pe generalul său Basta, în calitate de emisar regal,
pentru a prelua ţara în numele lui. Basta s-a unit cu maghiarii
nemulţumiţi din Ardeal şi în bătălia de la Mirislău din 18
septembrie 1600 l-a învins şi l-a alungat din Ardeal pe Mihai.
După aceasta, oastea moldovenească, ajutată fiind de polonezi,
l-a alungat pe Mihai nu numai din Moldova, dar şi din
Muntenia. Mihai a fugit la Viena. La începutul lui 1601 statele
şi ordinele dietei ardelene l-au rechemat pe tron pe principele
Báthory Zsigmond. Faptul a contravenit voinţei Vienei şi l-au
trimis pe Mihai în Ardeal, ca el, unindu-se cu Basta, să-l alungă
 29
pe Zsigmond. În bătălia de lângă Guruslău trupele
ardelene au fost învinse. Mihai însă, pentru a se
putea menţine în Ardeal, a început negocieri secrete cu turcii.
Aflând de acestea, la 19 august 1601, oamenii lui Basta l-au
omorât pe Mihai, în tabăra acestuia lângă Turda. Statele şi
ordinele ardelene, nemulţumite de dominaţia lui Basta, l-au ales
ca domnitor al Ardealului pe Székely Mózes, care l-a izgonit pe
Basta din Ardeal. Basta însă l-a chemat în ţară pe Radu,
voievodul Munteniei, care a învins trupele lui Székely Mózes în
bătălia de lângă Braşov, însuşi Székely Mózes găsindu-şi
moartea în bătălie. Basta a mai domnit după aceasta încă patru
ani în Ardeal.
Perioada de cinci ani dintre 1599 şi 1604 a fost cea mai tristă
epocă din istoria Ardealului. Trupele lui Mihai şi mercenarii lui
Basta au trecut ţara prin foc şi sabie, depopulând după fiecare
bătălie câte o regiune: “Au tăiat fâşii din pielea spatelui
oamenilor, au întors capul copiilor, încât le ieşeau ochii din
orbite” (Mikó Ferenc, 1603; citează Jancsó, 124).
În decursul acestei jumătăţi de deceniu, populaţia ţărănească
maghiară din judeţele Szilágy, Szolnok-Doboka, Kolozs şi
Alsó-Fehér (Sălaj, Dăbâca, Cluj, Alba) “a devenit dintr-un bloc
compact şi continuu o serie de grupuri mai mici sau mai mari de
enclave etnice” (Jancsó, 124).
În schimb, românii care trăiau în zonele montane erau în
general în siguranţă, asfel încât în această perioadă acolo au luat
fiinţă noi sate româneşti. Numărul românilor a crescut, mulţi au
coborât în văi să cultive pământul. Interesul moşierilor a fost
aşezarea lor, de aceea le-au oferit diferite avantaje. În marea
parte a secolului al XVII-lea au venit bejenari români şi din
voievodate, dar aceştia nu s-au sedentarizat, ci au umblat
peregrinând în toate părţile, ceea ce a făcut să scadă mult
nivelul siguranţei publice.

Mihai Viteazul a fost omul boierilor munteni, aceştia însă n-

au fost de acord cu unirea cu Ardealul, fiindcă s-au temut că
30
“se întăreşte prea mult puterea centrală” (Pascu
1984, 97). Raporturile n- au fost amicale nici cu
voievodul Moldovei. Subtitlul uneia dintre capitolele care se
ocupă de evul mediu în Istoria României. Compendiu, ediţia a
3-a, 1973, este: “Epoca tendinţelor centralizatoare în ţările
române”. În acest capitol Ştefan Pascu scrie despre faptele şi
perioada lui Hunyadi János, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare şi
Mihai Viteazul. Acest titlu de subcapitol este însă nejustificat,
fiind retroproiecţia unei idei moderne în trecut. În această
epocă n-a existat încă noţiunea unităţii, a naţiunii române (vezi
de ex. Petre P. Panaitescu, Mihai Viteazul. Bucureşti, 1936).
Domnitorii de mai sus nici nu s-au gândit să unească “ţările
româneşti”.
În Ardeal Bocskay István a reuşit să unească forţe, cu
ajutorul cărora a izgonit armatele voievodului muntean Şerban
Radu (care îl înlocuia pe Basta) şi a ocupat întreaga parte
nordică a Ungariei, împreună cu Pozsony (Bratislava).
Îmboldit de aceste victorii, secuii l-au declarat în 1605 principe
al Ardealului, alegere confirmată de dieta de la Mediaş. În
pacea de la Viena (1606) împăratul Rudolf a asigurat libertatea
confesiunilor protestante, exercitarea fără interdicţii a religiei
pentru ele, şi a întărit principiul, conform căruia poate aduce noi
legi numai împreună cu întreaga naţiune.
După moartea lui Bocskay (1607) a fost ales, la vârsta de 19
ani, principe al Ardealului Báthory Gábor. “A devenit curând un
despot care nu cunoaşte bunele moravuri, lege, obligaţii şi bunul
simţ, ceea ce a provocat nu numai consternare generală, ci şi
nemulţumire. A fost dată complet peste cap pacea lăuntrică a
ţării” (Jancsó, 130).
Sunt cunoscute fărădelegile şi abuzurile de
putere ale lui Báthory Gábor faţă de saşi. A ocupat şi a
devastat Sibiul, apoi a promis, că în schimbul unei sume
considerabile părăseşte oraşul. “Acest tiran, după ce suma de
răscumpărare a fost adunată şi predată, nu numai că nu a
evacuat oraşul, ci abia acuma a început cu adevărat să
 31
chefuiască şi să ne tiranizeze” (Georg
Krausz, notarul Sighişorii; Cronica sa scrisă între
1650 şi 1665, p. 79. Krausz în copilărie a trăit personal la Sibiu
această perioadă).
Bethlen Gábor a fost ales principe la dieta din Cluj,
convocată de turci în 1613.
În Europa în această perioadă stăteau faţă în faţă două
tabere, cea catolică şi cea protestantă. Luptele au izbucnit în
Boemia. Cel mai aprig discutate două probleme au fost libera
exercitare a confesiunii şi constituţia, după cum ne înştiinţează
Alvinczi Péter în lucrarea sa Querela Hungariae (Plângerile
Ungariei). Bethlen a condus mai multe campanii în fruntea
armatelor protestante.
În timpul domniei scurte a lui Bethlen Gábor Ardealul a
prosperat. Printr-o politică chibzuită a câştigat ajutorul saşilor şi
al secuilor, care au acceptat acum toate poverile materiale
necesare statului ardelean independent. Agricultura şi ─ mai
ales în oraşele săseşti ─ industria şi comerţul au luat un nou
avânt.
Bethlen Gábor şi-a dat seama de importanţa culturii şi a
sprijinit cu mărinimie bisericile, şcolile, înfiinţând şi multe şcoli
noi. În 1621 a înfiinţat la Alba Iulia o şcoală superioară de rang
academic, în care a chemat, în calitate de profesori, vestiţi
savanţi străini, în special din Olanda (Bisterfeld, Piscator;
Martin Opitz din Germania). Bethlen a dus o curte mare, în care
veneau adesea soli ai domnitorilor străini, savanţi şi artişti de
renume.
Organizaţia constituţională şi administrativă a Ardealului şi-a
primit forma sa definitivă sub domnia lui Bethlen Gábor.
Dietă cu o singură cameră, membrii căreia au fost trimişii
judeţelor, scaunelor, părţilor şi oraşelor şi principalii funcţionari
ai acestora precum şi domnii din sfatul ţării; se întrunea odată
pe an. Sarcina sa a fost stabilirea şi votarea dărilor şi legislaţia
pe baza prezentării preliminare a proiectelor de lege de către
domnitor. Legile au fost aduse mai întâi în limba latină, iar
32
începând din 1565 redactarea lor s-a făcut în
limba maghiară, limba consfătuirilor fiind de
asemenea maghiară (şi saşii au luat cuvântul în limba
maghiară). Răspunzător dietei a fost şi consiliul de stat, compus
din 12 sfetnici aleşi din sânul celor trei naţiuni (maghiari, secui
şi saşi). Dintre ei au fost aleşi şi cei mai importanţi funcţionari
ai statului şi solii care urmau să fie trimişi în ţări străine. Fără a
se sfătui în prealabil cu consiliul de stat, în problemele
importante, domnitorul nu putea lua nici o hotărâre.
Preşedintele consiliului de stat a fost cancelarul, implicit şi
primul consilier al domnitorului.
Comandantul armatei a fost căpitanul pe ţară; forţa armată a
secuilor a avut un comandant aparte, căpitanul general al
secuilor.
Judeţele maghiare au fost administrate de prefecţi şi
subprefecţi, iar plasele de pretori şi vice-pretori. Unităţile
secuilor şi saşilor ─ numite szék ─ i-au avut în frunte pe juzii
generali şi vice-juzii regali, conform dreptului şi reglementărilor
lor proprii, sub controlul celor pe care îi conduceau.
După moartea timpurie a lui Bethlen (1629) au avut loc
disensiuni şi neînţelegeri, apoi în 1630 a fost ales domnitor
Rákóczy György. A dus o politică precaută, făcând să crească
avuţia proprie şi a ţării, de pildă prin faptul că a transformat în
monopol de stat minele, desfacerea sării, a mierii şi a cerii.
Prima jumătate a secolului al XVII-lea este cunoscută ca o
epocă de aur a Ardealului. S-au construit şcoli, puternice ziduri
cu bastioane ale oraşelor, biserici, palate domneşti. Jancsó scrie
(155): “În această epocă limba literară maghiară s-a întărit prin
influenţa ardelenească, care a emanat din curtea domnească a
epocii.” ─ Alături de profesorii străini care au predat în şcoala
de la Alba Iulia a crescut şi o nouă generaţie de profesori
maghiari, de ex. Apáczai Csere János, prin care şcoala de la
Cluj a atins un nivel înalt. Lórántffy Zsuzsánna, soţia
principelui Rákóczy György I. a înfiinţat şcoala superioară de
la Sárospatak (oraşul a aparţinut atunci Ardealului). Aici a
 33
predat câţiva ani pedagogul ceh de faimă europeană,
Comenius (Jan Amoš Komenšky). Pe propriile
sale moşii din Făgăraş, Lórántffy Zsuzsánna a înfiinţat 39 de
şcoli elementare româneşti pentru popor, copiii iobagilor săi
români.
În 1648 Rákóczy György I. a murit. Fiul său, Rákóczy
György al II-lea a fost tocmai contrarul tatălui său: l-au
caracterizat antrepriza temerară, hotărâri bruşte şi un spirit de
iroseală. A mai comis şi greşeala că în loc de sfetnici cu
experienţă ai tatălui său, a adunat în jurul său oameni mai tineri
nu numai lipsiţi de experienţă politică şi de viaţă, dar şi lipsiţi
de căpătâi, risipitori şi capricioşi, asemenea principelui.
După ce a reuşit să obţină să ajungă în scaunul domnesc al
Moldovei şi Munteniei câte un voievod, aliatul său, şi fiindcă
regele Suediei, Carol al X-lea purta pe atunci război împotriva
Poloniei, principele ardelean a considerat că a sosit momentul
propice să pună mâna pe tronul polonez. N-au luat în
considerare că atât turcii, cât şi curtea de la Viena sunt
împotriva lui. Kemény János a devenit comandantul campaniei,
dar el însuşi a fost împotriva războiului. Jalnica Cronica a lui
Szalárdi scrie: “Kemény János, domn cu căpătâi şi cu minte la
cap ... plângea cu lacrimi amarnice, văzând din semne triste
decăderea şi jalnica stare a ţării din cauza unor oameni tineri
neştiutori şi linguşitori, ei fiind cauza nenorocirii ţării” (Jancsó,
159). La începutul lui 1657 Rákóczy a pornit în fruntea unei
armate de 40 de mii de oameni împotriva Poloniei, a ocupat
Varşovia şi s-a unit cu armata suedeză. Campania însă a eşuat,
armata lui Kemény a fost vînzolită de tătari, care după aceea au
năvălit şi Ardealul. Dar au intrat în ţara şi turcii, precum şi cei
doi domnitori români şi toate aceste trupe au făcut uriaşe
pustiiri şi devastări în Ardeal. La Alba Iulia a ars palatul
domnesc, şcoala superioară împreună cu biblioteca sa şi
biserica. Braşovul şi Sibiul s-au răscumpărat cu bani, tot aşa şi
Clujul, dar suburbiile acestuia din urmă au ars de asemenea, ca
şi cele mai multe oraşe din Ardeal.
34
După cum scria cronica contemporană:
(Judeţele Kolozs, Doboka, Belső- şi Közép-Szolnok,
precum şi Kraszna) “...în cursul a câţiva ani de înainte şi de
după ocuparea Oradeei [1660], în urma războaielor s-au distrus
în aşa măsură, încât cale de cinci-şase poşti nu se găsea nici o
colibă în sate, nu locuia ţipenie de om, fiind răpiţi, tăiaţi şi morţi
din cauza molimei” (Bíró 1973, 74).
Locuitorii satelor româneşti, care erau mai aproape de munţi
s-au ascuns în păduri. După urgia pustiitoare, în satele distruse
s-au aşezat grupuri de români din munţi. Din cauza situaţiei
extrem de grele din voievodatele române, ţărănimea de acolo
fugea în cete mari în Ardeal.
În jur de 1700 numărul românilor din Ardeal a atins cifra de
250.000, pe când în ţară trăiau 150.000 maghiari şi 100.000 de
saşi. Pe baza conscripţiei fiscale din 1721 se poate calcula, că
48% a populaţiei a fost român, 36% maghiar, şi 15.6% germani;
la sfârşitul secolului al XVIII-lea: 56% români, 28% maghiari şi
12% germani (Bíró 1973, 98-99).
“Cel mai important motiv al strămutării românilor a fost
domnia inumană, nemiloasă a voievozilor şi boierilor moldoveni
şi munteni, de sub care bietul iobag român s-a refugiat până şi
sub dominaţia turcească, dacă putea. După istoriografii români,
sub turci iobagul român plătea doar haraci; moşierul său spahi
plătea dări, pe când acasă, sub voievozii săi naţionali gemea
mereu sub povara celor mai mari jafuri, pretenţia unor sume şi
contribuţii în natură (alimente) tot mai mari. De sub această
domnie ´naţională´ s-a refugiat peste Dunăre, pe pământ
turcesc, dar, desigur, cu mult mai dragă inimă în Ardeal, care pe
atunci, cu relaţiile sale consolidate, paşnice şi cultura sa
superioară a fost o adevărată ultimă fortăreaţă a civilizaţiei
europene, la marginea asupririi româneşti, turceşti, ruseşti.”
(Nicolae Iorga, Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen
seiner Staatsbildungen. Gotha, 1905, passsim).
Principii Ardealului de după Rákóczy György al II-lea
(Barcsay Ákos, Apafi Mihály) au asigurat numeroase avantaje
popilor români (de ex. i-au scutit de dijmă; în voievodate, de
 35
unde au venit în Ardeal popii români, ca şi pe
Peninsula Balcanică, ei trăiau într-o stare de
iobagi)1 (Jancsó, 176).
Principele Apafi a făcut mult pentru ridicarea nivelului
cultural al ţării: şcoala din Alba Iulia distrusă a mutat-o la Aiud;
prin acest gest al său a salvat-o. Ridicarea românilor ardeleni a
început-o deja Bethlen Gábor; prin munca sa de civilizare,
românii au câştigat mult. (Reforma religioasă însă ─ trecerea
românilor la confesiunea protestantă reformată ─ a adus roade
mai modeste şi n-a avut rezultate durabile.)

10. După izgonirea turcilor,

la sfârşitul secolului al XVII-lea, principatul Ardealului a fost
atât de slab, încât a trebuit să recunoască supremaţia împăratului
Austriei, care l-a acceptat pe Apafi Mihály principe al
Ardealului.
Noua situaţie a Ardealului a fost juridic reglementată de
Diploma Leopoldină (1691; premergătoare celorlalte două
diplome ale împăratului Leopold, din 1699 şi 701), care a
statuat faptul, că nu va fi nici o schimbare în starea religiilor
recepte, donaţiile şi privilegiile de până atunci se confirmă;
hotărârile dietelor, drepturile municipale ale saşilor,
adminstraţia, dieta se menţine în starea lor veche, de până
atunci. Secuii prestează serviciul militar pe proprii lor bani, de
aceea sunt scutiţi de contribuţie publică.
În 1693 a fost statuată, de asemenea, despărţirea cancelariei
ardelene de cea din Ungaria. Pe această bază cancelaria a fost
mutată la Viena, după care, în mod practic, Ardealul a fost
guvernat de la Viena. Promisiunile făcute în Diplomă n-au fost
deci onorate în cele ce au urmat.

11. Voievodatele româneşti ─ epoca fanarioţilor

1
Abia unirea confesională (vezi mai jos) a schimbat socialmente şi
oficial întregul lor statut.
36
Negustorii greci care locuiau în cartierul Fanar
din Istambul, cunoscând multe limbi, au fost la
început interpreţi, iar mai târziu mulţi dintre ei au ajuns în
scaunul domnesc al voievodatelor. Viitorul voievod şi-a
cumpărat la Poartă demnitatea pentru sume tot mai mari. După
întronare a căutat să recâştige cât mai repede suma plătită şi să
câştige şi pe deasupra ei. Epoca menţionată a început în
1711/1716 şi a durat până în 1820. Populaţia voievodatelor a
fost apăsată de sarcini neîntâlnite până atunci. În această
perioadă Poarta se amestecă deja până şi în cele mai mărunte
treburi, desfiinţând orice rămăşiţă de independenţă.

12. Uniunea confesională în Imperiul Habsburgic

La iniţiativa iezuiţilor, împăratul Austriei, Leopold al II-lea a
declarat în 1692 că fiecare popă ortodox (greco-oriental), care
acceptă uniunea cu Roma, va fi egal în drepturi cu preoţii
catolici. Unirea a fost atacată din foarte multe direcţii, dar
marele sinod din 1700, cu participarea a 1563 de popi pro-
unionişti, a confirmat unirea, care astfel a devenit un fapt la
nivelul clerului, nu însă şi la nivelul majorităţii credincioşilor.
Unirea confesională a făcut posibilă pregătirea mai înaltă a
tinerilor români ─ în primul rând popi ─ la universtăţi din
străinătate: Nagyszombat, Viena, Roma, Padova, etc.

13. Lupta pentru libertate a lui Rákóczy Ferenc al II-

lea
Curuţii lui Rákóczy şi-au început în Ungaria lupta lor
împotriva Habsburgilor, pentru libertatea maghiarilor, dar lupta
s-a extins repede asupra Ardealului întreg. Din cauza forţării
unirii s-au alăturat curuţilor şi români: Nagyszeghi Gábor, care
a protestat împotriva unirii în numele populaţiei greco-ortodoxe
din oraşele ardelene, căpitanul curuţilor Dráguj, viteazul
locotenent român Balla Vaszi din judeţul Szatmár (Satu-Mare),
şi alţii (Jancsó, 189). Rákóczy a reuşit să ocupe mare parte a
 37
Ardealului, iar în 1707 dieta de la Târgu Mureş
l-a ales principe domnitor. Armata austriacă însă a
ocupat Ardealul deja în anul următor şi Rákóczy a trebuit să se
refugieze. În 1712 statele şi ordinele ardelene au depus jurământ
lui Carol al III-lea.

Siculicidiul de la Ciceu
În 1762 regina l-a numit pe generalul Bucow comandantul
militar suprem al Ardealului, dându-i sarcina să organizeze
armata de apărare a graniţelor. Faptul a constituit un grav
amestec în viaţa nobililor şi secuilor, a fost în schimb o scăpare
de sarcinile iobăgeşti pentru majoritatea românilor. Excepţia era
doar zona Bistriţei, unde s-au produs grave tulburări, dar după
ce Bucow a spânzurat sau i-a rupt oasele pe roată a mai mulţi
români, recrutarea grănicerilor n-a mai avut nici un impediment
nici aici. Secuii au opus o resistenţă mai puternică, fiindcă
serviciul grănicăresc a însemnat pentru ei poveri apăsătoare şi
limitarea libertăţilor lor. Delegaţii lor adunaţi la Madefalău-
Ciceu au fost atacaţi în noaptea de 7 ianuarie 1764 de armată,
care a omorât 400 de oameni şi a lăsat în urmă numeroşi răniţi.
Acesta a fost Siculicidiul (uciderea secuilor) de tristă amintire,
care a frânt rezistenţa; mulţi secui s-au refugiat atunci în
Moldova.

14. Răscoale ţărăneşti

Situaţia ţăranilor în Europa
Răscoalele ţărăneşti erau frecvente în Europa mai ales în
perioada secolelor al XIV – XVIII-lea: de pildă, în 1514 în
Ungaria (Dózsa György), în 1515 în Carintia, “războiul
ţărănesc” german din 1525 – 1526, răscoalele din Franţa şi
Rusia în secolul al XVII-lea. Cauza a fost peste tot marea
cantitate şi frecventa majorare a prestaţiilor iobăgeşti (Bíró
1973, 100; Giurescu 1975, 539).
Românii ardeleni în secolul al XVIII-lea
38
Populaţia românească constituia trei pături
sociale: iobagi cu gospodărie proprie, zilieri
lipsiţi de pământ, şi persoane peregrine, vagabonzi
(vagabundus). În secolele precedente au fost numeric în
superioritate cei din urmă, la începutul secolului al XVIII-lea 20
– 30% a românilor îşi schimba mereu domiciliul (Bíró 1973,
100). Principala cauză a peregrinărilor a fost faptul că oamenii
căutau să scape de muncile pe care trebuiau să le presteze
moşierimii. Printre vagabonzi erau şi foarte mulţi ţigani.
Situaţia ţăranilor din Ardeal
În Ardeal nobilimea ─ în mare parte maghiari, cca 10%
din totalul populaţiei ─ a constituit pătura moşierească; iobagii
care lucrau lor, au fost în majoritate români. În această vreme
Ardealul a fost sub guvernarea împăraţilor Habsburgi, care au
secătuit ţara prin impozite exorbitante şi diferite contribuţii de
stat.
În 1714, deci după înăbuşirea luptei pentru eliberare a lui
Rákóczy, dieta de la Sibiu a adus reglementări privind muncile
care trebuiesc prestate moşierului. Dispoziţiile au fost însă
imprecis formulate. Una dintre dispoziţiile adoptate la această
dietă i-a privat pe iobagii eliberaţi de Rákóczy tocmai de
această libertate. La ordinul Mariei Tereza s-a emis în 1769 o
reglementare urbarială, în care a fost încredinţată moşierilor
determinarea mărimii parcelelor iobăgeşti. Cei mai mulţi
moşieri au oferit parcele atât de mici, încât iobagul putea trăi de
pe urma lor numai răbdând mizerie. Este firesc în această
situaţie ca moşierii să fi devenit urâţi în ochii iobagilor (Bíró,
1973, 101). Iobagii români răbdau această situaţie mult mai
mult, decât maghiarii, majoritatea cărora a plecat la oraş, unde
căutau un trai mai bun în industrie (Jancsó, 210).
Protestul iobagilor români a luat proporţii sub conducerea
popilor ortodocşi. Concomitent cu unirea confesională,
guvernul de la Viena a desfiinţat episcopia ortodoxă de la Alba
Iulia. Prin aceasta nemulţumirii economice i s-a adăugat şi
nemulţumirea religioasă. Aceasta a mai fost sprijinită şi de
 39
bisericile greco-orientale străine, (sârbeşti din
Voivodina de astăzi, ruseşti): acestea au trimis
cărţi care propvăduiau o rezistenţă populară, şi predicatori
populari printre românii ardeleni. Ca urmare au avut loc din trei
în trei sau din patru în patru ani răzvrătiri locale împotriva unirii
religioase. Generalul Bucow, comandantul militar al Ardealului,
a trimis armata, care a distrus mănăstiri. Sub influenţa unor
asemenea împrejurări Maria Tereza l-a numit în 1761
administrator episcopal la Alba Iulia pe Dionisie Novacovici,
ceea ce însemna recunoaşterea de fapt a bisericii ortodoxe.
După toate aceste evenimente Viena a început să-i
popularizeze pe regii şi împăraţii din casa Habsburgilor în
rândurile maselor româneşti. Şi biserica ortodoxă s-a apropiat
de Viena, popii săi începând să dea glas antagonismului dintre
“împăratul bun” şi “nobilimea rea” (Jancsó, 230).
Nobilimea a căutat să-şi mărească veniturile în toate ţările,
dar nu este lipsit de interes faptul, că nobilimea ardeleană era
mai săracă faţă de nobilimea celorlalte ţări aflate sub dominaţia
Austriei.

Răscoala condusă de Horia, Cloşca şi Crişan

Populaţia românească din Munţii Apuseni era într-o situaţie
materială mai favorabilă, decât ceilalţi locuitori români ai
Ardealului. Puteau folosi liber pădurile, au avut drept de
crâşmărit, etc. Statul însă strângea impozite mari, abuzurile erau
frecvente şi fiindcă organele executive ─ funcţionarii judeţului,
etc. ─ erau maghiari, ura poporului s-a întors împotriva
maghiarilor. Împăratul Iosif al II-lea voia să introducă un nou
sistem fiscal, fapt care a necesitat conscripţia populaţiei. Iar
pentru apărarea ţării, ca o pregătire a întăririi trupelor
grănicereşti, a făcut şi conscripţia populaţiei comunelor din
zona graniţei. Noua conscripţie a fost înţeleasă de români, că
regele vrea să facă soldaţi din întreaga populaţie, deci îi va
elibera pe iobagi (Jancsó, 223). Nobilimea a vrut să împiedice
aceasta. În situaţia încordată care s-a creat, a izbucnit răscoala ─
40
pe teritoriul domeniului regal (erarial) de la Zlatna.
Iobagii regali de acolo au fost la început păstori şi
plăteau cunoscuta quinquagesima ovium (fiecare al 50-lea
cârlan şi o oaie cu miel) şi o piele de animal sălbatic regelui,
respectiv, mai târziu, principelui Ardealului. La sfârşitul
secolului al XVIII-lea plăteau deja o taxă redusă statului.
Această taxă însă a fost majorată în 1775 de curtea de la Viena
la aproape de trei ori mai mult ca înainte, apoi s-a mai luat de la
populaţie şi dreptul de crâşmărit. Din această cauză, la târgul de
la Câmpeni (24 mai 1782) au avut loc tulburări, butoaiele cu
rachiu ale arendaşilor au fost găurite. Făptaşii au fost
condamnaţi la închisoare, iar cinci dintre ei la moarte. Cu petiţia
iobagilor domeniului Horia (Vasile Nicola Ursu) şi Cloşca s-au
dus la Viena şi împăratul Iosif al II-lea i-a primit în audienţă.
După ce au venit acasă, Horia, Cloşca şi Crişan, împreună cu
prietenii lor, au mers din comună în comună cu vestea că regele
a dispus eliberarea iobagilor. Aceeaşi afirmaţie au făcut-o şi la
31 octombrie la Mesteacăn, în prezenţa a 500 – 600 de oameni.
Aici au mai adăugat, că împăratul a dat ordin ţăranilor să
meargă la Alba Iulia, unde vor primi arme. Subprefectul
judeţului Zărand a trimis câţiva oameni pentru ca să liniştească
spiritele, aceştia însă au fost omorâţi de ţărani în comuna
Curechi. Aşa a izbucnit răscoala ─ ceata înfuriată şi însetată de
sânge, condusă de Crişan s-a dus de aici la Crişcior, unde au
omorât 17 nobili. După aceea răsculaţii au distrus totul, mai
întâi în judeţul Zărand, apoi în judeţul Hunedoara şi o parte a
judeţului Arad. Au fost distruse complet Roşia Montana şi
Abrudul. După calculele lui Joseph Held (Cadzow, 1983, 102)
numărul ţăranilor se poate aprecia ca fiind între 4 şi 5 mii,
conduşi de cca 150 de soldaţi dezertori, tâlhari de drumul
mare; printre şefi au fost şi popi ortodocşi de la nivelele
inferioare ale ierarhiei bisericeşti. Armele lor au putut omorâ
numai nobilii lipsiţi de orice apărare. N. Densusianu, Revoluţia
 41
lui Horea,1 Bucureşti, 1884, 163-171 scrie
printre altele despre acest masacru: “În furia lor, ei
[ţăranii] nu cruţau nici femeile, nici copiii domnilor lor, şi
executau într-o formă pe domnii lor feudali, cum şi pe aceia
cari nu aveau nici un iobagiu. Revoluţiunea nu era numai în
contra nobilimii, ci era în contra întregului element unguresc.” ─
“Trupele ţăranilor, ori pe unde treceau, în urma lor, din casele
nobililor nu mai rămâneau decât cenuşa sau triste ruine. Aşa că
urmele acestui înfricoşat resboiu de exterminare, deşi acoperite
de nouele ruine ale anului 1848-49, se mai cunosc şi până azi în
comitatul Zărandului” [deci în 1884] (citează Drăghicescu
[1907] 1996, 351). ─ Au fost ucişi în total 4.000 de oameni şi
arse până la pământ 133 de sate (Cadzow, 138).
Au fost ucişi nu numai nobili, dar şi ţărani români şi chiar
cîţiva popi de rang mai înalt, care au sugerat cumpătare celor
care distrugeau totul (Cadzow, 139). Se ştie, că biserica
ortodoxă şi greco-catolică a fost împotriva masacrului şi a
colaborat cu forţele austriece de restabilire a ordinii, astfel şi
Samuil Micu-Klein, unul dintre principali trei reprezentanţi ai
Şcolii Ardelene! (Cadzow, 138-139). Din ordinul lui Iosif al II-
lea răscoala a fost înăbuşită de armata austriacă la mijlocul
lunii decembrie. Şefii au fugit; Iosif al II-lea a pus un premiu de
300 de galbeni celui care îi prinde. Aşa s-a şi întâmplat, şi la
28 februarie 1785, la Alba Iulia au fost traşi pe roată Horia şi
Cloşca; Crişan s-a spânzurat în temniţă.

1
Nicolae Densusianu (1846 – 1911) ...”a publicat valoroase lucrări
istorice, bazate pe o largă informaţie documentară, culeasă de el cu
sîrguinţă ani de zile în arhivele din ţară şi străinătate. Opera lui
capitală, premiată de Academia Română (1885) a fost consacrată
Revoluţiei lui Horea. Despre ea B.P. Haşdeu scria: ´Iată cea dintîi şi
singura pînă acum lucrare pe deplin serioasă asupra istoriei moderne a
românilor, adică nepărtinitoare, scrisă cu spirit rece, combinînd
elementele sale într-un mod critic şi, mai presus de toate, lucrare
întemeiată pe cunoaşterea directă a tuturor fîntînilor´” (Enciclopedia
istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, 123).
42
Principala cauză a răscoalei a fost de natură
socială, cu un anumit colorit naţional.
Declaraţiile, scrisorile şi petiţiile şefilor, adresate împăratului,
au fost redactate de popi ortodocşi, care au introdus în textul
acestora revendicări religioase şi naţionale, mai mult, şi aluzii la
străinătate (Rusia). Pe baza acestora, în conştiinţa publică şi
poezia românească, ─ şi în urma lor şi în istoriografie ─
răscoala a îmbrăcat în cele ce au urmat alura unei adevărate
lupte naţionale pentru libertate (Jancsó, 230).
Cea mai mare însemnătate istorică, tragică, a răscoalei
ţărăneşti de la 1784 constă în faptul că a întărit în masele
româneşti conceptul de “maghiar rău”, şi pentru prima dată a
transformat astfel un antagonism în esenţă social, într-unul de
natură naţională. Cunoscând un context istoric mai larg, faptul a
fost nejustificat din mai multe puncte de vedere: 1. Nobilii
maghiari n-au fost mai răi decât ceilalţi nobili ai Europei (şi din
voievodatele române, la mijlocul secolului al XVIII-lea, familii
de ţărani români s-au refugiat cu zecile de mii ─ vezi mai sus.
Chiar cu toate nemulţumirile şi tensiunile sociale, Ardealul nu
putea fi tocmai un pământ atât de nedorit şi rău, dacă a atras
mase întregi de ţărani. Pe nobilii maghiari din sudul Ardealului,
precum am văzut, ţăranii români s-au răzbunat crâncen, dacă au
avut deci păcate, au plătit însutit pentru acestea. 2. A fost
complet nejustificată şi greşită extinderea urii purtate nobililor
asupra tuturor maghiarilor. ─ Toate acestea nu atât poporul
român, cât mai mult popii ortodocşi, dăscălimea şi
intelectualitatea românească în stare născândă le-a menţinut vii
şi le-a continuat în conştiinţa oamenilor, foarte multă vreme,
chiar şi în secolul următor.
15. Formarea naţionalismului de conştiinţă de clasă,
a conştiinţei de popor şi a conştiinţei naţionale a
românilor
Episcopul greco-catolic în perioada 1730 – 1744 a fost
Inochentie Micu-Klein; el a pus bazele conştiinţei naţionale a
 43
statelor şi ordinelor. El n- a revendicat drepturi
pentru întregul popor român, ci doar pentru
pătura monahală greco-catolică şi nobilii români, drepturi egale
cu celelalte trei naţiuni. Argumentarea sa: din lucrarea lui
Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor,
a cules informaţia că românii sunt descendenţi legionarilor
împăratului roman Traian şi trăiesc în Ardeal de mult mai multă
vreme, decât celelalte trei naţiuni. Saşii, fiindcă punerea în
practică a revendicărilor episcopului ar fi lezat şi interesele lor,
au obţinut, ca în 1744 el să fie chemat la Viena, unde s-a iniţiat
o anchetă împotriva lui. Episcopul însă s-a dus mai degrabă la
Roma (unde a şi murit mai târziu).
Centrul spiritual românesc a fost Blajul, unde a funţionat în
1740 o şcoală elementară, după 1755 un liceu cu limba de
predare latină şi un seminar teologic. Reţeaua de şcoli
elementare a luat naştere pe timpul lui Iosif al II-lea. Conştiinţa
obârşiei romane i-a trezit şi pe români ortodocşi la o conştiinţă
comună de popor, care s-a manifestat într-un cadru antifeudal şi
religios. Intelectualitatea română, care a putut lua naştere după
unirea confesională, a avut ca rezultat şi naşterea conştiinţei
naţionale, care a avut ca ultim rezultat formarea naţiunii
burgheze.

16. Şcoala ardeleană

Popii români care au învăţat la universităţi apusene, au făcut
cunoştinţă cu sorgintea latină a limbii lor şi s-au convins şi de
continuitatea neamului lor în Dacia. Este deci firesc să fi
considerat o nedreptate strigătoare la cer starea înapoiată a
poporului lor, “autohtonă” în Ardeal şi neam cu romanii
glorioşi. Au elaborat aceste principii, “le-au dovedit” şi l-au
folosit în lupta politică a românilor ardeleni. “Istoria şi limba
deveniseră astfel ştiinţe naţionale şi arme de luptă” (V.V. Grecu,
1973, 28).
44
Opera de căpătâi a lui Samuil Micu-Klein este
“Elementele limbii daco- române sau valahice”
(1780), scrisă în limba latină, în care scrie că limba română îşi
trage originea din limba latină clasică. Petru Maior a fost cel
care a scris cea mai mult lecturată carte a Şcolii Ardelene:
“Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, care a apărut la
Buda, în 1812. Subiectul ei este originea latină pură a
românior; faţă de Micu-Klein a susţinut (în mod corect), că
limba română provine din latina populară. Cealaltă teză a lui a
fost continuitatea românilor în Dacia romană. Maior, pe baza
unor cronici vechi (în primul rând a cronicii Gesta
Hungarorum a lui Anonymus, notarul regelui Béla al III-lea) a
creat în mod artificios teorii şi confabulaţii fantastice. De pildă
a afirmat, că hunii, împreună cu regele Attila, locuiau în
Moldova, printre români şi vorbeau bine româneşte (în secolul
al V-lea, când încă se vorbea în toată Europa numai latineşte;
limbile neolatine, astfel şi română, au început să se formeze
abia cu trei secole mai târziu!). În ciuda tuturor acestor fapte,
cartea lui Maior a fost opera care a avut foarte mare efect în cea
mai mare parte a secolului al XIX-lea; generaţii întregi au citit-o
cu admiraţie şi entuziasm.
17. Supplex libellus valachorum
În petiţia cunoscută sub acest nume, românii greco-catolici şi
ortodocşi s-au situat deja pe o platformă comună. “Prea umila
petiţiune” a fost înaintată împăratului Austriei, Leopold al II-
lea, în 1791. Au cerut ca românii ─ “care sunt cei mai vechi
locuitori ai Ardealului” ─ să-şi primească înapoi locul, care le
revine pe baza diplomei din 1437 de la Cluj-Mănăştur [o
expresie a diplomei a fost interpretată în mod greşit], deci, ca
românii să fie recunoscuţi ca cea de-a patra naţiune a Ardealului
şi să fie recunoscute şi drepturile care decurg din această
calitate. Textul a fost formulat şi redactat de reprezentanţii
Şcolii Ardelene. Petiţia a fost trimisă de rege dietei Ardelene;
în fine, regele a dat un răspuns episcopilor petiţionari, în care
 45
figurează, printre altele, afirmaţia că “nu a fost
adeverită, că ar fi primit mandat de la întregul
popor român să facă acest gest.”

18. Epoca reformelor ─ cooperarea culturală

maghiaro-română
Revoluţia franceză (1789) a demonstrat, că masele populare
au un rol prioritar faţa de factorii de drept statal de până
atunci. În Europa întreagă s-a cerut cu insistenţă democraţie şi
manifestarea revendicărilor naţionalităţilor. Aceste idei au dat
naştere unui proces general de deşteptare naţională. Maghiarii
din Ardeal au mai fost stimulaţi în această deşteptare şi de
politica anticonstituţională şi de germanizare a Habsburgilor.
A luat fiinţă o societate ştiinţifică, care a editat memorii şi
lucrări istorice ardeleneşti. Tot în această perioadă şi-a început
activitatea şi societatea dramatică la Cluj. Spiritul naţional al
saşilor s-a trezit în timpul domniei lui Iosif al II-lea: şi ei au
creat o societate ştiinţifică (afiliată muzeului Bruckenthal) şi la
Sibiu şi Braşov dădeau spectacole trupe teatrale.
În vederea stimulării şi ridicării nivelului cultural al ţăranilor
români s-a înfiinţat în 1778 o societate, care a proiectat
scoaterea unei foi populare în limba română. Planul a fost
sprijinit şi de guvernator, contele Bánffy György, care a trimis
la Viena în acest scop şi o scrisoare, apariţia însă n-a fost
aprobată (Jancsó, 244).
În rândul maghiarilor mişcarea de promovare a reformelor a
început după 1820, ea fiind urmărită cu viu interes şi de
majoritatea intelectualităţii româneşti. Limba maghiară a fost
“la modă” în anii 1820 în şcoala de la Blaj şi popi ortodocşi şi
persoane particulare scriau adesea ungureşte episcopului lor;
multe procese verbale bisericeşti ale greco-catolicilor au fost
scrise în limba maghiară. Episcopul greco-oriental Moga a
prescris ca obligatorie, în 1829, predarea limbii maghiare la
seminarul teologic din Blaj (Jancsó, 248; Makkai 1989, 203).
46
Toate acestea, bineînţeles, fără orice
presiune de exterior.

19. Revoluţia şi lupta pentru eliberare maghiară de la

1848 - 49 în Ardeal
În primăvara anului 1848 au izbucnit revoluţii în Europa
întreagă împotriva absolutismului, pentru eliberarea iobagilor,
pentru libertatea presei. După revoluţiile din martie de la Paris
şi Viena, revoluţia a izbucnit, la 15 martie, şi la Pesta.
Ambele partide ale maghiarilor din Ardeal, liberalii şi
conservatorii, au elaborat un program comun, al cărui prim
punct a fost unirea cu Ungaria. (Dar dintre conservatori mulţi
nu au fost de acord cu aceasta.) Românii s-au împotrivit
vehement unirii, iar printre saşi au fost unii, care s-au declarat
de acord cu unirea, dar în ultimă instanţă au acţionat împotriva
ei. Dieta convocată pe data de 30 mai la Cluj a declarat uniunea.
Tot acolo, prin articolul al IV-lea, s-a desfiinţat iobăgia. 70 -
80% a ţărănimii, în total 974.846 de oameni au primit în total
921.430 de hectare, ceea ce constituia partea mai mare a
terenului agricol arabil. 80% a acestui pământ a ajuns în
posesia ţăranilor români (Jancsó 1931, 316). Prin această
măsură s-a născut proprietatea agricolă naţională românească.
În 1842 Stephan Ludwig Roth a proclamat revendicările
saşilor. La 1844 a fost înfiinţată la Sibiu o şcoală de drept,
profesorii căreia au predat într-un puternic spirit naţional
german, ungarofob. Această şcoală a avut un mare rol în faptul
că în revoluţia dela 1848 saşii s-au întors împotriva maghiarilor,
în ciuda faptului, că braşovenii voiau uniunea Ardealului cu
Ungaria.
Românii au convocat pe data de 15 mai o adunare naţională
la Blaj, sub preşedinţia episcopilor, vicepreşidenţi fiind Simion
Bărnuţiu şi Gheorghe Bariţiu. Din Muntenia au venit numeroşi
delegaţi; numărul ţăranilor a fost de mai multe zeci de mii.
Bărnuţiu a formulat revendicările celor adunaţi, printre care
 47
figura recunoaşterea românilor ca naţiune şi
împotrivirea faţă de uniunea cu Ungaria. O
delegaţie a fost trimisă la Viena, o altă delegaţie la Cluj, fiind
aleasă şi o comisie permanentă (“Comitetul Naţional Român”
de mai târziu). Comisia unională care a luat fiinţă la dieta din
Cluj, şi care a fost completată de cinci membri români, a
discutat revendicările de la Blaj ale românilor, precum şi ale
saşilor. Comisia a pregătit un proiect de lege “despre asigurarea
drepturilor civile ale naţiunii române pe baza egalităţii” ─ care
însă n-a devenit lege, din cauza evenimentelor anului următor.
Mai mulţi membri ai comitetului de la Blaj i-au îmboldit pe
ţărani la o împotrivire care contravenea legilor şi care la Coşlar
şi Mihalţ au ocupat până şi gospodăriile personale ale
moşierilor. Este caracteristică pentru tactica care dejuca
naţionalităţile una împotriva celeilalteia, că comenduirea
austriacă de la Sibiu a ordonat grănicerilor secui să facă ordine,
ceea ce a avut ca rezultat nouă victime, morţi. ─
Guvernământul General a desfiinţat comitetul, însă mulţi
membri ai acestuia s-au mutat pe teritoriului regimentului I.
român de grăniceri. Acesta, precum şi regimentul de grăniceri
de la Năsăud a declarat că nu recunoaşte competenţa
ministerului de război ungar. A cauzat alte tulburări recrutarea
de noi soldaţi. Românii au sabotat această recrutare. ─ La a
doua adunare de la Blaj, Avram Iancu a apărut în fruntea a
6.000 de moţi înarmaţi; aici a fost stabilită organizaţia militară a
românilor. La 2 octombrie generalul austriac Puchner a
recunoscut Comitetul Naţional Român drept unicul reprezentant
legal al românilor şi a încheiat alianţă cu comitetul. Maghiarii s-
au înarmat dintr-o pornire de autoapărare. Atunci austriecii au
dispus dezarmarea trupelor de voluntari maghiari, executarea
acesteia încredinţând armatei regulare şi forţelor armate ale
comitetului român. Prin aceasta a izbucnit în Ardeal războiul
civil.
La Lutiţa s-a ţinut la 15 octombrie o Adunare Naţională
Secuiască, sub conducerea preşedintelui Guvernământului
48
General, contele Mikó Imre, la care au fost
prezenţi 60 de mii de oameni. Trupele secuieşti
organizate în mare grabă au luptat vitejeşte la început, dar până
la urmă au fost înfrânţi la Târgu Mureş.
După aceasta n-a rămas armată ungurească în Ardeal şi
răsculaţii români s-au năpustit asupra populaţiei maghiare. La
Sângătin au fost omorâţi 130 de maghiari de mulţimea de cca
zece mii de oameni, strânşi şi aţâţaţi de Comitetul Naţional
Român (Kosztin 1998, 43). La Ighiu au fost masacraţi 176 de
familii ungureşti, iar în zona Blajului 400 de oameni. Vinţul de
Jos a fost încercuit de răsculaţi, care i-au somat pe localnici să
se predea. Aici însă românii din localitate n-au fost împotriva
ungurilor şi cele două comunităţi au încheiat o inţelegere de
pace, în încheierea căreia au jucat un rol însemnat popii români
din localitate, Muntean şi Cornea: “în tot parcursul vremurilor de
restrişte ... i-au îndemnat tot timpul pe credincioşii lor ... la
respectarea marii porunci a iubirii aproapelui” (Kosztin 1998,
45). Prin faptul că au asigurat prezenţa unei formaţii militare în
cetate, au împiedicat intrarea în localitate a grupurilor de
răsculaţi. Înţelegerea de pace a fost respectată şi la Vinţul de Jos
n-au avut loc procese de tribunal militar nici după sosirea
generalului Bem.
Cele mai sângeroase evenimente au avut loc într-o zonă
cuprinsă de localităţile Turda – Mediaş – Sibiu – Deva, care
după plecarea armatei imperiale a încăput pe mâna răsculaţilor,
conduşi de prefecţi români. Aiudul a fost ars; după atac au fost
numărate 800 de cadavre de unguri ucişi. Au fost distruse
arhiva, biblioteca, colecţiile episcopiei reformate. În
împrejurimile comunei Şard românii lui Avram Iancu au omorât
3.000 de unguri ─ bărbaţi, femei, copii. La Zlatna au fost ucişi
700 de oameni. Astfel a fost distrusă populaţia maghiară a
Zlatnei. Kosztin Árpád descrie, care au fost comunele în care au
avut loc devastări, s-a dat foc caselor şi au comis crime aceste
bande (1998, 46 – 50). Aici cităm doar câteva exemple pentru a
vedea ce atrocităţi s-au produs:
 49
“La Alba Iulia un meşter ceasornicar pe numele
Megai a fost fript de viu, moşierului de la Dâmbu i-
au fost tăiate mâinile şi picioarele cu fierăstrăul şi băgat în
pământ până la mijloc. ─ La Năsăud ungurii au fost legaţi de
pari şi omorâţi prin torturile cele mai felurite. ─ La Bărăbanţ, lui
Baranyai Károly i s-a tăiat cu fierăstrăul ─ sub ochii soţiei şi a
fetei sale ─ braţul şi capul, soţia fiind silită să ducă capul
soţului înfipt pe un par la Blaj, însoţită de întreaga hoardă de
tâlhari” (Kosztin 1998, 48, care citează cărţile lui Domokos Pál
Péter şi Gracza György).
După ce trupele lui Bem au ocupat Ardealul, au fost instituite
curţi de judecată marţială, care au condamnat la moarte câţiva
din aceşti tâlhari. Cum sunt descrise toate acestea de istorici
pentru publicul român? Atrocităţile sunt în general trecute cu
vederea, iar activitatea curţilor de judecată marţiale sunt
prezentate ca o mare nedreptate. Astfel, nici Giurescu, Istoria
românilor, 1975, (593 – 599), nici Istoria României,
Compendiu, 1973, care scrie la paginile 255 – 264 despre
evenimentele din Ardeal de la 1848, nu aminteşte nimic din cele
de mai sus. Giurescu scrie despre reacţiunea “nobililor”, şi ne
oferă o imagine a dimensiunii acesteia:
“Sînt împuşcaţi şi spânzuraţi zeci de ţărani români şi mai mulţi
cărturari, ceea ce are ca urmare, evident, o înăsprire a relaţiilor
dintre revoluţionarii români şi maghiari” (Giurescu 1973, 596).
“Zeci de ţărani români” poate însemna patruzeci, cincizeci,
dar cel mult nouăzeci. După datele lui Jancsó numărul celor
condamnaţi la moarte a fost de cel mult cincizeci, “şi un număr
neglijabil de mic al acestora a fost numai delicvent politic,
ceilalţi, majoritatea, fără excepţie incendiator, tâlhar şi ucigaş
ordinar” (Jancsó, 291). ─ Să comparăm aceasta cu numărul
maghiarilor omorâţi ─ numai la Sângătin au fost ucişi 130 de
unguri! ─ şi cu câteva excepţii, ucigaşii n-au fost traşi la
răspundere, n-au primit nici o pedeapsă!
Nu avem aici spaţiu suficient pentru descrierea mai
amănunţită a istoriei revoluţiei de la ´48 din Ardeal, trebuie însă
să mai amintim tratativele de pace din primăvara anului 1849
50
dintre Avram Iancu şi reprezentantul guvernului
maghiar, Ioan Dragoş, deputat în parlamentul de
la Pesta, tratative care au avut loc la Abrud. Înţelegerea a fost
împiedicată prin acţiunea unui tânăr comandant militar diletant,
Hatvani Imre, care a atacat Abrudul fără aprobarea
superiorilor săi. Armata lui de cca o mie de oameni a fost
nimicită de români, iar Dragoş omorât ca trădător, după care au
mai fost ucişi la Roşia Montana şi numeroşi unguri nevinovaţi,
iar aşezările lor au fost incendiate. Ca o măsură de retorsiune,
Hatvani l-a executat pe Ion Buteanu şi Petru Dobra.
Merită să amintim în mod special lupta de autoapărare a
judeţului Trei Scaune (maiorul de artilerie, turnător de tunuri
Gábor Áron, Gál Sándor, Berde Mózsa şi mulţi alţii ─ precum
şi poporul). Din noiembrie 1848 şi până în primăvara anului
1849 luptau cu armata austriacă, astfel încât aceasta nu reuşeşte
să ocupe Ardealul.
Soarta luptei pentru eliberare şi a revoluţiei maghiare a
fost decisă de trupele ruseşti chemate în ţară: depunerea armelor
la Şiria a luat sfârşit la 13 august 1849. “Conducerea maghiară,
prin ideologia luptei de eliberare a devenit purtătorul de
stindard al progresului european şi a fost pus la pământ de cele
mai asupritoare două puteri europene, Habsburgii şi Romanovii
cu ajutorul naţionalităţilor: majoritatea cehilor, slovacilor,
românilor, croaţilor” (Kosztin 1989, 21).

20. După înăbuşirea luptei pentru eliberare

Răzbunarea guvernului de la Viena s-a abătut cel mai mult
asupra secuilor şi în general asupra maghiarilor. Execuţii,
pedepse lungi cu închisoarea, cenzură; au făcut mari ravagii şi
trupele care se aflau în Ardeal. Două treimi ale maghiarilor din
Ardeal au fost în 1849-50 sau în închisori, sau au emigrat din
ţară sau serveau în armata imperială ca soldat de rând.
În mai multe zone ale Ardealului (de ex. în jurul oraşelor
Arad, Sibiu, Braşov) românii au putut crea în scurt timp
gospodării care prosperau. Slavici (Politica naţională română,
 51
1915) a scris, că în această vreme ţărănimea
românească a fost viguroasă: nu se interesau
prea mult de politică, ci au căutat să cumpere cât mai mult
pământ şi să trăiască cât mai bine. N-au fost în mod univoc nici
împotriva uniunii cu Ungaria.

21. 1867 ─ 1914: Ardealul în perioada dintre

compromisul maghiaro-austriac şi primul război
mondial
După 1867 principiul de bază al politicii maghiare a fost
liberalismul, care a aşezat libertatea şi drepturile individului
înaintea puterii absolute a domnitorului sau a statului şi se
străduia să realizeze egalitatea în drepturi a popoarelor în locul
intereselor naţiunii.
Situaţia ecomică a românilor din estul Ungariei şi din Ardeal.
Pe baza acestei concepţii liberale, guvernele maghiare i-au
ajutat eficient, sub aspect economic, pe români.
Întinsele păduri din jurul Năsăudului au fost declarate în
1861 de guvernul de la Viena proprietate austriacă de stat (şi
predate românilor). Guvernul ungar deci ar fi putut, după 1867,
să considere aceste păduri proprietatea statului maghiar. La
cererea românilor locali însă, în 1872, a renunţat la ele,
predându-le comunităţii româneşti de la Năsăud. Prin ele se
putea ridica acolo un liceu românesc (frecventat şi de George
Coşbuc şi Liviu Rebreanu, două personalităţi de seamă ale
literaturii române).
Pătura de meseriaşi şi comercianţi români a epocii a cunoscut
o prosperitate nemaiîntâlnită până atunci; din fii lor recrutându-
se apoi noua burghezie şi intelectualitate românească.
În 1872 a luat fiinţă Banca Albina, urmată în următorii 20
de ani de înfiinţarea altor 50 de bănci româneşti. Principalul
scop al acestora a fost să-i ajute pe ţăranii români în cumpărarea
pământurilor, dar au ajutat şi organizaţiile iredentiste româneşti
(Astra, mai târziu Liga Culturală Românească). În cumpărarea
52
moşiilor româneşti au primit ajutor eficient de la
Banca Centrală Austro- Ungară, şi de la mai multe
bănci de la Budapesta, care au oferit împrumuturi de un volum
considerabil băncilor româneşti, în condiţii avantajoase. Suma
împrumutată de câte o bancă atingea de multe ori dublul
capitalului total al băncii respective (Bíró 1989, 39 - 40). Fără
acest ajutor băncile româneşti ar fi scos la cale cu greu. După
Ion Slavici în Ardeal în perioada 1850 – 1900 s-a înzecit
mărimea pământului posedat de români!
Statul ungar a ajutat ţărănimea, fără deosebire de
naţionalitate. Au fost transmise metode moderne de cultivare a
pământului, în zonele locuite de naţionalităţi, în limba
majorităţii; indivizi, comune şi cooperative au primit mostre
gratuite de animale şi plante. Numărul celor mai săraci dintre
toţi lucrătorii ─ zilierii ─ arată, cât nu s-au interesat guvernele
maghiare de întărirea economică a elementului maghiar: în
1900 în Ungaria 25.5% a populaţiei a fost zilier, în Ardeal, în
zonele locuite de români numai 19.7% ─ şi în Secuime a atins
cea mai înaltă valoare: 30.7% (Bíró 1989, 29).
Situaţia economică a românilor în Principate
În aceeaşi perioadă în principatele române situaţia ţărănimii
a fost extrem de grea.
“Deşi producţia agricolă crescuse mult în ultimele decenii (între
1886 şi 1906 cu 100%) şi deşi preţurile produselor sporiseră
considerabil, totuşi ţărănimea se afla într-o situaţie grea, avînd
un standard de viaţă foarte coborît. Pricina de căpetenie era
lipsa de pământ, repartiţia defectuoasă a proprietăţii: în timp ce
4.171 de proprietăţi mari însumau 3,787.192 hectare,
1,015.302 ţărani stăpîneau numai 3,319.695 hectare, acestora
din urmă revenindu-le aşadar circa trei hectare de cap. Celelalte
proprietăţi agrare (între 10 – 100 ha) totalizau 816.414 hectare.
Era, prin urmare, o izbitoare disproporţie: peste un milion de
ţărani stăpîneau mai puţin pămînt decît cîteva mii de proprietari
mari (Giurescu 1975, 648).
Un lider bisericesc din Sibiu a declarat în 1911:
 53
“Situaţia ţăranului român din Ungaria este
incomparabil mai bună, decât a ţăranului din
România. La această situaţie contribuie în mare parte starea
noastră culturală, care nici nu se poate compara cu cea a
ţăranilor din România. La noi aproape fiecare ţăran ştie să scrie,
să citească şi trăieşte în condiţii de igienă destul de bune”
(Unirea, Blaj, 22 august 1911; citează Bíró, 1989, 34).
Dintr-un cântec popular (Gura satului – foaie hazlie, - X,
1870, nr. 39; citează Grămadă, 1974, 159):
Decît slugă la ciocoi, Decît slugă la boiar
Mai bine cioban la oi, Mai bine rob în Ardeal.
Relaţiile grele existente în principatele române n-au prea fost
mult schimbate de cele câteva împărţiri de pământ: între 1878 şi
1881 au fost împărţite la 48.342 de ţărani 229.063 de hectare
pământ şi au fost vândute pământuri şi din fondul funciar de
stat, dar şi din acestea au primit doar puţini ţărani.
“Se adăuga apoi sistemul nenorocit al arendărilor, foarte mulţi
dintre latifundiari nelucrându-şi direct pământul, ci dându-l pe
mâna arendaşilor, în bună parte străini, care aveau interesul să
scoată cît mai mult de pe moşii. De aici, o expoloatare
neomenoasă a ţăranilor, socotindu-li-se ziua de muncă la un
preţ redus, luîndu-li-se, în schimb, dobînzi cămătăreşti la
avansurile pentru hrană, sporindu-li-se dijma (pînă la una din
două) şi nu arareori, făcîndu-li-se măsurători nedrepte.
Administraţia locală, cointeresată, era de partea arendaşilor”
(Giurescu, 1975, 648).
Aproximativ 70% a marii proprietăţi funciare româneşti a
ajuns astfel pe mâna unor arendaşi paraziţi, în locul moşierului,
care n-a vrut să se ocupe de gospodărie. Pentru cea mai crudă
exploatare s-a făcut vinovat trustul Fischer. Pentru un hectar de
pământ se plăteau moşierului 20 de lei, iar de la ţărani, care
lucrau efectiv pământul, se lua arendă de 50 – 70 de lei!
“Ţăranii noştri se află într-o stare de foame permanentă, stare
care rezultă din situaţia noastră agrară. În partea de nord al
Moldovei 88% a ţăranilor n-au un sfârc de animal de casă şi nu
poate da copiilor săi o lingură de lapte, din care, din cauza
subalimentaţiei, 40 – 50% mor până la vârsta de 5 ani (Tribuna
54
poporului, Arad, 11 martie 1907; articolul
profesorului universitar ieşean C. Stere).
Ultima concluzie a profesorului Stere:
...”populaţia agricolă a regatului român liber se află într-o
situaţie mult mai mizeră, decât fraţii săi subjugaţi din Ungaria,
Bucovina, şi chiar Basarabia” (citează Bíró 1989, 31).
Această stare de extremă exploatare a dus la mai multe
acţiuni de protest din partea ţăranilor, şi în 1907, o răscoală
ţărănească a izbucnit în Moldova (în satul Flămânzi), care s-a
răspândit repede în toată ţară. La ordinul guvernului, armata a
zdrobit răscoala cu arme, omorând 11.000 de ţărani.1

Politica naţională a guvernelor maghiare între 1867 şi 1914.

Compromisul politic încheiat cu Austria în 1867 a atras după
sine intenţia maghiarilor de a trăi în pace şi cu naţionalităţile.
Din această cauză a votat parlementul maghiar, la propunerea
lui Deák Ferenc, legea XLIV. din 1868 “în problema egalităţii în
drepturi a naţionalităţilor.” Această lege a conţinut dispoziţii în
29 articole în legătură cu folosirea limbii nationalităţilor. A
conţinut garanţii juridice şi a pornit de la preceptul drepturilor
colective. Limba oficială a statului a fost cea maghiară, dar toate
legile trebuiau traduse în limba naţionalităţilor. Funcţionarii
administraţiei de stat au trebuit să folosească în contactul lor
oficial, în propriul lor domeniu de activitate, faţă de persoane
particulare sau instituţii (comune, societăţi, etc.) “în măsură
posibilităţilor limba acestora.” Folosirea limbii proprii a fost
asigurată şi în faţă instanţelor judecătoreşti. Conform articolului
20, comunele decid ele însele limba proceselor verbale şi a
administraţiei lor, iar articolul 21. a dispus că “funcţionarii
comunali sunt obligaţi să folosească, în contactul lor cu
localnicii, limba acestora.” A fost liberă înfiinţarea de şcoli, iar la

1
Romanul Răscoala a lui Liviu Rebreanu, din 1932, zugrăveşte în
mod real imaginea acestei tragedii.
 55
ocuparea posturilor singurul criteriu a fost
capacitatea profesională personală. Guvernul s-a
străduit, ca şi românii să ajungă în poziţii înalte; ca rezultat al
acestei strădanii, au ajuns români de ex. şi în Curtea Supremă
(de Casaţie).
Libertatea cuvântului şi a întrunirii a fost nelimitată, a fost
desfiinţată cenzura, în procesele de presă au decis jurii compuşi
din cetăţeni independenţi. În judeţele cu majoritate românească
au fost scrise româneşte şi procesele verbale ale adunărilor
judeţene generale, viaţa comunală decurgând de asemenea în
româneşte (Bíró 1989, 86 - 91).
Românii din Ungaria au avut tipografii şi edituri proprii, care
au scos un mare număr de lucrări politice, literare şi ştiinţifice
de specialitate. Ziarele îşi dădeau liber părerea în problemele
politice care îi priveau şi deşi în câteva cazuri, ieşite din comun,
au fost intentate procese de presă, presa românească a beneficiat
de o libertate incredibilă. În acelaşi timp, cele mai multe sute
de mii de maghiari din regatul român n-au beneficiat de nici un
ziar maghiar, neaprobându-li-se acest lucru! (Raffay 1989, 176).
Legea naţionalităţilor din 1868, în care au fost delimitate
precis şi pentru prima dată în Europa drepturile
naţionalităţilor, a atras şi atenţia opiniei politice din Europa
Occidentală, subliniindu-i-se caracterul democratic şi liberal (de
pildă, după părerea francezului Eisenman dă dovadă “de un
spirit de mărinimie” şi “este foarte liberal” [très liberale]
(Bíró 1989, 70).
După 1920 toţi autorii români de specialitate au afirmat, că
legea naţionalităţilor n-a fost respectată, ceea ce nu este
adevărat. A fost o greşeală a legii, că lipseau din ea măsurile de
sancţionare şi retorsiune în cazul încălcării ei. Acesta, după
părerea lui Bíró, ”se poate explica prin curentul de idei al
liberalismului general” (1989, 70). Altfel, respectarea legii
depindea şi de faptul, că unii funcţionari cât respectau de mult
legea şi ce raporturi întreţineau cu naţionalităţile. Acestea din
urmă în schimb depindeau tocmai de comportamentul
56
naţionalităţilor. Înşişi românii au refuzat legea,
reducând astfel puternic valoarea şi valabilitatea ei
(Gratz Gusztáv [1934], 1995 I, 87).
În ciuda tuturor acestora, în întreaga perioadă a domnit
spiritul legii naţionalităţilor şi a apărat ─ Ungaria a fost un stat
al dreptului ─ naţionalităţile. Românii ardeleni şi din estul
Ungariei s-au întărit sub aspect economic într-o măsură de
necrezut: pornind de la începuturi rudimentare, au putut crea o
reţea şcolară românească, îşi puteau folosi limba în public. În
judeţe cu majoritate românească populaţia vorbea tot timpul
româneşte cu conducătorii locali, care erau în cele mai multe
cazuri ei înşişi români, dar chiar şi în cazul când erau maghiari.
Învăţământul
Statul ungar a asigurat prin lege organizarea şcolilor
confesionale. Pe baza legii XXXVIII. din 1868, comunele
bisericeşti româneşti au înfiinţat în câţiva ani 2.000 de şcoli
primare româneşti cu limba de predare numai românească.
Legea a pus doar următoarele condiţii: într-o sală pot fi învăţaţi
cel mult 60 de copii, învăţătorii trebuie să aibă şi scriptic o
pregătire, etc. Biserica ortodoxă n-a avut însă atâta putere
materială să fi putut îndeplini aceste condiţii, de aceea statul
ungar ar fi putut practic desfiinţa întregul învăţământ primar
românesc, din cauza nerespectării legii. Dar guvernul ungar a
dorit să dezvolte învăţământul primar românesc. În jurul anului
1910 procentajul şcolilor care nu îndeplineau cerinţele legii era
încă tot de 30%. În Ungaria în 1869 au fost 2.569, în 1914
2.901 şcoli româneşti (Bíró 1989, 158). În 1913-14 în Ungaria
1.149 de locuitori români au avut o şcoală publică cu limba de
predare românească (mult mai mult, decât în regatul român,
unde 1.582 de locuitori au beneficiat de o şcoală). Legea de la
1868 a asigurat dreptul părinţilor de alegere liberă a şcolii şi
acest principiu a fost respectat tot timpul. 75% a copiilor români
au frecventat şcoli cu limba de predare românească, părinţii
celorlalţi alegând o şcoală maghiară sau germană. Profitând de
dreptul alegerii libere a şcolii, mii de copii maghiari au fost
 57
înscrişi în şcoli cu limba de predare românească şi
guvernele maghiare n-au luat nici-o măsură
împotriva acestei situaţii (Bíró 1989, 163).
În 1879 a apărut o lege despre predarea limbii maghiare ca
disciplină în şcolile populare elementare. Posibilităţile acesteia
au fost mult limitate de lipsa învăţătorilor români care
cunoşteau limba maghiară. În 1880 dintre cei aproximativ
2.300 de învăţători români, 1.500 n-au ştiut deloc ungureşte şi
numai cca două sute ştiau atât de bine, încât puteau preda
maghiara, ca disciplină. Statul ungar a organizat cursuri de
învăţare a limbii maghiare, care au avut ca efect îmbunătăţirea
acestei situaţii, dar cei care n-au ştiut ungureşte ─ şi astfel de
învăţători au mai existat şi în 1914 ─ n-au suferit de nici-o
măsură de sancţionare, puteau preda în continuare şi în şcolile
lor nu s-a predat limba maghiară. Procesul de învăţământ
desigur a avut loc româneşte şi acolo, unde maghiara a fost
predată ca disciplină.
În regatul român nici n-a fost vorba de o asemenea
toleranţă: În anii 1880 parlamentul de la Bucureşti a votat
legea învăţământului public. Legea a pornit de la principiul, că
activitatea de control al statului asupra şcolilor se îndreaptă nu
numai asupra unei supravegheri poliţieneşti, ci şi asupra
susţinerii tradiţiilor naţionale. Nu poate fi tolerată situaţia în
care există locuitori, care “nici măcar nu cunosc limba patriei
lor” (Raport asupra proiectului de organizaţiune a
învăţământului public; Barna, citat de Bíró 1989, 173). În
şcolile publice, indiferent de limba maternă a elevilor, n-a fost
tolerată altă limbă, decât română.

Pentru a reveni la Ungaria dintre 1867 – 1914, o mare

problemă a fost salariul învăţătorilor. Acesta a fost mai mic,
decât a unui om de serviciu de la bancă şi adesea nici n-au
primit întreaga sumă. În 1907 a intrat în vigoare legea lui
Apponyi, care a avut ca scop principal remedierea acestei
situaţii. Legea i-a considerat pe învăţătorii şcolilor confesionale
58
angajaţi publici şi a asigurat salariul lor prin
intermediul administraţiei locale. În 1910 în cel puţin
jumătatea şcolilor româneşti, consistoriul bisericesc,
susţinătorul şcolii, n-a putut asigura salariul de învăţător
prescris. Majoritatea celorlalţi a cerut ajutor de stat. Toate
şcolile primare româneşti au beneficiat în 1915 de cca două
milioane coroane ajutor de stat (Bíró 1989, 169).
Conform propagandei naţionaliste române, prin acest ajutor
statul ungar “s-a amestecat în treburile interne ale şcolilor
româneşti,” ─ ceea ce nu este adevărat. Dascălii şi popii au
insuflat copiilor un puternic spirit naţional românesc. Colecţia
de cântece româneşti patriotice era în mâinile fiecăruia:
Deşteaptă-te, române; Hora Unirii; Patria românească, etc.
Toate acestea erau puternic sprijinite de regatul român.
Cântecele au ovaţionat “unirea românească, pe care o dorim
cu toţii”; cu ocazia predării limbii şi istoriei române învăţătorii
au sădit în sufletul copiilor respectarea amintirii lui Avram
Iancu şi a lui Horia, care au fost “vitejii conducători ai
nobilului neam românesc”, luptători împotriva “ungurilor
barbari”. Toate acestea au fost acceptate de guvernele maghiare
în numele liberalismului (Bíró 1989, 175).
Situaţia n-a fost alta nici în şcolile medii. Şcolile româneşti
au fost absolut autonome în privinţa conducerii interne, a limbii
de predare, a stabilirii planului de învăţământ, a alegerii
profesorilor şi a manualelor. N-a împiedicat nimic afirmarea
unui spirit naţional românesc (Bíró, 1989, 212).
A fost deci complet neîntemeiată propaganda dusă în
Europa Occidentală în legătură cu “maghiarizarea forţată”
care are loc în Ardeal.
Un manual apărut în 1995 afirmă că (după recunoaşterea
independenţei României [1881] “guvernul de la Budapesta a
intensificat prigoana împotriva populaţiei române, de
maghiarizare a acesteia” (Cristescu 1995, 78) ─ fără a da
exemple. În schimb, despre Basarabia are ce scrie şi dă concret
exemple în ce a constat rusificarea: n-a fost aprobată înfiinţarea
 59
şcolilor româneşti, a fost stimulată emigrarea
românilor şi în această parte de ţară “au fost
colonizaţi mulţi ruşi, ruteni, bulgari şi germani” (Cristescu, 1995,
79-80).
Situaţie românilor din ţările învecinate
În Rusia, în regiunea Basarabia a acesteia, au trăit cca un
milion de români în această epocă (70% a populaţiei).
“... în 1867 limba moldovenească fu scoasă din toate şcolile
publice din Basarabia. De atunci încoace toate şcolile, fie că
erau întreţinute de cler, de zemstve sau de stat, erau şcoli
ruseşti, cu limbă rusească, cu tendinţe ruseşti şi cu duhul
rusesc” (Nistor [1923] 1991, 253).
În Serbia au trăit un sfert de milion de români. Nu li s-a
permis să-şi folosească în public limba, nici măcar în biserică,
unde era obligatorie limba sârbească. Numele popilor români, a
elevilor şi a funcţionarilor au fost sârbizate, ele primind un
aspect fonetic sârbesc (Bíró 1989, 100).

Situaţia naţionalităţilor în principatele române

În bisericile şi şcolile celor aproximativ 50 de mii de
ceangăi catolici din Moldova slujba şi predatul în şcoli a avut
loc numai în limba română. Autorităţile au confiscat orice text
religios în limba maghiară, dacă găseau câte unul la vreun preot.
Preoţilor li s-a interzis să vorbească ungureşte cu credincioşii,
cei mai mulţi preoţi însă nici nu ştiau ungureşte. Numele de
persoane au fost românizate, şi s-a permis numai folosirea în
limba română a numelor de locuri.

Succesul strădaniei de dominaţie românească exclusivă în

Ardeal
În mare parte cu concursul emigranţilor ardeleni, în 1890 a
fost înfiinţată la Bucureşti Liga Unităţii Culturale a Tuturor
Românilor. Ei au dus o vehementă propagandă anti-ungurească
şi în presa vesteuropeană. Liga Culturală a iniţiat o politică de
diversiune faţă de Monarhia Austro-Ungară, care mai apoi a
60
devenit politica oficială a tuturor partidelor politice
româneşti, indiferent de coloritul lor ideologic.
Această politică “de unificare a naţiunii” a fost în continuare
politica oficială şi a guvernelor româneşti până la primul război
mondial.

Numele de localităţi din Ardeal au fost folosite după 1867 în

limba proprie a fiecărei naţiuni, atât în viaţa particulară cât şi în
contactul lor cu autorităţile. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea
însă trebuia reglementată această problemă, fiindcă existau
multe localităţi cu nume identic ─ ca de exemplu Săcel, Sălişte
în română, Szentmihály, Szentmiklós etc. în maghiară ─ care
produceau multe neînţelegeri, mai ales la poştă. Camera
deputaţilor din parlamentul de la Budapesta a adoptat în 1898 o
lege, prin care s-a stipulat că fiecare sat poate avea numai o
singură denumire oficială. Acest nume a fost stabilit de
ministrul de interne, dar legea a mai stipulat şi faptul că
ministrul îşi poate exercita acest drept “numai ascultând părerea
comunelor în cauză şi a adunării magistraturii acestora” ... “cu
posibila luare în considerare a dorinţei comunelor interesate”
(Bíró 1989, 97). Alături de numele oficial astfel stabilit însă,
conform articolului 5. al legii, “denumirea diferită de aceasta
se poate scrie în paranteză.”
Limba română s-a folosit în public şi pe scară largă în
Ungaria şi dacă au existat abateri, de pildă din partea unui casier
de la căile ferate etc., ele au fost persecutate din oficiu şi
pedepsite ca o contravenţie.
Activitatea presei româneşti
Libertatea presei a fost foarte largă. Presa românească a
propagat liber aşa-zisul boicot rasial românesc. Acesta consta
în faptul, că ziarele atacau pe toţi cei care întreţineau legături de
prietenie cu ungurii sau arătau o oarecare înţelegere faţă de
maghiari. Săptămânalul Libertatea din Orăştie, scos în 1902, în
primul său număr (articolul editorial intitulat Terorisare din 1
ianuarie 1902) scrie: “Libertatea consideră ca cea mai
 61
importantă parte a menirii sale, să facă poporul
nostru terorizator” (Bíró 1989, 259).
Tribuna scria despre românii de omenie:
“[să] nu dăm pâine, dacă sunt flămânzi, nu dăm apă, când sunt
însetaţi, ne închidem uşile înaintea lor, când cer găzduire.”
Acestea sunt cuvinte tari, dar în practică nu s-au mulţumit cu
atâta: cel care la alegeri a votat un candidat de deputat cu
programul guvernului “casa lui a fost incendiată peste noapte
de ´făptaşi necunoscuţi´, animalele lui au fost furate, el însăşi a
fost bătut până la sânge” (Libertatea, Orăştie, 1905, 50; citat de
Bíró 1989, 159).
Guvernul ungar a tolerat şi aceste fapte.

22. Primul război mondial şi formarea României

Mari
În vara anului 1914 a izbucnit primul război mondial.
România, în ciuda alianţei cu puterile centrale, a rămas neutru
(“neutralitate armată”). După doi ani de lupte a devenit evident
că puterile Antantei se află în superioritate. În august 1916
Antanta a încheiat o înţelegere secretă cu România, în care i s-a
promis Bucovina de sud, Ardealul şi părţile Ungariei de est, în
caz că România atacă Austro-Ungaria.
Războiul a fost câştigat de puterile Antantei.
În martie 1919 la Budapesta a fost proclamată Comuna.
Armata acesteia n-a putut ţine piept atacului românesc şi la 4
august armata română a intrat în Budapesta. Generalul H.H.
Bandholtz, membrul american al misiunii militare al aliaţilor,
în memoriile sale (An Undiplomatic Diary, New York, 1933) a
descris istoria demontării fabricilor şi a devastărilor neînfrânate.
Pe baza acestuia scrie Horthy Miklós în Memoriile sale (ed. II.,
1974, 115):
“Dacă el [Bandholtz] nu apare la timp, personal, cu cravaşa în
mână, în palatul regal, acesta este negreşit golit. În faţa
Muzeului Naţional au apărut deja camioane româneşti, care
aşteptau doar să fie încărcate; muzeul a fost salvat de devastare
62
numai prin faptul, că generalul a sigilat uşile lui
în numele aliaţilor.”
Amiralul Horthy Miklós, în fruntea armatei naţionale ungare
a intrat în Budapesta la 16 noiembrie 1919. Horthy Miklós a
fost taxat de comunişti, printr-o falsificare a istoriei care le-a
fost proprie, fascist, epitetul fiind fluturat în lung şi în lat şi de
politicieni români. Afirmaţia este una dintre cele mai mai
grosolane minciuni, pe care comuniştii au inventat vreodată, în
legătură cu o persoană dată. Horthy apăra interesele naţionale
ungare; relaţiile sale cu Hitler n-au fost bune, el nefiind nici
prieten, nici aliat politic cu Hitler şi Germania nazistă. A urmat
doar o politică de conjunctură, care corespundea intereselor
Ungariei şi de multe ori a fost forţat de împrejurări: situaţia
geopolitică a ţării, rolul său politic mult redus în urmă
trunchierilor teritoriale de la Trianon, etc.
În Ungaria fascismul a fost reprezentat de Partidul Crucii
Săgetate a lui Szálasi. Atitudinea de omenie a poporului ungar
este demonstrată printre altele de faptul, că numărul membrilor
acestui partid a scăzut în timpul războiului: în 1940 avea 116
mii de membri, iar cu trei ani mai târziu mai puţin de o sută de
mii (Carsten 1967, 180). Astăzi este puţin cunoscut, dar este
fapt că Szálasi n-a fost de acord cu uciderea evreilor. După
părerea lui “evreii trebuiesc angajaţi până la sfârşitul războiului
la munci publice, iar apoi trebuie să emigreze” (Carsten 1967,
180).
Horthy Miklós a resistat consecvent pretenţiilor fasciste. F.L.
Carsten scrie în cartea sa despre fascism (Carsten 1967, 180):
“Până la urmă germanii l-au înlăturat pe Horthy, fiindcă a
încercat ieşira Ungariei din război, şi tot germanii au ajutat să
ajungă la putere pe Szálasi şi Partidul Crucii Săgetate, când
armata roşie se afla deja pe pământ ungar.” (La 16 octombrie
1944 palatul regal de la Buda a fost ocupat de trupe SS, Horthy
Miklós capturat şi internat a doua zi în Bavaria.)
În cartea întitulată Puteţi povesti despre aceasta... [Om detta
må ni berätta...], Stockholm, 1998, autorii suedezi scriu în
 63
legătură cu persecutarea evreilor, că după
ocuparea Ungariei, în vara anului 1944, când germanii
au vrut să deporteze pe evreii din Budapesta, printr-o dispoziţie
energică, Horthy Miklós a împiedicat deportarea din ţară a
300.000 (trei sute de mii!) de evrei, “măsură prin care i-a
salvat”.
Şi Lucian Boia a remarcat, că imaginea lui Horthy este falsă
în istoriografia românească: “Manualele româneşti prezintă
Ungaria încă de la instaurarea lui Horthy în 1920 ca supusă unei
dictaturi de tip fascist (ceea ce, în treacăt fie spus, nu este chiar
adevărat)...” (Boia 1997, 223).

23. Tratatul de pace de la Trianon (Versailles) de

la 4 iunie 1920
a anectat României Ardealul, partea estică a Banatului, partea
estică a marelui Şes al Ungariei, Ţara Crişurilor, zona oraşului
Satu-Mare şi Maramureşul. Pe acest teritoriu de 102.200 km
pătraţi au trăit în 1910 5 milioane 247.467 de locuitori, printre
care 2 milioane 829.454 români, 1 milion 661.805 maghiari şi
564.789 germani (saşi şi şvabi). Procentajul românilor a fost
deci 53.8%, a ungurilor de 31.6% (cu un grup însemnat de-a
lungul noii frontiere), iar a saşilor şi şvabilor în total 10.8%.
Este deci o minciună sfruntată afirmaţia lui Ştefan Pascu, că
autorii tratatului de la Trianon “au luat în considerare voinţa
popoarelor” şi că “limba balanţei judecăţii acestora s-a înclinat
spre Ungaria şi nu spre România” (Pascu, Ce înseamnă
Ardealul?, versiunea maghiară, 1984, 240).
Pe data de 1 decembrie, Comitetul Naţional Român a
convocat la Alba Iulia o Adunare Naţională. La această
adunare, zice-se, o sută de mii de participanţi au proclamat
anexiunea teritoriilor de mai sus la regatul român.
“În Cartea Roşie, publicată oficial de republica austriacă de
la 1918, un funcţionar sas ardelean al arhivei de la Viena, Grósz
[recte: Groos] Roderich a editat procesul verbal al consiliului de
miniştri comun, din care reiese fără posibilitatea oricărei
64
răstălmăciri că reprezentantul oficial al
statului maghiar, contele Tisza István s-a declarat
împotriva pornirii războiului şi această concepţie a sa a
reprezentat-o energic şi împotriva colegiilor săi austrieci: de
atunci n-a mai fost posibil să fie serios argumentată
destrămarea şi aruncarea noastră [adică a ungurilor] într-o
veşnică şerbie, prin minciuna începerii războiului.”1
La conferinţă de pace de la Paris, şeful delegaţei române,
Ionel Brătianu, a făcut apel mai întâi la dreptul istoric, afirmând
că graniţele României se întindeau odinioară până la Tisa şi că
maghiarii s-au aşezat printre ei cu forţa armelor; a dat o cifră
falsă, mult sub cel real, al maghiarilor; până la urmă însă “a
făcut apel exclusiv la pretenţiile de anexiune teritorială bazate pe
înţelegerea secretă de la Bucureşti din 1916” (Marschalkó 1960,
25).2 Este evident că decizia conferinţei de pace a fost luată pe
baza acesteia.
Au fost însă şi în Europa Occidentală politicieni, care au
avut un unghi de vedere mai larg. Astfel, de pildă, Charles
Danielou, care în raportul său prezentat parlamentului francez
despre tratatul de la Trianon, a constatat: “am avut şi o altă
posibilitate: menţinerea imperiului Habsburgic.” (Desigur,
acordând autonomie naţionalităţilor şi dând acelaşi statut
1
Szekfű 1942; lucrarea la care se referă Szekfű: Groos, Roderich: Die
Siebenbürger Sachsen in der Plannung deutscher Südostpolitik, Wien,
1940.

2
Articolul 5 al acestei înţelegeri a precizat, că “nici Puterile Aliate,
nici România nu vor încheia separat pace, ci numai împreună şi în
acelaşi timp.” Prin nerespectarea acestei înţelegeri România şi-a
pierdut toate drepturile la avantajele, pe care înţelegerea secretă le
asigura pentru ea (Tilea – Temperley, 1925). Pacea încheiată separat de
România cu Puterile Centrale a fost însă trecută cu vederea de Puterile
Antantei. ─ Este caracteristică pentru gândirea politică românească de
atunci afirmaţia delegaţilor români la Conferinţa de pace de la Paris, că
semnarea păcii de la Bucureşti n-a fost sinceră şi nimeni nu s-a gândit
la respectarea ei.
 65
teritoriilor locuite de cehi şi croaţi, de care
beneficia şi Ungaria.) “... păstrarea unui cadru de
secole ar fi redus cauzele duşmăniilor în Europa Centrală”
(citează Gratz [1935] 1992, 288). Nu trebuia să treacă mult
timp, pentru ca să devină evident: tratatul de pace de la 1920 a
amplificat cauzele duşmăniilor în Europa Centrală şi a
contribuit puternic la faptul că fascismul a câştigat teren în
Germania şi că prin aceasta a contribuit şi la izbucnirea celui
de-al doilea război mondial, care a atras după sine moartea a
zeci de milioane de oameni; ca urmare, Europa, ─ împreună cu
puterile învingătoare! ─ şi-a pierdut rolul său conducător de
până atunci în lume.
Adunarea de la Alba Iulia a promis vot universal, reformă
agrară, libertatea presei şi a întrunirilor.
“Libertate naţională deplină ... pentru fiecare popor, în propria
sa limbă, organizându-şi administraţia prin indivizi din sânul său
... câştigând reprezentaţie în organele legislative şi în guvernare
ţării conform numărului indivizilor din care se compune.”
Asemenea prescripţii figurau, cu valabilitate obligatorie, în
anexa de protecţia minorităţior a conferinţei de pace de la Paris,
în 12 puncte. Convenţia Minorităţilor (Convenţia de la
Paris), § 1 prevede: “România se obligă să recunoască drept
legi de bază reglementările cuprinse în articolele 2 - 8 ale
prezentului capitol, că nicio lege, dispoziţie sau măsură oficială
nu va contraveni sau contrazice aceste reglementări, faţă de
care nu va fi valabilă nici un fel de lege, dispoziţie sau măsură
oficială” .
Dintre acestea însă nici unul n-a fost inclus în constituţia
română din 1923.
Poporul ţării n-a fost întrebat. De altfel, plebiscit în legătură
cu noile frontiere s-a făcut abia în câteva locuri. În istoriografia
română ne putem întâlni adesea cu afirmaţia, că marea parte a
populaţiei Ardealului a dorit unirea cu România (de ex. Pascu,
în varianta engleză a Istoriei Ardealului, New York, 1990, 187-
288: “peste 80%”). Afirmaţia este greşită: vigoarea juridică a
deciziei adunării de la Alba Iulia a fost pusă sub semnul
66
întrebării şi de ministrul american de externe
Lansing, fiindcă această decizie a fost adoptată
numai de un grup mai mic al populaţiei. Delegatul american
Andrew a considerat, într-un raport confidenţial al său, ca
neîntemeiată pretenţia guvernului român privind ocuparea
Ardealului, fiindcă “în Ardeal procentajul românilor este de 60
– 65%, dar numai o treime sau jumătate acestora doreşte unirea
cu România” (citează Ádám Magda, História, 1987, 4). Dacă
acceptăm deci datele lui Andrew şi considerăm unionişti
jumătatea românilor ardeleni, 30% a populaţiei întregi a fost
anti-unionistă, la care dacă adăugăm cei 32% de maghiari,
obţinem 62%, totalul celora care au refuzat anexiunea. Dar
acordul germanilor s-a obţinut, în parte sub presiune, în parte în
speranţa (şi cu condiţia!), că se vor respecta promisiunile
adunării de la Alba Iulia, privitoare la autonomie. “N-ar fi făcut-
o niciodată [să se declare de acord cu uniunea] dacă n-ar fi fost
conduşi de cele mai bune speranţe” (König, 105). “Rezoluţiile
de la Alba Iulia sînt alfa şi omega politicii noastre. Ştim că
originea, existenţa şi viitorul acestui stat este inseparabil legat
de noi. Uneori trebuie să privim cu braţele încrucişate, cum sînt
lezate şi călcate în picioare cele mai evidente drepturi ale
noastre; cu toate acestea suntem ferm încredinţaţi că ele se vor
realiza” (Kronstadter Zeitung, 17 decembrie 1924).
În realitate, deci, cel puţin două treimi din populaţia
Ardealului şi celorlalte părţi alipite n-a vrut să aparţină
României.

24. De la tratatul de pace de la Versailles, până la al

doilea război mondial
Primul punct al constituţiei adoptate în 1923: “Regatul român
este un stat naţional unitar şi indivizibil.” [În 1920, 30% a
populaţiei a fost neromân!] Punctul 3. prescrie, că “este
interzisă colonizarea unor popoare străine pe teritoriul
României.” Legea învăţământului public din 1924 a declarat
(punctul 5): “Învăţământul primar este unitar în toată ţara.”
 67
Conform punctului 7: “În şcolile de stat
învăţământul primar are loc în limba română.”
În deceniul al treilea al secolului al XX-lea dezvoltarea
economiei române a luat avânt: prin introducerea unei
tehnologii noi, moderne, producţia industriei s-a ridicat cu 56%.
În perioada 1929 – 1933 întreaga lume a trecut printr-o
criză economică. În România în 1932 a scăzut valoarea
producţiei, atât în marea industrie, cât şi în agricultură. Numărul
şomerilor se cifra la mai multe sute de mii. Guvernele ridicau
împrumuturi şi credite din străinătate; bugetul a cunoscut în
1932 un deficit de zece miliarde lei. Venitul naţional a scăzut
în perioada 1928 – 1932 de la 293 miliarde lei la 171 miliarde
lei (IR Compendiu 1974, 387).
La începutul anilor 1930 au început greve tot mai intense în
industria extractoare de ţiţei şi printre lucrătorii de la căile
ferate; cel mai important centru al acestora din urmă au fost
atelierele feroviare Griviţa din Bucureşti. Greva minerilor din
1929 de la Lupeni împotriva micşorării salariilor şi a
concendierilor a fost înăbuşită cu ajutorul armatei, în urmă
căreia s-au inregistrat 30 de victime (Erdély rövid története
[Scurtă istorie a Ardealului], 581).
Politica externă a României: împreună cu Cehoslovacia şi
Iugoslavia, create de tratatul de la Versailles, România a fost
una dintre ţările Micii Antante; această cooperare a fost întărită
şi lărgită în 1930.
Politica internă: România a fost un regat constituţional, cu
sistemul pluralismului partidelor politice, dar din cauza
înapoierii economice şi sociale, spiritul constituţional s-a
manifestat doar limitat (Erdély rövid története [Scurtă istorie a
Ardealului], 580). În anii ´20 se afla la guvern Partidul Liberal
Naţional. Ardelenii au sprijinit Partidul Naţional al lui Iuliu
Maniu, care s-a unit în 1926 cu Partidul Ţărănist, dând astfel
naştere la cel de-al doilea partid, ca mărime, al ţării, Partidul
Naţional-Ţărănesc. Sprijinindu-se pe ţărănime, a promis o
guvernare echitabilă, dar nu s-a putut ţine de promisiuni după ce
68
a ajuns la putere (1928). Maniu, ardelean prin
naştere, a dat dovadă de o anumită înţelegere fată de
maghiari, dar în atmosfera general şovină nici această atitudine
n-a putut avea priză. Din Partidul Ţărănist d-a desprins
fracţiunea filo-fascistă numită “Frontul Român” (IR
Compendiu 1974, 402). Puterea grupărilor fasciste s-a
manifestat prin înfiinţarea “Ligii Apărării Naţionale Creştine”
în anul 1935, sub conducerea lui A.C. Cuza şi a lui Corneliu
Codreanu. Din aceasta s-a desprins, în 1927, Codreanu, care a
înfiinţat “Legiunea Arhangelului Mihai”, care după trei ani, a
luat numele de Garda de Fier. Alături de ideologia fascistă,
printre ideile Gărzii de Fier a figurat şi misticismul religios (IR
Compendiu, 1974, 402). La alegerile din 1937 Garda de Fier a
obţinut 16% a voturilor, procentaj, prin care a devenit cel de-al
treilea partid, ca mărime, al ţării.
Viaţa economică
Conducătorul vieţii economice în România Mare a fost
Partidul Naţional Liberal, interesele lui materiale fiind servite
de conducerea Băncii Naţionale, de o sumedenie de
intreprinderi şi fabrici. Vintilă Brătianu a fost cel care a
formulat cuvântul de ordine economic al partidului: “Prin noi
înşine” (deci sloganul autarhiei economice), care dorea să
desfiinţeze, pe de o parte, dependenţa de capitalul străin, pe de
altă parte însemna, că statul trebuie să ia parte activă în
conducerea economică a ţării şi să-şi folosească puterea, pentru
a oferi avantaje materiale elementului românesc. După o
afirmaţie a sa: “Noi ... ducem o politică de aşezare a economiei
şi a finanţelor pe baze naţionale.”
Una din consecinţele acestei politici a fost, că în privinţa
gradului de dezvoltare economiei s-au creat uriaşe diferenţe
între diferitele părţi ale ţării, diferenţe, care şi altfel erau
considerabile între regiunile României Mari.
În Vechiul Regat a fost nevoie de reformă agrară, de
eliminarea inegalităţilor sociale (IR Compendiu 1974, 375).
Însă reforma agrară efectuată la începutul anilor ´20 a năpăstuit
 69
în primul rând ţărănimea maghiară din Ardeal. În
Vechiul Regat legea a permis exproprierea a cel
mult două milioane de hectare pământ; în Ardeal nu exista
asemenea limită. Date exacte nu s-au publicat nici până astăzi
privind repartiţia pe naţionalităţi a proprietarilor expropriaţi şi a
celor care au primit pământ. Doar după 1940 au putut
autorităţile maghiare să strângă asemenea date, referitor la
Ardealul de Nord. În total, 288.609 de ţărani nevoiaşi au
primit pământ, dintre care 78.1% au fost români, şi numai
14.8% maghiari. În acelaşi timp, procentajul maghiarilor a fost
de 31.2%, iar a românilor de 58.7% (Bíró 1989, 320). Abia
27% a proletarilor agricoli maghiari a primit pământ.
Composesoratul cunoscut sub numele de Bunuri Private din
Ciuc guvernul maghiar i-a redat pe veci şi în deplină posesiune
naţiunii secuieşti. După cum am văzut mai sus, după 1867
guvernele maghiare nu s-au atins de composesorate din Năsăud
şi Caransebeş. Legea agrară românescă a dispus exproprierea
composesoratelor, dar au constituit excepţii composesoratele
năsăudene şi caransebeşene. Proprietăţile Bunurilor Private din
Ciuc au fost însă expropriate. Conducerea Bunurilor Private a
protestat la guvern, mai apoi la Liga Naţiunilor, care a
recunoscut în 1932 că protestul este justificat şi nedreptatea
felului în care a procedat guvernul român este evident. După un
proces lung, în 1936, statul român a luat secuilor acest drept.
Prin aceasta au fost deposedaţi proprietarii de drept a 36.100 de
hectare pământ, descendenţii foştilor grăniceri secui, aproape
100.000 de oameni. (Majoritatea pământului a fost împărţit
între comune româneşti, bisericii ortodoxe şi miilor de
persoane particulare. Aceştia apoi, în vederea unui folos cât mai
mare, au tăiat pădurile.) După calculele lui Bíró, împreună cu
aceştia, în total cca 150.000 de proprietari maghiari mici şi
mijlocii au suferit un grav prejudiciu material, pagubă, sau n-au
fost luaţi în considerare la efectuarea reformei agrare româneşti.
Bisericile maghiare au fost jecmănite de reforma agrară.
Pământul constituia în primul rând baza materială a bisericilor;
70
majoritatea (85%) pământurilor lor, care se
ridica la 149.000 de iugăre a fost expropriată de statul
român. Măsura n-a afectat biserica ortodoxă, ─ din contră, a
primit din pământurile ungureşti expropriate.
În 1938 a fost creată în partea de nord-vest a ţării o zonă
militară de pază grănicerească. În aceasta zonă, conform legii,
se putea expropria imobil fără nici o plată sau răscumpărare şi
fiindcă aici majoritatea locuitorilor erau unguri, şi această
măsură îi lovea pe maghiari. Pe locurile confiscate au fost aduşi
apoi români. Faptul a fost declarat în mod făţiş, ca politică
oficială a statului (V. Jinga, “Migraţiunile demografice şi
problemă colonizărilor în România,” în Analele Academiei de
Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Cluj 1 [1939-1940]),
citat de Bíró 1989, 324).
În spiritul acestei măsuri au fost înfiinţate de-a lungul
graniţei maghiaro-române, după Jinga, 111 aşezări româneşti,
unde au fost aduse 4.973 de familii româneşti, dând în medie
fiecărei familii 13.9 de iugăre de pământ.
Maghiarii au avut parte de discriminării negative şi cu ocazia
îndeplinirii legii din 1934, de reglementarea datoriilor.
Ţăranul maghiar nedreptăţit de legi a ajuns de multe ori într-
o situaţie dezavantajoasă chiar în contra legilor, fapt recunoscut
şi de autorităţi. Dar când era vorba de remedierea confiscărilor
ilegale de pământuri, ţăranii români localnici au împiedicat
adesea cu forţa executarea acestei dispoziţii, bătându-i, uneori
omorându-i pe cei care se ocupau de executare! Se întâmpla (de
ex. în comuna Hărău), ca o astfel de samavolnicie a fost
confirmată şi de ministrul agriculturii. (“Efectuarea deciziei a
fost tehnic imposibilă”, pentru că o ceată de români înarmaţi i-a
bătut pe ţăranii care se ocupau de măsurarea pământurilor, unul
dintre ei fiind chiar omorât; Bíró 1989, 324-325). ─ Venitul
Oaşei Secuilor de 15.000 de iugăre a “Străvachei Comunităţi
de Bunuri Mureş” a fost răpit ─ în contra legii ─ de la cele
127 de comune, proprietare ale acestor bunuri, în aşa fel, că
administrarea averii a fost încredinţată magistraturii judeţului
 71
Mureş. Membrii acesteia au fost în mare parte
români numiţi, care au folosit mai apoi veniturile
în scopurile lor (Bíró 1989, 326).
Cetăţenii aparţinând naţionalităţilor au fost trataţi
dezavantajos până şi la strângerea impozitelor. Secuimea s-a
sărăcit, de ex. în judeţul Odorhei (azi parte a judeţului
Harghita), numărul bovinelor a scăzut în zece ani (până în
1935) cu 23%, în judeţul Trei Scaune (azi Covasna) a scăzut
cu 30%, în vreme ce România ocupa locul al 5-lea pe lume
privind creşterea animalelor. Prin aceasta au vrut să intensifice
plecarea secuilor în Vechiul Regat. ─ În ciuda sărăciei, notarii
şi învăţătorii români mutaţi în Secuime, care formau majoritatea
consiliilor locale, i-au silit pe ţărani să ridice biserici ortodoxe şi
şcoli de stat.
Este evident, deci, că pe teritoriile anexate României,
maghiarii au avut parte de o cu totul altă soartă, decum au avut
românii în Ungaria.
Dar şi românii ardeleni au suferit de pe urma puterii venite
din Regat. Erau diferenţe în tradiţiile economice şi de
administraţie, în normele etice ale vieţii publice; s-a introdus
bătaia cu bastonul, care îl umilea pe om ─ şi în Ungaria n-a
fost aplicată. Din Regat veneau funcţionari în număr mare, ceea
ce, desigur, n-a fost o împrejurare favorabilă pentru localnici.
Biserica greco-catolică, cu 1,400.000 de membri în 1930
(biserica ortodoxă avea în acelaşi timp 1,900.000 de
credincioşi) a ajuns într-o situaţie dezavantajoasă, instituţiile
sale fiind desfiinţate (Erdély rövid története [Scurtă istorie a
Ardealului], 584).
Folosirea limbii materne
Recensământul din 1930 din România a arătat, procentual, că
în ţară sunt 7.9% maghiari, 4.1% germani, 4% evrei. În
acelaşi timp în Ardeal totalul populaţiei a fost de 5 milioane
548.363, procentul maghiarilor fiind de 24.4%, a germanilor de
9.8%, iar evreilor de 3.2%.
72
Deja în 1921 s-a început interzicerea dreptului de
folosire a limbii materne în locurile publice şi în faţa
autorităţilor. În birouri au apărut tăbliţe cu inscripţia: “Vorbiţi
numai româneşte!” În noua constituţie votată în 1923 n-a
existat nici o dispoziţie privitoare la folosirea limbii. Conform
articolului 126: “Limba oficială a statului român este
româna.” Folosirea limbii maghiare în oficii şi birouri a devenit
după aceasta din ce în ce mai grea şi în 1938 a fost considerată
deja o faptă pasibilă de pedeapsă (Bíró 1989, 360). Reînnoirea
legii, în 1925, privitoare la unificarea administraţiei a însemnat
refuzarea folosirii limbii minorităţilor. Împotriva acesteia au
protestat şi Iuliu Maniu şi saşii, reamintind legea maghiară a
minorităţilor din 1868 (vezi mai sus, p. 52 - 54) ─ dar fără
niciun rezultat.
Situaţia bisericilor ungureşti
Statistica oficială românească a consemnat în 1930 710.706
reformaţi (calvini), 645.544 catolici, 69.257 unitarieni şi
30.000 de credincioşi evanghelici maghiari.
Întrucât Vaticanul era ferm convins, că credincioşii bisericii
ortodoxe vor trece la religia romano-catolică, în 1927,
îndeplinind dorinţa guvernului român, a încheiat un concordat,
prin care a subordonat episcopiile catolice din Ardeal şi
teritoriile limitrofe, episcopiei romano-catolice române de la
Bucureşti. Episcopii greco-catolici şi romano-catolici s-au
constituit într-un consistoriu episcopal, în care românii erau în
majoritate. Astfel, asupra averii bisericii catolice dispuneau de
acum încolo românii ─ înainte de schimbarea imperiului,
biserica greco-orientală a fost independentă şi sub aspectul
bunurilor materiale (Bíró 1989, 374-376).
(Despre efectul reformei agrare vezi mai sus, p. 68).
Învăţământul şcolar ─ în şcolile de stat cu limba de predare
exclusiv românească, în şcolile confesionale bilingve ─ a avut
ca scop românizarea naţionalităţilor neromâne. (Legile lui C.
Anghelescu 1924-25; 75% a copiilor maghiari au fost siliţi să
frecventeze şcoală românească, etc.) Împotriva unor dispoziţii
 73
deosebit de nedrepte a protestat în parlament
până şi Nicolae Iorga! (Bíró 1989, 426). Un
profesor de liceu român, care şi-a dat seama de dificultăţile
create de noua situaţie şi reglementarea şcolară internă, a luat
atitudine pe coloanele Adevărului împotriva proiectului de
lege, constatând printre altele: “în aceasta sunt cuprinse
dispoziţii pe care şcolile româneşti din Ardeal n-au cunoscut sub
vechea dominaţie [maghiară]” ... “aplicarea unor reguli ...
înseamnă tortură sufletească pentru copii minoritari” (Bíró 1989,
426). ─ În 1920 în România funcţionau încă 1.184 de şcoli
maghiare confesionale. Dintre acestea au fost închise până în
1940 aproximativ 600 (Bíró 1989, 416).
În Monarhia Austro-Ungară exista o largă autonomie
locală (comunală şi judeţeană); cetăţenii puteau deci să ia parte
la conducerea oraşelor şi judeţelor. Aceasta a fost desfiinţată de
guvernul de la Bucureşti deja în primul an. Desigur, românii
ardeleni au simţit lipsa ei, şi mai multe ziare româneşti cereau
cu insistenţă şi sistematic restabilirea autonomiei locale.
Organul Lupta a atras atenţia, în 1923, asupra dificultăţilor pe
care le pricinuieşte centralizarea venită de la Bucureşti ─ din
capitală trebuind să se ceară aprobare până şi pentru deciziile de
cea mai mică însemnătate. Din punctul de vedere al maghiarilor
s-a mai adăugat la dezavantajele centralizării faptul că şi
comunele maghiare, precum şi oraşele cu majoritate ungurească
au fost conduse de consilii numite (nu alese; comisii
interimare), în care abia ajungea câte un maghiar. În ciuda
denumirii lor (interimar = provizoriu), aceste consilii au rămas
definitive, neschimbându-şi componenţa naţională.

25. Al doilea război mondial

În a doua parte a anilor ´30 puterea Germaniei s-a extins
asupra părţii mai mari a Europei Centrale şi Răsăritene. În urma
acestuia România şi-a schimbat orientarea politică anglo-
franceză de până atunci şi căuta prietenia Germaniei. Guvernul
74
maghiar căuta o soluţie pentru îmbunătăţirea sorţii
maghiarilor din Ardeal şi s-a pus problema să
pornească o acţiune militară împotriva României. Până la urmă
însă revendicările ungureşti au ajuns în faţa unei comisii de
litigiu mixte, germano-italiene, care a dispus retrocedarea
Ardealului de Nord Ungariei. (Cea de-a 2-a decizie de la Viena,
30 august 1940.) Pe acest teritoriu de 43.492 km pătraţi,
conform recensământului din 1941, trăiau 2,460.000 de oameni,
dintre care 52.1% maghiari, 41.5% români şi 1.8% saşi
(Erdély rövid története [Scurtă istorie a Ardealului], 596). În
România au rămas cca o jumătate de milion de maghiari.
În timpul administraţiei militare maghiare din Ardealul de
Nord au avut loc, din exces zel, numeroase acţiuni
antiromâneşti nedorite, uneori chiar în contra voinţei guvernului
ungar. Astfel, de pildă, au fost siliţi să plece intelectuali români,
pe care premierul Teleki a vrut să-i cheme deputaţi în parlament
(Erdély rövid története [Scurtă istorie a Ardealului], 597).
Asupra armatei ungare de ocupare s-a tras din pândă în două
comune, Ip şi Trăznea, iar soldaţii şi-au luat revanşă, după date
româneşti cu 157 de morţi (Teroarea horthysto-fascistă, 1985,
74). Orice armată se răzbună crâncen pentru toate atacurile din
pândă împotriva sa ─ astfel de ex. armata română în 1940: la 2
iulie Preşedinţia Consiliului de Miniştri a emis un anunţ, în care
se spune, că în caz că se trage asupra soldaţilor germani sau
români, “pentru omorârea fiecărui soldat german sau român
vom executa 50 de evrei – comunişti” (Martiriul, 101).
Din păcate, din Ungaria de după Trianon au venit în Ardealul
de Nord mulţi oameni, care n-au cunoscut situaţia de acolo şi
comportamentul umilitor al acestora faţă de localnici ─ şi
maghiari! ─ a produs mari pagube. Constatarea este valabilă
mai ales pentru funcţionarii administraţiei militare, pe care
poporul i-a numit “paraşutişti” (RMDSz Fehér Könyv [Cartea
Albă a UDMR], 25). “Paraşutiştii” n-au contribuit cu nimic la
“solidarizarea sufletească” a populaţiei maghiare din cele două
părţi de ţară. Pe lista păcatelor acestora figurează întemniţări
 75
nedrepte, internări, etc. (Pe de altă parte, de pildă,
pensionarii şi-au primit retribuţia deja din
septembrie 1940, ei înşişi mirându-se de această continuitate în
organizarea administraţiei de stat ungare.)
Administraţia maghiară civilă a căutat însă împăcarea cu
românii şi şi-a exprimat această intenţie şi prin legi. Într-o lege
emisă în aprilie 1941 este scris, că cel care “foloseşte cuvinte
înjositoare referitoare la naţionalităţile care trăiesc în ţară, poate
fi pedepsit cu închisoare de până la şase luni” (Történelmi
Magazin [Magazin Istoric], 1999 anul IV, 5). Partidul Maghiar
din Ardeal a insistat în mod deosebit asupra înţelegerii cu
românii (ca şi asupra ieşirii din război).
Premierul Teleki Pál a atras atenţia maghiarilor, după decizia
de la Viena, ca “să fie atenţi şi să nu privească prin prisma
trecutului naţionalităţile care s-au reîntors acum în sânul lor”
(Hory, 80). În primăvara anului 1941, Teleki a rostit o
cuvântare de pe balconul ziarului Ellenzék din Cluj, în care a
spus textual că “ noi [maghiarii] nu ne putem permite să ne
purtăm în aceeaşi manieră cu ei [românii], decum s-au purtat ei
cu confraţii noştri unguri în timpul celor 22 de ani.”
Este un fapt interesant, că în gimnaziile maghiare
confesionale din Ardealul de Nord în timpul stăpânirii ungare
limba română a fost o disciplină obligatorie! Româna s-a
bucurat de acelaşi tratament, ca toate celelalte discipline, mai
mult, părinţii maghiari din Ardealul de Nord au cerut mărirea
numărului de ore de română ─ în particular sau în petiţii
adresate direcţiilor şcolilor ─ şi ore suplimentare pentru
copilul lor, slab cunoscător al limbii române (informaţie primită
de la regretatul profesor Balázs János).
În Ardealul de Sud au ajuns în închisori care evocau evul
mediu sute de maghiari (Kosztin 1989, 92). Folosirea limbii
maghiare a fost interzisă în birourile publice, în convorbirile
telefonice. Manifestările bisericeşti au fost suspendate.
Funcţiona un Oficiu Central de Românizare care a dat afară din
slujbă mulţi angajaţi maghiari de la poştă, căile ferate, etc.,
76
cărora li s-a interzis apoi să se angajeze. În toamna
anului 1942 au fost chemaţi în masă bărbaţi
maghiari sub arme, pe care i-au trimis apoi la front împreună cu
deţinuţi de drept public sau au fost puşi să lucreze, răbdând
foame, în lagăre de muncă. Ţărănimea ungurească a suferit de
confiscarea cerealelor “pentru necesităţile războiului”, şi
pământurilor. Conform procesului verbal din 7 ianuarie 1943 a
consiliului de miniştri ungar, începând din 30 august 1940 au
fost expulzaţi din Ardealul de Sud 150.000 de unguri (Kosztin,
94). Alte surse (Történelmi Atlasz [Atlas Istoric], Budapest,
1991, 92 hărţile I şi II) ne oferă o imagine mai nuanţată. Astfel,
în 1940 au venit în Ardealul de Nord 200.000 de maghiari din
Ardealul de Sud, plecând implicit din Ardealul de Nord 80.000
de maghiari în Ungaria. ─ În perioada anilor 1945 – 1952, în
urma refacerii frontierelor României, au plecat din Ardeal alte
200.000 de maghiari în Ungaria, majoritatea lor în perioada
1945 – 1947. ─ La aceste cifre se adaugă marea masă a
ungurilor ardeleni, care au părăsit ţara, împreună cu alte
minorităţi ─ şi chiar români. Nu există statistici privind
numărul maghiarilor care au părăsit România în epoca
Ceauşescu (în masă, începând cca din anul 1975), dar numărul
lor se poate estima la cel puţin 32 – 35 de mii de familii, deci
aproximativ 80 – 85 de mii de oameni.
Despre cei patru ani ai stăpânirii ungare din Ardealul de
Nord, propaganda a vînturat o sumedenie de date false încă pe
timpul lui Ceauşescu şi de asemenea şi după aceea, în presă,
televiziune şi cărţi. Drept completarea datelor de mai sus dăm o
scurtă sinteză a raportului comisiei mixte germano-italiene, de
la sfârşitul lui 1943. Comisia a ascultat în Ardealul întreg
plângerile populaţiei române şi maghiare. Cele mai importante
reclamaţii ale românilor în Ardealul de Nord (după Păcurariu
1988, 454 – 455, care referă la Dans la tourmente, Budapest,
1974, de Csatári Dániel): le lipsesc reprezentanţii care le să
apere drepturile; “măsurile de represalii, licenţierile de
funcţionari şi de salariaţi”, [...] “măsuri discriminatorii luate faţă
 77
de români chemaţi ïn serviciul militar,
simptomele flagrante ale situaţiei românilor din punct
de vedere economic şi al aprovizionării, ordonanţa de
expropriere privitoare la fondurile lor, obstacolele ridicate în faţa
liberei exercitări a muncii intelectualilor, regimul nedrept al
fiscalităţii şi exproprierile efectuate pe plan economic pe baza
ordonanţei 1440/1941 M.E.” Comisia propune guvernului
maghiar să ridice numărul şcolilor româneşti şi consideră
necesare convorbiri între cele două guverne, pentru soluţionarea
problemelor. ─ În Ardealul de Sud: “constrîngerile politice
exercitate asupra maghiarilor” discriminări în cazul celor
chemaţi la serviciu militar, “...frămîntările produse în rîndurile
lor printr-o serie întreagă de rechiziţii sau de alt fel, răul
tratament fizic, imposibilitatea situaţiei lor din punct de vedere
cultural, exodul lor masiv” (subliniere noastră).
Păcurariu aminteşte că locuitorii n-au îndrăznit să spună totul
─ faptul însă este valabil cel puţin în aceeaşi măsură pentru
Ardealul de Sud, ca şi pentru Ardealul de Nord.
În posesia datelor concrete, putem rectifica ceea ce a apărut
în raportul comisiei despre situaţia din Ardealul de Nord: 1.
Juristul dr. Mikó Imre, în calitate de intendent general al CASBI
(Fondul Imobilelor Româneşti Părăsite din Ardealul de Nord) s-
a îngrijit, de multe ori personal, de sigilarea şi păstrarea în
condiţii bune a locuinţelor şi caselor românilor plecaţi în
Ardealul de Sud, achitându-se de această sarcină mai
conştiincios ca oricare funcţionar de stat român! 2. La Ateliere
MÁV (Căile Ferate ale Statului Ungar) de reparare a
materialului rulant (locomotive şi vagoane) din Cluj, de pildă,
toţi românii rămaşi ─ neplecaţi în Ardealul de Sud, ─ au fost
menţinuţi în slujbă, deşi atelierele erau considerate
“intreprindere de război”, iar angajaţii mobilizaţi la locul de
muncă! 3. În perioada 1940 – 1944 funcţionau la Cluj două
licee de stat cu limba de predare exclusiv românească: Liceul
Gheorghe Bariţiu (director fiind regretatul profesor Dr. Józsa
János) şi Liceul C. Anghelescu, iar la Năsăud ─ până în anul
78
1943 ─ vechiul liceu românesc al regimentelor
române de grăniceri, (director fiind regretatul
profesor Dr. Pálffy Endre).
Aşadar, situaţia ungurilor a fost mult mai proastă în Ardealul
de Sud, decât cea a românilor sub stăpânirea maghiară între
1940 şi 1944, în Ardealul de Nord. Aceasta reiese şi din
raportul sus-menţionat al comisiei străine, nepărtinitoare.

România intră în război

În iunie 1941 mareşalul Ion Antonescu s-a înţeles cu
germanii la München, privitor la intrarea României în război:
(“Soldaţi români! Treceţi linia Prutului!”), ceea ce germanii
nici nu cereau atunci. Atâta vreme, cât armata germană repurta
victorii în război, statul român a luat parte la lupta îmotriva
Uniuni Sovietice cu forţe uriaşe. Armata română a ocupat
Bucovina, Basarabia şi Transnistria, unde, la ordinul lui
Antonescu, au fost ucişi mai multe sute de mii de evrei, fără
orice concurs al germanilor (vezi mai jos). În 1942 pe frontul de
est luptau 26 de divizii româneşti, dintre care 16 au fost
nimicite în luptele din jurul Stalingradului, iar majoritatea altor
şase divizii au pierit în Caucaz. “Participarea armatei române la
operaţiile militare pe teritoriul U.R.S.S. ─ participare hotărîtă de
generalul Antonescu singur ─ a adus ţării mari suferinţe”
(Giurescu, 779).

Exterminarea evreilor ordonată de mareşalul Antonescu şi

executată de autorităţile româneşti Primul pogrom a avut
loc la 1 iulie 1940 în oraşul Dorohoi, unde soldaţii regimentului
3 de grăniceri, conduşi de români din localitate şi organele de
poliţie, au împuşcat 52 de locuitori evrei (p. 37 în Martiriul
evreilor din România, 1991, din care am cules aceste date; dăm
în continuare numai numărul paginii de referinţă).
După venirea la putere a legionarilor, mii de evrei au fost
jefuiţi, maltrataţi, ucişi; locuinţele, şcolile, cimitirile lor au fost
pângărite sau distruse (43).
 79
Pogromul din Iaşi: la 29 iunie 1941, la Iaşi, şeful
poliţiei locale a raportat conducerii centrale a
poliţiei, iar prefectul ministrului de interne: noaptea s-a tras din
case particulare asupra trupelor germane şi române care treceau
prin oraş şi asupra unor clădiri (89-90).
Ca o măsură de reprimare, în aceeaşi noapte, soldaţi români
şi germani au omorât mai mulţi evrei. La crimele comise pe
străzile oraşului “au contribuit în mare măsură şi români
localnici, care au fost convinşi, că au tras comuniştii şi evreii
[asupra soldaţilor] şi au arătat ascunzişurile evreilor” (din
declaraţia şefului poliţiei din Iaşi, V. Leahu; Martiriul 102).
În numărul din 2 iulie 1941 al cotidianului Universul a apărut
un anunţ: “la Iaşi au fost executaţi 500 de comunişti evrei, care
au tras din case particulare asupra soldaţilor germani şi români “
Concluzia raportului ordonat de Ministerul de Interne, care
cuprindea rezultatele anchetei: la Iaşi trupele româneşti n-au
avut niciun rănit sau mort. Conform comandantului german
Hoffman au fost “aproximativ 20 de morţi şi răniţi germani”, nu
s-a permis însă verificarea acesteia. Autorii raportului presupun
pe baza acestora, că gloanţele au fost trase de legionari, din
arme de exerciţiu, cu scop provocator (şeful poliţiei Leoveanu;
108).
La 8 iulie 1941 mareşalul Antonescu a ţinut o cuvântare la
şedinţa Consiliului de Miniştri, din care cităm (140): “... eu sunt
pentru migraţiunea forţată a întregului element evreiesc din
Basarabia şi Bucovina, care trebuie azvîrlit peste graniţă. De
asemenea sunt pentru migraţiunea forţată a elementului
ucrainian, care nu are ce căuta aici în momentul acesta”.
“Îmi este indiferent dacă în istorie vom trece ca barbari.
Imperiul Roman a făcut o serie de acte de barbarie faţă de
orizontul contemporan şi a fost totuşi cel mai măreţ aşezămînt
politic”.
“Nu există în istoria noastră un moment mai favorabil”.
“Dacă este nevoie, să trageţi cu mitraliera”.

Transnistria
80
Una dintre multele procese verbale (Martiriul
142-143):
“Astăzi, 9 august 1941.
Noi, sublocotenent Heinrich Fröhlich Untersturmführer din
Marele Comandament al Unităţii din Chişinău, avînd sectorul
Cetatea Albă, m-am prezentat în comuna Tătăreşti, unde se află
un lagăr de evrei în număr de 451 (patru sute cincizeci şi unu)
sub comanda căpitanului de jand. Vetu Gh. Ioan din Leg. Jand.
Chilia Nouă, căruia i-am comunicat ord. dlui general Antonescu
de a-i executa imediat.
Subsemnatul căpitan Vetu Ioan, luînd cunoştinţă de ordinul
sus transmis, l-am adus la cunoştinţă dlui comandant al Legiunii,
care mi-a ordonat a executa acest ordin, urmînd a raporta.
Pentru care am încheiat prezentul proces verbal.
Untersturmführer ss FRÖHLICH Căpitan ss IOAN GH. VETU.”

Şi diplomatul american Franklin Mott Gunther a constatat, în

scrisoarea sa din 19 august 1941, emisă de la ambasada din
Bucureşti a SUA, că Ion Antonescu a fost cel care a dat primul
ordin pentru persecuţia evreilor ...”fapt este că el [mareşalul
Antonescu] a dat primul ordin în acest sens [este vorba de
´excesele sângeroase comise împotriva evreilor´] (vezi p. 5 a
Memorandumului” (Martiriul, 151; traducere din limba engleză.
In original, diplomatul american scrie “General Antonescu”, iar
în traducerea dată în Martiriul... se scrie greşit “guvernul
Antonescu”). Din scrisoarea aceasta mai cităm: “Pe aici se
aude că ziarele ungureşti vor lansa o campanie împotriva
României pe această temă. Ea va servi cel puţin ca să se aducă
situaţia în atenţia lumii occidentale, în România nefiindu-se nici
un corespondent american” (Martiriul, 153).

Raportul unui Hauptsturmführer SS german:

“După cum a comunicat astăzi directorul general Lecca 110.000
de evrei din Bucovina şi Basarabia vor fi evacuaţi în două păduri
din zona Bugului. Din cîte a putut el afla această acţiune trebuie
pusă în seama unui ordin al mareşalului Antonescu. Scopul
acţiunii este lichidarea acestor evrei.
 81
Bucureşti, 17 octombrie 1941. Semnătură
(indescifrabil) SS Hauptsturmführer”
(Martiriul 166; traducere din limba germană. ─ Directorul
general Lecca a fost emisarul guvernului în problemele
privitoare la evrei; 188).
Printre actele lui Lecca s-a găsit o notă, în care, printre altele,
se găsesc următoarele date despre evrei:
“La Odesa arşi de viu, în barăci: 10.000
La Odesa spînzuraţi ca represiune după explozia care a avut loc
în casa comandantului german de la Odesa: 25.000”
“Numărul evreilor împuşcaţi, spînzuraţi şi arşi pe acest
teritoriu , în total: 333.600” (Martiriul 186).

Pierderile României căuzate de război şi de deportări în

lagăre sovietice au fost uriaşe. Sute de mii din populaţia civilă,
în primul rând din Basarabia, au fost duse în Uniunea Sovietică,
în lagăre, de unde majoritatea nu s-a mai întors acasă. Cristescu
(191) dă următoarele cifre: ...”România a pierdut 1,100.000
oameni ─ civili şi militari ─ , dintre care pe front 794.562 de
militari ─ 92.620 morţi, 333.966 de răniţi şi 367.976 de
dispăruţi.” Această cifră este desigur mai mare cu cel puţin o
jumătate de milion de oameni. Nu este cunoscută soarta a
restului de cca 400.000 români, în majoritate probabil civili,
care au fost luaţi şi duşi în lagărele din Uniunea Sovietică. Mai
mult decât sigur, că şi cele trei categorii de cifre se cer a fi
corectate în urma unor cercetări ulterioare. Asociaţia Română
a Victimelor Represiunii Staliniste a publicat următoarele date:
în iunie 1940, după ce URSS a ocupat Basarabia, Nordul
Bucovinei şi Ţinutul Herţa, “peste 4.300 de cetăţeni civili au fost
asasinaţi şi 32.000 de ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi ai Armatei
Române au fost dezarmaţi şi predaţi sovieticilor.” În iunie 1941,
“peste 300.000 de cetăţeni români sau de alte naţionalităţi au
fost trimişi în gulagurile sovietice.” “Condiţiile erau inumane,
câte 70 – 100 de oameni închişi în vagoanele de marfă, fără
hrană şi fără apă. Cei bătrâni şi bolnavi au presărat drumul până
la punctele finale cu oasele lor. La fiecare oprire în câmp a
82
trenului se aruncau cadavre, care fie că erau
îngropate sumar, fie că erau lăsate în voia sorţii.”
“Un al doilea val de deportări s-a organizat între 1944 şi 1950,
când peste 250.000 de persoane au fost trimise în lagăr. Între
1950 şi 1964 alţi 300.000 de oameni aveau să fie strămutaţi,
pentru ca în 1965, 380.000 de români să fie constrânşi să
părăsească Basarabia, în locul lor fiind aduşi 528.000 de
colonişti de origine slavă”.1

26. România iese din război

La 23 august 1944 tânărul rege Mihai l-a arestat pe mareşalul
Antonescu şi întregul guvern. Sub conducerea generalului
Sănătescu s-a format un nou guvern, în care erau reprezentate
partidele istorice. Partidul comunist român avea la această dată
numai 1.150 de membri, dar mai mult de jumătate din aceştia
erau agenţi întruşi ai Siguranţei (RMDSz fehér könyv, [Cartea
Albă a UDMR] 1995, 21). În România partidul comunist n-a
avut priză în mase până în ultimele clipe ale războiului. Armata
a încetat rezistenţa împotriva ruşilor şi şi-a întors armele
împotriva germanilor. La 12 septembrie a fost semnat la
Moscova un tratat de armistiţiu, după care armata română a fost
obligată să ia parte la luptele împotriva germanilor (cu cca 15
divizii); pierderile sale sunt apreciate de istorici militari români
la 179.000 de soldaţi. Ardealul de Nord “sau partea mai mare”
a fost promisă României.

27. “Voluntari pentru Ardeal”

Şeful marelui stat major a ordonat deja în noaptea de 23
august, ca imediat să fie chemate sub arme batalioanele fixe
regionale pentru Transilvania. În acelaşi timp, comandantul
acestora a ordonat organizarea unor unităţi operative cu puşcaşi,
arme grele şi artilerie.

1
Vezi, de ex., ziarul România Liberă, 2000 06 24.
 83
La 30 august armata română a pornit
împreună cu armata sovietică spre Ardealul de
Nord. În acelaşi timp presa a dus cea mai sălbatică campanie de
propagandă “despre sângeroasele acţiuni ungare.” În fiecare
ziar au fost publicate cu regularitate cifre fantastice în legătură
cu românii ucişi de maghiari în perioada 1940 – 1944 în
Ardealul de Nord, dar au fost în stare să inventeze şi faptul, că
populaţia maghiară, concomitent cu trecerea frontului, omora în
număr mare paşnica populaţie românească şi pe soldaţii români
care intrau în localităţi. Moartea soldaţilor români căzuţi pe
front s-a pus deci pe seama populaţiei civile maghiare! În
această propagandă partidul ţărănist a luat parte din răsputeri;
unul dintre liderii săi, Mihai Popovici a declarat la Braşov, la o
adunare populară: “Românii au fost daţi afară din slujbă, au fost
ucise femei şi copii, întreaga mârşăvie a sufletului lor s-a întors
pe deplin împotriva românilor lipsiţi de apărare. Astăzi trebuie să
ne socotim cu ei” (RMDSz Fehér könyv [Cartea albă a UDMR],
40, notă).
Istoricul Ştefan Pascu, care după moartea lui Constantin
Daicoviciu (în 1973) a devenit istoricul de prim rang, “oficial”,
al României, a fost, în 1944, în Sibiu, comandantul unui
detaşament al voluntarilor. În ziarul România Nouă (Sibiu), din
8 septembrie 1944, a apărut următorul anunţ, sub titlul
“Voluntari pentru Ardeal”: “Detaşamentul Beliş-Sibiu se
înscrie la d-l Dr. Ştefan Pascu în str. Universităţii Nr. 20 în
fiecare zi între orele 8 – 12 şi 4 – 7. D-l Ştefan Pascu este
singura persoană numită oficial în calitate de comandant al
detaşamentului voluntarilor din Sibiu şi nimeni altul nu-şi poate
asuma această calitate” (citează RMDSz Fehér Könyv [Cartea
Albă a UDMR], 131). Pascu a strâns şi fonduri băneşti pentru
voluntari, precum şi pentru partidul şi gărzile lui Maniu.
Ziarul Desrobirea, editat la Sfântu Gheorghe, a publicat o
chemare, în numărul său din 20 septembrie 1944, a unui
comandant de detaşament voluntar, Gavril Olteanu din garda lui
Maniu, în care aţâţa împotriva maghiarilor; dezvăluie şi faptul
84
că gărzile voluntare conlucrează cu autorităţile
şi cu armata, precum şi faptul că Iuliu Maniu este
iniţiatorul acestor formaţii voluntare (RMDSz Fehér könyv
[Cartea albă a UDMR], 28). Acestea au strâns marea parte a
populaţiei civile, i-au dus în faţa judecătoriilor marţiale,
comandantul a rostit sentinţa, care a fost apoi executată de
subalternii săi. (Aţâţarea unor oameni simpli, necunoscători ai
realităţii, prin minciuni grosolane a ţinut şi ţine până astăzi de
tactica politicii şoviniste române ─ vezi evenimentele de la
Târgu Mureş, din martie 1990.)
Din amintirile unui ţăran din Aita Seacă:
“Mi se păstrează până la sfârşitul vieţii imaginea, cum venea
băiatul lui Szép Albert, mama şi tatăl său au fost în căruţă, morţi.
Copilul să tot fi fost de vreo 15 – 16 ani. Cu două văcuţe,
aducându-şi mama şi tatăl mort ïn căruţă, venea spre noi şi îşi
ştergea nasul şi îi curgeau lacrimile... Îşi ducea mama şi tatăl ca
să-i înmormânteze, fiindcă s-a dat poruncă, că fără clopot şi
preot ─ preotul nici nu era acasă ─ aceştia trebuie curăţaţi de
pe faţa pământului” (RMDSz Fehér könyv [Cartea albă a
UDMR], 125).

Populaţia nevinovată a numeroase sate maghiare a fost

expusă acestei barbarii; ungurii au fost omorâţi cu miile.
Afară de crime, mai multe zeci de mii de unguri au fost duşi
în lagăre de internare, unde deţinuţii mureau pe capete în
condiţii inumane. Dintre lagărele de internare, cele mai
groaznice condiţii au fost în cel de la Feldioara (la nord de
Braşov); Tg. Jiu, Focşani, Beiuş, Timişoara, Hălmăgel, Lugoj
au fost celelalte localităţi, în care au existat lagăre. Autorităţile
româneşti au predat foarte mulţi alţi bărbaţi maghiari armatei
sovietice, pe motiv că au fost “partizani”. Dintre aceştia cei mai
mulţi au fost transportaţi în lagărele sovietice ale morţii. După
procesele verbale ale Uniunii Populare Maghiare, în toamna
anului 1944 au fost prinşi în Ardeal 40.000 de bărbaţi maghiari,
(numai la Cluj, 3.200, în ziua de 14 octombrie 1944).
 85
Majoritatea acestora au murit în deportare şi
internare. Această cifra însă a fost mult mai mare
în realitate; cei care au întocmit aceste procese verbale n-au
putut afla de toate crimele de acest fel (RMDSz Fehér könyv
[Cartea albă a UDMR], 31).
La 12 noiembrie 1944, conducerea militară sovietică a dat
ordin administraţiei militare româneşti să părăsească Ardealul
de Nord. În ordin se motivează măsura şi se face aluzie la
atrocităţile comise de gărzile lui Maniu, principalul motiv a fost
însă că această administraţie şi trupele de voluntari au pătruns în
Ardeal fără aprobare sovietică. Tratatul de armistiţiu a prescris
în mod expres administraţie românească civilă.
La 16 noiembrie guvernul român a dizolvat gărzile lui
Maniu. Maniu a dat publicităţii această dispoziţie la o mare
adunare din Bucureşti; în cuvântarea sa “a adus mulţumiri”
acestor unităţi militare, care “s-au achitat de datoria lor
patriotică.” ─ Acţiunea “voluntarilor pentru Ardeal” a purtat o
puternică amprentă de răzbunare asupra populaţiei maghiare
civile, nevinovate şi lipsite de apărare, pentru “răpirea de 4 ani a
teritoriului Ardealului de Nord”.

28. Ardealul de Nord autonom

Între 14 noiembrie 1944 şi 13 martie 1945 s-a format în
Ardealul de Nord un regim autonom, care a asigurat egalitatea
poporului român şi maghiar în exercitarea puterii de stat.
Corpul Consultativ al Ardealului de Nord a îndeplinit de fapt
funcţia unui guvern provizoriu de coaliţie. În acest for au fost
reprezentate: Uniunea Democratică a Românilor Ardeleni cu
12 membri, comuniştii, social-democraţii, Uniunea Populară
Maghiară şi Sindicatele cu câte şase membri, Frontul Plugarilor
cu patru membri, precum şi Uniunea Patriotică, Uniunea
Populară Democratică Evreiască, şi Blocul pentru Apărarea
Poporului cu câte un membru (Történelmi Magazin [Magazin
Istoric], 1999, anul IV, 5).
86
Membrul Comisiei Juridice, Bernád Ágoston,
a formulat obiectivele propuse de acest for:
asigurarea autoguvernării administrative a acestei părţi de ţară;
oglindirea procentajului naţionalităţilor; şi folosirea, în afară de
româna, a limbii maghiare şi germane ca limbă de stat.

29. Venirea la putere a Partidului Comunist

Stalin a permis la 9 mai 1945 introducerea administraţiei
româneşti civile în Ardeal cu condiţia ca regele să accepte un
guvern de stângă. În fruntea acestuia a stat avocatul din Deva,
Petru Groza, cu faima unor sentimente filomaghiare, care a
promis toate drepturile minorităţilor, până şi “volatilizarea
frontierelor” (Történelmi Magazin [Magazin Istoric], 1999,
anul IV, 5).
În primăvara lui 1945 şi-a deschis porţile la Cluj
universitatea maghiară; facultatea de medicină şi farmacie a fost
însă mutată la Târgu Mureş. În această perioadă exista o relativă
libertate, ziarele ungureşti puteau scrie despre toate prejudiciile
şi leziunile aduse intereselor minorităţii maghiare, până şi
despre sângeroasele atrocităţi ale gărzilor lui Maniu.
Uniunea Sovietică trata România ca o ţară învinsă. Au fost
demobilizate mari unităţi de luptă, între care zece divizii de
infanterie; acesta fiindcă mareşalul Malinovski “nu avea
siguranţă, nu avea încredere în armata română” (după afirmarea
generalului Gheorghe Mihail la 15 octombrie 1944, citată de
Cristescu, 191). În primăvara lui 1945 au fost dezarmaţi soldaţii
şi ofiţerii însărcinaţi cu paza obiectivelor militare şi a altor
edificii publice din Bucureşti (Cristescu, 194).
În aceeaşi perioadă a fost înfăptuită reforma agrară; au fost
expropriate toate proprietăţile funciare de peste 50 de hectare, în
total 1,468.000 de hectare (Cristescu, 194). De la germani au
fost confiscate toate pământurile (Straka, 1970, 428). Germanii
au fost trataţi pe baza principiului vinovăţiei colective, de popor
 87
care se făcea vinovat în ansamblul său pentru
iniţierea războiului.
Partidul Comunist, secretarul căruia a devenit în octombrie
1945 Gheorghe Gheorghiu-Dej, şi-a făcut auzit cuvântul tot mai
mult în treburile ţării. Comuniştii au ocupat posturile de
conducere din provincie. La alegerile din noiembrie 1946, după
părerea lui Cristescu (1995, 196), “în mod grosolan falsificate”,
Frontul Naţional Democrat (FND) a primit 68.12% a voturilor;
Partidul Ţărănesc al lui Maniu a câştigat 12.62%. Uniunea
Populară Maghiară avea dreptul să trimită în parlament 29 de
deputaţi.
Tratatul de pace a fost semnat la 10 februarie 1947 la Paris.
Retrocedarea întregului Ardeal de Nord României a fost voinţa
lui Stalin, aceasta fiind interesul lui: pentru noua anectare a
Basarabiei voia să ofere o compensare României, pentru a uşura
introducerea comunismului în ţară. Puterile occidentale vorbeau
de o luare mai exactă în considerare a frontierelor în funcţie de
situaţia demografică, dar nu vroiau să contravină voinţei lui
Stalin.
Uniunea Populară Maghiară, cu cei 400.000 de membri ai
săi a fost reazemul principal al guvernului lui Groza. Cel puţin
în prima perioadă puteau să fi fost mulţi, care credeau cu
adevărat, că socialismul va rezolva antagonismele seculare
româno-maghiare. ─ În conducere însă nu Kurkó Gyárfás, Mikó
Imre şi alţi oameni de caracter au fost dătători de ton, ci
elementele oportuniste. Kurkó Gyárfás a fost un maistru-
meseriaş braşovean, care se considera comunist, dar a rămas
fidel bisericii sale catolice; în comunitatea catolică din Braşov a
împlinit funcţia de intendent general. El a fost cel care a
convocat pe data de 10 mai 1946 la Braşov conferinţa
economică naţională a Uniunii Populare Maghiare, având ca
scop refacerea economiei maghiare din Ardeal, destrămate,
devastate. La această conferinţă a declarat: “Un popor devine
mare prin puritatea sa morală, conştiinţa sa politică şi puterea sa
88
economică” (Beke György, Székely Nép
[Poporul Secui], 5 – 6 martie 2000).
În “mai 7 – 18. Se desfăşoară la Bucureşti procesul grupului
de criminali de război, în frunte cu Ion Antonescu. Principalii
criminali de război, în frunte cu Ion şi Mihai Antonescu, sînt
condamnaţi la moarte şi executaţi la 1 iun. 1946” (IRD, 1971,
392; Cristescu, 196).
În 1947 a fost dizolvat Partidul Ţărănist, iar conducătorul
său, Iuliu Maniu, întemniţat. La sfârşitul anului a fost silit să
abdice regele Mihai, care apoi a părăsit ţara. Partidul comunist a
dobândit puteri depline în România şi a fost proclamată
Republica Populară Română.
În principiu, în ţările-satelit ale Uniunii Sovietice au avut loc
aceleaşi evenimente, deşi la început, în România, într-un ritm
ceva mai susţinut: partidul social-democrat este contopit cu
partidul comunist, noul parlament, Marea Adunare Naţională
votează constituţia de tip sovietic (cuprinzând şi garanţii
formale obligatorii ale drepturilor minorităţilor); băncile şi
fabricile sunt naţionalizate (mai târziu au trecut în proprietatea
statului şi multe locuinţe particulare); crearea comisiei de stat al
planificării; reforma învăţământului: naţionalizarea şcolilor,
desfiinţarea şcolilor confesionale şi suprimarea treptată a
învăţământului minoritar; “unificarea” bisericii greco-catolice
cu cea greco-orientală, ortodoxă (de fapt, desfiinţarea ei); mari
investiţii industriale, finanţate în bună parte cu mijloacele
materiale luate de la ţărani (câtuşi de puţin raţionale sub aspect
economic); re-educare ideologică, ţintind în primul rând
tineretul. Este chemată la viaţă organul de siguranţa statului
(securitatea).
Episcopul catolic Márton Áron a protestat la guvernul Groza
pentru desfiinţarea treptată, dar evidentă a reţelei şcolare
maghiare din Ardeal ─ motiv, pentru care este condamnat la
închisoare (după expresia presei contemporane) ca “principalul
reprezentant al reacţiunii clericale în ţara noastră.” În partidul
comunist începe o luptă internă, în cadrul căreia este schimbat
 89
şi întemniţat ministrul justiţiei, Lucreţiu
Pătrăşcanu (la ordinul lui Gheorghiu-Dej, în 1954
este executat). În 1952 este exclus din partid şi închis Ana
Pauker şi Vasile Luca şi prin aceasta este îndepărtată fracţiunea
filo-sovietică, moscovită. Uniunea Populară Maghiară eset
dizolvată, conducătorii săi pedepsiţi cu închisoarea. În urmă
torturilor Kurkó Gyárfás îşi pierde minţile încă înainte de a fi
condamnat; din temniţă iese ca alienat mintal. Scapă din
închisoare în 1956 şi nu peste mult moare.
Colectivizarea agriculturii (“transformarea sa socialistă”)
începe la începutul anilor ´50, printr-o campanie de agitaţie
susţinută împotriva chiaburilor. În principiu, a fost considerat
chiabur cel care a avut mai mult de 25 de hectare, şi îşi lucra
pământul cu zileri sau alţi lucrători agricoli, în schimbul unei
plăţi. În realitate însă calitatea de chiabur a fost hotărâtă în mod
arbitrar de activişti locali.
Cităm dintr-o amintire: “Au fost gospodari buni ─ aceasta a
fost singura lor vină.” “Acasă a fost lansată lozinca luptei de
clasă.” “Oameni cărora nu le plăcea să lucreze, umblau prin
sate, ei au fost cadrele de conducere de tip nou” (Kuláksors
[Soarta chiaburilor] 1999, 117-118).
Acest tip de oameni, în calitate de “activişti”, au pus mâna pe
conducerea satelor. Cei pe care ei i-au consemnat pe listele de
chiaburi, au fost anunţaţi, că sunt înafara legii. Pentru
persecutarea şi întimidarea lor au fost folosite cele mai diferite
metode. “Impozitul chiaburilor” a fost mai ridicat, decât
impozitul obişnuit, tot aşa şi obligaţia, cota obligatorie, dată
statului; uneori atât de mare, încât era imposibil de plătit sau
achitat. Oamenii puterii veneau deobicei noaptea şi l-au dus pe
capul familiei la anchetă, ceea ce a însemnat de cele mai multe
ori, mai degrabă, bătaie şi torturi. Mulţi trebuiau să efectueze
muncă silnică, alţii au ajuns în închisori, de unde mulţi nu s-au
mai întors acasă. După Cristescu (1995, 201) în prima etapă a
colectivizării au fost închişi 80.000 de ţărani. Familiile
“chiaburilor” au fost de multe ori scoşi şi din locuinţa lor. Prin
90
aceste metode au vrut să realizeze colectivizarea,
împotriva căreia protesta majoritatea ţăranilor (nu
numai “chiaburii”).
“Garantarea constituţională a tuturor drepturilor cetăţeneşti nu i-
a împiedicat pe comunişti să organizeze o teribilă represiune
căreia aveau să-i cadă victimă 500.0000 de persoane”
(Cristescu, 200).
“Teroarea dezlănţuită împotriva opoziţiei, ori de unde ar fi venit
şi oricum s-ar fi exprimat, a condus la constituirea unor şantiere
de muncă, veritabile lagăre de concentrare şi exterminare,
precum cel al canalului Dunăre ─ Marea Neagră (unde au fost
reţinuţi zece de mii de deţinuţi), şi la experimentul reeducării prin
violenţă, de la Piteşti” (Cristescu, 201).
Desigur, colectivizarea a lovit în întreaga ţărănime a ţărilor
Europei de Est. Aici este locul să reamintim, că la începutul
anilor ´30, în vederea creării de colhozuri, Stalin a dus în
deportare, în părţile nordice ale Uniunii Sovietice, mase întregi
de ţărani ucrainieni, unde, de frig şi de foame au murit cei mai
mulţi, iar în Ucraina Stalin a produs o foamete artificială. După
destrămarea Uniunii Sovietice, istoricii ucrainieni au constatat
că numărul celor ucişi astfel este între 9 şi 11 milioane.
Sub tirania sovietică a suferit şi gemut fiecare cetăţean al
României. A fost atacată şi cultura şi tradiţiile naţiunii române.
“Abandonarea valorilor naţionale şi a tradiţiei culturale româneşti
în adoptarea manualelor sovietice, în învăţământ, sau în sinteze
precum istoria R.P.R., sub redacţia lui M. Roller, complet
falsificată de slavism şi sovietism.” ─ “Vechea structură a vieţii
spirituale româneşti a fost distrusă şi, în această situaţie,
numeroase discipline ştiinţifice, cu deosebire sociologia,
economia, statistica, dar şi filosofia şi istoria, altădată ilustrate
strălucit, au fost reduse la o dependenţă strictă faţă de politică şi
ideologie” (Cristescu, 202).
În primăvara anului 1955 şi România a semnat tratatul de la
Varşovia, alături de Uniunea Sovietică şi celelalte ţări-satelite.
În iulie 1956 ţara a devenit şi membru a UNESCO.
 91
În martie 1953, după moartea lui Stalin, au
început mari schimbări şi în ţările-satelit. Atmosfera
politică s-a destins şi în România, deşi în conducerea statului n-
au intervenit modificări importante.

30. Consecinţele revoluţiei anticomuniste maghiare

de la 23 octombrie 1956 în România
Evenimentele sale au fost urmărite cu un viu şi încordat
interes de ţara întreagă. Exprimându-şi solidaritatea cu
revoluţionarii unguri, a organizat demonstraţii şi studenţimea
română. La Institutul Politehnic din Timişoara au fost anchetaţi
mai multe sute de studenţi şi condamnaţi mai mult de cincizeci;
studenţii universităţii din Bucureşti “şi-au dat întâlnire în faţa
statuii lui Mihai Viteazul şi în semn de doliu purtau cocărzi
negre” (Durandin 1998, 364). Scriitorul Paul Goma a fost
arestat pentru prima dată, fiindcă şi-a manifestat solidaritatea cu
revoluţia ungară. Din amintirile lui: “Pe străzi, în magazine, pe
tramvaie s-au discutat cu voce tare evenimentele din Ungaria ...
tot mai des se puteau auzi astfel de întrebări: ´Ei, şi noi? Noi nu
suntem în aceeaşi situaţie ca ungurii?” (Durandin 1998, 365).
Demonstrau studenţii maghiari de la Universitatea Bolyai din
Cluj şi de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu
Mureş.
Conducerea statului român, după înăbuşirea revoluţiei
ungare, a început o persecuţie a maghiarilor, care a durat mulţi
ani. Dimensiunile acestei persecuţii stârnesc bănuiala, că scopul
ultim a fost lichidarea intelectualităţii maghiare. În prima etapă
a prigoanei au fost afectaţi cca 10.000 de oameni (Kosztin
1998, 133), sub pretextul “simpatiei cu revoluţia ungară” sau
pe baza activităţii sau părerii exprimate în zilele critice. Cei mai
de vază membrii ai intelectualităţii maghiare din Ardeal ─
profesori universitari, scriitori, artişti plastici, actori, ziarişti ─
au fost condamnaţi la mulţi ani închisoare sau la muncă silnică
92
efectuată la canalul Dunărea – Marea Neagră;
în condiţiile inumane au murit foarte mulţi.
În cartea sa apărută în 1998, Kosztin Árpád relatează datele
amănunţit, dând şi nume. Aici avem spaţiu doar pentru câteva
exemple: la Timişoara, fiind acuzaţi de “conjuraţie antistatală”
au fost condamnaţi la moarte şi executaţi nouă unguri şi un
român. ─ La 15 martie 1957, organizaţia EMISz (Societatea
Tinerilor Maghiari din Ardeal) a depus coroane şi jerbe de flori
la coloana memorială din Albeşti, a revoluţiei de la 1848-1849.
Pentru acest motiv acuzatul principal a fost condamnat la 25
de ani, alţi 22 acuzaţi la 20 de ani, 14 oameni la 18 ani
închisoare cu regim sever, şi 40 de oameni la închisoare între
5 şi 15 ani (Kosztin 1998, 135).
Jumătatea preoţimii unitariene din Depresiunea Baraoltului şi
din valea Homorodului împreună cu familiile lor, a fost
condamnată la mulţi ani închisoarea pe motivul “organizării
[ilegale] şi sprijinirea unor elemente duşmănoase” (Kosztin
1998, 136).
Fireşte, au existat şi printre români unii, care au
îndrăznit să-şi spună părerea. Ioan Popa, muncitor la
intreprinderea Balanţa, a afirmat deschis, că este de acord cu
obiectivele revoluţiei şi luptei de eliberare ungare; din acest
motiv a fost condamnat la mai mulţi ani închisoare. “Şi după
eliberarea sa a afirmat ferm necesitatea prieteniei româno-
maghiaro-germane în Ardeal. Până la urmă ... a dispărut fără
urme. Pe veci!” (Kosztin 1998, 141, pe baza unei informaţii a lui
Bartis Ferenc).
După Bartis Ferenc, numărul “maghiarilor din România şi
Ardeal arestaţi şi condamnaţi, întemniţaţi şi executaţi” în timpul
şi după revoluţia maghiară din 1956 este de cca 37.000
(Kosztin 1998, 141).
În 1959 a fost desfiinţată universitatea maghiară din Cluj.
Putem trece în revistă aici doar sumar, că membrii
comunităţii evreieşti din România, dintre care şi până atunci au
 93
emigrat mulţi, după 1956 au părăsit ţara în mase,
astfel încât astăzi numărul lor este cu mult sub
10.000.
Dintre saşii, şi şvabii din Banat foarte mulţi au fost
expulzaţi deja după război sau trimişi în lagărele morţii din
Uniunea Sovietică. Cam după 1965 a început emigrarea lor în
masă în Germania (federală, mai întâi); pentru că a “permis”
acest lucru, Ceauşescu a primit sume mari de la guvernele
(vest)-germane. Ardealul a suferit o pierdere catrastrofală sub
toate aspectele ─ economic, social, cultural ─ prin plecarea
din ţară a saşilor. În 1990 au fost politicieni români, care au vrut
să-i cheme înapoi pe saşi, dar în realitate nu s-a întâmplat nimic.
(Când plecau, cântau “Siebenbürgen, süsse Heimat” ─
strămoşii lor erau locuitori ai Ardealului de 700 de ani.)

31. În epoca Ceauşescu (1965 – 1989)

întreaga populaţie a României a trăit sub o grea, apăsătoare
oprimare, încercări şi nevoi, care se agravau mereu. Viaţa
minorităţilor a fost şi mai amară prin presiunea crescândă a
atmosferei şovine făţişe. În oraşele cu majoritatea maghiară din
Ardeal au fost aduşi în masă români din Vechiul Regat; prin
dispoziţii aduse împotriva şcolilor maghiare tot mai mulţi tineri
maghiari au fost forţaţi să meargă în şcoli româneşti, funcţiona
cenzura şi în ultimii ani chiar şi în textul maghiar al ziarelor şi
cărţilor numele tuturor satelor şi oraşelor se putea scrie numai în
limba română. Enumerarea faptelor negative s-ar putea continua
încă îndelung. Foarte mulţi maghiari au părăsit ţara, în masă,
mereu crescândă, începând aproximativ din 1975.

32. Căderea lui Ceauşescu în decembrie 1989

a însemnat o adevărată eliberare de sub jugul unui regim
inuman. După 22 decembrie numeroase declaraţii şi alte
manifestări ale unor politicieni români a subliniat necesitatea
întelegerii cu naţionalităţile, adevărata egalitate în drepturi
94
pentru toţi cetăţeni. Neîndoelnic, aceasta a fost
concepţia poporului român, a majorităţii românilor
ardeleni. Conducerea de la Bucureşti însă a fost de altă părere.
Ca de atâtea ori în cursul istoriei, şi acum a fost dirijată de sus
duşmănia împotriva naţionalităţilor ─ deci în primul rând
împotriva maghiarilor. Maghiarii din Târgu Mureş au fost
atacaţi la 21 martie 1990 de ţărani români din Hodac şi Ibăneşti-
Pădure beţi, induşi în eroare şi dezinformaţi prin minciuni
grosolane şi sfruntate. Azi este deja un fapt cert că toate acestea
s-au întâmplat cu cunoştinţa şi chiar consimţământul
preşedintelui Ion Iliescu. Răspunderea grevează asupra noilor
posesori ai puterii.
Continuă şi falsificarea istoriei. La descrierea căderii lui
Ceauşescu istoriografia omite cauza care a provocat răscoala şi
fără de care Ceauşescu n-ar fi căzut. Astfel de exemplu, dintr-un
manual apărut în 1995 (şi retipărit în 1997; Cristescu 1997,
207) au fost omise următoarele fapte: la 24 iunie 1989 Tőkés
László, preotul congregaţiei reformate din Timişora, declară în
televiziunea maghiară, că maghiarii din Ardeal sunt expuşi unei
românizări forţate şi au ajuns în ultima etapă de pericol cultural.
După această declaraţie securitatea îl observă continuu şi este
expus la tot felul de şicane. Se stârneşte însă şi atenţia opiniei
politice mondiale. ─ 12 septembrie, Timişoara: este ucis
Újvárosi Ernő, una dintre personalităţile proeminente ale
confesiunii reformate din Timişoara ─ în mod indirect Tőkés
este ameninţat cu moartea. ─ 15 decembrie: securitatea vrea să-
l ducă pe Tőkés din locuinţa sa din Timişoara. Adunarea
credincioşilor săi împrejmuie în masă clădirea. În cursul serii se
alătură şi români mulţimii maghiare reformate. ─ 16
decembrie: mai multe mii de oameni din oraş se alătură
demonstranţilor. Pentru prima dată se poate auzi scandând
lozinca: “Jos Ceauşescu! Libertate, Democraţie!” ─ 17
decembrie: în zorii zilei securitatea îl ridică pe Tőkés László şi
familia sa. Altă demonstraţie cu o mulţime şi mai numeroasă.
Armata îi întâmpină pe demonstranţi. Rafale de focuri toată
 95
dupămasă, până târziu, la miezul nopţii ─ mai
multe sute de morţi şi răniţi. ─ 20 decembrie: se
declară stare de urgenţă, dar muncitorimea Timişorii din mai
multe uzine iese pe străzi cu steaguri, din care a fost tăiată
stema comunistă a ţării. Refuzând îndepliniera ordinului, armata
trece de partea mulţimii. ─ 22 decembrie, Bucureşti: La
marea adunare convocată de Ceauşescu, mulţimea întâmpină, în
loc de aplauze, cu strigăte ameninţătoare pe conducător:
“Timişoara! Timişoara!!”
Astfel a căzut Ceauşescu, producându-se în România, cu
23 ani mai târziu, aproape exact aceleaşi evenimente de
destrămare a modelului politic şi economic al “socialismului
existent”, care au avut loc în octombrie 1956 în Ungaria.

33. Spre viitor în cunoştinţa trecutului

Sinteza noastră a fost întocmită pe baza unor surse autentice.
Din cauza dimensiunilor reduse, fireşte, ea nu poate oferi un
tablou de ansamblu, cititorul însă se poate informa mai pe larg
în legătură cu unele probleme concrete, din lucrările citate şi
înşirate în lista bibliografică. Am prezentat falsitatea
istoriografiei determinate de politică, politică de stat oficială în
era comunistă, care domneşte încă şi la începutul secolului al
XXI-lea. Această istoriografie falsifică fapte fundamentale. O
astfel de problemă de bază este originea poporului român şi
continuitatea sa la nord de cursul inferior al Dunării (şi în
Ardeal), neîntrerupt din vremea Daciei romane. Pornind de la
aceasta, îi descrie pe maghiari, ca ei fiind “un element
invadator, asupritor, străin” în Ardeal.
Subliniem, că această tendinţă n-a fost niciodată exclusivă în
România şi nu este singura dominantă nici astăzi (vezi mai
jos!). Poporul român mai curând ori mai târziu trebuie să
privească realitatea în faţă: dacii n-au fost strămoşii lor; limba
română a luat fiinţă prin faptul, că un străvechi popor de păstori,
trăind în imperiul roman, care a dăinuit 600 de ani pe Peninsula
96
Balcanică, a adoptat limba latină. Vorbitorii
acestei limbi au început să migreze la nord de cursul
inferior al Dunării în jurul anului 1100 d.Chr. Ungurii au
început să se aşeze în Ardeal ─ în primul rând în Bazinul
Transilvaniei şi văile cursurilor de apă ─ în jurul anului 900
d.Chr. Regatul Ungariei a fost fondat de Ştefan cel Sfânt în
1000 d.Chr., şi Ardealul a fost de la bun început parte integrantă
regatului. Saşii au fost colonizaţi de regii Ungariei între 1150 şi
1250. În număr mai important românii au început să vină în a
doua jumătate a secolului al XIII-lea pe părţile Carpaţilor
Meridionali şi mai târziu ale Munţilor Apuseni; apoi au venit în
Ardeal secole de-a rândul din Muntenia şi Moldova. ─ Primele
formaţii statale româneşti s-au născut la începutul secolului al
XIII-lea în Muntenia.
Istoriografia falsă retroproiectează ideea relativ nouă a
unităţii naţionale româneşti în secolele al XV – XVI-lea şi nu
vorbeşte de faptul că istoria celor două voievodate româneşti ─
Muntenia şi Moldova ─ a fost mult prea diferită, s-au dezvoltat
sub influenţe culturale deosebite, ceea ce a avut ca rezultat
apariţia unor diferenţe esenţiale. Luptau împotriva dominaţiei
turceşti ambele, dar şi unul împotriva celuilalt.
Istoriografia inflenţată de criteriile de astăzi ale politicii
prezintă antagonismul nobili – iobagi ca un antagonism
naţional maghiar – român, ceea ce induce în eroare. În sistemul
feudal creat în evul mediu şi care a durat până în secolul al
XIX-lea, nu limba şi nu apartenenţa etnică a fost factorul
determinant al statutului sociale, ci apartenenţa socială. În
Ardeal, parte a Regatului Ungariei şi mai târziu independent,
elementele constitutive ale statului au contat a fi nobilii naţiunii
maghiare, secuieşti şi săseşti. În societatea statelor şi ordinelor
iobagii au fost subordonaţi nobililor în Europa întreagă.
Maghiarii şi românii care n-au fost nobili, au aparţinut acestei
categorii. Românii care au dobândit nobilitate, beneficiau de
drepturi egale cu ceilalţi nobili.
 97
În cursul istoriei exploatarea iobagilor în
voievodatele române a fost foarte puternică, mai ales
în perioada ocupaţiei turceşti; mult mai puternică ca în Ardeal
(sau celelalte părţi ale Europei). În urma acestei exploatări,
secole de-a rândul mase mari au emigrat în ţările învecinate, în
primul rând în Ardeal. Astfel s-a format aici majoritatea
românească; în jur de anul 1700 jumătatea populaţiei a fost
românească, conform unor statistici bisericeşti româneşti.
În ciuda afirmaţiilor propagandei şi de mai demult, situaţia
românilor în Monarhia Austro-Ungară (1867 – 1918), graţie
politicii liberale a guvernelor maghiare, este în general bună; în
comparaţie cu situaţia românilor atât din Serbia cât şi din Rusia,
şi cu situaţia minorităţilor în regatul român ─ mult mai bună.
În schimb, după 1920 economia, sistemul şi reţeaua şcolară,
instituţiile culturale ale maghiarilor ardeleni au fost expuse unei
asupriri crâncene, scopul căreia ─ nu prea camuflat ─ a fost
românizarea. Această românizare forţată s-a amplificat şi
intensificat în perioada comunistă, mai ales în era lui
Ceauşescu. Faptul este trecut sub tăcere de istoriografia
românească de astăzi.
Cercuri şi organizaţii influente duc şi astăzi o susţinută
propagandă, cu afirmaţii născocite, ca de ex. că “ungurii au ucis
români” după schimbarea puterii din 1989, şi în lunile
următoare în Secuime “au maltratat şi expulzat numeroşi
locuitori români nevinovaţi” (raportul “Har-Cov”). În realitate,
în primul caz au fost omorâţi nu români, ci ofiţeri de securitate
urâţi în toată ţara ─ şi ofiţeri maghiari ─ de cetăţeni
înfuriaţi, iar în raportul Har-Cov este vorba de maltratări
inventate de martori falşi.
De crimele în masă săvârşite în rândurile populaţiei civile
maghiare nevinovate şi lipsite de apărare, de “formaţii
voluntare” care au pătruns în Ardeal în toamna anului 1944 ─
ca să amintim numai un singur exemplu ─ aici nu se vorbeşte.

Înainte şi după 1920

98
Aservirea şi punerea istoriei în slujba politicii
este cu totul altfel judecată sub aspect moral atâta
vreme, cât a servit lupta pentru emanciparea românilor în
Ungaria. În vremea aceea scopul a fost câştigarea unor drepturi
egale.
Situaţia este esenţialmente schimbată după 1920. Originea
daco-romană, deci afirmarea caracterului indigen este folosită
după crearea României Mari pentru scopurile luptei împotriva
grupurilor etnice neromâneşti. Propaganda care îi zugrăveşte pe
maghiari drept un popor cotropitor şi acuzele lipsite de temei
servesc acelaşi scop. Iar afirmarea unităţii tuturor românilor este
o armă de propagandă utilă în mâinile Bucureştilor pentru
justificarea puterii sale asupra întregii ţări.
Distorsionarea istoriei nu aduce decât ruşine pe capul întregii
clase a istoricilor. Iar în sufletul poporului român minciunile
inventate stârnesc ură împotriva unor oameni nevinovaţi. O
astfel de propagandă este astăzi penalizată în Europa
Occidentală prin lege (“aţâţare de ură împotriva unui grup
etnic”).
Istoriografia unilaterală nu este singură în România
Această istoriografie subordonată politicii nu vorbeşte cu
prea multă plăcere de faptul, că au existat totdeauna savanţi
români, care în munca lor au avut în faţă numai adevărul
ştiinţific obiectiv, fără a lua în considerare idei politice. În
problema originii limbii (şi a continuităţii dacoromâne) amintim
în primul rând lucrarea fundamentală a lui Ovid Densusianu
(1873 – 1938): Histoire de la langue roumaine [Istoria limbii
române], 1901, în care prezintă sorgintea balcanică a limbii.
Alexandru Philippide (1859 – 1933), în impunătoare sa lucrare
(Originea Românilor I-II, Iaşi, 1923, 1927) a negat
continuitatea românilor pe teritoriul fostei Dacii. Dintre istorici
amintim activitatea cuprinzătoare a lui Petre P. Panaitescu
(1900 – 1967): “Panaitescu poate fi considerat cel mai eminent
reprezentant al istoriografiei române moderne. Orizontul său
larg, strădania sa pentru obiectivitate, veleităţile sale de scriitor îl
 99
ridică în egală măsură deasupra
contemporanilor săi.” (Aceste fraze sunt citate şi
de Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, 250).
“Deja la începutul carierei sale şi-a dat seama de singura cale a
înţelegerii adevărate a istoriei române, necesitatea aprofundării
în istoria popoarelor vecine şi a consacrat mulţi ani studiului
raporturilor polonezo-române” (Makkai László, Hitel, II, 390).
Am amintit mai sus opera lui Panaitescu despre însemnătatea
istorică a lui Mihai Vitezaul. La congresul de istorie de la Sibiu
din 1929 “el putea spune în numele contemporanilor săi, că
´eliberându-se de obligaţia ca să popularizeze ideea unităţii
naţionale deja realizate ─ ca norocul, ─ istoricii se pot de
acum aprofunda în studiul raţiunii noastre de a fi, studiul vieţii
noastre culturale, economice şi sociale, lăsând la o parte orice
alt scop în afara scrutării adevărului” (citează Makkai, Hitel II,
385).
Revista Istorică Română, periodicul apărut cu doi ani mai
târziu, a luat o direcţie nouă, condamnând printre altele
activitatea lui Nicolae Iorga, arătând numeroasele sale
inexactităţi, contradicţii, treceri sub tăcere, afirmaţii
neadevărate, prezentarea unor ipoteze drept realitate, faptul că
n-a luat în considerare influenţa maghiară care s-a exercitat
asupra poporului român.
Trebuiau să treacă aproape şaptezeci de ani, până un istoric
român consideră din nou, în public, cercetarea adevărului o
metodă de cercetare a istoriei şi a istoriografiei. Profesorul de
istorie Lucian Boia de la Universitatea din Bucureşti propune
reîntoarcerea la înaltul nivel de odinioară al ştiinţei româneşti
a istoriei, prin faptul că trecutul poporului român să fie
cercetat din nou fără prejudecăţi şi fără preconcepţii politice.
(Istorie şi mit în conştiinţa românească, 1997).
Pentru a vedea ce înseamnă aceasta, înşirăm doar câteva din
vederile lui Boia: 1. Nu cunoaştem limba dacilor, deci originea
dacică a poporului român este îndoielnică. 2. Cultura materială
descoperită de arheologie nu adevereşte existenţa “daco-
100
românilor” după retragerea din Dacia
romană. 3. Românilor le este astăzi mult mai
importantă biserica ortodoxă şi cultura slavă decât (presupusa)
origine dacică. 4. Formarea poporului român este de fapt şi în
realitate formarea limbii române. 5. Nu este o realitate nici
mult pomenita “unitatea românească”; de ex. în 1916 intrarea
în război împotriva Puterilor Centale a fost dezaprobată de o
parte a elitei politice române. Constatând, între altele, că doi
scriitori, (Ioan Slavici şi George Coşbuc1) nu s-au înscris în
lupta pentru unirea politică, Boia rezumă: “... nu ne aflăm în faţa
unui grup restrîns şi marginal, şi cu siguranţa nu în faţa unor
´trădători´, nici măcar unor ´indiferenţi´. Pur şi simplu, o parte a
elitei româneşti a gîndit altfel interesele naţionale” (Boia 1997,
282).

Concluzii
Faptul că românii nu sunt autohtoni în Ardeal, nu înseamnă
că n-au dreptul să trăiască în Ardeal. Lucian Boia a pus
problema: ce s-ar întâmpla, dacă s-ar arăta, că de ex. în
Moldova slavii au trăit înaintea românilor? şi el însuşi dă
singurul răspuns corect: “De fapt, nu s-ar întîmpla nimic” (Boia
1997, 142). Fiindcă nu istoria, ci prezenţa românilor şi
majoritatea lor numerică asigură drepturile. (Desigur,
superioritatea numerică trebuie conjugată şi de urmele culturii
materiale şi de vestigiile civilizaţiei spirituale pe care, ─ în
cursul secolelor ─ poporul român a lăsat în urma sa.) Acelaşi
lucru este valabil, fireşte, şi în cazul Ardealului: “Drepturile
româneşti în Transilvania nu sînt susţinute decît aparent de daci
sau de daco-romani” (Boia, 1997, 143).
Cunoscând realitatea istorică putem constata că românii n-au
nici un motiv să-i urască pe maghiari: strămoşii acestora nu i-au
subjugat pe români, ci i-au primit pe ei; nu i-au ucis ─ din
contră: în 1784-85, în 1848-49, în toamna anului 1944 românii

1
Nu întâmplător: amândoi ardeleni.
 101
au omorât mase întregi de unguri, nemaivorbind
de prigoana maghiarilor după 1920. Dintre cele
două popoare, ungurul ardelean a suferit mai mult.
Se vorbeşte astăzi mult de primirea ţărilor în Uniunea
Europeană. Dar în economia mondială de astăzi, globalizată,
aşteaptă să fie rezolvate sarcini extrem de grele, probleme
dificile ─ chiar şi în ţările dezvoltate din Europa Occidentală.
Cu atât va fi mai greu ţărilor din Europa de Est, astfel şi
României, să facă faţă cerinţelor unei întretreceri care are loc la
scară mondială! Este nevoie de eforturile umăr la umăr ale
tuturor cetăţenilor ţării, şi nu într-un timp istoriceşte scurt, ci
într-un timp absolut scurt!
Într-o asemenea situaţie este o formă de comportament şi
activitate politică de automutilare asuprirea minorităţii
maghiare de două milioane, abaterea atenţiei majorităţii de la
problemele adevărate prin aţâţarea urii împotriva maghiarilor,
ca un fel de “supapă de siguranţa şi refulare” politică, care nu
serveşte decât unei pături subţiri, interesat în menţinerea
imaginii de duşman al românilor, despre maghiari. România va
trebui să scape şi de toate categoriile sociale ─ menţinute, din
păcate, până astăzi “în subtext şi în talon” ─ care manipulează
din spate conştiinţa sănătoasă a unui popor viguros, de care
nimic nu este mai departe, în sufletul său, decât ura faţă de
aproapele său, a semenilor săi. Grupul etnic unguresc din
România este pe de o parte valoare culturală pentru întreaga
ţară, pe de altă parte poate contribui eficient ─ prin priceperea,
destoinicia, silinţa şi capacitatea sa organizatorică care le
caracterizează ─ la întărirea economiei României. Şi dacă mai
adăugăm la toate acestea capacităţile intelectuale, ţinuta morală
şi legăturile fireşti ale minorităţii maghiare din Ardeal cu
economia Ungariei, perspectiva ţării este o Românie prosperă,
în care fiecare cetăţean se simte la el acasă.

Între regiunile României există considerabile diferenţe, care

s-au format istoric. Diferitele regiuni au şi interese diferite, sub
102
mai multe aspecte. În anii ´90 Ardealul a produs
mai mult, decât Muntenia. Bucureştiul, folosindu-se
de puterea sa politică nelimitată, şi-a însuşit pentru propriile
sale scopuri o parte mult prea mare a acestei producţii. Sabin
Gherman ─ împreună cu numeroşi alţi români ardeleni ─
revendică cu toată justeţea o anumită independenţă Ardealului.
Dezvoltarea firească a României trebuie să tindă deci spre
decentralizare, spre autonomia regiunilor. Acest principiu
coincide cu procesul care se poate constata mai nou în marea
parte a Europei Occidentale: pe teritoriul unor state naţionale,
de la începutul anilor ´70, se formează autonomii regionale.
Acesta este un proces firesc, fiindcă îşi are rădăcinile în
tradiţiile comune din trecut ale poporului, în cultura sa
specifică. Acestea pot fi cultivate şi dezvoltate cel mai bine de
comunităţile locale şi nu de reprezentanţii puterii centrale, care
li s-au suprapus mai mult sau mai puţin arbitrar şi le sunt mai
mult sau mai puţin străine (vezi de ex. Joó Rudolf, Etnikumok
és regionalizmus Nyugateurópában [Grupurile etnice şi
regionalismul în Europa Occidentală], Gondolat, Budapesta).
Ceea ce părea imposibil cu puţin timp înainte, nu demult a
avut loc: scoţienii puteau ţine plebiscit şi ca rezultat al acestuia
pot beneficia de independenţă în cadrul ţărilor aparţinătoare
coroanei britanice. Este de asemenea cunoscută larga
independenţă a cantoanelor elveţiene sau a ţărilor germane
federale; Italia este şi conform constituţiei sale un stat al
regiunilor. În ultima vreme însă se intensifică, de ex. şi în
Franţa tendinţa sublinierii specificului istoric şi al tradiţiilor
diferitor regiuni şi zone ale ţării. Pornind de la acestea îşi cer ─
şi primesc ─ o mai mare independenţă de la Paris. Situaţia este
similară şi în Belgia şi Spania. Tendinţa ─ desigur mult mai
slab ─ a apărut şi în Suedia, altfel destul de unitară. Partea
sudică a ţării (Skåne) a aparţinut cu trei secole în urmă încă
Danemarcei. Nu este vorba să se reîntoarcă din nou la
Danemarca, dar mulţi locuitori ar dori o mai mare independenţă
pe tărâm economic: este interesul lor ca patria lor mai restrânsă
 103
să fie un membru activ al regiunii Öresund; şi vor
să-şi dezvolte mai departe şi caracterele specifice,
formate în cursul vremurilor, ale culturii lor.
Deosebirile care s-au creat în urma istoriei divergente în
domeniul ecnomic, social, cultural şi al vieţii în general între
Moldova, Muntenia, Ardealul şi Banatul (şi unele zone mai
mici) sunt o realitate vie şi astăzi. Tendinţa general europeană,
creionată mai sus este deci în deplină concordanţă cu interesele
poporului român şi ale României: ar fi spre binele întregii ţări
ca, în loc de dominaţia exclusivă a Munteniei (Bucureştiului)
să se introducă sistemul autoguvernării locale a regiunilor.
Această carenţă a fost ─ în ultimă instanţă ─ şi cauza care
a dus la destrămarea Iugoslaviei “mari” şi a Cehoslovaciei: o
inegală şi nejudicioasă repartiţie a bunurilor faţă de ceea ce
produce o anumită regiune nu poate fi susţinută decenii de-a
rândul cu forţa şi superioritatea dictată “de sus” a puterii
centrale.
Desigur, trebuie radical înlocuită şi vechea concepţie “neo-
fanariotă” a cantităţii cu o viziune a calităţii. Ortodoxia politică
românească nu mai poate fi menţinută în Uniunea Europeană a
regiunilor sau a ţărilor deplin egale în drepturi ─ aceasta este,
poate, cea mai consistentă concluzie, pe care viitoare conducere
a României noi va trebui s-o tragă. Şi întrucât faptul comportă şi
elemente subiective ─ la nivelul factorului “om” ─
concluziile trebuiesc trase şi sub acest aspect.

LITERATURĂ DE SPECIALITATE
ÁDÁM, Magda, “Egy amerikai terv Középeurópáról, 1918”,
História, 1987, 4. [Un plan american pentru Europa centrală].
BEKE, György, “Szolganép lesz-e a magyar Erdélyben? A
hiányzó alapzat”. [Va fi oare ungurul un neam de slugi în
Ardeal? Baza care lipseşte.] Székely Nép, anul 33, 45 (martie
2000).
104
BANDHOLTZ, H. H., An Undiplomatic Diary,
New York, 1933.
BÍRÓ, Sándor, Kisebbségben és többségben. Románok és
magyarok (1867 – 1940). [În minoritate şi în majoritate.
Români şi maghiari 1867 – 1940]. Európai Protestáns Magyar
Szabadegyetem (Bern) kiadása, 1989. Siglă: Bíró 1989.
BÍRÓ, Sándor, A román nép története. [Istoria poporului
român]. Manuscris. Tankönyvkiadó, Budapest, 1973. Siglă:
Bíró 1973.
BOIA, Lucian, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1997. Siglă: Boia 1997.
BOIA, Lucian, Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi
ficţiune. Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.
BORSODY, Stephen (red.), The Hungarians: a Divided
Nation. Yale Russian and East European Publications, New
Haven, 1988.
BRUCHFELD, S., LEVINE, P.A., Om detta må ni berätta...
[Despre aceasta puteţi povesti...], Stockholm, 1998.
CADZOW, John, ─ LUDÁNYI, Andrew, ─ ÉLTETŐ,
Louis, Transylvania, the Roots of Ethnic Conflict. Kent State
University Press, 1983. Siglă: Cadzow 1983.
CARSTEN, F.L., The Rise of Fascism. London, Methuen &
Co, 1967. Siglă: Carsten 1967.
COTEANU, Ion, Morfologia numelui în protoromână (română
comună), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1969. Siglă:
Coteanu 1969.
CRISTESCU, Octavian ─ PĂSĂILĂ, Vasile ─
TEODORESCU, Bogdan ─ TOMI, Raluca, Istoria
Românilor. Epoca modernă şi contemporană (manual pentru
clasa a VIII-a). Editura Didactică şi Pedagogică. Bucureşti,
1997. Siglă: Cristescu 1997.
* * * Dacoromania. Jahrbuch für östliche Latinität. Red.
Paul Miron, Editura Kalr Alber, Freiburg, 1973.
DENSUSIANU, Ovid, Histoire de la langue roumaine, I, Paris,
1901. Ediţie nouă: Ovid Densusianu, Opere II, Lingvistica, red.
 105
Cazacu et al. Editura Minerva, Bucureşti,
1975. Siglă: HLR.
* * * Dicţionar de istorie veche a României. (Paleolitic -
sec. X), red. D.M. Pippidi, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1976.
DRAGOMIR, Silviu, Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice
în evul mediu. Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1959.
DRĂGHICESCU, Dumitru, Din psihologia poporului român.
Librăria Leon Alcalay. Bucureşti, 1907. Ediţie nouă: Editura
Albatros, Bucureşti, 1996. Siglă: Drăghicescu.
DU NAY, André, The Origins of the Rumanians [Originea
Românilor]. Editura Matthias Corvinus, Hamilton-Buffalo,
1996. Siglă: Du Nay 1996.
DU NAY, André, A román nyelv és nép kialakulása.
Kompendium. [Formarea poporului şi limbii române.
Compendiu]. Editura Scribae Kádár, Sfântu Gheorghe. Ediţia a
2-a, 1999 (scurtă sinteză în limba maghiară a lucrării
precedente). Siglă: Du Nay Compendiu.
DU NAY, Alain ─ DU NAY, André ─ KOSZTIN Árpád,
Transylvania and the Rumanians. Editura Matthias Corvinus,
Hamilton – Buffalo, 1997.
DURANDIN, Catherine, Histoire des Roumains. În traducere
maghiară: A román nép története. Mecenas, Budapest, 1998.
Siglă: Durandin 1998.
* * * Enciclopedia istoriografiei româneşti. Red. Ştefan
Ştefănescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1978.
EGYED Ákos, Háromszék 1848 – 1849 [(Judeţul) Trei Scaune
1848 – 1849]. Kriterion, Bukarest, 1978.
* * * Erdély története [Istoria Ardealului], 3 volume. Red.
Köpeczi Béla. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1986.
* * * Erdély rövid története [Scurtă istorie a Ardealului],
red. Köpeczi Béla. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1989. Siglă:
Erdély rövid története.
106
* * * Fehér könyv az 1944. őszi
magyarellenes atrocitásokról [Carte Albă
despre atrocităţile anti-maghiare din toamna anului 1944]. Red.
Gál Mária, Gajdos Balogh Attila, Imreh Ferenc. RMDSz,
Kolozsvár [UDMR, Cluj], 1995. Siglă: Fehér Könyv 1995.
* * * Források és stratégiák. (A II. Összehasonlító
magyar kisebbségtörténeti szimpózium előadásai, Székely-
udvarhely, 1997. augusztus 21-22.) [Izvoare şi strategii. Istoria
comparativă a minorităţilor maghiare. Simpozion; Odorheiu
Secuiesc, 21-22 August, 1997.] Szerk. Red. Bárdi Nándor.
Editura Pro-Print könyvkiadó, Csíkszereda-Miercurea Ciuc,
1999.
GIURESCU, Constantin C., ─ GIURESCU, Dinu C., Istoria
Românilor din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. Editura
Albatros, Bucureşti, 1975 (ediţia a 2-a). Siglă: Giurescu 1975.
GOSZTONYI Péter, Miklós von Horthy, Admiral und
Reichsverweser, Musterschmidt Verlag, Göttingen ─ Zürich ─
Frankfurt, 1973.
GRATZ Gusztáv, A dualizmus kora [Epoca dualismului], vol.
I-II, 1935. Ediţie nouă: Akadémiai Kiadó, Budapest, 1995.
Siglă: Gratz 1995.
GRATZ Gusztáv, A forradalmak kora [Epoca revoluţiilor],
1935. Ediţie nouă: Akadémiai Kiadó, Budapest, 1992. Siglă:
Gratz 1992.
GRĂMADĂ, Liviu, (red.) Presa satirică românească din
Transilvania 1860 – 1918. Editura Dacia, Cluj, 1974.
GRECU, V., Şcoala Ardeleană şi unitatea limbii române
literare. Editura Facla, Timişoara, 1973.
GROOS, Roderich, Die Siebenbürger Sachsen in der Planung
deutscher Südostpolitik. Wien, 1940.
HORY András, “Még egy barázdát sem” [“Nicio brazdă”],
Ediţia autorului, Viena, 1967. Siglă: Hory 1967.
IORGA, Nicolae, Geschichte des rumänischen Volkes im
Rahmen seiner Staatsbildungen. Gotha, 1905.
 107
* * * Istoria limbii române, II, 1969. Red.
Al. Rosetti et al. Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1969. Siglă: ILR II 1969.
* * * Istoria României. Compendiu, red. Ştefan Pascu.
Ediţia a 3-a, 1974. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Siglă: IR Compendiu.
* * * Istoria României în date, red. C.C. Giurescu.
Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971. Siglă: IRD
1971.
JANCSÓ Benedek, Erdély története [Istoria Ardealului],
Minerva, Cluj- Kolozsvár, 1931. Siglă: Jancsó 1931.
JOÓ Rudolf, Etnikumok és regionalizmus Nyugateurópában
[Grupuri etnice şi regionalism în Europa Occidentală],
Budapest, Gondolat kiadó.
KÁDÁR Gyula, Erdély és Háromszék népének szabadság-
harca 1848-1849 [Lupta pentru libertate a Ardealului şi a
judeţului Trei Scaune 1848-1849], Scribae Kádár, Sfântu
Gheorghe, 1994.
KOSZTIN Árpád, Magyarellenes román atrocitások
Erdélyben [Atrocităţi contra maghiarilor în Ardeal], 1998.
Siglă: Kosztin 1998.
KOSZTIN Árpád, A dáko-román legenda. Keresztény
kultuszhelyek Erdélyben [Legenda daco-română. Locuri de cult
creştin în Ardeal], Népszava kiadó, Budapest, 1989.
KÖNIG, Walter, “Haben die Siebenbürger Sachsen und die
Banater Schwaben 1918/1919 bedingungslos dem Anschluss an
Rumänien zugestimmt?” - 101 - 110.
KRAUS, Georg, [Siebenbürgische Chronik] Erdélyi krónika
1608 – 1665 [Cronică ardeleană 1608 – 1665], tradus în
ungureşte de Vogel Sándor. Ómagyar Kultúra Baráti Társaság
kiadása, Budapest, 1994.
* * * Kuláksors; székely kulákok történetei [Soartă de
chiaburi; poveştile unor chiaburi secui], red. Kristó Tibor,
Státus könyvkiadó, Csíkszereda [Miercurea Ciuc], 1999.
108
MACREA, D., “Circulaţia cuvintelor în
limba română”, Transilvania 73, 1942.
MAKKAI László, “Román történetírás a két világháború
között” [“Istoriografia românească între cele două războaie
mondiale”], partea 1. şi 2. Hitel, 1935 – 1944, vol. II. Bethlen
Gábor könyvkiadó, Budapest, 1991, 376 – 404.
MAKKAI László, Magyar - román közös múlt [Trecut comun
maghiar-român], Hét Torony könyvkiadó, Budapest, 1989.
Siglă: Makkai 1989.
* * * Martiriul evreilor din România, red. S. Stanciu.
Editura Hasefer, Bucureşti, 1991. Siglă: Martiriul.
MIHĂILĂ, G., Studii de lexicologie şi a lingvisticii româneşti.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
MIKÓ Imre, Huszonkét év. Az erdélyi magyarság politikai
története 1918 dec. 1-től 1940 aug. 30-ig [Douăzeci şi doi ani.
Istoria politică a maghiarilor ardeleni de la 1 decembrie 1918
până la 30 august 1940], Studium kiadás, Budapest, 1941.
MIKÓ Imre, Nemzetiségi jog és nemzetiségi politika [Drept
minoritar şi politică minoritară], Editura Minerva Könyvkiadó,
Kolozsvár – Cluj, 1944.
MAIOR, Petru, Istoria pentru începutul românilor în Dachia.
(Buda, 1812.) Ediţie nouă F. Fugariu, Editura Albatros,
Bucureşti, 1970.
NISTOR, Ion, Istoria Basarabiei, (Cernăuţi, 1923, ediţie a 3-a).
Ediţie nouă: Cartea Moldovenească, Chişinău, 1991. Siglă:
Nistor 1991.
PANAITESCU, Petre, Mihai Viteazul. Bucureşti, 1936.
PASCU, Ştefan, Mit jelent Erdély? [traducere maghiară a
lucrării Ce este Transilvanial? Civilizaţia transilvană în cadrul
civilizaţiei româneşti, Editura Dacia, Cuj-Napoca, 1983],
Kriterion, Bucureşti, 1984. Siglă: Pascu 1984.
PASCU, Ştefan, A History of Transylvania. Dorset Press, New
York, 1982.
PATAPIEVICI, H.R. Politice. Humanitas, Bucureşti, 1996.
Siglă: Patapievici 1996.
 109
PĂCURARIU, Francisc, Românii şi maghiarii
de-a lungul veacurilor. Minerva, Bucureşti, 1988.
Siglă: Păcurariu 1988.
POPESCU, R. S., “Note de toponimie transilvăneană”. Limba
română XXIV, 3, 1975.
PROTASE, Dumitru, Problema continuităţii în Dacia în
lumina arheologiei şi numismaticii. Editura Academiei RSR,
Bucureşti, 1966.
PROTASE, Dumitru, Autohtonii în Dacia. Vol. I. Dacia
romană. Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1980.
PROTASE, Dumitru, Autohtonii în Dacia. Vol. II. Dacia
postromană până la slavi. Editura Risoprint, Cluj, 2000.
RAFFAY Ernő, A vajdaságoktól a birodalomig. Az újkori
Románia története [De la voievodate la imperiu. Istoria
României din epoca nouă], Jate kiadó, Szeged, 1989. Siglă:
Raffay 1989.
STRAKA, Manfred (red.), Handbuch der europäischen
Volksgruppen. (Ethnos Band 8.) Braumüller, Wien-Stuttgart,
1970. Siglă: Straka 1970.
SZÁSZ Zoltán, A románok története [Istoria românilor],
Bereményi könyvkiadó, Budapest.
* * * Széttöretett... 70 éve. (Trianon, 1920. június 4.)
[articole care tratează Ungaria şi tratatul de pace din 1920].
Eötvös Kiadó, Budapest, 1990.
TILEA, V.V., ─ TEMPERLEY, H.W., Acţiunea diplomatică
a României. Nov. 1919 – Martie 1920. Tipografia poporului,
Sibiu, 1925. Siglă: Tilea – Temperley 1925.
* * * Történelmi Magazin [Magazin Istoric], Anul IV, nr.
5, (1999), Scribae Kádár, Sepsiszentgyörgy – Sfântu Gheorghe.
* * * Transilvania văzută în publicistica istorică
maghiară. (Momente din istoria Transilvaniei apărute în
revista História.) Red. N. Bárdi, Z.A. Papp, P. Veres, Enikő
Burus. Traducere de S. Skultéty. Editura Pro-Print, Miercurea-
Ciuc, 1999.
110
* * * Trianoni almanach [articole care
tratează Ungaria şi tratatul de pace din 1920]. Red.
Marschalkó Lajos, Hídfő, München, 1960.

TABLĂ DE MATERII
1. Formarea limbii şi poporului român ............................. 2
2. Cum s-a format populaţia de astăzi a Ardealului? ....... 10
3. Primele cneazate româneşti în Muntenia ..................... 14
4. Năvălirea tătarilor ........................................................ 15
5. Românii în Ardeal ........................................................ 16
6. Societatea feudală ........................................................ 18
7. Răscoala ţărănească din anul 1437 ─ Uniunea de la
Căpâlna ........................................................................... 20
8. Turcii ............................................................................ 21
9. Principatul independent al Ardealului ........................... 24
10. După izgonirea turcilor ................................................. 33
 111
11. Voievodatele româneşti ─ epoca
fanarioţilor .............. 34
12. Uniunea religioasă în Imperiul Habsburgic ................... 34
13. Lupta pentru eliberare a lui Rákóczy Ferenc ................. 34
14. Răscoale ţărăneşti ........................................................... 35
15. Formarea naţionalismului de conştiinţă de clasă, a
conştiinţei de popor şi a conştiinţei naţionale a românilor 41
16. Şcoala Ardeleană ........................................................... 41
17. Supplex Libellus Valachorum ........................................ 42
18. Epoca reformelor ─ Cooperare culturală maghiaro-
română ........................................................................... 43
19. Revoluţia şi lupta pentru eliberare maghiară de la
1848 în Ardeal .............................................................. 44
20. După înăbuşirea luptei pentru eliberare ......................... 49
21. 1867 ─ 1914: Ardealul în perioada dintre compromisul
politic maghiaro-austriac şi primul război mondial ...... 49
22. Primul război mondial şi crearea României Mari ......... 59
23. Tratatul de pace de la Versailles (4 iunie 1920) ........... 62
24. De la tratatul de pace de la Versailles până la al doilea
război mondial ............................................................. 65
25. Al doilea război mondial .............................................. 72
26. România iese din război ............................................... 81
27. “Voluntari pentru Ardeal” ........................................... 81
28. Ardealul de Nord autonom .......................................... 84
29. Venirea la putere a partidului comunist ....................... 85
30. Consecinţele revoluţiei anticomuniste maghiare de la
23 octombrie 1956 în România ................................... 90
31. Epoca Ceauşescu ....................................................... 92
32. Căderea lui Ceauşescu .............................................. 92
33. Spre viitor în cunoştinţa trecutului ............................. 94
112

“O istorie veritabilă a Europei, o istorie coerentă şi

unificată, care să nu ignore şi să nu vexeze pe
nimeni, în care toată lumea să se recunoască,
se dovedeşte a fi o sarcină mai dificilă chiar
decît însuşi construcţia europeană. Cum să
forjezi o conştiinţă europeană fără o istorie
comună şi acceptată?”
 113
(însemnătatea entităţii naţionale va fi mai
mică prin unificarea Europei) “şi pe de altă
parte, prin afirmarea tradiţiilor regionale şi a
drepturilor minorităţilor, mult timp uitate sau
chiar înăbuşite de preeminenţa Statului-naţiune.
Trebuie conciliate trei niveluri diferite: Europa ─
entităţi naţionale ─ regiuni şi minorităţi. Vom
continua să gîndim ca întotdeauna, în termeni
´noi´ şi ´ceilalţi´. Europa nu se va face
împotriva identităţilor naţionale. ´Ceilalţi´ vor
rămîne la locul lor, dar va trebui înlocuit vechiul
tip de confruntare, puternic marcat de refuz şi
agresivitate, prin înţelegere şi îmbogăţirea
mutuală a culturilor.”

LUCIAN BOIA: Pentru o istorie a imaginarului, (p.

206); Humanitas, Bucureşti, 2000 (traducere din
franceză: Pour une histoire de l´imaginaire, 1998).

Lucian Boia: Pentru o istorie a inaginarului

114