Judet al sarmanilor S-a ridicat din tohoarca lui, de la un protap, un om matahal os, si s-a aratat in lumina focului pasind

leganat. Numai dupa cum aducea picioa rele, rar, parca cosind cu ele, s-ar fi putut cunoaste ca-i cioban. Se vedea ast a insa si dupa gluga, dupa caciula dintr-un berbece, dupa chimirul lat si lustru it si mai ales dupa camesa scortoasa de spalaturi in zer. Purta toiag nalt pe ca re-l tinea de sus. Si ochii mititei, abia-i vedeam de sub stresina fruntii si a sprancenelor. Avea plete crete unse cu unt, iar barba-i era rasa cu custura de c oasa. - Eu toate le-am ascultat si toate au fost istorisiri frumoase - a grait e l gros, si nu mai doresc decat s-aud intamplarea gospodarului istuia nalt si usc at Si dupa asemenea vorbe spuse comisului, se cunostea ca-i un om din salbaticie . Nici nu-l bagasem in sama panatunci; dar el toata vremea statuse acolo cu noi, si tacuse. Tacuse si-si vazuse de vin, si abia acuma-i venise gust de vorba si chef. Cu Mana stanga facu vant oalei peste flacarile focului. O auzii sfarmanduse in intuneric, la gramada cioburilor, - se sfarma si nu se mai auzi, incheindu -si soarta. -Asta n-a mai cunoaste bautura, vorbi iar ciobanul ranjind, -si nu n e-om mai intalni decat dupa ce-oi fi si eu ulcior. Iar cei care nu ma cunoasteti , sa stiti ca eu nu-s mai departe decat de la Rarau, s-acolo am stana cu alti to varasi, si bordeie pline cu putini de branza si de lapte acru, si alte bordeie c u poclazi si cojoace. Si ma chiama Constandin Motoc. Cine vrea sa stie, pot sa-i .spun ca ma duc pana intr-un sat la apa Siretului, sa aflu daca mai salasluieste pe lume os din osul parintilor, - o sora ce-am avut si cu care nu m-am vazut di n tineretele mele. Dac-a fi moarta, sa ma intorc inapoi la oi si la tovarasi si la intristare, pe varf de munte, unde nu se domoleste vantu niciodata, - ca si g andu omului. Dar eu rad, caci mi-am adus aminte de-un prietin, carele mi-a spus ca, dac-oi trece pe la Hanu Ancutei, sa beau o oala de vin, sa beau doua, pan ce -oi vedea tulbure si sa nu spun la nimeni ce i s-a intamplat lui intr-o vreme, p e locurile acestea. Mi-a povestit cate a patimit. Dar pot spune ca, band atata v in cu o asemenea oala, nu-mi mai pot aduce decat cu greu aminte de-o intamplare ca aceea. - Ce intamplare? intreba, dupa obiceiul lui, comisul Ionita. - O intam plare, cinstite om bun, o intamplare a aceluia care mi-i mie ca un frate. Mai la utarilor, voi sa ziceti pe struna dupa mine un cantec de voinicie al lui Vasile cel Mare, hotu; s-apoi dac-a dori lumea, oi spune; daca nu, oi tacea. Incepu deo data a canta pe nas, c-o voce din cap, subtire, cu totul nepotrivit fapturii lui mari. - Ascultati, mai! Care-i tanar si voinic Iese noaptea la colnic Fara par, fara nimic, Fara brau, fara pistoale, Numai cu palmele goale Imi venea a rade a scultandu-l cum zice subtire, si ma veseleam, caci nu mi-i sila de omul cu chef. El s-a oprit aratandu-si dintii, dar mai mult cu hartag decat cu voie-buna. - A cu cioroii sa taca, a zis el iar cu tarie si gros, si sa-si ascunda diblele subt aripi. Vreau sa va spun dumneavoastra, daca nu vi-i cu suparare, povestea despr e care v-am vorbit. Si daca nu v-a placea, sa nu-mi spuneti pe nume. S-a posomor at privind spre umbra neagra a hanului, si-a potrivit toiagul la subsuoara, spri jinindu-se in el dupa obiceiul ciobanilor, apoi s-a intors spre noi si si-a plim bat ochii in jur, -fara sa ne vada, caci privirea lui dintrodata se cufundase in alt timp. Dintre noi toti numai Ionita comisul il privea intr-o parte cu oareca re nerabdare si dispret, - caci il astupase asa tam-nesam un om de rand si

din prosti, cand domnia sa avea de povestit lucruri mari. Ciobanului insa nu-i e ra rusine si nu cunostea asemenea randuieli. - Ce-am vrut eu sa spun? ne intreba el, zambind din departare si din singuratate. Apoi ceas vrea eu sa va spun, m-a s prinde mai degraba sa va cant din fluier; dar n-am chip. Asa ca trebuie sa gra iesc cum m-oi pricepe. Era prietinul acesta al meu traitor in sat la Fierbinti, pe Siret, fiind in acele vremi stapan pe mosie un boier chiabur tare cu numele R aducan Chioru. Era acest boier om statut si vaduvoi si din cand in cand avea dum nealui placere pentru cate-o muiere dintr-a oamenilor, pentru care lucru noi rad eam si faceam haz intr-o privinta. Dar iaca prietinul ista al nostru pateste si el pozna si nu-i mai vine-a rade. Afla de la alte femei binevoitoare, ca pe Ilin ca lui a poftit-o boierul pan la curte. - Cum se poate una ca asta? sare el in s us. - Iaca se poate; ba inca s-a intors acasa c-un testemel nou, ros ca focul. A tuncea prietinul acesta al meu a simtit ca-i creste pe spinare par de cane turba t. A lasat in drum, dinaintea orandei, sania incarcata cu saci, a zvarlit biciul in coarnele boilor s-a tras de dupa o scoarta bardita. Vazand inainte-i pacla d e sange, s-a repezit acasa s-a izbit cu umaru-n usa. A luat in piept pe femeie s -a prins a striga la dansa: - Unde-ai fost? Sa-mi spui unde-ai fost, ca te tai i n bucati cu securea. - N-am fost nicairea, omule! Ce este? Ai innebunit? - Spune -mi unde ai fost, ca te tai. Unde-i testemelul cel ros? - Care testemel? Tu treb uie sa fi baut, barbatele, - dupa aceea ai adormit in car s-ai visat! A mai racn it la dansa, ea se apara ca de inec; se ferea, da din mani si nu mai contenea di n gura. A apucat-o omul de cozi s-a batut-o cu capul de coltul hornului; n-a fos t chip sa scoata nimica de la dansa. - Taie-ma, omoara-ma, nu-s vinovata cu nimi ca! Atuncea i s-au trudit si prietinului istuia al meu manile. Se uita la dansa cum plange, - si l-a cuprins si pe dansul rnare amaraciune. - Vai, Ilinca, zice, - vai de zilele noastre cele ticaloase! Ca noi numai de patru ani suntem luati. Si cand ne-am cununat, au inflorit zarzarii de la casa noastra, - iar acuma flo rile li-s scuturate si mi-a inghetat inima. Ca tu mie mi-ai fost draga si te-am socotit cu credinta; dar vad ca m-am inselat amar. Muierea atunci se jura pe lum inile ochilor si pe mormantul maica-sii, ca nu stie nici cu spatele despre ce po ate fi vorba, isi sterge gura crunta de sange si-l saruta pe barbat; il domolest e si-l indeamna sa se duca sa-si caute sania si boii. Iar dupa ce se duce el la boi si la sanie, ea isi pune pe cap testemelul cel ros si iese prin fundul gradi nii intr-o hudita de unde ia drumul la curtea boiereasca. Omul isi duce sania so descarce de saci la hambare, pe urma vine la curte sal scrie pe catastif grama ticul, in loc de gramatic, iese in cerdac boierul, il chiama ia asa cu degetul s i-i ranjeste numa-ntr-un dinte. - Ia fa-te-ncoace, gospodarule. - Iaca vin. Care -i porunca, cucoane? - Mai paganule, zice boierul, ce ai tu cu femeia Ce-o bati si-o asupresti? Prietinul ista al nostru.nu se dumireste deocamdata. - N-am nimi ca, cucoane, - dar nu pricep de unde stii maria ta una ca asta, si de ce teamest eci intre roman si femeia lui. N-a apucat a sfarsi vorba, si Raducan Chioru l-a si fulgerat cu palma peste gura. Prietinul ista al nostru inchide ochii fara sa inteleaga; iar cand ii deschide, vede la o fereastra pe Ilinca lui cu testemel r os si-ntelege. Racneste cu

mare tulburare si-i vine sa-si faca o sama, sa se deie cu capu-n fantana. Dar nare cand. Boierul a tras de dupa usa tindei harapnicul si-l paleste-n plin pe du pa grumaz si-l taie peste ochi cu sfichiul, parca-l scrie cu foc. Incearca a car ni la dreapta si la stanga. Cu rasuflarea galgaind in sange, se-ntoarce si se pr avaleste pe scari ca sa scape si sa fuga. Jos il prind in brate haidaii curtii. Bate cu pumnii si scapa si se repede urland la stapan. Raducan Chioru il arde ia r cu sfichiul si clipeste razand din ochiul cel sanatos. - Nu-l lasati, mai flac ai, zice, - ca-i turbat. Era sa-si omoare femeia. Haidaii au sarit si lau prins. L-au mai batut pana ce-au ostenit, pe urma i-au dat drumul. Dupa ce a bolit tre i zile, muscand scandura laitii, prietinul ista al nostru sare-ntr-o noapte gard u la curtea boierului, ca sa-si gaseasca femeia. A pandit-o pe langa odaile slug ilor, pana ce-a zarit-o. A sarit la dansa urland, ca sa-i rupa cu unghiile gatit a. A auzit boierul tipete din casa, s-a iesit cu hamgerul. Asa ca Raducan Chioru , ca un stapan ce se afla, vazand atata indrazneala, s-a scarbit s-a poruncit ha idailor sa-l ridice pe prietinul ista al meu si sa-i faca petrecere cuvenita, du pa purtarea lui. Intai l-au legat cu manile la spate si i-au pus calus in gura, ca sa nu urle. Si noaptea aceea l-au tinut cu capul varat intr-un gard, cu gatul strans intre nuiele. L-au mai rupt canii pe de laturi; l-a muscat gerul Bobotez ei inspre ziua. Eu nu inteleg de ce n-a murit. Facandu-se ziua si vazandu-l ca s e uita tot urat, cuconu Raducan porunceste sa-l scoata din gard si sa-l maie cu harapnicele pana devale la moara. Acolo slujitorii il desculta, ii sufleca itari i pana la genunchi si-l vara in laptoc pana la glesne, - ca sa simteasca zimtii ghetii si sa nu mai indrazneasca a sui amenintare impotriva unui obraz boieresc. Apoi a mai avut a indura prietinul ista si altele, ca sa semplineasca randuiala care era atunci la curtile stapanirii. L-au lepadat intr-un bordei, in preajma focului, ca sa se incalzeasca. Ca sa nu fuga, i-au pus picioarele in butuc, cu l acata grea de-o oca. Si-au lasat fumul sa iasa in bordei, s-au presarat pe jarat ic ardei pisat. Tusind si stupind sange, a petrecut intr-asemenea chip; si Dumne zeu a vrut sa nu piara, ci sa se chinuiasca pe lumea asta, ca dincolo pe taramul Tartorului. Asa s-a intamplat, cinstitilor crestini, aceasta fapta acum treizec i de ani. Si prietinul acesta al meu n-a pus fruntea-n tarana, precum ar fi fost mai bine. A ramas schilod o vreme, urland in inima lui; si cand s-a putut tarai , a pribegit din sat A trecut apa Moldovei; pe urma a trecut apa Bistritei, si s -a ridicat pe plaiurile cele inalte, catra Rarau. Acolo, in munte, sub cetina, s ta cu ochii tinta ca un nebun si-si vedea intamplarea. O vedea in valvataie si-n sange, - si inima-i era scrijelata de unghii de crita. Gemea zvarcolindu-se si nu gasea in el o putere. S-a fost rob ciobanilor multi ani, - pana ce-a avut si el mioare si berbeci, invatand randuiala acelei sihastrii. Atuncea, intr-o sara de primavara, prietinul ista al meu a auzit vocea lui Vasile cel Mare, cantand s ub stresina de padure precum v-am cantat eu. Cand i s-a infatisat la coliba, pri etinul meu l-a inteles numaidecat ca-i om fugar din lume si pribeag in pustie. L -a vazut voinic si fudul, uitandu-se.pe sub sprancene, si l-a primit cu dragoste , placandu-i cantecul. Cand a auzit ca-l chiama Vasile, s-a bucurat, caci toata partea aceea de tara cunostea asemenea nume, si de bratul lui se temeau campiile . Peatuncea Vasile cel Mare tinea vadurile si drumurile si era mare vames. - Pof tim, bade Vasile, la focul meu, zice prietinul nostru. Eu am auzit de dumneata si teoi primi bucuros, ospatandu-te cu ce m-a blagoslovit Dumnezeu. Oi da si ro ibului dumnitale fan bun. S-oi gasi poclada, sa-ti fac hodina moale pe noapte. A tuncea hotul s-a bucurat s-a descalicat la coliba si nu tarzie vreme s-au facut buni prietini; Si i-a spus Vasile toate ale lui; s-a povestit si prietinul ista al nostru hotului intamplarea cu muierea si cu boierul Auzind povestea, Vasile c el Mare s-a suparat; si-a rupt caciula din cap si a

trantit-o de pamant. - Mai, zice, dupa istorisirea asta, tu sa nu te mai numesti prietin al meu! Caci ai supt lapte de iepuroaica, si-ai ramas misel! - Ce-as pu tea face, badita Vasile? a intrebat omul cel sarman. - Pentru ce-ai putea face t u, eu as putea sa-ti fiu invatator, mai baiete! Asa i-a spus; si-acolo, la colib a si langa foc, cinstind ei rachiu de afine, l-a invatat lucruri bune. - Mai bai ete, zice hotul, tu trebuie sa intelegi ca la femeie nu gasesti credinta. Eu de cand Voinicesc, am invatat a o ceti. Si din pricina uneia ca a ta, am fost eu pu scat de potera in piciorul stang, de ma vezi si-acuma calcand mai indesat intr-o parte. Ci muierea fiind asa lasata de Dumnezeu, vicleana ca apa si trecatoare c a florile, eu o sudui s-o iert. Dar nu uit a pali pe cel care nu m-a iertat si p e cel care m-a asuprit. Fa si tu asa, ca sa nu crapi de veninul de care esti pli n. - Asa-i, sunt plin de otrava! a strigat prietinul acela al meu. Ma dau rob ti e, badita Vasile. Invata-ma cum sa ma racoresc! Povestind, ciobanul se atatase s -acum isi scutura capul si bratele in rumeneala focului. Vocea ii iesise din cum pana obisnuita. Vorbea prea tare, insa ca si cum ar fi fost singur. Cu toate ace stea comisul Ionita - ca si ceilalti - il asculta cu luare-aminte si nu mai pare a jignit. - Si precum va spun, a strigat Constandin Motoc, Vasile cel Mare l-a i nvatat pe acel prietin. - Lasa-ti, zice, mioarele in sama sotilor, pe o saptaman a. Lasa jantita si canii in sama scularilor. Nu lua cu tine decat un cal si doi casi la coburi, ca sa ne fie de pranzare. Avem sa coboram amandoi calari, ca doi negustori de treaba, pana la apa Bistritei si mai departe pana la apa Siretului . Ca sa vad si eu satul intru care s-au intamplat cele ce mi-ai povestit. Cand a vorbit asa fel acela hot, razand, - prietinul meu a simtit tremurand in el inim a cu mare durere si mare nadejde. A dat pe sama sotilor averea, - a lasat plaiur ile si bradul, izvoarele cele reci si poienile, si, incalicand, a coborat cu hot ul intre oameni la campie. De cunoscut nu-i cunostea nimeni. S-au calarit ca doi negustori de treaba pana la apa Siretului in sat la Fierbinti, mancand cas cu p ita rece si band apa la fantani cu cumpana. Si-ntr-o joi dimineata, fiind si sfa nta sarbatoare a inaltarii, s-au aratat amandoi pe sleah, venind impotriva biser icii, tocmai cand iesea norodul de la leturghie. Atunceaj intre oameni, prietinu l meu a cunoscut pe Raducan Chioru. A simtit zbatandu-se in el o dihanie, - dar s-a stapanit. S-a zis: - Badita Vasile, acesta-i stapanul meu, carele m-a miluit . - Asa? a raspuns hotul. Tare bine! S-a strigat cu mare strasnicie, inaltandu-s e in scari: - Oameni buni, stati! Oamenii au statut. - Crestinilor si oamenilor! a racnit Vasile cel Mare - stati cu liniste si cu pace, caci eu n-am nimica cu dumneavoastra. Aflati ca eu sunt Vasile cel Mare, hotul. De numele meu stiti si de urmarile mele ati auzit. Avem pistoale si nu ne temem de nimeni; si mai sunt altii care strajuiesc pe aproape. Oamenii au murmurat si s-au tras la o parte cu supunere. Iar boierul

si-a saltat barba din gulerul giubelei si-n ochiul lui cel sanatos s-a aprins ma re spaima, cand a cunoscut pe prietinul meu. - Ne-am infatisat, zice iar hotul, ca sa facem un judet, dupa vechi obicei. Caci pana la judecata cea din urma, a l ui Dumnezeu, neavand ascultare nici la ispravnicii, nici la Divan, cata sa facem dreptate singuri cu bratul nostru. Pentru muiere te iertam, luminate stapane, dar am tremurat cu capu-ri gard si cu glesnele-n ghiata morii, si cu picioarele -n butuc si cu ochii in fum de ardei, stupindu-ne sufletul; si ne-ai ars cu hara pnicul; -ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otrava viata, caci ne-am adus amin te de toate in toate zilele si n-am gasit nici intr-un fel alinare si izbanda! N e-am infatisat sa-ti platim, cucoane! Raducan Chioru intelegand, a cascat mare o chiul s-a urlat la oameni si la slujitori; a cautat scapare in laturi, a cautat scapare inainte. Dar hotul si prietinul acesta al meu l-au luat in piepturile ca ilor si l-au daramat. Dupa aceea au descalicat si l-au lovit cu cutitele. Prieti nul meu a stat pana ce-a vazut sangele baltindu-se in pulbere. Cand cel cazut si -a contenit tanguirile s-a suspinat de moarte, l-a pipait cu varful piciorului s i l-a intors cu fata-n sus si cu ochiul deschis catra cer. Si nimenea dintre oam eni n-a zis nimica, - ci stateau martori cu spaima, la judet. Asta a fost. S-au lasat langa mort punga cu opt galbini, cata avere aveau, pentru sfanta biserica. Dupa aceea fiind o vreme frumoasa, cu soare de primavara, au iucalicat iar, ies ind din sat, si s-au pustiit prin locuri ferite, pana ce s-au suit iarasi sub co dru verde. Sfarsindu-si povestirea, ciobanul pufni spre flacari amaraciunea pe c are o avea inca in el. Apoi ne privi tulbure si incepu a rade piezis, vazandu-ne ca tacem. Si se trase deoparte la tohoarca lui si statu iarasi inchis in mahnir e ca mai nainte, fara bucurie si fara lumina, ca-n negurile muntelui.