6

6.. C
COON
NSSEER
RVVA
ARREEA
AN NA
ATTUUR
RIIII Ş
ŞII A
AB BIIO
ODDIIV
VEER
RSSIITTĂ
ĂŢŢIIII,,
B
BIIO
OSSEEC
CUURRIITTA
ATTEEA
A

6.1. BIODIVERSITATEA ROMÂNIEI

Umanitatea este ea însăşi o parte a biodiversităţii şi existenţa noastră în lume ar fi

imposibilă fără aceasta. Calitatea vieţii, competitivitatea economică, forţa de muncă şi
securitatea, toate se bazează pe acest capital natural.
Conform Convenţiei privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro în 5
iunie 1992, la care România a aderat prin Legea nr. 58/1994, prin biodiversitate înţelegem
varietatea de expresie a lumii vii, variabilitatea organismelor vii din toate sursele, inclusiv,
printre altele, a ecosistemelor terestre, marine şi a altor ecosisteme acvatice şi a
complexelor ecologice din care acestea fac parte; aceasta include diversitatea în cadrul
speciilor, dintre specii şi a ecosistemelor. Biodiversitatea este esenţială pentru „serviciile
ecosistemelor”, adică serviciile pe care le oferă natura: reglarea climei, apa şi aerul,
fertilitatea solului şi producţia de alimente, combustibil, fibre şi medicamente.
Conservarea biodiversităţii reprezintă, în perioada actuală, una dintre problemele
importante la nivel internaţional, însă în ultimul timp, problema conservării biodiversităţii, la
nivel de ecosisteme, specii, populaţii şi chiar la nivel de gene, devine din ce în ce mai acută,
din cauza intensificării impactului uman asupra biosferei. În acest context, menţinerea
biodiversităţii este necesară, nu numai pentru asigurarea vieţii în prezent, dar şi pentru
generaţiile viitoare, deoarece ea păstrează echilibrul ecologic regional şi global, garantează
regenerarea resurselor biologice şi menţinerea unei calităţi a mediului necesare societăţii.
Studiul biodiversităţii s-a realizat de-a lungul anilor în mai multe etape. La sfârşitul
anilor 60’ se realizau studii numai la nivel local. Speciile studiate erau cele periclitate,
endemice sau rare (Liste Roşii). În acea perioadă, a fost semnată Convenţia referitoare la
comerţul internaţional cu specii periclitate (CITES). În anii 80’, studiul s-a extins de la nivel
local, la nivel regional. Tot în decursul acestor ani, este recunoscută importanţa economică a
plantelor şi animalelor.
Anii 90’ sunt caracterizaţi de dezvoltarea unei perspective globale asupra
biodiversităţii. Începutul acestui deceniu s-a caracterizat prin două evenimente importante:
înfiinţarea Fondului Global de Mediu, în cadrul Naţiunilor Unite, şi Summit-ul de la Rio de
Janeiro, din 1992.
Mediul natural al Europei este deosebit de bogat, deţinând, printre altele, un mare
număr de ecosisteme şi habitate. În România a existat, dintotdeauna, un interes socio-
economic pentru conservarea diversităţii biologice valoroase, interes iniţiat şi susţinut de
diverşi specialişti. Conservarea şi protecţia naturii se realizează, în special, prin declararea
şi constituirea, la nivel naţional, a unei reţele de arii protejate de diferite categorii.
Ca o consecinţă a poziţionării sale geografice, România se bucură de existenţa unei
biodiversităţi unice, atât la nivelul ecosistemelor şi speciilor, cât şi la nivel genetic.
Pe teritoriul României se reunesc nu mai puţin de cinci regiuni biogeografice, dintre
care două, cea stepică şi cea pontică, reprezintă elemente naturale noi adăugate la zestrea
Uniunii Europene, marcând introducerea a numeroase noi tipuri de habitate şi specii.
Cele cinci regiuni biogeografice sunt:
continentală (53%);
alpină (23%);
stepică (17%);
panonică (6%);
pontică (1%).

160
 Figura 6.1.1. Regiunile biogeografice ale României

În anul 1928 a avut loc primul Congres Naţional al Naturaliştilor din România, în
cadrul căruia s-au dezbătut probleme referitoare la ocrotirea naturii în ţara noastră,
instituirea unei legi pentru crearea rezervaţiilor naturale şi pentru ocrotirea monumentelor
naturii şi constituirea primului Parc Naţional.
În anul 1935 s-a înfiinţat Parcul Naţional Retezat, cu o suprafaţă de 100 km2. Prin
includerea sa în Lista Naţiunilor a parcurilor naţionale şi a rezervaţiilor analoage, întocmită
de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii şi a resurselor sale (IUCN), Parcul
Naţional Retezat a dobândit un binemeritat prestigiu (Botnariuc, 1985).
România a participat continuu la politica internaţională de mediu, semnând şi
ratificând cele mai importante convenţii, rezoluţii, declaraţii şi acorduri de mediu. Astfel, a
participat la: Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Protecţia Mediului Înconjurător, Stockholm
1972; în 1992, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro, ratificând, în 1994,
Convenţia Diversităţii Biologice; în anul 2002, la Conferinţa Naţiunilor Unite de la
Johanesburg.
Totodată, România a ratificat Convenţia privind Importanţa Internaţională a Zonelor
Umede (Ramsar, 1991), Convenţia de la Berna privind Conservarea speciilor sălbatice şi
habitatelor naturale (1993), Convenţia privind comerţul internaţional cu specii ale faunei şi
florei sălbatice pe cale de dispariţie (CITES, 1994), Convenţia de la Bonn privind Conservarea
Speciilor Migratoare (1998), Convenţia Carpatică (2003). De asemenea, ţara noastră a aderat la
Strategia şi Planul de Acţiune Pan - European privind Conservarea Diversităţii Biologice şi a
„landscape-ului”, la Acordul privind Conservarea Cetaceelor Mici din Marea Mediterană şi Marea
Neagră.
România a devenit membră a multor foruri şi componente structurale din reţeaua ocrotirii
şi conservării mediului: BIRDLIFE, ECONET, EMERALD, GREEN CROSS etc.
Cu excepţia marilor zone agricole şi a unor ecosisteme terestre şi acvatice, aflate
sub impactul negativ al unor surse de poluare, în care se înregistrează modificări ale

161
structurii şi dinamicii diversităţii biologice, restul mediului natural se păstrează în parametrii
naturali de calitate, oferind condiţiile necesare conservării diversităţii biologice specifice.
Deoarece sistemele ecologice sunt sisteme funcţionale cu organizare complexă, în
general modificările structurale la nivelul acestora nu sunt sesizabile de la un an la altul
(decât în cazul unor accidente ecologice majore şi pe termen scurt). Ulterior, prin eliminarea
factorului perturbator, mediul natural se poate reface.
Din cauza lipsei punerii în practică a sistemului de monitoring integrat care să includă
şi monitorizarea diversităţii biologice, nu există date concrete pe baza cărora să se poată
face o analiză reală a stării acesteia, cu excepţia unor specii sălbatice, care fac obiectul unor
programe şi proiecte de cercetare ale structurilor universitare, muzeelor, institutelor de
cercetare, precum şi ale unor organizaţii neguvernamentale specializate.
Conservarea diversităţii calitative a naturii vii corespunde celor mai înalte interese ale
omenirii, determinând posibilitatea lărgirii gamei de “utilităţi” obţinute de la natură şi automat
lărgirea gamei de produse naturale în agricultură, medicină, industrie.

6.2. HABITATELE NATURALE. FLORA ŞI FAUNA SĂLBATICĂ

6.2.1. Habitatele naturale

Habitatele din ţara noastră sunt caracterizate de o anumită compoziţie a florei şi a

faunei, componente ale biocenozelor şi sunt influenţate de diferiţi factori climatici sau edafici.
Influenţele climatice, ale zonelor aride din partea estică, la cele oceanice din partea
vestică a ţării, precum şi diferenţele climatice între câmpie şi munte impuse de altitudinea
reliefului, au determinat apariţia unui mare număr de habitate. Alt factor care determină marea
varietate de habitate din România este reprezentat de compoziţia chimică a rocilor din substrat
(sol, subsol).
Importanţa habitatelor naturale, ca suport pentru toate speciile de floră şi faună, a
determinat adoptarea de către Uniunea Europeană a Directivei asupra Conservării
Habitatelor Naturale şi a Faunei şi Florei Sălbatice (92/43/EEC), cunoscută ca Directiva
Habitate. Scopul principal al acesteia este de a menţine şi reface habitatele naturale şi
speciile de interes european într-o stare de conservare favorabilă.
În România, habitatele naturale şi speciile sălbatice au fost inventariate prin utilizarea
a două tipuri de baze de date: baza BIMS (Sistemul de Management al Informaţiei privind
Biodiversitatea) şi a bazei EMERALD (stabilită sub Convenţia de la Berna) compatibilă cu
„Natura 2000”.
Ţara noastră este gazda unor tipuri unice şi extinse de habitate, de la păduri mature
aproape virgine, pajişti şi stepe bogate în specii floristice, la mlaştini întinse, posibil, fără
echivalent în Uniunea Europeană. De asemenea, lanţul carpatic reprezintă un bastion vital al
carnivorelor mari. România deţine 5.500 exemplare de urs brun, 3.500 exemplare de lup şi
1.600 exemplare de râs eurasiatic, reprezentând procente ridicate din efectivele acestor
specii de carnivore mari, la nivelul continentului european. Aceasta situează în mod ferm
ţara noastră pe harta Uniunii Europene, ca o importantă zonă naturală. Delta Dunării
reprezintă probabil, zona deltaică cea mai puţin afectată din Europa. Mlaştinile sale
constituie un patrimoniu natural unic, caracterizat prin prezenţa unei bogate biodiversităţi,
fiind, de asemenea, un puternic bastion al unor importante populaţii de păsări. Datorită
existenţei acestei zone unice şi a trăsăturilor sale specifice, prin aderarea României la
Uniunea Europeană, mai mult de 3.000 de perechi de pelicani – reprezentând peste 80% din
efectivul european – vor fi protejate prin Directiva Uniunii Europene privind păsările.
În România, vegetaţia se manifestă prin următoarele unităţi zonale pe latitudine şi
altitudine:
zona de stepă, între 0 şi 100 m, în câmpiile şi podişurile din sud-estul României, unde
se disting două subzone:
- stepă cu graminee;
- stepă cu graminee şi dicotiledonate;

162
 zona de silvostepă, între 50 şi 150 m, în câmpiile şi podişurile din estul, sudul şi vestul
României, unde se disting două subzone:
- silvostepă nordică cu stejari mezofili;
- silvostepă sudică cu stejari xerofili;
zona pădurilor de foioase (nemorală), între 100 şi 400 m, în câmpiile, piemonturile şi
podişurile periferice regiunii muntos-deluroase (aceasta întinzându-se între 300 - 400m
şi 1.300 -1.450 m şi caracterizându-se prin păduri de gorun şi păduri de fag); aici se
disting două subzone:
- păduri de stejari mezofili;
- păduri de stejari termofili-submezofili;
zona pădurilor de conifere (boreală), între 1.300 - 1.450 m şi 1.750 - 1.850 m cu păduri
de molid montane şi păduri de molid subalpine;
zona subalpină, 1.750 - 1.850 m şi 2.000 - 2.200 m, cu rarişti de molid, zâmbru şi
tufărişuri de jneapăn şi rododendron;
zona alpină, 2.000 - 2.200 m, cu tufărişuri pitice de Salix, Loiseleuria şi pajişti de
Festuca supina, Carex curvula şi Juncus trifidus.
Ecosistemele naturale şi seminaturale din România totalizează aproximativ 47% din
suprafaţa ţării. În figura 6.2.1. sunt prezentate ecoregiunile din România.
Figura 6.2.1. Ecoregiunile din România

1. Carpaţii Meridionali; 2. Carpaţii Orientali; 3. Munţii Apuseni; 4. Munţii Banatului; 5. Subcarpaţii

Getici; 6. Subcarpaţii de Curbură; 7. Dealurile Banatului; 8. Dealurile Crişanei; 9. Podişul Getic; 10.
Podişul Transilvaniei; 11. Podişul Sucevei; 12. Podişul Central Moldovenesc; 13. Podişul Dobrogei;
14. Câmpia Moldovei; 15. Câmpia Someşului; 16. Câmpia Banatului şi Crişurilor; 17. Câmpia
Găvanu-Burdea; 18. Silvostepa Câmpiei Române; 19. Stepa Câmpiei Române; 20. Lunca Dunării;
21. Delta Dunării.

163
 Noţiunea de „habitat natural”, aşa cum este definită în Directiva Habitate
nr.92/43/CEE privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, se referă la
zone terestre sau acvatice ce se disting prin caracteristici geografice, abiotice şi biotice, în
întregime naturale sau seminaturale. Habitatele naturale şi seminaturale, întâlnite la nivel
naţional caracterizează mediul acvatic, terestru şi subteran. Acestea sunt habitate acvatice –
habitate marine, costiere şi de apă dulce; habitate terestre – habitat de pădure, de pajişti şi
tufărişuri, habitat de turbării şi mlaştini, habitat de stepă şi silvostepă; habitate subterane –
habitat de peşteră.
În lucrarea „Habitatele din România”, apărută la Editura Tehnică Silvică, Bucureşti,
2005, sunt descrise principalele tipuri de habitate existente în ţara noastră, mare parte dintre
acestea având echivalente în principalele sisteme de clasificare utilizate la nivel european (Fig.
6.2.2.):
199 habitate au echivalent în habitatele din sistemul de clasificare Natura 2000;
213 habitate au echivalent în habitatele din sistemul de clasificare Emerald;
170 habitate au echivalent în habitatele din sistemul de clasificare Corine;
367 habitate au echivalent în habitatele din sistemul de clasificare Palearctic;
263 habitate au echivalent în habitatele din sistemul de clasificare Eunis.

Figura 6.2.2. Numărul de habitate din România care au echivalenţe în principalele

sisteme de clasificare utilizate la nivel european

263

199

367

213
170
Natura 2000 Emerald Corine Palearctic Eunis

6.2.2. Flora şi fauna sălbatică

Flora şi fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural de valoare estetică, ştiinţifică

şi culturală. Datorită poziţiei geografice a României, flora şi fauna prezintă influenţe
mediteraneene, oceanice şi continentale. Diversitatea florei şi faunei, constă în existenţa
unor extinse habitate forestiere şi alpine nealterate, asociate lanţului muntos al Carpaţilor,
precum şi în existenţa unor populaţii de lupi, urşi, capre negre şi râşi, care sunt considerate
a fi cele mai mari din Europa.
Ţara noastră este renumită prin diversitatea floristică adăpostind 3.630 de specii de
plante din care, până în prezent, 23 de specii sunt declarate monumente ale naturii.
Lista Roşie a plantelor superioare din România (1994) cuprinde un număr de 1.438
de taxoni şi infrataxoni (1.235 specii şi 203 subspecii) distribuiţi pe grupele taxonomice mari
astfel: 26 Pteridofite, 7 Gimnosperme, 1.062 Dicotiledonate, 343 Monocotiledonate (Fig.
6.2.3.).

164
 Figura 6.2.3. Grupele taxonomice mari ale plantelor superioare

Monocotiledonate
Pteridofite
Gimnosperme

Dicotiledonate
Pteridofite Gimnosperme Dicotiledonate Monocotiledonate

Dintre speciile de floră protejate şi/sau aflate pe Lista roşie a plantelor superioare din
România putem aminti: bujorul românesc, bulbucii de munte, garofiţa Pietrei Craiului,
papucul doamnei, floarea de colţ, laleaua pestriţă, narcisa sălbatică, crinul de pădure, liliacul
carpatin, gladiola de apă, irisul de baltă etc.
Papucul doamnei (Cypripedium calceolus) – specie ocrotită, a cărei existenţă
presupune declararea unor arii speciale de conservare. Face parte din familia Orchidaceae
şi se întâlneşte prin păduri, mai mult sau mai puţin umbroase, pe coaste, în tufişuri, de
preferinţă în terenuri calcaroase, în grupe sporadice. Perioada de înflorire este mai - iunie.
Floarea de colţ, sau floarea reginei (Leontopodium alpinum) – este o specie
declarată monument al naturii din anul 1933. Plantă erbacee, perenă, din familia
Asteraceae, creşte în munţii calcaroşi, în pajiştile de pe versanţii abrupţi şi însoriţi, sau pe
stâncării. Perioada de înflorire este iulie - august.
Bulbucii de munte (Trollius europaeus) – specie cu aspect deosebit, înaltă de 10 - 60
cm, cu frunze palmat sectate şi tulpini drepte ce poartă flori solitare galbene, care se
acoperă una pe cealaltă. Creşte prin poieni, pante înierbate şi la marginea pădurilor din zona
subalpină şi alpină.
Datorită habitatelor sale foarte diverse, România are o faună deosebit de bogată
adăpostind 105 specii de mamifere, 19 specii de amfibieni, 25 specii de reptile, 216 specii de
peşti şi 410 specii de păsări (Fig. 6.2.4.).

Figura 6.2.4. Speciile de animale sălbatice semnalate în România

35.000 31.548
număr specii semnalate

30.000
25.000
20.000
15.000
10.000
5.000 216 410
19 25 105
0
nevertebrate amfibieni reptile peşti păsări mamifere

Grupe taxonomice

Pe teritoriul ţării noastre se regăsesc, încă, numeroase specii de animale sălbatice

cu statut de protecţie la nivel naţional şi internaţional, din care putem aminti: păsări sălbatice

165
(pelicanul comun şi creţ, lebede, berze, călifari, gâsca cu gât roşu, lopătari, stârci, cormoran
pitic, raţa roşie etc.), mamifere (vidra de apă dulce, lupul, râsul, ursul brun etc.), reptile
(broasca ţestoasă de apă dulce, broasca ţestoasă dobrogeană, şarpele de apă etc.),
precum şi amfibieni, peşti şi nevertebrate.
Călifarul roşu (Tadorna ferruginea) – specie declarată monument al naturii, este o
pasăre de baltă, de aproximativ 63 cm, care face parte din genul Anseriformes, familia
Anatidae. Trăieşte pe pajişti sau lunci de pe malul apelor curgătoare sau stătătoare. Are
picioarele mai lungi ca raţa, fiind mai apropiată din punct de vedere morfologic de gâscă.
Cuibareşte în partea estică a Dobrogei, în vizuini, unde femela depune 8 - 10 ouă de
culoare crem deschis, spre sfarşitul lunii mai, şi cloceşte circa 28 de zile. În perioada de
împerechere, masculii de călifar sunt foarte agresivi, femelele determinându-i să gonească
toate păsările din zona cuibului. Toamna migrează spre nord-vestul Africii şi în Delta Nilului.
Vidra de apă dulce (Lutra lutra) – este o specie aflată în puternic regres, ultimele
refugii găsindu-le în preajma râurilor şi lacurilor din câteva zone ale României. Se hrăneşte
cu peşti, broaşte şi mamifere mici acvatice. Este o specie periclitată, pentru care se duce o
intensă campanie de protecţie la nivel mondial. Ameninţarea principală este pierderea
habitatelor.
Ursul brun (Ursus arctos) – specie emblematică a mareţiei şi gradului ridicat de
naturalitate a Carpaţilor, este foarte bine reprezentat din punct de vedere al numărului de
indivizi şi a calităţii şi viabilităţii populaţiei.
Rădaşca (Lucanus cervus) – cel mai mare coleopter din România şi Europa, este o
specie protejată. Preferă pădurile de stejar, putând fi găsită, atât pe scoarţa copacilor, cât şi
pe sol afânat, amestecat cu frunze şi bucăţele de lemn. Se hrăneşte în principal cu furnici,
larve şi viemişori.
Nevertebratele sunt bine reprezentate în România, prin 30.000 specii de insecte, 860
specii de crustacee şi 688 specii de moluşte (Fig. 6.2.5.).

Figura 6.2.5. Specii de nevertebrate din România

860 688

30.000

insecte crustacee moluşte

6.2.3. Specii din flora şi fauna sălbatică valorificate economic, inclusiv

ca resurse genetice

Valorificarea plantelor şi animalelor sălbatice aparţinând speciilor, a căror prelevare

din natură şi exploatare fac obiectul măsurilor de management, precum şi a altor specii cu
acelaşi regim de protecţie, se face în condiţii compatibile cu menţinerea acestor specii într-o
stare de conservare favorabilă, luându-se, după caz, următoarele măsuri: reglementarea
accesului în anumite zone şi/sau anumite perioade; interdicţia temporară şi/sau locală a
recoltării şi capturării anumitor specii; reglementarea perioadelor, a modurilor şi a mijloacelor
de recoltare/capturare, în conformitate cu prevederile legislative în vigoare; instituirea unui
sistem de autorizare a recoltării/capturării plantelor şi animalelor sălbatice în scopuri

166
comerciale, inclusiv stabilirea de cote; încurajarea cultivării şi creşterii în captivitate a
speciilor de floră şi faună sălbatică de interes economic, în vederea reducerii presiunii
asupra populaţiilor naturale.
Activităţile de recoltare, capturare şi/sau achiziţie şi comercializare pe piaţa internă
sau la export a plantelor şi animalelor din flora şi fauna sălbatică, precum şi a importului
acestora, s-au realizat, în anul 2009, cu respectarea prevederilor legii protecţiei mediului,
legislaţiei comunitare şi a Convenţiilor privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor
naturale la care România a aderat.
Activităţile de recoltare, capturare şi/sau de achiziţie a plantelor şi animalelor
sălbatice, ca şi a unor părţi şi produse din acestea, s-au desfăşurat în baza autorizaţiilor de
recoltare/capturare emise de agenţiile judeţene pentru protecţia mediului prin procedura
specifică O.M. nr. 410/2008 pentru aprobarea Procedurii de autorizare a activităţilor de
recoltare, capturare şi/sau achiziţie şi/sau comercializare, pe teritoriul naţional sau la export,
a florilor de mină, a fosilelor de plante şi fosilelor de animale vertebrate şi nevertebrate,
precum şi a plantelor şi animalelor din flora şi, respectiv, fauna sălbatice şi a importului
acestora.
Pe teritoriul României avem o mare varietate de specii de floră şi faună, valoroase
din punct de vedere economic şi social, fiind utilizate în diverse sectoare. Datorită habitatelor
sale foarte diverse, România are o faună deosebit de bogată, adăpostind 105 specii de
mamifere, 19 specii de amfibieni, 25 specii de reptile, 216 specii de peşti, 410 specii de
păsări, 30.000 specii de insecte, 860 specii de crustacee, 688 specii de moluşte.
În anul 2009, au fost eliberate 887 de autorizaţii conform O.M. nr. 410/2008 pentru
activităţi de recoltare, capturare, şi/sau achiziţie şi comercializare pe piaţa internă a plantelor
si animalelor din flora şi fauna sălbatică (Fig. 6.2.6.). Au fost emise un număr de 447 de
autorizaţii pentru persoane fizice, iar pentru persoanele juridice un număr de 410 autorizaţii.

Figura 6.2.6. Numărul autorizaţiilor emise persoanelor fizice şi juridice pentru

recoltarea speciilor de floră şi faună, conform O.M. nr. 410/2008, în anul 2009

450
409
400

350

300
246
250 231

200

150

100

50

0
1
Floră - persoane fizice Floră - persoane juridice Faună - persoane fizice Faună - persoane juridice

167
 Figura 6.2.7. Numărul autorizaţiilor eliberate pentru recoltarea speciilor de floră şi
faună pe regiuni, în anul 2009

300
265
250
nr.total de autorizaţii

200

150
97
100 81 82
62
40 44 39 35 39 41
50 24
11 14
3 10
0
Regiunea Regiunea
Regiunea Regiunea
Regiunea 4 Sud Regiunea Regiunea Regiunea 8
2 Sud 3 Sud -
1 Nord Est Vest - 5 Vest 6 Nord Est 7 Centru Bucureşti
Vest Muntenia
Oltenia - Ilfov
nr.total aut. floră 24 11 14 39 39 82 265 3
nr. total aut. faună 40 44 81 35 41 62 97 10

Floră sălbatică valorificată economic: coada şoricelului (Achillea millefolium), trei fraţi
pătaţi (Viola tricolor), păducel (Crataegus monogyna), mur (Rubus caesius), măceş (Rosa
canina), urzică moartă albă (Lamium album), ciuboţica cucului (Primula officinalis), podbal
(Tussilago farfara), sulfină (Melilotus officinalis), soc (Sambucus nigra), tei argintiu (Tilia
tomentosa), tei (Tilia cordata), albăstrele (Centaurea cyanus), cununiţă (Spiraea ulmifolia), nalbă
(Malva sylvestris), sunătoare (Hypericum perforatrum), muşeţel (Matricaria chamomilla),
porumbar (Prunus spinos), salcâm (Robinia pseudacaccia), iarba rănii (Anthyllis vulneraria), trifoi
roşu (Trifolium pratense), trifoi alb (Trifolium repens), gălbenele (Calendula officinalis), pătlagină
(Plantago lanceolata), pin (Pinus sylvestris), arnica (Arnica Montana) etc.
Dintre ciuperci, s-au autorizat următoarele specii: Albatrelus pescaprae, crăiţe
(Amanita caesarea), ghebe (Armillaria mellea), hribi (Boletus edulis), gălbiori (Cantharellus
cibarius), trâmbiţa piticilor (Craterellus cornucopioides), buretele ţepos (Hydnum repandum),
râşcovi (Lactarius deliciosus, Lactarius deterrimus), iuţari (Lactarius piperatus), bureţi de
rouă (Marasmius oreades), bureţi de prun (Rodophyllus clypeatus), oiţe (Russula virescens)
şi trufe (Tuber aestivum, Tuber mellanosporum).
Pentru frunze s-au autorizat spre recoltare: pătlagină (Plantago lanceolata), leurdă
(Allium ursinum), nuc (Juglans regia), coacăz negru (Ribes nigrum), zmeur (Rubus idaeus),
mur (Rubus caesius, R. fruticosus), captalan (Petasites hybridus), păpădie (Taraxacum
officinale), urzică (Urtica dioica), afin (Vaccinium myrtillus), creţişoară (Alchemilla vulgaris),
podbal (Tussilago farfara), nalbă (Malva sylvestris), vâsc (Viscum album), pin (Pinus
sylvestris), fragi (Fragaria vesca), păducel (Crataegus monogyna), salata de pădure
(Lactuca serriola), tei (Tilia cordata) etc.
Pentru seminţe: brânduşe de toamnă (Colchicum autumnale), măceşe (Rosa
canina), fag (Fagus sylvatica), stejar (Quercus robur), gorun (Q. petraea) etc.
Faună sălbatică valorificată economic: cerb comun (Cervus elaphus), căprior
(Capreolus capreolus), capra neagră (Rupicapra rupicapra), mistreţ (Sus scrofa), iepure
(Lepus europaeus), fazan (Phasianus colchicus), potârniche (Perdix perdix), cocoş de munte
(Tetrao urogallus), viezure (Meles meles), vulpe (Vulpes vulpes), jder de copac (Martes
martes), jder de piatră (Martes foina), dihor (Mustela putorius), nevastuică (Mustela nivalis),
hermelină (Mustela herminea), gâsca de vară (Anser anser), gârliţa mare (Anser albifrons),
speciile Branta sp., raţa mare (Anas plathyrhynchos), raţa mică (Anas crecca), raţa pestriţă
(Anas strepera), raţă fluierătoare (Anas penelope), raţa cârâitoare (Anas querquedula), lişiţa
(Fulica atra), găinuşa de baltă (Gallinula chloropus), sitar de pădure (Scolopax rusticola),

168
cormoran mare (Phalacrocorax carbo), becaţina comună (Gallinago gallinago), stârc cenuşiu
(Ardea cinerea).
În vederea asigurării utilizării durabile şi menţinerii într-o stare favorabilă de
conservare a populaţiilor speciilor de interes economic, prin legislaţia naţională este
reglementat de asemenea comerţul (exportul, importul în/din state terţe precum şi punerea
spre vânzare din România în alte State Membre) cu exemplare ale speciilor non-CITES
(specii care nu sunt incluse în Anexele Regulamentul (CE) nr. 407/2009 de modificare a
Regulamentului (CE) nr. 338/97) recoltate/capturate pe teritoriul României. Autoritatea
competentă, reprezentată de Ministerul Mediului, autorizează desfăşurarea acestor activităţi
prin eliberarea acordurilor de export/import sau certificatelor de origine.
România, ca stat Parte la CITES, a asigurat prin legislaţia naţională aplicarea
prevederilor acestei convenţii, luând măsurile necesare pentru a asigura conservarea
speciilor ameninţate afectate de comerţul internaţional cu acestea şi utilizarea durabilă a
acestor resurse. Regulamentele Uniunii Europene privind comerţul cu specii sălbatice
(Regulamentul (CE) nr. 407/2009 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 338/97 privind
protecţia speciilor de faună şi floră salbatică prin reglementarea comercializării acestora,
Regulamentul (CE) nr. 865/2006 de stabilire a normelor de punere în aplicare a
Regulamentului (CE) nr. 338/97, Regulamentul (CE) nr. 811/2008 şi Regulamentul (CE) nr.
359/2009 şi de suspendare a introducerii în Comunitate a exemplarelor din anumite specii
ale faunei şi florei sălbatice), direct aplicabile în toate statele membre, creează baza legală
pentru implementarea prevederilor Convenţiei CITES în Uniunea Europeană. Aceste texte
legale reglementează comerţul cu specii sălbatice, atât la nivel internaţional, cât şi intern la
nivelul Uniunii Europene şi conţine prevederi suplimentare faţă de cerinţele Convenţiei
CITES.
Avem datoria să asigurăm protecţia, conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului
natural faţă de presiunea crescândă a activităţii umane, deoarece de protecţia lor depinde
dezvoltarea durabilă a societăţii, pe plan naţional şi internaţional.

6.2.4. Specii deţinute în captivitate

6.2.4.1. Grădini zoologice, acvarii publice şi centre de reabilitare

şi/sau îngrijire
Grădinile zoologice, acvariile publice şi centrele de reabilitare şi/sau îngrijire au rolul de a
oferii informaţii importante privind conservarea speciilor, educarea publicului şi/sau cercetarea
ştiinţifică. Este necesar ca aceste unităţi permanente să contribuie la conservarea biodiversităţii
prin adoptarea de măsuri privind conservarea „ex-situ" prevăzută la Art. 9 din Legea nr. 58/1994
pentru ratificarea Convenţiei pentru diversitate biologică, semnată la Rio de Janeiro, la 5 iunie
1992. Convenţia menţionează faptul că măsurile „ex situ", de preferinţă în ţara de origine au, de
asemenea, un rol important. Conservare „ex-situ" reprezintă conservarea componentelor
diversităţii biologice în afara habitatelor lor naturale.
Obiectivul grădinilor zoologice este de a ocroti fauna sălbatică, de a asigura
participarea la activităţi de cercetare privind conservarea speciilor, promovarea şi elaborarea
unei strategii privind educaţia publicului, schimbul de informaţii şi acţiuni de sensibilizare a
comuntăţiilor în legătură cu aceste unităţi permanente.
Dispoziţiile de conservare aplicabile grădinilor zoologice, conform Directivei 22/CE/99
privind animalele sălbatice din grădinile zoologice, sunt următoarele:
adăpostirea animalelor în condiţii care să corespundă cerinţelor biologice şi de
conservare pentru speciile individuale, între altele, prin îmbunătăţiri specifice speciilor
aduse ţarcurilor;
menţinerea unui standard ridicat de creştere a animalelor, cu un program preventiv şi
curativ dezvoltat pentru îngrijire veterinară şi alimentară;
prevenirea evadării animalelor pentru a evita posibilele pericole ecologice pentru speciile
indigene şi prevenirea pătrunderii din exterior a dăunătorilor şi epidemiilor;
participarea la activităţi de cercetare, conservare şi educare.

169
 În anul 2009, la nivel naţional, au fost înregistrate un număr de 331 grădini zoologice
şi acvarii publice, dintre care:
30 grădini zoologice şi acvarii publice autorizate;
3 grădini zoologice – neautorizate din cauza neconformării acestora la majoritatea
criteriilor din Ordinului nr. 1.798/2007; Agenţiile Judeţene pentru Protecţia Mediului au
recomandat închiderea lor şi înstrăinarea animalelor către alte grădini zoologice
autorizate sau instituţii de profil responsabile care au facilităţi corespunzătoare,
posibilităţi şi experienţă pentru a asigura bunăstarea animalelor;
Tot în anul 2009, pe lângă cele 2 centre de reabilitare urşi autorizate, a mai fost
autorizat şi 1 centru de reabilitare pentru animale sălbatice: Centrul Zonal de Ingrijire şi
Tratament pentru Animale Sălbatice (CZITAS) din localitatea Petreşti, judeţul Vrancea.
Cele 8 grădini zoologice închise în perioada 2007 - 2009, sunt următoarele:
Grădina Zoo Oneşti – neautorizată; aviz de închidere nr. 25/18.06.2007; deţine
animale în colecţie; se încearcă relocarea animalelor din colecţie către alte grădinile
zoologice din ţară şi organizaţii de protecţie a animalelor din ţară/străinatate.
Grădina Zoo Buhuşi – aviz de închidere nr. 16/16.05.2007 (a distribuit toate animalele
în 2009);
Parc Zoologic Tecuci – aviz de închidere nr. 11.388/13.12.2007 (a distribuit toate
animalele în 2009);
Grădina Zoo Bacău – aviz de închidere nr. 7.904/24.11.2006; nu deţine animale;
Parc Zoo Roman – aviz de închidere nr. 9.444/ 19.12.2006; nu deţine animale;
Grădina Zoo din Târgu Jiu – aviz de închidere nr. 13/22.03.2007; nu deţine animale;
Mini Zoo din localitatea Bancu, judeţul Harghita – neautorizată; aviz de închidere nr.
12.124/ 01.10.2007; nu deţine animale,
Grădina Zoologică Caracal – închisă; nu deţine animale,
La nivelul Regiunii 1 Nord – Est, care cuprinde judeţele Bacău, Botoşani, Iaşi,
Neamţ, Vaslui, Suceava, sunt înregistrate un număr de 6 grădini zoologice. Situaţia privind
stadiul autorizării lor este următoarea:
Grădina Zoo Bârlad, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 93/17.06.2008);
Complexul Muzeal de Ştiinţele Naturii „Ion Borcea" Bacău – Secţia Vivariu, autorizată
(Autorizaţie de Mediu nr.15/17.11.2005);
Parcul Zoologic Cozla Piatra Neamţ, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr.1/09.10.2008);
Grădina Zoo Dragoş Vodă, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 3/24.06.2008);
Colţ Zoologic Ilişeşti, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 168/08.05.2009);
Parcul Zoologic Rădăuţi, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 539/21.11.2008).
La nivelul Regiunii 2 Sud – Est, care cuprinde judeţele Vrancea, Galaţi, Brăila,
Constanţa, Tulcea, Buzău, sunt înregistrate un număr de 6 grădini zoologice şi acvarii publice
şi 1 centru de reabilitare pentru animale sălbatice:
Acvariul Muzeul Vrancei, autorizat (Autorizaţie de Mediu nr. 2/28.02.2007);
Parc Zoologic „Pădurea Gârboavele”, aflat în procedură de autorizare, conform O.M. nr.
1798/2007;
Acvariul Public din cadrul Complexului Muzeal Galaţi, autorizat (Autorizaţie de Mediu
nr.1/09.05.2005);
Parcul Zoologic Brăila, autorizat (Autorizaţie de Mediu nr. 66/18.06.2007);
Acvariul Constanţa, autorizat (Autorizaţie de Mediu nr. 2/08.11.2005);
Delfinariul cu Secţiile Aferente: Secţia Păsări Exotice şi Secţia Microrezervaţie, autorizat
(Autorizaţie de Mediu nr. 1/08.11.2005);

1
Dintre cele 41 de grădini zoologice înregistrate în 2007, 8 au fost închise până la sfârşitul anului
2009, iar animalele au fost distribuite către alte grădini zoologice, centre de reabilitare sau în Africa de
Sud - Lions Rock Park, Bethelem Free State.

170
 1 centru de reabilitare pentru animale sălbatice – Centrul Zonal de Îngrijire şi
Tratament pentru Animale Sălbatice (CZITAS) din localitatea Petreşti, judeţul Vrancea
– (Autorizaţie de Mediu nr. 3/10.04.2009).
La nivelul Regiunii 3 Sud – Muntenia, care cuprinde judeţele Prahova, Argeş,
Călăraşi, Dâmboviţa, Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman, sunt înregistrate 5 grădini zoologice şi
acvarii publice:
Grădina Zoologică Bucov, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 18/07.04.2008);
Acvariul Muzeului Judeţean de Ştiinţele Naturii, Ploieşti, judeţul Prahova, autorizat
(Autorizaţie de Mediu nr. 16/07.04.2008);
Grădina Zoologică Piteşti, Pădurea Trivale, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr.
191/08.05.2007);
Grădina Zoologică Călăraşi, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 13/15.05.2008);
Grădina Zoologică Târgovişte, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 129/01.09.2005).
La nivelul Regiunii 4 Sud Vest – Oltenia, care cuprinde judeţele Dolj, Olt, Vâlcea,
Gorj, Mehedinţi, sunt înregistrate un număr de 4 grădini zoologice şi acvarii publice:
Grădina Zoologică Râmnicu Vâlcea, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 154/03.04.2008);
Grădina Zoologică Slatina, neautorizată;
Acvariu Public Mehedinţi, autorizat (Autorizaţie de Mediu nr. 17/22.11.2005);
Grădina Zoologică Craiova, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 115/07.07.2008);
La nivelul Regiunii 5 Vest, care cuprinde judeţele Timiş, Hunedoara, Arad, Caraş
Severin, sunt înregistrate un număr de 4 grădini zoologice:
Grădina Zoologică „Ion Crişan” Reşiţa, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr.
172/07.05.2008);
Grădina Zoologică Hunedoara, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 178/17.07.2009);
Grădina Zoologică Timiş, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 1/15.06.2009);
Grădina Zoologică din cadrul S.C. Turism şi Tratament Aqva s.r.l. Orţişoara – Băile
Calacea, judeţul Timiş, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 2/22.11.2007).
La nivelul Regiunii 6 Nord – Vest, care cuprinde judeţele Cluj, Bihor, Bistriţa,
Maramureş, Satu Mare, Sălaj sunt înregistrate un număr de 4 grădini zoologice:
Grădina Zoologică Oradea, neautorizată;
Grădina Zoologică Turda, neautorizată;
Grădina Zoologică Baia Mare, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 1/05.03.2009);
Centrul de cercetări biologice Jibou (Sălaj), autorizat (Autorizaţie de Mediu nr.
1/03.08.2007).
La nivelul Regiunii 7 Centru, care cuprinde judeţele Sibiu, Alba, Braşov, Covasna,
Harghita, Mureş, sunt înregistrate 3 grădini zoologice şi două centre de reabilitare:
Grădina Zoologică Braşov, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 1/15.03.2007);
Grădina Zoologică Târgu Mureş, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 54/06.12.2005);
Grădina Zoologică Sibiu, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 1/09.02.2006);
Centrul de reabilitare Rezervaţia de urşi „Milioane de prieteni” de la Zărneşti, autorizată
(Autorizaţie de Mediu nr. 151/20.03.2008);
Centrul de reabilitare urşi orfani, din localitatea Suseni, judeţul Harghita, autorizat
(Autorizaţie de Mediu nr. 139/21.07.2008).
La nivelul Regiunii 8 Bucureşti – Ilfov, care cuprinde judeţul Ilfov şi municipiul
Bucureşti, este înregistrată o grădină zoologică:
Grădina Zoologică Băneasa, autorizată (Autorizaţie de Mediu nr. 630/22.12.2008).

171
 Figura 6.2.8. Numărul total al grădinilor zoologice, acvariilor publice şi centrelor de
reabilitare, pe regiuni, în anul 2009

7
6
5 5
4 4 4

Regiunea 1 Regiunea 2 Regiunea 3 Regiunea 4 Regiunea 5 Regiunea 6 Regiunea 7 Regiunea 8

Nord Est Sud Est Sud - Sud Vest - Vest Sud Vest Centru Bucureşti -
Muntenia Oltenia Ilfov

În incinta grădinilor zoologice, acvariilor publice şi centrelor de reabilitare din ţara

noastră, se regăsesc numeroase specii de animale, păsări şi peşti, care sunt prezentate în
mare măsură, în condiţii similare habitatelor lor naturale. Dispoziţiile de conservare aplicabile
grădinilor zoologice se referă la asigurarea unui habitat cât mai apropiat de cel natural şi a
unor condiţii specifice fiecărei specii, aşa cum sunt prevăzute şi în Convenţia pentru
Diversitate Biologică.
Grădinile zoologice şi acvariile publice au rolul educativ de a prezenta şi explica
lumea animalelor, iar prin acest fapt se contribuie la conservarea speciilor ameninţate cu
dispariţia.
De fapt, multe dintre speciile pe cale de dispariţie nu mai pot fi găsite de mult timp în
habitatul lor natural, grădinile zoologice reprezentând singura posibilitate a acestora de a-şi
perpetua specia şi singura şansă pe care o avem noi de a le admira.
În totalitatea lor, grădinile zoologice şi acvariile publice din România reprezintă un
factor important în ecosistem cu rol de conservare şi cercetare, constituind o adevărată
sursă de îmbogăţire culturală şi spirituală.

6.3. STAREA ARIILOR NATURALE PROTEJATE

Ariile protejate, prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe
teritoriul lor, sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi
seminaturale.
Ariile protejate sunt percepute încă de foarte mulţi oameni, doar în sensul lor
„conservaţionist”, fiind considerate adevărate „oaze” ale naturii sălbatice care trebuie protejate
numai pentru conservarea speciilor care le populează. Foarte puţin este recunoscut faptul că
zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie de fapt suportul „vieţii” şi implicit al
dezvoltării socio-economice.
S-au constituit astfel, arii protejate care conservă zone naturale de pe glob, unde
intervenţia omului este aproape inexistentă, dar şi zone în care intervenţia omului este
prezentă, cum e cazul peisajelor modificate ce au o importanţă peisagistică şi culturală
deosebită. Astfel, forul care şi-a propus să rezolve această problemă dificilă a fost Uniunea
Internaţională de Conservare a Naturii (IUCN - The World Conservation Union) care, prin
misiunea sa, avea competenţa necesară să o facă.
Uniunea Internaţională de Conservare a Naturii încearcă să influenţeze, să încurajeze şi
să asiste societăţile din toată lumea în procesul de conservare a integrităţii şi diversităţii naturii,
urmărind ca orice utilizare a resurselor naturale să fie echitabilă şi durabilă.

172
 Ca urmare a activităţii desfăşurate de Uniunea Internaţională de Conservare a
Naturii, în acest domeniu (timp de aproape un sfert de secol) a rezultat un sistem pentru
definirea şi clasificarea ariilor protejate. Acest sistem a fost adoptat de către guverne şi explicat
prin linii directoare. Eliminarea diferenţelor de terminologie se poate face doar utilizând
sistemul Uniunii Internaţionale de Conservare a Naturii de clasificare, care se bazează pe
principalul obiectiv de management al ariei protejate. Se folosesc astfel 6 categorii pentru
ariile protejate, care implică şi o gradaţie a intervenţiei umane, variind de la o intervenţie
umană nulă (proprie categoriilor I a şi I b), până la o intervenţie umană de un nivel mai
ridicat (în cazul categoriei V). Categoria VI este singura care a fost adăugată ulterior, astfel
încât, din punctul de vedere al intervenţiei umane, se intercalează între categoriile III şi IV.
Toate categoriile sunt la fel de importante şi relevante pentru conservarea biodiversităţii.
Baza de date a ariilor protejate realizată de către World Conservation Monitoring
Centre se actualizează periodic, aproximativ la fiecare trei ani pentru a asigura editarea unei
noi ediţii a Listei cu Arii Protejate a Naţiunilor Unite.
Monitorizarea creşterii reţelei globale a ariilor protejate, distribuţia lor şi obiectivele de
management ale acestora sunt vitale, dar este la fel de important de cunoscut starea reală în
care se găseşte o anumită arie protejată şi, mai ales, cât este de eficient managementul ariei
protejate.

6.3.1. Arii de interes naţional

La nivel european, România deţine cel mai diversificat şi valoros patrimoniu natural;
suprafaţa ariilor naturale protejate de interes naţional, raportată la suprafaţa ţării, este de 7%, iar
suprafaţa totală a siturilor Natura 2000, raportată la suprafaţa ţării, este de 17,84%.
Suprafaţa totală a ariilor naturale protejate din România este de aproximativ 20% din
suprafaţa României.
În ţara noastră există mai multe categorii de arii protejate, care se diferenţiază în
principal în funcţie de regimul de ocrotire, conservare şi utilizare. Acestea sunt:
rezervaţii ştiinţifice;
parcuri naţionale;
monumente ale naturii;
rezervaţii naturale;
parcuri naturale;
rezervaţii ale biosferei;
zone umede de importanţă internaţională;
situri naturale ale patrimoniului universal;
arii speciale de conservare;
arii de protecţie specială avifaunistică;
situri de importanţă comunitară;
geoparcul.
Conform O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea
habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare,
categoriile şi numărul de arii naturale protejate, care compun reţeaua naţională de arii
protejate sunt următoarele:
rezervaţii ştiinţifice – 77;
parcuri naţionale – 13;
monumente ale naturii – 230;
rezervaţii naturale – 661;
parcuri naturale – 15 (cu Delta Dunării);
rezervaţii ale biosferei – 3;
zone umede de importanţă internaţională – 5;
arii de protecţie specială avifaunistică – 108;
situri de importanţă comunitară – 273.
Ariile naturale protejate de interes naţional sunt declarate în baza: Legii nr. 5/2000
privind amenajarea teritoriului naţional, secţiunea III, zone protejate; H.G. nr. 2.151/2004

173
privind instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone; H.G. nr. 1.581/2005 privind
instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone; H.G. nr. 1.143/2007 privind
instituirea de noi arii naturale protejate.
În România există 28 de parcuri naţionale şi naturale (Fig. 6.3.1.): 13 parcuri
naţionale (tabel 6.3.1.) şi 15 parcuri naturale – cu Delta Dunării (tabel 6.3.2.). Aceste parcuri
se încadrează, conform clasificării IUCN, în categoriile II respectiv V.
Parcul naţional reprezintă o arie naturală protejată administrată, în special, pentru
protecţia ecosistemelor şi pentru recreere, iar parcul natural se constituie, în special, pentru
conservarea peisajului.

Tabel 6.3.1. Parcuri Naturale în România, în anul 2009

Nr.crt. Denumirea parcului natural Judeţul Suprafaţa (ha)
1 Apuseni Alba, Bihor, Cluj 76.022,34
2 Porţile deFier Caraş Severin, Mehedinţi 128.196,22
3 Grădiştea Muncelului - Cioclovina Hunedoara 38.116,34
4 Bucegi Argeş, Braşov, Dâmboviţa 32.597,8
5 Balta Mică a Brăilei Brăila 20.460,12
6 Vânători Neamţ Neamţ 30.840,87
7 Lunca Mureşului Arad, Timiş 17.428
8 Lunca Joasă a Prutului Inferior Galaţi 1.169,45
9 Comana Giurgiu 24.962,86
10 Geoparcul Dinozaurilor Ţara Haţegului Hunedoara 100.486,72
11 Munţii Maramureşului Maramureş 133.418,96
12 Geoparcul Platoul Mehedinţi Mehedinţi 106.491,61
13 Putna - Vrancea Vrancea 38.190,01
14 Defileul Mureşului Superior Mureş 9.156
15 Delta Dunării Constanţa, Tulcea 58.000
Suprafaţa totală 1.337.537,3

Tabel 6.3.2. Parcuri Naţionale în România, în anul 2009

Nr.crt. Denumirea parcului naţional Judeţul Suprafaţa (ha)
1 Domogled - Valea Cernei Caraş Severin, Mehedinţi, Gorj 61.190,.03
2 Semenic - Cheile Caraşului Caraş Severin 36.219,39
3 Cheile Nerei - Beuşniţa Caraş Severin 36.706,99
4 Retezat Hunedoara 38.117,06
5 Piatra Craiului Argeş, Braşov 14.781,33
6 Cozia Vâlcea 16.720,65
7 Cheile Bicazului - Hăşmaş Harghita, Neamţ 6.933,23
8 Ceahlău Neamţ 7.739,05
9 Călimani Bistriţa - Năsăud, Harghita, Mureş, 23.915,37
Suceava
10 Rodna Bistriţa - Năsăud, Maramureş, 47.207
Suceava
11 Munţii Măcinului Tulcea 11.114,15
12 Buila - Vânturariţa Vâlcea 4.490,5
13 Defileul Jiului Gorj, Hunedoara 13.782
Suprafaţa totală 318.917

174
 Figura 6.3.1. Distribuţia parcurilor naţionale şi naturale din România, în anul 2009

6.3.2. Arii de interes internaţional

Pentru ţara noastră, au fost declarate la nivel internaţional, trei Rezervaţii ale Biosferei –
Delta Dunării (1991), Retezat (1979), Pietrosul Rodnei (1979) şi 5 situri Ramsar – Delta Dunării
(1991), Insula Mică a Brăilei (2001), Lunca Mureşului (2006), Complexul Piscicol Dumbrăviţa
(2006), Lacul Techirghiol (2006).

Rezervaţii ale biosferei.

Din reţeaua naţională de arii naturale protejate, Rezervaţia Deltei Dunării se distinge,
atât ca suprafaţă, cât şi ca nivel al diversităţii biologice, având triplu statut internaţional:
Rezervaţie a Biosferei, Sit Ramsar (zonă umedă de importanţă internaţională), Sit al
Patrimoniului Mondial Natural şi Cultural. Conceptul şi denumirea de „Rezervaţie a Biosferei” au
fost promovate cu peste 25 de ani în urmă (1971), prin Programul „Omul şi Biosfera” (MAB),
sub auspiciile UNESCO. Prin acest concept s-a avut în vedere conservarea unor zone naturale
caracteristice, ecosisteme reprezentative capabile de menţinere şi extindere a unor specii de
plante şi animale pe cale de dispariţie sau în pericol.
Delta Dunării propriu-zisă este cea mai mare componentă a rezervaţiei şi are o
suprafaţă totală de circa 4.178 km2, din care, cea mai mare parte se găseşte pe teritoriul
României (circa 82%), restul (circa 18%), fiind situată pe partea stângă a braţului Chilia,
inclusiv delta secundară a acestuia, în Ucraina.
Conform statutului de organizare a rezervaţiei, se delimitează trei categorii de zone
caracteristice:
zone cu regim de protecţie integrală (au fost delimitate 18 zone naturale, a căror
suprafaţă totală este de circa 50.600 ha, care reprezintă 8,7% din suprafaţa totală a
rezervaţiei);
zone tampon (cu o suprafaţă totală de circa 223.000 ha, care reprezintă 38,4% din
suprafaţa totală a rezervaţiei);

175
 zone economice sau zone de tranziţie (cu o suprafaţă de circa 306.100 ha, care
reprezintă 52,9% din suprafaţa rezervaţiei); în această categorie sunt incluse şi
zonele degradate de impactul antropic, destinate reconstrucţiei ecologice (circa
11.425 ha – 2%).
Pe teritoriul rezervaţiei există o mare varietate de specii de floră şi faună sălbatică,
cu importanţă economică şi socială, fiind un adevărat muzeu al biodiversităţii, cu 30 tipuri de
ecosisteme, 5.137 specii, dintre care, 1.689 specii de floră şi 3.448 specii de faună. Din
rândul acestora, unele specii sunt protejate prin Convenţia de la Berna. Delta Dunării este
un adevărat paradis pentru păsări, fiind un loc de popas natural pentru păsările migratoare,
unele dintre ele fiind specii rare, ameninţate cu dispariţia în alte zone ale lumii: pelicanul
creţ, barza albă, egreta mare, egreta mică, gâsca cu gât roşu, cormoranul mic.
Pelicanul comun este pasărea cea mai reprezentativă din zona Deltei Dunării, el fiind
răsfăţatul acestui paradis al păsărilor.

Parcul Naţional Retezat, fiind şi Rezervaţie a Biosferei, inclus în reţeaua internaţională

a rezervaţiilor biosferei de către Comitetul UNESCO „Omul şi Biosfera” (1979) este localizat în
partea vestică a României (este cel mai vechi parc naţional din România, fiind astfel declarat
prin lege în anul 1935). Acest parc este destinat conservării frumuseţilor acestor munţi şi a
florei endemice de aici. Altitudinile variază între 794 m şi 2.509 m. Inima rezervaţiei este circul
glaciar al Bucurei, unde s-a înfiinţat, în 1955, o zona ştiinţifică (rezervaţie integrală), în care
păşunatul, pescuitul, vânătoarea şi exploatarea forestieră sunt interzise.
Parcul Retezat este renumit prin diversitatea floristică, adăpostind aproape 1.190 specii
de plante superioare din cele peste 3.450 cunoscute în România. Fauna este reprezentată de
cerb, căprioară, capra neagră, marmota, mistreţul, ursul, jderul, pisica sălbatică, cocoşul de
munte, ierunca, vulturul sur, acvila de munte.
În arealele calcaroase se întâlneşte vipera. Păstrăvii populează lacurile şi râurile. În
parc se fac cercetări asupra florei, vegetaţiei, faunei agropastorale şi cinegetice.

Parcul Naţional Munţii Rodnei reprezintă cea mai mare arie protejată localizată în
grupul nordic al Carpaţilor Orientali, acoperind o suprafaţă de peste 46.399 hectare, dintre care
900 de hectare au fost declarate, în 1979, ca Rezervaţie a Biosferei, în cadrul programului
UNESCO-MAB.
Rezervaţia a fost înfiinţată în anul 1932 – la început fiind protejat numai golul de
munte din jurul Vârfului Pietrosu (183 ha). Mai târziu, suprafaţa rezervaţiei a fost extinsă
ajungând la 3.300 ha. În prezent, Rezervaţia Biosferei are o suprafaţă de 44.000 ha, dintre
care, cu suprafaţa de 8.200 ha, este zonă de protecţie integrală, cu suprafaţa de 11.800 ha
este zonă tampon şi cu suprafaţa de 24.000 ha, este zonă de tranziţie. În ce priveşte baza
legală actuală, Rezervaţia Biosferei se suprapune pe aceeaşi suprafaţă cu Parcul Naţional
Munţii Rodnei, care are 46.399 ha.

176
 Figura 6.3.2. Parcul Naţional Munţii Rodnei

Situri Ramsar

Zonele umede au fost definite ca fiind întinderile de bălţi, mlaştini, ape naturale sau
artificiale, permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce sau
sărată, inclusiv întinderi de apă marină a căror adâncime la reflux nu depăşeşte şase metri.
Data de 2 februarie a fost stabilită ca Zi Mondială a Zonelor Umede prin semnarea la
Ramsar, în Iran, în 1971, a Convenţiei asupra zonelor umede de importanţă internaţională,
în special ca habitat al păsărilor acvatice.
La nivelul anului 2008, România deţine 5 situri Ramsar: Delta Dunării, Insula Mică a
Brăilei, Lunca Mureşului, Complexul Piscicol Dumbrăviţa, Lacul Techirghiol.
Insula Mică a Brăilei este o rezervaţie complexă, situată în vestul şi sud - vestul
Bălţii Brăilei, între Dunăre la vest şi braţul Valciu la est, fiind parte integrantă a Sistemului
Dunării Inferioare. Acest sit este un complex regional de sisteme ecologice ce include: două
ecoregiuni, 16 tipuri majore de componente (complexe locale), cel puţin 67 tipuri de ecosisteme
şi 35 compartimente abiotice şi module trofodinamice în structura ecosistemelor, ce asigură
menţinerea a peste 1.688 specii de plante şi 3.735 specii de animale.
Parcul integrează toate cele 10 ostroave situate între braţele Dunării: Vărsătura, Popa,
Crăcănel (Chiciul), Orbul, Calia (Lupului), Fundu Mare, Arapu, precum şi braţele adiacente ale
Dunării. Se poate spune că este o deltă interioară pe traseul inferior al Dunării de Jos.
Conform legislaţiei în vigoare, această arie protejată (Insula Mică a Brăilei) este
menţionată cu o suprafaţă de 17.529 ha. Conform ultimelor evaluări realizate prin proiectul
LIFE 99 NAT/RO/006400, suprafaţa Parcului Natural Balta Mică a Brăilei este de 21.074 ha
(inclusiv braţele Dunării), în diverse forme de proprietate. În ciuda modificărilor survenite, atât
în structura sistemelor ecologice integratoare, cât şi la nivelul ei, Balta Mică a Brăilei conservă
importante valori ecologice, fiind o importantă componentă a Sistemului Dunării Inferioare,
situată în amonte de Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.

177
 Este singura zonă rămasă în regim hidrologic natural (zonă inundabilă), după
îndiguirea, în proporţie de circa 75%, a fostei Bălţi a Brăilei şi crearea incintei agricole Insula
Mare a Brăilei.
Datorită atributelor sale, de zonă umedă în regim hidrologic natural, complex de
ecosisteme în diferite stadii succesionale şi zona tampon, Balta Mică a Brăilei reprezintă un
sistem de referinţă a fostei delte interioare şi baza pentru reconstrucţia ecologică în Sistemul
Dunării Inferioare. Din suprafaţa totală, circa 53,6% o ocupă pădurile aluviale, 6% păşunile,
12,84% zonele umede şi 27,5% lacurile (iezere, bălţi).
Această zonă este bine cunoscută pentru importanţa ei ornitologică, deoarece se
situează pe cel mai important culoar de migraţie a păsărilor din bazinul inferior al Dunării de
Jos, la jumătatea rutelor de migraţie, între locurile de cuibărit din nordul Europei şi refugiile
de iernat din Africa. Au fost observate un mare număr de păsări, dintre care 169 specii
protejate pe plan internaţional, prin Convenţiile de la Berna, Bonn şi Ramsar, acestea
reprezentând jumătate din speciile de păsări migratoare caracteristice României. Pentru că o
mare parte dintre acestea sunt păsări acvatice, în anul 2001 Balta Mică a fost declarată sit
Ramsar (poziţia 1.074 pe lista Ramsar), al doilea după Delta Dunării.
Lunca Mureşului, cu o suprafaţă de 17.166 ha, situată în vestul ţării, pe teritoriile
judeţelor Arad şi Timiş reprezintă un ecosistem tipic de zonă umedă de mare diversitate, cu
ape curgătoare şi stătătoare, cu păduri (stejar pedunculat, frasin), galerii de salcii şi plopi,
zăvoaie şi şleauri de câmpie. Există suprafeţe unde se întâlnesc plante erbacee rare sau pe
cale de dispariţie (pleviţa), un numar destul de mare facând parte din „Lista roşie a plantelor
superioare din România" ca specii vulnerabile: forfecuţa balsii, inariţa, chiminul porcului,
stupinisa, ştevia de baltă, cornaci. Ihtiofauna se caracterizeaza printr-o mare diversitate;
numai aici, pe Mureş, există cosacul cu bot, morunaşul, caracuda, somnul pitic, fusarul
mare. Toate cele 6 specii de reptile şi 9 specii de amfibieni, identificate până acum, sunt
specii protejate, inclusiv pe plan internaţional. Un numar de peste 200 de specii de păsări îşi
află în Parcul Natural Lunca Mureşului loc de cuibărit şi de pasaj, aproape toate fiind
cuprinse în anexele Convenţiei de la Berna ca specii ocrotite; acvila ţipătoare mică,
cormoran mare, stârc de noapte, precum şi efective mari de stârci cenuşii, pescăruşi
râzători, stârcul şi corcodelul mic, prigorii, cea mai mare colonie de lăstuni de mal de pe
întregul curs al râului. Dintre mamifere se remarca vidra, dar şi un numar mare de cerb
carpatin, lopatar, căprior, mistreţ.
Lacul Techirghiol, cu o suprafaţă de 1.462 ha, situat pe teritoriul judetului
Constanţa, a fost declarat, la sfârşitul lunii martie 2006, sit Ramsar, fiind inclus pe Lista
zonelor umede de importanţă internaţională, în special ca habitat al păsărilor de apă.
Lacul Techirghiol reprezintă o locaţie prioritară pentru conservarea a două specii
ameninţate la nivel global (Branta ruficollis şi Oxyura leucocephala), precum şi a altor specii
europene. În timpul iernii, lacul este utilizat ca loc principal de cuibărit de către Branta
ruficollis, deoarece apa nu îngheaţă. Numărul maxim de gâşte numărate pe Lacul
Techirghiol, în luna ianuarie 2009, a fost de 27.000 de exemplare (31% din populaţia la nivel
mondial). În medie, 11.800 de exemplare de astfel de păsări (13,4% din populaţia la nivel
mondial) sunt prezente doar în această locaţie în luna ianuarie, când populaţia de gâşte se
concentrează aici. De asemenea, lacul reprezintă şi o zonă importantă de staţionare a
speciilor migratoare în drumul lor din Rusia către Africa.
Complexul piscicol Dumbrăviţa, cu o suprafaţă de 414 ha, situat pe teritoriul
judeţului Braşov, a fost declarat sit Ramsar, în data de 2 februarie 2006.
Importanţa acestui sit constă în speciile şi populaţiile de păsări sălbatice care se
întâlnesc aici pe parcursul anului, dar şi în peisajele mirifice ce amintesc de un colţ al Deltei
Dunării. Zona a fost denumită pe bună dreptate „Delta Braşovului” sau „Delta dintre munţi”.
Scopul declarării sale ca arie protejată a fost în primul rând bogăţia speciilor de păsări, însă
s-a ţinut cont şi de alte componente de mediu, precum flora, alte specii de animale, existenţa
unor habitate importante etc.
Această arie naturală protejată se compune din două sectoare principale, care se
află în prelungire, respectiv un lac de acumulare şi un complex de eleştee piscicole. Aşadar,

178
originea sitului este în mare parte antropică, păstrându-se însă şi elemente ale
ecosistemelor naturale existente înaintea intervenţiilor antropice.
Lacul şi eleşteele Dumbrăviţa sunt aşezate între partea centrală a Depresiunii Bârsei,
în lunca Homorodului Perşanilor (Hamaradia) şi au o orientare relativă est-vest.
Administrativ, zona aparţine comunei Dumbrăviţa, judeţul Braşov.
Atât fauna nevertebrată, cât şi cea vertebrată sunt bine reprezentate. Dintre
nevertebrate se remarcă prezenţa în număr mare a scoicii de lac (Anodonta cygnea).
Vertebratele cuprind reprezentanţi ai mai multor clase de animale, dintre care cele mai
importante sunt păsările. Dintre speciile de păsări, pentru care zona a fost desemnată ca
arie protejată de interes avifaunistic, fac parte în primul rând acelea care cuibăresc (buhaiul
de baltă, stârcul pitic, stârcul roşu etc). Dintre speciile de pasaj importante sunt: fundacul cu
guşă roşie, fundacul polar, egreta mică, egreta mare etc.
Din punct de vedere al vegetaţiei, doar malul vestic este înconjurat de un „brâu” de
stuf şi papură. În această parte, vegetaţia se întinde sub formă de fâşii, de suprafeţe diferite.
În partea nord vestică a lacului s-a format o mlaştină eutrofă unde trăiesc şi specii rare de
plante, precum: daria (Pedicularis sceptrum-carolinum), trifoiştea (Menyanthes trifoliata),
şapte degete (Comarum palustre), bulbuci (Trolius europaeus) etc.
Dintre cele mai importante tipuri de habitate pentru păsări, fac parte: luciul de apă,
vegetaţia emersă inundată (mai ales stufărişul şi păpurişul), sectoarele de mâl apărute în
perioadele recoltării peştelui (în special toamna), fâneţele umede şi mlaştinile.

6.3.3. Arii de interes comunitar

Reţeaua Ecologică Europeană Natura 2000 oferă numeroase instrumente utile în acest
sens, iar extinderea reţelei prin includerea şi gestionarea ariilor naturale protejate din România,
reprezintă un pas important în direcţia conservării peisajului şi biodiversităţii. Cu alte cuvinte, în
ceea ce priveşte fondul natural, această reţea serveşte, atât intereselor României, cât şi celor
ale Uniunii Europene.
Reţeaua Natura 2000 reprezintă o structură de protejare a naturii, protejare care nu
înseamnă neapărat „limitări şi restricţii”.
Natura 2000 permite, atât conservarea, cât şi dezvoltarea pe mai departe a biodiversităţii
României. Astfel, se observă oportunităţi în numeroase direcţii: de la un turism durabil, la o
combinaţie între activităţile agricole şi alternativele de protejare a naturii.
Înfiinţarea reţelei Natura 2000 reprezintă „fundamentul politicii comunitare de conservare
a naturii”. Toate statele care au aderat în Uniunea Europeană sau care aspiră la statutul de
membru se confruntă cu problematica reţelei Natura 2000 şi cu necesitatea de a adopta
Directiva Păsări – 79/409/EEC şi Directiva Habitate – 92/43/EEC. Fiecare stat membru poate
alege propriile mecanisme pentru a se angaja în acest efort colectiv.
Natura 2000 reprezintă o treaptă de temelie a politicii de conservare a naturii în cadrul
Uniunii Europene.
Reţeaua Natura 2000 este alcătuită din:
SAC-uri (Special Areas for Conservation – Arii Speciale de Conservare) desemnate
pentru: habitate naturale (198 prezentate în Directiva Habitate); specii de floră şi
faună sălbatică (peste 800 prezentate în Directiva Habitate);
SPA-uri (Special Protection Areas – Arii de Protecţie Specială Avifaunistică)
desemnate pentru specii de păsări (aproximativ 200 conform Directivei Păsări).
Directiva privind păsările (79/402/EEC), publicată în aprilie 1979, a fost primul act
legislativ menit să protejeze speciile de păsări şi mediile lor naturale şi prevede stabilirea la nivel
naţional a unor arii de protecţie specială (SPA – Special Protection Areas), iar Directiva privind
habitatele (92/43/EEC), publicată în 1992, solicită selectarea la nivel naţional şi european a
unor arii speciale de conservare (SAC – Special Areas of Conservation).
Ambele Directive au fost transpuse în legislaţie, iar România, ca stat membru, are
obligaţia protejării şi conservării durabile a speciilor şi habitatelor periclitate.

179
 Siturile Natura 2000 trebuie să includă activităţi umane care sunt compatibile cu
scopurile conservării, iar oamenii trebuie să înţeleagă, prin propria lor experienţă, de ce un
anumit sit merită protejat.
Aşadar, obiectivele Natura 2000 sunt:
oprirea declinului biodiversităţii, prin conservarea pe termen lung a celor mai
valoroase specii şi habitate de interes comunitar;
protejarea biodiversităţii Europei;
promovarea activităţilor economice benefice.
Avantajele sunt următoarele:
activităţile economice pot continua într-un sit Natura 2000, cu condiţia evitării
activităţilor care ar putea afecta speciile sau habitatele specifice sitului;
sunt recunoscute şi protejate interesele localnicilor – Natura 2000 nu înseamnă
scoaterea din uz a terenurilor, ci păstrarea practicilor tradiţionale agro-pastorale şi
silvice care nu dăunează patrimoniului existent;
dezvoltarea turismului şi agro-turismului, etichetarea de produse naturale locale ce
pot deveni mărci recunoscute, preferate în locul preparatelor artificiale;
proprietarii de terenuri din siturile Natura 2000 vor fi scutiţi de plata impozitului;
posibilitatea de a atrage fonduri europene; locuri de muncă;
relaxarea şi petrecerea timpului liber;
promovarea tezaurului natural şi cultural;
statutul de sit Natura 2000 înseamnă un câştig de imagine şi recunoaştere
europeană, ceea ce reprezintă un motiv de mândrie pentru localnici;
se creează un lanţ al locurilor din Europa cu o natură ce merită păstrată în bună
stare, pentru că are multe de oferit şi generaţiilor viitoare.
Pentru declararea unui sit „Natura 2000”, se ţine seama de caracteristicile naturale
ale sitului, de interesele economice, culturale şi sociale, fiind permise acţivităţi economice
care vin în sprijinul dezvoltării durabile şi nu afectează starea de conservare favorabilă a
sitului respectiv. Selectarea unei zone „Natura 2000” înseamnă recunoaşterea importanţei
zonei la nivel european, este o sursă de mândrie pentru localnici, dar le poate oferi şi
oportunităţi economice semnificative.
Între ţările membre şi candidate la Uniunea Europeană, România deţine cea mai
mare diversitate biogeografică, contribuţia ei la realizarea Reţelei „Natura 2000” fiind foarte
importantă.
Potenţialele situri „Natura 2000” sunt selectate după o evaluare ştiinţifică la nivel
naţional. Propunerile de desemnare au fost înaintate Uniunii Europene pentru aprobare în
anul 2007.
România deţine 273 Situri de Importanţă Comunitară şi 108 Situri de Protecţie
Specială Avifaunistică, declarate prin Ordinul de Ministru nr. 1.964/2007 privind instituirea
regimului de arie naturala protejată a siturilor de importanţă comunitară, ca parte integrantă
a reţelei ecologice europene Natura 2000 în România şi prin Hotărârea Guvernului nr.
1.284/2007 privind declararea ariilor de protecţie specială avifaunistică ca parte integrantă a
reţelei ecologice europene Natura 2000 în România.
În cursul anului 2008 s-a raportat îndeplinirea obligaţiilor rezultate în urma acordării
calificativelor insuficient minor în cadrul Seminariilor Biogeografice pentru toate regiunile
biogeografice terestre din Romania.
Baza de date aferentă a fost încărcată pe site-ul de raportare al Agenţiei Europene
de Mediu în cursul anului 2009.

180
 Figura 6.3.3. Situl de importanţă comunitară Trascău şi Aria de protecţie specială
avifaunistică Munţii Trascăului

Distribuţia siturilor de importanţă comunitară şi a siturilor de protecţie specială

avifaunistică, în România, în 2009, este reprezentată în Fig. 6.3.4. şi 6.3.5.

Figura 6.3.4. Distribuţia Siturilor de Importanţă Comunitară, în anul 2009

181
 Figura 6.3.5. Distribuţia Ariilor de Protecţie Specială Avifaunistică, în anul 2009

Suprafaţa totală a siturilor Natura 2000, în România, reprezintă 17,84% din suprafaţa
ţării (Fig. 6.3.6.). SCI-urile reprezintă 13,21 % din suprafaţa ţării, iar SPA-urile reprezintă
11,89% din suprafaţa ţării.

Figura 6.3.6. Suprafaţa siturilor Natura 2000, raportată la suprafaţa României, în anul
2009

Suprafaţa totala a Siturilor Natura 2000 Suprafaţa României

Natura 2000 este soluţia prin care Europa se străduieşte să îşi păstreze natura în
toată diversitatea ei actuală şi să promoveze activităţi economice care nu dăunează
biodiversităţii.
Am putea spune că Natura 2000 încearcă să împace două nevoi ale oamenilor,
ambele vitale: nevoia de a-şi asigura un confort financiar şi nevoia de a păstra natura vie.

182
 6.4. MEDIUL MARIN ŞI COSTIER

6.4.1. Introducere

Mările şi oceanele lumii sunt supuse, în continuare, unei puternice presiuni antropice
amplificate în ultima perioadă de efectul schimbărilor climatice, cu consecinţe geopolitice
imense în special pe termen lung.
Efectul acestei presiuni se resimte sub forma următoarelor principale ameninţări:
poluare, degradarea habitatelor, reducerea biodensităţii, supra-exploatarea resurselor,
eroziune costieră, transferul de specii etc. Caracterul de mare semiînchisă, un bazin
hidrografic uriaş, precum şi particularităţile sale hidrobiologice unice, fac din Marea Neagră
un ecosistem extrem de sensibil şi expus la aceste ameninţări.
În contextul unor importante restructurări şi reaşezări, după 1990, ale sistemului
economic şi social din ţările bazinului de recepţie a Mării Negre, au fost înregistrate
schimbări dinamice în componentele ecosistemului marin caracterizat prin uşoare, dar
continue, îmbunătăţiri ale parametrilor fizici şi chimici.
În acelaşi timp şi indicatorii biologici au cunoscut ameliorări, chiar dacă uneori
asimetrice la nivel structural, funcţional şi de productivitate şi se manifestă tendinţe spre noi
stări de echilibru la nivelul biodiversităţii şi resurselor vii marine.
Pe acest fundal, se remarcă o creştere pronunţată a frecvenţei şi amplitudinii
fenomenelor extreme, cauzate de schimbările climatice a căror efect, în multe cazuri, este
amplificat de impactul intervenţiilor umane în mediul marin şi costier.
Totodată, presiunile asupra utilizării terenurilor, asupra cadrului natural şi habitatelor
valoroase se confruntă cu nivele fără precedent în anumite sectoare ale zonei costiere
româneşti.
Prezentată sugestiv, starea actuală a ecosistemului marin poate fi asimilată cu o
stare de convalescenţă în care echilibrul este încă fragil, iar orice altă intervenţie adversă
majoră poate conduce la efecte dezastruoase.
În data de 9 februarie 2009 a fost emisă Decizia Curţii Internaţionale de Justiţie
(Haga) privind partajul delimitării maritime a Mării Negre. În conformitate cu coordonatele de
delimitare la graniţa dintre Rusia şi Ucraina din acest document, zona economică exclusivă
a României la Marea Neagră este de cca 29.700 km2

6.4.2. Starea ecosistemului şi resurselor vii. Situaţia speciilor

periclitate

6.4.2.1. Starea litoralului şi a zonei costiere

6.4.2.1.1. Procese costiere

Evaluarea magnitudinii proceselor costiere (eroziune/echilibru-dinamic/acreţiune) s-a

făcut printr-o grupare statistică a acestora, pentru sectoarele cu plajă, prin gruparea
acestora în 7 clase (intervalul clasei fiind de 5 m).
Ponderea proceselor costiere din zona Năvodari – Vama Veche (Fig. 6.4.1.),
exprimată în procente, s-a calculat la numărul de măsurători efectuate în perioada de
primăvară 2007 şi 2009, iar raportul eroziune/acreţiune, ca indicator de stare a mediului
costier, s-a calculat pe o lungime de 11.800 m din plajele turistice, din sectorul sudic al
litoralului românesc şi are valoarea de 3.24.
Pentru întreaga zonă studiată Năvodari – Vama Veche, procesele costiere de pe
plajele turistice au avut 18% acreţiune, 64% eroziune şi 18% stabilitate dinamică.

183
 Figura 6.4.1. Ponderea proceselor costiere pe sectorul de ţărm cu plaje Năvodari –
Vama Veche, pentru perioada 2007 - 2009

18%

18%
64%

Eroziune Acreţiune Stabilitate dinamică

Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

6.4.2.1.2. Nivelul mării

Nivelul mării, ca indicator de stare a zonei costiere, a prezentat, în anul 2008, trei
perioade de abatere de la media multianuală (Fig. 6.4.2.). Abaterile s-au înregistrat în primul
semestru al anului 2008 şi au fost alternative. Media anuală a fost cu numai 1,3 cm peste
media multianuală 1933 - 2007, indicând un an normal din punctul de vedere al evoluţiei
acestui parametru.
Nivelul mării, ca indicator de stare a zonei costiere, a prezentat în anul 2009 o
abatere constant pozitivă de la media multianuală pe durata întregului an (Fig. 6.4.2.).
Abaterea maximă a fost de + 19,1 cm în decembrie, cu numai 4,1 cm sub media lunară
maximă pentru această lună (36,1 cm în 2002). Media anuală a fost cu + 7,2 cm mai mare
decât media multianuală 1933 - 2008.

Figura nr. 6.4.2. Oscilaţiile nivelului Mării Negre la litoralul românesc, în anul 2009
cm 50.0

40.0

30.0

20.0

10.0

0.0
Ian Febr Mart Mai Iun Iul Aug Sept Oct Nov Dec

-10.0
Medie 1933-2008
Medii lunare 2009
-20.0 Medii lunare maxime (1933-2008)
Medii lunare minime (1933-2008)

-30.0

Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

184
 6.4.2.2. Starea ecosistemului marin

6.4.2.2.1. Indicatori fizico-chimici

Analiza indicatorilor fizico-chimici utilizaţi în monitoringul calităţii apelor tranzitorii,

costiere şi marine din zona litoralului românesc al Mării Negre, în anul 2009, se bazează pe
un număr de 104 probe de suprafaţă colectate dintr-o reţea alcătuită din 44 de staţii
localizate între Sulina şi Vama Veche. Au fost analizaţi indicatorii generali şi cei de stare
care caracterizează nivelul eutrofizării şi anume: transparenţa, temperatura, pH-ul,
salinitatea, oxigenul dizolvat, nutrienţii anorganici şi clorofila a.

Indicatori generali
Transparenţa apei a oscilat între 0,6 - 10,0 m. Maxima a fost înregistrată în luna
iulie, în apele marine, staţia Est Constanţa 5 m, iar minima în apele tranzitorii, la Sulina 10
m, în luna septembrie. În toate corpurile de apă, valorile minime se situează sub 2 m,
valoarea admisă atât pentru starea ecologică cât şi pentru zona de impact a activităţii
antropice.
Temperatura apei, în intervalul februarie - septembrie 2009, a înregistrat de-a lungul
întregului litoral românesc valori cuprinse intre 3,4oC şi 27,6oC. Valorile minime aparţin lunii
februarie, iar cele maxime lunii iulie, indiferent de tipul corpului de apă analizat, în
concordanţă cu temperatura aerului
pH-ul apelor costiere din zona Constanţa (staţia Cazino Mamaia 0 m), în anul 2009,
a înregistrat valori medii lunare cuprinse între 8,29 şi 8,50 unităţi de pH, cu o medie de 8,40
şi deviaţia standard cu valoarea 0,06. În anul 2009, valorile medii lunare ale pH-ului au
crescut, tendinţă care nu reflectă acidifierea apelor din zona costieră.
Salinitatea corpurilor de apă din zona litoralului românesc a înregistrat valori
cuprinse între 0,12 - 19,11‰. Valoarea maximă se regăseşte în zona apelor costiere, în
staţia Costineşti 5 m în luna septembrie, iar minima în zona apelor tranzitorii, staţiile Sulina
amonte şi Sulina aval, în luna iulie. În intervalul februarie - mai 2009 valorile medii lunare ale
salinităţii în zona costieră, la Constanţa, au scăzut până la minima medie lunară de 11,40‰
din luna aprilie 2009, în conformitate cu debitele medii lunare ale Dunării care au atins
valoarea maximă în aceeaşi perioadă.
Oxigenul dizolvat în apele de la litoralul românesc, a variat între 213 µM, la
Constanţa Sud 5 m în luna septembrie, şi 517,2 la Constanţa Sud 20 m în luna iulie. Valorile
saturaţiei în oxigen ale apelor tranzitorii, costiere şi marine de la litoralul românesc s-au
menţinut între 82,1% - 217,3%, ambele extreme aparţinând apelor costiere. Apele de
suprafaţă din zona studiată sunt bine oxigenate, având în vedere că toate valorile
determinate în anul 2009 depăşesc valoarea recomandată (80%) de Ordinul 161/2006 -
„Normativul privind clasificarea calităţii apelor de suprafaţă în vederea stabilirii stării
ecologice a corpurilor de apă”, atât pentru starea ecologică, cât şi pentru zona de impact a
activităţii antropice.
Indicatori de eutrofizare
Concentraţiile azotaţilor (NO3)- au înregistrat, în anul 2009, valori cuprinse în
intervalul 0,37 - 20,92 µM, ambele extreme aparţinând apelor costiere. Pentru cele trei
corpuri de apă, valoarea maximă din staţia Constanţa Sud 5 m este o valoare accidentală,
ca urmare a prezenţei în zonă a staţiei de epurare Constanţa Sud. Cu excepţia sezonului
cald, în care valorile azotaţilor scad urmare a consumului biologic şi sedimentării,
concentraţiile medii lunare ale azotaţilor sunt în concordanţă cu debitul mediu lunar al
Dunării (km3/lună) măsurat la Isaccea.
Azotiţii (NO2)-, forme intermediare din procesele redox în care sunt implicate speciile
anorganice ale azotului, au prezentat concentraţii în intervalul 0,02 µM (sub limita de
detecţie) – 2,51 µM. Datorită valorilor mai ridicate din zona apelor tranzitorii se evidenţiează
diferenţa între valorile concentraţiilor azotiţilor pentru cele trei corpuri de apă.
Concentraţiile amoniului (NH4)+ au înregistrat valori cuprinse în domeniul 0,19 - 27,4
µM cu excepţia staţiei Constanţa Sud 5 m în care s-au determinat valori foarte ridicate, atât

185
în luna iulie (136,08 µM), cât şi în luna septembrie (132,60 µM). Deşi valorile medii lunare
ale concentraţiilor amoniului din anul 2009 se încadrează în domeniul specific perioadei
1980 - 2008, analiza statistică a datelor pe termen lung, efectuată pentru staţia Cazino
Mamaia 0 m evidenţiează diferenţa semnificativă între valorile medii lunare multianuale ale
concentraţiei amoniului din perioada 1980 - 2008 şi valorile medii lunare în general mai
scăzute din anul 2009.
Concentraţiile fosfaţilor (PO4)3- au înregistrat, în anul 2009, valori cuprinse în
intervalul „nedetectabil” – 10,44 µM, ambele extreme aparţinând apelor costiere. Nivelurile
actuale ale concentraţiilor fosfaţilor din apele costiere, zona Constanţa, sunt comparabile cu
valorile medii multianuale ale intervalului 1960 - 1970, perioadă de referinţă pentru calitatea
bună a apelor din mediul marin.
Silicaţii, (SiO4)4- au prezentat concentraţii cuprinse în intervalul 0,4 - 97,6 µM. Deşi
valorile medii lunare ale concentraţiilor silicaţilor din anul 2009 se încadrează în domeniul
specific perioadei 1959 - 2008, analiza statistică a datelor pe termen lung, efectuată pentru
staţia Cazino Mamaia 0 m arată o diferenţă extrem de semnificativă între valorile medii
lunare multianuale ale concentraţiei silicaţilor din perioada 1959 - 2008 şi valorile medii
lunare din anul 2009, datorită valorilor medii situate în general sub mediile multianuale
(minima – 6,5 µM aparţine lunii mai).
Clorofila a este unul dintre parametrii biochimici cei mai frecvent determinati, fiind un
indicator al biomasei vegetale şi al productivităţii primare. Conţinutul de clorofilă a,
determinat la Constanţa în zona ţărmului, a variat între 0,87 - 50,63 μg/l. Valorile medii
lunare ale concentraţiei clorofilei a s-au situat între 1,51 - 13,02 µg/l, cea mai mare valoare
înregistrându-se în luna aprilie, ca urmare a valorii maxime determinate la începutul acestei
luni (50,63 μg/l), probabil ca rezultat al unei înfloriri algale de mare amploare, dar de foarte
scurtă durată. De asemenea valori ridicate ale concentraţiei medii lunare, peste media
anuală (5,56 µg/l), s-au determinat în lunile februarie (8,61 µg/l), respectiv mai (9,13 µg/l), ca
urmare a înfloririi diatomeelor în aceaste perioade ale anului. (Fig. 6.4.3.).

Figura 6.4.3. Variaţia sezonieră a conţinutului mediu lunar de clorofilă a în zona

ţărmului, la Constanţa, în 2009

C lo ro fila a - 2009
14.00
12.00
10.00
c hl a , μg /l

8.00
6.00
4.00
2.00
0.00
Ian F eb Mar A pr Mai Iun Iul A ug S ep O c t Nov Dec

Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

În anul 2009, conţinutul mediu anual al clorofilei a în apele de ţărm a înregistrat o

valoare uşor mai ridicată faţă de anul 2008 (5,56 µg/l în 2009, faţă de 4,55 µg/l în 2008), dar
sub media anuală determinată în perioada 2001 - 2009 (5,92 µg/l) (Fig. 6.4.4.), confirmând
tendinţa de refacere a stării ecologice a ecosistemului costier din apele româneşti ale Mării
Negre înregistrată în ultimii ani.

186
 Figura 6.4.4. Variaţia mediei anuale a conţinutului clorofilei a în zona ţărmului, la
Constanţa, în perioada 2001 - 2009

C lo ro fila a 2001 - 2009

10
9
8
7
c hl a , μg /l

6
5
4
3
2
1
0
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

Fitoplanctonul
Dominanţa, în ceea ce priveşte diversitatea specifică, aparţine grupării
Bacillariophyta care constituie 38% din totalul speciilor identificate, urmate de grupurile
Dinoflagellata cu 25% şi Chlorophyta cu 18%. Speciile marine şi marine-salmastricole
reprezintă 61% din totalul speciilor, iar cele dulcicole şi dulcicole-salmastricole 39%. La fel
ca în anul precedent, speciile de nondiatomee continuă să depăşească numeric pe cele de
diatomee, care reprezintă doar 38% din totalul speciilor.
Diatomeele au dominat, atât în structura calitativă, cât şi în cea cantitativă a
fitoplantonului, principalele specii fiind Nitzschia delicatissima, Cerataulina pelagica,
Chaetoceros socialis, Skeletonema costatum, Chaetoceros curvisetus, Cyclotella caspia,
acestora adăugându-se şi euglenofitul Eutreptia lanowii.
Înfloririle algale au înregistrat o tendinţă de scădere, atât ca număr, cât şi ca
amploare, tendinţă care se menţine constantă în ultimii ani. Astfel, un număr de 6 specii au
avut dezvoltări de peste un milion de celule la litru, comparativ cu 10 specii în anul 2008.
Dintre speciile care au înregistrat cantităţi semnificative, se remarcă diatomeul Nitzschia
delicatissima cu o densitate maximă de 15.528x103 celule la litru în luna mai, în dreptul
localităţii Gura Portiţei, judeţul Tulcea.
Din analiza datelor acumulate, în perioada februarie - iunie 2009, pentru
zooplancton, rezultă o dominanţă a componentei trofice, singura lună în care zooplanctonul
netrofic a înregistrat valori mai ridicate decât cel trofic fiind iunie.
Structura calitativă a zooplanctonului începe să prezinte semne de îmbunătăţire în
toate sezoanele, existînd o distribuţie uniformă a abundenţei celor 24 de taxoni identificaţi în
această perioadă.
Specii rare în deceniile trecute, precum copepodul Centropages ponticus şi
cladocerele Penilia avirostris, Evadne spinifera şi Pseudevadne tergestine, încep să
înregistreze adundenţe tot mai ridicate (maximul 19.156 indivizi/m3 a fost înregistrat de
Penilia avirostris în iulie).
Din cele cinci specii zooplanctonice din Cartea Rosie a Mării Negre (Pontella
mediterranea, Anomalocera patersoni, Labidocera brunescens, Centropages ponticus şi
Oithona nana), doar două specii, Centropages ponticus şi Pontella mediterranea, au fost
semnalate în 2009.
Abundenţa zooplanctonului trofic înregistrată în anul 2009 se înscrie în tendinţa de
evoluţie pozitivă care a fost surprinsă la nivelul zooplanctonului în ultimii ani.

187
 Fitobentosul
În 2009, prelevarea probelor de macroalge s-a realizat în intervalul iulie - septembrie,
în perimetrul cuprins între Năvodari şi Vama Veche, şi s-a identificat un număr de 12 specii
macroalgale: 6 specii aparţinând încrengăturii Chlorophyta, 4 reprezentanţi ai încrengăturii
Rhodophyta, o specie de algă brună (Cystoseira barbata) şi o fanerogamă marină (Zostera
noltii).
Ca şi în anii anteriori, se observă o dominanţă clară a algelor verzi, urmate de algele
roşii, având drept reprezentanţi o serie de specii oportuniste capabile de a dezvolta biomase
umede apreciabile la adâncimi cuprinse între 0 şi 5 m. Algele brune sunt slab reprezentate,
singura reprezentantă a încrengăturii Phaeophyta întâlnită în perioada de studiu, fiind specia
perenă Cystoseira barbata, care a putut fi identificată în partea sudică a litoralului (de-a
lungul fâşiei litorale Mangalia – Vama Veche).
Vegetaţia macroalgală, în sezonul estival 2009, a fost alcătuită din specii oportuniste,
cu ciclu de dezvoltare rapid, uşor adaptabile condiţiilor actuale, cu ape eutrofizate, zona
sudică a litoralului evidenţiindu-se printr-o biodiversitate specifică mai ridicată comparativ cu
restul litoralului.
Cystoseira barbata, specie deosebit de importantă pentru ecosistemul marin, menţine
o tendinţă de regenerare, fenomen observat şi în anii precedenţi.
Zoobentosul, în apele costiere, a prezentat în continuare semne de revigorare în
ceea ce priveste diversitatea speciilor. Au fost înregistrate 51 specii macrozoobentale,
tabloul faunistic păstrându-şi caracteristicile anilor precedenţi. În perioada actuală se
observă o uşoară tentinţă de echilibrare calitativă, evaluarea faunisticã evidenţiind o
îmbunătăţire în ceea ce priveşte diversitatea speciilor prezente în apele costiere, dacă
raportãm această stare la situaţia anilor ’90, când fauna bentală a fost reprezentată printr-un
număr maxim de 28 specii. În vederea anihilãrii unor efecte negative în zonele litorale,
pentru conservarea unor fragmente din ecosistemele costiere, o soluţie care se impune este
cea de limitare a eutrofizarii, prin ţinerea sub control a deversărilor cu efect fertilizator,
restricţii privind deversãrile apelor reziduale, mai ales în sezonul estival.
Pe de altã parte, tendinţa progresivă de mărire a efectivelor gasteropodului răpitor
Rapana pe fundurile sedimentare a condus la recomandarea suspendării temporare a
perioadei de prohibiţie în vederea diminuării efectului negativ asupra populaţiilor de moluşte
bivalve (Mytilus galloprovincialis, Mya arenaria), care constituie sursa principala de hrana a
acestei specii.

Indicatori de contaminare
Concentraţiile anuale ale metalelor grele în anul 2009 au fost în general moderate.
Distribuţia metalelor grele a evidenţiat, în general, tendinţe de diminuare ale concentraţiilor
pe măsura îndepărtării de linia ţărmului, precum şi unele diferenţe între diferitele sectoare
ale litoralului.
Distribuţia metalelor în sedimentele din diferite sectoare geografice a evidenţiat
acumulãri majorate în sectorul din faţa gurilor Dunării, precum şi în incinta portului
Constanţa, în comparaţie cu sectoarele central şi sudic ale litoralului. Bioacumularea
metalelor grele în midii (Mytilus galloprovincialis) nu a înregistrat valori care să reflecte un
impact semnificativ.
În perioada iulie - septembrie 2009, concentraţia hidrocarburilor totale determinată
în apele tranzitorii (Sulina – Gura Buhaz) şi costiere (Constanţa – Vama Veche) indică
prezenţa încărcăturii cu poluant petrolier. Conţinutul cel mai ridicat în hidrocarburi petroliere
totale s-a determinat în probele de sedimente prelevate din sectorul nordic (staţiile Sulina –
Portiţa). Conţinutul cel mai scăzut în hidrocarburi petroliere totale s-a determinat la
sedimentele prelevate din staţia Costineşti.
În perioada iulie - septembrie 2009, s-a determinat concentraţia hidrocarburilor
aromatice polinucleare (HAP) în sedimente şi apă din zona Sulina – Vama Veche.
Rezultatele obţinute indică un nivelul crescut de diversitate al hidrocarburilor aromatice
polinucleare identificate în probele de apă tranzitorii (Sulina – Gura Buhaz) şi costiere

188
(Constanţa – Vama Veche). În anul 2009, conţinutul cel mai ridicat s-a determinat în probele
prelevate din staţia Mila 9 la staţia Constanţa Sud.
Concentraţia pesticidelor organoclorurate în apă, sedimente şi organisme
reprezintă indicatori de stare ai contaminării mediului. În 2009, pesticidele organoclorurate
(HCB, lindan, heptaclor, aldrin, dieldrin, endrin, DDE, DDD, DDT), în apa de mare, au variat
în limite comparabile în apele tranzitorii (Sulina – Gura Buhaz) şi costiere (Constanţa –
Vama Veche). În sedimente, concentraţii mai mari de pesticide organoclorurate au fost
determinate în sectorul sudic, Constanţa – Vama Veche. Comparativ cu anul 2008, valorile
maxime de concentraţie au fost mai mici. În 2009 continuă tendinţa de scădere a
concentraţiilor de pesticide organoclorurate înregistrată în ultima perioadă (2004 - 2008) în
toate componentele de mediu investigate (apă, sedimente, biotă).
Încărcătura microbiologică, indicator de stare a contaminanţilor din mediul marin, a
fost în anul 2009 acceptabilã în zona de îmbăiere, concentraţiile enterobacteriilor înregistrate
(coliformi totali/CT, coliformi fecali/CF, streptococi fecali/SF) fluctuând, în general, sub
limitele prevăzute de Normativele Naţionale şi Directivele Comunitãţii Europene.
Situaţia identificată în aceasta perioada (0% depăşirii ale concentraţiilor admisibile
sau recomandate pentru CT, CF si SF), reflectã o îmbunătăţire a calităţii apelor marine de
îmbăiere, comparativ cu perioada 2004 - 2008, în condiţiile hidro-meteorologice specifice
anului 2009 (vreme canicularã în cursul verii cu temperaturi ridicate ale apelor marine litorale
– Fig. 6.4.5.).

Figura 6.4.5. Proporţia de analize de apă marină din zonele de îmbăiere amenajate,
care depăşeşte valorile recomandate şi obligatorii (95 % < 10000 per 100 ml, valoare
obligatorie pentru CT; 95 % < 2000 per 100 ml, valoare obligatorie pentru CF şi 100 per 100
ml valoare recomandată pentru SF), specificate de Normativele naţionale şi Directiva apei
de îmbăiere (76/160/CCE), în august 2009

Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

Indicatori de biodiversitate
Starea biodiversităţii a fost definită prin numărul total de specii identificate pe litoralul
românesc şi numărul de specii ameninţate ale apele marine româneşti. În ultimii 15 ani, în s-
au identificat în total circa 750 de specii din principalele grupe marine (fitoplancton,
zooplancton, macrofitobentos, zoobentos, peşti şi mamifere marine). În 2009 au fost
identificate circa 300 de specii din grupele menţionate anterior. Speciile ameninţate sunt în
număr de 48 în Lista Roşie, 26 dintre ele fiind identificate în 2009.
Presiunea asupra biodiversităţii s-a exprimat prin existenţa a 28 de specii exotice
(dintre care 18 sunt cuprinse în lista celor mai invazive specii din Europa, întocmită în 2006),
8 specii care se exploatează în scop comercial (6 de peşti şi 2 de moluşte) şi 12 tipuri de
activităţi antropice cu impact asupra stării de conservare a biodiversităţii.
Impactul asupra biodiversităţii a fost apreciat prin raportul dintre numărul speciilor
periclitate/numărul total de specii identificate în 2009 (26/300) şi prin numărul speciilor
dispărute/numărul total de specii (7/750); singura specie autoaclimatizată a fost Mugil soiuyi.
Numărul speciilor periclitate (48) cuprinde speciile încadrate în lista roşie în categoriile CR,
EN şi VU ale IUCN, considerate categorii de periclitare propriu-zisă.

189
 Răspunsul înregistrat la nivelul mediului şi al politicilor de mediu a fost evaluat prin
raportul dintre numărul speciilor marine protejate/numărul total de specii, şi anume 16/750
(fără păsări), considerând speciile protejate prin O.U.G. nr. 57/2007. În ceea ce priveşte
resursele umane, în domeniul biodiversităţii marine, în 2009, au activat mai puţin de 50 de
specialişti.

6.4.2.3. Situaţia speciilor periclitate

Lista Roşie a speciilor de macrofite, nevertebrate, peşti şi mamifere, indicator

de stare pentru biodiversitatea din sectorul marin românesc a fost reactualizată complet în
anul 2008 şi doar pentru peşti în 2009. Aceasta cuprinde 223 specii încadrate în 8 categorii
IUCN (conform categoriilor IUCN v. 3.0 2003, precum şi ghidului de aplicare a acestora,
versiunile 2004 şi 2006) şi anume: 19 macrofite şi plante superioare (8,5%), 58 de
nevertebrate (26%), 142 peşti (63,7%) şi 4 mamifere(1,8%) – figura 6.4.6.

Figura nr. 6.4.6. Principalele grupe de organisme marine înscrise în Lista Roşie
(stânga) şi categoriile IUCN în care au fost încadrate (IUCN, v. 3.0, 2003, 2004, 2006)

Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

Dintre algele macrofite şi fanerogamele înscrise în lista roşie, în sezonul estival

2009 a fost identificată alga brună Cystoseira barbata, specie ameninţată (EN), în sudul
litoralului, în zona Mangalia – Vama Veche. În zona Mangalia, populaţia de Cystoseira este
mult mai bine reprezentată decât în rezervaţia marină, fiind prezentă sub formă de pâlcuri
dese, talurile fiind puternic epifitate de specii oportuniste din genurile Enteromorpha,
Cladophora şi Ceramium. În aceeaşi zonă a fost identificată fanerogama Zostera noltii ale
cărei populaţii sunt, de asemenea, discontinue. Încadrarea în categoriile IUCN include în
cazul acestora şase categorii (RE, CR, EN, VU, LC, DD): o specie (5%) considerată Extinctă
în Regiune (RE), 3 (16%) – Critic Ameninţate (CR), 7 (37%) – Ameninţate (EN), 3 (16%)
Vulnerabile (VU), 2 (11%) cu Preocupare Redusă (LC) şi 3 (16%) cu Date Insuficiente (DD)
– tabelul 6.4.1.

Tabel 6.4.1. Statutul sozologic al speciilor cuprinse în Lista Roşie reactualizată în

2007
Statut conform categoriilor IUCN v.3.1, 2001 şi v.3.0, 2003
Grup de specii
RE CR EN VU NT LC DD NA Total
Macrofite 1 3 7 3 0 2 3 0 19
Nevertebrate 6 12 6 8 1 11 12 2 58
Peşti 0 0 2 4 27 32 77 0 142
Mamifere 0 0 3 0 0 1 0 0 4
Total 7 15 18 15 28 46 92 2 223
Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

190
 În cazul nevertebratelor, cele 58 de specii incluse în Listă au fost încadrate în 8
categorii: RE (6 - 10%), CR (12 - 21%), EN (6 - 10%), VU (8 - 14%), NT (1 - 2%), LC (11 -
19%), DD (12 - 21%) şi NA (2 specii - 3%) – tabelul 6.4.1.
Dintre cele patru specii de copepode calanide Anomalocera patersoni, Labidocera
brunescens, Pontella mediterranea şi Centropages ponticus, în anul 2009 au fost semnalate
doar două (Centropages ponticus şi Pontella mediterranea). Dintre speciile de nevertebrate
bentale cu statut periclitat înscrise în Lista Roşie, în anul 2009 au fost identificate 16 dintre
care amintim: Donax trunculus (VU), Paphia aurea (VU), Tricolia pullus (CR), Calyptrea
chinensis (VU), Clibanarius erythropus (CR), Carcinus aestuarii (EN), Callianassa truncata
(VU), Eriphia verrucosa (NT) şi polichetul Arenicola marina (VU).
Încadrarea speciilor de peşti în categoriile IUCN a fost schimbată complet în 2009, în
evaluarea stării lor de conservare ţinându-se cont de categoriile în care au fost incluse de
către IUCN la nivel mondial. Aplicând metodologia pentru evaluarea stării de conservare a
speciilor la nivel regional, peştii au fost încadraţi în prezent doar în 5 categorii: EN, VU, NT,
LC şi DD, cele mai multe specii (77 - 54%) fiind larg răspândite DD, urmate de – LC (32 -
23%). Speciile cuprinse în categoriile de periclitare (EN, VU şi NT) reprezintă, împreună, mai
puţin de un sfert (23%) din totalul celor înscrise în listă (tabelul 6.4.1). Dintre cele 41 de
specii identificate în 2009, 3 fac parte din categoria VU (Acipenser stellatus, Trachurus
mediterraneus ponticus şi Alosa pontica pontica), 13 din NT, iar 6 din categoria speciilor cu
date insuficiente (DD). Acestea din urmă vor putea fi încadrate, în anii următori, fie într-o
categorie de periclitare, fie în categoria cu risc redus (LC).
În ceea ce priveşte mamiferele marine, nici în anul 2009 delfinii nu au făcut obiectul
unui program special de monitorizare; cu toate acestea, au putut fi observate cârduri formate
din 2 până la 50 de indivizi, atât în apropierea ţărmului, cât şi în zonele de larg, în special în
sezonul estival. De asemenea, au fost identificaţi 18 delfini eşuaţi pe ţărm, dintre care 13
exemplare de Phocoena phocoena şi 5 de Tursiops truncatus. Precizăm faptul că 90% din
delfinii eşuaţi provin din plasele de calcan instalate ilegal. Încadrarea celor trei specii de
delfini Delphinus delphis, Phocoena phocoena şi Tursiops truncatus a rămas aceeaşi ca şi
în evaluarea anterioară, adică Ameninţat (EN), atât la nivelul Mării Negre, cât şi la nivel
naţional, deşi în lista roşie a IUCN, doar Tursiops truncatus figurează ca specie vulnerabilă
(VU), celelalte două fiind cu risc redus (LC).

6.4.2.3.1. Habitatele marine şi arii marine protejate

Diversitatea habitatelor marine, caracterizată prin utilizarea sistemului de

clasificare EUNIS (the European Nature Information System of the European Environment
Agency – EEA), a evidenţiat existenţa a două tipuri de habitate în coloana de apă şi circa
150 de tipuri de habitate bentale. Se apreciază că cinci tipuri dintre acestea sunt vulnerabile:
bancurile de argilă infralitorale cu Pholas dactylus, stânca infralitorală cu Petricola litophaga,
nisipurile mediolitorale cu Donacilla cornea, pajiştile de Zostera noltii şi centurile de
Cystoseira barbata. Toate aceste tipuri de habitate sunt de interes naţional şi regional
(Marea Neagră). Până în prezent, nu s-a realizat evaluarea suprafeţelor acestor habitate de
interes naţional.
Numărul de habitate de interes comunitar (definite în Directiva Habitate –
92/43/EEC) a fost evaluat la opt tipuri (bancuri de nisip submerse de mică adâncime,
estuare, suprafeţe de nisip şi mâl descoperite la maree joasă, lagune costiere, braţe de
mare şi golfuri mari puţin adânci, recifi, structuri submarine create de emisiile de gaze,
peşteri marine total sau parţial submerse) cu 28 de sub-tipuri.
În zonele antropizate ale tipului de habitat – Estuare au fost găsite 3 specii exotice
noi pentru bazinul Mării Negre: creveta Palaemon macrodactylus Rathbun, 1902 şi crabii
Dyspanopeus sayi S. I. Smith, 1869 şi Hemigrapsus sanguineus de Haan, 1835.
În două situri marine Natura 2000, Plaja submersă Eforie Nord – Eforie Sud şi Zona
marină de la capul Tuzla a fost demarată cartarea habitatelor.
În situl Plaja submersă Eforie Nord – Eforie Sud sunt prezente 5 tipuri elementare de
habitate prioritare Natura 2000:

191
 1110-3 Nisipuri fine de mică adâncime: nisipuri fine cu resturi de cochilii şi pietricele
la suprafaţă, dispuse de la ţărm până la izobata de 4 - 5 m;
1110-4 Nisipuri bine calibrate: dispus în imediata continuitate a nisipurilor fine de
mică adâncime, de la 4 – 5 m până la limita estică a sitului;
1140-1 Nisipuri supralitorale, cu sau fără depozite detritice cu uscare rapidă: ocupă
partea plajei care nu este udată de valuri decât în timpul furtunilor; depozitele sunt
alcătuite din materiale aduse de mare, de origine vegetală (trunchiuri de copaci,
bucăţi de lemn, resturi de plante terestre şi palustre, alge, frunze), animală (cadavre
de animale acvatice, insecte, animale terestre înecate) sau antropică (deşeuri
solide), precum şi din spuma densă provenită din planctonul marin;
1140-3 Nisipuri mediolitorale: ocupă fâşia de nisip de la ţărm, pe care se sparg
valurile; în funcţie de gradul de agitaţie al mării, aceasta poate fi mai largă sau mai
îngustă; nisipul este afânat, grosier şi amestecat cu resturi de cochilii şi pietricele;
1170-9 Stânca infralitorală cu Mytilus galloprovincialis: descoperit în extremitatea
sud-estică a sitului, la adâncimi de 10 m, are un rol ecologic deosebit prin
capacitatea de bioepurare a midiilor; fauna este diversă, cuprinzând numeroase
specii de spongieri, hidrozoare, polichete, moluşte, crustacee şi peşti, caracteristice
numai acestui habitat, unele dintre ele fiind rare sau protejate.
În situl Zona marină de la Capul Tuzla sunt prezente în sit 18 tipuri elementare de
habitate prioritare (Natura 2000):
1110-3 Nisipuri fine de mică adâncime;
1110-4 Nisipuri bine calibrate;
1110-5 Nisipuri grosiere şi pietrişuri mărunte bătute de valuri: plaje submerse
înguste, nu mai adânci de 1 m, formate din pietriş rezultat din degradarea ţărmului
stâmcos natural;
1110-6 Galeţi infralitorali: habitatul constă din plaje submerse de pietre rotunde şi
aplatizate (galeţi), modelate de valuri, limita inferioară corespunde zonei în care forţa
valurilor devine insuficientă pentru îndepărta nisipul care tinde să acopere galeţii;
1110-9 Mâluri nisipoase şi nisipuri mâloase bioturbate de Upogebia pusilla: pe mâluri
nisipoase habitatul formează o bandă continuă de-a lungul coastei româneşti,
dispusă între izobatele de 10 şi 30 m; pe nisipuri mâloase are o distribuţie
fragmentară în zone adăpostite, la mică adâncime;
1140-1 Nisipuri supralitorale, cu sau fără depozite detritice cu uscare rapidă;
1140-2 Supralittoral slow-drying drift lines (Depozite detritice supralitorale cu uscare
lentă): ocupă porţiunea care nu este udată de valuri decât în timpul furtunilor, a
ţărmurilor formate din bolovani sau plaje de galeţi; aceştia acumulează în spaţiile
dintre ei resturi organice, dar şi umiditatea, aşa încât depozitele se usucă greu;
1140-3 Nisipuri mediolitorale;
1140-4 Acumulări detritice mediolitorale: format în mediolitoralul ţărmurilor stâncoase,
pe substrat de bolovăniş, galeţi sau pietriş, în continuitate cu depozitele detritice
supralitorale cu uscare lentă;
1170-2 Recifi biogenici de Mytilus galloprovincialis: constituiţi din bancuri de midii ale
căror cochilii s-au acumulat de-a lungul timpului, formând un suport dur supraînălţat
faţă de sedimentele înconjurătoare (mâl, nisip, scrădiş sau amestec), pe care trăiesc
coloniile de midii vii;
1170-4 Aglomerări de stânci şi bolovani: aglomerările de stânci şi bolovani de
dimensiuni mari apar în mediolitoralul ţărmurilor stâncoase, la piciorul falezelor;
aceste blocuri pot fi rostogolite sau erodate de apa încărcată cu nisip în timpul
furtunilor, de aceea populaţiile agale sunt efemere; complexitatea structurală şi
obscuritatea atrag o faună neobişnuit de diversă pentru adâncimi atât de mici; oferă
un mozaic de microhabitate, constituind enclave mediolitorale ale unor specii care în
mod normal aparţin unor etaje mai adânci;
1170-5 Stânca supralitorală: este situată deasupra nivelului mării şi este umezită de
spuma valurilor sau udată numai în timpul furtunilor; extinderea verticală depinde de

192
 hidrodinamică, de expunerea la soare şi de pantă; acest habitat este populat de
lichenul Verrucaria, crustacee isopode, crabul Pachygrapsus marmoratus etc.; poate
fi acoperit cu o peliculă alunecoasă de cianoficee epi şi endolitice în zonele poluate
organic ;
1170-6 Stânca mediolitorală superioară: este situată în partea superioară a zonei de
spargere a valurilor şi nu este acoperită permanent de apă, fiind udată intermitent de
valurile mai înalte;
1170-7 Stânca mediolitorală inferioară: este situată în partea inferioară a zonei de
spargere a valurilor şi este acoperită de apă în cea mai mare parte a timpului;
umiditatea ridicată şi constantă, şi lumina puternică, constituie factorii dominanţi în
acest habitat; sunt prezente alge coraline încrustante Lithophyllum incrustans, dar şi
articulate Corallina officinalis, C. elongata, alge macrofite efemere ca Ulva
compressa, Enteromorpha sp., Cladophora sp. şi Ceramium sp.; fauna este
caracterizată de Balanus improvisus, Haliplanella, Mytilaster lineatus şi Mytilus
galloprovincialis, briozoare, crustacee amfipode şi isopode, crabii Pachygrapsus
marmoratus şi Eriphia verrucosa;
1170-8 Stânca infralitorală cu alge fotofile: începe imediat sub etajul mediolitoral
inferior, acolo unde emersiunile sunt doar accidentale, şi se întinde până la limita
inferioară a răspândirii algelor fotofile şi fanerogemelor marine; această limită
inferioară este condiţionată de pătrunderea luminii şi, deci, extrem de variabilă în
funcţie de topografie şi de claritatea apei; în general, la litoralul românesc această
limită este în jur de 10 m adâncime, dar în zonele cu turbiditate ridicată poate fi sub 1
m; substratul stâncos cuprins între aceste limite este acoperit de populaţii bogate şi
variate de alge fotofile; cuprinde numeroase faciesuri (inclusiv cu algele macrofite
perene Cystoseira barbata şi Corallina officinalis) şi o mare diversitate algală şi
faunistică;
1170-9 Stânca infralitorală cu Mytilus galloprovincialis: stânca infralitorală cu Mytilus
galloprovincialis pătrunde în adâncime până la maxim 28 m, la limita inferioară a
platformelor stâncoase; în zona algelor fotofile se suprapune cu habitatul precedent,
dar continuă în adâncime, mult dincolo de limitele acestuia; fauna este diversă,
cuprinzând numeroase specii de spongieri, hidrozoare, polichete, moluşte, crustacee
şi peşti, caracteristice numai acestui habitat, unele dintre ele fiind rare sau protejate;
1170-10 Bancuri de argila tare infralitorală cu Pholadidae: bancuri de argilă întărită,
având aspect de platou sau vălurit, parţial acoperite de sediment; galeriile săpate de
Pholas dactylus şi Barnea candida dau o mare complexitate tridimensională
habiatului, valorificată de multe alte specii;
8330–Peşteri marine total sau parţial submerse: planşeul şi pereţii adăpostesc
comunităţi de nevertebrate marine (spongieri, hidrozoare, actinii, briozoare, tunicate
coloniale) şi alge sciafile.
Starea habitatelor s-a apreciat prin numărul de tipuri de habitate, utilizând două tipuri
de clasificare.
Presiunea asupra habitatelor s-a exprimat prin 10 tipuri de activităţi antropice cu
impact asupra stării de conservare a acestora.
Tendinţele de evoluţie a habitatelor marine se înscriu, ca şi în anii trecuţi, în linia
generală de refacere a acestora, prin diminuarea presiunii activităţilor antropice cu impact.
Răspunsul înregistrat la nivelul mediului şi al politicilor de mediu a fost evaluat prin
numărul ariilor marine protejate/lungimea totală de coastă, adică 2/245 pentru reţeaua
naţională de arii protejate şi 6/245 pentru reţeaua ecologică europeana Natura 2000
(acestea au o suprafaţă totală de 1.353,32 km2 , ceea ce reprezintă circa 4,56 % din ZEE şi
se întind pe circa 75% de-a lungul coastei româneşti).

193
 6.4.2.3.2. Starea ariilor naturale protejate în zona marină

În conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă nr. 57/2007 privind regimul

ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice cu
modificările şi compleatările ulterioare, precum şi a Directivelor europene 79/409/CEE şi
92/43/CEE, în zona marina românească, au fost stabilite următoarele arii naturale protejate:
ROSPA0076 Marea Neagră: sit de importanţă comunitară, desemnat direct, ca arie
protejată specială – SPA ca parte integrantă a reţelei ecologice europene Natura
2000 în România – 147.242,9 ha;
ROSCI0094 – Izvoarele sulfuroase submarine de la Mangalia (362 ha), ROSCI0197
– Plaja submersa Eforie Nord – Eforie Sud (141 ha), ROSCI0273 - Zona marină de la
capul Tuzla (1.738 ha), ROSCI0237 – Structurile submarine metanogene de la
Sfantu Gheorghe (6.122 ha): situri de importanţă comunitară;
ROSCI0269 – Vama Veche – 2 Mai: sit de importanţă comunitară, care se
suprapune peste Rezervaţia marină 2 Mai – Vama Veche, arie naturală protejată de
importanţă naţională – 5.272 ha;
ROSCI0066 – Rezervaţia Biosferei Delta Dunarii – zona marină: sit de importanţă
comunitară, care se suprapune peste zona marină a Rezervaţiei Biosferei Delta
Dunării – arie naturală protejată de interes naţional şi internaţional – 121.697 ha.
În anul 2009, INCDM a demarat în cadrul unui proiect finanţat prin Programul Nucleu
de catre Autoritatea de Cercetare Ştiinţifică, cartarea habitatelor de interes european in
siturile marine ROSCI0197 – Plaja submersă Eforie Nord – Eforie Sud şi ROSCI0273 –
Zona marina de la capul Tuzla, cu transpunerea datelor în format GIS.
Cele două arii marine protejate din reţeaua naţională sunt: Rezervaţia Marină 2 Mai –
Vama Veche (5.000 ha) şi zona marină a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării (103.000 ha).
Rezervaţia marină 2 Mai – Vama Veche are un regulament şi plan de management, ambele
avizate de către Academia Română şi aflate încă în proces de aprobare de către Ministerul
Mediului şi Pădurilor. Rezervaţia Biosferei Delta Dunării are un plan propriu de management,
care prevede cheltuieli pentru acţiuni de conservare a biodiversităţii, inclusiv pentru zona
marină.

6.4.3. Starea fondului piscicol marin

6.4.3.1. Indicatori pentru resurse marine vii

În anul 2009, la fel ca în anii precedenţi, în sectorul marin românesc activitatea de

pescuit industrial, practicată de pescarii profesionişti, s-a realizat în două moduri: pescuitul
cu unelte active, efectuat cu navele trauler costiere la adâncimi mai mari de 20 m şi
pescuitul cu unelte fixe, practicat de-a lungul litoralului, în 28 puncte pescăreşti, situate între
Sulina şi Vama Veche, la mică adâncime (3 - 11 m). La aceasta se adaugă şi pescuitul
costier la scară mică.
În sectorul marin românesc au fost semnalate tendinţele descrise în cele ce urmează.
Evoluţia indicatorilor de stare
Biomasa stocurilor, pentru principalele specii de peşti indică, în 2009:
la şprot este estimată la fel ca în ultimii doi ani, la circa 60.000 tone, faţă de 45.000
tone, în perioada 2004 - 2005 şi 14.750 tone în 2006, când, datorită existenţei unor
condiţii hidroclimatice deosebite, specia s-a cantonat în alte zone ale mării;
la bacaliar a fost estimata la 10.000 tone, cu circa 10 % mai mare faţă de estimările
ultimilor ani, când a oscilat între 6.000 şi 8.500 tone (2004 - 2008);
la calcan, a fost apreciată la aproximativ 1.500 tone, valoare mai mică faţă de anul
2008 şi apropiată celei din anul 2007;
la rechin de 2.500 tone, mai mare în raport cu cea din 2008, dar mai mică faţă de
2007 (4.300 tone).

194
 Tabelul 6.4.2. Valoarea stocurilor (tone) pentru principalele specii de peşti din
sectorul românesc al Mării Negre
Specia 2004 2005 2006 2007 2008 2009
Şprot 45.000 45.000 14.750 60.000 60.000 60.000
Bacaliar 8.000 8.000 7.000 6.000 8.500 10.000
Hamsie 19.000 19.000 20.000 20.000 20.000 -
Guvizi 600 600 600 600 500 -
Calcan 980 1.080 1.150 1.300 2.356 1.500
Rechin 1.650 1.650 2.000 4.300 1.450 2.500
Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

Figura nr. 6.4.7. Evoluţia biomasei stocurilor pentru principalele specii de peşti din
sectorul românesc al Mării Negre, în perioada 2005 - 2009

60.000

50.000

40.000

30.000

20.000

10.000

0
Şprot Bacaliar Hamsie Guvizi Calcan Rechin

2005 2006 2007 2008 2009

Sursa: Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltare – Grigore Antipa

6.4.4. Marea Neagră şi dezvoltarea durabilă

Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor şi metodelor de

dezvoltare socio-economică al căror fundament îl reprezintă asigurarea echilibrului între
sistemele socio-economice şi potenţialul natural.
Pe plan naţional, implementarea dezvoltării durabile se realizează în baza Strategiei
naţionale pentru dezvoltare durabilă a României, precum şi a Programului de Guvernare.
Menţionăm câteva obiective de guvernare din cadrul capitolului privind „Protecţia
mediului înconjurător”:
conservarea biodiversităţii şi a patrimoniului natural; valorificarea potenţialului turistic
şi economic în conformitate cu planurile de management adecvate;
aplicarea principiilor dezvoltării durabile în politicile sectoriale;
introducerea principiilor dezvoltării durabile în sistemul educaţional şi susţinerea
cercetării aplicate în tehnologii curate;
creşterea gradului de transparenţă a instituţiilor de mediu în relaţia cu cetăţenii;
aplicarea politicilor de mediu pentru prevenirea schimbărilor climatice;
limitarea efectelor negative ale schimbărilor climatice;

195
 utilizarea eficientă a resurselor naturale şi minerale; apropierea treptată de nivelul
mediu de performanţă al ţărilor UE.

Managementul integrat al zonei costiere – instrumentul de bază al dezvoltării

durabile
Principalul instrument pentru protecţia şi dezvoltarea durabilă a zonei costiere îl
constituie managementul integrat al acestei zone.
În ultimii ani, România a reuşit transpunerea şi implementarea Acquis-ului comunitar
de mediu şi în ceea ce priveşte zona costieră. De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a
prevederilor noii legislaţii transpuse, a apărut şi necesitatea de întărire a capacităţii
instituţionale naţionale şi locale.
Cele mai importante documente europene care stau la baza sau facilitează
implementarea managementului integrat al zonei costiere, sunt:
Directiva Strategiei ICZM;
Directiva - Cadru Apă;
Directiva Moluşte;
Directivele Habitate şi Pǎsări şi Reţeaua NATURA 2000;
Strategia Maritimă Integrată;
Directiva - Cadru privind Strategia mediului marin;
Directiva INSPIRE conţinând componenta WISE cu privire la apă;
Iniţiativa Global Monitoring for Environment and Security (GMES);
politicile comunitare privind pescăriile;
politicile maritime europene, inclusiv planificarea maritimă spaţială.
Guvernul României a creat baza legală pentru managementul integrat al zonei
costiere prin adoptarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a
zonei costiere, aprobată prin Legea nr. 280/2003, cu modificările şi completările ulterioare.
Existenţa cadrului legal sprijină România în îndeplinirea cerinţelor legislaţiei naţionale
şi ale Uniunii Europene privind managementul integrat al zonei costiere, cu scopul
dezvoltării durabile a zonei costiere româneşti.

Cadrul instituţional
Instituţiile implicate în gospodărirea integrată a zonei costiere româneşti, precum şi
atribuţiile şi responsabilităţile acestora sunt prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 202/2002 privind gospodărirea zonei costiere, modificată prin Legea nr.
280/2004.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, reprezentata de Ministerul
Mediului, are urmatoarele atribuţii şi răspunderi:
elaborează şi promovează strategia naţională pentru gospodărirea integrată a zonei
costiere şi planurile de acţiune pentru aplicarea acesteia;
iniţiază crearea cadrului instituţional-administrativ pentru parcurile şi rezervaţiile din
zona costieră;
aprobă planuri de acţiune în scopul limitării emisiilor poluante emanate de surse
difuze;
coordonează şi controlează activitatea de gospodărire integrată a zonei costiere.
Comitetul Naţional al Zonei Costiere coordonează, la nivel naţional, activităţile privind
gospodărirea integrată a zonei costiere.
Comitetul Naţional al Zonei Costiere a fost înfiinţat în baza Legii nr. 280 din 24 iunie
2003 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a
zonei costiere şi funcţionează în baza Hotărârii de Guvern nr. 1.015/25 iunie 2004 (privind
aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comitetului Naţional al Zonei
Costiere). Comitetul Naţional al Zonei Costiere asigură, pe lângă Ministerul Mediului,
gospodărirea integrată a zonei costiere.

196
 Comitetul Naţional al Zonei Costiere are ca responsabilităţi:
avizarea planurilor de gospodărire integrată a zonelor costiere şi a planurilor de
urbanism locale şi zonale;
avizarea studiilor de impact pentru activităţile cu impact semnificativ ce urmează a se
desfăşura în zona costieră, precum şi a bilanţurilor de mediu ale lucrărilor existente;
avizarea proiectelor de creare de parcuri şi rezervaţii naturale.
Comitetul Naţional al Zonei Costiere se întruneşte ori de câte ori este nevoie,
concentrându-se pe obţinerea consensului între instituţiile statului cu responsabilităţi în acest
sector în privinţa soluţionării problemelor importante ale zonei costiere. Preşedintele
Comitetului Naţional al Zonei Costiere este secretarul de stat pentru ape din cadrul
Ministerului Mediului. Acesta este secondat de doi vicepreşedinţi.
Comitetul Naţional al Zonei Costiere colaborează cu autorităţile administraţiei publice
centrale, locale şi cu instituţii guvernamentale care desfăşoară activităţi specifice în aria
geografică a zonei costiere şi asigură aplicarea actelor normative elaborate de către
autorităţile administraţiei publice centrale.

Colaborare regionalǎ
Dezvoltarea durabila a zonei costiere presupune colaborarea tuturor tarilor riverane
Marii Negre. În acest sens, a fost elaborat Planul Strategic de Acţiune pentru Reabilitarea şi
Protecţia Marii Negre. Obiectivele sale generale includ asigurarea unui mediu sănătos
pentru populaţia din regiunea Mării Negre, atât în zone urbane, cât şi în cele rurale,
obţinerea unui ecosistem marin divers din punct de vedere biologic, care sã conţina populaţii
naturale variabile şi viabile de organisme superioare, inclusiv mamifere marine şi sturioni, şi
care sã susţină mijloace de trai rezultate din activităţi durabile, cum ar fi pescuitul,
acvacultura şi turismul în toate ţările Mării Negre.
În cadrul Institutului Naţional „Grigore Antipa” funcţionează 5 puncte focale naţionale
în cadrul Grupurilor consultative ale Comisiei Marii Negre, în următoarele domenii:
management pescăriilor şi altor resurse marine vii;
biodiversitate;
monitoring şi Evaluare Poluare;
ICZM (Integrated Coastal Zone Management);
poluare de pe uscat.

Proiecte relevante pentru implementarea dezvoltării durabile în zona costierǎ

derulate in anul 2009
Programul NUCLEU 2009 - 2011
dinamica interacţiunilor la nivelul componentei abiotice a ecosistemului marin sub
influenţa schimbărilor climatice şi antropice prezente;
activitatea componentelor biotice ale ecosistemului marin sub influenta creşterii
presiunii antropice şi a schimbărilor climatice;
dezvoltarea metodologiei de analiza şi evaluare în cadrul procesului ICZM.
Proiecte internaţionale
CE/PC6: European coastal – shelf sea operational observing and forecasting system
(ECOOP), 2007 - 2010;
CE/Development and pre-operational validation of upgraded GMES Marine Care
Services and capabilities (MyOcean), 2009 - 2011;
NATO: Bio-optical characteristies of the Black Sea, 2009 - 2011;
CE/PC6: Upgrade Black Sea Scene (UBSS), 2009 - 2011;
CE/PC7 Scientific and technologic collaboration for the study of sea-level changes
and vertical crustal movements at the Western Black Sea (EMODNET), 2009 - 2011;
CE/PC6: Pan - European infrastructure for Ocean&Marine Data Management
(SEADATANET), 2006 - 2011;
CE/PC6: Southern European seas: Assessing and modeling ecosystem changes
(SESAME), 2006 - 2010;

197
 PN I/PDP: Influenta modificărilor geo-climatice globale şi regionale asupra dezvoltării
durabile in Dobrogea (GLOBE)/CNMP, 2007 - 2010;
PN II „Parteneriate” – Evaluarea comunitatilor de macrofite de la litoralul romanesc şi
a posibilităţilor de valorificare a depozitelor de macroalge de pe plaje”, 2008 - 2010;
PN II „Parteneriate” – „Sistem complex de aplicare a tehnicilor de teledetecţie şi GIS
în sprijinul monitorizării calităţii mediului şi dezvoltării activităţii de management
integrat la ţărmul românesc al Mării Negre”, 2008 - 2010;
PN II „Parteneriate” – „Cercetări privind factorii limitativi ai populaţiei de calcan
(Psetta Maeotica Maxima) de la litoralul romanesc în vederea evaluării, exploatării,
conservării şi protecţiei speciei”, 2008 - 2010;
Planul Naţional de Colectare a Datelor Pescăreşti/ANPA – DG Mare, 2009 - 2010.

Planificare Spaţială Maritimă

La nivel european, procesul planificării teritoriale este impus în politica actuală pentru
a preîntampina impactul direct al modificărilor globale climatice, al dezvoltării şi mobilităţii
demografice, al uniformizării pieţei internaţionale şi necesităţii desfiinţării frontierelor dintre
state. Domeniul planificării este, în prezent, dezvoltat la nivel continental, naţional, zonal,
regional, local.
În 2009, în România scopul principal al activităţii de Planificare Spaţială Maritimă a
urmărit promovarea Manualului de Planificare Spaţială Maritimă Integrată (PSMI) pentru
eficientizarea potenţialului economic costier şi marin în mod unitar, continuu şi durabil,
evitând conflictele şi creând maximul de înţelegere şi sinergie între diferite grupuri de interes
din spaţiul maritim. În acest sens s-au realizat:
identificarea şi definirea termenilor şi modelelor de diseminare a Manualului de
Planificare Spaţială Maritimă Integrată, implicarea publicului şi factorilor interesaţi;
identificarea grupurilor de interes din rândul specialiştilor, planificatorilor,
comunităţilor şi grupurilor sociale, factorilor de decizie şi publicului.
Implementarea Manualului a avut în vedere diseminarea şi începerea exploatării
rezultatelor, pornind de la identificarea fluxului de transmitere şi multiplicare, ca proces
planificat de convingere a utilizatorilor individuali/colectivi, de a adopta şi/sau aplică
recomandările incluse.
Promovarea Manualului de Planificare Spaţială Maritimă Integrată s-a realizat de
către INCDM, atât la nivel naţional, cât şi la nivelul bazinului Mării Negre, în scopul extinderii
domeniului şi experienţei câştigate în context transfrontalier şi regional, către Bulgaria şi
Ucraina, dar şi către ţări mai indepărtate: Georgia, Turcia şi Rusia.
A fost dezvoltat suportul infomaţional pentru crearea bazei de date şi s-au descris
rezultate şi exemple practice de Planificare Spaţială Maritimă, însoţite de reprezentări
grafice şi hărţi tematice. Pentru atingerea acestor obiective au fost necesare:
pregătirea suportului informaţional evidenţiind necesităţile, cerinţele şi modul de
abordare;
identificarea domeniilor, parametrilor şi indicatorilor specifici;
colectarea de date noi şi exemplificarea practică a principalelor domenii de interes,
incluzând date teritoriale, de protecţia mediului, care să includă SPA-uri, arii de
protejare pentru ape, terenuri şi condiţii agricole etc.;
pregătirea sistemului GIS operaţional pentru a răspunde activităţii de PSM, oferind
facilităţi grafice destinate analizelor spaţiale complexe, generării automate a
informaţiilor spaţiale noi, prelucrării coordonatelor geografice şi proiecţiilor
cartografice;
identificarea punctelor vulnerabile ca instrument analitic, pentru stabilirea zonelor cu
un anume tip de activitate, dezvoltând cunoştinţe asupra relaţiei cauză-efect;
pregătirea de documente pentru elaborarea de planuri sectoriale, în vederea
elaborării strategiei de Planificare Spaţială Maritimă Integrată.

198
 Datele colectate s-au referit la aspecte, precum Structura teritoriului, Localizare
geografică, Rezultate ale monitorigului integrat, Poluării, adăugând date de Patrimoniu
natural şi construit, Resurse energetice, Telecomunicaţii, Structuri socio-demografice.
Necesitatea zonificării funcţionale spaţiale, evidenţierea şi evitarea conflictelor
interdisciplinare este scopul evaluărilor.
Rezultatele obţinute, în 2009, în INCDM sunt complexe şi necesare susţinerii unor
decizii politice în vederea elaborării strategiilor maritime. Inventarierea studiilor de caz pentru
impact au fost efectuate în zona costieră românească.

Presiuni antropice
Principalele presiuni antropice identificate în zona costieră românească provin din
dezvoltarea accentuată a diferitelor activităţi socio-economice în spaţiul natural al zonei
costiere:
turism şi recreere;
agricultură şi industria alimentară;
construcţii de nave;
industria petrochimică, rafinării;
industria extractivă – de minereu, nisip din arii costiere de mică adâncime;
industria siderurgică;
industria energetică nucleară;
industria manufacturieră;
porturi şi navigaţie;
extindere, modernizare porturi turistice existente – activităţi de dragaj;
aeroport şi transport aerian;
construcţii/cartiere de case de vacanţă în zone turistice;
activităţi militare şi de apărare – trageri uscat-mare.
Problemele de mediu identificate în zona costieră românească, induse de factorul
antropic sunt următoarele:
eroziunea costieră/dinamica sedimentelor la gurile Dunării – închiderea/colmatarea
Băii Musura;
nefinalizarea soluţiilor de protecţie contra inundaţiilor – subtraversarea debuşării din
zona Costineşti;
intruziunea apei de mare în acviferele costiere – zona fostului lac Costineşti;
poluarea apei/aerului, poluarea cu deşeuri solide provenind din surse difuze;
aglomerarea populaţiei în zona costieră, în sezon;
dezvoltarea necontrolată a construcţiilor turistice şi a activităţilor de turism şi
recreere, peste capacitatea de suportabilitate a mediului;
transportul maritim şi rutier în spaţii de coastă – execuţia unui drum tehnologic peste
protecţia costieră în zona Constanţa Nord;
extracţia resurselor naturale/nisip de plajă – zona Eforie Nord, Mamaia, Mangalia;
exploatarea excesivă a stocurilor de peşti;
pierderea habitatelor/specii periclitate – construcţii costiere de protecţie a falezelor
Eforie Sud – Tuzla – Costineşti;
expansiunea urbană – zona Mamaia, Halta Pescaru, faleze în regim natural şi
construit.
Printre alte activităţi care continuă să exercite un impact de mediu asupra
ecosistemului marin şi costier se numără:
platformele petroliere;
construcţiile portuare şi subacvatice.

199
 6.5. STAREA PĂDURILOR

6.5.1. Fondul forestier naţional

Fondul forestier naţional al României ocupa la sfârşitul anului 2009, o suprafaţă de

aproximativ 6.495 mii hectare, care reprezenta 27,2% din suprafaţa ţării. Suprafaţa fondului
forestier, la 31 decembrie 2009, comparativ cu aceeaşi dată a anului 2008, a înregistrat o
creştere de 0,4% datorată, în principal, includerii suprafeţelor cu vegetaţie forestieră din afara
fondului forestier, în fondul forestier naţional, în condiţiile Legii nr. 46/2008 privind adoptarea
codului silvic. Evoluţia suprafaţei fondului forestier, în perioada 2005 - 2009, este prezentată în
tabelul 6.5.1.

Tabel 6.5.1. Evoluţia suprafaţei fondului forestier, pe categorii de folosinţă, în

perioada 2005 - 2009
2005 2006 2007 2008 2009
Categorii de folosinţă
Suprafaţa fondului forestier (mii hectare)
Fondul forestier total 6.391 6.427 6.485 6.470 6.495
Suprafaţa pădurilor, din care: 6.233 6.272 6.315 6.309 6.334
răşinoase 1.873 1.893 1.920 1.938 1.935
foioase 4.360 4.379 4.395 4.371 4.399
Alte terenuri din fondul forestier 158 155 170 161 161
Sursa: Ministerul Mediului şi INS

Fondul forestier în România ocupă o suprafaţă mai mică de 1/3 din teritoriul ţării, sub
nivelul mediu al Uniunii Europene, care este de aproximativ 36%.

Figura 6.5.1. Componenţa suprafaţei fondului forestier total, în anul 2009

2,5%
29,8%

67,7%

Păduri de răşinoase Păduri de foioase Alte terenuri din fondul forestier

Sursa: Ministerul Mediului şi INS

6.5.2. Funcţia economică a pădurilor

Relaţiile silviculturii şi ale sectorului forestier, în ansamblul său, cu alte sectoare ale
economiei naţionale, sunt de importanţă deosebită. Pădurea, cu multiplele funcţii ecologice,
economice şi sociale pe care le îndeplineşte, este un bun de interes naţional, care
interesează şi condiţionează diverse domenii de activitate, de la protecţia mediului, până la
cele legate de valorificarea resurselor naturale. Îmbinarea armonioasă a unor asemenea
preocupări, în aparenţă contradictorii, este de importanţă maximă. Lemnul constituie
principalul produs valorificabil al pădurilor. Acesta este, deopotrivă, materie primă în
industria de prelucrare şi industria materialelor de construcţii, cât şi combustibil.
Printre produsele nelemnoase ale pădurii, cele mai importante sunt produsele
vânătoreşti şi piscicole (salmonicole), fructele de pădure şi ciupercile comestibile, produsele
din răchită, seminţele şi puieţii forestieri, plantele medicinale şi aromatice, răşină, miere etc.

200
Privatizarea unor activităţi conexe din silvicultură şi din domeniul exploatării şi prelucrării
lemnului, precum şi reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei mari părţi din
terenurile forestiere, îngreunează evaluarea participării reale a întregului sector forestier la
PIB. Majoritatea întreprinderilor mici şi mijlocii nou create au înscris în autorizaţiile de
funcţionare activităţi mixte, iar raportarea statistică a cifrei de afaceri nu se face cu
reflectarea fidelă a ponderii activităţilor cu caracter forestier.
Cantităţile vândute la principalele produse forestiere au înregistrat, faţă de anul 2008,
scăderi la masa lemnoasă (-7,6%) şi la puieţi forestieri ornamentali din pepinierele silvice
(+9,0%) şi creşteri la ciuperci comestibile din flora spontană (+111,3%), seminţe forestiere
(+1,9%) şi fructe de pădure (+5,2%). Principalele produse forestiere realizate, în anul 2009,
au fost:
masă lemnoasă (în volum brut) – 11.964,2 mii m3;
puieţi forestieri şi ornamentali din pepiniere silvice – 28.441,2 mii bucăţi;
seminţe forestiere vândute – 54 tone;
fructe de pădure – 4.825 tone;
ciuperci comestibile din flora spontană – 661,3 tone;
produse vânătoreşti ( carne de vânat) – 295,6 tone;
miere de albine – 4,4 tone.

6.5.3. Masa lemnoasă pusă în circuitul economic

Pădurea oferă produse utilizate economic (lemn, vânat, peşte, furaje, fructe de
pădure, ciuperci, plante medicinale), constituind, totodată, cel mai valoros biotop al planetei.
Ca sistem ecologic complex, de mari dimensiuni şi cu caracter peren, pădurea ameliorează
condiţiile climatice, îmbunătăţeşte scurgerile de apă de suprafaţă, împiedică eroziunea şi
alunecările de teren, diminuează poluarea, ocroteşte vânatul.
Cel mai mare câştig material de pe urma pădurii este lemnul, utilizat ca materie
primă pentru industria prelucrătoare, construcţii şi gospodăriile populaţiei. În afara lemnului,
există o serie de produse oferite de pădure care întregesc zestrea acesteia. Printre acestea
amintim: răchita (pentru butaşi, împletituri şi răchită pentru vânzare), seminţele forestiere,
puieţii forestieri din pepiniere, produsele accesorii (fructe de pădure, ciuperci comestibile,
plante medicinale, pomi de iarnă, sucuri răcoritoare), produsele piscicole, produsele
vânătoreşti şi produsele apicole.
Preţul mediu de vânzare al masei lemnoase a crescut, de la 69,6 lei/m3 în anul 2005,
la 88,4 lei/m3 în anul 2009.
Din volumul de masă lemnoasă vândută, 65,5% reprezintă masă lemnoasă pe picior,
33,8% masă lemnoasă fasonată şi doar 0,7% cherestele şi alte semifabricate (Fig. 6.5.2.).

Figura 6.5.2. Structura lemnului vândut (în volum brut), în anul 2009

0,7%

33,8%

65,5%

Lemn pe picior Lemn fasonat Cherestele şI alte semifabricate

Sursa: Ministerul Mediului şi INS

201
 Distribuţia vânzărilor de masă lemnoasă (în volum brut), în anul 2009, pe regiuni de
dezvoltare indică o concentrare într-o proporţie însemnată în regiunile 1 Nord – Est (31,0%
din totalul vânzărilor de lemn în volum brut) şi 7 Centru (20,8%), urmate de regiunile 5 Vest
(13,5%), 6 Nord – Vest (13,0%), 3 Sud – Muntenia (8,8%), 4 Sud – Vest Oltenia (7,1%), 2
Sud – Est (5,2%) şi 8 Bucureşti – Ilfov (0,6%).

6.5.4. Distribuţia pădurilor după principalele forme de relief

În figura 6.5.3. este reprezentată distribuţia pădurilor, pe forme de relief la nivel

naţional. Procentul cel mai mare de pădure, din totalul suprafeţei împădurite, este în zona
montană, unde procentul atinge 51,9%. În zona de deal, pădurea ocupă un procent de
37,2% din totalul suprafeţei împădurite a României. Zona de câmpie are cel mai scăzut
procent de suprafaţă împădurită, reprezentând doar 10,9%.

Figura 6.5.3. Distribuţia pădurilor pe forme de relief

10,9%

51,9%
37,2%

Munte Deal Câmpie

Sursa: Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Distribuţia pădurilor pe etaje fitoclimatice, prezentată în figura 6.5.4., prezintă variaţii

şi elemente specifice pentru fiecare dintre cele trei tipuri de relief: câmpie, deal, munte.
La câmpie se dezvoltă o vegetaţie caracteristică stepei şi silvostepei. În stepă şi
silvostepă vegetaţia a suferit modificări antropice şi a fost înlocuită, pe mari întinderi, de
culturi agricole.
Zona dealurilor subcarpatice şi zonele montane cu altitudini reduse sunt acoperite
predominant de stejar în amestec şi pe măsură ce altitudinile cresc, de fag. Acesta urcă în
zona montană până în jurul altitudinii de 1.200 m.
Din punct de vedere fitoclimatic, în zona montană este caracteristic etajul pădurilor
de amestecuri (fag, brad, molid, larice, pin), etajul montan de molidişuri şi etajul subalpin la
altitudinile cele mai mari.
Figura 6.5.4. Distribuţia pădurilor pe etaje fitoclimatice
17,0% 16,1%

20,1% 16,4%

4,7%
13,6% 6,0%
1,2% 2,4% 2,5%
Subalpin (F Sa)
Montan de molidişuri (F M3)
Montan de amestecuri (F M2)
Montan-premontan de făgete (F M1+F D4)
Deluros de gorunete, făgete şi goruneto-făgete (F D3)
Deluros de cvercete (Go, Ce, Gâ) (F D2)
Deluros de cvercete cu stejar pedunculat (F D1)
Câmpie forestieră (Fc)
Silvostepă (Ss)
Lunca şi Delta Dunării
Sursa: Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

202
 6.5.5. Starea de sănătate a pădurilor

Suprafaţa de fond forestier afectată de insectele defoliatoare (Lymantria dispar,

Tortrix viridana, Geometridae, Stereonichus fraxini, Tortrix viridana asociat cu cotari,
Lymantria monacha) a fost de 42.438 ha. În primăvara anului 2009 s-au realizat lucrări de
combatere a insectelor defoliatoare prin mijloace avio pe o suprafaţă de 35.686 ha, din care
32.689 ha în fondul forestier proprietate publică a statului (lucrări realizate de către Regia
Naţională a Pădurilor – Romsilva din fonduri proprii) şi 2.997 ha în fondul forestier
proprietate a persoanelor fizice şi juridice (lucrări realizate cu fonduri de la bugetul de stat).
Din evaluările făcute pe teren în pădurile tratate, rezultă că, în anul 2008, eficacitatea
tratamentelor a fost foarte ridicată în toate arboretele şi la toţi dăunătorii combătuţi,
procentele de mortalitate a insectelor fiind cuprinse între 95% şi 100%.
Concomitent cu aceste acţiuni, a continuat promovarea metodelor de combatere
biologică, prin stimularea înmulţirii păsărilor insectivore, protejarea furnicilor folositoare şi a
mamiferelor utile (lilieci, arici etc.).
Arboretele de răşinoase infestate de gândacii de scoarţă (Ipidae) pe 45.909,06 ha au
necesitat amplasarea a 16.826 arbori cursă clasici, 5.036 curse feromonale şi în zonele greu
accesibile au fost trataţi arborii infestaţi doborâţi. Suprafaţa totală pe care s-au executat
lucrări de combatere a gândacilor de scoarţă a fost de 42.483,76 ha.
În plantaţii tinere de molid, brad şi larice, trombarul puieţilor Hylobius abietis a fost
combătut în timpul sezonului de vegetaţie, prin instalarea de scoarţe toxice, pe 519,7 ha şi
Hylastes sp pe 59,4 ha.

6.5.5.1. Evoluţia fenomenului de uscare anormală a arborilor

Încă de la începutul secolului al XX-lea, în mai multe ţări europene, s-au semnalat
fenomene de uscare prematură a arborilor pe picior. Începând din anul 1930, acest fenomen
s-a semnalat şi în pădurile de cvercinee din România. Treptat, fenomene de uscare
prematură a arborilor pe picior au apărut şi s-au accentuat în majoritatea ţărilor europene,
precum şi în unele ţări de pe continentul nord-american.
Fenomenul s-a agravat de la o etapă la alta, afectând la început, stejăretele, gorunetele
şi şleaurile cu stejar pedunculat sau gorun. După anul 1980, s-au semnalat uscări cu urmări
grave şi în pădurile de brad, pin şi molid, iar în prezent fenomenul de uscare a arborilor
afectează practic toate speciile forestiere caracteristice climatului temperat - continental.
Acest fenomen este prezent în arborete de vârste, provenienţe şi consistenţe diferite,
precum şi pe o arie largă de condiţii staţionale.
Referitor la cauzele principale care determină apariţia şi evoluţia fenomenului de uscare
prematură, cercetările au evidenţiat implicarea, în principal, a următorilor factori: secetele
succesive şi de lungă durată, poluarea industrială, păşunatul abuziv, exploatarea masei
lemnoase prin aplicarea unor tehnologii neecologice şi folosirea unor utilaje neadecvate.
În ultimele decenii, în mai multe zone forestiere, poluarea s-a accentuat, afectând
mult starea de sănătate a arborilor din zonele respective. Poluarea industrială, atât cea
internă, cât şi cea transfrontieră, generează apariţia ploilor acide. Pe arii extinse acţionează
şi se resimte efectul nociv al pulberilor, rezultate din activitatea unităţilor producătoare de
materiale de construcţii (ciment şi var), precum şi a centralelor electrice şi termice, ce
funcţionează pe bază de cărbune şi şisturi bituminoase.
Uscări anormale, datorate poluării industriale, se semnalează la toate speciile
forestiere aflate în zonele de impact ecologic, precum Zlatna, Copşa Mică, Bocşa – Crivina,
Turceni – Rovinari, Bicaz – Taşca, Anina etc. Gazele toxice şi pulberile emanate în
atmosferă au determinat o diminuare a proceselor fiziologice ale arborilor, reducerea
sensibilă a creşterilor anuale de masă lemnoasă, uscarea şi degradarea calitativă a
lemnului, destructurarea solului, urmată de fenomene de eroziune şi alunecare a terenurilor
în pantă.

203
 6.5.6. Suprafeţe din fondul forestier naţional, parcurse cu tăieri

În anul 2009, s-au recoltat 16.520 mii metri cubi (volum brut) de lemn, cu 185 mii metri
cubi mai puţin faţă de anul 2008.
Pe specii forestiere, răşinoasele reprezintă 40,2% din volumul total de masă lemnoasă
recoltată, fagul 33,2%, stejarul 8,5%, diverse specii tari (salcâm, paltin, frasin, nuc etc.) 11,2% şi
diverse specii moi (tei, salcie, plop etc.) 6,9%.

Tabel 6.5.2. Evoluţia volumului de masă lemnoasă recoltat, pe principalele specii, în

perioada 2005 - 2009
Volumul de masă lemnoasă recoltat
Specii lemnoase (mii metri cubi – volum brut)
2005 2006 2007 2008 2009
Volumul total de masă lemnoasă
15.671 15.684 17.238 16.705 16.520
recoltat, din care:
răşinoase 6.061 5.765 7.491 6.766 6.635
fag 4.794 4.997 5.182 5.208 5.489
stejar 1.586 1.632 1.485 1.653 1.403
diverse specii tari 1.852 1.915 1.668 1.760 1.845
diverse specii moi 1.378 1.375 1.412 1.318 1.148
Sursa: Ministerul Mediului şi INS

Lemnul recoltat a fost destinat, în proporţie de 96,9%, pentru persoane juridice atestate
în activitatea de exploatare forestieră şi de 3,1% pentru persoanele fizice care pot exploata lemn
din pădurile pe care le au în proprietate (tabel 6.5.3.).

Tabel 6.5.3. Evoluţia ponderii volumului de masă lemnoasă recoltat, pe principalele

destinaţii, exprimată în mii metri cubi – volum brut, în perioada 2005 - 2009
Volumul de masă lemnoasă recoltat
Specii lemnoase (mii metri cubi – volum brut)
2005 2006 2007 2008 2009
Volumul total de masă lemnoasă recoltat, 15.671 15.684 17.238 16.705 16.520
din care:
pentru persoanele juridice atestate 11.783 11.739 15.181 15.635 16.008

pentru aprovizionarea populaţiei *) 3.888 3.945 2.057 1.070 512

*) pentru persoanele fizice proprietari de păduri (din anul 2009)

Sursa: Ministerul Mediului

Scǎderea ponderii lemnului pentru aprovizionarea populaţiei se explicǎ prin intrarea

în vigoare a Legii nr. 46/2008 – Codul silvic, în care se specifică la art. 62 că exploatarea
masei lemnoase se face de persoane juridice atestate de autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură; prin excepţie, persoanele fizice pot exploata în regie proprie un
volum de maxim 20 m3/an din pădurile pe care le au în proprietate.
În anul 2009, s-au recoltat 9.303 mii metri cubi de lemn din pădurile proprietate
publică a statului, reprezentând 56,3% din volumul total de masă lemnoasă recoltată, restul
fiind recoltat din pădurile proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale (16,5%), din
pădurile proprietate privată (25,0%) şi din vegetaţia forestieră situată pe terenuri din afara
fondului forestier (2,2%).
Evoluţia volumului de masă lemnoasă recoltat, exprimat în mii metri cubi - volum
brut, pe forme de proprietate, în perioada 2005 - 2009, este reprezentată în tabelul 6.5.4.

204
 Tabel 6.5.4. Evoluţia volumului de masă lemnoasă recoltat, pe forme de proprietate,
în perioada 2005 - 2009
Volum de masă lemnoasă recoltat
Forma de proprietate (mii metri cubi – volum brut)
2005 2006 2007 2008 2009
Volumul total de masă lemnoasă recoltat,
15.671 15.684 17.238 16.705 16.520
din care:
din păduri proprietate publică a
10.373 10.371 10.261 9.639 9.303
statului
din păduri proprietate publică a
1.825 2.082 2.902 3.761 2.733
unităţilor administrativ-teritoriale
din păduri proprietate privată 3.125 2.866 3.657 2.900 4.125
din vegetaţia forestieră situată pe
348 365 418 405 359
terenuri în afara fondului forestier
Sursa: Ministerul Mediului şi INS

Volumul de lemn recoltat în anul 2009, din pǎdurile proprietate privatǎ, a crescut faţǎ de
anul 2008 cu 42,2%, în vreme ce din pădurile proprietate publicǎ a scǎzut cu 10,2%.
Structura volumului de masă lemnoasă recoltat, pe forme de proprietate, în anul
2009, este prezentată în figura 6.5.5.

Figura 6.5.5. Structura volumului de masă lemnoasă recoltat, pe forme de

proprietate, în anul 2009

25% 2,2%

16,5% 56,3%

Proprietate publică a statului Proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice

Proprietate publică a UAT Vegetaţia din afara fondului forestier naţional

Sursa: Ministerul Mediului şi INS

În anul 2009, produsele lemnoase principale au reprezentat 67,9% din volumul total de
masă lemnoasă recoltat, produsele lemnoase secundare 20,4% şi produsele lemnoase de
igienă 11,7%.
Evoluţia ponderii produselor lemnoase, din volumul total de masă lemnoasă recoltat,
în perioada 2005 - 2009, este prezentată în figura 6.5.6.

205
 Figura 6.5.6. Evoluţia ponderii produselor lemnoase, din volumul total de masă
lemnoasă recoltat, în perioada 2005 - 2009
100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
2005 2006 2007 2008 2009
produse principale (mii metri cubi -
volum brut) 11.365 11.564 13.250 11.852 11.215

produse de igienă (mii metri cubi -

volum brut) 1.115 1.186 1.024 1.810 1.930

produse secundare (mii metri cubi -

volum brut) 3.191 2.933 2.964 3.043 3.375

Sursa: Ministerul Mediului şi INS

La nivelul regiunilor de dezvoltare, 29,9% din volumul total de masă lemnoasă s-a
recoltat din regiunea 1 Nord – Est, 25,3% din regiunea 7 Centru, 12,5% din regiunea 6 Nord –
Vest, 11,8% din regiunea 5 Vest, 7,5% din regiunea 3 Sud – Muntenia, 6,8% din regiunea 2 Sud
– Est 5,7% din regiunea 4 Sud – Vest Oltenia, şi 0,5% din regiunea 8 Bucureşti – Ilfov.
În anul 2009, s-au efectuat tăieri de regenerare în codru pe 74,1% din suprafaţa
totală parcursă cu tăieri, tăieri de regenerare în crâng pe 4,0%, tăieri de substituiri-refacere a
arboretelor slab productive şi degradate pe 1,3% şi tăieri de conservare pe 20,6%.
Evoluţia suprafeţei parcursǎ cu tăieri, pe tipuri de tăieri, în perioada 2005 - 2009, este
prezentată în tabelul 6.5.5.

Tabel 6.5.5. Evoluţia suprafeţei parcursǎ cu tăieri, pe tipuri de tăieri, în perioada 2005
- 2009
Suprafaţa parcursǎ cu tăieri (hectare)
Tipuri de tăieri
2005 2006 2007 2008 2009
Suprafaţa totală parcursă cu tăieri 83.564 86.167 84.276 85.740 92.377
Tăieri de regenerare în codru, din care: 68.718 70.581 69.557 69.409 68.455
tăieri succesive 7.119 6.736 5.691 4.527 4.472
tăieri progresive 48.721 52.202 53.269 54.774 53.660
tăieri grădinărite 7.568 6.163 6.139 5.794 6.507
tăieri rase 5.310 5.480 4.458 4.314 3.816
Tăieri de regenerare în crâng 3.608 4.111 3.393 3.762 3.665
Tăieri de substituiri-refacere a arboretelor
1.771 1.335 1.038 1.101 1.175
slab productive şi degradate
Tăieri de conservare 9.467 10.140 10.288 11.468 19.082
Sursa: Ministerul Mediului şi INS

În anul 2009, s-au mai efectuat tǎieri de igienă şi curăţire a pădurilor pe 696.511 hectare,
tăieri de produse accidentale pe 412.570 hectare, tăieri de îngrijire în pădurile tinere (degajări,
curăţiri, rărituri) pe 129.939 hectare şi tăieri de transformare a păşunilor împădurite pe 4.212
hectare.
Suprafeţele de pe care s-a recoltat în totalitate lemnul au fost cele cu tǎieri rase (4,1%
din suprafaţa totală parcursǎ cu tǎieri de regenerare), urmând ca suprafeţele respective sǎ fie
reîmpǎdurite sau utilizate în alte scopuri silvice.

206
 6.5.7. Zone cu deficit de vegetaţie forestieră şi disponibilităţi de
împădurire

Judeţele în care pădurea ocupă suprafeţe reduse sunt: Ilfov şi Bucureşti – 3%;
Călăraşi – 4%; Constanţa – 5%; Brăila – 5%; Teleorman – 5%; Ialomiţa – 6%; Galaţi – 8%;
Olt – 9%; Botoşani – 10%; Giurgiu – 11%; Timiş – 11%; Dolj – 12%; Tulcea – 12%.

6.5.8. Suprafeţe de păduri regenerate în anul 2009

În anul 2009, s-au efectuat lucrări de regenerare a pădurilor pe 22.853 hectare, cu

331 hectare mai puţin faţă de anul 2008. Din totalul suprafeţelor din fondul forestier supuse
procesului de regenerare, 52,0% (11.891 hectare) au fost regenerări naturale, cu 49 hectare
mai puţin faţă de anul 2008, iar 48,0% (10.962 hectare) le-au reprezentat împăduririle
(regenerări artificiale), cu 282 hectare mai puţin decât în anul precedent.
Evoluţia suprafeţelor din fondul forestier, supuse procesului de regenerare, în
perioada 2005 - 2009, este prezentată în tabelul 6.5.6 şi figura 6.5.7.

Tabel 6.5.6. Evoluţia suprafeţelor din fondul forestier, supuse procesului de

regenerare, pe categorii de terenuri, în perioada 2005 - 2009
Suprafeţe regenerate (hectare)
Categorii de terenuri
2005 2006 2007 2008 2009
Total regenerări 27.058 27.554 22.742 23.184 22.853
Regenerări naturale, din care: 12.669 12.021 12.026 11.940 11.891
în fondul forestier 12.663 12.020 12.013 11.934 11.890
în alte terenuri din afara fondului
6 1 13 6 1
forestier
Regenerări artificiale (împăduriri), din
14.389 15.533 10.716 11.244 10.962
care:
în fondul forestier 14.348 14.084 10.092 9.188 10.380
în alte terenuri din afara fondului
41 1.449 624 2.056 582
forestier
Sursa: Ministerul Mediului şi INS

Figura 6.5.7. Evoluţia ponderii suprafeţelor regenerate natural şi artificial, în perioada

2005 - 2009

100%
90%
80%
70%
60%
50%
40%
30%
20%
10%
0%
2005 2006 2007 2008 2009
regenerări naturale (ha) 12.669 12.021 12.026 11.940 11.891
regenerări artificiale
(împăduriri) (ha) 14.389 15.533 10.716 11.244 10.962

Sursa: Ministerul Mediului şi INS

207
 În anul 2009, cea mai mare parte din împăduriri, respectiv 94,7% (10.380 hectare)
s-au efectuat pe terenuri din fondul forestier şi numai 5,3% (582 hectare) pe terenuri din
afara fondului forestier (tabel 6.5.7.).

Tabel 6.5.7. Evoluţia suprafeţelor împădurite, pe categorii de terenuri, în perioada

2005 - 2009
Suprafeţe împădurite (hectare)
Categorii de terenuri
2005 2006 2007 2008 2009
Total împăduriri, din care: 14.389 15.533 10.716 11.244 10.962
în fondul forestier: 14.348 14.084 10.092 9.188 10.380
- pe suprafeţe parcurse cu
7.788 6.999 6.552 6.833 7.313
tăieri de regenerare
- substituiri şi refaceri de
1.656 1.688 1.307 1.128 1.548
arborete slab productive
- poieni şi goluri neregenerate 1.487 1.509 881 793 1.252
- terenuri degradate din fondul
3.405 3.879 1.333 429 267
forestier
- perdele forestiere de
12 9 19 5 -
protecţie
în alte terenuri din afara fondului
41 1.449 624 2.056 582
forestier:
- perdele de protecţie 1 3 10 - 17
- împăduriri antierozionale 40 1.446 614 2.056 565
Sursa: Ministerul Mediului şi INS

Faţă de anul 2008, suprafaţa împădurită în anul 2009 cu specii de foioase a fost mai
mică cu 605 hectare, în timp ce suprafaţa împădurită cu specii de răşinoase a fost mai mare
cu 323 hectare.
Evoluţia suprafeţelor împădurite, pe specii, în perioada 2005 - 2009, este prezentată
în tabelul 6.5.8.

Tabel 6.5.8. Evoluţia suprafeţelor împădurite, pe specii, în perioada 2005 - 2009

Specii Suprafeţe împădurite (hectare)
2005 2006 2007 2008 2009
Total împăduriri, din care: 14.389 15.533 10.716 11.244 10.962
cu specii de foioase 8.971 10.563 6.233 6.870 6.265
cu specii de răşinoase 5.418 4.970 4.483 4.374 4.697
Sursa: Ministerul Mediului şi INS

Cea mai mare suprafaţă împădurită, 98,9% s-a realizat prin plantaţii, dintre care cu puieţi
din specii de foioase pe 6.173 hectare şi cu puieţi din specii de răşinoase pe 4.667 hectare.
Evoluţia suprafeţelor împădurite, pe tipuri de împăduriri, în perioada 2005 - 2009,
este prezentată în tabelul 6.5.9.

Tabel 6.5.9. Evoluţia suprafeţelor împădurite, pe tipuri de împăduriri, în perioada

2005 - 2009
Suprafeţe împădurite (hectare)
Tipuri de împăduriri
2005 2006 2007 2008 2009
Total împăduriri 14.389 15.533 10.716 11.244 10.962
Plantaţii cu puieţi, din care: 14.196 15.476 10.680 11.205 10.840
din speciile de foioase 8.814 10.506 6.205 6.840 6.173
din speciile de răşinoase 5.382 4.970 4.475 4.365 4.667

208
Semănături directe cu seminţe forestiere,
193 57 36 39 122
din care:
din speciile de foioase 157 57 28 30 92
din speciile de răşinoase 36 - 8 9 30
Sursa: Ministerul Mediului şi INS

În anul 2009, s-au efectuat lucrări de pregătire a terenului şi a solului pe o suprafaţă de

3.462 hectare, cu 2.932 hectare mai puţin faţă de anul 2008.
Totodată, s-au efectuat lucrări de îngrijire a culturilor tinere pe 75.236 hectare, cu 5.484
hectare mai puţin, comparativ cu anul 2008.

6.5.9. Presiuni antropice exercitate asupra pădurilor. Sensibilizarea

publicului

Deşi relativ diminuat faţă de anul precedent, fenomenul tăierilor ilegale a persistat şi
în anul 2009, fiind identificaţi următorii factori favorizanţi ai acestuia:
nivelul scăzut al veniturilor locuitorilor din zonele afectate de tăieri ilegale, fapt ce a
determinat căutarea de surse de venituri pe seama pădurilor;
nefinalizarea cadastrului general şi a publicităţii imobiliare;
neasigurarea pazei fondului forestier privat de către proprietari;
insuficienţa personalului de control al regimului silvic în raport cu numărul foarte mare
al proprietăţilor şi cu gradul mare de dispersie şi fragmentare a proprietăţilor forestiere
aparţinând persoanelor fizice;
crearea circuitelor economice fictive;
dezvoltarea necontrolată a capacităţilor de prelucrare primară a lemnului, cu mult peste
mărimea resurselor forestiere;
constituirea unor reţele de comercializare ilicită a lemnului în zonele deficitare în
păduri, de către întreprinzători care forţează resursa din judeţele cu suprafaţă mare de
pădure;
criza surselor convenţionale de energie, corelată cu lipsa strategiilor de valorificare a
lemnului mărunt şi a resturilor de exploatare în scopuri energetice, exprimată în
sustragerea şi risipirea resursei de lemn valoros;
lipsa de implicare a organelor locale, altele decât cele silvice;
lipsa de celeritate a instrumentării cazurilor penale din domeniul forestier şi al
comerţului cu materiale lemnoase;
neconcordanţa între unele reglementări privitoare la regimul silvic şi prevederile
Constituţiei României privitoare la dreptul de proprietate şi la modul în care aceasta se
manifestă.
În cadrul Programului de dezvoltare forestieră, care are ca obiectiv menţinerea şi
îmbunătăţirea gospodăririi durabile a pădurilor de stat şi private, pentru mărirea contribuţiei
acestora la economia naţională şi rurală s-au derulat următoarele activităţi principale:
s-a semnat şi derulat în cea mai mare parte, contractul privind sprijinirea înfiinţării
asociaţiilor locale de proprietari de păduri, fiind finalizată metodologia de înfiinţare a
asociaţiilor şi ghidul pentru demararea activităţii acestora;
a fost depus şi analizat raportul de fundamentare a campaniei de conştientizare,
realizându-se acordurile finale asupra mesajului campaniei şi asupra populaţiei ţintă şi
vectorilor de transmitere a informaţiei.

6.5.10. Impactul silviculturii asupra naturii şi mediului

În condiţiile în care se va asigura o politică coerentă în ceea ce priveşte

managementul durabil pentru fondul forestier naţional efectele asupra elementelor de mediu
(stăvilirea torenţialităţii, ameliorarea terenurilor degradate, îmbunătăţirea condiţiilor de climă,

209
cu efecte favorabile asupra recoltelor agricole etc.) vor contribui şi la menţinerea echilibrului
CO2 din atmosferă, prin sporirea considerabilă a carbonului stocat în arbori şi în solurile
forestiere.

6.6. PRESIUNI ANTROPICE EXERCITATE ASUPRA BIODIVERSITĂŢII

Diversitatea biologică este într-o continuă ameninţare datorită intensificării activităţilor

economice ce exercită presiuni puternice asupra mediului.
Presiunile antropice se manifestă prin creşterea gradului de ocupare a terenurilor, a
numărului populaţiei, dezvoltarea agriculturii şi economiei, modificarea peisajelor şi a
ecosistemelor, distrugerea spaţiului natural, utilizarea neraţională a solului, supraconcentrarea
activităţilor pe zone sensibile cu valoare ecologică ridicată.
În Uniuniunea Europeană s-a pus, în ultimul timp, tot mai mult accentul pe reducerea
nivelului poluării şi pe conservarea naturii datorită conştientizării faptului că diversificarea şi
globalizarea activităţilor umane au generat o deteriorare accelerată a capitalului natural.
Deteriorarea capitalului natural este un proces real, cu manifestării complexe pe termen lung şi
cu o evoluţie care este dependentă de ritmul, formele şi amploarea dezvoltării sistemelor socio-
economice.
Măsurile de protecţie a diversităţii biologice s-au dispus după ce declinul lor s-a
manifestat intens, iar factorii negativi s-au manifestat puternic şi pe teritorii mari, provocând
degradarea unor însemnate zone naturale de pe glob.
Asigurarea unui regim de protecţie pentru speciile vulnerabile, endemice sau pe cale de
dispariţie se poate face prin instituirea de arii naturale protejate.
Printre principalii factori antropici care au dus la diminuarea efectivelor speciilor de faună
şi floră sălbatică se pot enumera: reducerea şi fragmentarea habitatelor din cauza urbanizării,
dezvoltarea intensă a activităţilor industriale şi de agrement, crearea lacurilor de acumulare,
desecarea luncilor inundabile ale râurilor, creşterea poluării apelor şi solului, agricultura de tip
industrial şi suprapăşunatul, creşterea folosirii pesticidelor, vânătoarea.
Supraexploatarea resurselor naturale, realizată prin minerit, păşunat excesiv ce
îngreunează regenerarea naturală a vegetaţiei arboricole, extragerea excesivă de masă
lemnoasă din pădurile private şi de stat, reprezintă o permanentă ameninţare la adresa
biodiversităţii, prin cantităţile exploatate, prin modul de extragere a arborilor din parchete pe
cursul pâraielor de munte etc.
Braconajul piscicol a atins cote alarmante, ducând la diminuarea populaţiei piscicole
(exemplu: practicarea necontrolată a vânătorii asupra păsărilor acvatice Podiceps grisegena,
Botaurus stellaris, Ardeola ralloides, Casmerodius albus, Ardea purpurea, Plegadis falcinellus,
Platalea leucorodia, Cygnus cygnus, Anser fabalis, Anser albifrons, Anser erythropus, Tadorna
tadorna, Anas crecirca, Anas acuta, Anas clypeata, Aythya marila etc.).
Poluarea cu erbicide administrate pe canale, diguri, căi de acces în câmp, păduri, zone
de baltă, de către agenţii economici, poluările accidentale cu ţiţei şi apă sărată, afectează pânza
freatică, solul şi vegetaţia. Lucrările de amenajare a teritoriului au modificat regimul de circulaţie
al apei în unele bălţi, contribuind la fragmentarea habitatelor.
Turismul necontrolat practicat intens creează impact negativ de intensitate prin
deteriorarea şi degradarea florei sălbatice, neliniştirea speciilor de animale, degradarea solurilor
în pantă prin nerespectarea traseelor marcate, precum şi prin campări şi focuri deschise în locuri
nepermise, aruncarea de deşeuri menajere oriunde şi oricum. Toate acestea au determinat o
mare presiune asupra cadrului natural, ducând la degradarea acestuia, fiind necesară astfel
implementarea conceptului de ecoturism, nu numai în ariile naturale protejate. Administrarea
defectuoasă a facilităţilor turistice deja existente în interiorul arii naturale protejate
generează cantitati impresionante de deseuri.
Toate investiţiile mari, dar şi cele mici, amplasate în zone naturale, trebuie să ţină
cont, în primul rând, de impactul negativ asupra florei şi a faunei sălbatice. În acest sens se
impun studii de impact bine documentate, elaborate de către specialişti în domeniu,
punându-se accent pe efectele pe termen mediu şi lung.

210
 Extinderea intravilanului în zonele din imediata vecinătate a ariilor naturale protejate
sau chiar în interiorul acestora, cu scopul de realizare ulterioara a unor zone rezidenţiale sau
chiar staţiuni turistice, generează o presiune puternică asupra ariilor naturale protejate.
Ca urmare a acţiunii cumulative a factorilor de poluare cu deficitul de umiditate, atacul
dăunătorilor, păşunatul intensiv, s-a accentuat fenomenul de uscare parţială a pădurilor.
De multe ori efectele acţiunilor antropice sunt greu sesizabile, alteori afectează
interesele economice ale omului, iar în unele împrejurări, când afectează biocenoze întregi, pot fi
de-a dreptul catastrofale pentru existenţa populaţiilor umane, din zonele respective.
Dispariţia sau scăderea până la un nivel critic a speciilor se datorează supraexploatării
(vânătoare, pescuit, suprapăşunat), însă de multe ori este consecinţa distrugerii habitatului lor
prin construirea diverselor obiective urbane şi industriale. Exploatarea excesivă a unor resurse
naturale, precum şi fragmentarea unor habitate naturale, duc la periclitarea vieţii sălbatice.
Impactul creşterii sistemului socio-economic se concretizează în simplificarea capitalului
natural, asociat cu reducerea diversităţii biologice şi cu declinul ponderii resurselor regenerabile
produse în sistemele naturale şi seminaturale, respectiv perturbarea mecanismelor de reglaj ale
sistemului climatic. În zonele puternic industrializate, sunt eliberate în atmosferă cantităţi de praf
şi pulberi, ca şi oxizi de sulf, azot şi carbon, ce afectează flora şi fauna sălbatică din zonele
limitrofe, dar şi starea de sănătate a populaţiei.
Acţiunile de desecare a luncii inundabile a Dunării, construirea de lacuri de acumulare,
defrişări masive ale suprafeţelor de pădure duc la schimbarea regimului viiturilor, la
sedimentarea mâlului, la reducerea fertilizării naturale a terenurilor inundabile, la salinizarea,
deşertificarea şi eroziunea terenurilor, perturbarea regimului hidrologic, colmatarea lacurilor,
modificări climatice.
Dacă se ţine seama că aceste fenomene de deteriorare a ecosistemelor se produc pe
suprafeţe imense, se poate înţelege şi faptul că ele afectează, nu numai echilibrele ecologice
locale, ci şi starea ecologică globală a ecosferei şi implicit, calitatea vieţii populaţiilor umane.
Problema efectelor deteriorării la nivel individual trebuie examinată diferenţiat, în primul
rând în ceea ce priveşte omul, pe de o parte şi celelalte specii, pe de altă parte. Modificarea
biotopului, însoţită de schimbarea unuia sau a tuturor factorilor abiotici (baraje, poluare
industrială, poluare organică, despăduriri, incendii) este urmată de desfiinţarea unor sisteme şi
înlocuirea lor cu altele simplificate (în medii poluate), artificiale (agrosistemele) sau dispariţie fără
înlocuire (deşertificare).
Conservarea biodiversităţii trebuie să fie realizată pe baza unei game largi de strategii,
programe şi a unui management eficient şi durabil al componentelor capitalului natural.
Exploatarea excesivă a unor resurse naturale, fără a avea în vedere necesităţile
generaţiilor viitoare, precum şi fragmentarea unor habitate naturale, duc la periclitarea vieţii
sălbatice.
Luând în considerare importanţa deosebită pe care o are capitalul natural, pentru
dezvoltarea durabilă a colectivităţilor umane sub aspectul asigurării de resurse regenerabile
(apă, aer, hrană, îmbrăcăminte, medicamente, regenerarea aerului şi apei etc.), a valorii
peisagistice şi de recreare, de protecţie şi de asigurare a echilibrelor ecologice necesare
menţinerii unui mediu înconjurător sănătos, rezultă necesitatea imperativă a conservării
biodiversităţii, ca o condiţie necesară pentru dezvoltarea armonioasă a generaţiilor viitoare.

6.7. BIOSECURITATEA

Biosecuritatea reprezintă totalitatea măsurilor luate pentru a reduce sau elimina

riscurile potenţiale ce pot apărea ca o consecinţă a utilizării organismelor modificate genetic,
care ar putea avea efecte adverse asupra sănătăţii umane şi asupra conservării şi utilizării
durabile a diversităţii biologice.
Plantele superioare modificate genetic sunt plante care posedă o nouă combinaţie a
materialului genetic, obţinută prin utilizarea biotehnologiei moderne. Plantele de cultură au
fost modificate genetic pentru îmbunătăţirea productivităţii sau pentru creşterea rezistenţei la
boli şi dăunători. Aceste potenţiale beneficii ale utilizării acestor plante trebuie evaluate
împreună cu potenţialele riscuri asociate. Biotehnologia este un domeniu nou şi nu se

211
cunosc încă toate datele referitoare la interacţiunea organismelor modificate genetic cu
diferite ecosisteme precum şi consecinţele pe termen lung în cazul utilizării acestor culturi,
riscurile incluzând efecte negative asupra biodiversităţii şi implicit asupra sănătăţii umane.
România trebuie să asigure aplicarea unui principiu de bază în domeniul protecţiei
mediului, care se regăseşte în Legea nr. 59/2003 pentru ratificarea Protocolului de la
Cartagena privind biosecuritatea şi din O.U.G. nr. 43/2007 aprobată cu completări prin
Legea nr. 247/2009, respectiv principiul precauţiei în luarea deciziei, pentru a se asigura
protecţia mediului şi a sănătăţii umane în legătură cu introducerea deliberată în mediu a
plantelor superioare modificate genetic.

6.7.1. Legislaţia în domeniul biosecurităţii

Activităţile cu organisme modificate genetic (OMG) sunt supuse, în toate ţările, unui
regim special de reglementare, autorizare şi administrare, care stabileşte cadrul juridic şi
instituţional menit să elimine sau să reducă riscurile de producere a unor efecte negative
asupra sănătăţii oamenilor, diversităţii biologice, echilibrului ecologic şi calităţii mediului
înconjurător.
Legislaţia specifică europeană vizează două obiective principale:
protejarea sănătăţii umane şi a mediului;
asigurarea liberei circulaţii a produselor modificate genetic în Uniunea Europeană, în
condiţii de siguranţă.
Directiva 2001/18/CE privind introducerea deliberată în mediu a OMG reglementează:
introducerea deliberată in mediu în scopuri experimentale în câmpuri de testare, partea
B a Directivei;
introducerea pe piaţă a OMG care se referă la cultivarea în scop comercial şi importul
partea C a Directivei.
Directiva 2009/41/EC, reglementează activităţile privind utilizarea în condiţii de izolare
a microorganismelor modificate genetic.
Exportul OMG din statele membre ale Uniunii Europene către ţări terţe este
reglementat de Regulamentul (CE) nr. 1.946/2003
Introducerea pe piaţă a OMG, ca produse alimentare şi hrană pentru animale obţinute
prin procesarea OMG este reglementată de prevederile Regulamentului (CE) nr. 1.829/2003
privind alimentele şi hrana pentru animale modificate genetic.
Cerinţele de etichetare şi de trasabilitate ale organismelor modificate genetic sunt
stabilite prin Regulamentul (CE) nr. 1.829/2003 şi Regulamentul (CE) nr. 1.830/2003.

6.7.2. Evaluarea riscurilor şi monitorizarea

Evaluarea riscurilor asupra mediului şi sănătăţii umane, datorate introducerii

deliberate în mediu şi pe piaţă a organismelor modificate genetic, este procesul menit să
evalueze riscurile directe sau indirecte, imediate ori întârziate, pe care introducerea
deliberată în mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic, le pot avea
asupra sănătăţii umane şi a mediului.
Principiile şi liniile directoare pentru analiza riscului şi evaluarea siguranţei
alimentelor modificate genetic presupun investigarea :
efectelor directe asupra sănătăţii (toxicitatea);
tendinţei de a provoca reacţii alergice (alergenitate);
componenţilor specifici care ar putea avea proprietăţi antinutriţionale ori toxice;
stabilităţii genei inserate;
efectelor nutriţionale asociate cu modificarea genetică specifică;
oricăror efecte neintenţionate care ar rezulta ca urmare a inserţiei transgenei.
În acord cu principiul precauţiei în elaborarea studiului de evaluare a riscurilor asupra
mediului, trebuie să se urmărească următoarele reguli generale:

212
 caracteristicile identificate ale unui OMG şi ale utilizării lui, care pot avea efecte
adverse, trebuie să fie comparate cu cele prezentate de organismul nemodificat din
care provine şi cu utilizarea acestuia în situaţii similare;
evaluarea riscurilor trebuie să se realizeze într-o manieră transparentă, pe baza unei
metode ştiinţifice fiabile şi pe baza datelor ştiinţifice şi tehnice disponibile;
evaluarea riscurilor trebuie să se realizeze pentru fiecare caz, ceea ce înseamnă că
informaţiile solicitate pot varia, în funcţie de tipul de organisme modificate genetic
implicate, de utilizarea preconizată şi de mediul potenţial receptor, ţinând cont, printre
altele, de organismele modificate genetic existente deja în mediu;
realizarea unei analize a efectelor cumulative pe termen lung în legătură cu
introducerea deliberată în mediu şi pe piaţă. Efectele cumulative pe termen lung se
referă la efectele cumulative ale autorizărilor asupra sănătăţii umane şi asupra
mediului, inter alia, asupra florei şi faunei, asupra fertilităţii solului, asupra
descompunerii în sol a materiei organice, asupra lanţului trofic, diversităţii biologice,
sănătăţii animalelor, precum şi la aspectele ce ţin de rezistenţa la antibiotice.
În conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 43/2007 privind introducerea deliberată în
mediu şi introducerea pe piaţă a organismelor modificate genetic, aprobată cu modificări şi
completări prin Legea nr. 247/2009 , activităţile cu organisme modificate genetic sunt supuse
procedurii de monitorizare asupra potenţialelor efecte negative asupra sănătăţii umane şi
mediului înconjurător. Activitatea de monitorizare se desfăşoară după obţinerea autorizaţiei
de introducere deliberată în mediu sau pe piaţă a organismelor modificate genetic.
Datele colectate în urma monitorizării oferă noi informaţii privind impactul introducerii
unui nou organism modificat genetic în mediu sau pe piaţă. Dacă apar astfel de date noi,
acestea trebuie să fie luate în considerare în realizarea următoarelor studii de evaluare a
riscurilor asupra mediului.
Notificatorul are obligaţia de a elabora un plan de monitorizare care se depune la
autoritatea competentă, odată cu notificarea.
Planul de monitorizare are urmatoarele obiective:
să confirme că orice ipoteză în cadrul evaluării riscurilor pentru sănătatea umană şi
mediu, în ceea ce priveşte apariţia şi impactul efectelor adverse potenţiale ale
organismului modificat genetic sau ale utilizării acestuia, este corectă;
să identifice apariţia acelor efecte adverse ale organismului modificat genetic sau ale
utilizării acestuia asupra sănătăţii umane ori asupra mediului care nu au fost anticipate
în evaluarea riscurilor asupra mediului.
Interpretarea datelor colectate prin monitorizare trebuie să fie făcută în funcţie de
toate condiţiile de mediu existente şi de toate activităţile. În cazul în care se observă
modificări în mediu, trebuie să se aibă în vedere o evaluare suplimentară, cu scopul de a
stabili dacă aceste modificări sunt o consecinţă a organismului modificat genetic sau a
utilizării sale, precum şi dacă asemenea modificări pot fi un rezultat al factorilor de mediu,
alţii decât introducerea pe piaţă a organismului modificat genetic.
Monitorizarea caz – specifică reprezintă analiza efectelor potenţiale evidenţiate în
studiul de evaluare a riscurilor (verificarea corectitudinii prezumtiilor avansate pe baza
studiului de evaluare a riscurilor). Exemple: diseminarea prin intermediul polenului,
persistenţa, invazivitatea, compatibilitatea sexuală cu specii înrudite, apariţia formelor de
rezistenţă la anumite insecte, etc.
Monitorizarea prin supraveghere generală reprezită efectele neanticipate, neprevăzute
(perioadă de timp mai lungă, observaţii, zone mai extinse) – realizată cu ajutorul fermierilor.
Exemple: efecte negative asupra ecosistemului, biodiversităţii, modificarea biologiei plantei
în timp.
Notificatorul asigură monitorizarea şi elaborarea rapoartelor aferente, conform
condiţiilor specificate în autorizaţie. Rapoartele de monitorizare sunt transmise autorităţii
competente, Comisiei Europene şi autorităţilor competente ale celorlalte state membre.

213
 6.7.3. Locaţii şi suprafeţe cultivate cu plante modificate genetic

6.7.3.1. Cultivarea plantelor modificate genetic în UE

Porumbul MON 810, este singurul porumb modificat genetic aprobat pentru cultivare
în Comunitatea Europeană. La nivel european, porumbul MON 810 este autorizat, atât
pentru a fi cultivat, cât şi pentru a fi utilizat în alimentaţia animalelor şi a oamenilor.
Autorizaţia de introducere pe piaţă a fost emisă de către autoritatea competentă a
Franţei, la data de 3 august 1998, în baza art. 1 al Deciziei Comisiei 98/294/CE din 22 aprilie
1998 privind introducerea pe piaţă a porumbului modificat genetic (Zea mays L. linia MON
810), în baza Directivei Consiliului 90/220/CEE. Ulterior, Directiva 90/220/CEE, sub care a
fost emisă autorizaţia pentru cultivarea porumbului MON 810, a fost abrogată prin Directiva
2001/18/CE, care a introdus noi exigenţe privind evaluarea riscurilor asupra mediului şi
sănătăţii umane.
Din anul 2005, porumbul MON 810 a fost introdus în Catalogul European al
varietăţilor de plante.
Autorizaţia iniţială privind cultivarea porumbului MON 810 a expirat în aprilie 2007,
dar produsul continuă să rămână pe piaţa comunitară până la finalizarea procedurii de
reînnoire a autorizaţiei, în baza notificării transmise la Comisia Europeană de către
Compania Monsanto Europe S.A., deţinătorul autorizaţiei. Notificarea a fost transmisă în
conformitate cu prevederile Regulamentului nr. 1.829/2003 privind alimentele şi hrana pentru
animale, modificate genetic, care prevede că autorizarea cultivării se poate face numai pe
baza unei evaluări a riscului, în conformitate cu prevederile Directivei 2001/18/CE. În
prezent, dosarul de notificare se află la Agenţia Europeană pentru Siguranţa Alimentelor
(European Food Safety Agency – EFSA).
În Europa, OMG sunt supuse unei evaluări a riscului efectuate de EFSA şi de
autorităţile competente ale SM în procesul de autorizare la nivel comunitar.
În anul 2009, şase din cele 27 de ţări din Uniunea Europeană au cultivat oficial
porumb MON 810, respectiv Spania, Republica Cehă, Portugalia, România, Polonia şi
Slovacia. Suprafaţa culturilor de porumb modificat genetic reprezinta circa 1,2% din
suprafaţa totală de porumb cultivat la nivelul Uniunii Europene.

Figura 6.7.1. Suprafaţa cultivată cu porumb modificat genetic MON 810 în Uniunea
Europeana

Sursa: EU Biotech

214
 În UE cultivarea porumbului modificat genetic MON 810 a scăzut în 2009 cu
aproximativ 15.000 de hectare de la 107.719 ha în 2008, la 944.750 ha. Acest lucru a fost
determinat în primul rând de interdicţiile de cultivare în Franţa şi Germania. Spania este ţara
cu cea mai mare suprafata cultivata de porumb Bt .

Figura 6.7.2. Suprafaţa cultivată cu porumb modificat genetic MON 810 în ţările
Uniunii Europene

Suprafaţa cultivată cu MON 810 în ţările UE (ha)

2007
2008
2009

Republica Franta Germania Portugalia Romania Slovacia Spania Polonia

Ceha

Sursa: EU Biotech

6.7.3.2. Cultivarea plantelor modificate genetic în România

Singura plantă modificată genetic cultivată în România în scop comercial este

porumbul MON 810.
Trebuie menţionat faptul că în perioada derulării procedurii de autorizare a
porumbului MON 810 pe teritoriul Comunităţii Europene, România nu era stat membru al
Uniunii Europene şi nu a participat la procesul decizional, neavând astfel posibilitatea
solicitării de informaţii suplimentare sau de a ridica obiecţii în procesul de autorizare aflat în
derulare.
Evaluarea iniţială a riscului asupra mediului realizată de notificator nu a luat în
considerare regiunile biogeografice Stepică, Pontică şi Panonică, specifice pentru România
şi recunoscute de legislaţia comunitară (Directiva 92/43/CEE).
Directiva 2001/18/CE prevede că un organism modificat genetic, care a fost autorizat
în Comunitate, poate fi cultivat pe tot teritoriul Comunităţii, doar dacă se respectă cu stricteţe
condiţiile specifice de utilizare şi zonele geografice şi/sau de mediu, precizate în respectiva
autorizaţie.
Pentru asigurarea coexistenţei culturilor, în România s-a introdus o procedură de
autorizare a cultivatorilor de porumb MON 810, de către Ministerul Agriculturii Pădurilor şi
Dezvoltării Rurale (M.A.P.D.R.) prin Direcţiile Judeţene Agricole (conform prevederilor
Ordinului nr. 237/2006, modificat şi completat prin Ordinul nr. 471/2006).
M.A.P.D.R. transmite autorităţii competente (ANPM) informaţii privind culturile de
plante modificate genetic. Aceste date sunt necesare pentru monitorizare, inspecţie şi
control şi gestionarea de către autoritatea competentă a Registrului naţional privind locaţiile
introducerii în mediu a organismelor modificate genetic, publicat pe site-ul A.N.P.M.
www.anpm.ro

215
 Suprafeţele cultivate de către fermierii români cu MON 810 în anul 2009, au
reprezentat circa 0,15% din suprafaţa totală cultivată cu porumb în România (2,3 - 2,6
milioane ha).
Astfel, suprafaţa cultivata de România cu MON 810 în 2007 a fost de 321 ha, în 2008
a fost de 7.146 ha, iar în 2009 suprafaţa cultivată cu MON 810 a scăzut cu peste 54%, la
3.243,5 ha.

Figura 6.7.3. Suprafaţa cultivată cu porumb modificat genetic MON810 în România

Sursa: M.A.P.D.R.

Măsurile menite să asigure coexistenţa între culturile de porumb modificat genetic şi

cele conventionale sau ecologice, pe care fermierii care cultivă plante modificate genetic
trebuie să aibă în vedere, sunt următoarele:
crearea unor zone tampon, eşalonarea în timp a semănatului, pentru prevenirea
impurificării prin polenizare încrucişată a culturilor ecologice sau convenţionale
aparţinând proprietarilor de terenuri situate in vecinătatea culturilor modificate genetic;
luarea tuturor măsurilor necesare pentru a preveni amestecul fizic al produselor
modificate genetic cu cele ecologice sau convenţionale pe parcursul operaţiunilor de
recoltare, transport, depozitare şi condiţionare a producţiei obţinute din culturile
modificate genetic;
depozitarea separată a producţiei, curăţarea maşinilor de semănat, a instalaţiilor de
condiţionare, a mijloacelor de transport, conform prevederilor legislaţiei în vigoare
privind producerea seminţelor.
Controlul implementării legislaţiei este de o importanţă deosebită pentru credibilitatea
sistemului de biosecuritate. Funcţionarea unui corp de inspecţie de biosecuritate şi a unor
laboratoare acreditate în detectarea şi identificarea OMG, sunt condiţii esenţiale pentru
organizarea unui sistem funcţional în acest domeniu.
Pentru asigurarea funcţionării sistemului de control al organismelor modificate genetic
şi coordonarea adecvată a activităţilor de catre autorităţile competente, în anul 2006, a fost
incheiat un protocol de colaborare între Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale,
Ministerul Mediului – Garda Naţională de Mediu, Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor şi Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor.
M.A.P.D.R. a elaborat un plan detaliat de inspecţie şi control pentru anul 2009. Acest
plan a impus verificarea, de către inspectorii D.A.D.R. de la nivelul judeţean, a originii
seminţelor pentru campania de însămânţare din anul 2009. În cazul în care culturile nu au
conţinut buruieni şi s-a suspectat faptul că aceste culturi ar fi fost modificate genetic, s-au
prelevat probe în vederea analizei, iar suprafeţele care au fost depistate ca fiind contaminate

216
au fost distruse. S-a raportat numele cultivatorului către G.N.M. şi s-au aplicat sancţiunile
corespunzătoare.

6.7.3.3. Testarea plantelor superioare modificate genetic în România

Emiterea autorizaţiilor privind introducerea deliberată în mediu a organismelor

modificate genetic, în scop experimental, se face de către A.N.P.M., ca autoritate
competentă, urmând procedura prevăzută la Cap. II al O.U.G. nr. 43/2007 privind
introducerea deliberată în mediu a organismelor modificate genetic, aprobată cu modificări
şi completări prin Legea 247/2009, care transpune Directiva Parlamentului European şi a
Consiliului nr. 2001/18/CE .
În urma analizării documentaţiei transmise de notificatori, pe baza comentariilor sau
observaţiilor primite de la SM şi de la Comisia Europeană, şi în baza avizelor autorităţilor cu
responsabilităţi în domeniul OMG şi a consultării publicului, autoritatea competentă emite
autorizaţii pentru introducerea deliberată în mediu pentru testarea plantelor modificate
genetic.
Titularii autorizaţiilor privind activităţile cu organisme modificate genetic au obligaţia
să se conformeze cerinţelor legale privind asigurarea trasabilităţii, etichetării, monitorizării şi
să raporteze anual autorităţii competente şi altor autorităţi, dupa caz, rezultatele activităţii
conform legislaţiei specifice în vigoare. Rapoartele anuale de monitorizare sunt transmise
ANPM şi Comisiei Europene şi sunt publicate pe site-ul A.N.P.M .
Testarea se face în vederea înregistrării soiurilor în Catalogul Oficial al Soiurilor de
Plante de Cultură din România, şi are loc numai în centrele de testare care fac parte din
reţeaua Institutului de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor (I.S.T.I.S.).
Zonele unde se face testarea nu se găsesc în apropierea unor arii protejate prin lege.
Sămânţa rămasă după semănat este recuperată în totalitate şi distrusă prin ardere.
Recoltarea se efectuează manual, ştiuleţii fiind puşi în saci de plastic etichetaţi pentru a
împiedica diseminarea şi apoi distruşi prin ardere. După recoltare, resturile vegetale sunt
tocate şi încorporate în sol, locul urmând a fi cultivat în anul următor cu altă plantă de cultură
care va fi supusă monitorizării.
Toate câmpurile experimentale sunt înconjurate cu o bandă de protecţie de minim
patru rânduri cu porumb convenţional (6 m lăţime) şi amplasate cu respectarea distanţei
câmpurilor experimentale de cel puţin 200 m faţă de alte câmpuri cu porumb convenţional.
Plantele care constituie perdeaua de protecţie sunt tratate în mod similar cu plantele
modificate genetic.
Porumbul modificat genetic şi masa vegetativă rezultate sunt distruse după recoltare.
În autorizaţiile emise de autoritatea competentă au fost prevăzute ca obligaţii
efectuarea studiilor de impact asupra mediului referitoare la efectele asupra organismelor
nonţintă şi a remanenţei proteinelor insecticide din sol pentru genotipurile de porumb
modificate genetic ce urmează a fi testate.
Informaţii privind activităţile de testare a organismelor modificate genetic desfăşurate
în România se găsesc în Registrul naţional privind locaţiile introducerii în mediu a
organismelor modificate genetic, secţiunea 1 – date privind locaţiile pentru introducerea
deliberată în mediu, pentru testare, a organismelor modificate genetic.
Formatul electronic al Registrului este pus la dispoziţia publicului prin afişare pe
pagina de internet a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului www.anpm.ro

6.7.4. Perspective

Autoritatea Publică Centrală pentru Protecţia Mediului susţine promovarea

principiului precauţiei şi asigurarea aplicării măsurilor specifice de biosecuritate care vizează
protecţia sănătăţii umane şi a mediului în contextul producerii, utilizării şi introducerii
deliberate în mediu a organismelor modificate genetic.

217
 Pentru definirea unei politici în acest domeniu şi pentru realizarea unei Strategii
Naţionale de Biosecuritate, este necesară clarificarea următoarelor aspecte:
evaluarea riscurilor ecologice, în cazul cultivării plantelor superioare modificate genetic,
în relaţie cu siturile Natura 2000 desemnate în conformitate cu prevederile Directivelor
79/409/CEE şi 92/43/CEE ;
eficientizarea sistemului de asigurare a trasabilităţii şi etichetării organismelor
modificate genetic;
întărirea capacităţii de inspecţie şi control a organismelor modificate genetic
(laboratoare acreditate, personal specializat);
La ora actuală se constată o lipsă a consensului ştiinţific referitor la evaluarea
siguranţei utilizării plantelor superioare modificate genetic. Sunt impetuos necesare studii
privind efectele pe termen lung asupra mediului şi sănătăţii umane a organismelor
modificate genetic. Aceste studii vor viza în special porumbul MON 810, care este în proces
de reînnoire a autorizaţiei pentru cultivare comercială la nivel UE, precum şi alte varietăţi
aflate în curs de autorizare pentru cultivare. Totodată se cer studiate şi aprofundate
aspectele ştiinţifice privind:
proprietăţile metaboliţilor rezultaţi din degradarea toxinei Bt;
impactul asupra insectelor polenizatoare, inclusiv efectele cumulative;
efectele pe termen lung asupra altor specii;
efecte asupra sănătăţii umane: endocrine, teratogene sau ereditare;
stabilirea unor metodologii privind elaborarea studiilor toxicologice şi ecotoxicologice
efectele privind utilizarea pesticidelor, legate de modificarea practicilor agricole.
Trebuie făcută o analiză riguroasă a tuturor aspectelor legate de acest sector, având
în vedere avantajele tehnico-economice, sociale, dar şi riscurile cultivării plantelor modificate
genetic pentru mediu, sănătate, pentru agricultura convenţională şi ecologică, luând în
considerare şi aspectele etice ale biotehnologiei moderne.

218