Comportamentul Profesional: - Etichetă Şi Comunicare

MERCUR
Fundaţia Cultural-Ştiinţifică
HYPERION
Institutul Român de Studii Transdisciplinare şi Cercetări
în domeniul Ştiinţei Universale
AURELIAN BURCU
COMPORTAMENTUL PROFESIONAL
- etichetă şi comunicare -
Fundaţia Cultural-Știinţifică *Mercur*

2002
Oamenii
de succes în acestă lume
sunt aceia care se trezesc
şi caută
circumstanţele pe care le doresc.
Dacă nu le pot găsi,

ei le produc singuri,
fără să stea prea mult pe gânduri.
George Bernard Shaw

CUPRINS
Partea I
Manierele profesionale
I.Regulile de aur ale bunelor maniere

II. Comportamentul în relaţiile cu oamenii
1. Prima întâlnire
2. Invitaţia la o altă companie
3. Prezentările
4. Cărţile de vizită
5. Familiaritatea
6. Trecerea la subiect
7. Fumatul
8. Luarea de notiţe
9. Plecarea
III. Arta conversaţiei de afaceri
1. Tehnici generale privind conversaţia
2. Cum ne exprimăm
3. Dialogul
4. Eticheta la telefon
• Iniţierea unei convorbiri
• Centralele telfonice şi secretarele
• Organizarea unei convorbiri
• Convorbirile întrerupte
• Bunele maniere la telefon
• Primirea telefoanelor
• Întreruperile
• Înregistrarea convorbirilor
• Conferinţele telefonice
• Securitatea
IV. Salutul şi prezentările profesionale
1. Salutul
2. Prezentarea
3. Formulele de adresare
4. Zâmbetul şi gesturile (+ tabelul cu Limbajul trupului)
5. Ţinuta fizică şi vestimentaţia
V.Cum să abordăm întâlnirile
1. Întâlnirile neoficiale
2. Întâlnirile oficiale
3. Mesele de afaceri
4. Ocaziile sociale
5. Invitaţiile al întâlniri artistice sau sportive
6. Petrecerile la birou şi evenimentele asemănătoare
7. Căsătoriile şi înmormântările
VI. Diverse principii şi reguli comportamentale practice
1. Cu ocazia unui mic dejun
2. Pentru a reuşi în vânzări
3. Pentru a reuşi în negociere
4. Alte reguli generale de comportament
5. Femeia ca om de afaceri
VII.Corespondenţa de afaceri la nivel profesional
1. Nivelurile de confidenţialitate
2. Modalităţi de adresare
3. Stilurile oficial şi neoficial
4. Folosirea umorului în scrisorile de afaceri
5. Copiile la scrisori
6. Răspunsul la scrisori
7. Rezolvarea conflictelor prin scrisori
8. Rapoartele interne
9. E-mail-ul
VIII.Raporturile profesionale între companii
1. Respectarea ierarhiilor
2. Fii loial firmei tale
3. Câmpul minat al negocierilor
4. Ce să faci
5. Ce să nu faci
6. Materialele confidenţiale
7. Cum să fii prompt şi corect
8. Prezumţia de nevinovăţie
9. Rrecunoaşterea interesului reciproc
IX. Erori psihologice în aprecierea celorlalţi
Partea a II-a
Aspecte utile unei organizaţii profesionale
I. Munca în echipă
1. Principii fundamentale
2. Conducerea şedinţelor de echipă
3. Realizarea consensului în cadrul echipei
4. Sfaturi elementare pentru redactarea documentelor administrative
5. Cum să ne prezentăm la interviul pentru angajare
II. Reguli pentru a reuşi în relaţiile cu şeful
Aurelian Burcu COMPORTAMENTUL PROFESIONAL
Etichetă şi comunicare
PARTEA I
MANIERELE PROFESIONALE
I. REGULILE DE AUR ÎN COMPORTAMENTUL

PROFESIONAL
Principiul cel mai important al bunelor maniere în afaceri este acela

al atentei analizări a intereselor şi sentimentelor celorlalţi. Cu alte
cuvinte, trebuie să demonstrezi prin tot ceea ce faci şi spui că ai la fel
de multă grijă de persoana de lânga tine ca de tine însuţi. Aceasta nu
înseamnă să nu fii dur sau practic atunci când este cazul. Nimănui nu îi
plac şi nimeni nu îi respectă pe linguşitorii care îşi flatează mereu
colegii şi partenerii de afaceri. Este mai corect să demonstrezi, prin
felul în care te comporţi, că ai un sistem corect de valori personale,
bazat pe respectul faţă de ceilalţi şi care se reflectă în tot ceea ce faci.
Deci, dacă va trebui să rezolvi un conflict, să pui la punct un subaltern
sau să concediezi pe cineva, modul în care o vei face va fi nu numai
ferm şi corect, ci şi plin de înţelegere faţă de problemele lor personale.
În multe cazuri este nevoie de un efort real de voinţă pentru a-ţi
înfrânge instinctul natural de a obţine avantaje de pe urma unei
persoane aflate într-o poziţie mai slabă. Dar dacă reuşeşti acest lucru,
vei obţine nu numai respectul celorlalţi, ci şi propria încredere şi
respectul faţă de tine însuţi. Deci, dacă gândeşti din punctul de vedere
al celuilalt înainte de a acţiona, vei obţine multe astfel de beneficii
valoroase!
5
Regulile de aur
Dacă arăţi, prin felul în care te comporţi în afaceri, că ai grijă de
sentimentele celorlalţi, acest lucru poate fi indicat de “IMPACT”,
cuvânt care înglobează regulile de aur:
I ntegritate acţionează onest şi sincer
M aniere nu fi niciodată egoist, necioplit sau
indisciplinat
P ersonalitate comunică propriile valori, atitudini şi
opţiuni
A pariţie prezintă-te întotdeauna în cea mai bună
lumină
C onsideraţie analizează-te din punctul de vedere al
celuilalt
T act gândeşte înainte de a vorbi.
Integritatea înseamnă să demonstrezi prin ceea ce faci şi spui că

eşti o persoană onestă, sinceră şi de încredere. Reputaţia de persoană
integră se câştigă greu şi se pierde foarte uşor. Despre multe afaceri nu
s-ar mai fi vorbit dacă nu ar fi existat prezumţia de integritate a
persoanelor respective. Integritatea este testată atunci când o persoană
sau compania sa este provocată sau tentată să acţioneze mai puţin onest.
O regulă de aur a comportamentului în afaceri este aceea că integritatea
ta trebuie să fie deasupra oricărei îndoieli, căci nu vei putea ascunde în
nici un fel lipsa acesteia.
Manierele sunt acele tipare de comportament care îi indică
persoanei cu care ai de-a face dacă se poate baza pe tine, că vei acţiona
corect şi obiectiv atunci când face afaceri cu tine. Dacă respectiva
6
persoană crede că eşti un necioplit, egoist sau indisciplinat, relaţia

voastră este puţin probabil că va prospera. În mod similar, dacă vorbeşti
sau acţionezi într-un mod rasist sau sexist sau dacă dai dovadă de lipsă
de loialitate faţă de compania ta sau faţă de colegii tăi, atunci manierele
tale vor fi considerate inacceptabile. Dar a evita aspectele negative
înseamnă a rezolva numai pe jumătate problema. Bunele maniere
înseamnă, adesea, să acţionezi eficient pentru a-l face pe celălalt să se
simtă bine în cadrul relaţiei voastre. O bună parte din carte este dedicată
acestei reguli de aur.
Propria ta personalitate reprezintă ceea ce numai tu poţi oferi
afacerii în care eşti implicat. Trebuie să urmăreşti mereu să faci totul
pentru ca felul în care te comporţi să îţi ofere cea mai bună şansă pentru
aprecierea calităţilor tale. De exemplu, poţi fi pasionat de afaceri, dar
nu trebuie să fii sentimental; poţi fi ireverenţios, dar nu trebuie să fii
lipsit de loialitate; poţi fi amuzant, dar nu libertin în exprimare şi poţi să
fii strălucitor, dar nu plictisitor. Nu trebuie ca prin lipsa de consideraţie
faţă de ceilalţi, prin acţiuni negândite sau lipsite de tact, prin
nerespectarea cutumelor vieţii de afaceri să fii catalogat drept deplasat.
Apariţia (înfăţişarea) poate nu este cea mai bună calitate a ta, dar nu
trebuie niciodată să fie un defect! Dacă eşti bine îngrijit, te îmbraci cu
haine adecvate, stai în picioare sau aşezat într-o poziţie corectă şi te
îngrijeşti din punct de vedere fizic, toate acestea vor constitui elemente-
cheie în formarea şi păstrarea unei bune impresii în faţa partenerilor de
afacere. Cu toţii reacţionăm, fie numai subconştient, la modul în care
arată oamneii cu care avem de-a face. Nu lăsa înfăţişarea să te
dezavantajeze!
7
Consideraţia faţă de ceilalţi este principiul fundamental care

subliniază toate bunele maniere în afaceri. Negociatorii de succes
întotdeauna repetă acţiunile probabile ale omologilor lor înainte de a-i
întâlni. Obiectivul este simplu: să fii gata să răspunzi noilor iniţiative
atunci când apar. La fel, omul de afaceri care şi-a imaginat dinainte
posibila reacţie a persoanei pe care urmează s-o întâlnească, căreia
trebuie sa-i scrie sau sa-i telefoneze poate imediat să trateze cu ea cu
mai multă grijă şi sensibilitate.
Tactul este ultima, dar nu şi cea din urmă regulă de aur, deoarece el
trebuie să fie un fel de “paznic” , care ne protejează de cuvinte şi
acţiuni negândite. Toţi oamenii de afaceri cunosc tentaţia de a reacţiona
imediat la o provocare sau de a obţine un avantaj întrezărit, dar şi
regretele care apar atunci când suntem călăuziţi de impuls. Tactul nu
înseamnă doar să punem problemele neplăcute într-o manieră
acceptabilă. Acesta implică analizarea atentă a intereselor celorlalţi şi
abia apoi alegerea celei mai acceptabile forme de exprimare. Ceea ce
trebuie să subînţelegi din această regulă de aur este că, atunci când ai
dubii, nu trebuie să spui nimic!
8
II. COMPORTAMENTUL ÎN RELAŢIILE CU OAMENII
Cea mai bună demonstraţie pentru felul în care stăpâneşti manierele

în afaceri este contactul direct cu oamenii. Ei pot să evalueze întreaga ta
persoană – felul în care te îmbraci, ţinuta, expresia facială, şi felul în
care vorbeşti – ceea ce nu e posibil atunci când vorbesc cu tine la
telefon sau când trataţi prin corespondenţă.
Nu e nevoie să te comporţi întotdeauna în cel mai bun mod cu
putinţă, ci ar trebui ca mereu să poţi adopta, cu uşurinţă şi încrezător,
cea mai indicată manieră pentru persoana (sau persoanele) cu care ai
de-a face în momentul respectiv. Dacă eşti întotdeauna în largul tău,
ştiind cum să te comporţi, încrederea şi respectul lor pentru tine vor
creşte nemăsurat. În acest capitol examinăm regulile bunelor maniere
care se aplică în cele mai obişnuite întâlniri de afaceri.
Prima întâlnire
Înainte de sosirea ta
Îmbracă-te corespunzător pentru ocazia respectivă. Posibilităţile
variază de la elegant oficial (costum de afaceri şi echivalentul la femei),
pentru majoritatea oamenilor de afaceri, la elegant neoficial (cămăşi
bine croite, pantaloni lungi şi jachete pentru bărbaţi şi îmbrăcăminte
neoficială pentru femei), pentru cei din mediul artistic, angajaţii în
mass-media şi alte medii asemănătoare. Atunci când nu eşti sigur,
îmbracă-te întotdeauna mai oficial decât ar putea fi cazul. Hainele
trebuie să-ţi fie bine călcate, iar pantofii curaţi. Lasă-ţi hainele să-ţi
exprime personalitatea, dar ţine minte că te îmbraci în aşa fel încât şi
persoana pe care o întâlneşti să se simtă în largul ei – nu o faci numai
pentru tine.
9
Află ce poţi despre persoana pe care o întâlneşti, în special despre

punctele de vedere sau interesele importante pe care le are. A şti ce
subiecte se vor dovedi probabil acceptabile (sau inacceptabile) în
conversaţie este un ajutor nepreţuit pentru a avea o întânire fructuoasă.
Această nevoie de a pregăti întâlnirea se extinde, bineînţeles, la
subiectul întâlnirii şi la contextul relevant. Este lipsit de maniere să vii
lipsit de pregătire la o întâlnire aranjată din timp. Nu numai că iroseşti
timpul persoanei pe care o întâlneşti, dar laşi o impresie foarte proastă
despre tine însuţi şi despre compania ta.
Când eşti primit la o altă companie
Soseşte la timp la întâlnire. Fii politicos cu şefa de cabinet
(zâmbeşte întotdeauna şi spune “Bună dimineaţa”) şi ai răbdare dacă
sunt ocupaţi la sosirea ta. Spune numele tău şi pe al persoanei cărei îi
faci vizita şi specifică în mod clar că ai o întâlnire. Dacă ai venit cu mai
mult de zece minute mai devreme, sugerează-i şefei de cabinet să nu îţi
anunţe imediat sosirea. (Unele persoane cred că este stâjenitor să ţii
vizitatorii în zonele de primire mai mult de câteva minute, iar sosirea ta
timpurie s-ar putea să fie nepotrivită pentru ei.)
Şefa de cabinet ar trebui să-ţi ofere răcoritoare, dacă trebuie să
aştepţi, dar nu îţi lua ceaşca cu tine atunci când eşti condus în biroul
gazdei tale (dacă nu pentru alt motiv, măcar pentru că este dificil să
strângi mâna gazdei având o servietă într-o mână şi o ceaşcă de cafea în
cealaltă!) O vizită la toaletă înaintea întâlnirii îţi va da, de asemenea,
ocazia să te asiguri că părul îţi este bine pieptănat, că nodul de la
cravată îţi este în regulă ş.a.m.d.
Dacă şefa de cabinet nu este prea ocupată, o conversaţie plăcută îţi
va oferi adesea informaţii folositoare în legătură cu afacerile gazdei
10
tale, la care poţi să faci referire în cursul întâlnirii. Atunci când eşti
condus în biroul gazdei tale de către şefa de cabinet sau de către
secretară, este politicos să schimbi câteva amabilităţi adecvate,
(vremea, de cât timp lucrează la firmă şi vacanţele sunt subiecte la
îndemână) pentru a evita un hiatus neplăcut între zona de primire şi
birou.
Dacă nu cunoşti biroul, este perfect manierat ca şefa de cabinet sau
secretara să îl conducă pe vizitator la culoare şi la lift. De regulă, şefa
de cabinet sau secretara te anunţă atunci când intri în biroul gazdei.
Dacă ea nu îţi spune numele, fă-o tu, imediat ce intri în cameră.
Prezentările
Este un gest amabil din partea gazdei tale, fie că este bărbat sau
femeie, să se ridice în picioare pentru a te saluta, indiferent de funcţia
pe care o ocupi. Ceilalţi colegi bărbaţi care se află eventual în birou
trebuie, de asemenea, să se ridice în picioare, în timp ce, de regulă,
colegele continuă să rămână aşezate. Strângerea de mână este forma de
salut recunoscută universal şi ea trebuie să îţi fie oferită în acelaşi timp
de gazda ta. Strângerea de mână trebuie făcută cu fermitate, dar fără a
exagera, arborând un zâmbet şi uitându-te în ochii lui. Strângerea de
mână trebuie oferită în acelaşi timp de tine şi de gazda ta. Trebuie să
saluţi în acelaşi mod pe toate celelalte persoane aflate în încăpere, pe
rând, pe măsură ce gazda ta ţi le prezintă. Dacă gazda sau colegii nu îţi
oferă obişnuita strângere de mână, nu trebuie să insişti.
Nu te aşeza până nu te invită gazda să o faci – dacă nu o face,
întreabă polticos dacă poţi să te aşezi. Această amabilitate trebuie
respectată chiar dacă ocupi o funcţie mult mai importantă decât
persoana pe care o vizitezi. Unii bărbaţi care joacă rolul de gazdă le
11
ajută pe femeile care le sunt oaspete să se aşeze, dar această practică

dispare rapid (cu excepţia banchetelor), deoarece multe femei găsesc
acest gest mult prea protector (ceea ce este de înţeles).
Este datoria gazdei să te prezinte tuturor colegilor care se află cu el
(şi viceversa, dacă eşti însoţit de un coleg mai mic în funcţie), dându-le
nu numai numele, dar şi posturile ocupate şi alte ocupaţii relevante.
Este de datoria ei să te facă să te simţi în largul tău şi este manierat să
îţi ofere răcoritoare la începutul întâlnirii, indiferent de momentul zilei.
De regulă, această ofertă se acceptă, dar nu este nimic rău în a declina
politicos invitaţia.
Cărţile de vizită
Trebuie să analizezi cu atenţie dacă să îţi oferi sau nu cartea de
vizită la începutul vizitei. În schimb, trebuie să răspunzi întotdeauna
dacă gazda începe întâlnirea oferindu-ţi-o pe a sa. Dacă cele două
organizaţii pe care le reprezentaţi se cunosc bine, chiar dacă nu ţi-ai
întâlnit gazda până acum, probabil că este cel mai bine să îţi oferi cartea
de vizită la sfârşitul întâlnirii, când, de exemplu, sunt discutate acţiunile
viitoare. Dacă gazda nu îţi cunoaşte firma sau doreşti să faci cunoscute
acreditările sau funcţia pe care o ocupi, atunci este mai bine să îi oferi
cartea de vizită la începutul întâlnirii. Schimbul cărţilor de vizită
întrerupe cursivitatea întâlnirii, deoarece protagoniştii vor dori să le
citească, nu să vorbească, aşa că, dacă ai îndoieli, este mai bine să laşi
aceasta pentru sfârşitul întâlnirii.
Familiaritatea
Dacă de ambele părţi sunt prezente mai multe persoane, de regulă
persoana mai mare în funcţie ia iniţiative, invitându-l pe colegul mai
mic în funcţie să îşi aducă contribuţia dacă este necesar, cel puţin până
12
când se sparge gheaţa. Trebuie să începi întotdeauna adoptând un stil

oficial de întâlnire, precum “Dle Jones” (sau “Sir”, dacă ai impresia că
funcţia celuilalt o cere – dar ţine minte că anumite persoane găsesc
iritantă şi slugarnică o asemenea adresare). Aşteaptă să fii invitat să
foloseşti prenumele. Chiar dacă colegul tău mai mare în funcţie este
tratat în acest fel, nu presupune că ţi se aplică acelaşi tratament până
când acest lucru nu este clar. Dacă tu eşti persoana mai mare în funcţie,
ţine minte să îl atragi pe colegul tău în conversaţie ori de câte ori este
cazul şi să îl tratezi manierat. Nu îţi adresa niciodată remarcile unei
singure persoane, dacă sunt impliate mai multe. Asigură-te că ai un
contact vizual direct cu fiecare persoană din timp în timp (prin acest tip
de contact oamneii evaluează în mod subconştient sinceritatea şi
integritatea).
Nu îţi da jos jacheta şi nu îţi slăbi nodul de la cravată decât dacă
gazda a făcut deja acest lucru sau te invită să procedezi astfel. Dacă te-
ai simţi mai comod în cămaşă, cere în mod politicos permisiunea
gazdei. Asigură-te că nu îi ceri permisiunea după ce ţi-ai dat deja pe
jumătate jos haina (făcând astfel stânjenitor pentru gazdă să mai spună
“Nu”). Dacă este foarte cald, atunci mai bine fără cravată decât cu ea
desfăcută până la jumătatea cămăşii. Familiaritatea şi uşurinţa în
conversaţie decurg natural din încrederea reciprocă, care se bazează
pe claritatea gândirii şi a vorbirii şi pe o ascultare atentă. Trebuie să
arăţi că eşti atent şi interesat de ceea ce are de spus gazda ta, că
urmăreşti aspectele-cheie legate de lucrurile pe care le preţuieşte.
Răspunde pe scurt şi inteligent atunci când este cazul. Dacă
împărtăşeşti în mod clar interesele şi preocupările lui, vei vedea că o
familiaritate confortabilă va apărea rapid.
13
Este o dovadă de bune maniere şi totodată înţelept să îţi controlezi

emoţiile în cursul întâlnirilor directe, evitând ieşirile de mânie,
dezamăgire sau frustrare. Păstrarea sângelui rece, indiferent de
provocări, este o virtute şi nu ar trebui niciodată să îţi uiţi bunele
maniere în afaceri, chiar dacă întâlnirea se dovedeşte un dezastru de la
început până la sfârşit.
Trecerea la subiect
La primele întâlniri, cele două părţi doresc să evalueze ce fel de
persoană este cealaltă, înainte de a trece la afaceri. Aceasta se face cel
mai bine folosind subiecte neutre, introduse de tine sau de gazda ta
atunci când vă întâlniţi prima dată. Poţi, de exemplu, să vorbeşti despre
drumul până la locul întâlnirii sau să te referi la o cunoştinţă care a
lucrat pentru firma gazdei, să admiri sediul sau produsele firmei –
posibilităţile sunt nelimitate. Comentariile pe care le faci trebuie să fie
întotdeauna interesante, concise, fără controverse şi oferindu-i gazdei
posibilitatea de a răspunde. Nu folosi niciodată această perioadă de
tatonare pentru a te lăuda pe tine.
Dacă gazda ta preferă să treacă imediat la afaceri, trebuie să te
conformezi. Nu spune bancuri şi nu vorbi despre familia ta decât dacă
eşti invitat să o faci. Ţine minte că gazda ta are, probabil, şi alte vizite.
Dacă tu eşti gazda, este politicos să îi indici vizitatorului la începutul
întâlnirii ora la care ai următorul angajament. Aceasta evită încheierea
întâlnirii într-un mod stânjenitor, uitându-te la ceas, grăbindu-te să pleci
sau trebuind să tratezi superficial , în ultimele cinci minute, trei sferturi
din subiect.
14
Fumatul
În zilele noastre, fumatul este aproape pretutindeni privit ca un
comportament antisocial în birouri şi trebuie să se fumeze numai la
invitaţia explicită a gazdei tale. Dacă întrebi “Vă deranjează dacă
fumez?”, ţi se va răspunde aproape întotdeauna, din politeţe,
“Bineînţeles că nu”. Căutarea unei scrumiere indică, de regulă, faptul că
fumatul a devenit un lucru neobişnuit. Oricum, răul este făcut în
momentul în care ţi-ai aprins ţigarea. Comportamentul tău va fi
clasificat drept nemanierat. Chiar dacă gazda ta fumează, este politicos
să nu fumezi dacă sunt prezenţi şi alţi nefumători.
Luarea de notiţe
Trebuie întotdeauna să ceri gazdei tale permisiunea de a lua notiţe
în cursul unei întâlniri. Nu trebuie să îţi postezi carnetul pe birou la
începutul întâlnirii (sau să invadezi spaţiul biroului gazdei prin alte
mijloace), ci aşteaptă până când ţi se dă permisiunea de a lua notiţe.
Înregistrarea unei conversaţii o va face aproape sigur artificială şi va
ucide toata spontaneitatea – ea trebuie cerută numai în cazuri rare, când
este necesară înregistrarea cuvânt cu cuvânt.
Plecarea
La sfârşitul întâlnirii, este important să repeţi amabilităţile de la
început. Strângerea de mână, zâmbetul şi contactul vizual trebuie toate
să cimenteze legătura care s-a dezvoltat în cursul discuţieie voastre.
Dacă gazda ta îşi va aminti de respectul pe care i l-ai arătat pentru
persoana şi cerinţele sale, de uşurinţa şi felul plăcut în care te-ai
comportat, atunci poţi să fii sigur că ai lăsat o bună impresie. Dacă ai
vorbit prea mult despre tine însuţi şi i-ai ignorat obiceiurile, te poţi
aştepta la un rezultat mai puţin plăcut.
15
III. COMUNICAREA ŞI RELAŢIILE CU CEILALŢI
1. Reguli generale privind conversaţia
Mulţi oameni se cred aşi ai conversaţiei pentru că vorbesc mult. Se

înşeală.
În realitate, o persoană care ştie să converseze trebuie să asculte tot
pe cât vorbeşte sau poate chiar mai mult. Forţa reală a unei asemenea
persoane constă în abilitatea ei de a-i atrage pe ceilalţi în discuţie. Toate
acestea se înscriu în definiţia de comunicare verbală. Unul dintre cele
mai eficiente instrumente profesionale. Pe scurt, arta conversaţiei şi de
afaceri înseamnă să ştii ce să spui şi când. De asemenea, ea include
priceperea de a înţelege când trebuie să stai să asculţi. Şi tu poţi să-ţi
dezvolţi aceste deprinderi profesionale.
Cum să începi şi să susţii o conversaţie

Ai fost vreodată obligat să participi la o recepţie la care nu cunoşteai
pe nimeni?
Când te apropiai de cineva, sau când cineva te aborda, despre ce
vorbeaţi?
Chiar dacă-ţi vine greu să crezi, este destul de simplu să începi şi să
susţii o conversaţie. Secretul este să asculţi mai mult decât vorbeşti.
Este important să ştii ce să întrebi şi tot atât de important este să ştii
cum să întrebi. O cale sigură de a-i face pe cei din jur să-ţi vorbească
este să le pui întrebări cu răspunsuri deschise. Dacă, de exemplu, de-
abia ai întâlnit pe cineva, nu-l întreba ceva de genul “Sunteţi unul din
clienţii lui Bill Jones?”. Este o întrebare care duce la o fundătură: omul
16
nu prea are ce să-ţi răspundă în afară de “da” sau “nu”. Foloseşte mai
bine un interogativ – Cine? Ce? Când? Unde? De ce? Cum? De
exemplu: “Cum vi se pare Bill Jones?”. Aceste soi de întrebări ar trebui
să-ţi aducă un răspuns cu ceva detalii, deschizând astfel uşa către
conversaţie.
Pe cât este de important felul în care pui întrebările şi îţi alegi
cuvintele, este tot atât de crucial să te arăţi sincer interesat în ceea ce
întrebi şi în răspunsul primit. Decât să încerci să te prefaci, mai bine
străduieşte-te să îţi dezvolţi un interes sincer faţă de ceilalţi. Toată
lumea ştie că poţi să-l simţi pe prefăcut de la o poştă.
Cum să fii perceput ca un bun ascultător

Folosirea întrebărilor este numai începutul, atunci când vrei să înfiripezi
o conversaţie. Cealaltă parte a unei conversaţii sănătoase şi productive
constă în a-l face să înţeleagă pe interlocutor că îl asculţi cu adevărat.
În afară de a ciuli urechile şi a lăsa deoparte alte preocupări, mai
sunt căteva metode garantate care te pot ajuta să îţi dezvolţi capacităţile
de ascultător.
- Numără până la doi. N-ai început niciodată să vorbeşti înainte ca

interlocutorul tău să fi terminat de vorbit? O metodă eficientă, prin care
te poţi feri de o coliziune în conversaţie, este să numeri până la doi
după ce persoana a terminat de vorbit.
- Găseşte aceeaşi lungime de undă. Învaţă să identifici oamenii ca

auditivi, vizuali sau senzitivi şi apoi comunică în propriul lor limbaj. O
persoană auditivă, de exemplu, îşi va pune întotdeauna în încăpere un
17
fond muzical şi va folosi adesea cuvinte ca sunete, vorbeşte, spune şi

ton. Or persoana vizuală comunică cel mai bine cu ajutorul hărţilor,
planurilor şi altor auxiliare vizuale, şi îşi împestriţează vocabularul cu
cuvinte ca zăreşte, uite, imaginează-ţi, observă, vizionează şi vezi. O
persoană senzitivă, căreia adeseori îi place să jongleze cu mai multe
îndatoriri deodată, foloseşte cuvinte ca simţi, înţelegi, îţi place. Ţine
seamă de aceste indicaţii şi învaţă să vorbeşti fiecare limbaj.
Parafrazează . O cale sigură de a-i face pe ceilalţi să înţeleagă că ai

auzit ce au spus este să parafrazezi. Dacă te afli în acelaşi timp pe
aceeaşi lungime de undă, vei fi realmente perceput ca un bun ascultător.
Dacă poţi să-l identifici pe interlocutor ca făcând parte din categoria
auditivilor, de exemplu, parafrazează ceea ce-ţi spune, spunând la rândul
tău: “Sunt la fel ca…” sau “Am auzit că ai spus ca…”. Dacă identifici
persoana cu care vorbeşti ca fiind un vizual, parafrazează ceea ce ţi.a
spuscu cuvinte ca: “văd că…” sau “apare ca şi…”. În sfârşit, dacă
reuşeşti să-ţi identifici interlocutorul ca fiind un senzitiv, parafrazează ce
ţi-a spus folosind termeni ca: “înţeleg că…” ori “Simt că…”
Unul din avantajele acestui mod de ascultare cu continuare este
acela că persoana cu care vorbeşti probabil că va fi şi ea mai atentă la
ceea ce spui tu.
Conversaţii mărunte, medii şi amănunţite
Situaţii diferite generează niveluri diferite de conversaţie.

Conversaţia măruntă. Este o conversaţie simplă despre întâmplările
de zi cu zi: vreme, sporturi, lucruri din imediata vecinătate etc.
18
Avantajul de a avea o conversaţie măruntă este acela că oricine poate să

participe la ea. Astfel încât, atunci când stabileşti o legătură cu cineva,
începe cu conversaţia măruntă.
Conversaţia medie. Conservaţia medie se bazează pe informaţii
specifice unui grup. De exemplu, două persoane pot avea o conversaţie
discutând despre compania pe care o reprezintă. Deşi ceilalţi de la masa
lor poate cunosc compania despre care discută, nu ştiu îndeajuns pentru
a participa la conversaţia lor.
Conversaţia amănunţită. Conversaţia amănunţită se axează pe
informaţii foarte specifice. De exemplu, să zicem că şase persoane
lucrează pentru aceeaşi companie – trei la vânzări şi trei la contabilitate.
Dacă cei trei de la vânzări încep să discute despre vânzările lor lunare,
sau cei trei de la contabilitate încep să vorbească despre un nou
program de contabilitate pe calculator, atunci fiecare grup este angajat
într-o conversaţie amănunţită. Ei fac o conversaţie care poate fi
înţeleasă sau poate interesa numai un număr limitat de persoane.
Când să nu vorbeşti
Când eşti angajat într-o conversaţie, o regulă bună de urmat este aceea
de a vorbi despre tine şi despre munca ta numai atunci când cineva te
întreabă despre asta. Dacă nu ştii nimic despre subiectul discutat (poate că
cineva face o conversaţie medie sa amănunţită), rămâi tăcut.
Cum să participi la o conversaţie fără să vorbeşti

Chiar dacă ţi se pare greu de crezut, poţi să participi la o conversaţie
fără să spui absolut nimic. Trebuie numai să-ţi păstrezi rolul de
ascultător activ. Foloseşte-ţi limbajul trupului. Menţine contactul
19
vizual. Zâmbeşte. Dă aprobator din cap. Vei fi un participant bine venit

la conversaţie fără să deschizi gura.
Lasă gesturile să vorbească pentru tine

Limbajul trupului şi receptivitatea sunt de o importanţă vitală
pentru menţinerea unui dialog animat şi interesant. Când participi la o
conversaţie, asigurăte că dai impresia unei atitudini pozitive şi amicale.
Zâmbeşte. Dă mâna cu cei de faţă. Menţine contactul vizual. Dă
aprobator din cap şi păstrează-ţi mintea deschisă – chiar dacă nu te
interesează din cale-afară persoana cu care discuţi, păstrează-ţi mintea
deschisă în perspectiva unor posibile relaţii viitoare. Este o metodă
bună, care te ajută să-ţi dezvolţi reţeaua relaţiilor profesionale.
Niciodată nu ştii când te vei întâlni din nou cu persoana respectivă.
Cum să rămâi stăpân pe conversaţie
- Fii deschis şi prietenos.
- Asuma-ţi riscuri.
- Salută primul.
- Fii sincer interesant de oameni. Se vor simţi flataţi şi vor fi
interesaţi de tine.
- Fii deschis ideilor noi.
- Acceptă oamenii aşa cum sunt.
Toate aceste nimicuri te aduc la nivelul competitiv în conversaţie şi
în viaţă. Străduieşte-te să-ţi dezvolţi aceste atribute. N-ai nimic de
pierdut şi ai totul de câştigat.
20
Cum să schimbi subiectul cu tact

Te-ai simţit vreodată blocat într-o conversaţie şi n-ai ştiut cum să
ieşi din ea? Poate că ai continuat să asculţi cu o ureche, în timp ce de-
abia aşteptai o pauză în dialog (sau în monolog) ca să poţi schimba
subiectul.
Când te afli într-o asemenea situaţie, orice ai face fă cu tact. Dacă,
de exemplu, vrei să schimbi subiectul, foloseşte forme de racord cum ar
fi:
“Am auzit că aţi spus mai devreme că…”
“Se pare că ştiţi o mulţime de lucruri despre…”
Dacă vrei să găseşti o portiţă de scăpare, încearcă să spui:
“Înainte ca această întrevedere să ia sfârşit, aş vrea…”
Oricum ai sfârşi conversaţia sau ai schimba subiectul fereşte-te să fi
agresiv sau să insulţi pe cineva.
2. Cum să ne exprimăm
Este firesc să amintim, referitor la conversaţie, câteva reguli privind

limbajul pe care îl folosim.
Conversaţia este o excelentă şcoală de retorici. Unde am putea să ne
familiarizăm mai bine cu “arta vorbirii” decât într-un cerc de persoane
cultivate? Şi asculţi cu atenţie ce se spune, şi te străduieşti să foloseşti
un limbaj ales, analizându-te cu simţ critic, este cel mai bun mijloc de
a-ţi îmbunătăţi vocabularul şi a-ţi lărgi posibilităţile de exprimare. Zi de
zi întâlnim persoane care nu sunt capabile să finalizeze o idee.
Negăsind cuvintele potrivite, ele lasă frazele neterminate; adesea,
povestirile lor sunt de neînţeles. Exemplul clasic prin care psihologii
21
demonstrează dificultatea de a te exprima fără a recurge la semne este

cel al scării în spirală pe care trebuie să o defineşti în puţine cuvinte.
Din o sută de persoane cărora le-am pune întrebarea, abia zece ar reuşi
să răspundă fără să schiţeze în aer un tirbuşon ascendent!
Exista pe vremuri un joc de societate pe cât de distractiv, pe atât de
instructiv. El consta în alegerea de către gazdă sau invitaţi a unor grupe
de cuvinte, de pildă cinci substantive comune, cinci noţiuni abstracte şi
cinci cuvinte rare, cărora participanţii trebuiau să le dea definiţii
corecte.
Plecând de la “covor”, “sifon”, “salată”, “floare”, “melc”, trecând
prin încercarea de a defini metempsihoza, parapsihologia, iubirea,
hobby-ul, charisma şi ajungând la “broccoli”, “andivă”,
“bubuin”,”haşiş”, “trufă”, jocul poate deveni pasionant. Rar vor putea fi
evitate definiţiile de genul: Iubirea este când…Din păcate, acest
autentic exerciţiu intelectual a fost înlocuit cu altul care-i invita pe cei
ptezenţi să se exprime prin semne, să mimeze un cuvânt. “Mima”, cum
este numit jocul, se practică azi în toate taberele de copii, pe culoarele
şcolilor şi la petreceri, dar rămâne doar un mijloc de distracţie, lipsit de
elementul instructiv – îmbogăţirea vocabularului.
Ticurile verbale
Am observat că din cauza unui vocabular sărac, demn al lipsei de
cultură, majoritatea oamenilor lasă baltă o discuţie abia începută sau se
refugiază în expresii de o mare banalitate, cum ar fi: “E foarte
adevărat.”, “Aşa e viaţa”, “Aşa e lumea”. Pe de altă parte, trebuie să ne
ferim şi să folosim în permanent expresii ca: “Pe cuvânt de onoare!”,
“Pe cuvântul meu!”, “Fantastic!”, “Formidabil!”, “Nemaiauzit!”,
22
crezând că ele dau greutate spuselor noastre. Larg răspândite sunt şi

aceste adevărate ticuri verbale: “Nu ştiu cum să îţi spun”, “Ce să-ţi
povestesc”, “Adică… n-am înţeles”; să recunoaştem că ele au devenit
reprezentative pentru o largă categorie de oameni care, dacă ar renunţa
la ele, ar constata că n-ar mai avea nimic de spus. Dar cel mai obositor
este felul în care unii îşi termină (sau îşi încep) toate frazele cu: “Asta
este”, “Nu e aşa?”, “Ştiţi?”, “Ce să-i faci?”, “Mă rog”, “În sfârşit”,
“Auzi?”, “Înţelegi”, mai ales la telefon. În general, aceste formule fie
sunt agresive, fie cer o aprobare, dar cel mai des nu au nici un sens,
sunt vorbe goale. Ele rănesc pur şi simplu auzul, ca zgomotul acului pe
o veche placă de patefon. Să recunoaştem că ne plictiseşte de moarte o
discuţie cu fraze de tipul: “Duminica trecută am mers la ginerele meu,
nu e aşa? Ne-a dus cu maşina, mă rog…Şi ce s-a întâmplat, ştii? Timpul
s-a stricat, ce să-i faci! Cu maşina noastră, o Dacie, înţelegi? Când ai o
duminică liberă, nu ştiu cum să-ţi spun…”.
La frontiera dintre nepoliteţe şi sărăcia mentală se plasează
răspunsurile stereotipe, şi ele ticuri verbale, de genul: “Da, natural!”,
“Este absolut clar!”, “Exact!”, “Corect!”, “Nici o legătură””, “ Total
exclus!”. Cu un brutal “Nu mă interesează” îţi taie vorba, când spui şi
tu ceva, pisălogul care te-a silit să asculţi o lungă relatare despre starea
sănătăţii unei persoane pe care o cunoşti vag. În ambele cazuri eşti
îndreptăţit să te simţi ofensat. Este de dorit să ne cizelăm purtarea şi
vocabularul, făcând efortul de a ne debarasa de acest balast lingvistic
care ne poate plasa în categoria oamenilor prost crescuţi.
Vorbitul în limbi străine
Să nu vorbim când suntem într-o societate într-o limbă pe care nu o
înţelege toată lumea. E o lipsă de politeţe să vorbeşti cu un prieten în
23
franceză, de exemplu, când toţi ştiu că prietenul tău vorbeşte româneşte

foarte bine. În plus, putem avea surprize căci e posibil ca cineva din
asitenţă să fi învăţat limba respectivă pe genunchii bunicii şi să
înţeleagă perfect observaţia neplăcută pe care ai făcut-o la adresa lui.
Trebuie să renunţăm la acest obicei prost, ca şi la semnele conspirative
– vorbitul la ureche, clipitul semnificativ din ochi, la gesturile cu mâna
pe care le credem discrete, într-un cuvânt, la tot ce exclude din
conversaţie pe ceilalţi.
Sensul cuvintelor
Un loc special îl ocupă aici folosirea incorectă a limbii, fie din
ignoranţă, fie din neglijenţă.
Pentru un om mai puţin instruit sau pentru un autodidact, dacă sunt
conştienţi de handicapul lor, soluţia de a nu se face de râs e foarte
simplă – ocolesc cuvintele de a căror semnificaţie şi pronunţie nu sunt
siguri. Ideal ar fi să se lămurească pe loc, întrebând, sau consultând mai
târziu, când ajung acasă, un dicţionar. Nu este deloc degradant să
întrebi: “Ce se înţelege prin fezabil?”, “Ce este o lipotimie?”, sau să
recunoşti: “Nu-mi este limpede termenul de lobby”.
Foarte multe cuvinte seamănă între ele, deosebindu-se doar printr-o
singură literă sau doar prin accent. De cele mai multe ori, ele
desemnează noţiuni fără nici o legătură între ele. Vorbitorul mai puţin
instruit este tentat să utilizeze termenul care îi sugerează ceva cunoscut.
Pristanda spune “renumeraţie mică” pentru că se gândeşte la numărul
banilor. Dar azi, nu numai pe vremea lui Caragiale, oamenii vorbesc
incorect, şi încă oameni cu pretenţii. Se foloseşte greşit “teste” pentru
“taste”, “neutralizare” pentru “naturalizare”, “pragmatism” pentru
24
“prognatism”, “anulie” pentru “bulimie” etc. Nu putem atribui un sens

fantezist unui cuvânt numai pentru că nu îi cunoaştem sensul adevărat.
Chiar dacă aveţi imaginaţia bogată, prinţesa morganatică nu e totuna,
cum credeaţi, cu Fata Morgana…
Grija faţă de ceilalţi

Lipsa de tact
În orice ocazie şi în orice conversaţie, trebuie să îţi cunoşti locul.
Dacă invitatul de onoare atrage atenţia asupra lui, acest lucru este
normal. Dar dacă un invitat insignifiant acaparează intenţionat întreaga
conversaţie, atrage toate privirile spre el, într-un cuvânt se doreşte
punctul de atracţie, el dă dovadă de o evidentă lipsă de tact. Să îţi spui
în gura mare necazurile familiale sau intime în faţa unei adunări
întâmplătoare sau să fii agresiv faţă de ceilalţi invitaţi constituie gafe de
neiertat.
Să critici, să vrei să corectezi pe loc micile manii ale celorlalţi sunt
manifestări de om mărginit. Poţi foarte bine să te abţii de la a face unui
filatelist remarci dispreţuitoare la adresa micilor pătrăţele de hârtie
colorată, să renunţi la a ţine unui fumător o conferinţă asupra
pericolelor tutunului, iar unui superstiţios un discurs despre succcesele
atle obţinute într-o vineri, pe data de 13.
Comisioanele. Nu-i încărca pe toţi cei întâlniţi cu nenumărate

salutări pentru tot felul de cunoştinţe comune, pentru că asta înseamnă,
fie că vrei să îţi etalezi relaţiile, fie că îl iei pe interlocutor drept un
simplu mesager. Să fim prudenţi în acest domeniu, căci există încă
mulţi oameni drăguţi care iau în serios asemenea comisioane şi transmit
25
nenumăratele salutări cu o energie demnă de o cauză mai bună.

Observaţia este valabilă şi pentru persoanele care reţin din conversaţie
numai ce le interesează şi nu scapă prilejul de a-i obliga pe cei din jur
să le facă mici servicii utile. De exemplu, auzind că pleci în străinătate,
îndrăzneţul nu va ezita să te roage imediat să te roage să-i aduci un
medicament, nişte nasturi sau o piesă de marină, precizând că acolo te
costă o nimica toată.
Reţineţi câteva reguli
Să ne reamintim câteva reguli ferme care trebuie respectate pentru a
purta o conversaţie civilizată:
• Să nu agresăm sau să nu ne enervăm interlocutorul prin prea
puternica noastră personalitate, bazându-ne pe excelenta părere pe care
o avem despre noi. Să nu spunem, de exemplu: eu întotdeauna, eu
niciodată, eu, eu, eu. Să nu ridicăm tonul şi să nu ţipăm.
• Să nu transformăm o conversaţie într-un dialog al surzilor.
“Necomunicarea” este, se pare, un blestem al secolului în care trăim.
Aparent ne ascultăm interlocutorul, în realitate, însă, ne gândim la ale
noastre. Este unul dintre motivele însingurării şi tristeţii omului
modern. Să învăţăm să-i şi auzim pe ceilalţi când îi ascultăm.
• Să nu ne întrerupem brutal interlocutorul, ci să aşteptăm cu răbdare
şi tact un moment prielnic pentru a ne spune şi noi părerea.
• Să nu ne amestecăm într-o discuţie străină, mai ales când întâlnim,
pe stradă, o cunoştinţă care stă de vorbă cu cineva.
• Să nu vorbim tot timpul despre minunăţiile de copii pe care îi
avem şi nici despre persoane pe care cei de faţă nu le cunosc.
26
3. Dialogul
Vocea ar trebui să se potrivească cu statutul profesional. O voce

adecvată este: fără accent, intesitate joasă (pare sigură), ton cald,
emoţionant, vioaie, distinctă (clară), uşor de înţeles, pronunţare corectă,
inflexiune bună, nemonotonă, volum adecvat.
Face o impresie proastă o voce nazală, comună, greu de înţeles
pentru că persoana înghite cuvintele. Este insuportabil un ton aspru ţi
tăios şi este plicticoasă o voce inexpresivă, uniformă, politicoasă dar
nedesluşită. Este greu de urmărit o vorbire prea rapidă sau prea incertă,
prea tare sau prea şoptită. Este neprofesional să folosiţi regionalisme
prea puternice, dar dacă aveţi o voce piţigăiată veţi sugera că sunteţi o
persoană imatură sau extrem de nervoasă. O voce precipitată, pe de altă
parte, trădează indecizie şi nelinişte.
Un vocabular bogat sună plăcut auzului şi face ca vocea să fie
atractivă. O persoană care foloseşte cuvinte alese într-un mod potrivit te
face să vrei să o asculţi.
O vorbire cultivată este: fără accent, corectă gramatical, fără expresii
triviale (înjurături etc), fără porecle pejorative, cu pronunţarea corectă a
cuvintelor; fără fraze stereotipe, ticuri verbale: “ştii?”, “deci”, “înţelegi,
nu?”, fără expresii de argou; fără onomatopee, exprimări ca îhî, aha, na,
ee etc. Aceste cuvinte nu fac parte chiar din argou, ci sunt exemple
clasice de limbaj incorect, izvorând din lenea de a vorbi.
Un obicei, mai ales al tinerilor, este de a termina orice frază care nu
este o întrebare, cu O.K. Acest O.K. a devenit un tic în limba vorbită,
dar nu îşi are locul într-o vorbire cultivată.
27
• Feriţi-vă să chicotiţi. Acesta este un obicei care dovedeşte lipsa de

concentrare şi profesionalism. Sunt oameni care chicotesc doar pentru a
umple golurile de conversaţie sau pentru a trece peste momente
neplăcute, când tot ce ar trebui să facă este să tacă.
• Dresul glasului în timpul discuţiei se poate dovedi, de asemenea,
iritant. Dacă senzaţia devine imperioasă încercaţi să înghiţiţi pentru a
vă linişti. Pauza creată astfel poate acţiona în favoarea dumneavoastră
prin câştigarea atenţiei partenerului de discuţii.
• Mare atenţie acordată şi exprimării subînţelese prin întreaga
atitudine a corpului şi a vorbirii.
• Atenţie la distanţa la care se stă faţă de partener. Omul îşi are
propria sa “bulă de aer” sau spaţiu aerian în jurul trupului său. Această
“bulă de aur” are o mărime care depinde de densitatea populaţiei
locului în care aţi crescut. Deci, distanţa zonală personală este
determinată cultural. În timp ce unele culturi, ca de exemplu cea
japoneză, s-au obişnuit cu aglomeraţia, altele preferă “spaţiile larg
deschise” şi le place să menţină distanţa. Aşa sunt americanii.
4. Convorbirile telefonice
După modul cum răspundeţi la telefon sau vi se răspunde, puteţi

trage unele concluzii despre manierele persoanei pe care o căutaţi sau
vă caută. Mai mult, dacă vocea care răspunde exprimă o atitudine
pozitivă, negativă sau indiferentă puteţi deduce cu cine aveţi “onoarea”
să discutaţi şi astfel vă concepeţi “planul” de abordare.
Orice persoană, fie chiar şi din conducerea instituţiei, trebuie să
poarte, cu distincţie, o convorbire telefonică cu o persoană fie ea şi
28
necunoscută. Acelaşi lucru trebuie să îl pretindă şi secretarei sale, ca şi

subordonaţilor. A răspunde politicos la telefon, cu distincţie şi cu
reţinere sunt maniere care trebuie cultivate în continuu, aceasta
contribuind la creşterea renumelui instituţiei respective. Nicicând nu va
fi productivă şi de bun augur pentru instituţie şi conducătorii săi,
curmarea bruscă a unei convorbiri telefonice cu orice persoană, oricât
de modestă ar fi ea.
În programul de instruire al secretarei sau şefului de cabinet nu
neglijaţi să includeţi şi următoarele sugestii:
- ajutorul dumneavoastră cel mai apropiat – secretara sau şeful de
cabinet – să răspundă prompt atunci când sună telefonul (cel mai bine
după primul apel);
- nimeni nu trebuie lăsat să aştepte la telefon mai mult de 20 de
secunde. Dacă nu e posibil, secretara va transmite mesajul
dumneavoastră politicos, asigurându-l pe cel care vă solicită că îl veţi
suna peste X minute.
Evident că un manager nu poate să răspundă la absolut toate
solicitările. De aceea el trebuie să îşi instruiască secretara cum să
îndrume convorbirile telefonice cât mai eficient. Este o operaţiune
relativ pretenţioasă; pretinde un anume tact, o bună cunoaştere a
specificului societăţii sau instituţiei, a numelor oamenilor cu
responsabilităţi, capabili să soluţioneze eventualele solicitări ale
apelantului.
Oricum, secretara trebuie să fie capabilă să explice politicos de ce îl
îndrumă către altă persoană.
29
În condiţiile în care, în calitatea pe care o aveţi, dumneavoastră

înşivă purtaţi convorbiri telefonice, trebuie să ţineţi seama de unele
îndatoriri obligatorii. Deci:
- nu daţi telefon fără motiv foarte clar şi care nu impune în mod
imperios convorbirea;
- în eventualitatea că aţi format un număr greşit sau s-a conectat
eronat, cereţi-vă negreşit scuze înainte de a închide telefonul;
- dacă o rugaţi pe secretară să vă facă o legătură telefonică, ori fiţi pe
recepţie când cel chemat urmează să ridice receptorul sau stabiliţi un
anume semnal cu secretara pentru a prelua legătura (de exemplu după
două apeluri);
- acordaţi atenţia cuvenită dicţiei cât şi vocii când vorbiţi la telefon.
Timbrul vocii şi tonul folosit sunt determinante pentru crearea unei
ambianţe propice unei convorbiri eficiente şi civilizate. Ca urmare, este
indicat să se vorbească moderat şi nu tare,să fie articulate cu grijă, cu
gura deschisă normal şi aproape de receptor (circa 2,5 cm de gură).
Persoanele cu voce joasă (surdă) vor folosi un ton mai ridicat, întrucât
sunetele grave (joase) se disting mai greu. Cei cu voce ascuţită îşi vor
modera intensitatea tonului pentru a nu fi stridenţi.
Salută-ţi interlocutorul. Spuneţi-i clar numele dumneavoastră şi al

firmei, precum şi al persoanei cu care doriţi să vorbiţi. Treceţi imediat
la subiect şi fiţi concişi.
În cazul când persoana pe care o căutaţi lipseşte şi dacă este ceva
urgent nu ezitaţi şi transmiteţi mesajul prin secretară. Dacă detaliile nu
sunt confidenţiale i le veţi explica limpede secretarei, aceasta ţinând
30
seama de caracterul urgent al problemei, se va strădui să vă servească

cu operativitate.
Dialogul trebuie să fie activ şi în timpul unei convorbiri telefonice.
De aceea nu rămâneţi tăcut în timp ce interlocutorul vorbeşte. Este de-
ajuns ca din când în când să rostiţi “da” sau “de acord” etc. Oricum, în
timpul unei convorbiri telefonice, nu veţi mânca sau mesteca gumă.
Este mai mult decât dezagreabil.
Acordaţi-i toată atenţia interlocutorului. Nu discutaţi cu alte
persoane care eventual se află în birou. Să admitem că s-a întrerupt
legătura telefonică. Este de datoria celui care a solicitat convorbirea să
o restabilească.
Dacă aveţi un oaspete în birou, nu răspundeţi la nici un telefon, doar
dacă este cu adevărat urgent şi nu inainte de a vă cere scuze
vizitatorului. În împrejurările când vorbiţi la telefon şi în momentul
acela intră un vizitator programat, încheiaţi repede convorbirea sau
spuneţi persoanei cu care vorbiţi că veţi reveni în scurt timp.
În cazul când vă aflaţi ca vizitator în biroul şefului şi acesta primeşte
un telefon urgent, oferiţi-vă să părăsiţi încăoerea pentru a nu-l deranja.
Dacă şeful vă reţine, căutaţi-vă alte preocupări în timpul convorbirii
telefonice (citiţi un ziar sau o carte, de exemplu).
Convorbirile trebuie încheiate într-o notă plăcută, dar să nu folosiţi
obositorul clişeu “O zi bună”; poate că interlocutorul tocmai va fi
inspectat sau urmează să îşi extragă o măsea.
Dacă intraţi în biroul unui coleg pentru a-i vorbi şi îl găsiţi la
telefon, ieşiţi din nou afară dacă nu vă face semn să rămâneţi.
Când vreţi să sfârşiţi cât mai repede o conversaţie nedorită, există
diverse moduri în care o puteţi face binevoitor, fără să jigniţi (invocaţi o
31
altă convorbire urgentă cu şefii, introduceţi o formulă care să anunţe

încheierea, vă aduceţi aminte de o şedinţă care va avea loc etc.).
Iniţierea unei convorbiri telefonice

Ca toate acţiunile profesionale, o convorbire telefonică trebuie
pregătită cu mult înainte de a pune mâna pe receptor. Închipuie-ţi că te-
ai decis să-l suni pe dl. Jones, directorul fabricii principalului tău
furnizor, pentru a-i ridica o problemă legată de expedierea unor
materiale. Ce pregătiri trebuie să faci?
Pune-ţi următoarele întrebări:
• Îmi este clară întrebarea exactă pe care o pun şi pot s-o exprim
simplu şi clar?
• Am la îndemână toate informaţiile de care aş putea avea nevoie
pentru a avea o discuţie satisfăcătoare cu dl. Jones?
• Este dl. Jones cea mai indicată persoană pentru a se ocupa de
această problemă?
Dacă nu, pe cine ar trebui să abordez?
• Este acesta momentul potrivit pentru a-l suna pe dl. Jones (mulţi
directori au în orarele lor perioade binecunoscute în care sunt ocupaţi)?
• Chiar trebuie să mă ocup acum de această problemă prin telefon,
sau ar fi mai potrivită o altă metodă (de exemplu, un schimb de faxuri?)
Aceste întrebări se aplică atunci când convorbirea este importantă
sau urgentă din punctul de vedere al celui care telefonează. La fel,
exisă cazuri când telefonul este mai important pentru cel care-l primeşte
(de exemplu, atunci când un licitator aşteaptă să afle rezultatul unei
oferte) decât pentru cel care telefonează. În aceste cazuri,
responsabilitatea celui care telefonează este să se gândească la
32
interesul celui care primşte telefonul, şi nu la al său. Acesta este un bun

exemplu al “datoriei de a fi amabil” pe care oamenii de afaceri o au unii
faţă de ceilalţi.
Buna pregătire este cea mai importantă pentru a face convorbirea
cât mai eficientă cu putinţă, în special prin respectarea timpului celui
care primeşte apelul. Dând telefon, ai iniţiativa şi în a da forma
convorbirii. Cel care primeşte telefonul va asculta întotdeauna pentru o
scurtă perioadă de timp pe cel care telefonează şi această perioadă
trebuie folosită pentru a-ţi declina în mod clar identitatea şi scopul
convorbirii. Este lipsit de amabilitate (şi, în genere, şi de eficienţă) să
baţi câmpii timp de un minut sau două, înainte de a ajunge la subiect.
Dacă vorbeşti cu cineva pentru prima dată, lipsa de claritate şi concizie
din partea ta poate duce la a ţi se aplica tratamentul rezervat agenţilor
de vânzări –un sec “Nu astăzi, mulţumesc”.
Centralele telefonice şi secretarele

Telefonul tău va fi dat cu siguranţă prin centrala telefonică a celui
sunat. Dacă eşti lăsat să aştepţi (mai mult de cinci apeluri), ar trebui să
fii întâmpinat cu scuze. Dacă nu se întâmplă acest lucru, atunci ştii că
operatorii telefonici nu sunt bine pregătiţi. Dacă nu ţi se răspunde la
telefon după zece apeluri, este recomandabil să închizi şi să telefonezi
mai târziu (nu în ultimul rând deoarece în felul acesta vei fi mai puţin
agitat de întârziere).
Salută-l pe operator cu “Bună dimineaţa”, anunţă-ţi numele. “Sunt
Alan Jarvis de la Universal Grindings” şi spune cu cine ai dori să
vorbeşti. “Aş putea vorbi cu dl. Crisp de la Contabilitate, vă rog?”.
Aceste amabilităţi sunt la fel de importante atunci când ai de-a face cu
33
operatori telefonici ca şi atunci când vorbeşti cu secretarele.

Comportarea ta atunci când ai de-a face cu o persoană din afara firmei
reflectă nu numai manierele tale, dar şi compania pe care o reprezinţi.
Adesea, operatorii îi lasă pe cei care telefonează să aştepte în timp
ce fac legătura (câteodată nervii apelantului sunt calmaţi de muzică la
sintetizator?!) şi, din nou, este manierat din partea operatorului să spună
“Îmi pare rău că vă fac să aşteptaţi” la aproximativ fiecare 20 secunde.
Atunci când se face legătura cu secretara, apelantul trebuie din nou
să îşi decline identitatea şi să spună pe scurt care este scopul
convorbirii. Aceasta o va ajuta pe secreatară să decidă dacă este cazul
să îl întrerupă pe şeful ei, dacă acesta se află într-o şedinţă sau are o altă
convorbire. Este bine ca cei care telefonează să ajungă să le cunoască
pe secretarele oamenilor de afaceri pe care îi contactează regulat, şi, la
fiecare convorbire telefonică, să schimbe câteva amabilităţi înainte de a
li se face legătura cu şeful. Stabilirea unei relaţii de prietenie face
adesea atât munca secretarei, cât şi a celui care telefonează mai
eficientă şi mai plăcută. Oricât de urgentă ar fi problema, apelantul
trebuie întotdeauna să piardă câteva momente vorbind astfel cu
secretara, înainte de a i se face legătura.
Unele persoane îşi pun secretarele să facă apelurile şi, în aceste
cazuri, rutina descrisă mai sus trebuie respectată de secretară, care
acţionează în numele şefului ei. Este nepoliticos ca cel apelat să fie pe
linie înainea celui care sună, prin urmare secretara apelantului trebuie
să îl dea pe acesta la aparat înainte de a se face legătura. Dacă eşti sunat
de o persoană nemanierată, care te face să aştepţi, atunci închide!
34
Organizarea unei convorbiri

Dacă apelantul nu este cunoscut de cel sunat, este esenţial ca
recomandările şi scopul convorbirii să fie stabilite de le început. De
exemplu: “Bună dimineaţa, dle. Crisp. Mă numesc lan Jarvis şi sunt de la
Universal Grindings. Am preluat recent postul de şef al compartimentului
vânzări şi vă sun pentru a verifica detaliile notei de credit”, etc.
Convorbirile telefonice trebuie să fie dialoguri, iar apelantul trebuie
întotdeauna să ofere celui sunat ocazia de a comenta sau reacţiona la o
declaraţie (întrebările de genul “Compania Dvs. s-a mai întâlnit în
trecut cu astfel de situaţii?” sunt extrem de folositoare).
Este de obicei sarcina celui sunat să dea tonul finalului convorbirii
telefonice (în fond, el este cel deranjat), deşi şi apelantul îl poate
“impulsiona” pe cel sunat în această direcţie. Apelantul trebuie să dea
dovadă de diplomaţie atunci când face acest lucru şi este important ca
respectiva convorbire să se termine într-o notă prietenească şi pozitivă.
Convorbirile întrerupte
Dacă o convorbire este întreruptă, oricare ar fi motivul, este amabil
ca persoana care a sunat prima dată să sune din nou. Dacă cel sunat
suspendă convorbirea (de exemplu pentru a prelua o convorbire
intenaţională sau pentru a răspunde unei convocări din partea
directorului său general), atunci îi revine lui sarcina de a suna din nou.
Dacă, în acest din urmă caz, noul apel nu este făcut într-un interval de
(să zicem) 15 minute, secretara lui trebuie să-l sune pe cel care a
telefonat prima dată şi sa-i ofere o explicaţie şi scuze. Apelanţii nu
trebuie să fie puşi în situaţia de a-i aştepta pe cei sunaţi mai mult decât
câteva secunde fără a li se da o explicaţie.
35
Bunele maniere la telefon

Apelanţii nu trebuie să fie prea familiari sau prea degajaţi cu cei
sunaţi în cazul în care încă nu s-au întâlnit persoanl. Majoritatea
persoanelor apreciază când cei care sună le folosesc numele de familie
la primul conatact (“Bună dimineaţa, dle Stevens”). De regulă, ei se
supără dacă le foloseşti neinvitat prenumele sau dacă foloseşti un
limbaj glumeţ sau neprotocolar. Dacă spui “Salut, John, care-i mersul?
Sunt noul boss de la departamentul de ambalare” acesta nu este modul
ideal de a stabili o bună relaţie de muncă.
Problemele personale îşi au locul lor în multe convorbiri telefonice
de afaceri, nu în ultimul rând pentru a ajuta la întărirea prieteniilor, o
componentă esenţială pentru o bună activitate în echipă. Trebuie să fii
mereu conştient de posibilele presiuni legate de timp la care poate fi
supusă persoana apelată (prea politicoasă, probabil, ca să le
menţioneze) şi să faci comentarii scurte şi la obiect. De regulă, se
consideră inadecvat ca persoanele cu funcţii mai mici într-o organizaţie
să ia iniţiativa discutării unor probleme personale cu persoane situate
mai sus pe scara ierarhică.
Nu uita să foloseşti expresiile “Vă rog” şi “Mulţumesc” la momentul
oportun în apelurile tale telefonice de afaceri. Nimeni nu trebuie să fie
prea ocupat sau prea important pentru a renunţa la aceste amabilităţi.
Primirea telefoanelor
Adesea oamenii ocupaţi primesc telefoane în momente foarte
neconvenabile. Poate că se pregătesc pentru o întrunire, lucrează la un
document important sau răspund la o chemare a naturii! Prima linie de
apărare este secretara, şi există un cod bine stabilit de “miciuni
inofensive” care sa-i explice indisponibilitatea. Ele urmează, de regulă,
36
unei pauze în care secretara verifică, împreună cu şeful ei, poziţia ce

trebuie adoptată. Acest lucru se face în afara razei auditive a celui care
sună (nu cu mâna pe microfon şi strigând “John, eşti aici sau nu?”).
Iată câteva exemple:
• “Dl. Jones este ocupat pentru moment. Pot să-l rog să vă sune
imediat ce este liber?”
• “Dl. Jones se află într-o conferinţă, pot să…” etc.
• “Dl. Jones este în acest moment cu un coleg, pot să…” etc.
Majoritatea apelanţilor recunosc aceste mesaje şi le găsesc extrem
de uzuale. Mai puţin acceptabile, atât pentru apelant, cât şi pentru
apelat, sunt răspunsuri precum:
• “Dl. Jones nu a apărut încă şi habar nu am când se întoarce”
• “Dl. Jones este prea ocupat să vorbească cu Dvs”
• “Dl. Jones este la toaletă, din nou!”
Întreruperile
Două întreruperi obişnuite ar putea fi un apel intern pe o altă linie şi
apariţia neaşteptată a unui coleg la uşa biroului său (care adesea
şopteşte într-un mod foarte deranjant).
Răspunsul corect în primul caz este să îi ceri apelantului să te scuze
în timp ce te ocupi de celălalt apel. Îi explici persoanei care te sună pe
linia interioară că ai la telefon pe cineva din exterior şi că o s-o suni tu
imediat după aceea, apoi reiei convorbirea externă, cu scuze reînnoite.
Colegii trebuie ignoraţi, cu excepţia cazului în care problema este
urgentă, când se aplică o tehnică asemănătoare ca în cazul întreruperii
din cauza unei convorbiri interne.
37
Secretarele nu trebuie să îşi întrerupă şefii decât dacă motivul este

urgent, şi în acest caz numai printr-o notă scrisă, nu prin telefon.
Majoritatea oamenilor vor înţelege dacă apelatul spune “Scuză-mă
pentru un moment, John. Ann tocmai a adus un mesaj important pentru
mine”.
Dacă întrerupi o convorbire telefonică, trebuie să explici motivul.
De exemplu, “Îmi pare rău, John, am primit un telefon din Tokyo. Te
deranjează dacă te sun mai târziu?” nu spune numai “Uite, John, a
intervenit ceva. Te sun mai târziu”, după care închizi telefonul.
Înregistrarea convorbirilor
Dacă este nevoie să înregistrezi o convorbire telefonică (de
exemplu, pentru a verifica în tihnă unele informaţii complicate), trebuie
s-o faci numai cu permisiunea apelatului. Dacă nu procedezi astfel,
oricât de irelevantă ar fi problema respectivă, atunci încalci grav
intimitatea apelantului. Unele organizaţii înregistrează în mod curent
apelurile telefonice, din motive de securitate. Aceasta nu îl scuteşte pe
apelat să le explice persoanelor care îl sună pentru prima dată care este
situaţia.
Dacă bănuieşti că apelul pe care l-ai făcut este înregistrat, este mai
bine să-l întrebi direct pe celălalt (în ciuda situaţiei delicate care se
creează astfel) decât să nutreşti o suspiciune neconfirmată. Bineînţeles,
apelatul poate înregistra apelul tău chiar dacă neagă acest lucru – un
motiv în plus să ai grijă să nu spui în convorbirile telefonice ceea ce nu
doreşti să nu fie interceptat sau transcris. Convorbirile faţă în faţă sunt
cele mai sigure, mai ales când sunt urmate de scrisori trimise la adresele
private, şi nu la birou.
38
Conferinţele telefonice
Posibilitatea de a implica mai multe persoane într-o conferinţă
telefonică simultană este extrem de folositoare. Amabilităţile la aceste
întâlniri electronice trebuie să fie aceleaşi ca în cazul în care persoanele
respective s-ar întâlni în carne şi oase. În mod special, gazda unei astfel
de conferinţe trebuie să se asigure că toţi cei implicaţi cunosc cu
exactitate identităţile şi rolurile celorlalţi participanţi, înainte de
discutarea unor afaceri serioase. Această regulă a bunelor maniere se
aplică în special în cazul convorbirilor telefonice la care se pot ralia mai
multe persoane şi participa la conversaţie în acelaşi timp. Este foarte
nepoliticos pentru cineva care foloseşte această facilitate să nu le spună
cu exactitate celorlalţi cine este alături de el şi ascultă convorbirea.
Există puţine situaţii mai neplăcute decât să afli, la sfârşitul unei
convorbiri pe care ai considerat-o privată că, fără să ştii, o altă persoană
a ascultat convorbirea tot timpul.
Procedura corectă pentru cineva care foloseşte facilitatea conferinţei
telefonice este următoarea:
• la începutul convorbirii, să folosească receptorul, şi nu interfonul;
• să-i spună apelantului ceva de genul “Se află cu mine George
Watson, de la vânzări, şi Desmond Ellis, de la distribuţie. Aş dori să
participe şi ei la discuţia noastră, dacă nu ai nimic împotrivă…”;
• după ce apelantul confirmă că nu are nici o obiecţie, fiecare
participant trebuie să spună “Salut” sau “Bună dimineaţa”, pentru a-şi
confirma prezenţa;
• foloseşte receptorul pentru încheierea convorbirii.
39
Securitatea
Trebuie să fii întotdeauna atent la securitatea convorbirilor tale
telefonice, nu numai în ceea ce priveşte ceea ce s-ar putea auzi de la
tine, ci şi, la fel de important, la celălalt. Deoarece nu poţi vedea
persoana pe care o suni, nu poţi şti dacă se mai află cineva cu ea, dacă
se află într-o zonă deschisă sau dacă, dintr-un motiv anume, nu poate
vorbi liber. Dacă ai de discutat probleme confidenţiale sau personale,
trebuie întotdeauna să întrebi ceva de genul “Poţi vorbi, John?” sau
“Este momentul potrivit să vorbim despre contractul rusesc?”, înainte
de a începe.
Convorbirile pot fi interceptate în diferite puncte ale traseului lor,
dar cel mai adesea aceasta se întâmplă în organizaţia apelatului sau a
celui apelat. Bunul simţ îţi spune că trebuie să discuţi problemele
personale numai direct şi nu prin telefon. Dacă totuşi eşti nevoit să
procedezi astfel, trebuie mereu să foloseşti cuvinte codificate şi alte
expresii criptice convenite reciproc. Dacă ai auzit întâmplător o
convorbire telefonică confidenţială, trebuie întotdeauna să îi spui
apelantului. Astfel, ei pot să îşi revizuiască aranjamentele legate de
securitatea convorbirilor, pentru a evita repetarea situaţiei.
În ciuda utilităţii lor, telefoanele mobile şi cele celulare sunt, prin
esenţă, nesigure şi nu trebuie să fie folosite pentru nici un fel de
convorbiri care conţin informaţii confidenţiale. Este perfect manierat să
îi aduci aminte apelantului care a uitat acest lucru faptul că trebuie
folosit un mijloc de comunicare mai indicat.
40
IV. SALUTUL ŞI PREZENTĂRILE ÎN LUMEA PROFESIONIŞTILOR
1.Salutul
Salutul este prima manifestare de cortoazie faţă de altă persoană.

Dacă persoanele se întâlnesc de mai multe ori în cursul unei zile, se
salută numai prima dată. Dacă s-au întâlnit în afara instituţiei, se
despart la un moment dat, iar apoi se reîntâlnesc, salutul se repetă. Cel
căruia I se cuvine mai multă deferenţă va fi salutat primul, deci cel
tânăr îl va saluta pe cel în vârstă, bărbatul va saluta femeia, cel cu o
funcţie inferioară pe cel cu o funcţie superioară. Se întâmplă uneori ca
două astfel de criterii să intre în contradicţie. În aceste cazuri vor fi
urmate regulile de mai jos: bărbatul va saluta femeia indiferent de
vârstă sau de funcţie, atât în viaţa particulară, cât şi la locul de muncă;
între persoane de acelaşi sex, vârsta domină funcţia în viaţa particulară,
dar la locul de muncă situaţia este inversă; dacă nu există nici o
deosebire între cele două persoane conform criteriilor de mai sus, cel
care este în mişcare îl va saluta pe cel care stă pe loc.
Dacă vrei să atragi atenţia cuiva? În sens pozitiv, fireşte. Atunci
foloseşte-te de numele lui (sau al ei).
Nimic nu captează atenţia unei persoane mai repede şi în chip mai
pozitiv decât rostirea numelui ei. De aceea te îndemn să încerci să
pronunţi numele unei persoane cu care vorbeşti printre primele cuvinte
pe care I le adresezi.
Această regulă merge mână în mână cu aceea care spune că e bine să
foloseşti o formulă de mulţumire în primele zece-douăsprezece cuvinte.
“Îţi mulţumesc că ţi-ai făcut timp să te întâlneşti cu mine, John!”
41
Dacă îţi spui cumva: “De obicei aşa fac!”, te felicit! Înseamnă că şti
deja cât de repede este de eficientă această formulă. Important este să te
condiţionezi astefl încât să respecţi tot timpul acest sfat.
Când cineva intră într-o cameră sau birou unde se găsesc una sau
mai multe persoane, va saluta primul cu voce tare, indiferent de situaţia
sa faţă de ceilalţi. Persoanele din birou vor răspunde obligatoriu verbal.
Când eşti aşezat(ă) la birou şi cineva se apropie să te salute şi să-ţi
strângă mâna, ridică-te, fie că eşti bărbat sau femeie. Făcând aceasta, îi
arăţi persoanei pe care o saluţi că îi acorzi întraga ta atenţie.
Dar dacă eşti înghesuit într-un ştand sau eşti în altă situaţie în care
ţiăe greu sau chiar imposibil să te ridici? Atunci măcar schiţează gestul.
Cu alte cuvinte, fă pur şi simplu un effort să te ridici. Când o să faci
acest lucru, persoana care s-a apropiat de tine te va ruga probabil să
şezi. Sau cel puţin, să sperăm asta!
Întrebarea dacă te ridici de pe scaun sau nu, în funcţie de sex, mi s-a
pus adeseori la seminarii, din cauza tradiţiilor din trecut. Altădată, când
femeile puteau fi întâlnite aproape numai în societate, nu se considera
necesar ca ele să se ridice în picioare. În zilele noastre, bărbaţii şi
femeile interacţionează în lumea afacerilor la aceşaţi nivel profesional,
iar femeile trebuie să se poarte ca atare.
Dar ce se întâmplă dacă o femeie de afaceri îl însoţeşte la o
activitate socială pe soţul ei sau pe altcineva apropiat? Tot trebuie să se
ridice? Ba bine că nu! Iată o anecdotă care vă va lămuri de ce. Acum
câţiva ani l-am însoţit pe un prieten la o întâlnire. Câţiva dintre clienţii
lui erau de faţă. Nu-l cunoşteam pe nici unul dintre ei. Când prietenul
meu mi i-a prezentat pe rând, am observat un lucru. Dacă rămâneam
aşezată pe scaun în timpul prezentării, persoana prezentată îmi strângea
42
mâna şi spunea “Mă bucur să vă cunosc”. Când făceam efortul să mă

ridic eram salutată cu o strângere de mână, cu “Mă bucur să vă cunosc”
şi după câteva minute, cu întrebarea “În ce domeniu lucraţi?”. Am
verificata stfel un lucru pe care îl afirmasem în seminariile pe care le-
am condus. Faptul că te ridici atunci când îi strângi mâna cuiva
demonstrază că ai experienţa lumii afacerilor.
O strângere de mână corectă este fermă şi durează 3-4 secunde. Cel
mai bine este să aşteptaţi până vi se întinde mâna. Dacă acest gest nu
are loc daţi din cap în semn de salut. Nu strângeţi mâna cu amândouă
mâinile deodată, deoarece acest gest poate fi folosit doar între
cunoştinţe vechi.
O strângere de mână moale sugerează slăbiciune, mai ales dacă
mâna este rece şi umedă, dar nici o strângere de mână brutală nu este
indicată. Apucarea vârfurilor degetelor mâinii celuilalt sugerează, pe de
altă parte, o lipsă de încredere în sine.
Situaţiile în care trebuie să daţi mâna cu cineva sunt următoarele:
când sunteţi prezentat cuiva şi când vă luaţi rămas bun; când cineva din
afară intră în biroul dumneavoastră; când daţi peste cineva cunoscut în
afara biroului; când intraţi într-o încăpere, sunteţi salutat de către
cunoscuţi şi vi se face cunoştinţă cu persoanele prezente care nu fac
parte din instituţie; când părăsiţi o adunare frecventată de oameni din
afară.
Din motive independente de voinţa dumneavoastră (emoţiile nu pot
fi întotdeauna evitate) vă transpiră mâinile. Nu este nici un necaz!
Ţineţi seama de acest fapt şi ştergeţi-vă tot timpul, cu discreţia ce se
impune. În cazul când aţi ţinut în mâna dreaptă un pahar –batista.
43
2. Prezentarea
Arta de a face prezentările are o mare importanţă în comportament.

Care este logica prezentărilor corecte? Prezinţi unei persoane mai
vârstnice pe cea mai tânără; prezinţi pe un conducător al societăţii în
care lucrezi unui alt conducător sau funcţionar dintr-o altă societate;
prezinţi unei persoane oficiale una neoficială; prezinţi unui director un
director tânăr, bărbatul este prezentat femeii, gradul mai mic unui
superior.
Când cineva vine în grupul tău şi tu eşti singura persoană care îl
cunoşti pe venit, întrerupi discuţia din grup pentru a-i ura bun venit
respectivului şi apoi îi prezinţi pe colegii cu care te aflai în dialog.
Aceste câteva detalii pot fi suficiente pentru ca discuţia întreruptă să se
reia, cu posibilitatea ca şi noua cunoştinţă să poată fi antrenată, şi să nu
se considere de prisos.
Folosirea titlurilor în prezentări nu este obligatorie întotdeauna, mai
ales când este vorba de indivizi de aceeaşi categorie. Vom folosi
titlurile – “director”, “inginer şef”, “manager cu probleme de personal”,
“profesor universitar doctor” etc. – dacă vom prezenta o persoană mai
în vârstă, un profesionist sau pe cineva cu rang oficial.
În zilele noastre, în prezentarea unei persoane, se obişnuieşte să fie
folosit titlul oficial pe care acesta l-a deţinut într-o perioadă anterioară
(“Vi-l prezint pe domnul “X”, fost prefect al judeţului” sau “pe domnul
ambasador “Y” ”), chiar dacă respectivii, aşa cum spuneam, numai
deţin aceste calităţi.
Modul în care facem cunoştinţă cu ceilalţi oameni (reacţia vocală
sau mimica feţei ) arată ce fel de persoană sunteţi.pentru a vi se
44
răspunde pe măsură, manifestaţi-vă interesul faţă de cel ce vă este

prezentat, dovedind astfel că eşti manierat şi politicos! Şi prima
impresie contează întotdeauna, fiindcă este prima!
Când vă este prezentat cineva, ridicaţi-vă în picioare, nu staţi, în
continuare, dezinteresaţi şi indiferenţi pe scaun.
Aşadar, când sunteţi prezentaţi: vă ridicaţi în picioare, faceţi un pas
înainte, zâmbiţi, încercaţi să aveţi o mină plăcută, vă spuneţi numele,
fără emfază, dati mâna cu persoana respectivă, repetaţi numele
celeilalte persoane şi nu greşiţi dacă pronunţaţi cuvintele “ Încântat să
vă cunosc, d-le “X”. Am auzit numai cuvinte frumoase despre persoana
dumneavoastră.”.
Când putem sta totuşi jos?
În general, nu ai voie să stai jos în prezenţa unei persoane străine. Şi
totuşi,m există situaţii în care nu se aplică această regulă:
• În biroul unde ai de lucru (urgenţe), a intrat o doamnă care trebuie
să aştepte pe cineva pentru câteva minute şi refuză să ia loc. După ce
aţi făcut cunoştinţă, îţi vei cere scuze şi-ţi vei vedea de treabă, aşezat la
masa de lucru.
• La o masă de prezidiu vorbeşte, stând în picioare, o doamnă.
Bineînţeles, domnii o ascultă stând jos.
• O doamnă are musafiri şi îndatoririle de gazdă o obligă să facă
drumuri dese la bucătărie. De câte ori revine în camera cu oaspeţi,
aducând cafeaua, prăjituri etc., observă un tânăr aflat în picioare. Îl
roagă să stea jos, îi oferă un scaun mai bun, dar scena se repetă. În
sfârşit, gazda înţelege: tânărul îşi închipuie că aşa e politicos! De fapt,
el greşeşte – are voie să stea jos
45
Autoprezentarea
Mai multă vreme, unica modalitate corectă de a face prezentările
în societate a fost aceea în care intervenea o terţă persoană. Azi, a te
prezenta singur – în viaţa socială, particulară sau profesională – nu mai
e o îndrăzneală sau o impertinenţă. Autoprezentarea se face de obicei
când numărul de musafiri e prea mare sau, pur şi simplu, când gazda a
uitat să ne prezinte. De asemenea, un delegat la un congres trebuie să se
prezinte el însuşi vecinilor de masă sau de reuniune. Preocupările
comune sunt un motiv în plus pentru a se recurge la o astfel de
prezentare.
În acest context, bunele maniere cer ca într-o societate un domn
mai în vârstă să se autoprezinte unuia mai tânăr. O doamnă nu se
prezintă singură unui bărbat, el însă o poate face. Ca să se evite o
situaţie penibilă – o tăcere prelungită – se poate autoprezenta şi un tânăr
unui domn mai în vârstă sau unei doamne, cu condiţia să nu întindă
primul mâna.
În viaţa profesională, ca şi în cea publică, autoprezentarea se impune
într-o mulţime de situaţii. Când intri într-un birou unde nu eşti cunoscut
sau într-o întreprindere, ca reprezentant al unei firme, trebuie să te
prezinţi directorului, ca şi celui cu care ai de discutat. Dacă o
anticameră (secretariat) vă desparte de persoana pe care urmează să o
întâlniţi, îi puteţi transmite o carte de vizită după ce v-aţi prezentat
secretarei.
Alt lucru important: chiar dacă persoana care se autoprezintă nu este
prea agreabilă, nu aveţi dreptul să-i întoarceţi imediat spatele şi nici să
vă daţi un nume fals. Lumea e mică şi o întâlnire ulterioară este oricând
posibilă!
46
Deşi nu trebuie să vă autointitulaţi “doamnă”, există situaţii în care,

prezentându-vă - la telefon, de pildă -, acest lucru devine necesar. Aşa
că veţi spune: “Vă telefonează doamna X, din partea doamnei Z”.
Cum ne autoprezentăm? Aproape ca în prezentarea făcută de un terţ.
Un bărbat vă spune: “Permiteţi-mi să mă prezint, Mihai Grigorovici.”
Dacă este deosebit de curtenitor, va adăuga o frază de genul: “Mă
scuzaţi că trebuie să mă prezint, dar, cum gazda este foarte ocupată, imi
permit să o fac singur”, adaptând formularea la împrejurări. Dacă
intrăm într-un birou, vom spune: “Sunt inginerul Horia Nicolaescu şi
doresc să vorbesc cu domnul..”. În rest, regulile cunoscute rămân
valabile: cel mai tânăr se prezintă celui mai în vârstă, inferiorul –
superiorului, domnul – doamnei. În viaţa publică, pot exista excepţii: un
vizitator mai în vârstă se prezintă directorului mai tânăr, deoarece se
aplică regula “inferiorul se adresează superiorului”.
3. Formule de adresare
Numele sau funcţia?

Să nu uităm numele interlocutorului nostru, doarece putem face
gafe. Dacă atribuim acestuia alt nume decât cel adevărat, neglijenţa
noastră nu are nici o scuză. Să ieşim din această situaţie adresându-ne
cu un simplu “domnule dragă…” sau “stimată doamnă…”, în nici un
caz cu “domniţă”, “duduiţă”, “păpuşică”, “dulceaţo”.
O altă situaţie este aceea în care nu cunoaştem numele persoanei,
dar ştim ce profesie are. În acest caz vom spune: “Bună ziua, domnule
profesor”, “Voi urma sfaturile dumneavoastră, domnule doctor” sau
“Domnule inginer, proiectul pe care ni l-aţi adus este foarte interesant”.
47
Dacă jucăm rolul “inferiorului”, titlul este absolut obligatoriu.

Pacientul va spune: “domnule doctor”, şi nu “domnule Vasilescu”,
elevul sau părintele vor spune: “domnule director”, şi nu “domnule
Ionescu”.
Un semn de politeţe este să mai adăugăm ceva după un răspuns
monosilabic “da”, “nu” sau “mulţumesc, Ana”. De asemenea, nu este
recomandabil să vorbim la persoana a treia. De exemplu: “domnul mai
doreşte ceva?” este o formulă rezervată personalului de serviciu, nu
gazdei. În familie nu trebuie să acordăm celor apropiaţi titlurile pe care
le au. Este hilar ca stăpâna casei să-i spună femeii de serviciu “Ai grijă
să aranjezi camera profesorului” când profesorul este chiar soţul ei.
La cealaltă extremăm se plasează cei care uită să fie politicoşi cu
subalternii. Auzim adesea: “Vasilescu-le, dă-mi dosarul ăla”. Se va
spune: “domnule Vasilescu, dă-mi, te rog…”.
Nu vom folosi vocativul numelui propriu, mai ales pentru femei. A
spune Popeasco, Ioneasco sau chiar Tatiano, Mario este urât. Vom
spune doamna (domnişoara) Popescu sau – dacă diferenţa de rang ori
de vârstă nu e prea mare – pur şi simplu: “Tatiana, te rog bate-mi la
maşină pagina asta!”. Nu uitaţi că orice om are dreptul să fie numit
“domn” sau “doamnă” şi că folosirea acestui apelativ este în primul
rând un semn al educaţiei dumneavoastră.
Cum ne adresăm unei adunări

Formulele variază. La o conferinţă, vă veţi adresa cu un solemn
“doamnelor şi domnilor”, nu “doamnelor, domnişoarelor şi domnilor” cum
auzim adesea. La rostirea unui toast, veţi începe prin a vă adresa celor mai
importante persoane: “stimate domnule ministru, stimaţi oaspeţi”.
48
De asemenea, în adunările oficiale vă veţi adresa în primul rând

personalităţilor, începând cu cele mai marcante.
Există o ierarhie care trebuie respectată şi, la nevoie, acest protocol
poate fi respectat.
Tot mai multe pesoane apar la televizor. Intimidate de reflectoare,
de camerele de luat vederi, ele “uită”că vorbesc pentru milioane de
oameni. Putem oare să acceptăm cu simpatie alocuţiunile unor persoane
infatuate care nu ştiu să ne zâmbească şi nici să ne spună un elementar
“bună seara” sau “bună ziua, stimaţi telespectatori”?
Ca să nu mai vorbim de grija pe care acestea ar trebui să o aibă faţă
de ceea ce vor să ne comunice şi, în general, de tonul pe care îl adopţi.
Oricât ar fi de supărat un deputat, el trebuie să se străduiască să îşi
controleze nervii şi să se adreseze colegilor săi cu voce calmă, fără
strigăte şi înjective.
Nu trebuie uitat că simpatia oamenilor se îndreaptă spre cel umilit şi
jignit de către un vorbitor prost crescut – şi nu spre acesta.
Arta oratoriei ar trebui învăţată, iar amatorismul va fi întotdeauna
aspru sancţionat de către auditoriu. Nu evi fi niciodată ascultat cu
atenţie şi respectat dacă apari în public într-o ţinută neglijentă. Cei care
te privesc pot crede că ai petrecut noaptea într-o bodegă şi nu ai avut
timp să treci pe acasă, să faci un duş, să te băbiereşti şi să te schimbi, să
îţi pui o cămaşă curată şi o cravată.
De asemenea, nu este de bun gust, cum cred anumiţi demnitari, să te
îmbraci excentric (în culori ţipătoare, în sacouri de catifea ori stofe
lucitoare dimineaţa) sau, şi mai rău, să apai îmbrăcat ca un ginerică, în alb
din cap până în picioare. Dacă ar bănui ce impresie produc, nu şi-ar mai
pune astfel de haine niciodată, că doar nu sunt solişti de muzică uşoară…
49
Cum ne adresăm doamnelor?

În acest domeniu au apărut schimbări numeroase faţă de codul vechi
al bunelor maniere, dat fiind că femeia are azi un alt rol în societate. Ea
împarte cu bărbatul datoria de a asigura exitenţa familiei, datorie de
care se achită cu inteligenţă, spirit întreprinzător şi mult farmec. În
acelaşi timp, femeia a devenit o persoană publică – există femei savant,
femei-politician etc.
Nu se mai face nici o deosebire între femeile căsătorite şi celibatare.
În viaţa socială şi de afaceri, se întâlnesc femei de toate vârstele.
“Fetele bătrâne” de altădată au devenit personaje de roman. Azi ele sunt
redactori, asistente sociale, medici sau femei de afaceri şi duc o viaţă
plină, în care nu mai rămâne loc pentru plictiseală, tricotat, brodat etc.
Femeia zilelor noastre îşi primeşte prietenii într-un interior aranjat
după propriul ei gust şi îşi conduce maşina cu dezinvoltură.
Unei asemenea femei nu îi poţi refuza titlul de “doamnă”. E de la
sine înţeles că, dacă interlocutoarea dumneavoastră este medic, îi veţi
spune “doamna doctor”, titlu pe care şi l-a cucerit prin studii
îndelungate. Corect este, deci, doamna director, redactor, inginer şi nu
doamna redactoare, ingineră etc.(în mediul şcolar se foloseşte totuşi
“doamna profesoară”). Pe de altă parte, trebuie spus că în Occident
femeile luptă în ultima vreme pentru dreptul la un titlu de gen feminin
(doamna ingineră, doamna directoare etc.)
Azi, situaţia în care unei femei casnice, căsătoria cu un ministru sau
cu un general, i se spune “doamna ministru” sau “doamna general” a
devenit hilară. Am auzit chiar spunându-i-se unei liniştite gospodine
“doamna senator” – senatorul fiind, bineînţeles, soţul ei!
50
Când şi cui putem spune “tu”?

A spune “tu” în loc de “dumneavoastră” poate fi trecerea de la o
simplă cunoştinţă la o caldă prietenie sau o iubire. Din totdeauna codul
bunelor maniere a pus o graniţă între “tu” şi “dumneavoastră”. Când o
putem transgresa?
Prima regulă: hotărârea de a tutui pe cineva se ia doar când şti sigur
că este nine venită.
A doua regulă: iniţiativa de a spune “tu” trebuie să aparţină
persoanei mai în vârstă, superiorului ierarhic sau doamnei.
La vârste apropiate, la cei din medii sociale asemănătoare, cu acelaşi
grad de cultură, este chiar ridicolsă spunem mereu “dumneavoastră”.
Dar cred că nu vom putea niciodată să spunem cu nonşalanţă “tu”
bătrânului mediv care ne-a operat sau profesorului mult mai în vârstă
care ne-a fost diriginte, chiar dacă am terminat o facultate şi am devenit
colegi de cancelarie. Dar ce ne facem cu cel care ne interpelează, în
magazine în special, cu nepermisul "tu“? Auzim adesea, cu mare
neplăcere, spunându-ni-se: “Câte salate vrei?”; “Asta-i marfa, n-o fac
eu, o iei sau nu?”; “Cobori?”.
Şi pentru astfel de persoane există o soluţie elegantă. Încercaţi să
prelungiţi un pic discuţia şi, cu un aer foarte natural, adresaţi-vă
persoanei în cauză cu “dumneavoastră” – veţi obţine în mod sigur
efectul dorit. Dacă nu vi se va răspunde chiar cu “dumneavoastră”, veţi
fi măcar tratat cu un “dumneata”…
Dânsul şi el
E o greşeală să credem că dânsul, dânsa, dânşii, dânsele sunt
pronume de politeţe, iar ea, el, ei, ele sunt forme ireverenţioase. Strict
51
gramatical dânsul este un regionalism, folosit în Moldova în loc de el,

indiferent că este vorba de fiinţe sau lucruri. Pe de altă parte, ideea că
dânsul este o formă politicoasă a devenit atât de generală în ultima
vreme (până şi în scris!), incât eziţi să-l foloseşti pe “el”, ca nu cumva
interlocutorul să te considere un bădăran. Şi totuşi, corect este: “Am
vorbit cu domnul director. El mi-a spus să revin”, şi nu “Dânsul mi-a
spus să revin”.
Azi nu se mai spune părinţilor “dumneata”, ci mama şi tata sau chiar
pe numele mic. În multe familii, copii li se adresează simplu: Sanda,
Andrei.
Dacă atmosfera este destinsă şi calmă, dacă relaţiile se bazează pe
respect şi afecţiune profundă, totul este O.K. Nu este cazul să ne
formalizăm şi să considerăm familia respectivă prost crescută.
Soacrelor şi socrilor le putem spune chiar mama şi tata sau, dacă sunt
de acord, pe numele mic. În unele cazuri nu se depăşeşte bariera lui
“dumneavoastră”, aşa că ne adresăm cu doamna Ionescu sau cu doamna
Silvia, domnule Andrei.
Trebuie menţionat că normele de politeţe interzic de fapt formulele
de tipul doamnă/domnule + prenume, despre care se spune că sunt
rezervate personalului de serviciu; vom spune, prin urmare, doamnă
Popa – nu doamnă Ioana, domnule Raicu – nu domnule Gabriel. Dar
dacă o asemenea adresare este complet nepotrivită la televizor – unde
moderatorii îşi interpelează adesea invitaţii cu câte un “domnul Ticu!”
sau “doamna Zoe”, chiar dacă aceştia sunt persoane oficial - , în familie
ea este admisă.
52
4. Zâmbetul şi gesturile
Să luăm aminte la câteva proverbe care degajă înţelepciune,

cât un curs universitar:
“Omul care nu ştie să zâmbească, nu trebuie să îşi deschidă
prăvălie”.
“Un surâs nu costă nimic, dar înfăptuieşte mult”.
“Un surâs nu ţine decât o clipă, dar amintirea lui stăruie, câteodată, o
viaţă întreagă”.
“Surâsul nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat. Dar nu
serveşte la nimic atâta timp cât n-a fost dăruit”.
“Dacă în drumul vostru întâlniţi un om prea obosit ca să vă dăruie
un surâs, lăsaţi-l pe-al vostru”.
Să ne oprim puţin şi asupra “limbajului adecvat al gesturilor”. Iată
câteva aspecte ale acestui limbaj:
- când daţi mâna cu cineva făceţi-o cu fermitate, dar nu agresiv;
- ascultaţi-l pe interlocutor cu atenţie, nu mimaţi dezinteresul faţă de
ceea ce vi se comunică;
- priviţi-vă interlocutorul în timp ce vorbeşte; nu vă plimbaţi
privirea pe tablouri sau în dosare;
- dacă vreţi să vă impuneţi un anumit punct de vedere, staţi în
picioare dovedind astfel că sunteţi absorbiţi de problema pe care o
expuneţi;
- femeia nu trebuie să “afişeze” în nici o împrejurare o poziţie
provocatoare;
Aşadar, “limbajul gesturilor” este la fel de important ca şi tonalitatea
vocii sau calitatea vocabularului. Trebuie să vă daţi seama că într-un
53
dialog cu o altă persoană vă veţi atinge scopul numai dacă nu vă veţi

schimba permanent pozuţia şi dacă veţi evita repetarea frecventă a unor
gesturi cu mâinile sau alte părţi ale corpului.
Stând drept şi relaxat, folosind un ton ferm dar moderat, cuvinte
expresive şi clare, veţi fi, cu siguranţă, mult mai atent ascultaţi şi
evident, înţeleşi.
Vă prezentăm în continuare principalele gesturi cu semnificaţia şi
implicaţiile lor:
Gesturi Semnificaţii Comentarii

Când faceţi o ofertă şi descrieţi
Făcută de vânzător
produsele şi serviciile frecarea
indică anticiparea unui
palmelor trebuie să se facă cu o
Frecarea palmelor câştig. Făcută de
mişcare rapidă pentru a evita
cumpărător indică
trecerea în defensivă a
dorinţa de cumpărare
beneficiarului.
Frecarea degetului mare de Semnifică aşteptarea
Acest gest trebuie evitat.
celelalte degete unor bani.
Trebuie să faceţi ceva ca degetele
celui în cauză să se desfacă, altfel
Reflectă frustrare sau atitudinea sa ostilă se va menţine.
Încleştarea mâinilor
ostilitate. Recomandarea: întindeţi-i un
material de citit, ceva de băut,
solicitaţi un obiect etc.
Înseamnă certitudine, indicând
Siguranţă şi încredere
Mâinile în poziţie de coif momentul în care s-a luat
în forţele proprii
hotărârea.
E folosit de oamenii cu autoritate.
Mâinile la spate, pieptul
S-a constatat că abordarea acestei
ţanţoş, una din palme Gest de superioritate,
poziţii sporeşte relaxarea,
apucă dosul celeilalte încredere.
siguranţa celui în cauză, făcându-l
palme.
să se simtă autoritar.
54
Tendinţă de dominare,
Etalarea degetului mare. superioritate sau chiar de
agresivitate.
Dacă gestul e făcut de cel care
vă ascultă înseamnă: “Am
Frecarea ochilor. Nesinceritate.
ascultat destul. Nu vreau să
mai văd nimic.”
Cel care ascultă are ceva
Frecarea urechilor. de spus şi doreşte să vă
opriţi.
Atunci când spuneţi o
minciună apar modificări
Trasul de guler. Minciună.
fiziologice, apar furnicături ale
gâtului.
Uneori degetele sunt înlocuite
Degetele în gură. Îngrijorare de pixul, pipa, ţigara, rosul
unghiilor.
Cu cât faţa se sprijină mai mult
Mâna dusă la obraz şi la
Plictiseală. pe mână cu atât este mai mare
bărbie.
plictiseala.
Mâna la tâmplă. Atenţie.
Acest gest este deseori
Bătăile cu degetele în masă. Nerăbdare. interpretat greşit, ca un semn
de plictiseală.
În acest moment negociatorul
Mângâierea bărbiei. Luarea unei decizii. ar trebui să se abţină să
vorbească sau să intervină.

Variante: mângâierea bărbiei
urmată de încrucişarea
Trebuie să interveniţi
picioarelor şi braţelor Înseamnă nu.
ducând argumente.
(respingere) sau sprijinirea de
spătarul scaunului.
Luarea de propria ceafă Stare total neplăcută pentru Cel care face gestul are o
55
adversar. atitudine negativă, critică,
rigidă.
Sunt mai deschişi, mai
Cei care îşi freacă fruntea.
adaptabili.
Atitudine defensivă sau Este un gest de protejare a
Braţele încrucişate la piept.
negativă. corpului.
Variante:
- poziţie picior peste picior Când pe parcursul unei
- încrucişarea gleznelor Idem. convorbiri observaţi aceste
- bariera protectoare se poate Idem. gesturi, încercaţi să-l faceţi
forma din prinderea între Idem. pe interlocutor să-şi
degetele de la cele două mâini schimbe poziţia defensivă.
a unui obiect pe care îl ţine în Aflaţi care sunt îndoielile
faţa trupului. lui. Faceţi-l să nu se mai
Apucarea celuilalt braţ sau a Idem. simtă ameninţat, să se
unei brăţări, a manşetei, a destindă.
ceasului, a butonilor.
Întrebaţ,i cu palmele la
Culegerea unei scame Dezaprobare, dezacord cu cele vedere: “Ce părere aveţi?”,
imaginare. auzite. “Cred că doriţi să precizaţi
ceva.”
Atitudine negativă,
Capul înclinat în jos. dezaprobare chiar judecată
critică.
Mâinile în şolduri. Gata de acţiune.

Pe scaun prinzând cu
mâinile genunchii
Persoana doreşte încheierea
(mâinile aşezate pe
conversaţiei.
genunchi) sau prinzând
scaunul.
Palmele deschise. Onestitate.
Adevăratele argumente nu
Ascunderea palmelor. Ascunderea adevărului. pot fi spuse decât cu palmele
deschise.
56
Practicând gesturile palmei
deschise veţi fi mai credibil
Palma deschisă, gesturi
ţi invers, cu cât gestul
în afară, spre Sinceritate.
palmei deschise devine mai
interlocutor.
frecvent cu atât scade
tendinţa de a minţi.
Dacă solicitîm ceva,
gesticulând astfel, celâlalt va
Palma în sus. Dominare.
avea senzaţia că a primit un
ordin.
Este unul din cele mai
Ameninţare, agresivitate şi
Degetul arătător întins. iritante gesturi (semnifică o
enervare.
bâtă simbolică).
Închiderea prelungită a Cele spuse au declanşat o
Refuzul de a vă vedea.
ochilor. reacţie negativă.
Privirea pe deasupra Induce stare defensivă,
Severitate.
ochelarilor. atitudine negativă.
Acest gest semnalează faptul
Ştergerea lentilelor,
că celălalt încearcă să
scoaterea şi punerea Trage de timp.
câştige timp. Lăsaţi.l să se
repetată a ochelarilor.
gândească.

Privire laterală şi
Sugerează interesul.
sprâncene ridicate.
Privire laterală şi
Ostilitate.
sprâncene încruntate.
57
5. Ținuta fizică şi vestimentaţia
Ţinuta fizică face parte din patrimoniul individual şi ca atare nu este

uşor a fi modificată.
Cu toate acestea, dacă este vorba de deprinderi necorespunzătoare
trebuie depuse eforturi, prin exerciţii repetate, în vederea obţinerii unei
ţinute fizice corecte.
Astfel, ţinuta recomandabilă în timpul mersului este poziţia dreaptă a
corpului, însă degajată, neforţată, o balansare armonioasă a braţelor în
limitele ffixate de jocul normal al coatelor, paşi potriviţi şi o poziţie
naturală a umerilor, nici aduşi în faţă, dar nici traţi înapoi în mod ostentativ.
Vestimentaţia. Relaţiile publice într-o întreprindere sau instituţie

particulară obligă la o grijă deosebită pentru vestimentaţie. Există
patroni sau directori care impun o ţinută impecabilă salariaţilor. Dacă în
timpul iernii un costum de culoare închisă şi obligativitatea cravatei nu
constituie o problemă, pe vreme caldă lucrurile stau altfel. Şi, totuşi,
într-o instituţie care se respectă, funcţionarii trebuie să abordeze o
ţinută care să inspire respect indiferent de anotimp.
Regula privind vestimentaţia indiferent de ocazii este o ţinută

corectă, în deplină armonie cu conformaţia corpului şi momentul în
care este purtată. În aceasta constă şi adevărata eleganţă. A fi elegant nu
înseamnă preocuparea excesivă pentru numărul şi preţul toaletelor sau
al bijuteriilor, ci pentru alegerea unor materiale de bună calitate, bine
cusute, capabile să corespundă unor nevoi cât mai variate, fără să se
deterioreze prea repede.
58
Ţinuta corporală degajată, recomandată atât bărbaţilor cât şi

femeilor, este poziţia perfect verticală. Această poziţie dă imaginea
unui om încrezător şi autoritar. Prima impresie va spune clientului dacă
sunteţi un om echilibrat, ăncrezător în sine sau, dimpotrivă, o persoană
anxioasă şi nesigură.
Ca bărbat, adoptaţi o ţinută sobră. Indiferent dacă sunteţi bărbat sau

femeie, stilul clasic şi convenţional va fi întotdeauna cel mai potrivit.
Pentru un bărbat, acesta consta în: cămaşă albă cu cravată simplă
(culori sobre, dungi şi modele simple, care nu sunt ţipătoare); cămaşa
cu dungi delicate şi o cămaşă cu imprimeu simplu; haina la un rând,
care dă o linie zveltă şi arată bine pe oricine; haina la două rânduri va
arăta bine pe dumneavoastră dacă sunteţi bine făcut şi nu prea solid;
ţinuta cea mai oficială este dată de un costum cu vestă, în materiale
închise la culoare, care dau impresia de supleţe sau în imprimeuri
mărunte, care vă fac să păreţi mai suplu decât cele mari şi izbitoare.
Ţineţi minte, o haină la două rânduri e făcută să stea încheiată. Dacă
lucraţi fără sacou sau îl scoateţi pe parcursul întrevederii, nu trebuie să
purtaţi niciodată cămaşă cu mânecă scurtă. Cămaşa cu mânecă lungă
arată mult mai bine, chiar dacă le ţineţi suflecate până la cot când este
prea cald. Mânecile cămăşii să fie îndeajuns de lungi, încât manşetele
să se vadă din haina aproximativ 2 cm şi jumătate. Încălţămintea
trebuie să fie întreţinută şi, de preferinţă, cât mai clasică (pantofi cu
şiret). Ciorapii să fie negri, bleumarin sau gri închis, pentru costume în
culori sobre, de afaceri. Dacă totuşi veţi purta un costum maro sau kaki,
purtaţi ciorapi maro. În ceea ce priveşte bijuteriile bărbăteşti, ele trebuie
să fie discrete, de bună calitate şi lipsite de extravaganţă.
59
Ca femeie, nu vă evidenţiaţi feminitatea. La fel ca şi în cazul

bărbaţilor va trebui să vă îmbrăcaţi sobru şi cu bun gust. Accesoriile pe
care le purtaţi să fie discrete. Întotdeauna supravegheaţi-vă aspectul
exterior. Nu trebuie ca o brăţară, fustă sau pantofi să atragă atenţia
asupra fizicului dumneavoastră. Purtaţi fuste clasice, taioare, rochii de
birou cu croială clasică, simplă. Poşeta trebuie să fie organizată pentru a
evita scotocitul prin geantă, lucru care vă dă o imagine neprofesională.
Aveţi grijă ca poşeta să fie în stare bună. O poşetă nu ar trebui expusă,
ţinută la vedere. Nu purtaţi bijuterii zgomotoase care sunt iritante.
Cerceii lungi, de asemenea, creează o ţinută de seară şi nu se potrivesc
cu un loc de muncă. Întotdeauna un colier de perle şi cercei creează o
ţinută adecvată. Nu amestecaţi bijuteriile de aur cu cele de argint. Nu
purtaţi inele pe toate degetele. Atrage atenţia şi nu este recomandabil.
Purtaţi o singură piesă interesantă decât două mai mici. Machiajul să fie
discret, cu cât mai puţin cu atât mai bine. Nu purtaţi decât ciorapi de
culoarea pielii, fără modele. Aveţi grijă ca pantofii să fie lustruiţi,
curaţi, cu tocuri în bună stare. Nu purtaţi încălţăminte excentrică.
Pantofii trebuie să se asorteze cu geanta. Evitaţi să purtaţi tocuri prea
înalte, ele sugerează că nu aveţi de gând să munciţi pe rupte.
Impresia pe care o faceţi poate ţine de detalii mărunte. Evitaţi să

purtaţi haine strâmte. Ele vor face vizibilă îngrăşarea atunci când parcă
nu vă mai cuprind. Nu vă daţi cu prea mult parfum. Ca femeie, trebuie
să aveţi întotdeauna ciorapi de schimb. Unul din cele mai neplăcute
lucruri este un ciorap cu fire fugite sau un furou care se observă. Ca
bărbat, atunci când veţi sta jos nu trebuie să vi se vadă piciorul între
şosetă şi manşeta pantalonului. Când vine cineva în biroul
60
dumneavoastră, îmbrăcaţi haina imediat (valabil şi pentru femei).

Acesta este un semn de consideraţie. O femeie nu ar trebui să poarte
pantaloni la o discuţie oficială.
Ca bărbaţi, controlaţi-vă ţinuta în oglindă cu un ochi critic înainte de
a pleca de acasă: cîmaşa curată, gulerul şi manşetele verificate să nu fie
uzate, cravata bine înnodată şi nepătată, fără mătreaţă pe haine, şozetele
curate trase bine pe picior, să nu se vadă piciorul gol între şosetă şi
manşeta pantalonului, şireturile de la pantofi potrivite ca lungime,
pantofii bine curăţaţi şi în stare bună, pantofi şi nu adidaşi. Adidaşii,
când îi purtaţi la birou vă insultaţi şeful, purtaţi la o petrecere vă
insultaţi gazda.
Barba şi mustaţa sunt şi nu sunt la modă. Dar multor directori nu le
place. Există ceva plăcut în aspectul îngrijit al unui bărbat proaspăt ras
şi cu trăsăturile feţei distincte, în loc să îi fie ascunse de păr.
Într-un anturaj conservator, cum este cel al oamenilor de afaceri,
abundenţa părului pe faţă este considerată o lipsă de îngrijire, spre
deosebire de anturajul, creatorilor unde aceasta este la modă.
Doamnele vor evita să poarte la serviciu îmbrăcăminte confecţionată
din satin, brocart, catifea, lame sau alte materiale care sunt identice
pentru ţinuta de seară. Sunt la modă blugii. Pentru un funcţionar sau un
cadru de conducere dintr-o instituţie publică, o astfel de ţinută de
“cowboy”, oricât ar fi de comodă nu este indicată pentru orele de
serviciu.
Nu exegeraţi cu folosirea unor parfumuri stridente. Unii colegi de
birou nu le suportă, alţii pot face alergie. Folosirea unui deodorant sau
parfum discret este insă necesară atât de către femei, cât şi de către
bărbaţi.
61
Un funcţionar public cu funcţii de conducere (şi nu numai) care

lucrează mult la birou, este necesar să îşi reîmprospăteze înfăţişarea în
timpul zilei sau dacă, eventual, este obligat să participe la o întrunire
neprevăzută. De aceea, este bine să aveţi pentru uzul dumneavoastră
personal, periuţa şi pasta de dinţi, apă pentru clătit gura, pieptene şi
perie, aparat de ras, parfumuri discrete folosite după bărbierit, dacă este
cazul, fixativ, perie de haine dar şi o perie pentru pantofi. Doamnele, în
afară de obiectele de folosinţăcomună, îşi vor completa trusa cu farduri
şi parfumurile preferate, ciorapi de schimb, aţă de cusut, câteva papiote
cu aţă de diferite nuanţe etc.
În ceea ce priveşte fardul de ploape şi rimelul, acestea nu sunt
indicate să fie folosite la birou, ca şi genele false, pudra aurie sau alte
adaosuri artificiale care atrag atenţia. La birou este bine ca doamnele să
folosească doar o cremă de faţă, un fond de ten incolor sau la nuanţa
pielii naturale, o tamponare uşoare cu pudră şi puţin fard roşu pe obraz.
Conturarea discretă a ochilor şi trăsăturile iniţiale ale sprâncenelor vor
fi suficiente.
62
V. CUM SĂ ABORDEZI ÎNTÂLNIRILE DE FACERI
Trei sau mai mulţi oameni care discută împreună despre afaceri
constituie o întrunire. Multe astfel de întâlniri sunt neoficiale, fiind
ţinute pentru a analiza o anumită problemă sau oportunitate, în timp ce
altele sunt oficiale, fiind ţinute în mod regulat, cu un anumit scop şi cu
o ordine de zi specifică.
Fie că sunt oficiale sau nu, toate întâlnirile de afaceri sunt mai
productive dacă toţi cei implicaţi înţeleg şi respectă unele reguli simple
de procedură şi etichetă. Multe întâlniri sunt prea lungi, nu se axează
clar pe probleme sau sunt ineficiente deoarece unul sau mai mulţi dintre
participanţi nu respectă aceste reguli.
Analizează dacă tu contribui sau nu la succesul întâlnirilor la care
participi, studiind principiile de mai jos şi apoi răspunzând la întrebările
testului de evaluare.
1. Întâlnirile neoficiale
Pot fi aranjate din timp (“Să ne întâlnim cu Mike de la Contabilitate în
biroul meu, la ora 4, să vedem dacă putem rezolva problema”) sau
inopinate (“Le-am cerut lui Bill şi lui Jim să ni se alăture ca să hotărâm
cum să răspundem la întrebarea venită de la centru”).
Există şapte reguli de aur pentru a organiza şi desfăşura o întâlnire
aranjată din timp:
1. Persoana care convoacă întâlnirea trebuie să fie cel mai înalt în
grad dintre cei
implicaţi sau persoana care deţine capitalul (de exemplu, clientul
convoacă o întâlnire cu furnizorul). Dacă participanţii sunt de acelaşi
63
rang, întâlnirea trebuie convocată de persoana care are interesul cel mai
mare şi urgent ca problema respectivă să fie discutată. Un angajat tânăr
nu poate convoca întâlniri în care sunt implicate persoane mai mari în
funcţie – aceasta trebuie făcută de şeful său.
2. Cel care convoacă întâlnirea trebuie să decidă asupra locului şi
momentului întâlnirii,
dar trebuie întotdeauna să se consulte cu cei convocaţi, pentru a se
asigura că datele le convin (având însă mereu în minte urgenţa
problemei respective).
3. Cel care convoacă întâlnirea trebuie să specifice scopul întâlnirii, c
timp crede că va
dura aceasta şi dacă sunt necesare sau nu preparative ( “Te rog să te
asiguri că ai văzut analiza vânzărilor pe ultimul trimestru”).
4. Toţi participanţii trebuie să sosească la timp. Nu numai că
întârzierea denotă
maniere neelegante, dar astfel se consumă timpul şi banii celorlalţi. Nu
demonstrezi nimic dacă ajungi cu întârziere(de exemplu că ai fi o
persoană importantă şi ocupată), ci numai că eşti o persoană prost
organizată!
5. Convocantul trebuie să facă întâlnirea cât mai scurtă şi eficientă cu
putinţă. Dacă ea
a fost convocată pentru a da instrucţiuni sau a comunica o decizie,
convocantul este cel care vorbeşte cel mai mult. Dacă întâlnirea a fost
convocată pentru a discuta o problemă sau o oportunitate, toţi
participanţii trebuie să fie încurajaţi să participe, convocantul precizând
la sfârşit ce s-a decis să facă. Problemele de genul acţiunilor viitoare,
care pot fi discutate în particular, trebuie amânate până după întâlnire.
64
6. Cineva prezent la întâlnire trebuie să consemneze deciziile şi

măsurile cele mai
importante. Aceasta este adesea sarcina celui mai tânăr participant, care
poate face o figură frumoasă dacă se oferă voluntar. Notele trebuie
pregătite cât mai repede posibil (un termen orientativ ar fi maximum 48
de ore). Ele trebuie aprobate în proiect de către un convocant, dacă sunt
implicate probleme importante, şi apoi difuzate participanţilor.
7. După întâlnire, comunicarea cu toţi cei care vor fi probabil afectaţi
de decizii este
esenţială. Aceasta se poate face prin distribuirea notelor întâlnirii, prin
e-mail sau oral, dacă asupra acestei din urmă forme s-a convenit la
întâlnire. Este vital ca toţi cei care trebuie să ştie rezultatul să fie incluşi
pe lista celor informaţi, deoarece multe probleme în afaceri şi
ineficienţe decurg direct din faptul că şefii şi personalul angajat
lucrează ignorând modificarea unei politici sau a priorităţilor,
modificare decisă la o întâlnire neoficială despre care nu ştia nimic!
Întâlnirile inopinate sunt adesea convocate de un şef cu o parte din
personalul său sau de către unul din şefii mari cu colegii săi din alte
sectoare. Aproape mereu aceste întâlniri se suprapun cu programul de
muncă al celorlalţi şi adesea sunt prost pregătite şi ineficiente. Dacă
urmează să convoci o întâlnire inopinată, întrebarea-cheie la care
trebuie să răspunzi înainte de a pune mâna pe telefon este: “Problema
aceasta trebuie abordată imediat sau o putem amâna, până când
organizăm întâlnirea mai bine?”. Lipsa de motive temeinice în
convocarea întâlnirilor inopinate este o cauză majoră a insatisfacţiilor în
multe organizaţii – în special în cele în care au fost stabilite sarcini
grele – şi mulţi şefi sunt criticaţi pentru faptul că pun comoditatea
65
proprie mai presusus de eficienţa personalului. Deci, atunci când nu eşti

sigur, nu convoca întâlnirea.
Întâlnirile inopinate sunt, de regulă, întâlnirile cele mai puţin
oficiale. Ele pot fi folosite pentru a descreţi frunţile la sfârşitul unei zile
încărcate sau pentru a prezenta idei noi. Dacă ele pun accentul pe o
anumită problemă (de exemplu, redistribuirea muncii după un blocaj de
producţie), atuci probabil că se vor ocupa de probleme familiare
participanţilor şi pot fi simple şi axate pe acţiuni practice. Totuşi,
trebuie să îţi păstrezi în minte regulile de aur ale întâlnirilor aranjate din
timp, deoarece întâlnirile inopinate se pot dovedi mai importante decât
ai dorit iniţial.
2. Întâlnirile oficiale
Eticheta la întâlnirile oficiale (întâlniri departamentale, întâlniri ale
conducerii, întâlniri pentru stabilirea unor contacte, întâlnirile
consiliului de administraţie şi altele asemănătoare) este adesea
uimitoare, chiar şi pentru cei cu experienţă. Cu atât mai mult atunci
când eşti un nou-venit, este extrem de important să te asiguri că ai
înţeles regulile, pentru a evita să apari naiv sau neexperimentat.
Întâlnirile oficiale se desfăşoară pe baza unui calendar regulat
(săptămânal, lunar, trimestrial, etc.), sunt conduse de un preşedinte
numit (sau, în unele cazuri, de un prezident), au minute, ordini de zi şi
rapoarte care circulă cu anticipaţie. De pregătirea lor se ocupă o
secretară. De regulă, aceste întâlniri se desfăşoară într-un mod
prestabilit, care implică uneori rezoluţiile şi votarea (există, de
exemplu, reguli stricte, stabilite prin lege, despre felul în care trebuie
organizate întâlnirile acţionarilor). Dacă eşti nou în grupul respectiv,
66
este foarte important să înţelegi felul în care este organizată fiecare

dintre aceste probleme( poate că întrebând-o pe secretară ), înainte de a
lua parte la prima întâlnire.
În orice caz, trebuie să respecţi următoarele principii:
1. Pregăteşte-te pentru întâlnire, citind ultimul set de minute, agenda
şi rapoartele precirculate. Dacă vrei să ridici o problemă care nu se află
pe agendă, de regulă poţi să faci acest lucru oral, la capitolul “Diverse”.
Dacă însă ea implică ceva complicat sau ceva care ţine de un principiu
major, atunci ar trebui să ceri ca problema respectivă să fie trecută pe
ordinea de zi şi să pui în circulaţie materialele cu cel puţin trei zile
lucrătoare înainte de întâlnire. Este greşit să prezinţi documentele la
întâlnire şi să aştepţi să se ia o decizie la aceeaşi întâlnire.
2. Îmbracă-te corect (ţinută corectă de afaceri), cu excepţia cazului în
care este clar că acest lucru nu este necesar, şi fi punctual. În mod ideal, la
venire încearcă să fii cu cinci minute mai devreme – zece minute dacă este
prima întâlnire la care participi. Nu există lucruri care să-l irite mai mult pe
cel care conduce întâlnirea ca amânarea începerii lucrărilor din cauza unui
întârziat sau necesitatea de a relua ce a mai spus o dată.
3. Respectă schema de aşezare stabilită. Majoritatea întâlnirilor au
locurile desemnate (de regulă, preşedintele adunării stă în capul mesei).
Schema a intrat în obişnuinţă şi este un început cu stângul pentru un
nou-venit să ia locul, chiar fără să-şi dea seama, unui membru mai
vechi. Aşteaptă până când membrii sunt pe cale să se aşeze şi apoi
întreabă unde poţi să te aşezi.
4. Primeşte urările de bun venit din partea preşedintelui adunării
(dacă este prima ta întâlnire) cu un simplu “Mulţumesc” şi nu cu o
cuvântare de cinci minute!
67
5. Dă-i voie preşedintelui să conducă lucrările întâlnirii, aşteptând ca

el să dea semnalul că o chestiune este deschisă discuţiei (de exemplu,
după ce persoana care a prezentat un raport a terminat). Dacă eşti nou,
aşteaptă ca membrii mai în vârstă să îşi exprime opiniile mai înainte de
a o prezenta pe a ta. Fi scurt, politicos şi concret şi, dacă e posibil,
prezintă mai întâi lucrurile bune, şi apoi aspectele critice. Comentariile
adresează-le perşedintelui (“Cred, domnule preşedinte, că ar trebui să
abordăm problema astfel “, etc.), cu excepţia cazului în care este clar că
membrii se adresează direct unul altuia. Evită să fii pompos sau
bombastic în felul în care vorbeşti – faptul că întâlnirea este oficială nu
înseamnă că nu trebuie să te comporţi natural.
6. Fi respectuos cu egalii tăi şi faţă de punctele lor de vedere, oricât
de puţin ai fi de acord cu ei. Un argument politicos şi convingător este
mai eficient decât sarcasmul sau insultele personale. Nu uita că felul
cum te comporţi la întâlniri este adesea un factor important atunci când
se iau deciziile de promovare.
7. Asigură-te că se trag concluziile la fiecare problemă în parte. Deşi
aceasta ar trebui să fie treaba preşedintelui, câteodată poţi să realizezi
că unele aspecte au rămas nerezolvate şi este foarte corect să întrebi, de
exemplu, dacă acestea vor fi amânate pentru următoarea întâlnire sau
vor fi încredinţate unei anumite persoane spre analiză. Dacă există
obiceiul de a se propune şi vota rezoluţii, adu-ţi aminte că poţi propune
amendamente – dar numai cu permisiunea preşedintelui.
8. Trebuie să ţii minte mereu că ceea ce se discută în multe întâlniri
oficiale este confidenţial. A vorbi prea liber despre ce s-a întâmplat la o
întâlnire poate constitui o serioasă încălcare a etichetei, iar reputaţia de
“gură-spartă”, odată câştigată, este foarte dificil să o mai schimbi.
68
9. Minutele sunt de regulă aprobate în formă de proiect de preşedinte

înainte de a se pune în circulaţie, dar ele nu sunt adoptate oficial până la
următoarea întâlnire. Dacă eşti de părere că o anumită minută este
incompletă sau inexactă, este bine să îi atragi atenţia preşedintelui,
înaintea întâlnirii în care sunt discutate.
10. Dacă eşti total împotriva acţiunilor grupului, poţi decide să te
retragi de la o anumită întâlnire sau să îţi dai demisia. Dacă te retragi
de la o întâlnire, trebuie să ceri ca retragerea să fie consemnată în
minute, astfel încât orice se decide după plecarea ta să nu aibă şi
sprijinul tău. Dacă te decizi să îţi dai demisia, trebuie să îi scrii persoanl
preşedintelui în acest sens. Nu trebuie să aştepţi să se ţină o întâlnire
pentru ca demisia ta să devină efectivă. Chiar şi după ce ai părăsit
grupul respectiv, trebuie să te consideri legat de aceleaşi principii etice
ale loialităţii şi confidenţialităţii, ca şi atunci când aparţineai grupului.
3. Mesele de afaceri
Dejunurile, prânzurile şi cinele de lucru sunt o modalitate încetăţenită
de a face afaceri. Ele au un cod propriu de comportament pe care
trebuie să îl respecţi, dacă vrei să obţii totul de pe urma lor.
Dacă eşti gazda, trebuie să le foloseşti pentru:
• a stabili o nouă legătură într-un mod foarte neoficial (de exemplu,
cu un potenţial client sau partener sau cu cineva cu care până acum doar
ai corespondat);
• a analiza o propunere de afacere într-un mod discret, fără presiunile
obişnuite ale mediului de la birou (se folosesc adesea şi pentru
interviurile de angajare);
69
• a cunoaşte personal mai bine pe cineva (poate un coleg sau un

asociat);
• a discuta o problemă personală cu un subordonat (promovare,
transfer, pensionare timpurie, etc.);
• a încadra o întrunire în orarul extrem de încărcat al tău (sau al
oaspetelui tău).
Dacă eşti invitatul, probabil că ştii destul de bine pentru ce eşti
invitat – aminteşte-ţi vorba din bătrâni că “nu există prânz pe gratis”.
Dacă nu eşti sigur, întreabă înainte de întâlnire, ca să poţi să-ţi faci
temele necesare.
De regulă, (dar nu întotdeauna), gazda îl invită pe oaspete personal,
prin telefon, dar întotdeauna trebuie să confirme în scris data, ora şi
durata întâlnirii. Dacă oaspetele nu este, probabil, obişnuit cu zona,
trebuie incluse în scrisoare indicii clare. Dacă gazda va fi însoţită de
colegi, trebuie să specifice acest lucru în scrisoare şi să specifice
poziţiile sau funcţiile persoanelor respective (“Voi fi însoţit de Ted
Slater, şeful filialei din Cardiff”). Este amabil din partea gazdei sau a
secretarei sale să îl sune pe oaspete cu câteva zile înaintea
evenimentului, pentru a confirma aranjamentele.
Gazda trebuie să soseasacă întotdeauna cu zece minute înaintea
întâlnirii, pentru a confirma pregătirile în vederea mesei cu restaurantul
sau hotelul. Gazda trebuie să-şi întâmpine oaspetele personal (nu lăsa
această obligaţie în seama portarului sau a chelnerului şef ) şi să se
asigure că oaspetele stă confortabil înainte de a trece la servirea mesei.
De regulă, gazda decide când şi în ce mod se trece la subiect. În
general, prima parte a mesei este consacrată problemelor generale şi
sociale (aceasta şi pentru a trece de comandarea meniului), probelemele
70
mai importante urmând a fi abordate ulterior. Dacă gazda este însoţită

şi de alte persoane, este folositor să se convină asupra unei agende şi
asupra unor repere orare pentru partea mesei consacrată afacerilor.
Gazdele trebuie întotdeauna să se informze despre oaspete (atât despre
compania în care lucrează, cât şi despre el ca persoană). Ele trebuie să
se asigure mereu că oaspetele se simte cât mai bine posibil şi nu trebuie
să lase discutarea afacerilor să le distragă de la rolul de gazde .
Mesele de afaceri sunt cel mai adesea neoficiale prin structura lor,
deşi adesea se fac scurte note de acţiuni sau se iau decizii la încheierea
lor. De regulă, cărţile de vizită se schimbă la sfârşitul meselor, şi nu la
începutul lor. Gazda trebuie întotdeauna să plătească masa şi acest
lucru trebuie făcut cât mai discret cu putinţă (în mod ideal, prin
semnarea unui cec din partea companiei şi niciodată cu un pumn de
bancnote şi monede). În schimb, nu este uzual să se plătească taxiul
invitatului la întoarcerea la biroul său sau la hotel.
Mesele de afaceri sunt destul de nepotrivite pentru întâlniri la care
probabil sunt necesare documente de lucru şi dosare. Este imposibil să
manevrezi în acelaşi timp şi dosare, şi cuţitul sau furculiţa, iar rezultatul
este că nu vei avea nici o întâlnire satisfăcătoare, nici o masă plăcută.
Este obligatoriu ca invitatul să îi scrie prompt şi personal gazdei,
mulţumindu-i pentru masă (chiar dacă nu i-a plăcut peştele!). Scrisorile
cu urări şi salutări scrise de mână (“Dragă John” şi “Al tău, Tim”) sunt
cele mai indicate şi nu trebuie niciodată să fie semnate de secretară. Ele
trebuie să fie scurte (cu excepţia cazului în care există un motiv bine
întemeiat ca ele să fie mai lungi) şi trebuie să cuprindă întotdeauna
undeva şi cuvântul “Mulţumesc”.
71
4. Ocaziile sociale
Există multe ocazii în care afacerile şi viaţa socială se întrepătrund.
Printre acestea amintim:
• mesele oferite acasă colegilor şi asociaţilor;
• invitaţii la evenimentele artistice sau sportive;
• petrecerile de la birou şi alte evenimente asemănătoare;
• căsătoriile şi înmormântările.
Fiecare dintre aceste ocazii poate reprezenta o capcană şi un posibil pas
greşit pentru cei imprudenţi.
La mesele oferite acasă participă de regulă şi partenerii de viaţă ai
gazdei şi ai oaspeţilor. Ele pot varia de la o cină oferită acasă unui coleg
dintr-un alt oraş aflat în vizită până la o masă festivă oferită consiliului
director al unei filiale recent achiziţionate. Evident, abordarea este
foarte diferită de la un caz la celălalt. Cu toate acestea, unele principii
de bază se aplică la toate aceste ocazii.
1. Protocolul pentru invitaţii este acelaşi ca pentru orice masă de
afaceri (vezi mai sus).
În plus, gazda trebuie să verifice care sunt cerinţele de dietă ale
oaspeţilor săi – a descoperi prea târziu că ai oferit friptură unui
vegetarian este cel puţin jenant!
2. De regulă, a discuta afaceri la masă este nemanierat şi plictisitor
pentru cei din afară.
Excepţii fac discuţiile generale sau explicaţiile pentru ca eventualele
glume să fie înţelese de toţi. Este extrem de stânjenitor să participi la o
masă la care gazda încearcă să se folosească de intimitatea mediului
familial pentru a aborda o afacere ce ar trebui discutată la birou. Zilele
când, după masă, doamnele se retrăgeau au trecut de mult (slavă
72
Domnului!), iar gazda trebuie să îşi amintească faptul că o masă oferită

acasă se doreşte în primul rând să fie o ocazie plăcută.
3. Gazdele, invitaţii şi partenerii lor trebuie să se comporte natural,
indiferent cât de puternică ar fi tentaţia de a fi şi altfel (în special dacă
oaspeţii sunt şeful şi soţia lui). Aceasta înseamnă şi să oferi mâncăruri
simple, dar bine pregătite, nu unele sofisticate şi greşit preparate. Gazda
trebuie să se gândească ce i-ar mulţumi cel mai mult pe invitaţii săi şi
să acţioneze în consecinţă. La fel, oaspeţii trebuie să răspundă amiabil
la ceea ce oferă gazda. Este la fel de greşit din partea unui invitat să
acapareze conversaţia povestind întâmplări din ultimul concediu ca şi
insistenţa gazdei de a urmări programul său preferat la televizor.
4. Există obiceiul ca oaspetele să aducă un mic cadou la sosire
(ciocolată sau ceva asemănător) şi, după eveniment, să trimită flori, ca
un “mulţumesc” suplimentar.
5. Invitaţii la evenimentele artistice sau sportive

Acestea sunt din ce în ce mai dese, şi poţi fi şi tu implicat, fie ca
gazdă, fie ca invitat, într-un eveniment cultural, sportiv, etc. Ideea este
de a se combina afacerile cu plăcerea, iar principiile generale prezentate
mai sus trebuie respectate.
Iată câteva aspecte suplimentare care trebuie respectate, dacă tu ai făcut
invitaţia:
• urmăreşte ca evenimentul să fie pe gustul celui invitat (să asculţi
patru ore de muzică de Wagner la Covent Garden s-ar putea să nu
fie pe gustul tuturor);
73
• asigură-te mereu că oaspeţii tăi ştiu ce anume să îmbrace (pentru

că şi acest aspect diferă, să zicem, de la regata Henley la o partidă
de talere);
• nu-ţi îmbia niciodată oaspeţii cu alcool dacă sunt cu maşina (ca o
alternativă, multe gazde fac rost de taxiuri sau autobuze pentru
invitaţii lor);
• asigură-te că te bucuri şi tu de eveniment (este deranjant pentru
invitaţi dacă gazda este prea preocupată să fie foarte ospitalieră).
6. Petrecerile de la birou şi alte evenimente asemănătoare

Mulţi oameni consideră petrecerile de la birou ca o ocazie de a se
deconecta, a face haz pe seama colegilor sau şefilor lor şi chiar de a se
lansa în aventuri amoroase, care nu ar fi posibile în cursul programului.
În multe organizaţii, aceste petreceri sunt ca nişte ritualuri tribale, în
care se poate presupune că nimeni nu se distrează de fapt.
Este normal să iei parte la aceste evenimente, dacă nu vrei să fii
catalogat drept distant. În mod evident, multe ar fi de câştigat de pe
urma unor astfel de evenimente bine organizate – apar însă şi probleme,
când lucrurile sunt scăpate de sub control.
Regulile de aur pentru a supravieţui petrecerilor de la birou sunt
următoarele:
• nu bea prea mult;
• nu bârfi şi nu fi indiscret;
• cu cât eşti mai mare în grad, cu atât trebuie să pleci mai repede;
• nu comenta evenimentul şi nu aminti a doua zi oamenilor ce au
spus sau ce au făcut.
74
Dacă ai impresia că ai încălcat grav aceste reguli, de exemplu

comportându-te nepoliticos cu un coleg, cere-ţi scuze cât mai repede
posibil. Majoritatea oamenilor vor ierta şi vor uita o indiscreţie
recunoscută de bună voie. Dacă pretinzi că nu s-a întâmplat nimic, nu
faci decât să te arăţi meschin.
7. Căsătoriile şi înmormântările
Eticheta la căsătoria unui coleg diferă foarte puţin de modul în care
trebuie să te comporţi la orice altă căsătorie, cu excepţiile următoare:
• trebuie să păstrezi discreţia asupra invitaţiei, deoarece s-ar putea ca
alţi colegi să nu fi fost invitaţi;
• relaţiile de serviciu îţi pot oferi ocazia de a-i fi de un real folos
colegului în pregătirea evenimentului;
• dacă mireasa sau mirele este şefa (şeful) ta (tău), trebuie să te
comporţi în aşa fel încât sa fie sigur(ă) că nu vei trage foloase la
muncă de pe urma legăturii voastre personale.
Înmormântările unor colegi sau asociaţi apropiaţi trebuie să primeze în
faţa tuturor celorlalte angajamente în afaceri. Există obiceiul să se
trimită o coroană sau să se facă o donaţie unei organizaţii de caritate din
partea companiei. Scrisorile de condoleanţe, însă, fie că sunt adresate
companiei la care lucra decedatul, fie rudei sale celei mai apropiate,
trebuie scrise de mână de către persoanele adecvate, inclusiv persoana
cea mai mare în funcţie (de exemplu, preşedintele sau directorul
general). De obicei, în scrisorile de condoleanţe trebuie incluse şi
cuvintele “această scrisoare nu necesită răspuns”, deşi, potrivit unui alt
obicei, primirea lor este confirmată de destinatar.
75
Nu mai există obiceiul ca persoanele din afara familiei să se îmbrace în

doliu, cu excepţia purtării unei îmbrăcăminţi sobre la înmormântare sau
la serviciul funebru şi coborârea unui steag în bernă, timp de o zi,
atunci când intervine decesul unei persoane importante.
Dacă îţi reprezinţi compania la înmormântarea unui partener de afaceri,
va trebui să te familiarizezi cu întreaga relaţie dintre compania ta şi
persoana defunctă, şi nu să te mulţumeşti cu cât l-ai cunoscut tu.
Procedând astfel, vei putea să te porţi delicat şi corect cu partenerii de
afaceri şi cu familia decedatului.
76
VI. DIVERSE PRINCIPII ŞI REGULI COMPORTAMNETALE

PRACTICE
1. Principii şi reguli comportamentale cu ocazia dejunului de

afaceri
Un proverb francez afirmă că “…masa este cel mai bun mijloc

pentru a discuta afaceri şi a lega prietenii durabile”. Iar practica
dovedeşte din plin veridicitatea acestui proverb. Evident, nu ne
propunem prezentarea unor modele de comportament elementar cu
ocazia unui dejun sau a unei cine de afaceri, ci numai câteva principii şi
reguli de protocol aferente:
1. Căutaţi să ajungeţi primul la restaurant, nelăsând interlocutorul
să aştepte. Este un bun mijloc de al impresiona prin atenţia pe care i-o
acordaţi;
2. La un cocktail, invitaţii care sosesc sunt îndrumaţi către stânga
mesei. Dacă doriţi să observaţi mai bine persoanele care sosesc, plasaţi-
vă în partea stângă a intrării.
3. În situaţia în care invitatul vă încredinţează alegerea băuturii,
comandaţi o marcă mai puţin cunoscută, eventual autohtonă.
Interlocutorul dumneavoastră va avea, de la început, o dovadă a puterii
de decizie de care dispuneţi;
4. Nu comandaţi supliment în situaţia în care sunteţi invitatul unei
persoane plasate superior ierarhic dumneavoastră;
5. Numărul de pahare golite la un dejun de afaceri este direct
proporţional cu cota de diminuare a eficienţei muncii dumneavoastră în
respectiva după-amiază;
77
6. Nu apelaţi la un dejun sau la o cină de afaceri atunci când nu vă

puteţi atinge scopul printr-o întâlnire obişnuită.
2. Principii şi reguli comportamentale pentru a reuşi în negociere
Iată câteva dintre cele mai importante şi eficiente reguli:

1. Dacă trebuie să negociaţi singur cu mai multe persoane, faceţi
astfel încât dezavantajul dumneavoastră numeric să se “întoarcă”
împotriva respectivului grup. Nu ezitaţi să exploataţi la maxim
contradicţiile şi/sau dezacordurile care nu vor întârzia să apară în cadrul
respectivului grup.
2. Nu faceţi propuneri ferme şi definitive, înainte de a calcula cu
precizie formularea acestora şi consecinţele implicate.
3. Nu vă lansaţi într-o negociere înainte de a vă stabili lista tuturor
punctelor ce urmează a fi discutate. Asupra fiecărui punct fixaţi-vă un
minimum acceptabil, un optim şi preţul de la care porniţi.
4. Nu pieredţi niciodată din vedere esenţialul şi fiţi deosebit de
atent la piedicile ridicate de detalii.
5. Înainte de negociere, studiaţi cu maximă atenţie tranzacţiile
nefinalizate de adversar. Veţi avea, astfel, un bun prilej de a vă forma o
imagine asupra modului său de a gândi şi de a privi lucrurile.
6. Evitaţi să fiţi primul care propune un preţ. Iar în momentul în
care propuneţi un preţ, amintiţi-vă că banul este cea mai rară marfă din
lume.
7. Dacă sunteţi cumpărător, deschideţi negocierea comentând pe un
ton dramatic rezultatele negative din economie.
78
8. Într-un contract sau scrisoare de acceptare, textele vag formulate

(“largi”) servesc uneia din părţi şi sunt în detrimentul celeilalte. De
aceea, să ştiţi de la început dacă interesele vă vor fi mai bine servite
printr-un acord vag sau printr-un contract “beton”. Este preferabil să
apelaţi la acesta în situaţia în care dispuneţi de resurse limitate.
9.Când două echipe se aşează faţă în faţă la masa negocierilor,
faceţi astfel, încât să fie repuse în discuţie anumite probleme care
interesează şi arătaţi-vă de partea echipei adverse, mai ales dacă apar
litigii minore. Adversarii vor deduce că sunteţi “de-al lor” şi, prin
urmare, se vor arăta mai dispuşi să vă asculte sugestiile pentru a rezolva
punctele esenţiale ale dezacordurilor.
10. Începeţi prin a negocia punctele minore.
11. Întotdeauna este mai uşor să joci pe teren propriu. De aceea,
faceţi astfel încât primele şedinţe ale negocierilor să se deruleze pe
“terenul” adversarului. Acestuia i se va părea legitim ca ultimele
întrevederi (cele decisive) să aibă loc la dumneavoastră.
12. O negociere înseamnă:
- 70% pregătire
- 10% “punere în scenă”
- 20% execuţie.
13. Porniţi de la principiul că adversarul nu trebuie să vă cunoască
slăbiciunile. Ceea ce nu înseamnă că dumneavoastră nu este necesar să
vi le cunoaşteţi foarte bine.
14. Într-o negociere, rezultatele sunt invers proporţionale cu gradul
de intimidare căruia îi sunteţi victime.
15.Dacă doriţi continuarea negocierilor cu cineva, arătaţi-vă
“flexibil” în relaţiile de afaceri şi, în nici un caz, “dur”.
79
3. Principii şi reguli comportamentale pentru a reuşi în vânzări
Fără îndoială, vânzarea este o ştiinţă. Dar, cunoscând mai bine şi o

serie de principii şi reguli, veţi reuşi să îi conferiţi şi caracterul de artă.
Astfel:
1. Când aveţi de-a face cu un cumpărător perspicace, întrebaţi-l ce
părere are despre un produs, înainte de a încerca să i-l oferiţi spre
vânzare.
2. Nu prezentaţi niciodată un serviciu sau un produs, înainte de a fi
înţeles perfect obiectivele urmărite de potenţialii dumneavoastră clienţi.
3. Un bun vânzător trebuie să formuleze, întotdeauna, o sugestie
sau o afirmaţie care să permită clientului o replică de genul “Vă
înşelaţi!…”. Oamenii adoră să aibă impresia că sunt mai inteligenţi
decât dumneavoastră.
4. Aranjaţi astfel lucrurile, încât, în cursul primei întrevederi, una
dintre cele două părţi (vânzătorul sau cumpărătorul) să solicite
acordarea unui mic favor.
5. Dacă sunteţi vânzător, propuneţi cu 20% mai mult decât preţul
pe care vreţi să îl obţineţi. Iar dacă sunteţi cumpărător cu 20% mai
puţin.
6. Puneţi-vă clientul în faţa unei alternative; nu îl forţaţi să
răspundă prin “da” sau prin “nu” la o propunere de vânazare pe care i-
aţi făcut-o.
7. Este recomandabil ca, vara, să vă programaţi vizitele comerciale
la mijlocul săptămânii, pentru cazurile în care potenţialii clienţi îşi iau
week-end-urile prelungite.
80
8. În încercările de a vinde, nu expediaţi scrisori, ci telegrame,

telex-uri şi fax-uri. Scrisoarea nu poate fi citită decât de destinatar, pe
când celelalte forme de comunicare enumerate vor fi citite de toată
lumea, cel puţin din curiozitate.
9. O echipă de vânzători trebuie să includă atât “bătrâni înţelepţi”,
cât şi “copii teribili”, în proporţii egale; fiecare dintre aceştia este
susceptibil să înveţe de la ceilalţi.
10.Reprezentanţii comerciali de valoare îşi consumă timpul astfel:
- 30% călătorind
- 24% în lucrări administrative şi şedinţe
- 5% la telefon
- 41% vânzând.
11. În cursul primei întrevederi de prospectare, un vânzător trebuie
să se mulţumească a vorbi 20% din timp, restul de 80% ascultând
sugestiile şi propunerile partenerului de afaceri.
12. Când prezentaţi un produs, este recomandabil să aveţi un singur
interlocutor. De asemenea, nu este recomandabil să începeţi vizita
comercială prin prezentarea unui produs.
13. În situaţia în care vă aflaţi în faţa unei echipe de cumpărători,
reperaţi persoana cea mai interesată în achiziţionarea unui produs şi/sau
serviciu şi adresaţi-vă în mod direct.
14. Odată ajuns la punctul în care propunerea de vânzare pe care aţi
făcut-o reclamă un angajament din partea clientului, evitaţi continuarea
discuţiilor până nu obţineţi un răspuns.
15. Vă este suficient să fiţi cu 1% mai bun decât concurenţa.
Clienţii dumneavoastră vor avea impresia că sunteţi cu 10% mai bun.
Ceea ce, în termeni de vânzări, înseamnă 100%…
81
4. Principii şi reguli generale de comportament
Un bun manager:
- nu pretinde niciodată celorlalţi să se supună unor reguli la care nu se
supune el însuşi
- îşi ţine promisiunile, fie ele mari sau mici
- insistă pentru o bună înţelegere internă – sinceră, atentă şi bilaterală –
deoarece conducerea trebuie să răspundă nevoilor salariaţilor şi el
trebuie să fie la curent cu orice nemulţunire
- respectă ideile celorlalţi
- participă activ şi plin de înţelegere la şedinţe fără să îşi piardă timpul
cu întreruperi şi banalităţi
- nu se amestecă necugetat în treburile altora
- apără, cu putere, oricare angajat acuzat pe nedrept
- acceptă reproşurile adresate grupului său, chiar dacă nu a comis,
personal, nici o greşeală
- acordă deplină încredere tuturor celor care o merită
- face o critică mai curând productivă decât distructivă, când e cazul şi
în particular
- răspunde la corespondenţa importantă în cel mult patru zile
- acordă timp suficient personalului nou angajatpentru a-l ajuta să se
adapteze specificului noii unităţi
- nu pretinde a fi expert în ceea ce nu este
- atrage atenţia la şedinţe asupra oamenilor din umbră, asupra
“anonimilor”, care au muncit din greu la obţinerea unui succes
- se interesează dacă în instituţie domneşte o ambianţă de muncă
plăcută în ceea ce priveşte asigurarea condiţiilor normale de lucru
82
- îşi dă interesul pentru sporirea beneficiilor subordonaţilor săi

- este receptiv la necazurile şi greutăţile colegilor şi subordonaţilor săi,
încercând să îi ajute
- scrie imediat scrisorile ca o reacţie promptă la anumite ştiri, fie că e
vorba să felicite, să-şi manifeste compasiunea sau să acorde ajutor, să
laude sau să mulţumească
- restituie întotdeauna, cu promptitudine şi în bune condiţii, ceea ce a
împrumutat
- nu repetă niciodată un zvon care ar dăuna reputaţiei cuiva
- lasă pe alţii să semnaleze realizările sale, fiind conştient că “lauda de
sine nu miroase-a bine”, în timp ce “laudele venite de pe buzele altora
sunt de aur”
- corectează pe cel ce face o afirmaţie incorectă în faţa unui grup, fie pe
loc, degajat, în mod firesc, sau mai târziu, în particular
- răspunde cu promptitudine la orice invitaţie, fie în scris, fie telefonic
- dacă nu poate participa la un eveniment, la care acceptase o invitaţie,
telefonează imediat ca să îşi ceară scuze
- nu vorbeşte despre invitaţi care nu au fost invitaţi
- nu aduce niciodată un invitat la o petrecere fără să fi cerut mai înainte
permisiunea amfitrionului
- se străduieşte să îşi prezinte colaboratorii în aşa fel încât aceştia să se
simtă bine; ştie să facă complimente şi să le accepte cu condescendenţă
- confirmă, în scris, orice articol sau dar ce i-a fost trimis
- achită nota de plată la restaurant atunci când el a fost cel care a
provocat întâlnirea
- este conştient că pentru a câştiga bunăvoinţa cuiva, “forţarea mâinii”
nu este o metodă civilizată.
83
VII. CORESPONDENŢA DE AFACERI
1. Niveluri de confidenţialitate
O bună parte din corespondenţa de afaceri este adresată de o persoană
alteia fără nici o restricţie asupra confidenţialităţii. Aceasta indică
faptul că expeditorul nu este interesat de cine vede scrisoarea în biroul
destinatarului sau cine se ocupă efectiv de ea. Astfel, de o scrisoarea
adresată “şefului departamentului achiziţii, Acme Foods Limited” se
poate ocupa, de fapt, un angajat de rând, dacă problema este una de
rutină.
Dacă expeditorul doreşte să limteze scrisoarea la o anumită persoană,
el poate preciza pe scrisoare (şi pe plic) “Confidenţial” sau “Personal şi
confinenţial”, presupunând că numai persoana respectivă (şi secretara)
vor vedea scrisoarea şi vor răspunde. Este amabil din partea
destinatarului să folosească acelaşi nivel de confidenţialitate atunci
când răspunde.
Dacă expeditorul doreşte ca destinatarul să deschidă personal
scrisoarea, trebuie să specifice “Personal” . Această formă trebuie
folosită numai pentru corespondenţa cu adevărat confidenţială (de
exemplu, corespondenţa legată de angajări) şi adesea este indicat ca
scrisoarea să fie chiar scrisă de mână, şi nu la maşina de scris.
Nivelurile cele mai ridicate de confidenţialitate îl au scrisorile
marcate “Secret” sau “Numai pentru Dvs”, deşi unii afirmă că aceste
restricţii atrag atenţia asupra materialului conţinut.
Ca regulă generală, trebuie întotdeauna să alegi nivelul corespunzător
de confidenţialitate pentru subiectul respectiv, şi nu pentru persoana
căreia îi scrii. Prin urmare, vor exista situaţii când este indicată o
84
formulă “deschisă”, şi altele când vei dori să limitezi citirea

documentului respectiv.
Ţine minte că transmisiile fax au întotdeauna un format dechis
(oricum le-ai marca tu), cu excepţia cazului în care ceri în mod special
ca destinatarul să fie în persoană lângă aparat.
2. Modalităţi de adresare
Prima regulă este întotdeauna să scrii corect numele şi adresa
destinatarului. Aproximările nu merg! Numele sunt foarte preţioase
pentru oameni, iar timpul cheltuit pentru a obţine informaţiile corecte
este bine investit (consultă fişierele şi secretarele pentru a le verifica).
De asemenea, trebuie să te asiguri că funcţiile, titlurile onorifice şi
calificările destinatarului sunt scrise corect şi pe plic, şi în scrisoare.
O mare parte din corespondenţa de afaceri este făcută cu ajutorul
formulelor “Stimate domn/Cu stimă”, textul fiind scris la persoana I
(“Am primit comanda Dvs. din august, care va fi onorată în următoarele
şapte zile”).
Această modalitate este foarte corectă pentru prolemele de rutină,
dar este oarecum impersonală şi inadecvată atunci când ai de-a face cu
reclamaţii şi solicitări de oferte.
Mai des întâlnit şi mai flexibil este stilul “Dragă dle Boothroyd/ Cu
sinceritate, al Dvs”, în care sunt personalizaţi atât expeditorul, cât şi
destinatarul. Aceste scrisori trebuie scrise întotdeauna la persoana I
(“Am primit cu plăcere amiabilele tale comentarii despre ultima nostră
expoziţie”) şi niciodată nu trebuie folosită construcţia inestetică făcând
referire la expeditor la persoana a III –a (“După umila părere a
expeditorului”). Câteodată este dificil să deduci, din corespondenţa
85
anterioară, care este sexul destinatarului sau dacă unei persoane de sex
feminin trenuie să i te adresezi cu Dnă sau Dră. Dacă se dovedeşte
imposibil să afli care este formula corectă, expeditorul trebuie să aleagă
formula cea mai probabilă şi să înceapă scrisoarea spunând, de
exemplu, “M-am adresat Dvs. ca Dna Johnson şi nu ştiu dacă este
corect sau nu. Dacă nu este corect, vă rog să primiţi scuzele mele.
Poate veţi avea amabilitatea să mă informaţi în răspunsul Dvs ce
trebuie să trecem în fişa Dvs.”
Pe măsură ce cunoştinţele în afaceri devin mai apropiate, este
obişnuit să se folosească fraze de genul “Calde salutări” înainte de
“Cu sinceritate, al tău”. Această expresie trebuie folosită mereu în
corespondenţa ulterioară, deoarece omiterea ei poate fi consierată ca
indicând o răcire a legăturii.
Scrisorile personale între prietenii de afaceri folosesc adesea stilul
“Dragă Peter/Al tău, John”, atât formula de introducere, cât şi cea de
încheiere fiind scrise de mână.
Este important să te adresezi demnitarilor (nobili, ambasadori,
academicieni, episcopi sau alţi deţinători de funcţii înalte) cu formula
de adresare corectă. Cele mai bune surse de informare în această
privinţă sunt anexele unor dicţionare bune şi almanahul anual Whitaker.
3. Stilurile oficial şi neoficial

Un stil oficial de corespondenţă este adecvat pentru o mare parte a
tranzacţiilor. El implică, de regulă, persoane care nu s-au întâlnit
niciodată şi care îndeplinesc funcţii de rutină, dar importante, în cadrul
organizaţiilor lor. Partea esenţială a etichetei este să adopţi un stil clar şi
constant, care să combine curtoazia cu eficienţa comercială. Folosirea
86
unui stil oficial nu trebuie să fie o scuză pentru cei bădărani sau
nemanieraţi. Astfel într-o scrisoare oficială trebuie să spui “Vă suntem
recunoscători pentru comandă, care va fi analizată imediat” şi nu “Am
primit adresa din 24 curent, care este analizată”. Ultima formulă, deşi
nu este nepoliticoasă, cu greu ar putea fi considerată că îţi va atrage
prietenia destinatarului!
După ce ai scris o scrisoare oficială, mai citeşte-o o dată şi întreabă-
te””Aş spune asta dacă l-aş întâlni pe destinatar în persoană?”. Dacă
răspnsul este “Nu”, mai scrie o dată scrisoarea.
Stilurile neoficiale sunt adoptate aproape mereu pentru corespondenţa
care nu este de rutină şi sunt folosite întotdeauna între partenerii de
afaceri care se cunosc personal (oricât de acid ar fi subiectul
respectiv!). Cel care foloseşte acest stil trebuie să fie atent să nu fie prea
prietenos, nici prea practic, rece. Cel mai bine este să se semnaleze
conţinutul “personal” al scrisorii printr-un paragraf separat, fie la
începutul, fie la sfârşitul ei. Astfel, de exemplu, poţi spune “şi lui
Marjory, şi mie ne-a făcut plăcere ultima duminică pe care am petrecut-
o pe râu, împreună cu tine şi Ruth. A fost foarte drăguţ din partea ta că
ai comandat o vreme atât de splendidă!”. Acest paragraf poate fi
adăugat la sfârşitul unei scrisori care discută meritele unor noi structuri
a preţurilor.
Dacă scrii într-un stil neoficial, ai avantajul că poţi să comunici direct
propriile idei şi să-ţi exprimi personalitatea. De câte ori este posibil,
semnează personal aceste scrisori (permite semnarea lor de către
altcineva în locul tău numai când ţie ţi-este imposibil s-o faci) şi
asigură-te că ele sunt întotdeauna corectate înainte de a fi trimise. În
87
aceste zile, când avem procesoare de texte, este deplasat să primeşti o

scrisoare “dictată de dl. Evans, dar semnată în absenţa sa”.
4.Folosirea umorului în scrisorile de afaceri

Adesea eşti tentat să mai luminezi o scrisoare de afaceri cu un
element umoristic, în special dacă îl cunoşti bine pe destinatar.
Posibilităţile variază de la simple glume la observaţii ironice sau
sarcastice despre un anumit lucru sau despre o anumită persoană pe
care o cunoaşteţi amândoi.
Deşi pare inocentă, cea mai importantă regulă este următoarea: când
ai îndoieli, renunţă! Motivele sunt simple:
• deşi poate că atunci când ai scris-o, dispoziţia ta era foarte
bună, scrisoarea ta poate fi primită în mijlocul unei crize, când nici o
glumă, oricât de reuşită, nu este bine primită;
• exprimarea scrisă este adesea interpretabilă în multe feluri, pe
care expeditorul nu le poate controla;
• deşi scrisoarea poate fi adresată unei anumite persoane, care va
gusta gluma, este posibil ca ea să fie citită şi de colegii persoanei
respective, iar umorul putându-le părea deplasat.
La fel, ironia şi sarcasmul nu trebuie să fie niciodată folosite ca
tehnici pentru a sublinia un anumit punct. De exemplu, dacă spui “Ne-a
făcut plăcere să primim comanda Dvs. pentru şase duzini de cutii de
ouă, iar preşedintele şi-a comandat un nou Jaguar datorită ei!”, pentru
tine poate părea o ironie fină la adresa unui client neperformant, dar
pentru el poate părea o glumă de prost-gust.
88
5. Copiile la scrisori
În marea majoritate a cazurilor în care trimiţi copii ale unei scrisori
unei alte persoane (fie în organiazaţia ta, fie în cea a destinatarului),
trebuie să indici clar acest lucru în partea de jos a scrisorii (“cc
Departamentului contabil, Coordonatorul sectorului vestic etc.”). Când
este vorba de probleme de rutină, acest lucru elimină pentru destinatar
incertitudinea privind cine este la curent cu problema respectivă şi, de
asemenea, înştiinţează persoanele sau departamentele care au primit
copii că pot fi aşteptate şi alte acţiuni (cu excepţia cazului în care
scrisoarea este marcată “Numai pentru informare”).
Dacă trimiţi copii unor persoane cu funcţii de conducere, acest fapt
poate fi considerat câteodată un act agresiv care indică, de exemplu, că
nu ai nici un fel de încredere în autoritatea destinatarului. Pentru a evita
această impresie incorectă, trebuie să faci mereu referire în cuprinsul
scrisorii la toate copiile excepţionale (de exemplu, poţi spune “Trimit
pentru informare o copie a aceste scrisori directorului Dvs. de vânzări,
deoarece mi-a cerut în mod expres să procedez astfel când n-am
întâlnit, vinerea trecută”).
Dacă nu doreşti ca destinatarul să ştie cine mai are copii ale scrisorii,
trebuie să foloseşti metoda “oarbă”, adică să ştii numai tu cine sunt
destinatarii copiilor. Această modalitate este deseori utilizată atunci
când este o dispută oarecare. Metoda are pericolele ei – destinatarul
poate afla ulterior despre circulaţia mai largă a scrisorii pe care el o
credea personală, aceasta având drept consecinţă erodarea încrederii
între părţi.
Unele persoane folosesc de regulă copiile “oarbe”, dar aceasta este o
obişnuinţă proastă şi denotă lipsă de etichetă.
89
6. Răspunsul la scrisori
Trebuie întotdeauna să se răspundă prompt la scrisori În termeni
obişnuiţi, aceasta înseamnă în termen de cinci zile lucrătoare de la
primirea scrisorii – chiar dacă este numai o simplă confirmare către
expeditor a faptului că scrisoarea a ajuns cu bine. Multe companii
folosesc fişe-standard de confirmare (trimise prin poştă sau fax) care,
chiar dacă sunt oarecum impersonale, îl asigură pe expeditor că
problema este sub control. Secretarele trebuie să confirme întotdeauna
primirea scrisorilor atunci când şeful va lipsi probabil mai multe zile.
Răspunsul trebuie să fie personal atunci când se cere, atât în ceea ce
priveşte conţinutul, cât şi semnătura. Expeditorii nu sunt impresionaţi
de persoanele care pretind că sunt prea importante sau prea ocupate
pentru a purta corespondenţă cu ei.
Este un semn de curtoazie să tratezi problemele ridicate de expeditor
în aceeaşi ordine, răspunzând simplu şi sincer la fiecare dintre ele.
Dacă acest principiu este aplicat mai des, atunci va fi evitată
tergiversarea corespondenţei.
Răspunsurile trebuie să fie corecte. Astfel, dacă destinatarul nu poate
răspunde la o întrebare, el trebuie să spună lucrul acesta, sau dacă este
cazul să îşi ceară scuze, acest lucru trebuie făcut fără nici o rezervă.
7. Rezolvarea conflictelor prin scrisori

Corespondenţa este un mediu foarte impropice pentru rezolvarea
coflictelor, dar adesea este folosită drept câmp de bătălie. Există avocaţi
specializaţi în proiecte de scrisori destinate a rezolva “fără prejudicii”
disputele între persoane şi companii, şi trebuie să apelăm mereu la
ajutorul lor atunci când sunt implicate probleme majore. Foarte multe
90
dispute constituie subiectul corespondenţei zilnice de afaceri şi există

reguli de etichetă care trebuie respectate în aceste cazuri.
Dacă tu începi conflictul, trebuie:
• să îţi prezinţi simplu şi clar cazul persoanei indicate din
organizaţia care a greşit;
• să oferi toate informaţiile suplimentare cerute şi să îţi indici
disponibilitatea de a prezenta mai multe informaţii sau să participi la
întâlniri, dacă este cazul;
• să indici un interval de timp în care estimezi că va fi rezolvată
problema, şi în caz că nu va fi rezolvată, acţiunile pe care intenţionezi
să le întreprinzi;
• să prezinţi conflictul la cel mai înalt nivel din organizaţia
respectivă (preşedinte sau director general) dacă acţiunile de mai sus nu
au dus la nici o soluţie.
Dacă tu eşti punctul terminus care receptează un astfel de conflict,
trebuie să:
• îţi informezi colegii cu funcţii de răspundere implicaţi şi să
soliciţi sprijinul lor, dacă este necesar;
• să prezinţi toate proiectele tale de răspuns unei persoane din
conducere pentru o a doua opinie şi, dacă este cazul, să îi prezinţi
copiile iniţiale, înainte de a le expedia;
• să te rezumi la fapte şi la semnificaţia cazului şi să nu permiţi
emoţiilor tale să transpară în ceea ce scrii (izbucnirile temperamentale
adesea indică destinatarului că expeditorul a pierdut disputa);
• fi răbdător şi amabil. Foarte multe conflicte se dovedesc în cele
din urmă a nu fi decât o furtună într-un pahar cu apă, iar corespondenţa
91
trebuie să fie o dovadă a sângelui rece şi eficienţei de care ai dat dovadă

pentru a le rezolva.
8. Rapoartele interne
a) Când trebuie folosite rapoartele?

Mulţi şefi folosesc rapoartele interne drept suport pentru tot felul de
idei, preocupări sau informaţii întâmplătoare care pot fi (sau la fel de
bine pot să nu fie!) de interes pentru colegii lor. Aceşti producători de
rapoarte interne reperzintă o ameninţare. Ei abuzează de o regulă
cardinală a etichetei de aur în afaceri: Respectă timpul colegilor tăi.
Această regulă oferă un test hotărâtor care determină cazurile în care
trebuie folosite rapoartele.
Un raport este justificat dacă:
• ai nevoie de înregistrarea unei decizii, a unei conversaţii sau a
unei informaţii care va
avea în viitor valoare;
• faci o propunere sau reprezinţi un plan care necesită o analiză
atentă (de exemplu,
înaintea unei întâlniri) sau care presupune implicarea unor
persoane din diferite localităţi;
• problema va fi analizată în afara programului.
Tehnologia modernă, din păcate, a facilitat producerea de rapoarte şi
distribuirea lor pe scară largă, astfel încât, în prezent, ele reduc în mod
serios eficienţa unor companii în care şefii acordă prea mult timp
acestei forme de “pierdere de vreme”.
Eventualul autor al unui raport trebuie să se întrebe:
92
• Pot să mă ocup de acest lucru şi prin telefon?

• Nu ar fi mai indicată o notă scrisă de mână?
• Furnizez aceste informaţii esenţiale (sau neesenţiale) pentru
problema respectivă?
b) Conţinutul unui raport

În cazul în care nu mai poate fi evitată pregătirea unui raport,
principala obligaţie a celui care îl întocmeşte este să se asigure că
impactul asupra cititorului este cât mai mare cu putinţă. Pentru a realiza
acest lucru, persoana care întocmeşte raportul trebuie:
• Să dea raportului gradul de urgenţă şi confidenţialitate
corespunzător (de exemplu, “Studiu de fond asupra pieţei americane”
sau “Lectură esenţială înainea întâlnirii noastre de luni – strict
confidenţial”). Aceasta îi va permite cititorului să îşi stabilească
propriile priorităţi fără a mai parcurge textul.
• Să înceapă cu un rezumat de un paragraf al conţinutului sau
principaleleor concluzii (de exemplu:”În acest document propun
închiderea depozitului din Axminster şi transferarea operaţiunilor
noastre din vest la Taunton”). Faptul că, uneori, celor care întocmesc
rapoartele le este greu să îşi rezume ideile subliniază importanţa acestei
recomandări;
• Să scrie pe scurt şi logic, folosind multe paragrafe şi alte modalităţi
de a-l ajuta pe cititor (de exemplu, explicând termenii tehnici folosiţi);
• Să recitească raportul şi să-l corecteze înainte de a fi trimis,
eliminând tot ceea ce
nu este esenţial (aminteşte-ţi că timpul cititorilor este esenţial – oricare
ar fi rolul lor în afacere).
93
c) Evitarea rapoartelor
Este tentant să pregăteşti un raport la sfârşitul fiecărei discuţii sau
convorbiri telefonice şi.într-adevăr, unele organizaţii prosperă pe seama
acestei culturi de ţinere a evidenţelor din cadrul corporaţiei. Se aduce drept
justificare pentru aceasta faptul că este important să ai copii ale
informaţiilor importante în cazul în care ar putea apărea dispute. Până la un
punct, acest lucru este adevărat, dar în multe cazuri, o scurtă sinteză, dacă
este nevoie de una, poate fi înregistrată cu mâna atunci când s-a produs
evenimentul decăt să fie descrisă în detaliu câteva zile mai târziu. În unele
cazuri este mai bine să nu avem evidenţe ale unor probleme lipsite de
importanţă sau tranzitorii, deoarece costă bani pentru a fi pregătite şi
realizate pentru ca apoi să zacă în dulapurile ticsite de dosare.
Atunci când a preluat funcţia de preşedinte al Avis, prin 1970, Robert
Townsend a început o campanie plină de succes împotriva rapoartelor
interne în interiorul companiei. Şefii buni continuă tradiţia acesata a
“evitării rapoartelor”, folosind mijloace de comunicare mai rapide şi
mai directe cu colegii lor. Încă o dată eticheta bună (a fi atent cu timpul
colegilor tăi) coincide cu buna practică în afaceri.
d) Circulaţia rapoartelor
Trebuie să îţi alegi lista persoanelor pe la care va circula raportul
după următoarele criterii:
• să includă pe cei care trebuie să acţioneze sau să fie consultaţi;
• sa includă pe cei care trebuie informaţi, deoarece ei sunt
interesaţi de rezultatul unei decizii;
94
• să includă persoanele care, prin funcţiile lor, trebuie avute în

vedere deoarece aşa este amabil (sau diplomatic) – de regulă
“pentru informare”;
• să îi excludă pe toţi ceilalţi.
Fotocopiatoarele au făcut să fie extrem de uşoară obţinerea de copii în
interiorul unei organizaţii, după principiul “dacă toţi au o copie, nimeni
nu se poate plânge de lipsă de comunicare”. Cel care foloseşte această
metodă află, de regulă pe propria-i piele, că rapoartele sale cu adevărat
importante trec necitite, fiind îngropate sub un maldăr de lucrări lipsite
de relevanţă. Un sfat simplu şi amabil pentru cei care au de-a face cu
eventuali destinatari aflaţi la sfârşitul listei de distribuire este sa-i
informeze de existenţa raportului şi să le ofere o copie dacă doresc.
e) Rapoartele folosite ca arme organizaţionale

Este o lipsă de etichetă să foloseşti un raport pentru a critica sau a
marca puncte în dauna unui coleg. Tehnica folosită de regulă este să se
trimită o copie a raportului critic şefului persoanei criticate sau altei
persoane cu funcţie de conducere, cu speranţa că aceasta îi va provoca
necazuri. Criticile personale şi disputele între colegi trebuie făcute
personal, faţă în faţă, şi nu scris. Un raport nu permite un răspuns
imediat din partea destinatarului, iar reacţia acestuia este, în mod
invariabil, să răspundă în scris, cu o salvă de aceeaşi natură. Rezultatul
este un război în tranşee, prin intermediul rapoartelor.
Unii şefi lipsiţi de scrupule folosesc susceptibilittea colegilor lor pentru
a-i şicana în interes personal. Directorii trebuie să fie atenţi, pentru a
depista acest abuz în canalele interne de comunicare din compania lor.
95
f) E-mail sau “poşta electronică”

Toate sfaturile date în acest capitol asupra folosirii şi abuzului de
rapoarte se aplică de asemenea pentru e-mail şi alte sisteme de poştă
electronică.
VIII. DE LA FIRMĂ LA FIRMĂ ŞI DE LA PROFESIONIST

LA PROFESIONIST
Amabilităţile care sunt obişnuite în relaţiile dintre persoanele

individuale sunt valabile, de asemenea, şi pentru relaţiile dintre
diferitele fime. Presupunerea că o firmă nu are personalitate este falsă.
Realitatea este că, în tranzacţiile dintre companii, fiecare acţiune a
fiecărui angajat creează o imagine care fie întăreşte standardele
aşteptate de comportament, fie le diminuează. Este practic ca toţi să se
comporte într-un mod corespunzător deoarece:
• furnizorii, clienţii şi competitorii respectă companiile care acordă o
mare atenţie respectării celorlalţi;
• astfel se încurajează performanţele mai ridicate ale echipei şi
• este recomandabil pentru starea de spirit.
Atunci când se tratează afacerile între firme, responsabilitatea revine
unor persoane particulare. Cum trebuie să se comporte acestea când îşi
reprezintă firma?
Respectarea ierarhiilor
Fiecare firmă îşi are propria ierarhie. Aşa cum tu ai o poziţie
recunoscută în ordinea poziţiilor din firma ta, la fel se întâmplă şi cu
persoana cu care ai de-a face.
96
Întotdeauna trebuie:
• să îţi specifici clar funcţia atunci când vă întâlniţi pentru prima
dată. Foloseşte o carte
de vizită ca minimum, adăugând informaţii folositoare despre structura
din care faci parte – de exemplu, “Eu mă ocup de regiunea sudică. Şeful
meu este John Arnold, directorul departamentului de vânzări la nivel
naţional”;
• să stabileşti care este poziţia celeilalte persoane în structura
companiei şi, în
particular, dacă este mai mare în funcţie sau nu decât tine. (Ţine cont de
faptul că diferite firme au diverse titluri şi că managerul unei diviziuni a
unei companii multinaţionale este probabil mult mai mare în funcţie
decât directorul general al unei firme foarte mici.);
• să foloseşti gradul de formalism indicat pentru poziţiile voastre
respective. Astfel,
persoanele care ocupă funcţii echivalente vor deveni rapid mai puţin
oficiale (de exemplu, folosind prenumele curând după prima întâlnire),
în timp ce persoana care ocupă o funcţie mai mică trebuie să adopte
întotdeauna nivelul de formalism indicat de persoana mai mare în grad
(de exemplu, este lipsit de maniere pentru un agent de vânzări să îl
salute pe directorul general al unui potenţial client la prima întâlnire
bătându-l pe spate şi cu un voios “Bună dimineaţa, Fred!”);
• să decizi care este cea mai eficientă modalitate de a exploata
structurile voastre
respective. Aceasta înseamnă să conveniţi cum trebuie luate deciziile şi
utilizate comunicaţiile, nu numai între voi doi, dar şi între şefii voştri.
Majoritatea directorilor au întâlnit în trecut situaţii în care o decizie a
97
fost luată peste capul lor şi ştiu că aceasta constituie una dintre formele
cele mai inacceptabile de comportament, în special atunci când este
implicat cineva din afara companiei. Stabilirea în mod clar a liniilor de
comunicare încă de la bun început ar trebui să minimalizeze acest risc;
• să laşi rezolvarea problemelor complexe, legate de ierarhia
interlocutorului tău, în
grija lui: nu ai nimic de câştigat dacă te amesteci în politica internă a
unei alte firme.
Problemele cu care te poţi confrunta atunci când faci afaceri cu o altă
organizaţie sunt:
• eşti abandonat de principalul tău contact. În acest caz, este amabil
să îi oferi o ocazie
de a întreprinde acţiunile de rigoare înainte de a face o reclamaţie
şefului său ierarhic. De asemenea, acest lucru este înţelept deoarece
diagnosticul intern va fi întotdeauna subiectiv faţă de interesul lor, şi
nu al tău;
• după întâlnirea iniţială, se schimbă nivelurile de contact. Este un
lucru obişnuit ca
primul contact între firme să fie la un nivel înalt (atunci când este obţinut
un nou contract, de exemplu), urmând ca restul afacerii să fie făcut la un
nivel inferior. Nu există nici o problemă, cu excepţia cazului în care
există o promisiune implicită că toate contactele vor fi la un nivel înalt.
Este foarte nepoliticos să laşi această impresie neclarificată;
• cealaltă firmă nu cunoaşte corect ierarhia firmei tale. Acest fapt
poate fi foarte iritant, dar întotdeauna trebuie să pui interesele mai
largi, legate de relaţia dintre cele două firme, mai presus de o mică
ofensă personală pe care ai putea s-o simţi.
98
Fi loial firmei tale

Poate fi tentant să împarţi problemele pe care le ai tu sau firma ta cu o
persoană prietenoasă dintr-o altă organizaţie. Poţi să fii într-un
dezacord serios cu unele aspecte ale politicii firmei tale sau poate că ţi
se va cere să aperi acţiunea unui coleg care a luat o decizie prostească.
Cum trebuie să te comporţi în aceste cazuri?
• Criticarea propriei firme în faţa altor persoane diminuează nu
numai imaginea şi statutul companiei, dar şi pe ale tale. Oamenii
respectă loialitatea, iar bârfele şi flecărelile pot anima o oră petrecută
la bar, dar nu vor aduce niciodată o aprobare sinceră. Trebuie să-ţi
păstrezi criticile pentru a le face în propriul tău biroul la firmă.
• Apără acţiunile colegilor tăi – în special atunci când nu dispui de
toate faptele -, dar întotdeauna recunoaşte şi îngrijorarea persoanei care
depune o reclamaţie. De asemenea, nu încerca să aperi o cauză evident
pierdută –acesta te face numai să pari necugetat. Cea mai bună soluţie
pentru o critică întemeiată este promisiunea de a lua măsuri corective
eficiente şi rapide.
• Deşi o anumită doză de bârfă este un ingredient vital în cele mai
eficiente legături, trebuie să eviţi dispreţul şi maliţiozitatea.
Despre firma ta vorbeşte numai de bine

Dacă vrei să fii un bun ambasador al firmei tale, întotdeauna trebuie să
fii bine informat despre ce se întâmplă în cadrul acesteia. Este jenant să
ţi se spună de către o altă persoană un fapt despre compania ta, pe care
ar fi trebuit să îl ştii. Accentuează aspectele pozitive legate de
activităţile firmei tale şi fii pregătit să vorbeşti despre acţiunile pline
99
de succes ale ei, chiar dacă nu este implicat direct departamentul tău.
Să fii mândru de firma ta este molipsitor şi este o dovadă a bunelor
maniere să te informezi asupra realizărilor firmei cu care ai de-a face,
pentru ca vorbele tale să nu sune ca o reclamă unilaterală.
Este dificil să suporţi presiuni când firma ta are probleme recunoscute
public. Soluţia este să fii diplomat, fără a fi însă pompos. Vorbeşte
onest, dar discret şi ţine minte că nu trebuie să răspunzi la fiecare
întrebare care ţi se pune.
Rezolvarea reclamaţiilor
Reclamaţiile pot fi făcute verbal sau în scris şi pot:
• să îţi fie adresate personal;
• să fie adresate şefului tău sau unei alte persoane cu funcţie
superioară;
• să fie în legătură cu ceva care este sau nu din vina ta.
Cum trebuie ele tratate? Regulile de bază sunt foarte simple:
• primirea reclamaţiilor trebuie confirmată politicos şi imediat de
destinatar (oricât de neruşinată ar părea plângerea) şi trebuie indicate
clasificarea problemei, acţiunea intenţionată şi un termen (de exemplu:
“Voi prezenta reclamaţia Dvs. departamentului care se ocupă de
expedieri şi vă voi răspunde în termen de cinci zile lucrătoare”);
• orice persoană reclamantă trebuie informată imediat şi integral despre
reclamaţie şi trebuie întotdeauna să beneficieze de prezumţia de nevinovăţie;
• reclamaţiile trebuie examinate din punctul de vedere al clientului, iar explicaţiile
sau acţiunea de remediere trebuie întotdeauna să respecte acest lucru;
• răspunsurile la reclamaţii trebuie întotdeauna să fie amabile, ferme şi
complete (sau clare în ceea ce priveşte lucrurile importante care au mai
100
rămas de făcut). Nu te ascunde niciodată în spatele faţadei firmei,

folosind cuvinte ca “Noi, la International Consolidated, am adoptat
mereu politica etc.” sau “În opinia semnatarului etc.”. Scrie în termeni
personali şi simpli, ca şi cum ai oferi explicaţia unui coleg pe care îl
respecţi şi care se află la biroul de alături. Ţine minte că tonul
explicaţiei sau scuzei este la fel de important ca şi conţinutul;
• când circumstanţele justifică acest lucru, cere-ţi scuze – nu te ascunde
în spatele unor explicaţii facile. Organizaţiile pot fi judecate după felul
în care rezolvă reclamaţiile şi nu este o întâmplare că acest aspect
constituie o parte importantă a acreditării pentru BS5750 sau IS9000.
În cazul în care primeşti o reclamaţie total nejustificată, care te
enervează foarte mult, încearcă următoarea soluţie. Descarcă-ţi mânia
scriind o scrisoare în care spui tot, dar nu o pune la poştă. Citeşte-o cu
atenţie după vreo două zile, rupe-o şi apoi scrie un răspuns mai
echilibrat, care îţi face cinste ţie şi firmei tale.
Câmpul minat al negocierilor

Multe tranzacţii între firme se fac prin negociere – între cumpărător şi
vânzător, între client şi consilier, între companie şi banchet, ş.a.m.d.
Toţi cei implicaţi înţeleg obiectivul – să se ajungă la un rezultat
reciproc avantajos, după un proces de dezacord controlat. Înţelegerea
regulilor procesului şi ale etichetei pe care participanţii trebuie s-o
respecte este un aspect vital al succesului. Multe negocieri eşuează
deoarece una dintre părţi sabotează involuntar procesul din cauza
naivităţii sau proastelor maniere. Prezentăm în continuare ceva lucruri
pe care trebuie să le faci şi pe care nu trebuie să le faci, pentru a te
ajuta să-ţi croieşti drum prin câmpul minat reprezentat de negocieri.
101
Ce să faci
• Fă-ţi propunearea în mod clar (chiar dacă este de înţeles că nu este
poziţia ta finală). Se iroseşte prea mult timp şi se provoacă iritare prin
faptul că una dintre părţi nu înţelege ceea ce doreşte cealaltă.
• Prezintă-ţi cazul cât mai bine cu putinţă. Nu este necesar să atragi
atenţia asupra slăbiciunilor – lasă acest lucru în seama celeilalte părţi.
• Fi pregătit să răspunzi atunci când cealaltă parte face o concesie,
dar concesia ta nu trebuie să fie pe potriva acesteia.
• Fi amabil, politicos şi calculat, fără să acţionezi slab. Accesele de
furie şi atitudinea agresivă impresionează rar pe negociatorii serioşi şi
experimentaţi.
• Fi pregătit să faci un compromis pentru a ajunge la un rezultat
final. Marea majoritate a negocierilor pot fi încheiate într-o singură
întâlnire, iar afacerea poate fi făcută pe baze care de regulă se dovedesc
mai durabile decât o afacere care implică negocieri lungi şi dificile.
Bineînţeles, trebuie să îţi fie clari de la început termenii minimi
acceptabili pentru tine, dacă vrei ca această abordare să funcţioneze.
Ce să nu faci
• Să nu minţi. Există o distincţie clară între o pretenţie subiectivă
(“avem cel mai bun produs de pe piaţă”) şi una obiectivă (“am întrecut
la vânzări pe orice producător în primul trimestru al acestui an”).
Ultima afirmaţie trebuie să poată fi întotdeauna verificată, în timp ce
prima este o problemă de opinie.
• Să nu îi iei prin surprindere, de exemplu, introducând factori absolut
102
noi în penultimul ceas, cu excepţia cazului în care faci acest lucru

pentru a obţine un avantaj tactic asupra celeilalte părţi, cu care nu mai
sunt planificate relaţii pe termen lung.
• Să nu fii emoţional, intolerant sau insultător în încercarea de a obţine
un avantaj asupra celeilalte părţi – acest lucru reuşeşte arareori.
Câteodată, la negocierile la înalt nivel se joacă şi teatru, părţile
stabilindu-şi poziţiile pentru negociere prin ceea ce poate fi descris ca
“şarade comerciale”. Nu este recomandat acest procedeu pentru o rundă
obişnuită de tranzacţii comerciale.
Regulile de etichetă care se aplică la majoritatea negocierilor
comerciale au un anumit grad de independenţă în acest proces. Dacă
una dintre părţi are în mod clar un rol dominant – de exemplu, atunci
când poate impune celeilalte un anumit acord -, atunci singurul lucru pe
care îl poate spera partea mai slabă este că cealaltă parte va acţiona
onorabil. Aceasta după ce le sunt amintite regulile tocmai precizate mai
sus, bineînţeles!
Materialele confidenţiale
În multe negocieri, una dintre părţi oferă celeilalte informaţii confidenţiale,
care ar putea fi folositoare unei firme concurente sau pot provoca anumite
pagube. Acordurile de confidenţialitate, care protejează drepturile părţilor
implicate într-o afacere, au devenit din ce în ce mai dese, pe măsură ce tot
mai puţine companii se bazează pe integritatea celor cu care au de-a face.
Relaţiile de afaceri de succes pe termen lung se bazează în continuare, în
mare parte, pe încrederea reciprocă şi pe capacitatea demonstrată de a păstra
confidenţele, atât în cadrul, cât şi dincolo de de cerinţele legate de un acord
de confidenţialitate.
103
Iată câteva principii care te vor ajuta să te descurci cu materialele

confidenţiale:
• întotdeauna fă în aşa fel încât materialele confidenţiale să treacă prin
cât mai puţine mâini posibil. Lucrează pe baza principiului “trebuie să
ştie” şi aminteşte fiecăruia de importanţa securităţii;
• păstrează înregistrările în locuri sigure şi foloseşte nume codificate
atunci când identitatea părţilor trebuie protejată. Du personal copiile
documentelor importante, pentru a reduce implicarea altor persoane;
• atunci când este necesar, vorbeşte neoficial, convenind să nu se păstreze
note ale convorbirilor şi să se respecte integral confidenţele făcute;
• respectă toate condiţiile rezonabile impuse de cealaltă parte în ceea
ce priveşte persoanele cărora trebuie furnizate informaţiile (nu este
corect să ţi se ceară să nu divulgi informaţiile colegilor tăi dacă acest
lucru ar putea influenţa negocierile);
• aşteaptă-te la respectarea reciprocă a confidenţialităţii şi, dacă se
pare că cealaltă parte a “scăpat” ceva, abordează prblema imediat.
Chiar dacă ţi-au înşelat încrederea, rezistă tentaţiei de a replica.
Acţionează onorabil
Tu şi firma ta veţi fi judecaţi atât prin prisma standardelor de
comportament public, cât şi a celor de comportament particular. Ceea
ce constituie un comportament onorabil variază în funcţie de ţară, timp
şi situaţia eticii comerciale şi personale. Ca regulă generală însă,
comportamentul onorabil în afaceri constă în a recunoaşte şi a
îndeplini responsabilităţile mai largi ale firmei, fără a recurge la
scuze, subterfugii sau devieri.
104
Companiile care au o imagine onorabilă:

• recunosc problemele repede şi deschis;
• îşi explică poziţia onest şi corect;
• tratează cu terţii cu generozitate şi compasiune (în măsura
posibilităţilor), şi nu
numai pe baza minimului prevăzut de lege.
De asemenea, promisiunile făcute la negocieri adesea nu pot fi ţinute
prin lege. Un comportament onorabil cere ca aceste promisiuni să fie
îndeplinite integral.
Dacă firmele ar fi oameni, cuvântul de ordine pentru un comportament
onorabil ar fi “lasă-te condus de conştiinţă”.
Învaţă să pierzi
În mod ideal, ambele părţi acceptă rezultatul negocierilor ca o soluţie
rezonabilă. În unele cazuri, însă, una dintre părţi are de pierdut (de
exemplu, atunci când nu se câştigă o licitaţie sau când se pierde o
afacere aparent bună). Nu există nici un merit inerent în a învăţa să
pierzi atunci când ai fost înşelat sau tratat incorect – în aceste cazuri
există remedii legale clare. Partea care pierde şi care se lamentează
prea mult pentru nenorocul pe care l-a creat singură nu îşi atrage decât
critici.
Pentru a învăţa să pierzi, trebuie să:
• îţi concentrezi energiile pentru a limita pierderile în secret, şi nu
să strigi “fault” în public;
• să nu critici în mod incorect pe adversarul care a câştigat.
105
Cum să te porţi cu clienţii şi furnizorii

Cel mai bine îţi dai seama de bunele maniere ale unei companii atunci
când tratează cu oamenii de la care cumpără sau cărora le vinde. Fără
doar şi poate că există companii care au o bună reputaţie în ceea ce
priveşte manierele în afaceri, după cum există şi firme care au maniere
rele. Aceste reputaţii se câştigă greu şi se păstrează perioade lungi de
timp. Ce creează diferenţa?
Cum să fii prompt şi corect

Majoritatea companiilor acţionează rapid şi corect atunci când au de-a
face cu marii lor clienţi şi furnizori (proşti ar fi să nu facă astfel!).
Testul adevărat este însă cum se comportă cu clientul sau furnizorul
mic şi care este neimportant din punct de vedere financiar. Acesta
beneficiază de servicii întârziate şi de calitate inferioară? Furnizorul
mai mic trebuie să aştepte mai mult să îşi primească banii? Este
reclamaţia clientului mai mic pusă pe fundul cutiei cu intrări?
Nu este doar o chestiune de bună etichetă că firmele trebuie să se
aştepte la servicii egale unele cu altele. Este şi corect din punct de
vedere economic să îţi organizezi operaţiunile astfel încât să tratezi cu
toţi clienţii şi furnizorii prompt şi corect. Tehnologia computerizată,
care asigură servicii rapide şi corespunzătoare, oferă adesea avantaje
competitive valoroase.
Există unele criterii importante care îţi arată dacă tratezi corect sau nu
problema respectivă:
• numărul de reclamaţii pe care le înregistrezi pe fiecare grup de
furnizori şi clienţi;
• loialitatea clienţilor, evaluată prin afacerile repetate;
106
• dorinţa furnizorilor de a-ţi satisface nevoile urgente.

Dacă toate trei sunt negative, aproape sigur ai o problemă!
Prezumţia de nevinovăţie
Există adesea cazuri în care cuvântul unei persoane trebuie crezut în
absenţa unei înregistrări scrise (de exemplu, un furnizor a acţionat la
telefonul unui client, pentru care nu a fost făcută nici o înregistrare).
Multe firme îşi protejează poziţia adoptând o atitudine de genul:
“Acceptăm numai dacă ne poţi dovedi” şi, în consecinţă, vor pierde
irevocabil încrederea oamenilor cu care au de-a face.
În mod evident, firmele nu îşi pot permite să fie “blânde” cu orice
pretenţie faţă de ele, iar şefii trebuie mereu să fie conştienţi de
responsabilităţile lor faţă de acţionari. Există însă un rol clar în eticheta
în afaceri pentru raţionamente înţelepte bazate pe acordarea prezumţiei
de nevinovăţie.
În practică, firmele trebuie:
• să nu adopte niciodată o poziţie adversă în problemele aflate în
dubiu, până când nu este clar că există o diferenţă majoră;
• să raporteze problemele în care firma poate păstra discreţie la un
nivel de conducere suficient de înalt pentru ca impactul general al
respectivei probleme să poată fi analizat;
• să accepte problemele aflate la litigiu, oricât de puţin ar fi ele
justificate, atunci când efectul asupra firmei este minor în
comparaţie cu relaţia implicată.
107
Recunoaşterea interesului reciproc

Multe firme tratează relaţiile cu furnizorii ca fiind de natură temporară
şi suspectează loialitatea clienţilor faţă de ele. Drept rezultat, fiecare
tranzacţie este tratată într-un mod mai advers decât ar trebui, ţinând
cont de interesul pe termen lung al fiecărei părţi. Negocierile sunt duse
pe baza obţinerii celui mai bun rezultat ce poate fi obţinut imediat,
adesea în detrimentul reputaţiei firmei. În multe ţări, inclusiv în
Germania şi Japonia, este obişniut ca furnizorii şi clienţii să colaboreze
în activităţi pe termen lung, pe baza unui grad de securitate necunoscut
în Marea Britanie. Multe pot fi învăţate urmând exemplul lor.
Interesul reciproc se bazează de regulă pe înţelegerea reciprocă a
obiectivelor comune. Clientul doreşte securitatea aprovizionării la
preţuri competitive; furnizorul are nevoie de asigurarea că are un client
de nădejde, care să îi justifice investiţiile făcute în uzină, cercetare şi
dezvoltare. Pentru a începe o discuţie bazată pe interes reciproc
trebuie:
• să se dovedească dorinţa ambelor părţi de a avea planuri comun pe
termene mai lungi;
• să se convingă cum vor fi tratate materialele confidenţiale
• să se convingă asupra parametrilor principali ai legăturii
comerciale (de exemplu: calitatea, cantitatea, preţurile de
referinţurile de referinţă, ş.a.m.d);
• să se decidă asupra unei clauze de separare care sa-i permită
fiecărei părţi să se retragă dacă lucrurile nu merg bine.
Ca multe alte aspecte ale etichetei în cazul relaţiilor dintre firme,
identificarea interesului reciproc şi acţionarea în acest sens se bazează
pe încredere, integritate şi comerţ cinstit.
108
Adesea, datorită presiunilor dictate de firmele concurente, companiile

sunt tentate să facă compromisuri în ceea ce priveşte principiile lor,
pentru un avantaj pe termen scurt. Aceste firme trebuie să ţină minte că
bunele reputaţii câştigate greu se pot pierde foarte repede şi uşor!
IX. ERORI PSIHOLOGICE ÎN APRECIEREA CELORLALŢI:
1. Efectul hallo constă în exagerarea personalităţii unui individ

atunci când se emit aprecieri asupra acesteia. Oamenii tind să facă o
evaluare globală despre o persoană: dacă au o primă impresie
favorabilă despre ea vor exagera trăsăturile sale pozitive şi le vor
minimaliza pe cele negative şi invers. Sau, dintr-o primă trăsătură
evaluată, le vor deduce pe celelalte, astfel încât aprecierile asupra
celorlalţi sunt făcute în termeni globali: bun sau rău. Pe scurt, valoarea
unei trăsături este extinsă şi asupra celorlalte. În realitate, “băiatul bun”
este bun, valoros în raport cu unul sau mai multe criterii (una sau mai
multe trăsături de personalitate) şi nu toate, şi invers – cel apreciat
poate avea una sau mai multe trăsături negative, dar nu pe toate.
Este evident că efectul hallo derivă din tendinţa spre consistenţă a
percepţiei interpersonale – ce explică multe din erorile pe care le tratăm
în acest capitol – din valoarea centrală acordată unor trăsături precum şi
din procedeul de generalizare prin asociere.
2. Eroarea prin valori semnificative este generată de trăsăturile şi

calităţile personalităţii care, având o mare importanţă sau semnificaţie
109
pentru cineva (trăsături sau valori centrale), îi deformează acestuia

imaginea despre cealaltă persoană.
Persoana care percepe va căuta să identifice la celălalt tocmai acele
trăsături sau calităţi puternic semnifivative şi, în funcţie de prezenţa sau
absenţa acestora, îşi va forma despre cel perceput o imagine globală,
pozitivă sau negativă.
De exemplu, dacă o astfel de valoare semnificativă este
punctualitatea, toţi cei care sunt punctuali vor fi percepuţi global
favorabil, iar cei care sunt în general nepunctuali, global nefavorabil.
Mecanismul de producere şi de explicaţie al acestei erori este
identic cu cel al efectului hallo, numai că aici trăsătura de la care se
pleacă în formarea imaginii globale este valoarea semnificativă.
3. Analogia cu propria persoană este o eroare ce decurge din

tendinţa spre similaritatea presupusă. Cel care percepe consideră pur şi
simplu că ceilalţi sunt la fel ca el. Această eroare este cu atât mai
frecventă, mai persistentă în timp şi mai rezistentă la încercările de
modificare a imaginii despre celălalt, cu cât cel care percepe poate
identifica unele aspecte comune ale personalităţii sale cu personalitatea
celui perceput, fenomen foarte posibil. Se produce apoi, printr-un
mecanism de generalizare pripită – pe care îl vom analiza mai jos -,
extinderea similarităţii la întreg ansamblul personalităţii celuilalt.
4. Eroarea prin generalizarea de la persoana semnificativă. Când

cel perceput seamănă, printr-o trăsătură oarecare, cu o persoană
cunoscută şi importantă, semnificativă pentru cel care percepe, atunci
110
acesta îi va atribui primului o serie de calităţi importante ale persoanei

semnificative.
Precizăm că celuilalt i se atribuie atât aspectele pozitive, cât şi
negative din personalitatea persoanei semnificative.
5. Proiecţia. În acest tip de eroare cel care percepe atribuie,

proiectează asupra celuilalt o serie de caracteristici pe care, evident,
acesta din urmă nu le are.
Dintre tipurile cunoscute de proiecţii amintim:
• proiecţia clasică (negativă); celuilalt îi sunt atribuite numai
trăsături negative (indezirabile), pe care persoana ce percepe nu şi le
atribuie şi sieşi, deşi, în mod real, numai ea le are (“paiul şi bârna”).
Explicaţia constă în faptul că, indiscutabil, este mai uşor să se considere
că defectul – de exemplu, într-o relaţie conflictuală – stă un altul şi nu
în propria persoană. Este un mecanism foarte răspândit de protecţie a
imaginii despre propria persoană, aproape întotdeauna mai favorabilă
decât imaginea despre altul;
• proiecţia similarităţii; cel care percepe presupune că cel perceput i
se aseamănă şi, în consecinţă, îi atribuie o mare parte dintre calităţile şi
defectele proprii.
6. Generalizarea metaforică rezidă în deducerea trăsăturilor de

personalitate direct din înfăţişarea fizică. De exemplu, mulţi oameni
deduc din trăsăturile fizice aspre aspecte ale personalităţii ca: duritatea,
agresivitatea, stăpânirea de sine, iar din trăsăturile fizice fine
sensibilitatea, politeţea.
111
7. Generalizarea pripită. După cum îi spune şi numele, în această

eroare cel care percepe consideră că o singură informaţie este suficientă
pentru a descrie/caracteriza pe cineva: X (persoana percepută) a făcut, a
produs comportamentul y, deci X este conştiincios sau nepunctual sau
lipsit de politeţe, deşi comportamentul, actul y poate fi incidental,
produs sub influenţa factorilor de microgrup etc.
Generalizarea pripită atrage după sine, printre altele, şi o eroare de
explicaţie, manifestată prin două forme principale:
• substituirea explicaţiei cu generalizarea; cel care percepe, în loc să
caute motivele reale care au determinat comportamentul lui X (a fost
nepunctual pentru că a fost reţinut, pentru că a avut ceva mai important
de rezolvat etc.), trage concluzia că X este, în general, lipsit de
punctualitate, trăsătură care explică prin ea însăşi comportamentul
observat – X a întârziat pentru că este lipsit de punctualitate;
• explicaţia unilaterală; cel care percepe deţine informaţii despre
comportamentel lui X dar nu şi despre relaţiile dintre ele; ca atare, el
consideră că aceste comportamente se presupun reciproc şi sunt
generate de o singură cauză, de pildă, o trăsătură de caracter. Cel care
percepe a generalizat astfel pripit acţiunea determinativă a respectivei
trăsături de caracter; nu una sau mai multe, ci toate manifestările
comportamentale ale lui X sunt produse de aceeaşi trăsătură
caracterială.
8. Extensiunea temporală reprezintă permanentizarea cognitivă a unei

stări psihice temporare. O iritare, o mainifestare accidentală a unei
persoane sunt considerate de către cei care le percep ca fiind trăsături
definitorii, permanente pentru persoana respectivă, căpătând astfel
112
semnificaţiile unui temperament, unei atitudini etc. De exemplu, un surâs

– care semnifică pur şi simplu faptul că momentan persoana reacţionează
amical – este interpretat ca indicând optimismul (trăsătura permanentă); o
iritare tranzitorie este văzută ca un temperament coleric ş.a.
9. Simplificarea exagerată. Cel care percepe reduce personalitatea

celui perceput doar la câteva trăsături, considerate esenţiale. În afara
lipsei de pregătire în domeniul psihologiei personalităţii – factor care
intervine cu pondere majoră în explicarea tuturor erorilor percepţiei
interpersonale - , mecanismul de suprasimplificare este cauzat şi de
reacţia de apărare a sistemului cognitiv în faţa complexităţii şi
instabilităţii aparente a psihicului şi comportamentului uman. Procesele
cognitive ale celui care percepe sunt disproporţionate în raport cu
sarcina şi, în consecinţă, operează simplificări reducţioniste; pe de altă
parte, prin simplificare se creează şi aparenţa că celălalt va fi mai bine
înţeles, deşi, în realitate, descrierile scurte sunt aproape inevitabil
caricaturi. Subliniem şi în aceste caz un paradox dictat de egocentrism:
oamenii sunt foarte satisfăcuţi să caracterizeze concis pe ceilalţi, dar se
opun energic dacă ei înşişi sunt sumar analizaţi; există, mai mult sau
mai puţin conştientizată tendinţa puternică de a considera propria
personalitate mai importantă şi mai complexă decât a celorlalţi, tendinţă
ce intervine şi în alte erori ale percepţiei interpersonale.
10. Eroarea prin valorizarea sursei de informaţii. Atunci când

informaţiile despre personalitatea celuilalt sunt furnizate de o anumită
persoană, oamenii tind să acorde acestor informaţii o importanţă mai
mare sau mai mică, în funcţie de valoarea pe care o acordă persoanei
113
sursa de informaţii (sugestia prestigiului). La rândul său, autoritatea

atribuită sursei de informaţii este dependentă de:
- statutul său ierarhic;
- statutul profesional şi ocupaţional;
- experienţa anterioară în lucrul cu oamenii (cunoscută sau
presupusă);
- relaţia interpersonală cu persoana – sursă etc.
De asemenea, o informaţie provenind de la o autoritate şi care este în
consonanţa cu ceea ce cunoaştem noi despre o persoană anterior
percepută întăreşte opiniile noastre .
Există însă şi o corecţie de incredulitate în valorizarea sursei de
informaţii. Însuşirea opiniei, a informaţiei furnizate de o sursă
prestigioasă cu privire la o persoană deja percepută nu se mai produce
dacă informaţia respectivă este în totală contradicţie cu ceea ce
cunoaştem noi anterior despre persoana respectivă; sursa de informaţie
este devalorizată.
11. Eroarea de situaţie. După cum am văzut în analiza

mecanismelor de structurare a imaginii despre celălalt, cel care percepe,
uneori, se concentrează cu precădere asupra determinanţilor situaţionali
ai comportamentului celui perceput. Astfel, situaţia pare a iradia, a
contamina ceilalţi determinanţi, împrumutându-le din caracteristicile
sale şi dând naştere la erori:
- un subiect perceput într-o ambianţă fizică sau socială plăcută este,
în general, caracterizat mai favorabil decât unul perceput într-o
ambianţă sau situaţie dezagreabilă;
114
- contrastul dintre comportamentul celui perceput şi caracteristicile

situaţiei duce la aprecieri defavorabile: o persoană care surâde într-o
atmosferă sobră este, de regulă, caracterizată ca neserioasă; când o
persoană surâde doar într-o atmosferă foarte veselă este caracterizată
drept ursuză, deşi – referindu-ne doar la ultimul exemplu – persoana în
cauză poate avea probleme personale deosebite, poate fi îngrijorată sau
mai greu adaptabilă la situaţie etc.
12. Prejudecata constă într-o reprezentare fixă, într-o imagine

schematică despre o persoană – despre manifestările comportamentale
sau calitpţile personale – ori despre grupuri socioprofesionale şi căreia
îi sunt proprii un înalt grad de generalizare şi neverificabilă, precum şi
o mare rigiditate, rezistenţă faţă de realitate şi cunoaştere, fiind în afara
acestora şi neţinând cont de ele.
Prejudecata are trei comportamente:
• componenta cognitivă – percepţiile despre o persoană sau grupul
respectiv, mai mult sau mai puţin eronate;
• componenta afectivă – sentimentele faţă de persoană sau grup;
• componenta conativă sau acţională – orientarea acţiunii individului
faţă de persoana sau grupul respectiv.
Ţinând cont de aceste trei componente, prejudecata a fost definită şi
ca instrument de observare şi interpretare a altora şi de comportament
faţă de ei. Toate prejudecăţile au un caracter socialmente inadecvat,
fiind imagini distorsionate. În ceea ce priveşte aprecierile conţinute în
prejudecată, părerile cercetătorilor sunt împărţite – unii consideră că
prejudecata exprimă aprecieri fie în favoarea, fie în defavoarea celor
cărora le sunt adresate; alţii sunt de părere că prejudecata conţine numai
115
aprecieri negative, definind-o, în consecinţă, ca pe o atitudine de a

reacţiona faţă de o persoană sau un grup în mod rapid şi clar
nefavorabil, pe baza apartenenţei obiectului prejudecăţii la o clasă sau
la o categorie.
Prejudecata s-a format şi se bazează pe abstractizări simplificatoare
despre realitate, pe generalizări nepermise – atributele unei singure
persoane din grupul respectiv sunt extinse la toţi ceilalţi componenţi ai
grupului.
Informaţiile noi despre obietul prejudecăţii nu o schimbă, acestea
fiind deformate, reinterpretate pentru a se potrivi cu componenta
cognitivă preexistentă; prejudecata constituie, aşadar, un adevărat tipar
în care forţăm să intre cunoştinţele şi experienţa noastră.
Unele din erorile percepţiei interpersonale se pot transforma în
prejudecăţi individuale faţă de o persoană sau alta, aspect ce trebuie
combătut printr-o pregătire psihologică ştiinţifică şi o cultură a relaţiilor
interpersonale cât mai generalizate.
Expresia exacerbată a prejudecăţilor colective, specifice deci unor
grupuri sociale mari, ia forma discriminărilor rasiale, etnice, religioase etc.
13. Stereotipia cognitivă se aseamănă, intr-o anumită măsură, cu

prejudecata, deosebindu-se însă de aceasta prin detaşarea de factorii
emoţionali. Din punct de vedere cognitiv, deşi există o oarecare
corespondenţă cu realitatea, stereotipia se menţine la nivelul unor
generalizări prea puţin fondate, subestimându-se sau supraestimându-se
anumite aspecte ale unor persoane sau grupuri, operând cu date
neprecise.
116
Stereotipul cognitiv se formează printr-o experienţă personală

generalizată abuziv, pe baza teoriei implicite asupra personalităţii. O
categorie cognitivă devine deci stereotip când membrii unui (sub)grup
consideră, în mod indiscutabil, că un concept particular ar caracteriza
pe toţi membrii unui alt grup sau grupul propriu; la rândul său,
stereotipizarea referitoare la un alt grup sau grupul propriu; la rândul
său, stereotipizarea referitoare la un alt grup poate constitui un
mecanism în apariţia prejudecăţilor.
Oamenii pot avea stereotipuri asupra lor înşişi şi asupra altora.
Totuşi, rezultatele stereotipizării sunt diferite în cele două cazuri;
stereotipul asupra propriei persoane (prpriului grup) este, de obicei,
complex şi puternic diferenţiat de stereotipul faţă de alţii.
Stereotipul are consecinţe deosebite asupra corectitudinii percepţiei
interpersonale:
• hipergeneralizarea (reprezintă şi un mecanism constitutiv al
stereotipului) – în tratarea unui alt grup decât cel propriu, grup faţă de
care există deja un stereotip, lumea tinde să generalizeze
comportamentul unui singur membru, extinzând semnificaţiile la
întregul grup. De xemplu, dacă un tânăr acţionează într-o manieră mai
puţin politicoasă, grupul adulţilor poate considera că “tinerii din ziua de
azi sunt libertini, nepoliticoşi” (se pare că acesta este unul din cele mai
vechi stereotipuri cunoscute), deşi dacă acelaşi comportament ar fi
manifestat de un adult, foarte probabil că nu s-ar trage concluzii aşa de
generale;
• memoria negativă – stereotipurile asupra unui alt grup/individ pot
crea distorsiuni negative ale memoriei. Cercetările arată că lumea îşi
aminteşte, în principal, faptele care confirmă propriul stereotip. Mai
117
mult decât atât, oamenii tind să îşi amintească mai uşor faptele care
discreditează celălalt grup decât pe cele care îl favorizează;
• polarizarea evaluărilor – evaluarea membrilor unui alt grup poate
varia puternic de la caz la caz, astfel încât, în funcţie de ceea ce ştim
despre ei, îi evaluăm fie exagerat pozitiv, fie exagerat negativ.
Exemplele de stereotipii pot fi numeroase:
- cel care nu te priveşte în ochi când îi vorbeşti este un om rău;
- persoanele cu fruntea lată au o inteligenţă superioară;
- persoanele cu riduri la colţul ochilor sunt agreabile, prietenoase;
- buzele subţiri semnifică viclenie;
- părerea elevilor slabi despre cei buni ca fiind tocilari;
- stereotipiile privind caracteristicile anumitor grupuri
socioprofesionale;
- stereotipul profesorilor despre elevii aşa-zişi “cuminţi”etc.
Cercetările de specialitate au identificat un număr mare de stereotipii ce
acţionează în mediul şcolar, cu efecte negative asupra dezvoltării psiho-
individuale a elevilor şi care au coresponţe în orice situaţie de
apreciere;
- stereotipul didacticist, conform căruia randamentul elevului,
exprimat prin note, reprezintă caracteristicile sale reale, chiar dacă
notele obţinute sunt puţine în fiecare trimestru. Or, după cum este
cunoscut, obiectivitatea notării şcolare şi realizarea unei corespondenţe
cât mai mari între notă şi caracteristicile elevului sunt, deocamdată,
deziderate destul de greu de realizat, mai ales în condiţiile unor evaluări
intermitente;
- stereotipul normalităţii constă în ideea că elevul nu poate fi decât
normal, conform unui model relativ simplificat şi legat de disciplina
118
profesurului respectiv; elevul nu are nimic în plus (aptitudini şi interese

speciale) şi nimic în minus (cunoştinţe anterioare deficitare, unele
aptitudin mai puţin dezvoltate), ceea ce duce, în mod inevitabil, la
stereotipul următor;
- stereotipul uniformităţii ignoră tratarea individualizată, diferenţiată
a elevilor, toţi aceştia fiind consideraţi, aşa cum am arătat mai sus, egali
în resurse şi caracteristici.
Există şi stereotipuri asociative, care, acţionând într-o manieră
inversă generalizării metaforice, deduc o serie de trăsături tipice din
însuşiri psihice.
Unor studenţi li s-au citit următoarele două descrieri de persoane:
A. Acest om este cordial şi onest. Are un fin simţ al umorului, este
inteligent şi ferm în opiniile sale. Manifestă responsabilitate şi
siguranţă de sine.
B. Acest om este nemilos şi brutal. Are atitudini extrem de ostile,
este turbulent şi arogant. Este cunoscut pentru manierele sale
grosolane şi vulgare. Este o persoană despotică şi antipatică.
Subiecţilor li s-a prezentat apoi o lungă listă de trăsături fizionomice
şi li s-a cerut să aprecieze pe care le are A şi pe care le are B. Au
rezultat două portrete fizice foarte diferite:
A: îngrijit, pieptănat, privirea dreaptă, deschisă, ochi mari clari,
fruntea netedă, gura surâzătoare;
B: păr lucios şi în dezordine, privire alunecoasă, ochi mici, frunte
încruntată, colţurile gurii lăsate.
Pentru a vedea personificate aceste stereotipuri este suficient să citim
anumite cărţi sau să vedem anumite filme de aventuri!
119
Un stereotip destul de întâlnit este acela referitor la calităţile

bărbaţilor, respectiv ale femeilor. Deşi rezultatele pe care le prezentăm
mai jos provin dintr-o cercetare efectuată în alt mediu socio-cultural
(Gergen, Gergen, 1985), acestea sunt ilustrative pentru aserţiunile
psihologiei naïve (a se vedea tabelul de mai jos)
Stereotipuri asupra bărbaţilor şi femeilor

Trăsături stereotipe apreciate atât de bărbaţi, cât şi de femei
Trăsăturile bărbaţilor Trăsăturile femeilor
Agresivi Politicoase în exprimare
Independenţi Vorbesc mult
Stabili emoţional Pline de tact
Obiectivi Conştiente de sentimentele
altora
Dominanţi Preocupate de propriul aspect
Interesaţi de matematică şi alte Calme
ştiinţe exacte
Activi Au mare nevoie de siguranţă
Competitivi Apreciază arta şi literatura
Logici Exprimă sentimente gingaşe
Dotaţi pentru conducere
Direcţi
Acceptă riscul
Capabili de decizii rapide
Siguri de sine
Ambiţioşi
Ştiu să separe sentimentele de
raţionamente
Nu se lasă influenţaţi de aparenţe.
După cum se observă, conform stereotipului, bărbaţii sunt mai

independenţi, obiectivi, activi, logici, pe când femeilor le sunt
recunoscute mult mai puţine atribute pozitive; în tot cazul, ele au fost
considerate mai “feminine” – tact, sensibilitate pentru sentimentele
120
altuia etc. Totuşi, când subiecţii – repetăm, atât bărbaţi, cât şi femei –
au fost întrebaţi asupra importanţei respectivelor trăsături, 75% din cele
atribuite bărbaţilor au fost considerate mai importante decât cele
acordate femeilor.
Următoarele două erori pe care le vom analiza constituie, de fapt,
diferite tipuri de stereotipii cognitive.
14. Erorile de vârstă. Am văzut că printre factorii personali ce

influenţează corectitudinea percepţiei interpersonale vârsta ocupă un
loc important, aceasta dând naştere însă şi unor erori:
- cu cât diferenţa de vârstă dintre cei ce se apreciază este mai mare –
bătrânii despre tineri şi invers – cu atât se pare că aprecierile sunt mai
subiective;
- în domeniul activităţii profesionale vârstnicii sunt notaţi mai
favorabil decât tinerii (Pitariu, 1983);
- atunci când distribuţia tinerilor şi adulţilor se face pe un interval
mai mare de vârstă, cei până la 30 de ani sunt notaţi mai slab, între 30 şi
35 de ani sunt notaţi mai bine, iar peste 35 de ani sunt din nou mai slab.
15. Erorile de statut profesional. Aflând statutul profesional al unei

persoane, I se atribuie acesteia calităţile şi trăsăsturile pe care ar trebui
să le aibă orice deţinător al statutului rspectiv; reprezintă un caz
particular de stereotipie.
16. Erorile în atribuirea intenţiilor şi motivaţiilor. Practic fiecare

tendinţă semnalată în analiza proceselor de atribuire constituie, în final,
o eroare, aspect pe care l-am semnalat, parţial, la timpul său. În cele ce
121
urmează, ne vom referi la erorile majore în atribuire, cu efecte negative

asupra funcţionalităţii relaţiilor interpersonale, indiferent de natura
acestora din urmă:
a) eroarea fundamentală de atribuire se referă la tendinţa generală a
observatorilor de a supraestima importanţa factorilor dispoziţionali în
raport cu influenţele ambientale, ceea ce conduce la atribuiri interne
atunci când se caută explicaţia comportamentului celorlalţi. Se
subliniază tenacitatea şi extensiunea acestei tendinţe chiar în pofida
unor factori externi semnificativi. Combinată cu explicaţia persoanelor
ce acţionează, această tendinţă dă naştere perspectivelor divergente.
Eroarea fundamentală de atribuire se explică – aspect deja anticipat-
prin motivaţia observatorilor de a face viitorul mai stabil şi mai
predictibil, lucru mai greu realizabil în cazul unor atribuiri externe, deci
către ambianţă şi situaţie, care sunt mai greu de prevăzut, mai
complexe, mai puţin structurate şi mai greu controlabile.
În general, cu cât sunt mai serioase consecinţele unei acţiuni cu atât
este mai mare responsabilitatea acordată. Atribuind consecinţele celui
care a acţionat şi nu situaţiei, observatorul, implicit, consideră că acesta
ar fi putut acţiona şi în alt mod, astfel încât să se evite consecinţele
respective.
Când consecinţele nu sunt severe, observatorii pot încerca un
sentiment de simpatie pentru cei care au acţionat, transferând astfel
consecinţele neşansei sau circumstanţelor ambientale. Într-o situaţie
serioasă însă, efectele sunt atribuite celui care a acţionat, pentru că într-
o “lume justă” fiecare trebuie să suporte consecinţele actelor sale;
122
b) eroarea de autoprotecţie sau eroarea egodefensivă constă în

tendinţa unor persoane de a-şi asuma responsabilitatea pentru succes şi
de a atribui eşecul cauzelor situaţionale.
Ipoteza explicativă rezidă în faptul că fiecare persoană este foarte
preocupată să câştige şi/sau să fie recunoscută de ceilalţi, evitând, în
acelaşi timp, blamul, dezaprobarea socială etc. Ca atare, cei care
acţionează încearcă să-i convingă şi pe ceilalţi de competenţa lor,
asumându-şi responsabilitatea succesului şi atribuindu-l tocmai
competenţei şi eforturilor proprii.
Consecutiv, persoanele se disociază de rezultatele negative (eşec),
atribuindu-le factorilor externi (dificultatea sarcinii, neşansei).
17. Inerţia percepţiei sociale constă în perceperea şi aprecierea

comportamentului actual al unui individ sau grup prin prisma
comportamentului său anterior şi nu în funcţie de valoarea prezentă,
actuală a acestuia (Mamali, 1973). Cu alte cuvinte, cel care a fost în
trecut apreciat pozitiv (negativ) este predispus şi acum să fie apreciat
ca atare, deşi, în realitate, valoarea lui s-a schimbat.
În afară de consistenţa percepţiei interpersonale, la baza acestei erori
se află şi valoarea mai puternică – pentru o anumită perioadă – a
primelor impresii; acordând un credit mai mare acestora, oamenii nu
mai trebuie să-şi modifice unele elemente din sistemul cognitiv,
modificări pe care, după cum am văzut, le acceptă destul de greu.
Ca urmare, datorită inerţiei percepţiei sociale, presupunând că un
individ a fost iniţial evaluat negativ sau că are un statut coborât în
cadrul unui microgrup, se manifestă rezistenţa în admiterea, acceptarea
unor acte (comportamente) valoroase ale individului în cauză. Când
123
actele sunt reţinute (considerate valoroase), se preia în primul rând

soluţia şi abia apoi autorul, existând şi destule situaţii în care acesta din
urmă este neglijat sau depreciat. Uneori, se poate produce chiar o
substituire a autorului original (cu un statut coborât sau apreciat
anterior negativ) cu un altul, cu un statut mai ridicat. În destule situaţii
se poate ajunge însă şi la o reevaluare a statutului celui în cauză.
Procesele intime ale inerţiei percepţiei sociale – rezistenţa la o soluţie
sau prelucrare a soluţiei şi deprecierea autorului – frânează pentru o
bună perioadă de timp posibilitatea de evoluţie a unui individ în
sistemul apreciativ al grupului sau instituţiei.
Evidente sunt şi efectele nedorite ce pot apărea în funcţionarea unei
instituţii prin considerarea ca valoroase a unor acte numai pe baza
criteriului că autorul lor a fost cândva apreciat ca valoros. La acestea se
adaugă faptul că folosirea subiectivă a sistemului de aprecieri sociale
are, întotdeauna, consecinţe negative în planul dezvoltării personalităţii
membrilor unui grup. Se poate concluziona: inerţia percepţiei sociale
afectează funcţionalitatea şi eficienţa relaţiilor interpersonale, atât a
celor neoficiale, cât şi, mai ales, a celor oficiale, instituţionalizate,
dintre conducători şi subalterni, dintre instructori (educatori) şi cei ce se
instruiesc etc.
18. Iradierea prestigiului (Mamali, 1973) se referă în mod special la

competenţa persoanei percepute şi apreciate. Admiterea superiorităţii
legitime a unui om într-un domeniu particular duce la presupunerea
nefondată că el are autoritate în orice alt domeniu sau, în alţi termeni,
prestigiul realizat într-un anumit domeniu de activitate iradiază asupra
altor domenii decât cel care a stat iniţial la baza formării prestigiului
124
respectiv. Un fotbalist foarte tehnic nu este neapărat şi un bun atlet,

după cum un specialist în partea electrică a motoarelor nu este şi un bun
mecanic.
În acelaşi timp. Această eroare desemnează şi fenomenul prin care
prestigiul iradiază asupra altor persoane cu care posesorul prestigiului
are legături, dar nu specifice domeniului său de activitate. Revenind la
exemplul de mai sus, prietenul unui specialist electrician nu este
neapărat şi el un bun electrician.
19. Eroarea logică este un efect al tendinţei de generalizare prin

asociere, pe baza teoriei implicite asupra personalităţii. Considerând că
anumite trăsături de personalitate sunt corelate logic, atunci, dacă
persoana percepută are una din aceste trăsături, se presupune că le va
avea şi pe celelalte, ca în exemplul pe care l-am analizat: o persoană
inteligentă va fi şi modestă, politicoasă etc.
20. Eroarea sistematică reflectă tendinţa celui care percepe de a-I

aprecia pe ceilalţi în funcţie de propria sa structură de personalitate. În
fapt, foarte multe din erorile prezentate în acest paragraf reflectă
personalitatea celui care percepe şi evaluează, ţinând cont de faptul că
percepţia interpersonală este în cel mai înalt grad personalizată.
Eroarea sistematică se referă în mod direct la faptul că persoanele
optimiste, vesele tind să supraevalueze calităţile celorlalţi, în timp ce
persoanele depresive tind să fie mai severe şi mai intransigente în
evaluare.
125
21.Eroarea prin exagerarea diferenţelor reprezintă un alt caz de

implicare a structurii de personalitate în perceperea şi evaluarea
celorlalţi. Persoana care percepe îi apreciază pe ceilalţi în contrast cu
felul propriu de a fi, exagerând diferenţele: un examinator subtil, fin,
perspicace îi va aprecia pe ceilalţi ca fiind mult mai naivi decât sunt ei
în realitate; unei persoane agitate, zgomotoase îi vor fi exagerate aceste
trăsături de către un observator liniştit, după cum cei cu autocontrol
ridicat vor exagera gradul de nelinişte manifestat de cei percepuţi.
22. Eroarea pozitivă, cunoscută şi cu numele de eroare de toleranţă

(indulgenţă), constă în tendinţa unor persoane de a exprima evaluări
pozitive despre ceilalţi mai des decât evaluări negative în absenţa
oricărei informaţii care ar justifica acest lucru. Atunci când există indici
pozitivi despre celălalt, aprecierea este supradimensionată, mult prea
favorabilă.
23. Prudenţa exagerată sau eroarea de exigenţă se manifestă în

sens contrar celei anterioare, şi anume într-o reţinere excesivă în
recunoaşterea şi aprecierea calităţilor, trăsăturilor pozitive pe care în
mod obiectiv le au ceilalţi.
24. Eroarea tendinţei centrale se manifestă sub forma tendinţei

celor ce percep de a evita extreme (foarte bun-foarte slab) în evaluare
şi de a atribui, cu precădere, aprecieri medii, în proporţie deci mai mare
decât o justifică realitatea.
126
25. Efectul intraserial reprezintă tendinţa de a accentua importanţa

extremelor unei scale sau a unui continuum de evaluare, când
dimensiunea respectivă este importantă pentru cel ce percepe.
Accentuarea se traduce în supraevaluarea, respectiv subevaluarea celor
plasaţi la extreme. De exemplu, dacă inteligenţa este pentru cel care
percepe o dimensiune importanta, atunci el îl va supraevalua pe cel
aflat la extremitatea pozitivă – considerându-l şi mai inteligent decât în
realitate – şi îl va subevalua pe cel aflat la extremitatea negativă,
considerându-l şi mai puţin inteligent.
26. Eroarea perseverativă este strâns legată de cele anterioare şi

constă în tendinţa de a-i evalua pe ceilalţi la nivel constant cu aceiaşi
termeni, toşi sunt la fel: buni, răi, corecţi, incorecţi etc., indiferent deci
de persoană, de situaţie, de aspectul apreciat.
27. Eroarea de ordine sau de proximitate poate apărea în cazul

unor evaluări succesive, fiecare dintre acestea influenţând într-un sens
sau altul pe următoarea, fie că se referă la criterii diferite aplicate
aceleiaşi persoane, fie la persoane şi criterii diferite (Dorofte, 1981).
Eroarea se manifestă atât în situaţii în care se utilizează criterii mai
precise de evaluare, cum ar fi cazul randamentului şcolar sau
profesional, cât şi, mai ales, în aprecierea unor trăsături de
personalitate, a unor atitudini etc.
Eroarea de ordine sau de proximitate subsumează trei tipuri de efecte
corelate, manifestate în mod concret astfel:
- efectul de contrast – s-a demonstrat că aceeaşi lucrare şcolară,
medie ca valoare, este subestimată dacă ur,ează la corectat după una
127
mai bună şi supraestimată dacă urmează după una mai slabă. Aşa cum
arată cercetările efectuate în mediul şcolar, elevii şi studenţii au
descoperit de multă vreme influenţa contrastelor în examinare: este
dezavantajos să urmezi după un candidat foarte bine pregătit
(subestimare din partea examinatorilor), după cum este mai avntajos să
urmezi după unul mai slab pregătit, cu condiţia ca mediocritatea
răspunsurilor sale să nu-i fi creat examinatorului o dispoziţie prea
răuvoitoare. Efectul se manifestă, după cum am arătat, şi în evaluarea
unor însuşiri şi calităţi de personalitate;
- efectul de exigenţă crescătoare – indiferent de valoarea lucrărilor
sau comportamentelor care urmează să fie verificate, se pare că cei care
apreciază sunt mai severi spre finalul acţiunii de evaluare decât la
începutul său, efect ce se manifestă şi în evaluarea succesivă a unor
trăsături de personalitate;
- efectul de exigenţă descrescătoare – uneori se produce şi efectul
invers: exigenţa este mai mare la începutul acţiunii de evaluare şi mai
redusă spre finalul său, fenomen constatat, cu predilecţie, în mediul
şcolar. Se pare că exigenţa descrescătoare intervine atunci când
rezultatele evaluării îl afectează într-un fel sau altul pe cel care o
efectuează. Neconfirmarea aşteptărilor acestuia – în sensul că, în
general, calificativele sunt mai mici decât se anticipase - , de teamă că
rezultatele obţinute pot fi utilizate de şefi în aprecierea muncii proprii,
periclitându-i astfel statutul socio-profesional etc., îl fac pe respectivul
cadru didactic să ajusteze, chiar fără intenţie, calificativele acordate
spre finalul evaluării.
128
28. Eroarea de distanţă psihosocială se manifestă mai ales în

aprecierea performanţelor în activitatea profesională, deci în cadrul
reacţiei ierarhice şef-subordonat, făcându-se apoi inferenţe asupra
trăsăturilor de personalitate. Experimentele au demonstrat că, în
aprecierea aceleiaşi activităţi, şefii sunt mai exigenţi decât subordonaţii,
iar observatorii – cei care nu sunt implicaţi în relaţia şef-subordonat,
deci relativ exteriori – sunt şi mai drastici decât participanţii la
activitatea respectivă (şefi şi subalterni). Cu alte cuvinte, distanţa
psihologică mai mare face ca aprecierile să devină, în general, mai
critice.
129
PARTEA A II-A
ASPECTE UTILE UNEI ORGANIZAŢII PROFESIONALE
I. Munca în echipă
1. Principii fundamentale
Echipele au succes şi prosperă deoarece atât managerii, cât şi memebrii

echipei, muncesc din greu şi cot la cot. Iată în continuare nouă
principii directoare, care vă vor ajuta să alcătuiţi şi să consolidaţi
echipele de muncă.
1. Stabiliţi obiective pentru întreaga echipă. Această abordare

colectivă este de natură să asigure acceptarea şi susţinearea de către
fiecare membru a ceea ce îşi propune să facă echipa. Oamenii se simt
direct interesaţi şi legaţi personal de scopurile la a căror stabilire au
participat şi ei. Asiguraţi-vă că echipa îşi defineşte clar scopurile şi că
le cuantifică ori de ce ori este posibil acest lucru (un aspect subliniat în
capitolul 3). Cu cât e mai precis obiectivul, cu atât membrii echipei
trebuie să urmărească şi să evalueze mai bine ritmul de înaintare,
concentrându-şi energia şi resursele pentru realizarea lui.
2. Răsplătiţi în primul rând performanţa de grup, şi abia apoi

performanţa individuală. Recompensele de grup îi stimulează pe
memebrii echipei să-şi supravegheze reciproc munca. În plus,
recompensele de acest gen consolidează loialitatea membrilor faţă de
echipă şi îl motivează pe fiecare să nu fie tocmai el “veriga slabă”.
130
Recompensele de grup îi motivează totdată pe membrii echipei să se

susţină reciproc, să se ralieze în spatele eforturilor fiecăruia şi să se
unească pentru eliminarea problemelor care ar putea compromite
succesul grupului.
Sistemul dumneavoastră de recompensare în grup trebuie, totodată, să
cuprindă comunicări frecvente ale comentariilor privind performanţa
echipei dumneavoastră, astfel încât membrii acesteia să poată urmări
progresele colective înregistrate. Astfel, au posibilitatea să ia măsuri
rapide atunci când lucrurile încep să meargă prost. Un grafic “care să
sară în ochi” sau alt gen de mijloc de vizualizare este adesea eficient în
acest scop.
Recompensele de grup nu cunosc alte limite decât cele ale ingeniozităţii
şi bugetului dumneavoastră. Printre ele s-ar putea număra, de exemplu,
laudele aduse public, în premiu în bani care să fie împărţit între toţi
membrii echipei, un trofeu acordat prin rotaţie echipei cu cea mai bună
performanţă, sau repartizarea într-un schimb de lucru ori în cadrul unui
proiect mai atrăgător.
3. Asiguraţi-le o pregătire multilaterală membrilor echipei, de câte

ori se poate. Pregătirea profesională multilaterală permite membrilor
echipei să-şi schimbe între ei responsabilităţile, ceea ce atenuează
plictiseala şi monotonia. S-ar putea, totdată, să constataţi că îi puteţi
lăsa sa-şi schimbe între ei anumite sarcini sau să decidă ce activităţi va
desfăşura fiecare în cursul unui schimb de lucru.
131
4. Transformaţi-vă într-o comisie de analiză, un critic constructiv şi

un sfătuitor. Iată o transformare pe care unii manageri o găsesc dificilă,
dar este absolut vitală pentru succesul echipei. Superiorii trebuie să
accepte că nu mai sunt “şefi” în sensul tradiţional al cuvântului.
Organizaţiile care au succes în aplicarea muncii în echipă i-au
transformat pe manageri în “agenţi de facilitare”, care se îngrijesc ca
echipa să aibă toate informaţiile şi resursele necesare pentru a-şi
îndeplini sarcinile. Şeful nu mai controlează grupul, deoarece fiecare
membru al grupului devine răspunzător de rezultate. În cadrul muncii în
echipă, managerul este un îndrumător de pe margine, nicidecum
“dirijorul suprem” care culege toate aplauzele. Unele companii
orientate spre munca în echipă permit echipelor să-şi aleagă
conducătorii din rândul propriilor membri, şi chiar ca membrii echipei
să-şi roteze periodic între ei funcţia de conducător.
5. Nu lăsaţi echipele să se izoleze una de cealaltă. Asiguraţi-vă că îşi

coordonează şi îşi sincronizează eforturile cu alte entităţi şi grupuri
importante din interiorul şi exteriorul departamentului, care pot avea
neapărată nevoie de elemente iniţiale, rezultate finale sau informaţii din
partea lor. Cu alte cuvinte, sentimentul de solidaritate trebuie să se
nască nu numai între membrii unei echipe date, ci şi între echipe
diferite. Eforturile lor colective şi reciproc solidare au efect direct
asupra întregii organizaţii.
6. Limitaţi efectivul numeric al echipelor la un nivel relativ redus.

Crearea unei echipe relativ reduse numeric prezintă mai multe avantaje.
Echipele mici ridică mai puţine probleme de coordonare şi comunicare;
132
managerilor le este mai uşor să ajungă la înţelegere şi consens între

membrii unui grup restrâns; iar membrii grupurilor mici tind să se lege
mai strâns între ei, comparativ cu grupurile mari (care adesea se
divizează în facţiuni şi grupări interioare). Puteţi încuraja crearea unei
identităţi de grup prin utilizarea insignelor, a şepcilor şi jachetelor cu
model special, a vestimentaţiei inscripţionate şi a altor însemne care
stimulează coeziunea şi un sentiment al determinării colective.
7. Alegeţi în echipă membri care să aibă puncte de vedere şi

capacităţi atât complementare, cât şi de natură să se contrabalanseze
reciproc. Aceasta ar putea însemna, de exemplu, că veţi combina în
mod deliberat persoane care gândesc pozitiv şi persoane mai scpetice,
inovatori nonconformişti şi pragmatici înregimentaţi, visători şi oameni
de acţiune. O asemenea combinaţie va asigura echipei un sistem intern
de verificare şi echilibrare a acţiunilor şi deciziilor membrilor săi.
8. Aveţi grijă cum vorbiţi. Modul cum vorbiţi când vă adresaţi echipei
arată dacă aţi adoptat realmente, în sinea dumneavoastră, ideea muncii
în echipă. Chiar dacă deosebirea între cuvintele folosite este uneori greu
sesizabilă, ea reflectă ceea ce gândiţi cu adevărat.
9. Aveţi răbdare. S-ar putea să fie nevoie de cel puţin doi ani, dacă nu
mai mult, ca o echipă de muncă să se “galvanizeze’ sub forma unei
unităţi omogene, productive şi auto-determinate. La urma urmei, munca
în echipă reprezintă o mutaţie fundamentală în tradiţia, filosofia şi
cultura organizaţională. Succesul nu se obţine peste noapte.
133
2. Conducerea şedinţelor de echipă
Însăşi natura muncii în echipă impune ca membrii echipei

dumneavoastră să se întâlnească frecvent pentru a discuta, a hotărâ sau
pur şi simplu a schimba opinii şi informaţii. Iată câteva principii
directoare care vă pot ajuta să conduceţi eficient aceste întâlniri şi, cu
această ocazie, să întăriţi spiritul de echipă.:
Ce NU e bine să faceţi
• NU faceţi dumneavoastră toată organizarea. Şedinţa este a echipei.
Lăsaţi-i pe membrii ei să decidă ce vor să discute, unde să se
întâlnească şi când. Desemnaţi prin rotaţie preşedintele de şedinţă şi
celelelte funcţii, astfel încât toată lumea să le împlinească pe rând.
Evitaţi scaunul din capul mesei, lăsaţi-l liber. Astfel, veţi trimite un
mesaj pozitiv despre modul în care vă deveţi rolul.
• NU faceţi judecăţi sau comentarii asupra remarcilor sau ideilor
emise de membrii echipei. Atitudinea de expert sau critic distruge
spiritul de echipă, inhibă discuţiile şi demonstrează că încă vă
consideraţi o persoană cu autoritate, în loc de facilitator. Păstraţi-vă
pentru dumneavoastră părerile (număraţi până la 10 sau, la nevoie,
muşcaţi-vă limba!), ca să le arătaţi membrilor echipei că n-aveţi de
gând să le judecaţi contribuţiile.
Într-o şedinţă a unei echipe proaspăt înfiinţate, un angajat începător a
sugerat, cu nevinovăţie, o operaţiune pe care dotările tehnice ale
departamentului său nu puteau s-o realizeze. “Cea mai mare prostie!” a
tunat unul din şefii cu vechi state de plată în firmă. “Maşinile noastre
nu funcţionează aşa! Încă nu te-ai învârtit destul pe-aici ca să afli
134
chestia asta?” Băiatul cel nou s-a făcut roşu ca sfecla, a băgat capul în
pământ şi de-atunci n-a mai scos nici o vorbă la şedinţele următoare.
• NU vă purtaţi ca şi cum aţi avea răspuns la toate. Echipele
colaborează în privinţa problemelor şi ajung la soluţii prin consens.
Puteţi să coordonaţi, să înlesniţi şi să participaţi, dar nu vă purtaţi ca un
expert. Aveţi deja un expert colectiv: echipa dumneavoastră.
• NU adoptaţi o atitudine de confruntrare. A cere oamenilor să-şi
apere ideile şi opiniile atunci când acestea le contrazic pe-ale
dumneavoastră, trădează o mentalitate de autocrat :”Eu sunt plătit să
gândesc, /tu eşti plătit să munceşti”. Adică exact antiteza muncii în
echipă.
• NU folosiţi aceleaşi tehnici de conducere a şedinţelor ca foştii
dumneavoastră şefi din organizaţiile de tip tradiţional. Rolurile noi cer
metode noi. Vechile procedee nu vor funcţiona într-o organizaţie
orientată spre munca în echipă.
• NU vă simţiţi obligat să impuneţi sau să păstraţi controlul asupra
şedinţelor. A rezista într-o organizaţie bazată pe munca în echipă
înseamnă a accepta şi a lucra cu puteri de control mult diminuate.
Aceasta presupune să vă schimbaţi mecanismele mentale şi să adoptaţi
o perspectivă complet nouă. Dacă aţi lucrat deja în organizaţii de tip
tradiţional, va trebui să faceţi ceva strădanii de natură intelectuală, de
introspecţie şi de auto-analiză. N-a spus nimeni c-o să vă fie uşor.
• NU îi lăsaţi pe membrii echipei să vă paseze responsabilitatea.
Refuzaţi să jucaţi rolul comandantului suprem sau să rezolvaţi
probleme care ar trebui lăsate în seama echipei dumneavoastră. O
echipă de patru persoane, care ajunsese într-un impas cu privire la
repartizarea sarcinilor de muncă, a cerut şefului să arbitreze diferendul.
135
Acesta a acceptat să aibă o întâlnire pe această temă şi le-a cerut să

stabilească data, ora şi locul. După ce toată lumea s-a aşezat la masă,
şeful le-a spus: “Dat fiind că suntem o echipă, nu mă simt deloc în
largul meu să iau acestă decizie în largul vostru. Mai întâi, aţi căzut de
acord că vreţi să ajungeţi la o înţelegere?” Toţi au dat din cap că da.
“Bine. Atunci cred că ar fi cazul să ies din scenă şi să vă las pe voi să
hotărâţi. Am să vă ajut în orice mod posibil, dar aici e vorba de munca
voastră şi voi trebuie să puneţi lucrurile la punct. Doar să-mi spuneţi şi
mie ce aţi hotărât, da?” După care s-a scuzat că trebuie să plece şi i-a
lăsat să rezolve problema – ceea ce au şi făcut.
Ce E BINE să faceţi
• Pregătiţi-vă temeinic pentru şedinţe. Faceţi-vă note, analizaţi şi
reflectaţi asupra ordinii de zi propuse de echipă, strângeţi materialele
importante, rezervaţi o încăpere pentru şedinţă, dacă este necesar, şi
îngrijiţi-vă de aducerea şi testarea eventualei aparaturi audiovizuale ce
urmează a fi folosită.
• Consideraţi-vă un participant, un coordonator şi un ghid general.
S-ar putea să fiţi nevoit să vă îngrijiţi de sala şi aparatura pentru
şedinţe, dar nu e treaba dumneavoastră “să convocaţi o şedinţă” sau “s-
o conduceţi” în sens tradiţional. Din momentul în care a început,
coborâţi la nivelul tuturor celorlalţi – şi rămâneţi acolo.
• Încurajaţi atitudinile de “avocat al diavolului”. Oamenii care au
curajul să “înoate împotriva curentului”, punând la îndoială, provocând
la discuţie sau contrazicând părerea majorităţii, sunt foarte preţioşi într-
o echipă. Ei atacă “gândirea de grup”. Această stare mentală poate fi
dezastruoasă, deoarece îi poate face pe membrii echipei să evite auto-
136
cenzura, să evite să pună la îndoială convingerile celorlalţi coechipieri,

să se abţină de la a-şi exprima opiniile (de teamă să nu fie ostracizaţi
pentru adoptarea unor vederi contrare) şi să nu ţină seama de date
importante, în încercarea de a menţine consensul şi a evita stările de
conflict. Dumneavoastră, însă, nu trebuie să faceţi pe avocatul
diavolului, din raţiunile prezentate anterior.
• Apelaţi la instrumente vizuale, care să pună în context spectacular
progersele şi performanţa grupului. Acestea descriu succesul colectiv
şi generează un sentiment de unitate. Lăsaţi-i pe membrii echipei să
conceapă şi să actualizeze aceste materiale înaintea fiecărei şedinţe, şi
puneţi-i să-şi asume pe rând sarcina de a expune şi sintetiza aspectele
prezentate.
• Încurajaţi oamenii să se exprime. Începeţi prin a face remarci de
stimulare cu final deschis, cum ar fi : “Ce părere ai despre…”,
“Dezvoltă puţin ideea” sau “Toţi vrem să auzim opinia ta.” Este
deosebit de important să-i faceţi pe oameni “să iasă din cochilie”,
atunci când aveţi impresia că nu spun sau că nu-şi exprimă adevăratele
sentimente.
• Înregistraţi pe bandă sau casetă discuţiile purtate. Analizaţi-vă
comportarea şi comentariile. Verificaţi dacă v-aţi apropiat de oamenii
dumneavoastră aşa cum se cuvine s-o facă un adevărat conducător şi
notaţi-vă direcţiile în care se cer îmbunătăţiri.
• Îngrijiţi-vă de încheierea concluzivă a discuţiilor. Şedinţa trebuie
să dea participanţilor sentimentul că au realizat ceva. De exemplu,
puteţi întreba: “Ce am hotărât că trebuie să facem?”, dar lăsaţi-i pe
membrii echipei să confirme încheierea discuţiilor, recapitulând pe
137
scurt cine de ce răspunde, când trebuie făcut cutare lucru şi ce puncte ar

trebui discutate din nou la următoarea şedinţă.
• Faceţi un rezumat al opiniilor şi impresiilor proprii, în scris, după
fiecare şedinţă. Utilizaţi aceste informaţii, pe lângă caseta video
înregistrată, pentru a vedea care aspecte ale şedinţei au mers strună şi
care nu, ce anume aţi putea face altfel data viitoare şi cărora dintre
recomandările pozitive şi negative de mai sus ar trebui să le acordaţi
mai multă atenţie cu ocazia viitoarei şedinţe.
3. Realizarea consensului în cadrul echipei
Chiar dacă, de obicei, necesită mai mult timp, deciziile pe bază de

consens se bucură în general de mai multă susţinere, fiindcă membrii
echipei sunt toţi “în aceeaşi barcă” şi toată lumea “vâsleşte” în aceeaşi
direcţie.
Membrii echipei au nevoie de o mentalitate colectivă adecvată pentru a
lua decizii prin consens. Chiar dacă va fi nevoie, poate, de ceva timp
pentru aceasta, cu cât investiţi mai mult efort la începutul procesului
(verificând cât de pregătit este grupul în această privinţă şi îndepărtând
eventualele obstacole din calea înţelegerii), cu atât veţi economisi mai
mult timp la implementare, deoarece membrii echipei vor fi căzut de
acord asupra planului de atac. Iată în continuare cinci întrebări care vă
vor ajuta să apreciaţi cât de pregătită este echipa să ajungă la consens:
1. Vor toţi membrii echipei să fie participanţi activi şi voluntari?
(Cei care îşi ascund adevăratele opinii sau au scopuri ascunse pot să
compromită procesul sau să producă un fals consens).
138
2. Membrii echipei înţeleg limpede care sunt problemele şi riscurile

esenţiale din spatele fiecărei sarcini de realizat? (Dacă aveţi dubii,
puteţi propune o sesiune preliminară de întrebări şi răspunsuri, pentru a-
i ajuta să sesizeze importanţa fiecărei chestiuni pe care vor trebui s-o
examineze, astfel încât să-şi poată stabili priorităţile raţionale).
3. Sunt ei conştienţi de toate circumstanţele şi condiţiile care ar
trebui să le influenţeze determinarea priorităţilor? (De exemplu, s-ar
putea să nu înţeleagă urgenţa relativă a unor sarcini sau să nu realizeze
cât de mult timp, cât de multe fonduri din buget sau alte resurse le stau
le dispoziţie).
4. Vor fi ei dispuşi să ajungă la un consens privind modul în care să
atace aceste sarcini diverse? (Înainte de a încerca ajungerea la un
consens, este important ca membrii grupului să cadă de acord că vor să
ajungă la un acord! Acesta este fundamentul pentru tot ceea ce
urmează).
5. Sunt ei dispuşi să permită ca preocupările echipei, ale
departamentului şi ale conducerii superioare să treacă înaintea oricăror
scopuri personale?
Dacă, în deplină sinceritate, puteţi răspunde afirmativ la întrebările de

mai sus, iată câteva metode de luare a deciziilor în grup care vă pot
ajuta să “împingeţi” echipa spre punctul de acord comun.
• Dacă echipa dumneavoastră este destul de puţin numeroasă, aţi
putea începe prin a cere fiecărui membru să-şi stabilească în particular
ordinea de prioritate a sarcinilor, după care să prezinte şi să justifice
ordinea respectivă în faţa grupului. Acest proces poate dezvălui
informaţii interesante şi pertinente, de care unii membri nu erau
139
conştienţi, dar care le-ar putea influenţa opiniile. După aceasta, aţi
putea lua în considerare utilizarea unuia sau mai multora dintre
procedeele următoare.
• Faceţi o analiză cost/beneficiu pentru a identifica sarcinile care vor
aduce echipei sau organizaţiei dumneavoastră cele mai mari câştiguri în
raport cu costurile înregistrate (în termeni de timp, materiale şi alţi
factori relevanţi). Membrii echipei trebuie, de asemenea, să devină
conştienţi de raporturile dintre sarcini. Spre exemplu, s-ar putea ca
unele să se deruleze în succesiune sau să fie interdependente (adică, s-
ar putea să trebuiască să finalizaţi activităţile A,B şi C înainte de a
putea demara sau termina complet sarcina D).
• Întocmiţi o listă de evaluare comparativă (“metoda bilanţului”).
Membrii grupului ar putea scrie denumirea fiecărui proiect pe o foaie
de hârtie separată, apoi să înşiruie în partea stângă motivele pentru
finalizarea lui cât mai grabnică, iar în partea dreaptă, motivele de
amânare. În continuare, ei vor evalua ponderea fiecărui motiv pe o
scară de la 1 la 5 (ceea ce e foarte posibil să provoace discuţii aprinse),
vor aduna punctajele, le vor împărţi la numărul de motive şi vor vedea
care dintre “tabere” – pro sau contra – a înregistrat cel mai ridicat
punctaj mediu.
În cel mai rău caz, această tehnică poate ajuta echipa să ajungă la
consens în privinţa sarcinilor care necesită o atenţie imediată. Cele care
au înregistrat punctaje maxime la categoria “finalizare urgentă” ar putea
fi ierarhizate, din punct de vedere al priorităţii, după punctajul relativ
obţinut.
• Împărţiţi echipa în două grupe. Cereţi fiecărei grupe să-şi
stabilească în scris ordinea de prioritate a sarcinilor, apoi reuniţi-vă
140
pentru compararea rezultatelor. Sarcinile cărora li s-a acordat acelaşi

gard de prioritate de către ambele grupe nu mai costituie o problemă.
Repetaţi procedura cu sarcinile asupra cărora există opinii diferite. În
şedinţa finală, luaţi în considerare varianta de a se recurge la vot în
privinţa proiectelor asupra cărora nici una din grupe n-a putut ajunge la
un consens. Astfel, măcar se va putea vedea cât de puternice sunt
sentimentele membrilor echipei faţă de fiecare.
• Dacă echipa ajunge în impas cu privire la gradul de prioritate a
anumitor sarcini, aţi putea s-o împărţiţi în două grupe (pro şi contra)
care să-şi expună fiecare argumentele, şi să încrcaţi încă o dată să
ajungeţi la consens. Dacă nici aşa nu reuşiţi, poate e cazul să solosiţi o
analiză cost/beneficiu, ca mijloc de departajare.
4. Sfaturi elementare pentru redactarea documentelor administrative
Ceea ce scrieţi spune ceva şi despre dumneavoastră, nu numai despre

subiectul tratat. Aşteptaţi-vă ca oamneii să vă judece după calitatea
exprimării dumneavoastră în scris, fiindcă adesea este singurul lucru pe
care îl au la dispoziţie. David J. Buerger de la Universitatea Santa Clara
a remarcat că :” [odată cu apariţia poştei electronice] managerii trimit şi
primesc mesaje individuale, ca în dialogul direct dintre două persoane.
Acum, că secretarele nu le mai corectează exprimarea neglijentă, toată
lumea se întreabă cum au reuşit să treacă examenul de capacitate la
limba engleză”.
Cum aţi putea scrie scrisori, note de serviciu şi rapoarte mai bine
redactate? Încercaţi să aplicaţi recomandările prezentate în continuare.
141
Începeţi cu o schiţă generală

O schiţă generală atent întocmită şi detaliată reprezintă primul pas în
direcţia unui material redactat fără mari dificultăţi. Dat fiind că schiţa
generală o faceţi numai pentru uzul propriu, nu vă bateţi capul cu
“înflorituri”. Rezumaţi-vă la a defini punctele esenţiale, argumentele,
exemplele şi detaliile, în ordinea cea mai logică la care vă puteţi gândi,
după care lăsaţi-o să stea puţin “la incubator”. Gândiţi-vă ce anume aţi
putea adăuga, combina, extinde sau elimina. Schiţaţi câteva idei într-un
carneţel de buzunar, la care să reveniţi ceva mai târziu.
După ce aţi reflectat o vreme pe marginea schiţei generale, rescrieţi-o şi
inseraţi chestiunile la care v-aţi gândit în perioada de “incubare”.
Puneţi-vă întrebări cum ar fi:
• Am acoperit în mod logic toate informaţiile?
• Am suficiente detalii şi exemple ca să argumentez ideile pe care
vreau să le susţin?
• Am scos toate detaliile irelevante şi datele care nu sunt necesare?
În plus, asiguraţi-vă că aţi înţeles bine cui scrieţi şi de ce, punându-vă
întrebări cum ar fi:
• De ce scriu eu acest document?
• Ce idei vreau să susţin?
• Cât de multe ştie deja destinatarul?
• Ce se poate aştepta destinatarul să afle din acest document?
• La ce întrebări voi încerca să răspund, sau ce probleme voi încerca
să rezolv?
• Cum ar trebui să organizez şi să prezint materialul, ca să obţin cea
mai pozitivă reacţie din partea celui căruia îi scriu?
142
• Ce nemulţumiri sau opinii critice a exprimat destinatarul în

legătură cu alte materiale scrise, primite de la alţii? (Iată doar câteva
posibile exemple: greşeli de ortografie, gramaticale, de construcţie sau
organizare a frazei; prea multe detalii, sau prea puţine; date insuficiente
pentru a susţine sugestii sau recomnadări; prea puţine reprezentări
vizuale ajutătoare; citarea unor statistici fără precizarea sursei.)
Nu vrem să spunem, prin toate acestea, că ar trebui să vă linguşiţi peste
măsură pe lângă persoana căreia îi scrieţi, ci doar că ar trebui să ţineţi
cont de ceea ce îi place şi îi displace, de prejudecăţile şi priorităţile pe
care le are – dacă vreţi să-i faceţi o impresie cât mai bună.
Întocmiţi o primă ciornă

După ce aţi “bătut în cuie” schiţa originală, redactaţi o primă ciornă. Nu
vă bateţi capul să scrieţi ca Ernest Hemingway. Rezumaţi-vă la a
transforma în paragrafe schiţa generală. Partea de “periere” şi redactare
vine ceva mai târziu. Lăsaţi “la incubator” această primă ciornă, timp
de o zi sau două, ca să reflectaţi cum anume aţi putea s-o îmbunătăţiţi.
Verificaţi claritatea ideilor cu întrebări cum ar fi:
“Ce vreau să spun, de fapt?”
“Ce anume sună ambiguu, vag sau confuz?”
“Ce întrebări am lăsat fără răspuns?”
Gândiţi-vă cum i-aţi explica subiectul soţiei dumneavoastră, unui nou
angajat, sau cuiva care nu ştie nimic despre problema respectivă. Iată,
în continuare, şase îndrumări suplimentare:
1. Gândiţi-vă la persoana căreia îi scrieţi. Ce anume aşteaptă persoana
respectivă sa-I spuneţi? Nu cumva reprezentările vizuale ajutătoare,
143
cum ar fi: grafice, diagrame, statistici, v-ar ajuta să vă argumentaţi

ideile mai clar şi mai sugestiv? Dacă da, inseraţi-le în material.
2. Rezistaţi tentaţiei de a face materialul dumneavoastră “să sune” ca
o notă de informare sau un raport. Nu lăsaţi cunoştinţele
dumneavoastră intelectuale sau profesionale să se interpună în faţa
mesajului pe care încercaţi să-l transmiteţi. Folosiţi cuvinte simple
şi un limbaj accesibil; ocupatul dumneavoastră şef vă va mulţumi
că aţi procedat aşa.
3. Folosiţi diateza activă în locul celei pasive. Când vine vorba de
scris, diateza activă e ca ardeiul iute, iar cea pasivă – ca o zeamă
lungă. Mesajul dumneavoastră trebuie să percuteze în atenţia
destinatarului, nu să i se prelingă în ochi! Care dintre următoarele
formulări vă sună mai bine?
“Conducerea superioară doreşte să schimbăm modul în care ne
aprovizionăm cu consumabile de birou.”
“Ni s-a solicitat de către conducerea superioară să procedăm la o
revizuire a sistemului prin care sunt aprovizionate consumabilele de
birou.”
4. Atunci când aveţi de prezentat mai multe chestiuni, luaţi în
considerare ideea de a le evidenţia sub forma unei liste numerotate
sau “ cu bumbi “ (ca şi cea de faţă), în loc să le “îngropaţi” în text.
Listele sunt mai uşor de citit şi de înţeles.
5. Acordaţi atenţie regulilor de ortografie, punctuaţie şi de construcţie
a frazei. Folosiţi propoziţii scurte – cu douăsprezece până la
douăzeci de cuvinte – pentru maximum de impact.
6. Folosiţi o exprimare cât mai neutră, din punctul de vedere al
genului. În contextul contemporan de afaceri, nu se mai poate
144
rezolva problema referirii atât la bărbaţi, cât şi la femei, folosind

pronumele “el”. În afară de asta, nu “dă bine” să presăraţi întregul
document cu “el/ea” sau “el sau ea”, ca modalitate de a vă referi la
ambele genuri. În locul persoanei a treia singular, când vă referiţi la
o persoană, client sau angajat ( ceea ce vă sileşte să apelaţi în
continuare la “el/ea” sau “el sau ea”), “pluralizaţi-vă” exprimarea,
spunând: persoane, clienţi, angajaţi. După aceea, vă puteţi referi la
ei în mod colectiv, cu pronumele “ei” sau “lor”.
Puneţi în pagină
Când treceţi la redactarea primei ciorne (şi a celor ulterioare), fiţi atent la
eventualele declaraţii imposibil de susţinut sau generalizările de
principiu, cum ar fi: “ Se ştie că…”, “Majoritatea oamenilor cred că…”,
sau “Toată lumea spune că…”. Indicaţi sursa de referinţă a statisticilor şi
a altor date, pentru a conferi materialului dumneavoastră un aer de
autoritate şi acurateţe. Transformaţi diatezele pasive greoaie şi pompoase,
şi exprimările în stil “pseudo-oficial”, prin trecere la diateza activă.
În loc de: Spuneţi:

Ne aflăm în posesia Am primit
Relativ la Despre
Mi s-a supus de curând atenţiei Am aflat recent
În conformitate cu opinia Eu cred (Noi credem)
Cu ocazia Când/În timpul/ La data
Având în vedere faptul că Dat fiind că/Deoarece
În eventualitatea în care Dacă
145
După ce aţi redactat materialul de câteva ori, citiţi-l cu voce tare.

Înceraţi să-l ascultaţi cu urechile destinatarului. Verificaţi să aibă ritm,
claritate în exprimare şi calitate de ansamblu.
Acordaţi o tenţie strictă regulilor elementare de ortografie, gramatică,
sintaxă a frazei şi utilizare adecvată a cuvintelor. Cuvintele cu
pronunţie sau ortografie asemănătoare pot transforma o scrisoare
extrem de serioasă într-un prilej de “hohote homerice:” un manager a
recomandat odată achiziţionarea unui vehicul dotat cu o “farfuză de
diametru mare” în loc de “foreză”, iar un altul şi-a exprimat îngrijorarea
cu privire la “morala” angajaţilor, în loc de “moral”.
Dacă nu sunteţi sigur de definiţia unui cuvânt, verificaţi în dicţionar. Vă
amintiţi exemplul cu persoana “reîncarnată”? Programele informatice
de verificare a ortografiei nu controlează utilizarea corectă a cuvintelor
şi din punct de vedere semantic.
Dacă scrieţi un material extrem de detaliat sau de tehnic, citiţi cu voce
tare prima ciornă, sau înregistraţi-vă pe o casetă şi ascultaţi-o de la
început. Cum sună? Sună coerent şi cursiv, ca un ansamblu de idei care
se succed în mod firesc? Sunt ideile principale expuse în ordine logică?
Vin ele să susţină ceea ce încercaţi să spuneţi?
Rescrieţi
Deoarece ciornele fără corecturi sau adăugiri sunt mai uşor de citit şi
redactat, rescrieţi prima ciornă după vreo două “runde” de punere în
pagină şi imprimaţi o a doua ciornă. Apoi repetaţi procesul. Orice
material scris se îmbunătăţeşte câte puţin cu fiecare “rundă” de
redactare.
146
Câte cicluri de redactare şi rescriere ar trebui să parcurgeţi? Nu există

nici o cifră “magică”. Redactaţi şi rescrieţi până aţi spus tot ce aveaţi de
spus, cât de clar şi eficient posibil, după care faceţi o corectură “la
sânge”, cuvânt cu cuvânt şi rând cu rând.
Cel mai sigur e să porniţi de la ipoteza că fiecare ciornă a unei lucrări
scrise de dumneavoastră are cel puţin o greşeală pe care n-aţi depistat-o
– şi că ar putea fi un dezastru! De exemplu, un manager a trimis sute de
exemplare ale unei circulare care începea cu “ În această eră a
lipitorilor de învăţământ, …”. Secretara lui auzise “lipitori” în loc de
“limitări”, dactilografiind după dictafon, iar calculatorul nu-i semnalase
nici o eroare când îi dăduse comanda de verificare a ortografiei. Şeful
unui serviciu de aprovizionare administrativă a scris în raportul de
inventar că avea un supra-stoc de “hârtie cretoasă”, în loc de “cretată”;
regulamentul de navigaţie afişat la un debarcader din Orlando, statul
Florida, le interzice pasagerilor să se urce pe “copaia” vasului, în loc de
“copastia”.
Totdată, aveţi grijă ca varianta finală a materialului dumneavoastră să
se încheie cu o concluzie. Dacă documentul dumneavoastră necesită un
răspuns, nu-l lăsaţi pe destinatar “în aer”. Desemnaţi persoana
responsabilă, cereţi să se treacă la acţiune, stabiliţi un termen sau
furnizaţi un grafic de urmărire. Puneţi-vă întrebarea: “Ce-ar trebui să se
întâmple în continuare?” şi daţi-i un răspuns, astfel încât persoana care
citeşte materialul să ştie ce are de făcut, fără să mai ia legătura cu
dumneavoastră.
147
5. Cum să ne prezentăm la interviul pentru angajare
I. Există unele convenţii speciale, care se aplică în cazul interviului

pentru angajare. Aceasta deoarece persoana care ia interviul evaluează
toate aspectele legate de potrivirea candidatului la postul respectiv
(inclusiv manierele în afaceri ale acestuia), şi pentru că, de regulă, nu
mai există o a doua şansă pentru candidatul care a lăsat o impresie
proastă. Secretul pentru a fi un intervievat de succes este de a elimina
orice stres că vom fi respinşi numai pentru că nu am respectat regulile
unui bun comportament profesional. Bineînţeles, acesta nu ne va
garanta obţinerea postului, dar vom fi judecaţi după meritele proprii!
II.Curriculum vitae. Înainte de a ajuge la faza interviului, probabil

va trebui să trimitem un CV. Mulţi candidaţi buni sunt respinşi
deoarece nu reuşesc să îl impresioneze pe cititor prin conţinutul sau
prezentarea CV-urilor. Dacă respectăm aceste principii simple, nu avem
cum să greşim prea mult.
• Tehnoredactăm atât CV-ul, cât şi scurta scrisoare de însoţire
care trebuie trimisă odată cu el (unii patroni insistă ca cererile să fie
scrise de mână – dacă este aşa, facem în aşa fel încât scrisul să fie cât
mai lizibil cu putinţă.)
• CV-ul nu trebuie să depăşească două pagini (persoana care face
selecţia trebuie să citească probabil câteva zeci de cereri)
• Începem cu informaţiile persoanle (nume, adresă, sex, starea
familială, vârsta, ş.a.m.d.)urmate de un scurt sumar al realizărilor
academice (datele şi gradele examenelor/licenţelor luate).
148
• Insistăm asupra slujbei curente, oferind detalii asupra

pachetului salarial şi motivelor pentru care dorim să schimbăm slujba.
• Prezentăm pe scurt slujbele precedente (în ordine cronologică),
precizând ultimul salariu şi motivul plecării.
• Prezentăm pe scurt activităţile noastre din timpul liber şi alte
interese în afara serviciului.
Încheiem cu câteva rânduri în care precizăm de ce această ocazie
este atractivă pentru noi.
De regulă, nu este nevoie de referinţe înainte de etapa interviului şi
trebuie să ne gândim bine înainte de a adăuga scrisori de recomandare
la CV. Istoricul locurilor de muncă, pe care l-am prezentat in CV, ar
trebui să fie suficient de convingător, fără a fi nevoie de dovezi
suplimentare în această fază.
III.La interviu. Toate regulile legate de înfăţişarea elegantă, sosirea

din timp şi pregătirea dinainte de întâlnire se aplică la interviul pentru
obţinerea unui post. Interviul este însă o ocazie specială, deoarece
probabil vom avea un timp foarte limitat pentru a face o bună impresie
şi nu vom avea nici o idee dinainte despre cum va conduce întâlnirea
cel care ne ia interviul. Soluţia este să ne pregătim pentru următoarele
posibilităţi:
• Ni se va cere să îi descremi cariera. Prezentăm un sumar scurt
şi interesant, punând accentul pe cea mai recentă slujbă (sau pe cea
actuală), evidenţiind experienţa relevantă pentru postul respectiv.
Sumarul nu trebuie să dureze mai mult de zece minute (presupunând că
între timp nu se pun întrebări).
149
• Ni se va cere să explcăm de ce ne-a atras această slujbă şi de

ce suntem potrivit pentru ea.
Acest lucru este mai greu de pregătit, deaorece avem mai puţine
lucruri de spus (şi, dacă este necesar, trebuie să comunicăm aceste
lucruri persoanei care ia interviul), dar trebuie să avem fixate în minte
cel puţin liniile generale.
• Ni se vor pune întrebări tehnice sau personale aparent la
întâmplare şi, poate, într-un mod agresiv, pentru a ni se testa
agresivitatea în gândire şi capacitatea de adaptare. Să fim pregătitţi să
gândim pe cont propriu, nu ne pierdem sângele rece şi, cel mai
important, nu încercăm să facem minuni (poate că persoana care ne ia
interviul testează maturitatea reacţiei noastre la întrebările dificile puse
într-un mod incorect).
În primele 30 de secunde ale interviului, înfăţişarea, manierele şi
stilul personal vor fi evaluate de persoana care ne ia interviul, fie în
mod favorabil, fie altfel. Este foarte important să părem încrezător,
atent şi voios (zâmbim, chiar dacă suntem foarte emoţionaţi). Salutul,
strângerea de mâini, contactul vizual şi o ţinută bună (chiar dacă stăm
în picioare sau aşezat), toate joacă un rol important. Persoana care ne ia
interviul poate fi obosită, irascibilă, prost organizată (“Mai spune-mi o
dată care este numele tău”) sau cineva care ne displace instantaneu.
Trebuie să continuăm, indiferent de aceste lucruri, chiar şi numai pentru
motivul că după aceea vom simţi că cel puţin am arătat ce putem.
4. Să nu ne fie ruşine să vorbim despre realizările noastre, dar nu le
vom exagera şi nu vom fi prea laudativ. De exemplu, este mai bine să
spunem: “Am avut şansa să conduc proiectul de evidenţă computerizată
a unui depozit” decât “Directorul general m-a ales pentru că eram, în
150
mod evident, cea mai bună persoană pentru a conduce proiectul de

evidenţă computerizată a unui depozit, care a fost un succes răsunător.”
Vom rezista tentaţiei de a “cosmetiza” faptele în favoarea noastră –
de exemplu, importanţa slujbelor anterioare sau a salariilor obţinute.
Persoanele care fac angajările şi care au experienţă detectează cu
rapiditate neconcordanţele din aceste relatări, iar majoritatea faptelor
pot fi, oricum, repede verificate.
Dacă ai senzaţia că persoana care ne ia interviul nu ne dă ocazia să
prezentăm un aspect particular al aptitudinilor sau pregătirii noastre,
trebuie să luăm în mod politicos iniţiativa într-o pauză potrivită a
discuţiei.
5. Persoana care ne ia interviul doreşte să ne pună întrebări, dar se
aşteaptă ca şi noi să avem întrebări în legătură cu postul vacant. De
regulă, el pune primul întrebările, iar felul în care răspundem este
adesea la fel de important ca şi ceea ce spunem.
Regulile de aur atunci când răsprăspundem la întrebări sunt
următoarele:
• Nu suntem nici servii (“Aceasta este o întrebare foarte bună,
dacă mă pot exprima aşa, stimate domn” ), dar nici prea neserioşi (“Pe
bune, asta-i o întrebare trăsnet”). Reacţionăm în mod serios şi natural.
• Răspundem la întrebarea care ne-a fost pusă, şi nu la întrebarea
care ai fi dorit noi să ni se pună (aceasta presupune să ascultăm atent
ceea ce se spune);
• Răspunsul să fie scurt şi relevant – este mai bine să îl întrebăm
pe cel care ne ia interviul dacă doreşte mai multe detalii decât să ne
lansăm într-o diatribă lungă şi nedorită
151
• Dacă nu cunoaştem răspunsul (de exemplu la o întrebare

tehnică), spunem aceasta imediat. Nu încercăm să blufăm.
Nu trebuie să ne fie teamă să glumim, dar evităm să spunem
anecdote care, de regulă, nu sunt relevante pentru cazul unui interviu.
6. Atunci când punem noi întrebări, evităm întrebările-capcană,
care sugerează că nu avem încredere în ceea ce ni s-a spus sau încercăm
să îl păcălim pe cel care ne ia interviul. Trebuie să încercăm să obţinem
informaţiile de care evem nevoie în cel mai eficient şi plăcut mod
posibil, fără să-l irtăm pe cel care ne ia interviul. Dacă nu avem
întrebări, spunem direct, dar mulţumindu-i persoanei care ne
intervievează pentru ocazia oferită.
7.Zâmbetul, strângerea de mână şi contactul vizual sunt la fel de
esenţiale la sfârşitul interviului, ca şi la începutul lui. Nu trebuie să
ezităm să întrebăm persoana care ne-a luat interviul care va fi
următoarea fază a procesului (dacă nu ne-a explicat deja acest lucru).
Este perfect corect din partea noastră să o asigurăm încă o dată de
interesul nostru pentru postul respectiv. Este important să ne despărţim
de persoana care ne-a luat interviul lăsându-i o bună impresie.
Prin urmare, nu trebuie niciodată să ne exprimăm îngrijorarea, vreo
problemă personală sau scepticismul în legătură cu primirea slujbei de
către noi.
152
II. REGULI PENTRU A REUŞI ÎN RELAŢIILE CU ŞEFUL

(cf. Bridges, 1995)
Consecvenţa noilor comportamente dezirabile ale subordonaţilor,

atunci când ele încep să apară, este o modalitate fundamentală de fixare
a lor şi se bazează pe consecvenţa conducerii şi consecvenţa mesajului.
Fiecare strategie, plan, procedură şi listă de priorităţi, fiecare acţiune a
conducerii organizaţiei emite în mod difuz şi neintenţionat un mesaj.
Aceste mesaje trebuie să fie conforme cu comunicările oficiale făcute
referitor la scopurile schimbării şi căile prin care acestea sunt atinse. De
exemplu, dacă se pune accent în mod oficial pe faptul că noile
tehnologii computerizate asigură flux informaţional nebirocratic, însă
sunt cerute rapoarte zilnice, scrise de la şefii de departamente referitor
la starea sistemului, atunci se emite un mesaj conflictual.
Consecvenţa propriilor acţiuni. Acţiunile conducerii sunt, în astfel
de perioade de tranziţie, monitorizate cu grijă de toţi subalternii şi
reprezintă pentru ei o instanţă importantă prin care pot confirma sau
infirma linia oficială ce le-a fost comunicată. Este deci important ca
managerul să se comporte în conformitate cu liniile schimbării trasate
chiar de el. De exemplu, dacă spune că doreşte să încurajeze lucrul în
echipă atunci trebuie să renunţe şi la modalităţile dictatoriale de a
conduce echipa managerială.
Consecveţa recompenselor. Aceasta este poate cea mai importantă
formă a consecvenţei în comportamentul managerial, deoarece
influenţează indivizii în mod direct. Termenul de “recompensă” folosit
aici nu se referă doar la recompensele materiale, ci, de asemenea, la
153
cele nemateriale (privilegii deosebite, atenţie sporită, recompense

verbale sau ceremoniale etc.).
Iată câteva exemple de comportamente contra indicate, în sensul că
violează regula consecvenţei:
• se cere muncă în echipă, dar se recompensează contribuţia
individuală
• se cere asumarea de riscuri, dar se recompensează lipsa greşelilor
• se cere feed-back, dar se recompensează absenţa criticilor
• se cere dinamism, dar se recompensează acţiunile conforme cu
regulamentul.
a) Obţinerea aprobării
A obţine aprobarea şefului este în multe privinţe similar cu a obţine

aprobarea altcuiva. Mai concret, trebuie să faceţi următoarele lucruri:
1. Aflaţi ce aşteaptă el (care sunt aşteptările lui);
2. Aflaţi ce îi place şi ce îşi doreşte, începând cu glumele şi
terminând cu prejudecăţile sale.
3. Stabiliţi cum îi place să îi prezentaţi problemele: cu rapoarte
detaliate sau preferă propuneri succinte pe o singură foaie.
4. Aflaţi cum îi place să lucraţi, prin observare sau întrebând alţi
oameni despre acest lucru. Dacă ceva nu merge, alegeţi momentul
potrivit pentru a-l întreba cum trebuie acţionat pentru a îndeplini
sarcina mai bine data viitoare; multor oameni le place să fie întrebaţi, să
li se ceară sfatul.
5. Găsiţi momentul potrivit pentru a vă apropia de el. Multor ameni
le place să spună lucrurilor pe nume de la prima întâlnire. Este necesar
154
să evitaţi surprizele şi să îl abordeaţi la sfârşitul unei zile grele de

muncă. Verificaţi acest lucru înainte, secretara lui vă poate ajuta.
6. Calculaţi cele mai favorabile circumstanţe pentru a-l aborda
singur, în biroul său sau în afara acestuia. Abordându-l în afara biroului
poate fi un avantaj: numai poate fi întrerupt de telefoane, secretară etc.;
în plus în afara biroului s-ar putea să fie mai deschis, mai receptiv
(mulţi şefi îşi percep biroul ca fiind zona puterilor extreme).
7. Alegeţi situaţia în care vreţi să îl abordaţii, modul în care veţi
acţiona: confidenţial sau cu alte persoane de faţă.
8. Nu deschideţi calea confruntării dacă nu sunteţi sigur de
obiectivul dvs. de la început. Aduceţi-l pe şeful dvs. în situaţia de a
începe el confruntarea apoi schimbaţi aria problematicii. Impresionaţi-l
acoperind fiecare problemă din mai multe unghiuri. Subliniaţi că vă
asumiaţi responsabilităţile actelor sale.
9. Lăsaţi-i şefului o cale de scăpare, nu-l forţaţi să accepte ceva –
poate reuşiţi o dată, dar data viitoare?
10. Nu îl cocoşiţi cu ideile dvs. Nu vă aşteptaţi să aprobe totul
imediat. Abordaţi o problemă importantă la momentul potrivit, faceţi-o
să fie simplă. Dacă aveţi o obiecţie puternică, nu vă luptaţi pentru ea
mult timp. Păstraţi lupta pentru altă zi. Asta nu înseamnă ca
argumentaţia dvs. să nu fie puternică, dar nu trebuie să daţi impresia că
sunteţi încăpăţânat – acest lucru poate fi interpretat ca insubordonare.
11. Păstraţi ca rezervă propuneri alternative sau modificări la ideea
originală.
12. Dacă şeful vine cu o idee mai bună decât a dvs., recunoaşteţi-o
şi acceptaţi-o. Nu este nevoie să îl flataţi. Reacţionaţi numai pentru a-i
solicita calea de urmat.
155
13. Dacă nu aţi reuşit să îl convingeţi de prima dată, amintiţi-vă că

este şef. El i-a deciziile. Dacă el spune ceva, aceasta este calea de
urmat, trebuie să executaţi şi să acceptaţi. Dar nu trebuie să renunţaţi
complet. Este posibil să îşi schimbe părerea; daţi-i timp să revizuiască
argumentele şi propunerile. Nu îl cicăliţi. Dacă îl presaţi prea tare va
deveni suspicios şi va crede că vreţi să îi ştirbiţi din autoritate şi poziţie.
Retrageţi-vă şi redeschideţi problema la momentul potrivit.
b) Rezolvarea problemelor
Într-o organizaţie lucrurile pot merge bine, dar pot merge şi rău. Putem
să greşim, să scăpăm din vedere anumite lucruri. Îi transmitem toate
acestea şefului sau nu? Şi cum?
1. Informaţi-l cât mai des cu putinţă, însă nu îl sufocaţi. Nu-l lăsaţi
niciodată să fie surprins. Pregătiţi-l pentru veştile rele. Dacă necazurile
nu vin niciodată singure şi nu există considerente de prioritate, de
urgenţă, nu i le prezentaţi pe toate în aceeaşi secvenţă de interacţiune;
lăsaţi-l să îşi revină. Nu utilizaţi procedura: întâi pe cea bună şi apoi cea
rea, ci mai degrabă invers; daţi-i speranţe!
2. Dacă ceva nu a mers bine sau nu merge cum trebuie, explicaţi-i ce s-
a întâmplat, de ce s-a întâmplat aşa (dar nu scuze) şi ce vreţi să faceţi în
continuare.
3. Căutaţi să afllaţi ce aşteaptă şeful de la dvs. în situaţia dată.
4. Dacă apreciaţi că şeful este de vină pentru situaţia apărută nu spuneţi:
“v-am zis eu că aşa se va întâmpla!”. Dacă o declari vi-l veţi face
inamic pe viaţă.
156
5. Acceptaţi responsabilitatea actelor dvs. Nu-l incriminaţi pe şef,

gândiţi-vă ce trebuie să faceţi pentru a rezolva problema.
c) Impresionarea şefului
Scopul dumneavoastră trebuie să fie acela de a-l impresiona pe şef cu

ceea ce faceţi în folosul organizaţiei şi nu de a-l influenţa, a-l determina
să fie ca dumneavoastră.
Puteţi să faceţi multe lucruri pentru a-l impresiona pe şeful
dumneavoastră şi, în cele din urmă, de ce să aveţi în el un adversar când
tot aşa de bine puteţi să aveţi un prieten. Şeful are nevoie să creadă în
dumneavoastră, să se sprijine pe dumneavoastră, să creadă în
capacitatea dumneavoastră de a veni cu idei noi. El nu vrea să fie o
dădacă sau să îşi consume timpul corectând greşelile sau acoperindu-le.
Iată calea de urmat:
1. Fiţi întotdeauna sincer şi deschis. Admiteţi greşelile. Nu minţişi
niciodată, nu ascundeţi adevărul. Dacă în această privinţă are
suspiciuni, şeful nu va mai avea încredere în dvs. niciodată.
2. Ajutaţi-l pe şef să fie drept. Aceasta nu înseamnă să fiţi aservit sau
conformist. Recunoaşteţi că scopul dvs. este acela de a-i da un suport
pentru a urma o direcţie bună.
3. Nu-l deranjaţi inutil cu problemele dvs.
4. Protejaţi-l, când o cere. Loialitatea reprezintă o mare virtute pe
care i-o datoraţi şefului. Dacă nu-i puteţi fi loial, trebuie să îl părăsiţi
cât mai repede.
5. Răspundeţi repede cerinţelor şefului, în măsura posibilităţilor.
157
6. Protejaţi-l pe şef. Aceasta înseamnă că în momentul în care vi se

cere să faceţi ceva, atunci facţi acel lucru cât mai meticulos; veniţi cu
soluţii, nu cu probleme. Când aţi terminat raportul şi studiaţi concluziile
şi recomandările, răspundeţi singur la întrebările: Dacă aş fi şef, mi-aş
strica reputaţia punându-mi numele pe acest document? Dacă răspunsul
este NU, rupeţi raportul şi refaceţi-l. Dacă nu este complet, continuaţi
documentarea.
158

Comportamentul Profesional: - Etichetă Şi Comunicare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comportamentul Profesional: - Etichetă Şi Comunicare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Comportamentul Profesional: - Etichetă Şi Comunicare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MERCUR

Fundaţia Cultural-Știinţifică *Mercur*

Dacă nu le pot găsi,

George Bernard Shaw

I.Regulile de aur ale bunelor maniere

I. REGULILE DE AUR ÎN COMPORTAMENTUL

Principiul cel mai important al bunelor maniere în afaceri este acela

Integritatea înseamnă să demonstrezi prin ceea ce faci şi spui că

persoană crede că eşti un necioplit, egoist sau indisciplinat, relaţia

Consideraţia faţă de ceilalţi este principiul fundamental care

II. COMPORTAMENTUL ÎN RELAŢIILE CU OAMENII

Cea mai bună demonstraţie pentru felul în care stăpâneşti manierele

Află ce poţi despre persoana pe care o întâlneşti, în special despre

ajută pe femeile care le sunt oaspete să se aşeze, dar această practică

când se sparge gheaţa. Trebuie să începi întotdeauna adoptând un stil

Este o dovadă de bune maniere şi totodată înţelept să îţi controlezi

III. COMUNICAREA ŞI RELAŢIILE CU CEILALŢI

1. Reguli generale privind conversaţia

Mulţi oameni se cred aşi ai conversaţiei pentru că vorbesc mult. Se

Cum să începi şi să susţii o conversaţie

Cum să fii perceput ca un bun ascultător

- Numără până la doi. N-ai început niciodată să vorbeşti înainte ca

- Găseşte aceeaşi lungime de undă. Învaţă să identifici oamenii ca

fond muzical şi va folosi adesea cuvinte ca sunete, vorbeşte, spune şi

Parafrazează . O cale sigură de a-i face pe ceilalţi să înţeleagă că ai

Conversaţii mărunte, medii şi amănunţite

Situaţii diferite generează niveluri diferite de conversaţie.

Avantajul de a avea o conversaţie măruntă este acela că oricine poate să

Cum să participi la o conversaţie fără să vorbeşti

vizual. Zâmbeşte. Dă aprobator din cap. Vei fi un participant bine venit

Lasă gesturile să vorbească pentru tine

Cum să schimbi subiectul cu tact

Este firesc să amintim, referitor la conversaţie, câteva reguli privind

demonstrează dificultatea de a te exprima fără a recurge la semne este

crezând că ele dau greutate spuselor noastre. Larg răspândite sunt şi

franceză, de exemplu, când toţi ştiu că prietenul tău vorbeşte româneşte

“prognatism”, “anulie” pentru “bulimie” etc. Nu putem atribui un sens

Grija faţă de ceilalţi

Comisioanele. Nu-i încărca pe toţi cei întâlniţi cu nenumărate

nenumăratele salutări cu o energie demnă de o cauză mai bună.

Vocea ar trebui să se potrivească cu statutul profesional. O voce

• Feriţi-vă să chicotiţi. Acesta este un obicei care dovedeşte lipsa de

După modul cum răspundeţi la telefon sau vi se răspunde, puteţi

necunoscută. Acelaşi lucru trebuie să îl pretindă şi secretarei sale, ca şi

În condiţiile în care, în calitatea pe care o aveţi, dumneavoastră

Salută-ţi interlocutorul. Spuneţi-i clar numele dumneavoastră şi al

seama de caracterul urgent al problemei, se va strădui să vă servească

altă convorbire urgentă cu şefii, introduceţi o formulă care să anunţe

Iniţierea unei convorbiri telefonice

interesul celui care primşte telefonul, şi nu la al său. Acesta este un bun

Centralele telefonice şi secretarele

operatori telefonici ca şi atunci când vorbeşti cu secretarele.

Organizarea unei convorbiri

Bunele maniere la telefon

unei pauze în care secretara verifică, împreună cu şeful ei, poziţia ce

Secretarele nu trebuie să îşi întrerupă şefii decât dacă motivul este

IV. SALUTUL ŞI PREZENTĂRILE ÎN LUMEA PROFESIONIŞTILOR

Salutul este prima manifestare de cortoazie faţă de altă persoană.

mâna şi spunea “Mă bucur să vă cunosc”. Când făceam efortul să mă

Fundaţia Cultural-Știinţifică Mercur