Scara Lui Schild (1.0)
Scara Lui Schild (1.0)
Scara Lui Schild (1.0)
www.virtual-project.eu
2
Cuprins
Partea întâi
1 2 3
Partea a doua
4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18
Referinţe
3
GREG EGAN s-a născut la 20 august 1961 în Perth, Australia, şi a
absolvit Facultatea de matematică a Universităţii Western Australia. Este
programator de calculatoare şi în anii 1980 a început să publice povestiri
în cea mai importantă revistă de SF britanică, Interzone, şi în faimoasa
revistă americană Asimov’s SF Magazine. Egan se numără printre cei mai
de seamă reprezentanţi ai subgenului hard science-fiction, abordând
temele ontologiei cuantice şi matematice, natura conştiinţei, genetica,
realitatea simulată, sexualitatea, inteligenţa artificială şi superioritatea
materialismului raţional asupra religiei. În 1995 a primit Premiul John
W. Campbell Memorial pentru romanul Permutation City, în 1998 Premiile
Hugo şi Locus pentru nuvela Oceanic şi a fost recompensat de cinci ori cu
Premiul Ditmar (echivalentul Australian al Premiului Hugo) până în 2000,
când a refuzat premiul pentru romanul Teranesia, ceea ce l-a exclus
definitiv de pe lista viitoarelor nominalizări. A publicat romanele SF:
Quarantine (1992; Carantina, Ed. Nemira), Permutation City (1994),
Distress (1995), Diaspora (1997), Teranesia (1999), Schild’s Ladder (2002;
Scara lui Schild, Ed. Nemira).
4
Mulţumiri adresate lui John Baez, Jennifer Porehl, Caroline Oakley,
Anthony Cheetham, John Douglas, Jo Fletcher, Simon Spanton, Oisín
Murphy-Lawless, Devi Pillai, Peter Robinson, Russell Galen, Carol
Jackson, Emma Bailey, Diana Mackay, Philip Patterson, Christodoulos
Litharis, Nicola Fantini, Giancarlo Carlotti, Albert Sole, Petr Kotrle,
Makoto Yamagishi, Florin Pîtea şi Mihai Dan Pavelescu.
5
Partea întâi
6
vieţii ei locuia de fapt. Acesta era unul dintre pericolele minore ale
longevităţii: trezirea putea semăna cu tentativa de a-ţi găsi drumul
spre casă pe o stradă cu zece mii de locuinţe, care, toate, fuseseră
cândva ale tale. Nu conta că indiciile aflate de cealaltă parte a
pleoapelor ei puteau fi mai edificatoare; ea trebuia să urmeze
logica internă a amintirilor proprii înapoi, până în prezent, înainte
de a se putea scutura şi trezi.
Regulile Sarumpaet atribuiau o amplitudine cuantică
posibilităţii ca orice graf să fie urmat de altul. Printre altele,
regulile prognozau că dacă un graf conţinea o buclă formată din
trei noduri trivalente care alternau cu trei noduri pentavalente,
succesorii săi cei mai probabili aveau să aibă acelaşi şablon, dar
acesta era comutat unui set de noduri adiacente. O astfel de buclă
era cunoscută drept foton. Regulile prognozau că fotonul se va
mişca. (În ce direcţie? Toate direcţiile erau la fel de probabile.
Orientarea fotonului necesita mai multă muncă, suprapunerea
unui roi de versiuni diferite, care aveau să interfereze şi să se
anuleze reciproc când călătoreau în orice altă direcţie decât cea
favorizată.)
7
nesfârşita ondulare domoală a undelor gravitaţionale.
De aceea Cass călătorise până la Staţia Mimoza, aflată la
jumătate de an-lumină de sub-giganta albastră al cărei nume îl
primise, la trei sute şaptezeci de ani-lumină de Pământ. Rainzi şi
colegii lui construiseră aici un ecran împotriva zgomotelor.
Cass deschise ochii. Ridicând capul pentru a privi printr-un
portal, încă fixată de pat la nivelul taliei, abia putea distinge
Silenţiatorul: o scânteiere albăstruie reflectându-se din carcasă la
un milion de kilometri distanţă. Staţia Mimoza avea atât de puţin
spaţiu disponibil, încât ea trebuise să se mulţumească cu un corp
înalt de doi milimetri, motiv din care vederea îi era mai puţin acută
ca de obicei. Combinaţia de imponderabilitate, vid şi dimensiuni de
insectă o făcea totuşi să simtă o robusteţe plăcută; masa i se
redusese de o mie de ori mai mult decât secţiunile transversale ale
muşchilor şi tendoanelor, astfel că presiunile şi tensiunile
implicate în orice coliziune semănau cu atingerea unui fulg. Chiar
dacă s-ar fi năpustit cu capul direct într-un perete ceramic, i s-ar
fi părut că era oprită de un obstacol format din petale.
Din păcate aceeaşi rezilienţă magică nu putea fi aplicată şi
întâlnirilor ei cu obstacole mai puţin tangibile. Părăsise Pământul
fără să fi avut vreo garanţie că mimozanii vor zări vreo valoare în
propunerea ei, dar abia în ultimele zile ea începuse să accepte
posibilitatea unei respingeri zdrobitoare. Şi-ar fi putut susţine
întregul caz de acasă, acceptând cu stoicism o întârziere de câte
şapte sute patruzeci de ani între etapele argumentării. Sau ar fi
putut trimite un Surogat, bine instruit, însă non-conştient, care să
pledeze în numele ei. Cedase însă în faţa unei combinaţii de
nerăbdare şi sentiment de proprietate şi se transmisese orbeşte.
Acum verdictul se găsea la mai puţin de două ore.
Îşi desfăcu centura şi pluti de pe pat. Nu trebuia să se spele ori
să elimine resturile digestiei. Din clipa în care sosise, sub forma
unui flux de impulsuri ultraviolete cu un preambul care solicita
întrupare în aproape orice condiţii, mimozanii fuseseră politicoşi şi
găzduitori; Cass avusese grijă să nu abuzeze de ospitalitatea lor,
cerând luxuri frivole. Un corp autonom şi un loc pentru a dormi în
siguranţă erau singurele lucruri de care avea realmente nevoie
pentru a se simţi ea însăşi. Etanşarea ermetică faţă de vid şi
alimentarea exclusiv cu lumină necesitau un timp de adaptare, dar
acelaşi lucru era valabil pentru obiceiurile şi clima oricărei regiuni
nefamiliare de pe Pământ. A cere aici dreptul de a mânca şi defeca
ar fi însemnat o nepoliteţe la fel de mare cu insistenţa pentru
8
recreările servile ale mâncărurilor favorite din copilăria ei, în timp
ce vizita vreo facilitate terestră.
Un tunel cu secţiune circulară, puţin mai înalt decât ea, îi
conecta odaia spartană de o incintă unde putea să interacţioneze
cu software-ul pe care-l adusese de pe Pământ şi, prin intermediul
lui, cu mimozanii înşişi. Ţopăi, ricoşând, prin alezajul acela,
plesnind peretele cu palmele şi tălpile, izbindu-se de el în mod
deliberat cu capul şi umerii.
Când pătrunse în incintă, păru să iasă din gura unei vizuini
pentru a pluti deasupra pajiştii largi şi luxuriante de dedesubt,
dedesubtul unui cer împestriţat de nori. Iluzia era pur
audiovizuală – sunetele codificate în unde radio –, dar, în ciuda
lipsei greutăţii care s-o apese pe ceramica ascunsă sub luncă, forţa
detaliilor era straniu de convingătoare. Câteva fire de iarbă şi
cântecele unor insecte erau îndeajuns pentru a o convinge pe
jumătate că putea să simtă parfumul aerului de sfârşit de vară.
Ar fi fost realmente un act de autotrădare dacă decorul acesta
s-ar fi întins complet şi în interiorul ei – până la senzaţiile de a fi în
corpul obişnuit, înalt de doi metri, şi de a mânca un mic dejun
compus din fructe şi cereale, după ce traversase înot Lacul
Chalmers? Dacă putea să intre şi să iasă din această liniştitoare
operă de artă fără să-şi piardă controlul asupra realităţii, de ce n-
ar fi putut duce procesul câţiva paşi mai departe?
Îndepărtă ideea aceea, deşi era mulţumită că nu înceta
niciodată s-o sâcâie. Când existau mijloacele de a te
autotransforma, instantaneu şi fără efort, în absolut orice, unicul
mod de menţinere a unei identităţi era să-ţi trasezi propriile
graniţe. Însă odată ce pierdeai imboldul de a continua să te întrebi
dacă le trasaseşi sau nu în locul cuvenit, puteai la fel de bine să te
fi născut Homo sapiens, fără să deţii de fapt niciun fel de opţiuni
reale.
Destul de aproape de vizuină se afla o statuie din marmură a
lui Rainzi, cu braţele încrucişate, surâzând uşor. Cass gesticulă
spre mesager şi acesta învie; piatra albă căpătă nuanţa şi textura
pielii. Rainzi însuşi era la câteva generaţii depărtare de oricine care
se sinchisise să simuleze o dermă vie, cu atât mai puţin să deţină
una, totuşi Cass nu era echipată pentru a descifra protocoalele de
comunicare ale mimozanilor, aşa că optase ca totul să-i fie tradus
în dialectul vizual utilizat pe Pământ.
– Îţi vom comunica decizia noastră la ora nouă, aşa cum ţi-am
promis, o asigură mesagerul. Sperăm însă că nu te deranjează
9
dacă o vom preceda printr-o ultimă sesiune de trecere în revistă.
Unii dintre noi apreciază că există aspecte care încă n-au fost
soluţionate pe deplin. Vom începe la şapte şi jumătate.
Mesagerul se înclină, apoi încremeni iarăşi, neaşteptând un
răspuns.
Cass încercă să nu caute prea multe în neaşteptata schimbare
de program. Era demoralizant să descopere că gazdele ei tot nu
fuseseră în stare să ajungă la un verdict, dar cel puţin nu aveau s-
o lase să aştepte mai mult decât anticipase. Faptul că ea îi
informase deja pe mimozani, în detaliu, asupra tuturor aspectelor
experimentului care-i trecuseră prin minte în trei decenii de
pregătiri şi acum aceştia sperau să audă din partea ei ceva nou şi
decisiv peste numai douăzeci de minute nu constituia un motiv
pentru a intra în panică. Indiferent ce mărunţişuri neclare îi
găsiseră în analiză, îi ofereau şansa de a îndrepta lucrurile.
Încrederea îi era totuşi zdruncinată şi-i era imposibil să nu se
gândească la posibilitatea eşecului. După o lună petrecută aici,
încă nu începuse să se simtă singură sau să ducă dorul casei;
acela era preţul pe care avea să-l plătească după întoarcere. Chiar
şi în ritmul lipsit de grabă al întrupărilor, şapte sute patruzeci de
ani săpau o falie adâncă. Aveau să treacă milenii înainte ca
schimbările prin care prietenii de pe Pământ le traversaseră
împreună să înceteze s-o mai diferenţieze de ei. Milenii… dacă nu o
veşnicie…
Cass continua să creadă că se putea adapta la pierderea aceea,
atâta timp cât beneficia de ceva cu care s-o echilibreze. A fi un
singleton însemna să accepţi că fiecare decizie avea costul ei, dar
după ce înţelegeai că situaţia aceasta era un trofeu câştigat cu
greu, nu una împotriva căreia să te revolţi, ea oferea un gen de
demnitate tuturor alegerilor, cu excepţia celor mai prosteşti.
Şi totuşi dacă mimozanii o refuzau? Poate că exista ceva brav şi
romantic în simplul act de a călători sute de ani-lumină, de a locui
în corpul unei insecte care trăia în vid şi de a se aliena de lumea
căreia aparţinea, totul cu speranţa de a-şi vedea ideile testate cât
mai rapid cu putinţă. Dar cât timp va putea afla alinare în simpla
cutezanţă a celor ce făcuse, după ce speranţa respectivă se năruia?
Se strânse ghem şi încercă să plângă. Nu putea lăcrima şi
suspinele care îi ricoşau din gura etanşată de o membrană
aduceau cu zumzetul unui ţânţar, însă tremurăturile provocate de
eforturile plămânilor rudimentari continuau să ofere o senzaţie de
eliberare. Nu-şi ştersese complet din minte harta corpului ei
10
pământean; în forma sa specifică erau înglobate prea multe din
felurile în care percepea emoţiile. De aceea tot ce-şi amputase
dăinuia ca un fel de fantomă – nici pe departe la fel de convingător
ca o adevărată simulare, totuşi îndeajuns de puternic pentru ca să
fie o diferenţă.
După ce se descărcă, Cass îşi întinse membrele şi pluti peste
pajişte ca un puf de păpădie, pe cât de calmă şi lucidă fusese de
când sosise aici.
Cunoştinţele ei despre Teoria Grafului Cuantic proveneau din
trecut. Ideile pe care fusese capabilă să le extragă din opusul acela
de cunoaştere le extrăsese cu mult timp în urmă. Dacă însă
mimozanii găsiseră o întrebare la care ea nu putea răspunde, o
îndoială pe care ea n-o putea domoli, asta în sine ar fi fost o ocazie
să înveţe ceva în plus.
Chiar dacă ar fi trimis-o acasă cu nimic altceva, n-ar fi plecat
cu mâinile goale.
Livia puse prima întrebare şi era mult mai simplă decât orice
anticipase Cass.
– Crezi că regulile Sarumpaet sunt corecte?
Cass ezită mai mult decât avea nevoie, o tentativă deliberată de
a-şi încărca răspunsul cu gravitatea cuvenită.
– Nu sunt sigură că sunt corecte, dar probabilitatea mi se pare
copleşitoare.
– Experimentul tău le-ar testa mai riguros decât orice s-a
încercat până acum, observă Livia.
Cass încuviinţă.
– Văd asta ca pe un câştig, însă doar unul minor. Nu cred că
încă o simplă testare a regulilor ar justifica experimentul. Mă
interesează mai mult ce implică regulile, ţinând seama de faptul că
sunt aproape cu certitudine corecte.
Încotro se îndrepta discuţia aceasta? Privi în jur, la ceilalţi,
aşezaţi în cerc pe pajişte: Yann, Bakim, Darsono, Ilene, Zulkifli şi
Rainzi. Mediatorul ei alesese înfăţişări pentru toţi, deoarece ei
înşişi nu ofereau niciuna, dar cel puţin expresiile faciale şi limbajul
corpului erau modulate de propriile lor semnale premeditate. Toţi
optaseră să arate interesaţi în mod politicos, totuşi nu trădau
nimic.
– Ai multă încredere în TGC?
În mod limpede, Livia tocmai îşi dăduse seama cât de straniu
sunau întrebările ei; tonul ei era al unei persoane care imploră să
11
fie păsuită până ce scopul îi devenea evident.
– Da, răspunse Cass, am încredere. Este simplă, este elegantă
şi este coerentă cu toate observaţiile noastre de până acum.
Cuvintele acelea păreau superficiale, dar alţii cuantificaseră
toate criteriile respective cu mult timp în urmă: TGC ca o descriere
a dinamicii universului cu minimul posibil de complexitate
algoritmică; TGC ca o redescriere topologică a unor rezultate de
bază în teoria categoriilor – un mediu matematic în care regulile
Sarumpaet apăreau la fel de naturale şi inevitabile ca şi regulile
aritmeticii; TGC ca sistemul cel mai probabil de la baza legilor
fizice, ţinând seama de orice bază de date substanţială de rezultate
experimentale ce se întindeau de la fizica nucleară la cosmologie.
Darsono se aplecă spre ea şi rosti:
– Dar de ce, în inima ta – se lovi în piept cu un pumn imaginar
– eşti convinsă că-i adevărată?
Cass zâmbi. Gestul acela nu făcea parte din vocabularul sobru
pe care Mediatorul ei îl utiliza în mod prestabilit; însemna că
Darsono îl solicitase explicit.
– Pe de o parte, recunoscu ea destinzându-se uşor, motivul îl
constituie istoria. Descendenţa ideilor. Dacă o civilizaţie
extraterestră ne-ar fi înmânat Teoria Grafului Cuantic pe o tăbliţă
de piatră – din senin, în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea – poate
că n-aş avea aceleaşi sentimente despre ea. Însă relativitatea
generală şi mecanica cuantică s-au numărat printre lucrurile cele
mai minunate create de antici şi continuă să fie cele mai bune
aproximări practice pe care le avem pentru majoritatea
universului. TGC este unificarea lor. Dacă relativitatea generală
este atât de apropiată de adevărul că numai un fragment minuscul
poate să lipsească, iar mecanica cuantică este la fel… câtă libertate
poate exista pentru a îngloba toate succesele ambelor şi totuşi să
fie greşită?
Kusnanto Sarumpaet trăise pe Pământ la sfârşitul mileniului al
III-lea, când un grup de matematicieni şi fizicieni risipiţi pe planetă
– cunoscuţi acum ca „Sultanii Spinului” – produsese primul vlăstar
viabil al relativităţii generale şi al mecanicii cuantice. Pentru a
fuziona cele două descrieri ale naturii, trebuia să substitui
geometria precisă şi neechivocă a clasicului continuum spaţio-
temporal cu o stare cuantică, care atribuia amplitudini unui întreg
domeniu de geometrii posibile. O modalitate de a face asta era să-ţi
imaginezi că porţi o particulă, de exemplu un electron, în jurul
unei bucle şi să-i calculezi amplitudinea direcţiei spinului astfel ca
12
la sfârşitul drumului să fie aceeaşi ca în momentul pornirii. În
spaţiul bidimensional, spinii vor fi întotdeauna la fel, dar în spaţiul
curbat rezultatul va depinde de geometria detaliată a regiunii prin
care a călătorit particula. Generalizarea acestei idei, brăzdarea
spaţiului cu o reţea de căi urmate de particule cu diverşi spini şi
compararea lor în nodurile unde se întâlneau, a dus la noţiunea de
reţele spin. Precum armonicele unei unde, reţelele acestea
includeau un set de „cărămizi” din care puteau fi construite toate
stările cuantice ale geometriei.
Grafurile cuantice ale lui Sarumpaet erau copiii reţelelor spin,
îndepărtându-se cu un pas de relativitatea generală prin preluarea
la valoare aparentă a celor mai bune calităţi ale propriilor lor
părinţi. Ele abandonau ideea oricărui spaţiu preexistent în care
putea fi înglobată reţeaua şi defineau totul – spaţiu, timp,
geometrie şi materie – exclusiv în condiţiile stabilite de ele.
Particulele erau bucle de valenţă modificată ţesute în graf. Măsura
oricărei suprafeţe se datora numărului de muchii al grafului care o
străpungea, volumul oricărei regiuni depindea de numărul de
noduri pe care le conţinea. Şi fiecare măsură temporală, de la
orbitele planetare la vibraţiile nucleelor, putea fi practic
reformulată ca o numărătoare a modificărilor dintre grafurile care
descriau spaţiul în două momente diferite.
Sarumpaet se străduise timp de decenii să insufle viaţă viziunii
sale, prin găsirea legilor corecte ce guvernau probabilitatea ca un
graf oarecare să evolueze în alt graf. În cele din urmă fusese
binecuvântat de o lipsă a opţiunilor; existase doar un singur set de
reguli care puteau face ca totul să funcţioneze. Cei doi bunici ai
teoriei sale, aşa imperfecţi cum erau, nu se puteau înşela foarte
mult; ambii produseseră în domeniile lor prognoze care fuseseră
verificate cu o acurateţe foarte mare. Recunoaşterea ambilor nu
lăsase loc pentru erori.
– Din punct de vedere conceptual, zise Livia, argumentul acesta
este foarte atrăgător. Ar putea totuşi să existe abateri de la reguli –
mult prea mici ca să fi fost detectate până acum – care să modifice
complet rezultatul experimentului tău.
– Este un test delicat, încuviinţă Cass, dar nu de aceea l-am
propus. (Se învârteau în cerc.) Dacă regulile sunt valabile, graful
pe care l-am conceput ar trebui să fie stabil pentru aproape şase
trilionimi de secundă. Este un interval suficient pentru a ne oferi o
multitudine de observaţii asupra unui continuum spaţio-temporal
complet diferit de al nostru. Dacă nu durează atât de mult, voi fi
13
dezamăgită. Nu întreprind acest experiment în speranţa de a
dovedi că Sarumpaet a greşit!
Se întoarse către Darsono, căutând vreun indiciu că el i-ar fi
putut împărtăşi exasperarea, dar înainte de a-i putea evalua starea
sufletească, Livia vorbi din nou.
– Şi dacă durează mai mult?
Până la urmă, Cass pricepu.
– Este vorba despre securitate? Am abordat foarte amănunţit
riscurile potenţiale…
– Pornind de la ipoteza că regulile Sarumpaet sunt corecte.
– Exact. Ce altă ipoteză ar fi trebuit să utilizez?
Astrologia feniciană? Litomanţia californiană?
Cass îşi înfrână impulsul de a recurge la sarcasme; miza era
prea mare.
– Am recunoscut că nu există certitudinea că regulile s-ar
păstra în absolut toate circumstanţele netestate. Nu am însă nimic
mai bun cu care să le înlocuiesc.
– Nici eu, replică Livia cu blândeţe. Părerea mea este că nu
trebuie să supra-interpretăm succesul regulilor Sarumpaet.
Relativitatea generală şi teoria câmpului cuantic au mărturisit din
capul locului că erau doar aproximări; împinse la extreme, ambele
au produs nonsensuri evidente. Totuşi faptul că TGC n-o face –
absenţa unui motiv fundamental pentru care nu poate fi universal
aplicabilă – nu constituie o garanţie că se întinde într-adevăr atât
de departe.
Cass scrâşni din dinţi.
– Recunosc că aşa este. Dar unde ajungem în felul acesta?
Refuzăm să mai efectuăm orice experimente care n-au fost
încercate anterior?
– Bineînţeles că nu, zise Rainzi. Livia propune o abordare în
etape. Înainte de a-ţi construi graful, vom avansa spre el printr-o
serie de experimente, astupând treptat golul.
Cass amuţi. Faţă de respingerea directă, acesta era un obstacol
banal, totuşi se simţea rănită; lucrase treizeci de ani pentru a-şi
şlefui propunerea şi detesta implicaţia că fusese neglijentă.
– Câte etape?
– Cincisprezece, răspunse Livia.
Descrise un gest din braţ şi în faţa ei apăru o serie de grafuri
ţintă. Cass le studie fără să se grăbească.
Fuseseră bine alese. Caracteristicile care conlucrau pentru a
face stabilă propria ei ţintă erau introduse mai întâi una câte una,
14
apoi în perechi, după aceea câte trei. Dacă în regulile care ar fi
făcut periculos ultimul graf exista vreo eroare nedescoperită, nu
putea să existe un mod mai sistematic de a-l detecta din timp.
– Alegerea îţi aparţine, spuse Rainzi. Noi vom vota propunerea
pe care o aprobi.
Cass îl privi în ochi. Expresia deschisă de pe faţa lui era masca
unei marionete, dar asta nu însemna că n-ar fi fost sincer. Aceasta
nu era o ameninţare, o tentativă de a o intimida să accepte. Faptul
că o lăsau să decidă, că-i îngăduiau să-şi cântărească propriile
costuri, propriile temeri înainte de a vota era un semn de respect.
– Cincisprezece experimente, repetă ea. Cât timp va dura?
– Poate trei ani, răspunse Ilene. Poate cinci.
Condiţiile variau şi Silenţiatorul nu era perfect.
Plănuirea unui experiment în TGC era ca şi cum ai fi aşteptat o
regiune din ocean să devină suficient de calmă pentru ca nişte
bariere fragile să poată bloca valurile şi să ţină la depărtare
formele de viaţă timp suficient pentru a-ţi permite să testezi un
principiu subtil al dinamicii fluidelor. Nu exista echivalentul unei
cuve de laborator pentru testări; continuumul spaţio-temporal era
un întreg ocean, indivizibil.
În termenii separării de prietenii ei, cinci ani nu însemna nimic
prin comparaţie cu secolele pe care le pierduse deja, totuşi ideea o
descuraja pe Cass. Probabil că expresia chipului o trădase,
deoarece Bakim spuse:
– Te poţi întoarce pe Pământ oricând doreşti, pentru a aştepta
rezultatele acolo.
Unii mimozani aveau greutăţi în a înţelege motivul pentru care
cineva care găsea dificilă viaţa în staţie s-ar fi simţit obligat să fie
aici în persoană.
Empat ca întotdeauna, Darsono adăugă iute:
– Sau ţi-am putea aloca alt spaţiu pentru locuit. În cealaltă
parte a staţiei există o cavitate adecvată, aproape de două ori mai
mare; n-ar trebui decât să redirecţionăm nişte cabluri.
Cass izbucni în râs.
– Mulţumesc.
Poate că i-ar fi putut clădi şi un corp nou, lung de patru
milimetri. Sau şi-ar fi putut abandona scrupulele, să se topească
în software şi să se desfete în orice luxuri ar fi dorit. Acela era
pericolul cu care avea să se confrunte zilnic aici, nu doar riscul că
va ceda ispitei, ci riscul că toate principiile pe care optase să le
definească ea însăşi nu vor părea decât nonsensuri masochiste.
15
Îşi coborî privirea spre pajiştea iluzorie, pictată de lasere pe
retinele ei ca tot ceea ce o înconjura, însă mintea îi apelă altă
imagine la fel de puternică, din interior: Graful Diamantului, aşa
cum îl vedea în vise. Nu-l putea ajunge niciodată, nu-l putea atinge
niciodată, dar putea învăţa să-l vadă dintr-o direcţie nouă, să-l
înţeleagă într-un chip nou. Venise cu speranţa de a fi schimbată,
prin cunoaşterea aceea, dacă nu de altceva. Fuga înapoi pe
Pământ, cauzată de teama că aici şi-ar putea testa propriile graniţe
mai riguros, în numai cinci ani de conştiinţă, decât dacă ar fi
petrecut aceleaşi trei sferturi de mileniu acasă, ar fi fost cel mai
mare act de laşitate din viaţa ei.
– Voi accepta experimentele în etape, declară ea. Aprob
propunerea Liviei.
– Cine este pentru? întrebă Rainzi.
Se făcu linişte. Cass putea auzi greierii cântând. Nimeni? Nici
chiar Livia? Nici chiar Darsono?
Ridică ochii.
Toţi cei şapte mimozani ridicaseră mâinile.
2
Parcurgând cu scuterul ionic milionul de kilometri până la
Silenţiator, Cass se trezi admirând peisajul pentru prima dată
după mulţi ani. Scuterul înainta cu 1,25 g, dar cuşeta se apăsa
atât de uşor de spinarea ei, încât ar fi putut la fel de bine să fi
plutit în apă neagră sub un cer extraterestru. Chiar de la o
jumătate de an-lumină distanţă, Mimoza perfora o gaură violet
orbitor în beznă, o împunsătură de ac de zece ori mai luminoasă
decât luna plină. Departe de strălucirea ei, stelele erau prea
numeroase pentru a sugera constelaţii; orice desen din linii pe care
încerca să le traseze între ele era iute subminat de o alternativă la
fel de atrăgătoare, apoi de a treia, apoi de a patra – ca o
suprapunere de grafuri, fiecare cu altă alegere de muchii între
aceleaşi noduri. Când ajunsese prima dată aici, îşi căutase propria
stea, privind cu o combinaţie de teamă şi exaltare cum aceasta
pâlpâia la limita vizibilităţii pentru ochii ei amplificaţi de o mie de
ori. Acum uitase toate indiciile de care avea nevoie pentru a o găsi
şi nu simţea niciun imbold de a-i cere software-ului navigator să i
le reamintească. Soarele nu era un far care să aducă liniştea, iar
16
ea avea să-l revadă din apropiere destul de repede.
De fiecare dată când fusese terminată una dintre etapele-ţintă
ale Liviei, Cass expediase o mini-armată de curieri digitali care să
poarte vestea la şapte generaţii de strămoşi şi descendenţi de-ai ei,
ca şi prietenilor din Chalmers. Ea însăşi primise zeci de mesageri,
majoritatea de la Lisa şi Tomek, plini de bârfe neînsemnate, dar pe
care le acceptase cu braţele deschise. Trebuie să fi devenit straniu
pentru prietenii ei, pe măsură ce anii trecuseră şi nu mai ştiau
dacă mai avea rost sau nu să strige în neant. Dacă ea ar fi călătorit
întrupată, aşa cum încă procedau o mână de antici, ar fi putut
parcurge secolele de mesaje în timpul voiajului de revenire. Fiind
însă redusă la un semnal atemporal aflat în tranzit, nu avea altă
opţiune decât să păşească nepregătită în viitor. Revenirea acasă
avea să fie situaţia cea mai dificilă cu care se confruntase
vreodată, totuşi acum era aproape sigură că timpul pe care-l
petrecea aici urma să se dovedească o investiţie reuşită.
Cu o jumătate de oră înainte de a ajunge, Cass se întoarse pe
burtă şi-şi scoase capul peste marginea cuşetei. Evacuarea
motorului ei era un pâlpâit abia perceptibil, mai slab decât o
flacără de metanol la lumina zilei, dar ştia că dacă s-ar fi întins şi
ar fi pus mâna în fluxul de plasmă, ar fi pierdut iute orice iluzie că
trupul mimozan ar fi fost indestructibil.
Privi Silenţiatorul care creştea sub ea, cu sfera argintie
scânteind albastru-Mimoza. Era înconjurat de un roi de sfere mai
mici, îngemănate, inegal colorate şi mult mai puţin strălucitoare.
Cabluri de legătură, invizibil de subţiri, le îngăduiau gemenelor să
orbiteze una în jurul celeilalte, în vreme ce jeturile ionice
echilibrau uşoara influenţă a gravitaţiei Silenţiatorului, menţinând
fix în raport cu stelele centrul de masă al fiecărei perechi.
Silenţiatorul făcea posibilă efectuarea de experimente care nu s-
ar fi putut desfăşura nicăieri altundeva. Distribuţia corectă de
materie şi energie putea curba continuumul spaţio-temporal în
orice mod permis de ecuaţiile lui Einstein, dar crearea unei stări
explicite de geometrie cuantică era cu totul altceva. În locul unei
simple curbări complete a continuumului spaţio-temporal, ca o
placă de metal într-o fierărie, ea trebuia controlată cu aceeaşi
precizie ca particulele într-un experiment cu două fante. Însă
„particulele” geometriei erau cu douăzeci şi cinci de ordine de
magnitudine mai mici decât atomii şi nu puteau fi niciodată
vaporizate, ionizate sau păcălite în alt mod pentru a fi manipulate
una câte una. De aceea, acelaşi grad de delicateţe trebuia să fie
17
obţinut cu echivalentul unui bloc de fier de zece tone.
Rafinarea materialului iniţial era utilă şi Silenţiatorul făcea tot
ce-i stătea în putinţă pentru a elimina toate formele de impurităţi.
Materia obişnuită şi câmpurile magnetice absorbeau sau deviau
particulele încărcate, în timp ce un înveliş de nuclee exotice, prinse
de lasere cu raze gama în stări din care nu puteau să se
dezintegreze fără să absoarbă neutrini, oprea o fracţiune mult mai
mare din miliardele rătăcitoare decât ar fi făcut-o un perete de
plumb gros cât galaxia.
Undele gravitaţionale treceau prin orice, aşa că unicul antidot
era un al doilea tren de unde, proiectat pentru a-l anula pe primul.
Nu se putea face nimic în privinţa cataclismelor sporadice –
supernove sau găuri negre care se înfruptau din roiurile stelare din
centrul unor galaxii îndepărtate – dar cele mai persistente unde
gravitaţionale, care soseau dinspre stelele binare locale, erau
ciclice, predictibile şi slabe. De aceea, Silenţiatorul era înconjurat
de contra-surse, ale căror orbite erau programate să dilate spaţiul
în centrul dispozitivului când corpurile pe care le simulau îl
comprimau, şi viceversa.
Trecând la câţiva kilometri de o contra-sursă, Cass putu vedea
suprafaţa de rocă aglomerată care-i trăda originea din
sfărâmăturile de asteroizi ale Mimozei. Fiecare bucăţică de material
de aici fusese târâtă afară din puţul gravitaţional al sistemului pe o
perioadă de circa o mie de ani, un proces iniţiat de un pachet de
spori de dimensiunea unor microni care fusese expediat de pe Viro,
cea mai apropiată planetă populată, cu nouăzeci la sută din viteza
luminii. Mimozanii înşişi veniseră de peste tot, călătorind la fel
cum făcuse Cass după ce staţia fusese asamblată.
Deceleraţia lină a scuterului o opri lângă o cală de andocare şi
redeveni lipsită de greutate. Ori de câte ori era îndeajuns de
aproape fie de staţie, fie de Silenţiator pentru a-şi estima viteza,
aceasta părea să fie puţin mai mare decât a unui tren, lăsând
impresia că în călătoria de cinci ore putuse traversa lăţimea unui
continent terestru. Drumul era de fapt egal cu cel până la Lună şi
înapoi.
Un perete al calei avea mânere şi Rainzi apăru lângă ea, pe
când se trăgea de la un mâner la următorul. Mimozanii montaseră
proiectoare şi videocamere pe pereţii locurilor pe care ea le vizita în
Silenţiator, astfel încât oaspetele şi gazdele se vedeau reciproc.
– Asta-i! anunţă Rainzi voios. Exceptând vreo supernovă
inoportună, vom reuşi în cele din urmă să-ţi vedem graful
18
terminat.
Software-ul îl reprezenta purtând o raniţă cu jeturi, pentru a-i
explica abilitatea de a sui pe perete fără să atingă nimic.
– O s-o cred când o să se-ntâmple, răspunse Cass stoic.
De fapt, din clipa în care Ilene programase rularea, cu
douăsprezece ore în urmă, Cass se simţise nebuneşte de sigură că
nu mai rămăseseră obstacole. Opt dintre cele paisprezece ţinte
anterioare fuseseră atinse din prima încercare, făcând torturant de
plauzibilă posibilitatea încă uneia. Totuşi ea şovăia să admită că ar
fi acceptat orice de la sine înţeles şi dacă ceva era într-adevăr în
neregulă, ar fi fost mai uşor să-şi calce în picioare mândria dacă ar
fi pretins dintru început că aşteptările îi fuseseră întotdeauna
potrivit de modeste.
Rainzi nu argumentă, însă îi ignoră pesimismul simulat.
– Am o propunere, spuse el. O nouă experienţă pe care poate c-
ai dori s-o-ncerci, pentru a sărbători momentul. Bănuiesc că va fi
împotriva principiilor tale nobile, dar cred cu toată onestitatea că-ţi
va plăcea. Vrei să m-asculţi?
Avea o expresie de asemenea inocenţă placidă, încât Cass fu
sigură că el ştia exact cum suna asta în traducere. Dacă acela era
cu adevărat înţelesul său, ideea nu era complet absurdă sau
nepotrivită. Ea ajunsese să-l placă pe Rainzi şi chiar dacă el nu
fusese niciodată la fel de grijuliu sau de doritor s-o înţeleagă pe cât
era Darsono, adevărul era că asta îl făcea şi mai interesant. Dacă
ei doi ar fi putut găsi destule lucruri comune pentru a deveni
amanţi, putea fi un mod potrivit de a-şi lua rămas bun de la
Mimoza: înlăturând opiniile reciproc deformate pe care le aveau
unul faţă de celălalt. Pentru a rămâne loială idealurilor întrupării
aici, Cass fusese silită să adopte un soi de ascetism, însă asta nu
era în niciun caz o calitate la care ea să fi aspirat vreodată, cu atât
mai puţin una pentru care să spere că va fi reamintită.
– Ascult, rosti ea.
– Pentru evenimente speciale ca acesta, noi devenim uneori
nucleari. De aceea m-am gândit să te-ntreb dacă ai dori să ni te
alături.
Cass încremeni şi se holbă la el.
– Nucleari? Cum? A rezolvat cineva toate problemele?
Femtomaşinile construite din nuclee exotice fuseseră utilizate
drept calculatoare pentru scopuri speciale încă de la dezvoltarea
designului fundamental, cu şase mii de ani în urmă. Din punct de
vedere al vitezei în sine, ele depăşeau mult toate celelalte
19
substraturi, dar, din câte ştia Cass, nimeni nu putea stabiliza o
femtomaşină mai mult decât câteva picosecunde; în acel timp ele
puteau efectua un număr imens de calcule, însă apoi explodau şi
te lăsau să scotoceşti printre resturi în căutarea răspunsului.
Spectroscopia prin raze gama putea să extragă doar câteva sute de
kiloocteţi, ceea ce era cu ordine de magnitudine prea puţin chiar
pentru o memorie diferenţială – o descriere comprimată a
experienţelor ce puteau fi absorbite de o copie de referinţă
îngheţată a persoanei care le trăise cu adevărat. Cass se gândi că
poate scăpase vestea vreunei descoperiri în timp ce călătorise de pe
Pământ, totuşi dacă ştirea ar fi ajuns cu adevărat la Staţia
Mimoza, ar fi trebuit s-o fi auzit de acum.
– Tehnologia nu s-a modificat, răspunse Rainzi. Noi o facem în
stil liber. Unidirecţional.
Stil liber însemna implementarea minţii pe un substrat care
trecea prin divergenţă cuantică. Unidirecţional însemna că niciunul
dintre produsele finale ale vreunei versiuni a calculelor nu putea
să fie recuperat şi transferat înapoi în hardware-ul uzual. Rainzi îi
cerea să se doneze într-o bombă cu ceas şi abac de dimensiunea
unui nucleu, care urma să genereze o multitudine de versiuni
diferite ale ei, fără să ofere în acelaşi timp posibilitatea măcar a
unei supravieţuitoare.
– Nu, spuse Cass şovăielnic, îmi pare rău. Nu mă pot alătura
vouă.
Adio sentiment de mulţumire neşocată faţă de îndrăzneala de a
intenţiona sexul intermodal! Glumi:
– Trag linie faţă de orice implementare în care percep modificări
detectabile de greutate de fiecare dată când învăţ ceva.
Femtomaşinile rearanjau energii de legătură echivalente unei
porţiuni importante din propria lor masă; ar fi fost ca şi cum s-ar fi
îngrăşat ori ar fi slăbit o jumătate de kilogram de câteva ori pe
secundă, din simpla gravitaţie a gândurilor.
– Mă gândeam că vei refuza, surâse Rainzi. Ar fi fost totuşi lipsit
de politeţe să nu te-ntreb.
– Mulţumesc. Apreciez gestul.
– Dar ai considera-o ca pe un fel de moarte?
Cass făcu o grimasă.
– Sunt întrupată, nu dezechilibrată! Dacă o copie a minţii mele
are parte de câteva minute de conştiinţă, apoi este pierdută, asta
nu înseamnă moartea nimănui. Este pur şi simplu amnezie.
Rainzi păru nedumerit.
20
– Atunci nu-nţeleg… Ştiu că preferi întruparea, pentru a avea
percepţii oneste ale mediului înconjurător, dar noi nu vorbim
despre imersarea ta într-o simulare confortabilă în care eşti înapoi
pe Pământ. Experimentul tău ar trebui să dureze aproape şase
picosecunde. Rulând pe un substrat de forţă nucleară tare, vei
avea ocazia să vezi sosirea datelor în timp real. Bineînţeles în cele
din urmă vei primi un subset util ale aceloraşi informaţii, totuşi nu
va fi la fel de detaliat sau la fel de imediat. Nu va fi la fel de real.
Îi surâse provocator şi urmă:
– Să presupunem că fantoma lui Sarumpaet ţi-ar apărea în
somn şi ţi-ar spune: „Îţi acord un vis în care asişti la dezintegrarea
Grafului Diamantului. Vei călători în trecut, te vei micşora la scara
Planck şi vei vedea totul cu proprii tăi ochi, exact aşa cum s-a
petrecut. Singurul şpil este că după ce te vei trezi, nu-ţi vei mai
aminti nimic.” Tu spui că nu crezi că acela care visează va muri.
Atunci tot n-ai dori visul?
Cass dădu drumul mânerului şi se roti dinspre perete. Nu avea
rost să obiecteze că el îi oferea o imagine de miliarde de ori mai
grosieră decât aceea, a unui eveniment mult mai puţin important.
Nu era un loc în fotoliile de orchestră la naşterea universului, însă
rămânea cel mai apropiat pe care ea putea spera să-l obţină
pentru a asista la un eveniment pentru care-şi sacrificase deja
şapte sute patruzeci şi cinci de ani din viaţă.
– Nu-i vorba că nu mi-aş aminti experienţa aceea, zise ea. Dacă
ai trăit ceva, ai trăit şi gata! Mă îngrijorează mai degrabă celelalte
lucruri prin care va trebui să supravieţuiesc. Celelalte persoane
care va trebui să devin.
Cass lega apariţia civilizaţiei de inventarea procesorului cuantic
de clasă singleton: Procs. Ea accepta că nu putea să evite complet
divizarea în versiuni multiple; interacţiunea cu orice obiect
obişnuit din jurul ei dădea naştere unui sistem încâlcit – Cass plus
nor, Cass plus floare – şi nu putea spera niciodată să împiedice
părţile aflate în exteriorul ei să intre în suprapuneri de diverse
rezultate clasice, generând versiuni ale ei care asistau la
evenimente exterioare diferite.
Totuşi, spre deosebire de strămoşii ei ghinionişti, ea însăşi nu
contribuia la proces. În vreme ce îşi efectua calculele, Procsul din
craniul ei era izolat de lumea mai largă – o stare ce dura doar
microsecunde, dar care era aplicată în mod rigid pe toată durata
respectivă – încălcând carantina aceea numai când vectorul lui de
stare descria un rezultat, cu certitudine. Cu fiecare ciclu de operare,
21
Procsul rotea un vector care descria o unică posibilitate în altul cu
aceeaşi proprietate şi, deşi calea dintre cele două includea în mod
necesar suprapuneri de multe posibilităţi, numai starea finală,
definită, determina acţiunile ei.
A fi un singleton însemna că deciziile ei contau. Nu era silită să
dea naştere unei multitudini de euri, fiecare răspunzând într-un
mod diferit, de fiecare dată când îşi găsea conştiinţa sau judecata
balansându-se pe o muchie subţire ca tăişul unui cuţit. Ea nu era
deloc ce fusese de fapt Homo sapiens, însă se apropia de ceea ce
crezuse acesta că ar fi fost în majoritatea istoriei sale: o creatură a
liberului arbitru, capabilă să facă un lucru şi nu altul.
Rainzi nu-i contestă argumentul; o urmă în tăcere, când se
căţără în sala display. Aceasta era o cavitate mică în structura
exterioară a Silenţiatorului, nu cu mult mai mare decât odaia ei
din staţie, echipată cu un singur scaun. Nici nu se punea
problema ca lui Cass să i se permită să fie mai aproape de
acţiunea propriu-zisă; până şi procesorul pe care rulau mimozanii,
scrupulos proiectat pentru a elibera cât mai puţin zgomot în
mediu, fusese alungat pe periferia Silenţiatorului. Întrucât ea
însăşi nu deţinea aceleaşi caracteristici antifonice, trebuia să
accepte să fie îngheţată instantaneu la câteva grade Kelvin cu trei
minute înainte de fiecare rulare. Cu excepţia imobilizării, metoda
nu avea efecte secundare neplăcute, dar slujea ca un memento
inconfortabil al faptului că „respiraţia” în ciclu închis a corpului ei
mimozan era placebo pur. Fusese totuşi de acord să i se supună
de douăzeci de ori până acum, doar de dragul de a scăpa de
întârzierea de trei secunde cu care datele reveneau la staţie.
Când se aşeză în scaunul criogenic, ceilalţi mimozani începură
să apară în jurul ei, tachinând-o şi felicitând-o pentru rezistenţă.
– Ar fi trebuit să pariem, glumi Livia, dacă ţintele incrementale
se vor dovedi sau nu o risipă de timp. Până acum m-ai fi putut
uşura de toate bunurile mele lumeşti.
Unica posesiune materială a Liviei era copia unei monede antice
din bronz, creată din metal rămas din asteroid.
Cass clătină din cap.
– Eu ce-aş fi pus la bătaie? Braţul stâng?
Avuseseră dreptate să procedeze după planul Liviei şi Cass
încetase de mult să-i mai poarte pică. Nu numai că era mai sigur
aşa, dar era un experiment ştiinţific superior calitativ, deoarece
testa pe rând fiecare structură nouă.
Se dovedi că Livia făcea aluzie la un pariu real; Bakim
22
recunoscu că pusese prinsoare cu Darsono că ea, Cass, nu va
rămâne până la sfârşit la Mimoza. El nu izbuti însă să-i explice
mizele; Mediatorul lui nu putu găsi o analogie potrivită şi nimic din
ce sugeră Cass însăşi nu era nici măcar pe aproape. Niciun obiect
preţios sau informaţie nu avea să-şi schimbe stăpânul. De
asemenea pe învins nu-l aştepta niciun act de servitute sau
umilinţă. Cass fu amuzată de prinsoare în sine, dar o deranja că
putea să priceapă doar jumătate din ceea ce se întâmpla. Când
prietenii ei aveau s-o întrebe despre mimozani, oare toate
istorisirile ei aveau să se sfârşească prin scuzarea propriei ei
incomprehensiuni? Ar fi putut la fel de bine să fi vizitat unul dintre
marile oraşe de pe Pământ şi să-şi fi petrecut timpul trăind într-un
canal de evacuare al apelor pluviale, purtând cu oamenii
conversaţii răcnite printr-un grilaj îngust, la nivelul rigolelor,
abundând în neînţelegeri despre obiecte şi evenimente pe care ea
nici măcar nu le putea întrezări.
În mod clar, Rainzi fusese desemnat să-i pună întrebarea
Nucleară, fiindcă nimeni altul nu abordă subiectul. Lui Cass i se
păru uşor exasperant că ei nu sufereau nici măcar de un moment
de stânjeneală, când îşi ocupau punctul superior de observaţie. Nu
aveau să plece, nu aveau s-o abandoneze; pur şi simplu aveau să-
şi doneze minţile în substratul nuclear. Fără a se aştepta să
recupereze clonele, originalele n-ar fi avut niciun motiv să se
oprească, măcar pentru o picosecundă, în vreme ce rulau
versiunile lor mai rapide.
Graful ţintă apăru pe peretele din faţa ei. Figurau toate cele
patru şabloane distinctive de noduri pe care le încercaseră în toate
combinaţiile posibile. Tot aşa cum particulele virtuale stabilizau
vidul obişnuit – creând o stare de materie şi geometrie al cărui
succesor cel mai probabil era el însuşi –, cele patru modele ale lui
Cass direcţionau novo-vidul mai aproape de posibilitatea
persistenţei. Echilibrul era doar aproximativ; potrivit regulilor
Sarumpaet, chiar şi o reţea infinită construită din acest model
avea să se dezintegreze în vid obişnuit în câteva secunde. La scara
Planck, era o realizare destul de însemnată; un acrobat care
mergea pe frânghie şi ocolea Pământul de câteva miliarde de ori
înainte să cadă putea fi descris ca având un echilibru la fel de
imperfect. În realitate orice fragment de novo-vid pe care izbuteau
să-l creeze ar fi fost înconjurat din capul locului de ruda sa mai
vârstnică, mult mai stabilă, şi s-ar fi confruntat cu inevitabilul
cam de un trilion de ori mai repede.
23
Ilene enumeră o listă de măsurători de la sondele cu
instrumente care le monitorizau mediul, până la o rază cu puţin
peste o oră-lumină. Nu exista nimic care ar fi putut zădărnici
experimentul… cel puţin nimic care să se deplaseze cu viteză mai
mică decât nouăzeci şi cinci la sută din cea a luminii. Urmă apoi
Zulkifli cu un raport de stare de la maşinăria din în adâncul
Silenţiatorului. Sistemele care se autopregătiseră în ultimele
douăsprezece ore se aflau acum la câteva minute de a fi gata.
Unicul graf de pe perete era doar o sinteză utilă pentru starea
pe care sperau s-o creeze; novo-vidul în sine era suma a părţi egale
din patruzeci şi opt de variaţii ale grafului ţintă, toate generate de
simple transformări simetrice ale originalului. Toate variaţiile
individuale favorizau o direcţie faţă de celelalte, dar suma combina
toate influenţele posibile, anulându-le pe toate şi dând naştere
unei stări perfect izotrope. Deoarece niciunul dintre grafuri nu
putea fi găsit în natură, această descriere elegantă era inutilă ca
reţetă, deoarece nu era greu de arătat că acelaşi vector de stare
putea fi de asemenea descris de o sumă diferită: patruzeci şi opt de
regiuni de vid obişnuit, fiecare uşor curbată, orientate în patruzeci
şi opt de direcţii diferite.
La interiorul Silenţiatorului, o masă asteroidală de heliu fusese
răcită într-un condensat Bose-Einstein şi manipulată într-o stare
care era la fel de probabil să fie găsită în oricare dintre patruzeci şi
opt de locuri diferite. Aceste locuri posibile erau distribuite pe
suprafaţa unei sfere cu diametrul de şase kilometri. Materia
obişnuită – sau orice gen de materie care interacţiona cu lumea
din exterior – s-ar fi comportat ca şi cum fiecare poziţie distinctă
devenise deja unica realitate; dacă un roi de particule de praf ce
trecea prin apropiere devenise parte a sistemului sau dacă
comportamentul colectiv al heliului doar sugerase mişcarea
detaliată a propriilor săi atomi, atunci comportamentul acela ar fi
putut spune numai jumătate din istorie – jumătatea clasică – şi
toate subtilităţile cuantice ar fi fost pierdute în textul scris cu litere
mărunte. Însă condensatul era izolat la fel de scrupulos ca orice
Procs aflat în ciclu şi fusese răcit până în punctul în care stările
tuturor atomilor săi individuali erau dictate complet de
proprietăţile sale macroscopice. Fără complicaţii ascunse, la
interior sau exterior, rezultatul era un sistem mecanic cuantic de
mărimea unui munte.
Geometria vidului în Silenţiator moştenea multiplicitatea
heliului; vectorul lui de stare era o sumă a vectorilor pentru
24
patruzeci şi opt de câmpuri gravitaţionale diferite. Odată ce
componentele condensatului fuseseră toate aduse pe poziţii,
geometria cuantică din centrul sferei avea să fie echivalentă cu
novo-vidul şi urma să se materializeze un gen nou de continuum
spaţio-temporal.
Aceea era versiunea idealizată: un eveniment predictibil într-un
loc cunoscut. În realitate rezultatul rămânea prizonierul a
nenumărate imperfecţiuni şi potenţiale intruziuni. Dacă
experimentatorii erau norocoşi, uneori pe o perioadă măsurată în
minute, uneori pe o regiune măsurată în metri, aveau să fie create
câteva mii de lungimi cubice Planck de novo-vid, care aveau să
supravieţuiască vreme de şase trilionimi de secundă fără de
precedent.
Yann se întoarse către Cass:
– Eşti gata pentru îngheţare?
Prima dată când îi pusese întrebarea aceea, fusese aproape la
fel de emoţionată ca în clipa dinainte de a fi transmisă de pe
Pământ, dar întrebarea devenise rapid o formalitate. Bineînţeles că
era gata. Aşa se făceau lucrurile. Era vorba de numai câteva
minute de imobilitate inertă în care privea datele apărând pe
ecranul din faţa ei, iar probabilitatea era acum foarte bună că va fi
pentru ultima oară. Un drum de cinci ore înapoi la staţie, o zi sau
două pentru analize, o celebrare scurtă şi avea să plece. Corpul
pământean, îngheţat mult mai profund decât fusese acesta
vreodată, o aştepta. Avea să păşească peste anii-lumină într-o
clipită subiectivă, cu un set nou de amintiri care să măture
păienjenişurile îngheţate ale vechiului ei ego.
– Nu, spuse ea. Nu sunt gata.
Yann păru alarmat, însă doar pentru o clipă. Cass suspectă că
tocmai discutase în particular cu cineva mai capabil să ghicească
ce intenţiona ea. Deşi mimozanii nu gândeau mai rapid decât ea –
întrucât rulau ei înşişi pe Procsuri, se confruntau cu acelaşi loc
îngust de calcul –, puteau să comunice unul cu celălalt cam de
cinci ori mai rapid decât îngăduia propria ei formă de vorbire. Asta
nu făcea decât s-o irite, când obişnuiau să discute despre ea, pe la
spate.
Adăugă sec:
– Spune-i lui Rainzi că m-am răzgândit.
Yann surâse, evident încântat, apoi pictograma lui fu înlocuită
instantaneu de pictograma lui Rainzi. Era corect: numărătoarea
inversă începuse şi mimozanii aveau lucruri mai bune de făcut
25
decât să simuleze inerţia de dragul simulării.
Răspunsul lui Rainzi fu mai precaut decât al lui Yann.
– Eşti sigură că vrei să faci asta? După tot ce mi-ai spus?
– Sunt singletonul chintesenţial, răspunse Cass. Îmi cântăresc
foarte atent toate alegerile.
Nu avea timp să silabisească în cuvinte glaciale tot ce simţea,
tot ce o impulsionase. Pe de o parte era acelaşi sentiment de
proprietate care o adusese aici pe toată distanţa aceasta; în mod
justificat sau nu, nu dorea ca mimozanii să aibă o imagine mai
bună decât ea a lucrului pe care erau pe punctul de a-l crea
împreună. De asemenea, exista aceeaşi dorinţă de grabă; ea nu
avea niciodată să vadă ori să atingă vreun graf aşa cum era în
realitate, dar a rămâne închisă într-un corp care putea percepe
numai o fracţiune din date, la milisecunde după eveniment, avea
s-o lase simţindu-se la fel de detaşată de eveniment, acum, ca şi
când ar fi rămas pe Pământ, aşteptând veştile vechi de secole ale
unui experiment efectuat la ani-lumină depărtare. Orice punct de
vedere era un compromis, dar ea trebuie să fie pe cât de aproape
putea să ajungă.
Dincolo de experiment în sine acum îi era însă limpede că nu
putea pleca de la Mimoza fără să facă măcar un lucru care să fie
împotriva firii ei. După cinci ani de reţineri monahale, cinci ani în
care-şi negase conforturile neoneste ale realităţii virtuale, se
săturase să plaseze principiul acela mai presus de orice. Dincolo
de faptul că această întrupare avea să fie complet în serviciul
onestităţii, ea trebuia, neapărat, să se smulgă din făgaşul
absolutist pe care-l săpase din momentul în care sosise. Dacă ar fi
făcut un mic compromis din capul locului, poate că n-ar fi încercat
acelaşi sentiment de disperare. Era însă prea târziu pentru
jumătăţi de măsură. Dacă revenea pe Pământ neschimbată, n-ar fi
însemnat un triumf al integrităţii. Ar fi fost un soi de moarte. Ar fi
implodat în ceva la fel de ermetic şi imutabil ca o gaură neagră.
Toate acestea erau puse în balanţă cu lucrul pe care ea îl
detesta cel mai mult: lipsa de control, lipsa de sens a tuturor
alegerilor pe care le făcea. Totuşi, ce alegeri? Clonele ei aveau să
ruleze câteva minute subiective, majoritatea cufundate în atenţie,
pe măsură ce primeau datele. Care era lucrul cel mai rău pe care l-
ar fi putut face unul dintre acele ego-uri tranzitorii? Să arunce
câteva cuvinte rele Liviei sau lui Darsono? Să destăinuie un mic şi
vinovat secret din trecutul ei unor oameni care fie că n-aveau să-l
înţeleagă, fie că n-avea să le pese, şi oricum n-ar fi avut ocazia să-i
26
reproşeze ceva multă vreme? Ea nu deschidea porţile spre
străvechiul coşmar omenesc: nenumărate varietăţi de suferinţă,
nenumărate varietăţi de stupiditate, nenumărate varietăţi de
banalitate. Ea urma să se difuzeze pe o distanţă foarte mică în
spaţiul posibilităţilor şi orice nefericiri ar fi putut simţi, orice fapte
reprobabile ar fi putut comite ar fi fost şterse şi imposibil de
recuperat.
Rainzi părea sceptic şi nu-l putea învinui. Nu mai avea însă
timp să joace rolul avocatului diavolului, pentru a-i testa
fermitatea. Cass îşi menţinu poziţia, tăcută, şi după o clipă el
încuviinţă.
Ea simţi un flux de nivel redus de solicitări de date; îi ceru
Mediatorului să răspundă. Mai trecuse prin acelaşi proces înainte
de transmiterea de pe Pământ; mai întâi se expediau preliminariile,
lucrurile care trebuiau cunoscute despre structura minţii ei
înainte de a putea fi implementate într-un mediu nou.
– Ia-mă de mână, zise Rainzi. Vom trece împreună.
Îşi puse degetele spectrale peste ale ei şi-i ceru totul.
Cass îi cercetă chipul. Printr-o pură întâmplare Mediatorul ei îi
conferise o înfăţişare care-i inspira încredere, dar chipurile
întrupaţilor nu erau indicaţii mai bune asupra caracterului,
indiferent dacă fuseseră sculptate de gene sau de dorinţele
purtătorilor lor. Dacă ochii lui Rainzi încă îi mai păreau blânzi
după cinci ani asta nu se datora oare faptului că el îi arătase
bunătate autentică? Nu era momentul potrivit pentru amăgiri
paranoice despre mintea incognoscibilă dindărătul măştii.
– Ţie nu-ţi este niciodată frică de asta? îl întrebă.
– Puţin, recunoscu el.
– Ce te-nspăimântă mai mult? Ce crezi că s-ar putea întâmpla?
El clătină din cap.
– Nu mă tem că m-ar aştepta o soartă teribilă. Totuşi, indiferent
de câte ori aş face-o, nu mă apropii mai mult de a şti cum este în
realitate. Nu crezi că ăsta-i lucrul cel mai înfricoşător?
– Absolut, zâmbi ea.
Nu erau atât de diferiţi, încât ea să fie nebună pentru a-l urma,
aşa cum ar fi fost nebună dacă ar fi urmat un robot blindat într-un
vulcan. Nu avea să fie ceva straniu sau dureros, mai presus de
puterea ei de îndurare. Dacă o dorea cu adevărat, nu avea de ce să
se teamă.
Cass deschise zăgazurile.
Mâna lui Rainzi trecu prin a ei, intangibilă ca întotdeauna.
27
Cass se înfioră. Ea era tot cea care era mereu, iar acea parte din ea
care preţuia asta mai presus de orice nu-şi putu ascunde
uşurarea.
– Nu-ţi fie teamă, o asigură el, n-o să te-nvârţi de colo-colo, în
aşteptare. Şi nu vei fi dezamăgită. Femtomaşina va porni doar
după un semnal prestabilit din partea Silenţiatorului; dacă nu se-
ntâmplă nimic, nici măcar nu va rula.
– Nu spui asta cui nu trebuie? protestă Cass.
Ar fi trebuit să-i fi menţionat acest amănunt înainte să se fi
divizat.
Rainzi strânse din umeri.
– Pentru clonă, va fi evident. Dacă va avea ocazia să gândească
ceva…
Dacă vidul din inima Silenţiatorului se modifica, celălalt ego al
ei avea să se trezească şi să privească întregul eveniment cum se
derulează în mişcare încetinită, bifurcându-se de un milion de ori,
apoi dispărând înainte ca ea să fi observat măcar vestea cea bună.
De acum nici preţul, nici răsplata nu mai făceau parte din propriul
ei viitor.
Cu toate acestea, ele două aveau să fie o singură persoană: una
trează, una adormită. Visul pe care nu avea să şi-l amintească
avea să fie al ei.
Aici şi acum, însă?
Trebuia să se descurce cu orice străfulgerări putea să fure.
Se întoarse către Yann.
– Îngheaţă-mă. Pentru ultima dată.
3
Cass privi în jurul sălii simulate. Ecranul de pe perete era
acoperit cu date noi, dar nimic altceva nu părea să se fi schimbat.
Mimozanii erau obişnuitele pictograme desenate de Mediator; ea
tot nu avea nicio speranţă de a-i percepe aşa cum se percepeau ei
înşişi. Acele structuri din mintea ei unde erau reprezentate datele
senzoriale nu se modificaseră, ci pur şi simplu nu mai erau
cuplate la organe de simţ autentice. Doar atingerea pielii
inexistente a lui Rainzi de pielea ei – o translaţie interacţionând cu
o simulare – dovedea că ea păşise în lumea lui.
Sau mai degrabă, că amândoi păşiseră împreună într-o lume
28
nouă, din care niciunul nu putea spera să mai iasă.
Cass nu simţi nicio nelinişte, doar o senzaţie dulce-amăruie a
tot ceea ce însemna şi nu însemna nou-descoperita ei libertate.
Dacă ar fi abandonat întruparea cu un an sau doi mai devreme,
poate că ar fi avut o şansă de a progresa, de a găsi un drum de
schimbare gradată, care ar fi dus la abilităţi noi, de exemplu
capacitatea de a interpreta în mod direct limbajul mimozanilor.
Aşa însă nu avea vreme nici pentru cel mai mărunt act de
îngăduinţă de sine: o simulare de înot, o masă din hrană solidă,
un pahar de apă rece. După cinci ani, toate plăcerile pentru care
se păstrase deveniseră accesibile în chiar momentul când n-ar fi
fost nimic altceva decât distrageri nedorite.
Îşi trase mâna din a lui Rainzi şi se întoarse să examineze
ecranul. Un jet slab de particule radia din centrul Silenţiatorului,
semnul unei graniţe instabile între vidul vechi şi cel nou.
Datele sosiseră de numai câteva sutimi de picosecundă, astfel
că statisticile continuau să fie ambigui. Pe când privea, şiruri de
cifre fură actualizate, stropii de punctuleţe de pe o jumătate de
duzină de grafice se îndesiră, curbele se transformară uşor. Cass
ştia încotro se îndreptau toate cifrele şi toate curbele; era ca şi cum
ar fi privit chipul unui prieten mult-aşteptat materializându-se din
beznă, după ce-şi închipuise de o mie de ori reîntâlnirea lor. Iar
dacă faţa se putea totuşi dovedi a unui străin, asta nu avea nimic
de-a face cu modul în care simţea ea. Anticiparea în sine oferea
destulă plăcere; nu trebuia să invoce urme de îndoială doar pentru
a savura suspansul suplimentar.
– Ceea ce facem nu-i chiar aşa neobişnuit, reflectă Darsono.
Cred că toţi trăim în minimum două scări temporale: una rapidă şi
imediată, şi prea detaliată pentru a reţine altceva decât cadrul
general, cealaltă îndeajuns de lentă pentru a ne absorbi complet.
Credem că memoria noastră nu are lacune, credem că ne purtăm
întregul trecut în interiorul nostru, fiindcă suntem obişnuiţi să
privim în urmă şi să vedem numai schiţe şi evidenţieri. Dar toţi
trăim şi percepem mai multe decât ne amintim.
– Asta nu-i adevărat pentru toţi, îl contrazise Bakim. Există
persoane care înregistrează în memorie toate gândurile pe care le
au.
– De acord, însă până ce absolut toate părţile acelor înregistrări
nu au potenţialul de a fi declanşate automat de gânduri şi
percepţii ulterioare – pe care nimeni nu le îngăduie niciodată,
fiindcă avalanşa de asocieri l-ar înnebuni –, nu poate fi vorba de
29
memorie adevărată. Este doar o listă cu toate lucrurile pe care le-a
uitat.
– „Memorie adevărată”? chicoti Bakim. Să presupun atunci că
dacă percep ceva cu o rezoluţie spaţială atât de mare încât nu pot
acorda atenţie imediată şi conştientă tuturor detaliilor simultan, ea
nu-i o percepţie „adevărată”… ci numai o ironie crudă, care vrea
să-mi bage în cap toate lucrurile pe care n-am reuşit să le percep?
Cass zâmbi, dar nu interveni în discuţie. Cu certitudine?
Probabil că nu. Era însă inutil să reflecte asupra ramificaţiilor
potenţiale; le putea regreta dacă, şi când, ar fi trecut în mod direct
printr-o experienţă neplăcută sau ar fi făcut ea însăşi o prostie.
Orice altceva era simultan inutil şi un soi de masochistă eroare de
dublă numărare. (Iar ea nu avea în niciun caz să înceapă să se
întrebe dacă decizia aceea era universală – o constantă care
traversa istoriile, un act de inevitabil pragmatism – sau pur şi
simplu norocul unei ramificaţii.)
– Nu înţeleg, spuse Livia, ce se-ntâmplă cu spectrul energetic.
În imponderabilitatea simulată a încăperii, ea apărea
răsturnată cu capul în jos, cu chipul în partea superioară a
câmpului vizual al lui Cass.
– Are sens pentru cineva?
Cass examină histograma care arăta numărul de particule ce
fuseseră detectate în diferitele domenii energetice; nu părea să
conveargă spre curba prognozată teoretic. Ea observase asta şi mai
devreme, dar bănuise că nu era decât un artefact al eşantionului
redus pe care-l colectaseră. Marginea histogramei era totuşi destul
de distinctă şi forma ei de ansamblu nu fluctua prea mult, aşa că
neconcordanţa cu curba nu semăna de fapt cu un accident de
zgomot. Mai rău încă, toate statisticile dinamice de la baza
diagramei sugerau că acum existau suficiente date pentru a oferi o
imagine fiabilă a spectrului de bază.
– Nu-i posibil să fi calculat greşit geometria graniţei? se întrebă
Rainzi.
Particulele pe care le vedeau reflectau felul în care colapsa
novo-vidul. Cass modelase mai întâi procesul pe Pământ, iar
calculele ei arătaseră că, deşi forma iniţială a graniţei urma să fie
un produs atât al şansei pure, cât şi al unor detalii necontrolabile
ale circumstanţelor din Silenţiator, pe măsură ce colapsa, ar fi
devenit rapid sferică, fiind eliminate toate abaterile.
Cel puţin asta era adevărat dacă erau valide unele ipoteze
plauzibile.
30
– Dacă regiunea transformată, zise ea, avea de la început o
formă suficient de anormală, este posibil să şi-o fi păstrat, pe
măsură ce s-a micşorat. Nu ştiu însă ce ar fi putut cauza o
asemenea anomalie.
– O impuritate minoră, care n-a fost totuşi suficientă pentru a
afecta coeziunea? sugeră Ilene.
Cass scoase un sunet evaziv. Ar fi fost minunat să fi avut
câteva unghiuri diferite de vedere, care să le permită să observe
orice asimetrie din radiaţie. Fuseseră însă treziţi de sosirea datelor
provenite de la ciorchinele de detectori cel mai apropiat de
femtomaşină; informaţiile de la următorul ciorchine ar fi avut
nevoie de aproape altă microsecundă ca să ajungă în acelaşi
punct, iar până atunci ei vor fi dispărut de mult. Celălalt sine
întrupat al ei ar fi apucat să vadă tabloul de ansamblu, deşi cu o
granulaţie mult mai grosolană. Propria ei misiune – de fapt,
întregul ei raison d’être – era să interpreteze ce putea din indiciile
existente.
Spectrul energetic nu era zimţat şi complicat, ba nici chiar
foarte larg. Nu arăta suficient de anormal ca să fie produsul unei
regiuni în formă de cârnat, clătită sau tor a novo-vidului, cu atât
mai puţin o structură mai exotică, cu graniţă fractală sinuoasă.
Vârful avea cam aceeaşi lăţime şi acelaşi tip de simetrie lină ca şi
curba prognozată, atât doar că era decalat ascendent în lungul
scării energetice, iar pantele de ambele sale părţi erau inversate.
Nu era literalmente o imagine în oglindă a rezultatului aşteptat,
dar Cass avea certitudinea că era produsul unei transformări
destul de simple. Dacă modificai un singur semn plus în minus,
undeva în adâncurile ecuaţiilor fundamentale, acesta ar fi fost
rezultatul.
Zulkifli era cu un pas înaintea ei.
– Dacă modifici operatorul care acţionează pe graniţă,
comutând rolurile interiorului şi exteriorului regiunii, obţii o
corespondenţă perfectă.
Cass simţi un fior de teamă, cu atât mai tulburător cu cât îi
evoca măruntaiele spectrale ale corpului pământean. Dacă
afirmaţia lui Zulkifli era adevărată, atunci regiunea se extindea, nu
colapsa.
– Eşti sigur că funcţionează? întrebă ea.
Zulkifli îşi afişă calculele pe care le efectuase în mod privat şi
suprapuse rezultatele peste histogramă. Curba lui trecea exact
prin vârfurile tuturor barelor. El găsise semnul plus care se
31
modificase într-un minus. Atât doar că…
– Nu poate fi corect, declară ea.
Simpla inversare de roluri pe care o sugerase el era elegantă,
totuşi absurdă; era ca şi cum ei ar fi susţinut că vedeau lumina
provenită de la un foc în care cenuşa mocnită se transforma în
lemn. Conservarea energiei era un concept subtil, chiar şi în
relativitatea generală clasică, însă în TGC se rezuma la faptul că
starea de vid simplu rămânea complet nemodificată de la un
moment la următorul. O cantitate imensă de fizică se revărsa din
această cerinţă banală şi cu toate că era îndepărtată de noţiunile
cotidiene de lucru mecanic, căldură şi energie, un miliard de
evenimente banale la care Cass asistase în decursul vieţii ar fi fost
imposibile dacă adevărul ar fi diferit într-atât încât operatorul de
graniţă al lui Zulkifli să fi reprezentat alegerea corectă.
Se lăsă tăcere. Nimeni n-o putea contrazice, dar în acelaşi timp
nu se putea nega corespondenţa dintre date şi curba lui Zulkifli.
Apoi Livia rosti:
– Potrivit regulilor Sarumpaet propriul nostru vid este perfect
stabil; acesta este criteriul pe care Sarumpaet l-a utilizat de la
început. Însă novo-vidul nu se dezintegrează în modul prezis de
regulile acelea. Atunci care este modalitatea cea mai simplă de a
aplana contradicţiile? Tăcu o clipă, după care îşi anunţă soluţia:
Să presupunem că ambele tipuri de vid sunt perfect stabile, în mod
independent. Dacă există o lege mai cuprinzătoare care validează
această afirmaţie – în cadrul căreia regulile Sarumpaet reprezintă
un caz specific –, noi n-am fi întâlnit-o niciodată în etapele
experimentale de până acum, deoarece n-am avut niciodată setul
complet de particule virtuale care a constituit un vid alternativ
viabil.
Yann rânji apreciativ.
– Ar trebui tratate în mod egal toate stările care au potenţialul
de a fi vid? Oricât de exotice am putea crede că sunt, toate sunt
eterne? Foarte democratic! Dar asta n-ar implica un punct mort,
un impas? În felul acesta, novo-vidul n-ar încremeni, lăsând
graniţa fixă?
– Nu, spuse Ilene. Dinamica n-ar trebui să fie atât de
imparţială. O parte ar putea să continue transformarea celeilalte
părţi la graniţă. Aş zice că partea cu cele mai puţine specii de
particule.
Potrivit tuturor numărătorilor, novo-vidul avea cele mai puţine
particule dintre cele două părţi. Totuşi Cass se simţea mai degrabă
32
furioasă decât speriată. Discuţia despre transformarea unui vid
evadat era intolerabilă; ei petrecuseră cinci ani, eliminând o
asemenea variantă, validând regulile Sarumpaet pentru toate
grafurile asociate. Ar fi fost imposibil un grad şi mai mare de
precauţie.
Rainzi vorbi calm:
– Să presupunem că novo-vidul ar creşte. Ce se-ntâmplă când
întâlneşte o impurificare? Este o stare coerentă, care a putut fi
creată numai în perfectă izolare, în mijlocul celui mai pur vid din
univers. Este fragilitatea încarnată. Odată ce atinge câţiva neutrini
hoinari şi începe decoerenţa cuantică, vor fi patruzeci şi opt de
arome de vid obişnuit – toate în istorii separate şi toate
nevătămătoare.
Livia privi precaut spre Cass. Parcă îşi dorea ca de data aceasta
Cass să anunţe vestea proastă, nu s-o facă tot ea, ca de fiecare
dată.
Cass îi făcu pe plac.
– Mi-aş dori să ai dreptate, Rainzi, dar nu-i o argumentaţie
obiectivă. La fel de corect am putea spune că propriul nostru vid
este o suprapunere de diverse versiuni curbate ale novo-vidului.
Dacă acolo acţionează realmente o nouă lege dinamică, şi dacă ea
păstrează în mod precis novo-vidul, atunci, potrivit acelei legi,
vidul nostru este delicatul obiect cuantic care-şi aşteaptă
decoerenţa.
Rainzi căzu pe gânduri.
– Ai dreptate, acceptă el. Deşi nici chiar asta nu ne spune multe
despre graniţă. Niciuna dintre legile specializate care se aplică de
ambele părţi nu poate funcţiona acolo. Vom înţelege soarta graniţei
doar dacă putem înţelege legea generală.
Cass râse amar.
– Ce contează ce vom înţelege noi? Nu vom putea spune asta
nimănui! Nu-i vom putea avertiza!
Graniţa nu se deplasa cu viteza luminii – altfel ei nu s-ar fi
trezit deloc înainte ca graniţa să fi trecut peste femtomaşină –, dar
era improbabil să se extindă atât de lent, încât originalele lor să n-
o vadă venind, cu atât mai puţin să nu aibă posibilitatea de a se
evacua. Oricum însă ceea ce ştiau ea şi tovarăşii ei clone era inutil;
nu aveau cum să-şi partajeze cunoştinţele cu lumea exterioară.
Femtomaşina era proiectată să nu facă nimic mai mult decât să-şi
calculeze locuitorii pentru propriul lor bine. În urma ei n-aveau să
rămână decât resturi, gunoaie. Chiar dacă ei ar fi putut codifica un
33
mesaj în produsele dezintegrării, nimeni nu l-ar fi căutat.
Lozincile despre pericolele realităţii virtuale acumulate în mod
subconştient de-o viaţă începură să răsune în capul lui Cass. Ar fi
dorit să înlăture această întreagă iluzie de pe faţa ei ca pe o pânză
de păianjen orbitoare şi otrăvitoare; dorea să vadă şi să atingă din
nou realitatea. Să aibă piele reală, să respire aer real… aşa ceva ar
fi schimbat totul. Dacă ar fi putut să vadă lumea prin propriii ei
ochi şi să reacţioneze cu instinctele propriului ei corp, ea ştia că ar
fi putut fugi dinaintea oricărui pericol.
Era atât de iraţional, încât era aproape amuzant. Ea percepea
pericolul de un miliard de ori mai clar decât ar fi putut spera
vreodată dacă ar fi fost întrupată. Dispunea de toate reflexele şi
toate puterile ei de raţionare, operând de un miliard de ori mai
rapid ca de obicei.
Păcat numai că toate atuurile acelea erau zadarnice.
– Luminozitatea creşte, anunţă Zulkifli.
Cass examină dovezile, cât putu de imperturbabil. Era evidentă
o creştere lentă şi constantă a ratei de producere a particulelor,
care se distingea clar de fluctuaţiile de fundal ce o ocultaseră
anterior. Asta putea să însemne doar că graniţa creştea. Cu
excepţia unei benigne explicaţii eratice pentru aşa ceva – o pliere
fractală care îngăduise graniţei să crească în suprafaţă, în timp ce
volumul novo-vidului în sine se contracta – rămâneau puţine
îndoieli privind vidul care era înghiţit pentru a fi produse
particulele pe care le vedeau ei. Ceea ce ea privise întotdeauna ca
fiind un capriciu elegant – la fel de încântător şi nepractic ca o
fiară legendară care putea fi creată prin bioinginerie şi care putea
fi ţinută pentru scurtă vreme în viaţă, dacă ar fi fost protejată şi
răsfăţată, dar care n-ar fi putut dăinui niciodată mai mult de cinci
minute dincolo de pereţii din sticlă ai cuştii ei – îşi devora acum în
mod vizibil ruda sălbatică, mai vârstnică. Cass apelase nu un
exilat singuratic şi lipsit de apărare dintr-o lume care n-ar fi putut
exista niciodată, ci lumea aceea în sine… şi se dovedea la fel de
autonomă şi viabilă ca şi propria ei lume.
Rainzi i se adresă, cu blândeţe, însă direct:
– Dacă staţia va fi distrusă, noi toţi avem cópii de rezervă
recente, care au fost expediate către Viro. Tu?
– Am memoriile mele pe Pământ, spuse ea, dar nimic de când
am sosit aici.
Cei cinci ani pe care-i petrecuse printre mimozani aveau să fie
pierduţi. Existaseră, totuşi. Ea trăise evenimentele acelea. Avea să
34
fie amnezie, nu moarte. Însă dacă argumentul acela fusese
suficient pentru a-i îngădui să păşească de bunăvoie în fundătura
în care se afla acum, Cass nu era convinsă că l-ar fi putut împinge
mai departe pentru a se resemna cu pierderea mai mare. Ea
devenise finalmente cineva nou în staţie – cineva îndeajuns de
diferit de vechiul său ego pentru ca să fie lângă mimozani. Totuşi
acea Cass care strânsese din dinţi când părăsise sistemul solar
pentru prima dată avea să se deştepte neschimbată din somnul ei
congelat şi avea să afle că brava călătoare care sperase să devină
murise.
– Nu ştiu cum să te ajut să te împaci cu ideea asta, zise Rainzi.
Mă pot gândi însă la un singur mod prin care să mă împac eu
însumi cu oamenii pe care i-am pus în pericol.
Mimoza era departe de restul civilizaţiei, însă procesul pe care-l
declanşaseră ei nu avea să se stingă, nu avea să se micşoreze ori
să se destrame odată cu distanţa. Întrucât vidul era combustibilul
său, focul sălbatic urma să se întindă inexorabil: spre Viro, spre
Maeder, spre o mie de alte planete. Spre Pământ…
– Cum? întrebă amorţită Cass.
– Dacă putem găsi o cale de-a opri asta, replică Rainzi, atunci
nu contează că n-o putem aplica noi înşine şi nici măcar că nu
putem avertiza pe nimeni. Putem fi împăcaţi cu descoperirea
strategiei corecte. Ştiu că deţinem unele avantaje – în rezoluţia
temporală cu care vedem datele şi în faptul că suntem unicii
martori ai acestei etape timpurii –, dar, privind în ansamblu, cred
că restul populaţiei din galaxie constituie o contrapondere chiar
mai importantă. Dacă noi putem găsi o soluţie, atunci o va găsi şi
cineva de acolo.
Cass se uită în jur, privindu-i pe ceilalţi. Se simţea pierdută,
dezrădăcinată. Nu se simţea vinovată, nu încă. Nu se simţea un
monstru. Toţi mimozanii urmau să se trezească pe Viro, lipsiţi de
memoriile câtorva ore, dar altfel nevătămaţi şi deşi ea îi văduvise
de căminul lor, ei pricepuseră riscurile la fel de bine ca şi Cass
atunci când optaseră să desfăşoare experimentul. Însă dacă
pierderea Silenţiatorului şi a staţiei era ceva cu care Cass se putea
împăca, continua să i se pară de domeniul suprarealului să
extrapoleze de la propriile ei câteva picosecunde de neajutorare la
exilul unor întregi civilizaţii. Trebuia să confrunte adevărul, dar nu
era nici pe departe sigură că modul corect în care s-o facă ar fi fost
vânătoarea unei soluţii care, în cazul cel mai bun, ar fi fost o
fantezie plauzibilă.
35
Darsono îi prinse privirea.
– Sunt de acord cu Rainzi, anunţă el solemn. Trebuie să facem
asta. Trebuie să găsim soluţia.
– Livia?
– Absolut, zâmbi Livia. De fapt, eu sunt chiar mai ambiţioasă
decât Rainzi. Încă nu sunt dispusă să recunosc că nu putem stopa
noi înşine evenimentul.
– Mă îndoiesc de aşa ceva, comentă sec Zulkifli. Vreau să ştiu
însă dacă familia mea va fi în siguranţă.
Ilene aprobă din cap.
– Nu-i mare lucru, dar este mai bine decât să abandonăm. Nu
sunt de acord doar pentru a mă elibera de senzaţia de
neajutorare… În niciun caz cât timp datele continuă să sosească şi
noi mai putem căuta un răspuns.
– Mie nu mi se pare un pericol real, spuse Yann. Viro se află la
şaptesprezece ani-lumină şi nu putem fi siguri că chestia asta nu
se va stinge de la sine înainte să fi atins măcar carcasa
Silenţiatorului. Mi-ar plăcea totuşi să ştiu legea generală care
înlocuieşte regulile Sarumpaet. Au trecut douăzeci de mii de ani!
Este timpul să avem o fizică nouă.
Cass se întoarse către Bakim.
El ridică din umeri.
– Ce altceva avem de făcut? Să jucăm jocuri de societate?
Cass era copleşită numericeşte şi dorea să fie convinsă. O
furnicau degetele să găsească fie şi cea mai măruntă dovadă că
dezastrul putea fi limitat, iar dacă ei eşuau, ar fi fost totuşi modul
cel mai puţin morbid în care să moară: s-ar fi străduit până în
ultima clipă pentru un motiv real de optimism.
Se amăgeau însă singuri. În puţinele minute subiective care le
rămăseseră, ce speranţă aveau să reuşească?
– N-o să izbutim niciodată, rosti ea simplu. Vom testa o idee,
confruntând-o cu datele, vom vedea că nu-i bună şi asta va fi tot.
Rainzi surâse de parcă ea ar fi spus ceva amuzant de naiv.
Înainte ca el să deschidă gura, Cass îşi aminti ce anume uitase.
Ce anume devenise ea…
– Aşa va părea pentru cei mai mulţi dintre noi, zise el. Dar asta
nu trebuie să ne descurajeze. Fiindcă de fiecare dată când vom
eşua, vom şti că altă versiune a noastră va fi testat altă idee. Va
exista întotdeauna şansa ca una dintre ele să fie corectă.
36
Partea a doua
37
Spaţiul populat
38
4
Pentru că aşa optase, mintea lui Tchicaya începu să funcţioneze
cu mult înainte ca noul lui corp să fi fost complet personalizat. Pe
măsură ce ochii i se focalizară, el îşi întoarse privirea de la capacul
slab iluminat al cuvei la template-ul dolofan şi alburiu pe care-l
ocupa acum. Valuri de organizatori îi roiau în sus şi în jos pe
membre şi trunchi, aidoma unor vânătăi mobile pe sub pielea
translucidă, ucigând celulele nedorite şi consumându-le,
stimulând altele să migreze ori să se dividă. Procesul nu era
dureros – în cel mai rău caz, îl gâdila, ba chiar, sporadic, îl excita
sexual –, totuşi Tchicaya simţea imboldul straniu de a începe să
lovească în ele cu pumnii şi nu avea nicio îndoială că turtirea lor
ar fi fost enorm de satisfăcătoare. Impulsul era probabil un
răspuns înnăscut faţă de paraziţii pământeni, un instinct greşit
direcţionat pe care strămoşii lui nu ajunseseră să-l elimine. Sau
poate că-l păstraseră în mod deliberat, în speranţa că s-ar putea
dovedi util altundeva.
Când înălţă capul ca să capete o imagine mai cuprinzătoare,
zări o bucată nedigerată de gambă, purtând încă urme ale
musculaturii şi părului corporal al ultimului ocupant.
– Urrggh.
Zgomotul răsună străin şi-i lăsă un nod în gât. Cuva rosti:
– Te rog, deocamdată nu încerca să vorbeşti.
Organizatorii năvăliră peste rămăşiţa ofensatoare şi o dizolvară.
Morfogeneza de la zero, pornită de la o singură celulă, nu putea
fi atinsă în mai puţin de trei luni. Acest corp împrumutat nu urma
să aibă nici măcar ADN-ul cu care se născuse Tchicaya, dar fusese
proiectat pentru uşoara regresare şi sculptare într-o aproximare
destul de bună a oricui rămăsese rezonabil de aproape de
strămoşii lor umani, iar procesul putea fi încheiat în vreo trei ore.
Când călătorea în felul acesta, Tchicaya obişnuia să devină
conştient numai în cursul ajustării finale: reglajele hărţilor mentale
ale corpului său pentru acomodarea la toate diferenţele minore ce
reprezentau inconveniente prea mari pentru a fi eliminate fizic. De
data aceasta însă decisese să se trezească mai devreme şi să
îmbogăţească la maximum experienţa.
Îşi privi braţele şi degetele alungindu-se uşor; pe alocuri carnea
39
creştea prea mult, pentru ca după aceea să moară, retrăgându-se.
Organizatorii îi invadară gura, reformându-i gingiile, deplasându-i
dinţii în locuri noi, îngroşându-i limba, apoi eliminând straturi
întregi de ţesut în exces. Se strădui să nu regurgiteze.
– Esste sseva oribil, se plânse el.
– Imaginează-ţi cum ar fi fost dacă şi creierul tău ar fi fost din
carne, răspunse cuva. Toate căile neurale ar fi trebuit să fi fost
crescute şi retezate… ca un peisaj horticol ornamental plin de
tablouri din viaţa altcuiva care ar fi fost remodelat într-un portret
al propriului tău trecut. Ai fi avut coşmaruri, halucinaţii şi
flashback-uri din amintirile ultimului utilizator.
Cuva nu era conştientă, totuşi reflectarea la replica ei
reprezenta o distragere utilă de la senzaţia de stres emoţional pe
care Tchicaya începea s-o simtă în măruntaie. Era o replică mult
mai productivă decât: „Tu eşti idiotul care-a cerut să fie treaz
pentru asta, aşa că de ce nu taci şi te străduieşti să iasă cât mai
bine?”
Când îşi simţi limba curăţată în mod funcţional, spuse:
– Unii cred că acelaşi lucru se petrece şi digital. De fiecare dată
când reconfigurezi un Procs pentru a rula ceva nou, simplul act al
încărcării programului generează experienţe cu mult înainte să-i fi
pornit rularea în chip oficial.
– Ah, sunt sigură, încuviinţă cuva voios. Însă natura procesului
garantează că nu-ţi vei reaminti niciodată nimic din el.
Când Tchicaya fu capabil să stea în picioare, cuva îşi deschise
capacul şi-l lăsă să se plimbe prin incinta de recuperare. El îşi
întinse braţele, roti capul, îşi aplecă şi curbă spinarea, în timp ce
cuva îi consilia Procsul cu privire la modificările pe care trebuia să
le efectueze pentru sincronizarea dintre realitate şi aşteptările lui
Tchicaya privind feedbackul chinestezic şi timpii de răspuns. Într-o
săptămână sau două, avea să se fi acomodat oricum cu diferenţele,
dar cu cât le aborda mai devreme, cu atât avea să scape mai
repede de senzaţia de distragere că propria sa carne se simţea ca
un costum prost croit.
Hainele care-l aşteptau fuseseră deja informate asupra
măsurilor sale şi stilurilor, culorilor şi texturilor pe care le prefera.
Aveau design în magenta şi galben, care părea vesel fără să fie
ţipător, şi Tchicaya nu simţea nevoia de a solicita schimbări sau de
a viziona un spectru de alternative.
Pe când ce se îmbrăca, Tchicaya se examină în oglinda murală.
De la volbura de ţepi întunecaţi de pe scalp, până la cicatricea
40
strălucitoare care-i cobora pe piciorul drept, toate caracteristicile
vizibile fuseseră reproduse fidel după o descriere la nivel
micrometric a corpului său în ziua în care-şi părăsise planeta
natală. Din câte îşi putea da seama, acesta putea să fi fost chiar
originalul. Senzaţia internă de familiaritate era de asemenea
convingătoare; pierduse uşoara tensiune în muşchii umerilor care
se acumulase în ultimele săptămâni dinaintea plecării sale, dar nu
era deloc surprinzător, după ce tocmai scăpase de toţi cârceii mult
mai inconfortabili cu care se alesese în cuvă. Iar dacă cicatricea
aceasta nu era cea din copilăria sa şi nici colagenul nu era cel care
fusese aplicat de pielea ce se vindeca în corpul lui de doisprezece
ani, atunci n-ar fi fost acelaşi nici în corpul lui adult de acum dacă
n-ar fi plecat niciodată de acasă. Tot ce putea face un organism de
la o zi la alta era să se ranforseze într-o asemănare aproximativă a
stării sale anterioare. Acelaşi lucru era valabil, de la un moment la
cel următor, pentru starea întregului univers. Dintr-un punct sau
altul de vedere, toţi erau imitaţii imperfecte a ceea ce fuseseră cu o
zi în urmă.
Cu toate acestea numai atunci când călătoreai trebuiai să-ţi
abandonezi propriul trecut, ori să laşi în urmă reziduuri ce
creşteau mereu.
– Reciclarea zece, se adresă Tchicaya cuvei.
Uitase exact unde anume era stocat al zecelea corp din urmă pe
care-l ocupase, însă când autorizarea lui ajungea acolo, memoriile
pasive din Procsul său aveau să fie şterse şi carnea avea să-i fie
reciclată în acelaşi gen de template albicios precum cel pe care
tocmai îl revendica.
– Conform numărătorii mele, răspunse cuva, numărul zece nu
există. Vrei să reciclezi numărul nouă?
Tchicaya deschise gura ca să protesteze, apoi îşi dădu seama că
vorbise din obişnuinţă. Când plecase de pe Pachner, cu treizeci de
ani în urmă – cu câteva ore subiective în urmă – ştiuse foarte bine
că siajul corpurilor sale se va reduce cu unul cât timp el se afla
încă în tranzit şi n-ar fi trebuit să ridice un deget ori să spună un
cuvânt pentru ca să se întâmple aşa.
– Păstrează numărul nouă, rosti el.
5
Naveta se separă de Rindler şi expedie stomacul lui Tchicaya în
imponderabilitate. Privi modulul de andocare ce se retrăgea, ştiind
perfect că îi lansase după o tangentă spre înapoi, dar fiind în
acelaşi timp atât de convins la nivel visceral că se prăbuşea drept
în jos, încât vederea modulului – care continua pe arcul său de
rotaţie, însă cobora de la zenit în faţă, în loc să-i dispară îndărătul
capului – îi derută complet simţul echilibrului şi direcţiei. La
început simţi ca şi cum s-ar fi rostogolit peste cap către înapoi,
ceea ce ar fi explicat cel puţin ceea ce vedea, dar când urechile lui
interioare nu izbutiră să confirme mişcarea, iluzia dispăru… doar
pentru a reveni peste o clipă şi a-l purta prin acelaşi ciclu.
Repetările sacadate ce urmară i-ar fi putut face mai puţină greaţă,
dacă s-ar fi petrecut realmente; ceea ce-l tulbura, într-o măsură
mult mai mare decât orice efect fizic direct al lipsei gravitaţiei, era
incapacitatea de a-şi interpreta percepţiile.
Începu să se orienteze după ce întreaga navă deveni vizibilă, din
profil. După un minut Rindler se redusese la nivelul unei salbe
rare de mărgele de sticlă şi noile stele fixe i se cristalizară lui
Tchicaya în minte ca indicii pe care merita să le trateze cu
seriozitate. Planul alb şi infinit din dreapta sa putea să fi fost un
deşert luminat de Lună, văzut printre pleoapele pe jumătate
închise. El zburase odată cu un glisor deasupra dunelor de nisip,
noaptea, pe Peldan, în răstimpuri fiind aproape în
imponderabilitate în aerul rarefiat. Desigur nu existase o lumină
lunară, însă stelele fuseseră la fel de strălucitoare ca acestea.
Yann îl privea atent de alături.
– Te simţi bine?
Tchicaya încuviinţă.
– În ’şafturile în care ai crescut tu, îl întrebă, exista
verticalitate?
– În ce sens?
– Ştiu că odată ai spus că tu nu ai simţit gravitaţia… dar totul
era dispus şi interconectat ca pe sol? Sau totul era izotrop
tridimensional – ca un habitat spaţial de imponderabilitate, unde
53
orice se poate conecta în orice direcţie?
Yann îi replică afabil:
– Amintirile mele cele mai vechi sunt despre CP 4 – ăsta-i un
manifold Kähler, care local seamănă cu un spaţiu vectorial cu
patru dimensiuni complexe, deşi topologia globală este destul de
diferită. Totuşi n-am crescut acolo; în tinereţe am fost deplasat
mult, pentru a-mi păstra percepţiile flexibile. Obişnuiam să-mi
petrec timpul în ceva numai pe departe similar cu asta – arătă spre
spaţiul mai mult sau mai puţin euclidian care-i înconjura –,
exclusiv pentru anumite tipuri speciale de probleme de fizică. Şi
chiar majoritatea mecanicii newtoniene este mai simplu de
priceput într-un manifold simplectic; existenţa câte unei
coordonate separate şi vizibile pentru poziţia şi momentul fiecărui
grad de libertate face lucrurile mult mai clare decât dacă ai
înghesui totul laolaltă într-un unic spaţiu tridimensional.
S-a spulberat şi mitul călătorului experimentat. Tchicaya nu
invidia educaţia lui Yann, dar probabil că pentru el lumea de
dincolo de graniţă era din această cauză mai puţin exotică decât
fusese noţiunea unei jungle pentru Tchicaya în copilărie.
Siguranţa îi era zdruncinată când i se reamintea că existau criterii
potrivit cărora mileniile lui de experienţă fuseseră amuzant de
înguste.
Nu putea totuşi să le împace pe amândouă: nu putea susţine că
întrupaţii aveau nevoie de şocul şi de stranietatea acestui univers
care îmbobocea, pentru ca după aceea să-şi dorească să nu fie mai
înfricoşător de confruntat decât altă banală suprafaţă planetară.
Kadir se întoarse şi interveni ţâfnos:
– Eu pot analiza perfect fluxurile dintr-un manifold simplectic
fără să pretind că locuiesc în el. Ăsta-i scopul matematicii. A-ţi
imagina că trebuie să pluteşti prin toate spaţiile abstracte ce apar
într-o problemă de fizică înseamnă să iei pur şi simplu lucrurile în
mod literal.
Yann zâmbi, neofensat.
– Nu intenţionez să te contrazic. N-am venit aici ca să fac
prozeliţi pentru acorporalitate.
Din faţa lui Tchicaya, Zyfete murmură:
– De ce te-ai sinchisi, dacă poţi să faci întruparea la fel de
stearpă?
Tchicaya îşi muşcă limba. Fusese avertizat asupra nivelului de
acrimonie şi în orice clipă orice persoană de la bordul lui Rindler
putea fi silită să înainteze cu greu printr-un strat de venin înalt
54
până la brâu, ridicat de oponenţii săi în drumul către o decizie,
însă ciorovăiala ad-hoc într-un spaţiu strâmt nu era ideea lui
despre dizarmonie productivă.
Propulsia navetei intră în funcţiune, conferind o acceleraţie
uşoară pe care Tchicaya reuşi s-o interpreteze mai degrabă ca pe
un plonjon ameţitor, decât ca pe o completă inversare a solului şi
cerului. Scană albeaţa care-l făcea să lăcrimeze, căutând
destinaţia lor, dar strălucirea era impenetrabilă. Părea miraculos
să survoleze la kilometri deasupra unui obiect care domina cerul
pe sute de ani-lumină – fără a fi preschimbat într-un tăciune, aşa
cum s-ar fi întâmplat dacă ar fi fost atât de aproape de suprafaţa
unei stele –, totuşi mărimea în sine era aceea care făcea graniţa
vizibilă de la depărtare. Nu era necesar ca fiecare kilometru pătrat
să sclipească orbitor pentru ca luminozitatea totală s-o întreacă pe
a oricărei supernove. Fără uzuala deplasare Doppler care să
amplifice puterea luminii, un colimator care ar fi privit direct spre
graniţă ar fi oferit o imagine de până la trei ori mai slabă aici, decât
vederea echivalentă de pe orice planetă pe care o vizitase el.
Ameţitor era faptul că-i umplea vederea, fără a lăsa loc pentru
nimic altceva. Pe Pachner, în majoritatea anului, graniţa fusese
parţial ocultată de lumina zilei, dar chiar şi atunci când ajunsese
în punctul ei cel mai îndepărtat de soare, existase întotdeauna o
dungă îngustă de întuneric spălăcit rămasă undeva la orizont, cu
câteva stele palide pe care să-ţi odihneşti ochii.
Când propulsia îşi inversă sensul, Tchicaya zări finalmente
silueta Trasatorului. Alcătui din degete o diafragmă împotriva
strălucirii înconjurătoare şi reuşi să desluşească parţial structura.
În vârful maşinii se afla o sferă, iridescentă în culorile curcubeului
sub lumina care o atingea. Ştia că era acoperită cu un tipar fin de
microjeturi, trilioane de dispozitive minuscule capabile să lanseze
doar unul sau doi atomi în orice direcţie. În timp ce Rindler putea
să ţină destul de bine pasul cu graniţa, pur şi simplu deplasându-
se, stilusul Trasatorului plutea atât de aproape, încât coliziunile cu
gazul interstelar şi chiar presiunea luminii graniţei în sine ar fi
distrus alinierea, dacă n-ar fi fost compensate. Probabil că şi
influenţa vizitatorilor se încadra fără probleme în capacităţile
defensive ale maşinii, însă pentru Tchicaya era simultan minunat
şi amuzant că prezenţa lor putea fi acceptată – semăna cu un
caligraf care înscria cuvântul Gravitaţie pe gămălia unui ac, în
vreme ce patru prunci dolofani se cocoţau pe umerii săi şi
începeau să se lupte între ei.
55
Pe măsură ce naveta se apropie, dimensiunea modestă a
Trasatorului deveni clară; era mai mic decât modulele lui Rindler,
lat de patruzeci-cincizeci de metri, cu sfera de microjeturi extinsă
pe o consolă deasupra unei platforme netede. Propulsia navetei
efectuă o ultimă corecţie perceptibilă înainte ca o suită de manevre
prea line pentru a fi simţite să-i aducă în contact cu platforma.
Kadir îşi desfăcu centurile şi se apropie de trapa din podeaua
navetei. Tchicaya îl urmă.
– Aveţi atmosferă acolo?
Kadir încuviinţă.
– Oamenii vin şi pleacă, aşa că cel mai simplu este să menţinem
presiunea.
Tchicaya se încruntă.
– Nu voi reuşi niciodată să folosesc asta, aşa este?
Îşi ciupi dosul mâinii, trăgând de membrana aproape invizibilă
pe care şi-o pulverizase pe toată pielea; i se spusese că-i va îngădui
corpului său să supravieţuiască până la o săptămână în vid şi,
deoarece creşterea uneia noi dura trei luni, păruse o precauţie pe
care merita s-o ia. Singurul lucru care-i lipsea costumului era
masa de reacţie. Dacă se pomenea plutind spre graniţă, lucrul cel
mai bun pe care-l putea face era să emită o ultimă copie de rezervă
şi să se resemneze cu o interesantă moarte locală.
– O să văd dacă pot aranja o oportunitate la întoarcere, spuse
Kadir.
Remarca fusese rostită fără maliţie evidentă, totuşi era greu să
ştie cum s-o interpreteze. Întrucât Tchicaya îi îngăduise lui Yann
să-l prezinte celor doi Conservatori ca pe un tovarăş de cauză,
încordarea pe care o simţise variase, iar el nu era niciodată sigur
când să se aştepte la o mică tachinare lipsită de răutate şi când să
se încordeze pentru o ripostă realmente tăioasă ca inamic al
cauzei.
Zyfete şi Yann li se alăturară când trapa se deschise precum un
iris, dezvăluind un tunel slab iluminat în lungul căruia se
înşiruiau mânere. Tchicaya îi lăsă pe toţi să treacă înaintea lui,
nedorind să blocheze progresul cuiva dacă înţepenea. Ceilalţi
intrară toţi cu picioarele înainte, ca şi cum ar fi coborât o scară,
dar el se simţea mai sigur să se târască prin tunel, imaginându-se
mai mult sau mai puţin orizontal. Îşi reaminti un teren de joacă de
pe Turaev, un labirint de conducte interconectate. Când Zyfete
ridică ochii la el şi se strâmbă, el îi scoase limba şi recită câteva
versuri dintr-o poezioară pentru copii. Fără să vrea, ea surâse.
56
Incinta de comandă a Trasatorului era octogonală, cu opt
ferestre înclinate şi orientate în jos, către graniţă. Aprecierea
vizuală a distanţei era dificilă în absenţa unei texturi a luminii,
care să stabilească scara, însă Tchicaya bănuia că acum plutea la
numai cinci-şase metri de novo-vid. Îşi simţi brusc bătăile inimii,
deşi ritmul nu i se părea anormal; era o deplasare a atenţiei sale,
mai degrabă decât un val de adrenalină. Nu se temea, totuşi era
acut de conştient de corpul său, de moliciunea şi de fragilitatea lui,
comparativ cu majoritatea celorlalte lucruri din lume. Era felul în
care se simţea atunci când se trezea eşuat în mijlocul unui
landşaft aspru, insuficient pregătit pentru rigorile sale, totuşi nu
într-atât de ameninţat, încât să renunţe pur şi simplu la
încarnarea curentă ca fiind nerecuperabilă. Ar fi fost necesar un
dezastru cosmic chiar mai grandios decât Mimoza pentru a-i răpi
mai mult de câteva minute de amintiri, dar în timp ce ocupa un
corp se identifica pe deplin cu el. Se găsea într-un loc unde un
ghinion îl putea mărunţi în particule mai mici decât atomii şi,
ţinând seama de circumstanţe, era mai mult decât fericit să lase
instinctele care predicau despre viaţa şi moartea absolută să iasă
în prim-plan şi să facă tot ce puteau mai bine pentru a-l proteja.
În centrul incintei, o baterie de displayuri înconjura un dom
octogonal: carcasa stilusului. Tchicaya se uită cum Kadir şi Zyfete
emiseră o serie lungă de comenzi verbale. Lipsa automatizării
părea aproape rituală; privi întrebător spre Yann, care şopti:
– Este un fel de transparenţă. Există moduri mai sofisticate
prin care ne-am putea monitoriza reciproc, însă având observatori
din ambele părţi la toate experimentele şi controlând totul prin
cuvinte, păstrăm procedurile deschise la un nivel… în vreme ce în
culise verificăm echipamentul şi audităm software-ul cu o mie de
tipuri diferite de instrumente de mare putere.
– Seamănă atât de mult cu era diplomaţiei pământene, încât
este deprimant.
Yann zâmbi.
– Ştiam că aici cunoştinţele tale ezoterice vor fi utile.
Tchicaya pufni.
– Nu te uita la mine pentru a-l descoperi pe Machiavelli. Dacă
vrei rahatul ăla, du-te şi dezgroapă un antic.
– Oho, mă aştept ca anacronauţii să sosească în Rindler dintr-o
zi în alta – precedaţi de câteva megatone de produse secundare de
fuziune – şi să anunţe că au venit pentru a salva universul.
– Dintr-o zi în alta sau dintr-un mileniu în altul.
57
Era o posibilitate sinistră. Rămăşiţe risipite ale civilizaţiei pre-
Procsul, vechi de douăzeci de mii de ani, continuau să pufăie între
stele în invenţii pârâitoare, scuipând combustibil şi necesitând mii
de ani pentru fiecare călătorie. Tchicaya nu se intersectase
niciodată cu anticii, dar tatăl său întâlnise un grup care vizitase
Turaev cu mult înainte să se fi născut el. Niciunul nu călătorise
mai departe de optzeci de ani-lumină de Pământ, aşa că
deocamdată nu fuseseră periclitaţi de novo-vid, dar dacă nu cumva
Conservatorii triumfau, în câteva decenii anacronauţii urmau să
fie nevoiţi să aleagă ori să adopte unele dintre noile tehnologii
detestate, ori să fie anihilaţi.
Kadir le azvârli o căutătură dezaprobatoare, de parcă
pălăvrăgelile lor însemnau că nu-şi priveau cu seriozitate rolul de
monitori. Tchicaya avea reapelare senzorială totală, indiferent dacă
era sau nu atent în mod conştient, şi Yann s-ar fi lăudat neîndoios
cu ceva şi mai complicat, însă se autodisciplină şi tăcu.
Zyfete descria o succesiune de particule care avea să fie emisă
de stilus. Dezastrul de la Mimoza oferise măcar un beneficiu
compensator: experimentele în gravitaţia cuantică deveniseră mult
mai uşor de efectuat. Graniţa era adâncă de numai câteva lungimi
Planck, asigurând experimentatorilor un instrument prin
comparaţie cu care un tăiş atomic ar fi părut mai lat decât un
sistem planetar. Deşi particulele de cea mai înaltă energie pe care
le putea crea Trasatorul erau instrumente ridicol de tocite, graniţa
în sine le putea transforma în şrapnel mult mai eficient decât
fiecare întreg inofensiv. Când stilusul emitea către graniţă un
fascicul coerent de mezoni, sârma ghimpată a grafurilor
dezmembrate reteza din nodul de quarci şi gluoni virtuali ce
alcătuiau fiecare mezon fragmente care aveau propriile lor
dimensiuni suprarealiste şi era posibil de exploatat efectele de
coerenţă astfel ca unele dintre aceste fragmente să acţioneze la
unison pentru a modifica graniţa însăşi. Sursele naturale de
zgomot nu aveau posibilitatea de a declanşa accidental acelaşi
efect, aşa că nu mai era necesar tipul de ecranare exorbitantă pe
care-l utilizase Silenţiatorul.
Kadir se întoarse să-i privească şi Yann aprobă din cap.
– Totul este aşa cum am convenit. Daţi-i drumul.
Zyfete i se adresă Trasatorului:
– Executarea!
Fără vreo întârziere perceptibilă, Trasatorul începu să anunţe
rezultatele. Tchicaya simţi cum îl furnică pielea; prins între risc şi
58
păsuire, nu avusese timp să-şi reamintească, dar tocmai
gâdilaseră un tigru care ar fi putut răspunde transformându-i pe
toţi patru în cuante geometrice, înghiţind Rindler peste altă
fracţiune de milisecundă şi redublându-şi eforturile de a devora
toate îndepărtatele lor cópii de rezervă şi prieteni mai prudenţi.
Kadir începu să înjure şi Mediatorul etichetă politicos cuvintele
cu un indicativ care ar fi oprit traducerea pentru oricine predispus
să fie ofensat. Zyfete îl privi, neliniştită, însă tăcută.
După ce tirada încetă, Tchicaya întrebă precaut:
– Nu a fost ceea ce speraţi, totuşi v-a spus ceva?
Kadir lovi cu piciorul în carcasa stilusului şi reculul îl propulsă
îndărăt, lovindu-l cu un bufnet de fereastră. Tchicaya nu-şi putu
stăpâni o grimasă; oricât de robuşti ar fi fost participanţii în aceste
coliziuni, maşinăria de precizie, carnea vie şi ferestrele orientate
spre vidul interstelar păreau toate să merite un tratament mai
blând.
– Secvenţa aceasta, spuse Zyfete, trebuia să confirme un
experiment anterior, dar rezultatele n-au fost aceleaşi ca la ultima
rulare. Modelul nostru nu poate să explice discrepanţa, nici ca
abatere statistică, nici ca modificare predictibilă în novo-vid.
Kadir se răsuci şi izbucni:
– Sau voi, trădători genocidali, aţi defectat maşina asta, sau…
– Sau ce? întrebă Yann. Oferă-ne alternativa cea mai probabilă!
Kadir şovăi, după care rânji morocănos.
– Cred că-mi voi păstra ipoteza aceea pentru mine.
Tchicaya fu îngrozit, deşi era pregătit să pună răbufnirea mai
degrabă pe seama frustrării, decât pe a dispreţului real. Ambele
tabere erau la fel de neajutorate. Dacă aveau să continue aşa,
niciuna nu avea să-şi impună punctul de vedere, ori să accepte un
compromis. Novo-vidul avea să se rostogolească pur şi simplu
peste ele.
6
Ceva nevăzut înţepă mâna lui Tchicaya, o vibraţie ca un
diapazon lipit de os. Se întoarse şi privi spaţiul gol de alături, iar o
ceaţă întunecată tremură, materializându-se.
– Repede! Dă-i codul ăsta Exosinelui tău!
Datele abia fuseseră schimbate între Mediatorii lor şi Tchicaya
îşi dori să-l fi respins. Se simţea de parcă fusese păcălit să prindă
ceva incriminatoriu aruncat în direcţia lui; gestul reflex declanşat
de obiectul aflat în aer se dovedise a fi răspunsul complet greşit.
67
– Nu pot!
– Nimeni nu va şti niciodată, spuse Mariama. Ei sunt ca
statuile. Vei fi invizibil.
Inima lui Tchicaya bubuia. Privi spre uşă şi se pomeni ciulind
urechile pentru a auzi paşi, deşi ştia că nu avea ce să audă. Era
oare cu adevărat posibil ca ea să fi străbătut casa nedetectată, să fi
trecut pe lângă părinţii lui în starea aceea scandaloasă?
– Exosinele noastre scanează pentru a detecta pericolele,
protestă el. Orice s-ar întâmpla la viteză obişnuită…
– Exosinele tău m-a detectat?
– Nu ştiu. Poate că da.
– Ţi-a semnalat ceva? Te-a scos din încetinire?
– Nu.
El nu era totuşi adult. Cine putea şti cât de diferit programate
erau Exosinele lor?
– O să ne ferim de ei, explică Mariama. Nu fac asta ca să le
golesc buzunarele. Dacă nu suntem o ameninţare pentru nimeni,
nu vom declanşa nicio alarmă.
Tchicaya se holbă la ea, sfâşiat. Nu se temuse niciodată de
părinţii lui, dar savurase aprobarea lor. Cea mai vagă umbră de
dezamăgire pe chipul tatălui îl făcea să sufere de nefericire. Părinţii
lui erau oameni buni; faptul că le preţuia opiniile nu era doar un
narcisism copilăresc. Dacă, potrivit părerii lor, el se descurca bine,
atunci avea să fie respectat de toţi. Mariama era însă Mariama: o
lege în sine.
Ea înclină capul.
– Te rog, Tchicaya. E distractiv, dar mă simt singură fără tine.
– De când ai ieşit din încetinire?
Mariama îşi feri ochii.
– De o săptămână…
Asta îl duru. Cât de singură se putea simţi, dacă avusese nevoie
de o săptămână ca să-i simtă lipsa?
Ea duse o mână la gură şi mormăi:
– … sau două.
Tchicaya se întinse s-o prindă de braţ, însă Mariama sări
îndărăt şi dispăru din vedere. El încremeni pentru o secundă,
după care se repezi la uşă şi se rezemă cu spatele de ea.
Cercetă odaia cu ochii, ştiind că era lipsit de sens s-o caute
dacă nu dorea să fie zărită. Umbre lunecau regulat de hipnotic
peste pereţi şi podea. Panourile luminatoare din plafon se
aprindeau seara şi atenuau schimbările din amurg şi zori, dar
68
chiar dacă el şi-ar fi ferit privirea de ferestre, ciclul diurn era
evident peste tot.
Altă săptămână trecu cât timp stătu acolo. Mariama nu mai
putea să fie tot cu el în cameră; chiar dacă ar fi fost în stare să
reziste atât timp fără hrană şi apă, ar fi înnebunit de plictiseală.
Reapăru în faţa lui ca o reflexie tremurătoare în apa dintr-un
vas, care fusese agitată şi apoi se liniştea repede.
– Cum ai intrat? o întrebă.
Ea arătă cu degetul mare spre geam.
– La fel cum am ieşit.
– Porţi hainele mele!
Mariama zâmbi larg.
– Mi se potrivesc perfect. Şi le-nvăţ o grămadă de şmecherii noi.
Netezi cu palma o mânecă şi şterse modelul vechi, înlocuindu-l
cu explozii stelare aurii pe fond negru.
Tchicaya ştia că-l întărâta, sperând să-l determine s-o urmeze.
Ea îi dăduse cheia; dacă dorea s-o facă, nu-i mai trebuia nimic
altceva. Dacă ceda şi i se alătura acum, avea să scape cel puţin de
un complex joc de-a v-aţi ascunselea.
– Două săptămâni, rosti el.
Era mai mult decât generos, iar riscul ca părinţii lui să-i
observe absenţa era microscopic.
– O să vedem…
Tchicaya scutură din cap.
– Vreau să fii de acord. Două săptămâni, după care ne
întoarcem amândoi.
Mariama îşi muşcă buza inferioară.
– N-o să fac o promisiune pe care s-ar putea să n-o pot
respecta. După aceea îi citi expresia chipului şi cedă puţin. Bine!
Exceptând nişte circumstanţe excepţionale, ne vom întoarce peste
două săptămâni.
Tchicaya şovăi, dar ştia că era făgăduiala cea mai apropiată de
o garanţie pe care putea spera s-o extragă de la ea.
Mariama îi întinse o mână, zâmbind uşor. Apoi mişcă din buze
şi rosti fără sunet acum.
Mediatorii lor erau îndeajuns de inteligenţi ca să sincronizeze
procesul fără a trebui să le-o ceară. Tchicaya expedie codul către
Exosinele său şi ei doi ieşiră împreună din încetinire. Comutarea
modurilor metabolice ale celulelor în tot corpul său şi
reconfigurarea tuturor sistemelor de nivel înalt responsabile cu
menţinerea posturii, respiraţia, circulaţia şi digestia dură aproape
69
cincisprezece minute. Timpul trecu însă imperceptibil, deoarece
Procsul lui îşi relua rata normală doar după ce corpul îşi încheia
mutaţia.
Lumina din odaia lui îngheţase într-o după-amiază târzie de
toamnă. Putea să audă briza mişcându-se prin arborii de lângă
casă, un sunet cu totul diferit de pulsaţiile de modificări ale
presiunii barometrice cu care se obişnuise. Erau de numai şase
zile civile în încetinire, dar noile ritmuri i se infiltraseră în minte
mai rapid decât ar fi avut dreptul, parcă instigate de un proces pe
care Exosinele lui neglijase să-l temporizeze.
Mariama îl smuci de mână, trăgându-l spre uşă.
– Haide!
Expresia ei era de veselie, totuşi nu-şi putea deghiza tonul de
nerăbdare autentică. Ei se mişcau acum ca fulgerul, cele mai
leneşe hoinăreli apăreau ameţitoare în ochii oricui, însă nu era
îndeajuns de iute.
– Nu pe acolo!
El arătă cu mâna spre fereastră.
– Ţi-e frică să treci pe lângă ei, spuse Mariama acuzator.
– Bineînţeles.
Tchicaya îi întoarse calm privirea. Era perfect rezonabil să nu
dorească să fie descoperit şi oricât de iscusită ar fi fost ea în a-l
manipula, nu avea să se lase deposedat de absolut toate
instinctele.
– Este mai sigur să folosim fereastra. Aşa că vom folosi
fereastra.
Mariama izbuti să pară simultan amuzată şi martirizată, totuşi
nu comentă. Tchicaya trecu peste pervaz şi ea îl urmă, închizând
cu atenţie panoul articulat. Pentru o clipă el fu derutat; în
intervalul scurt cât aveau să lipsească, nimeni n-avea să observe o
fereastră deschisă. În două săptămâni gerurile nocturne ar fi lăsat
însă semne de neşters pe unele dintre bunurile lui mai fragile.
În timp ce traversau grădina, o întrebă:
– Tu nu mergi acasă ca să dormi?
– Nu. Mi-am stabilit tabăra în centrala energetică. Acolo am
toată mâncarea.
Se întoarse către el şi Tchicaya fu convins că era pe punctul de
a-i cere să se întoarcă în casă, pentru a şterpeli şi el nişte provizii,
dar apoi ea spuse:
– O putem împărţi. Am destulă.
După-amiaza luminoasă era straniu de tăcută, însă Tchicaya se
70
îndoia că s-ar fi neliniştit dacă într-o zi obişnuită n-ar fi auzit alte
voci vreme de un minut sau o oră. Când ieşiră pe drum, el zări alţi
doi pietoni în depărtare. În timpul încetinirii, Exosinele lui nu
numai că-i reprogramase propriul mers, ci-i ajustase şi aşteptările
privind aspectul altor oameni; deplasarea cu ambele tălpi
menţinute constant pe sol sau poziţionarea braţelor pentru
maximizarea stabilităţii păruseră lucruri pe atât de normale pe cât
le simţise el. După restaurarea vechilor sale noţiuni de dinamică a
corpului, pietonii nu apăreau doar încremeniţi, ci speriaţi şi sfioşi,
de parcă s-ar fi aşteptat la un cutremur dintr-o clipă în alta.
Privi îndărăt spre casa lui şi-şi plecă iute ochii de la ferestre,
pentru a cerceta grădina. Pe o scară temporală de decenii, vântul
şi ploaia puteau muta solul şi pietricelele în locuri nedorite, dar
plantele erau proiectate să reziste înaintea elementelor acelea
nesupuse; el văzuse procesul cu propriii lui ochi. Afară, pe
câmpuri, plantaţiile îşi purtau singure de grijă, aranjând în mod
colectiv orice modificări le-ar fi fost necesare în irigaţii şi drenaj şi
mândrindu-se de abundenţă nerecoltată în anotimpurile stranii.
– Cum ai găsit codul? întrebă Tchicaya.
Era prima încetinire pentru amândoi; ea nu l-ar fi putut stoca
dintr-o ocazie anterioară.
– Nu-i mare secret, răspunse nepăsător Mariama. Nu-i îngropat
adânc sau încriptat. Tu nu-ţi examinezi niciodată Exosinele? Nu
dezasamblezi software-ul?
Tchicaya strânse din umeri. Nici măcar nu visase vreodată să
zgândărească lucrurile la nivelul acela: Exosinele lui, Mediatorul
lui… Data viitoare aveai să testezi funcţionarea propriului tău
Procs, disecându-ţi propria minte!
– Eu dezasamblez lucrurile, îi replică, numai dacă pot
supravieţui fără să le mai asamblez.
– Nu sunt idioată. Fac cópii de rezervă.
Ajunseseră la parc. Patru hexapozi gigantici erau ghemuiţi,
nemişcaţi, într-un colţ. Roboţii decorativi erau alcătuiţi doar din
şase picioare spiralate, dispuse în trei perechi care se întâlneau în
unghiuri drepte în centru. Dacă ar fi fost înzestraţi cu cea mai
vagă formă de conştiinţă, probabil că ar fi înnebunit din cauza
absenţei oricăror stimuli, totuşi nu erau decât simpli identificatori
de şabloane cocoţaţi pe arcuri.
Mariama alergă la ei şi bătu din palme. Cel mai apropiat se
mişcă leneş, deplasându-şi centrul de greutate şi legănându-se pe
trepiedul celor trei picioare care atingeau acum solul. Ea începu să
71
sară înainte şi înapoi, încurajându-l, şi hexapodul porni să se
rostogolească după ea.
Tchicaya privi, râzând, şi-şi abţinu o mustrare: cineva o să
observe că s-au mişcat şi o să înţeleagă că încetinirea a fost violată.
Se îndoia că hexapozii ar fi avut memorie, dar peste tot existau
maşinării care monitorizau străzile şi păzeau oraşul de pericole
improbabile. Faptul că ei nu treziseră pe nimeni nu dovedea că n-
aveau să fie descoperiţi în cele din urmă.
Mariama alerga printre roboţi.
– Nu m-ajuţi?
– La ce să te ajut?
Izbutise să-i facă pe toţi patru să se mişte simultan fără
intervenţia lui. Tchicaya nu se mai jucase cu hexapozii din
pruncie, însă niciodată nu reuşise să atragă atenţia a doi roboţi în
acelaşi timp.
– Să-i fac să se lovească între ei.
– Nu o vor face.
– Vreau să-i fac să-şi încurce picioarele. Nu cred că ei înţeleg că
asta se poate întâmpla.
– Eşti realmente sadică, protestă el. De ce vrei să-i zăpăceşti?
Mariama dădu ochii peste cap.
– N-o să păţească nimic. Nimic nu le poate face vreun rău.
– Nu mă îngrijorează soarta lor, ci faptul că îţi face ţie plăcere.
Ea rămase cu ochii asupra lui, fără să se oprească din ţopăit.
– Nu-i decât un experiment. Nu-i nimic răutăcios. Oare de ce
trebuie să fii mereu atât de formalist?
Tchicaya simţi un val de iritare, dar şi-l stăpâni şi răspunse cu
glas calm:
– Bine, o să te ajut. Zi-mi ce să fac.
Întrezări lucirea de dezamăgire din ochii ei, înainte ca să-i
zâmbească şi să înceapă o serie de instrucţiuni detaliate.
Hexapozii erau primitivi, însă modelul lor despre sine şi
ambient era mai fiabil decât îşi imaginase Mariama. După
cincisprezece minute în care se străduise să-i păcălească să-şi lege
picioarele în noduri, ea cedă finalmente. Tchicaya colapsă pe iarbă,
gâfâind şi Mariama i se alătură.
El privi drept în sus, către cer. Devenise deja alburiu, aproape
incolor. Când începuse încetinirea fusese vară şi uitase cât de
scurte erau zilele de iarnă.
– Cunoşti pe cineva, întrebă Mariama, care măcar să fi auzit de
Erdal?
72
– Nu.
Ea pufni, cu aşteptările confirmate.
– Probabil că el locuieşte pe cealaltă parte a planetei.
– Şi? Vrei ca jumătate din planetă să intre în încetinire, iar
cealaltă jumătate să nu intre?
Pe Turaev toţi erau conectaţi, cumva. În timp ce Erdal
călătorea, întreaga planetă avea să-l aştepte, laolaltă. Ori proceda
aşa, ori se spărgea într-o mie de cioburi.
Mariama se răsuci spre el.
– Tu ştii, nu-i aşa, de ce-o fac ei?
Era o întrebare retorică. Oamenii aveau întotdeauna motive
ulterioare şi Tchicaya fusese mereu atras de explicaţiile lor. Se foi
ca un copil curios şi întrebă, simulând incitarea:
– Nu, spune-mi tu!
Mariama îi aruncă o privire veninoasă, totuşi refuză să se lase
abătută.
– Ca să inducă vinovăţie. Păpuşarii marionetei cosmice. Crezi că
bietul Erdal ar îndrăzni să nu mai vină acasă, când nouă milioane
de oameni îşi ţin răsuflarea pentru el?
Tchicaya ştia foarte bine că n-avea rost să conteste în mod
direct afirmaţia aceea; preferă să contraatace.
– Ce-i aşa de rău la încetinire? Nu răneşte pe nimeni.
Mariama era înveninată.
– Când toate celelalte planete civilizate înfloresc în ceva nou, noi
nu facem nimic şi nu mergem niciunde – de zece mii de ori mai
încet ca înainte.
– Încetinirea există pe multe planete.
– Nu dintre cele civilizate.
Tchicaya amuţi. O stea slabă apăruse direct deasupra lui, chiar
înainte ca soarele să fi apus pe deplin.
– Deci tu vei pleca într-o bună zi? spuse el. Pentru totdeauna?
Întrebarea îi produse o senzaţie ciudată, de constricţie în
trahee. Niciodată nu pierduse sincronizarea cu cineva; nu-şi putea
imagina genul acela de separare lipsită de punţi.
– Nu.
Se întoarse către ea, surprins.
– În loc de aşa ceva, zise Mariama, plănuiesc să trezesc la viaţă
toată planeta. Orice alt obiectiv mai mic ar fi pur şi simplu egoist,
nu crezi?
79
– De ce trebuie să-mprumutăm scara părinţilor tăi?
Tchicaya îi făcu Mariamei semn să se îndepărteze de magazia
de unelte.
– Sper că nu va declanşa nicio alarmă. Dacă aş încerca să
împrumut scara altcuiva, ar putea semăna cu o tentativă de furt.
Nu voia totuşi ca ea să participe la asta. Faptul că locuinţa îi
îngăduise să intre neinvitată, ba chiar să-i împrumute hainele fără
permisiunea lui, dovedea că era pregătită să arate oarecare
toleranţă faţă de prietenii lui. Părinţii lui nu fuseseră niciodată
obsedaţi de păzirea bunurilor lor, aşa că nu era surprinzător că nu
programaseră niciun fel de reacţii paranoice, gata să declanşeze la
o atingere de fir de păr. Nu intenţiona însă să-şi forţeze norocul.
Când ieşi din şopron, Mariama spuse:
– Bun, dar pentru ce ne trebuie? Ce-i atât de interesant acolo
sus, pe acoperiş?
Tchicaya roti scara spre ea, făcând-o să sară îndărăt.
– Probabil nimic.
Când se trezise de dimineaţă, intenţionase să-i arate pelicula de
pe conductele de răcire din interiorul centralei, dar la lumina zilei
vederea ei i se păruse atât de banală şi neinspiratoare, încât se
răzgândise; probabil că se uitase ea însăşi şi nu văzuse decât o
decolorare slabă. Râsese de naivitatea lui, când îşi descrisese în
cele din urmă experimentul, însă lui nu-i păsase.
– Vom afla diseară.
Mariama era derutată.
– Ce mă poate opri să sui acolo înainte de lăsarea nopţii?
Tchicaya strânse mai tare mâinile pe scară, dar chiar dacă nu i-
ar fi dat-o, ei nu i-ar fi trebuit.
– Nimic, îi răspunse. Te rog să aştepţi, asta-i tot.
Răspunsul acela păru s-o încânte. Îi zâmbi luminos.
– Atunci o s-aştept.
7
Sophus avea prea mult tact pentru a-l întreba pe Tchicaya de
unde o cunoştea pe Mariama; trebuie să fi fost evident că
răspunsul era lung, complicat şi că în general nu-l privea pe el.
Tchicaya oferi minimumul absolut pe care părea să-l ceară
situaţia.
– Am crescut împreună în acelaşi oraş de pe Turaev, explică el.
A trecut mult de când nu ne-am întâlnit.
Când Mariama ceru să afle ce se petrecea în Rindler, Tchicaya îi
lăsă locul lui Sophus care preluă sarcina de a contura progresele şi
dezamăgirile înregistrate în şaptesprezece decenii. Tchicaya ascultă
87
politicos, sperând că Mariama înmagazina mai multe decât el.
Gândurile îi erau atât de împrăştiate de şocul sosirii ei, încât
renunţă să mai încerce să fie atent; ulterior putea să rederuleze
întreaga conversaţie.
În timp ce Sophus vorbea, se plimbară toţi trei prin navă.
Mariama nu fu afectată de panorama de pe pasarele; poate că
până atunci nu mai fusese atât de aproape de graniţă, dar se părea
că se acomodase cu spaţiul cosmic. Pe de altă parte, pe Tchicaya
nu l-ar fi surprins dacă ea ar fi decis să aleagă în mod oficial
calmul în noul mediu, chiar dacă îşi părăsise pentru întâia oară
planeta.
Când Tchicaya se recuplă la discuţie, Mariama spunea:
– Prin urmare nu există nicio posibilitate de a utiliza argumente
din clasa universalitate pentru a proiecta un vierme Planck de
eficienţă generală înainte de a preciza detaliile fizicii?
– Tarek s-a ocupat de asta, răspunse Sophus, şi chiar a
încercat nişte experimente, totuşi cred că-i o fundătură. În primul
rând, tot nu ştim care sunt simetriile acestui sistem. Eu unul am
renunţat mai mult sau mai puţin să vorbesc despre „novo-vid”;
induce prea mult în eroare. Care vid? Nu ştim să existe vreo stare
aflată în spaţiul nul al tuturor operatorilor de anihilare pentru
particulele mimozane de iniţiere. Iar dacă o asemenea stare ar
exista, nu ştim dacă ea va asculta de ceva măcar pe departe analog
invariantului Lorentz. Este posibil ca îndărătul graniţei să nu
existe niciun fel de simetrie a translatării temporale.
– Glumeşti!
– Deloc. Ba chiar, pare tot mai probabil de la o zi la alta.
Sophus privi cu subînţeles spre Tchicaya, de parcă ar fi
aşteptat să fie recunoscută lăudabila deschidere a Conservatorilor.
– Aşa este, spuse Tchicaya. Am asistat eu însumi la un
experiment, cu numai câteva ore în urmă.
Mariama îi zâmbi, invidioasă pe uşorul lui avantaj.
El îi răspunse surâsului, sperând că faţa nu-i trăda confuzia. În
clipa în care o văzuse stând pe puntea de observaţie, nu
presupusese în mod conştient nimic despre facţiunea căreia se
alăturase ea; asemenea griji efemere îi zburaseră complet din
gânduri. Acum, după ce dezvăluise nepăsător şi în trecere că
sosise aici pentru a susţine tabăra despre care Tchicaya ar fi fost
gata să jure că ea i se va opune, singura parte din mintea lui care
rezona cu adevărul acesta era modelul cel mai vechi şi mai
rudimentar pe care-l avea despre ea: o persoană al cărui unic rol
88
în viaţă era de a-l deruta şi tulbura pe el: Mariama originală,
despre care el îşi închipuise că ar fi fost în stare de orice, nu atât
pentru a-i face lui în ciudă, cât pentru a-i dovedi că n-avea nicio
speranţă s-o silească să facă ceva.
Tchicaya îşi sili gândurile să revină la comentariile lui Sophus.
Kadir şi Zyfete nu fuseseră nici pe departe atât de expliciţi, dar nici
nu fuseseră în toanele cele mai prietenoase. Însă acum disperarea
lui Kadir căpăta mai mult sens; depăşea temerile sale sporite
pentru soarta planetei natale şi o altă banală şi frustrantă întâlnire
cu graniţa.
Simetria translatării temporale era cheia tuturor speranţelor lor
de a prognoza comportamentul novo-vidului. În fizica uzuală, dacă
două persoane efectuau acelaşi experiment, unul începând să
lucreze la miezul nopţii, iar celălalt la amiază, versiunile lor
separate puteau fi comparate foarte uşor: era suficient să se
adauge ori să se scadă o jumătate de zi şi toate datele lor puteau fi
suprapuse. Era ceva prea evident pentru a merita să fie declarat,
însă posibilitatea în sine şi faptul că orice lege a fizicii trebuia să
fie compatibilă cu acest proces de glisare a celor două succesiuni
de evenimente duceau la o restricţie importantă asupra formelor
pe care le puteau lua asemenea legi.
La un nivel sau altul, tot ce se întâmpla în univers era unic.
Dacă asta n-ar fi fost adevărat, atunci n-ar fi existat memoria sau
istoria; n-ar fi existat niciun fel de cronologie care să aibă înţeles.
În acelaşi timp era întotdeauna posibil să desfaci unele
caracteristici ale unui eveniment din tapiseria complicată a
contextului său şi să soliciţi ca acel mic petic de realitate să arate
la fel ca nenumărate altele, dacă ştiai cum să le orientezi pe toate
în scopul comparării. Un pas către nord pe Turaev la a
optsprezecea ta aniversare nu putea niciodată să fie identic cu un
pas către vest pe Pachner după patru mii de ani, dar analizând
aceste două activităţi indiscutabil singulare, puteai să extragi fără
probleme articulaţiile şi muşchii relevanţi din hăţişul înconjurător
de detalii biografice şi planetologice şi să declari că legile aplicabile
ale mecanicii erau exact aceleaşi în ambele cazuri.
După accident fusese evident că ceea ce mimozanii creaseră în
Silenţiator nu deţinea aceleaşi simetrii precum continuumul
spaţio-temporal obişnuit, care permitea îndepărtarea locului unic,
timpului, orientării şi vitezei oricărui sistem fizic, dezvăluindu-i
adevărata natură. Cu atât mai puţin se aşteptase cineva ca vidul
mimozan să asculte de simetriile „interne” graţie cărora faza unui
89
electron sau culoarea unui quarc erau la fel de arbitrare ca
alegerea primului meridian al unei planete.
Însă toţi cei care studiau novo-vidul se bizuiseră pe ipoteza că
aceste uniformităţi familiare fuseseră doar înlocuite de altele mai
exotice. Matematicienii oferiseră de multă vreme un catalog de
posibilităţi care le întrecuseră pe cele realizate în natură: mai
multe sau mai puţine dimensiuni, diferite structuri geometrice
invariante, noi grupuri Lie pentru transformări între particule.
Toate acestea ar fi fost straniu de întâlnit, dar finalmente ar fi fost
manipulabile. Şi în cel mai rău caz se considerase înţeles de la sine
că exista o posibilitate de a utiliza rezultatele unor experimente
suficient de simple, pentru a deduce ce se va întâmpla când
experimentele respective erau repetate. Odată ce pierdeai însă
asta, prognozele în sensul convenţional deveneau imposibile.
Puteai la fel de bine să încerci să ghiceşti cu cine te vei întâlni într-
o sală de spectacole aglomerată de pe Quine, consultând lista
invitaţilor la un spectacol de gală cu o piesă de Eschil.
– Dacă ai dreptate, rosti Tchicaya, atunci ne irosim timpul.
Sophus râse.
– Păcat că nu toţi Flexibilii sunt la fel de uşor de descurajat.
Tchicaya sesiză schimbarea din purtarea Mariamei, când fu în
cele din urmă etichetat pentru ea. Nu păru surprinsă, nici mai rece
faţă de el, totuşi o expresie de resemnare îi traversă chipul, ca şi
cum ar fi lăsat celelalte posibilităţi să dispară.
– Nu am spus că te-am crezut, replică el. Acum ştiu că pur şi
simplu răspândeşti informaţii false.
– Toate datele sunt publice, zise Sophus. Poţi judeca şi singur.
Ceva mai târziu însă susţin o prezentare care te-ar putea interesa.
– Despre motivul pentru care toţi ar trebui să renunţăm şi să
plecăm acasă? Cu Flexibilii primii, bineînţeles.
– Nu, despre motivul pentru care n-ar trebui s-o facem, chiar
dacă am dreptate.
Tchicaya fu intrigat.
– Distribui disperarea cu o mână şi o iei cu mâna cealaltă. În
felul acesta, nu ne vei alunga niciodată.
– De fapt nu mă interesează să alung pe nimeni, protestă
Sophus. Cu cât mai mulţi oameni vor lucra asupra acestei
probleme, cu atât mai repede o vom înţelege. Sunt bucuros să-mi
partajez ideile cu toţi… iar dacă un Flexibil mă învinge pe linia de
sosire din cauza asta, dar nu dovedeşte generozitate reciprocă, ce
am pierdut?
90
– Nu te temi că noi vom trece primii prin graniţă? Şi că vom
susţine ceea ce voi speraţi să anihilaţi?
Sophus surâse amabil.
– S-ar putea să apară un punct în care aceea să fie adevărata
ameninţare. Dacă voi fi vreodată convins că l-am atins, cred că mi-
aş putea schimba strategia. Deocamdată însă este ca un joc de
Transmite-Pachetul-Cuantic: toţi jucătorii acţionează simultan
pentru a rupe ambalajul şi toţi jucătorii partajează beneficiile. De
ce să revin la versiunea clasică? Asta-i mai rapidă şi mult mai
plăcută.
Tchicaya nu-l contrazise. Ar fi fost nepoliticos să afirme
evidenţa; când Sophus ar fi decis finalmente că partajarea ideilor
sale devenea prea riscantă, n-ar fi fost în avantajul lui s-o anunţe.
În punctul acela strategia logică ar fi fost să continue să afişeze
aceeaşi generozitate pe care o dovedise în trecut, dar să substituie
ipotezele câştigate cu greutate, pe care în trecut le dezvăluise
oponenţilor săi, cu diversiuni la fel de iscusit realizate.
105
corp?
– Mă îndoiesc. Tchicaya se aşeză turceşte pe podea, lângă el. Te
aşteptai la mai mult?
– Eram deja fericit, aşa că a fost niţel redundant.
– În ce fel – fericit?
– Pe cât de fericit este posibil să fii, fără niciun motiv anume.
– Nu ştiu cum să interpretez asta. Ce consideri tu ca fiind un
motiv anume?
Yann strânse din umeri.
– Ceva mai mult decât să aud din partea corpului: „Fii fericit”.
Fii fericit… de ce?
– Pentru că eşti cu cineva care îţi place. Şi pentru că îl faci şi pe
el fericit.
– Da, dar numai dacă persoana respectivă acceptă aceeaşi
logică. Este circular.
Tchicaya suspină.
– Acum eşti nesincer. Este o tradiţie, transmisă prin
intermediul biologiei reproductive. Toate tradiţiile sunt arbitrare.
Asta nu înseamnă că ar fi lipsită de conţinut.
– Ştiu. Mă aşteptam totuşi la ceva mai subtil.
– Asta durează.
– Cât anume… ore?
– Secole.
Yann miji ochii, suspicios.
Tchicaya râse, dar rămase grav şi-şi susţinu onestitatea.
– Pe Turaev sunt necesare şase luni de atracţie înainte ca să fie
posibil ceva fizic.
Ca majoritatea corpurilor generice, cele din Rindler erau
promiscui: oricare două dintre ele puteau să dezvolte organe
sexuale compatibile, mai mult sau mai puţin după dorinţă. În timp
ce le ocupai îţi puteai cabla propriile restricţii alese, dar de când
plecase de acasă Tchicaya nu simţise niciodată nevoia să delege
sarcina respectivă.
– Aşteptarea a fost plăcută, recunoscu el, în felul ei aparte. Ai
putea crede că risca un anti-climax jalnic, însă eu sunt de părere
că acumularea a îmbunătăţit experienţa sexuală în sine aproape la
fel de mult pe cât a ridicat ştacheta anticipării. Acţionând potrivit
imboldului de moment, este mult mai probabil să fie dezamăgitor.
– Contemplasem asta de vreo şase luni! protestă Yann.
– De când am sosit? Sunt măgulit. Pe de altă parte, cui altcuiva
ai fi cutezat să-i propui?
106
Yann surâse stingherit.
– Cum să nu fi fost curios? Exact pentru asta este faimoasă
carnea. Chiar dacă în mod nemeritat.
Îl studie cu atenţie pe Tchicaya, serios pentru o clipă.
– Ţi-am făcut vreun rău?
Tchicaya scutură din cap.
– Şi pentru aşa ceva ar fi nevoie de mai mult timp. (Şovăi.)
Acorporalii ce fac în loc de asta? Când eram copil, obişnuiam să-mi
imaginez că voi toţi aveţi corpuri simulate. Sexul ar fi fost la fel
precum cel întrupat, dar ar fi existat în plus nenumărate luminiţe
colorate şi extaz cosmic.
Yann râse sonor.
– Poate că acum douăzeci de mii de ani să fi existat indivizi atât
de stupizi, dar trebuie să se fi dezintegrat toţi în zgomotul termic
înainte de naşterea mea. Adăugă repede: Nu vreau să spun că voi
aţi greşit pentru că aţi continuat tradiţia. Aţi mapat o
neurobiologie mamiferă stabilă şi nu-i prea patologică în forma ei
originală. Bănuiesc că încă mai slujeşte o funcţie socială utilă şi în
acelaşi timp este un moderat placebo existenţial. Însă când ai o
structură mentală maleabilă, intensificarea plăcerii de dragul
plăcerii este o fundătură foarte neinteresantă. Noi am rezolvat
problema cu multă vreme în urmă.
– În regulă, dar ce faceţi voi în locul ei?
Yann se ridică în capul oaselor şi se rezemă de pat.
– Toate celelalte lucruri pe care le fac întrupaţii. Oferim daruri…
Arătăm afecţiune… Suntem atenţi… Uneori creştem copii
împreună.
– Ce fel de daruri?
– Artă… Muzică… Teoreme…
– Teoreme originale?
– Dacă eşti serios…
Tchicaya fu impresionat. Matematica era un teritoriu vast, mult
mai provocator şi complex decât spaţiul fizic. A ajunge la o teoremă
pe care nimeni n-o mai demonstrase până atunci era o realizare
remarcabilă.
– În mod pozitiv, aşa ceva este… un gest galant, rosti el. Ca un
cavaler care porneşte spre capătul lumii ca să găsească un ou de
dragon. Ai făcut şi tu însuţi asta?
– Da.
– De câte ori?
– De nouă ori. Yann râse înaintea expresiei de uimire a lui
107
Tchicaya şi adăugă: Nu-i întotdeauna atât de serios. Dacă ar fi,
atunci ar fi realmente la fel de descurajant ca şi câştigarea mâinii
unei regalităţi, şi nimeni n-ar cuteza să încerce.
– De aceea începeţi cu ceva mai simplu?
Yann încuviinţă.
– Când am avut zece ani, i-am dăruit drăguţei mele o pereche
de proiecţii care transformau grupul de rotaţii în patru dimensiuni
în mănunchiuri principale peste sfera tridimensională. Construcţii
antice, deşi le redescoperisem cu adevărat pentru mine.
– Cum au fost primite?
– I-au plăcut atât de mult, încât le-a extins în spaţii mai largi şi
mi-a dăruit rezultatul.
– Poţi să-mi arăţi?
Yann schiţă diagrame şi ecuaţii cu mâinile; prin intermediul
Mediatorilor lor, Tchicaya le văzu zugrăvite în văzduh. Pentru a
înţelege grupul de rotaţii în patru dimensiuni, îl puteai proiecta pe
sfera tridimensională de direcţii în patru dimensiuni, mapând
fiecare rotaţie la direcţia în care lua axa x. Toate rotaţiile care
tratau axa x în acelaşi fel difereau după aceea între ele prin
rotaţiile celorlalte trei direcţii. În felul acesta grupul original se
scinda realmente în cópii ale grupului rotaţiilor tridimensionale –
care era pur şi simplu o sferă solidă cu puncte opuse de pe
suprafaţa sa lipite laolaltă, fiindcă orice pereche de rotaţii în jurul
unor axe opuse deveneau egale odată ce ajungeai la o sută optzeci
de grade. Precum o reproducere iscusită a profunzimii într-un
tablou, aceste striaţii clarificau mult topologia grupului mai mare.
– Cealaltă proiecţie inversează mai întâi toate rotaţiile, aşa că
întoarce toată construcţia cu interiorul în afară. Yann o
demonstră, zâmbind nostalgic. Ştiu că-i sentimental, dar prima
dată n-o uiţi niciodată.
– Aşa este.
Matematica era simplă, însă îl mişcă pe Tchicaya ca având
şarmul unui cadou realizat manual de un copil întrupat.
– Şi tu?
– În general am avut mai mult succes cu florile.
Yann dădu ochii peste cap.
– Prima ta iubire! Cum era?
Tchicaya se întrebă dacă să mintă, dar de obicei o făcea prost.
Şi ce ar fi spus? Nu intenţiona să introducă un substituent,
eliminând-o pe Mariama din viaţa lui.
– Nu-ţi pot spune, răspunse el.
108
– De ce? Yann era acum de două ori mai curios să afle detalii.
Cât de stânjenitor poate să fie după patru mii de ani?
– Surprinzător de mult.
Tchicaya se strădui să se gândească la un mod prin care să
evite întrebarea, fără să stârnească şi mai mult curiozitatea lui
Yann.
– Îţi pot spune o istorie mult mai bună, continuă el. Despre
prima iubire a tatălui meu. Pot să ţi-o zic mai bine pe asta?
Yann încuviinţă, fără tragere de inimă.
– Când tata avea paisprezece ani, începu Tchicaya, s-a
îndrăgostit de Lajos. A început iarna, când ei obişnuiau să se
furişeze nopţile unul în casa celuilalt şi să doarmă împreună.
– De ce trebuiau să se furişeze? întrebă Yann. Părinţii lor i-ar fi
oprit?
Pentru o clipă Tchicaya nu ştiu ce să răspundă; până atunci nu
mai trebuise niciodată să explice asta.
– Nu. Părinţii lor ar fi ştiut. Dar este mult mai plăcut să pretinzi
că este un secret.
Yann păru uşor derutat de afirmaţia aceea, totuşi acceptă să-l
creadă pe cuvânt.
– Spune mai departe.
– Până la începutul verii, erau în al nouălea cer de iubire. Se
puteau atinge şi săruta, nimic altceva, dar ştiau că nu va mai fi
mult. Înotau împreună, se plimbau împreună, aşteptau să se-
ntâmple. Erau înfioraţi de fiorul acesta minunat.
Tchicaya surâse, ascunzând un val brusc de tristeţe. Se îndoia
că va reveni vreodată pe Turaev, pentru a mai vorbi cu străinul
care devenise tatăl lui.
– În miezul verii se plimbau pe la marginea oraşului şi tata a
fost martorul celui mai straniu şi terifiant eveniment care se
petrecuse pe Turaev de o mie de ani. O navă cosmică a coborât din
cer. Avea un motor străvechi, care scuipa flăcări, ardea lanuri şi
topea roci.
Yann fu scandalizat.
– Şi Lajos… Se luptă cu propriile sale emoţii. Tatăl tău l-a văzut
pe Lajos…
– Nu, nu!
Pe Tchicaya îl amuză absurdul sugestii acelea, însă în acelaşi
timp îl mişcă reacţia lui Yann. El întâlnise bigoţi care presupuneau
că unui acorporal nu i-ar fi păsat de ideea că a asista la moartea
locală a primei tale iubiri ar fi avut cea mai măruntă consecinţă.
109
– Nici chiar anacronauţii nu-şi asolizează navele pe oameni,
explică el. Au totuşi instrumente.
Yann se destinse.
– Aşadar tatăl tău şi Lajos s-au dus să-i întâlnească pe
anacronauţi. Cum arătau?
– Plecaseră de pe Pământ cu paisprezece mii de ani în urmă.
Erau pre-Procsuri. Utilizau tehnici biologice pentru a-şi păstra
carnea viabilă, dar petreceau mult timp în hibernare criogenică.
– Hibernare criogenică. Yann era fascinat. Am ştiut
dintotdeauna că ei există în spaţiu, dar până acum n-am întâlnit
niciodată pe cineva care să fi vorbit cu cineva care să-i fi văzut în
carne şi oase. Se înfioră la gândul unei lumi percepute prin
intermediul altora. Ce doreau?
– Când părăsiseră Pământul, ei ştiuseră că vor fi depăşiţi de
tehnologii mai noi; că vor călători în viitor. Ştiuseră că pe ruta lor
vor întâlni societăţi stabile. Tocmai de aceea plecaseră. Doriseră să
vadă ce va deveni omenirea.
– Înţeleg.
Yann păru pe punctul de a ridica altă obiecţie, apoi se răzgândi.
– Ei aveau totuşi un interes explicit, continuă Tchicaya. I-au
spus tatei că doreau să ştie în ce etapă se găseau concetăţenii lui,
în eterna înfruntare între femei şi bărbaţi. Doreau să afle despre
războaie, despre armistiţii… Victorii… compromisuri… ricoşeuri…
– Stai puţin! Câţi ani are tatăl tău acum?
– Aproape şase milenii.
– Atunci… Yann se frecă derutat pe ceafă. Turaev fusese chiar
prima planetă pe care o vizitaseră ei? După paisprezece mii de ani?
– Nu, până atunci mai asolizaseră pe alte şase planete.
Yann desfăcu braţele, în semn de predare.
– Atunci, nu mai înţeleg nimic!
– Nimeni nu avusese inima să le spună, explică Tchicaya. Când
au făcut primul contact cu o societate modernă, pe Crane, a durat
destul până să fie îndeajuns de relaxaţi ca să-şi dezvăluie
interesul. Dar până ce au ajuns să pună întrebări, localnicii
obţinuseră deja o idee clară despre genul de preconcepţii pe care le
aveau călătorii aceştia. Ei hibernaseră timp de milenii, şi acum
începeau finalmente acea etapă a voiajului lor care ar fi justificat
sacrificiile enorme pe care le făcuseră. Nimeni nu avea inima să le
dea vestea că unica rămăşiţă supravieţuitoare a dimorfismului
sexual uman era păstrarea, în unele graiuri, a diferitelor inflexiuni
ale diverselor părţi de vorbire asociate cu nume proprii diferite – şi
110
că aşteptarea ca acele fosile gramaticale să fie corelate cu orice
aspect al anatomiei unei persoane ar fi fost ca şi cum ai fi
presupus din reguli similare pentru obiecte neînsufleţite că un nor
ar avea penis şi că o masă ar avea uter.
– Deci i-au minţit! Yann era oripilat. Pe Crane? Şi pe toate
celelalte planete?
– Probabil că păruse lucrul cel mai milos care putea fi făcut,
protestă Tchicaya. Şi când a început, nimeni nu se aşteptase în
mod serios ca ei să ajungă la altă planetă. Când au ajuns însă,
veştile le-au luat-o înainte, aşa că oamenii erau pregătiţi.
– Şi asta s-a întâmplat de şase ori? Chiar dacă li s-ar fi spus
acelaşi lucru pe toate planetele, până atunci ar fi avut câteva ocazii
să compare cu realitatea…
Tchicaya clătină din cap.
– Nu li s-a spus exact aceeaşi poveste pe toate planetele; asta ar
fi anulat întreaga idee. Ei călătoriseră în viitor cu speranţa de a fi
primiţi într-un mod foarte explicit. Pe Crane, dezvăluiseră multe
despre genul de istorii şi practici pe care se aşteptaseră să le
întâlnească în voiajul lor, de aceea oamenii le cântaseră în struna
aşteptărilor. Localnicii de acolo le-au spus că toţi „bărbaţii”
fuseseră ucişi de un virus la scurt timp după colonizare şi au făcut
mare caz despre strădania de a se adapta, cu o facţiune care
încercase să reinventeze sexul pierdut, dar altă facţiune, care
urmase cu bravură monosexualismul, triumfase în cele din urmă.
Anacronauţii au înghiţit totul, exclamând înaintea tuturor
lucrurilor profunde pe care ştirile acelea le comunicaseră despre
sexe. Îşi luaseră notiţe, înregistraseră imagini, asistaseră la câteva
false ceremonii şi reconstituiri istorice… apoi plecaseră mai
departe.
Yann îşi îngropă faţa în palme.
– Este de neiertat!
– Nimeni nu i-a minţit despre nimic, spuse Tchicaya. Aveau
nişte noţiuni la fel de bizare despre viitorul fizicii, însă cei de pe
Crane le-au oferit o prezentare onestă a tuturor lucrărilor lor
recente.
Yann păru ceva mai liniştit.
– Ce s-a întâmplat după aceea?
– După Crane? A devenit un fel de competiţie pentru a vedea
111
cine-i putea meadui1 cel mai bine: cine putea să inventeze istoria
cea mai fantastică şi să-i determine pe anacronauţi să o înghită.
Un flagel nu era suficient de barbar. Trebuia să existe un război
între sexe… Oprimare… Sclavie…
– Sclavie?
– Oh, da! Ba chiar şi mai rău. Pe Krasnov, au spus că timp de
cinci mii de ani bărbaţii îşi uciseseră primii născuţi pentru a
obţine acces la o secreţie prelungitoare de viaţă din laptele mamei.
Practica încetase cu numai un secol în urmă.
Yann se legănă, izbindu-se de pat.
– Este suprarealist pe atât de multe niveluri, încât nici nu ştiu
de unde să-ncep… Îl privi pe Tchicaya cu disperare. Asta-i ceea ce
aşteptau realmente anacronauţii? Niciun progres, nicio fericire,
niciun succes, nicio armonie? Doar excesele cele mai rele ale
propriei lor istorii sordide, repetate din nou şi din nou timp de
milenii?
– Pe Mäkelä, spuse Tchicaya, localnicii au insistat că planeta
lor fusese paşnică din clipa în care fusese colonizată. Anacronauţii
au fost teribil de suspicioşi şi au continuat să sape în căutarea
teribilului secret pe care nimeni nu cuteza să-l dezvăluie. În cele
din urmă localnicii au reexaminat transmisia de la Crane care
descria primul contact şi au înţeles ce era necesar. Ei au explicat
că societatea lor fusese stabilizată prin invenţia Pentadei Sacre, în
care toate unităţile familiale se bazau pe doi masculi, două femele
şi un neutru. (Se încruntă.) Existau reguli despre relaţiile sexuale
între membri, ceva despre numărul egal de perechi de
heterosexuali şi homosexuali, dar n-am putut obţine niciodată o
descriere clară în privinţa asta. Totuşi anacronauţii au fost
fascinaţi de imensa „bogăţie culturală” pe care o descoperiseră
până la urmă. Aparent, definiţia „bogăţiei culturale” era aplicarea
pe scară largă a oricăror practici sociale sau sexuale chiar mai
bizare şi arbitrare decât cele pe care le lăsaseră în urmă.
– Bun, făcu Yann, dar ce s-a-ntâmplat pe Turaev?
– Nava era bineînţeles urmărită de secole, aşa că simpla ei
sosire nu reprezenta o surpriză pentru nimeni. Tata ştiuse din
copilărie că străinii aceştia vor apărea în această perioadă undeva
pe planetă. Diverse grupuri susţinuseră farse diferite şi deşi
1
Verb inventat pornind de la numele lui Margaret Mead (1901–1978),
antropologi americană celebră pentru studiile societăţilor primitive şi
antropologie socială (n. tr.).
112
niciuna dintre ele nu câştigase aprobare la nivel planetar,
anacronauţii vizitau rareori mai mult de un singur loc, aşa că era
suficient ca locuitorii unei aşezări să se susţină între ei. Tata nu
era însă deloc pregătit. El nu fusese la curent cu ştirile despre
momentul precis al sosirii navei şi, cu toate că fusese conştient că
se va întâmpla în curând, şansa asolizării lângă propriul său oraş
fusese prea mică pentru a-l îngrijora. El avea probleme mult mai
importante.
Fără să vrea, Yann zâmbi anticipativ.
– Aşa că atunci când văpăile s-au stins şi praful s-a aşternut,
iar Mediatorul tatălui tău a dezgropat limbajul antic al vizitatorilor
din fişierele sale… el a insistat cu o expresie imperturbabilă că nu
ştia nimic despre subiectul întrebărilor lor?
– Exact. Nici el, nici Lajos nu aveau nici cea mai vagă idee
despre ce anume ar fi trebuit să le spună străinilor acelora. Dacă
ei ar fi citit rapoartele despre anacronauţi, şi-ar fi dat seama că ar
fi putut invoca tot felul de tabuuri complexe legate de discutarea
subiectului, dar nu se aflau într-o poziţie în care să ştie asta şi să
invoce un imaginar cod al tăcerii. De aceea nu putuseră decât să
invoce ignoranţa: să susţină că erau atât prepubertari, cât şi
stupizi. (Izbucni în râs.) După şase luni de tânjire unul după
celălalt? La câteva zile, sau chiar ore, de împlinire? Nu ştiu cum să
traduc asta în termeni cu care să fii familiar…
Yann fu ofensat.
– Nu sunt idiot! Înţeleg că ar fi trebuit să-şi calce în picioare
mândria. Nu trebuie să-mi livrezi comparaţii cu linguriţa.
Tchicaya îşi plecă fruntea în semn de scuză, dar insistă pentru
precizie.
– Mândrie, da, însă şi mai mult decât atât. Dacă ar fi pretins
orice altceva decât adevărul, ar fi simţit că ei renunţaseră unul la
celălalt. Nu sunt sigur că ei ar fi putut duce până la capăt şarada
aceea nici chiar dacă şi-ar fi cunoscut replicile. Ridică pumnul în
dreptul pieptului. Doare – să minţi despre aşa ceva. Poate că alţii
ar fi fost incitaţi de ideea conspiraţiei în sine, dar pentru Lajos şi
tata nu era decât simplu zgomot de fond. Ei erau centrul
universului. Nimic altceva nu conta.
– Aşa că le-au spus adevărul?
– Da, zise Tchicaya.
– Despre ei?
El încuviinţă din cap.
– Şi nu numai.
113
– Despre toată planeta? Că aceea era tradiţia pe tot Turaev?
– Şi nu numai.
Yann emise un geamăt chinuit.
– Le-au spus totul?
– Tata n-a început imediat să le explice că toţi informatorii lor
anteriori îi minţiseră, totuşi le-a spus că – exceptând câţiva
contemporani supravieţuitori ai călătorilor înşişi – pentru mai bine
de nouăsprezece mii de ani în descendenţii oamenilor nu existase
nimic care să aducă cu dimorfismul sexual. Cu mult înainte de
colonizarea lumii extraterrane, acesta pierise la fel ca războiul,
sclavia, paraziţii, bolile şi indecizia cuantică. Şi cu excepţia
detaliilor locale banale, ca vârsta exactă a maturităţii sexuale şi
perioada de latenţă între atracţie şi potenţă, el şi iubitul lui
întrupau o condiţie universală: amândoi erau, simplu, oameni. Nu
rămăseseră alte categorii cărora le-ar fi putut aparţine.
Yann căzu pe gânduri.
– Şi cutezătorii sexografi l-au crezut?
Tchicaya ridică o mână, cerând răbdare.
– Au fost prea politicoşi ca să-l numească pe tata mincinos în
faţă. De aceea s-au dus în oraş şi au stat de vorbă cu alţi oameni.
– Care, fără excepţie, le-au livrat versiunea aprobată?
– Da.
– Aşa că au plecat de pe Turaev fără să fie mai înţelepţi şi au
adăugat la colecţia lor de mitologie sexuală o istorie improbabilă
din partea a doi adolescenţi neastâmpăraţi.
– Poate că da, spuse Tchicaya. Atât doar că după episodul
Turaev ei n-au mai asolizat nicăieri. Au fost urmăriţi, nava lor
continuă să funcţioneze şi au avut patru-cinci ocazii de a intra în
sisteme populate. Dar de fiecare dată au trecut mai departe.
Yann se înfioră.
– Crezi că-i o navă fantomă?
– Nu. Cred că sunt în hibernare, cu corpurile criogenizate şi
creierii străbătuţi de curenţi slabi. Cred că visează toate ororile pe
care ni le doriseră, în numele unei crude şi masochiste idei de
omenire care murise probabil chiar sub ochii lor înainte să fi
părăsit măcar Pământul.
9
– Toţi se plâng de legile fizicii, dar nimeni nu face nimic în
privinţa lor.
Tchicaya se întoarse de la consola de comandă. N-o auzise pe
Rasmah intrând în Camera Albastră.
– Este o glumă veche de pe Maeder, explică ea traversând
podeaua largă şi goală. Nu face decât să arate cât de multă muncă
este necesară pentru a trimite o memă2 rea pe urmele variolei.
– Nu spera că am fi făcut aşa ceva, o preveni Tchicaya. Cred că
versiunea originală era „Toţi se plâng de natura umană”. Când a
doua jumătate a devenit în mod evident falsă, mema a schimbat
pur şi simplu contextul. Poţi să smulgi înţelesul din vorbele
acestea de duh şi ele tot vor găsi o cale de a continua să se
propage.
– La naiba. Se aşeză lângă el. Deci care sunt legile, în chiar clipa
de faţă?
– Din câte pot spune, avem o simetrie macroscopică SO (2,2) şi
E7 ca grup de control. Indică displayul. Nimic care să nu fi existat
anterior, generic, deşi detaliile lagrangianului sunt unice. Tchicaya
izbucni în râs. Cum pot să vorbesc! Realmente devin blazat în
2
Orice caracteristică a unei culturi, de exemplu limbajul ei, care poate
fi transmisă de la o generaţie la următoarea în mod analog cu
transmiterea informaţiilor genetice (n. tr.).
127
privinţa asta.
– Dacă ai văzut un univers, le-ai văzut pe toate.
Rasmah se aplecă mai aproape pentru a examina diagramele de
simetrie pe care software-ul le dedusese din nişte rezultate parţiale
şi pe care începuse acum să le testeze cu Mâna Stângă.
Ea privi ceasul de anduranţă.
– Treisprezece minute? Asta-i aproape de record. Crezi că s-ar
putea… Tchicaya o fulgeră cu privirea şi ea râse: Nu-mi spune –
aduc ghinion.
– Nu prea. Atât doar că mă irită niţel ideea că noi continuăm să
capturăm dinamice, iarăşi şi iarăşi, cu speranţa că una dintre ele
se va dovedi stabilă. Asta nu se va întâmpla niciodată.
– Aşa crezi? Rasmah ţuguie buzele. Bine. Totuşi n-are rost să te
plângi. Ce vrei să faci în privinţa asta?
Tchicaya schiţă un gest de neajutorare şi ea îl privi dezamăgită.
– Aşa de leneş eşti în toate privinţele?
Era numai o tachinare, totuşi acuzaţia îl duru. Rasmah venise
în Rindler cu doar şase luni înaintea lui, dar contribuise deja în
mod substanţial la câteva proiecte. După ce ajutase la proiectarea
spectrometrului care se pierduse odată cu Trasatorul, ea
îmbunătăţise designul pentru modelele utilizate în Mâinile Dreaptă
şi Stângă. Înlocuirea Trasatorului fusese plănuită ca o singură
maşină, însă după ce tentativele de a-i renegocia protocoalele
pentru utilizarea partajată colapsaseră pentru a şaptea oară, până
şi cei mai ecumenici cercetători îşi pierduseră răbdarea şi fuseseră
de acord cu duplicarea.
Tchicaya îşi întinse braţele, dezmorţindu-se.
– Pentru ziua de azi ajunge cât m-am holbat. Ai venit să preiei?
– Da, zâmbi ea şi adăugă: Dar am venit mai devreme, aşa că mă
tem că de fapt încă nu poţi să pleci.
Distrugerea Trasatorului şi sfârşitul cooperării între facţiuni
întârziaseră urmările experimentului lui Branco, dar odată ce
Mâinile fuseseră instalate şi colectaseră date, toţi cei de la bordul
lui Rindler fuseseră fascinaţi de rezultate. Luni de zile, Camera
Albastră – unde erau afişate datele Mâinii Stângi, acum când
expediţiile la graniţă erau considerate riscante – fusese ticsită de
oameni timp de douăzeci şi patru de ore pe zi şi nu era niciun
secret că şi Conservatorii reacţionaseră similar.
Metoda lui Branco păruse să confirme afirmaţia originală a lui
Sophus: novo-vidul nu asculta nici măcar de o analogie sau
extensie a regulilor Sarumpaet. O porţiune macroscopică a părţii
128
apropiate a graniţei putea fi corelată cu părţi ale stării totale din
partea îndepărtată care se supuneau unor reguli specifice, însă
regulile difereau la fiecare repetare a experimentului. Toate
argumentele expuse în mod logic de Sarumpaet cu privire la
şabloanele de noduri dintr-un graf cuantic ce puteau persista ca
particule fuseseră relevate ca fiind complet mărginite; realitatea
era că vidul obişnuit care domina partea apropiată era corelat cu
secvenţe de grafuri ce se comportau în modul acela particular,
astfel că ocultau faptul că erau doar o parte dintr-o suprapunere
de nenumărate alte posibilităţi. Subtilităţile cuantice care puteau,
teoretic, să facă vizibilă întreaga suprapunere erau îngropate pur şi
simplu în numărul uriaş de detalii care ar fi trebuit să fie urmărite
pentru a o observa.
Părţii îndepărtate îi lipseau mijloacele de a-şi ascunde natura
cuantică în mod similar, dar, în ciuda faptului că inducea mai
puţin în eroare, imaginea vizuală rămânea confuză. Interpretarea
noilor experimente semăna cu încercarea de a înţelege o junglă
prin simpla privire a unei nesfârşite parade de creaturi exotice care
se agăţau pentru scurt timp de ferestrele unui vehicul, ameţite de
lumină, curioase sau furioase, însă întotdeauna zburând peste
numai o clipă, fără să mai revină vreodată.
La început fiecare serie nouă de legi se bucurase de
cincisprezece minute de faimă proprie, totuşi pentru că niciuna
dintre ele nu putea fi asociată părţii apropiate pentru un timp mai
îndelungat, noutatea începuse să se piardă. Euforia faţă de
abundenţă lăsase loc frustrării. Experimentele continuaseră, însă
până şi menţinerea prezenţei simbolice a unui observator
permanent devenise un chin. Tchicaya bănuia că era firesc; toţi
teoreticienii se înecau deja în date şi aveau lucruri mai bune de
făcut decât să stea şi să se uite cum soseau mereu altele. Pentru o
săptămână sau două, el sperase că observarea răbdătoare l-ar fi
putut duce realmente la o descoperire valoroasă, dar nădejdea
aceea începuse să sune la fel de nebunesc precum căutarea de
modele în orice set de rezultate cuantice aleatorii.
– Of, s-a dus! se tângui Rasmah, de parcă s-ar fi aşteptat în
mod serios la altceva. (Peticul din graniţă pe care-l fixaseră de cel
mai recent set de legi tocmai revenise la vechea şi impenetrabila
strălucire.) Ce crezi că s-ar întâmpla, reflectă ea, dacă am trasa un
dispozitiv care să poată funcţiona potrivit dinamicilor părţii
îndepărtate înainte să pierdem corelaţia?
– Chiar dacă ar supravieţui, zise Tchicaya, cu ce ne-ar putea fi
129
de folos? N-am fost niciodată în stare să prindem de două ori
aceeaşi dinamică.
– Dar dacă am trasa un trasator?
– Ha! Ca un desen de Escher?
– Da. Rasmah afişă brusc o expresie înspăimântată. Deşi… asta
înseamnă o mână stângă care trasează o mână dreaptă şi invers.
Nu putem avea aşa ceva, nu?
– Tu vorbeşti serios? Chiar crezi că am putea insera o maşină
care să ne expedieze, cumva, semnale înapoi?
Rasmah nu răspunse imediat.
– Nu ştiu. Cum arată graniţa, văzută din cealaltă parte? Arată
oare întotdeauna ca şi cum fizica noastră se derulează îndărătul
ei? Sau se întâmplă ceva de natură mai simetrică… cineva din
partea îndepărtată întrezăreşte imagini la fel de variate şi
tranzitorii precum cele pe care le vedem noi?
– Nu ştiu, recunoscu Tchicaya. Nici măcar nu văd cum ai putea
pune întrebarea aceasta în modelul lui Sophus. Ar trebui să descrii
un observator specific din partea îndepărtată, în condiţiile căruia
doreşti să vezi lucrurile. Dacă însă dinamicele diferite ale părţii
îndepărtate nu formează ramificaţii decoerente – cu excepţia
peticelor unde le silim noi s-o facă – care sunt legile exacte pe care
observatorul ar trebui să le respecte?
Păsările şi fluturii surprinşi care fâlfâiau izbindu-se de ferestre
nu erau nici măcar reali; era inutil să întrebe ce vedeau ei. Feliile
de „universuri” diferite fixate de graniţă aduceau mai degrabă cu
desenele formate de insecte zdrobite. Dacă n-ar fi fost moarte, n-ar
fi fost zărite niciodată una lângă alta în exact acelaşi mod.
Potrivit ceasului arbitrar al lui Rindler, era miezul nopţii.
Iluminatul spaţiilor publice se schimba odată cu ciclul şi cu toate
că mulţi dormeau fericiţi în timpul zilei şi munceau toată noaptea,
Tchicaya sfârşise în sincronism cu lumina.
Se sculă în picioare.
– Asta a fost. Mi-a ajuns.
– Ai putea să stai şi să-mi ţii tovărăşie, sugeră Rasmah.
– Nu aş dori să te distrag.
Zâmbi şi se retrase, ridicând o mână în semn de noapte bună.
Îşi dădeau târcoale de săptămâni de la depărtare şi corpul lui
începuse să se schimbe pentru ea, dar Tchicaya decisese că nu va
îngădui ca nimic să se întâmple între ei. Deşi ar fi fost improbabil
să se încheie la fel de rapid, ori la fel de comic ca experimentul lui
cu Yann, dorea să-şi păstreze viaţa lipsită de complicaţii.
130
Tchicaya străbătu nava, uşor indiferent la tot ce se petrecea în
jurul lui. Coridoarele erau aproape pustii; poate că Conservatorii
aveau vreo conferinţă. Ambianţa de oraş părăsit îi reamintea de o
sută de orăşele provinciale prin care trecuse noaptea; pe pasarelele
goale, strălucirea stelelor era ca atunci când lăsai în urmă străzile
cele mai iluminate şi cerul învia brusc.
Îşi aminti o noapte pe care o petrecuse într-un orăşel de pe
Quine, la treizeci şi şase de ani subiectivi după ce plecase de pe
Turaev: imaginea în oglindă a naşterii lui în momentul plecării. În
timp real, de atunci trecuseră trei secole. El stătuse pe o străduţă
înfundată şi plânsese ore la rând, ca un copil abandonat. În ziua
următoare îşi făcuse vreo şase prieteni noi printre localnici şi unele
prietenii duraseră de trei ori mai mult decât toţi anii pe care el îi
petrecuse pe planeta sa natală.
Continua să ducă dorul oamenilor aceia. Continua să ducă
dorul Lesyei, copiilor şi nepoţilor săi de pe Gleason. În acelaşi timp
însă nu putea separa niciodată în mod complet dorul acela de
înţelegerea că o parte din bucuria pe care o simţise în prezenţa lor
provenise din senzaţia că ei îi anulau starea de exil. Ei nu fuseseră
nicicând substituenţi pentru căminul şi familia pe care le lăsase în
urmă; nu fusese vorba despre ceva atât de grosolan, dar orice tip
de fericire poartă o amprentă în forma durerii pe care a alinat-o.
Auzi paşi în urma lui, mergând într-un ritm mai rapid ca al lui. Se
opri şi se întoarse cu faţa la peretele pasarelei, ca şi cum ar fi
admirat vederea, ştergându-şi ochii cu antebraţul, mai puţin
stânjenit de lacrimile sale decât de faptul că n-ar fi ştiut cum să le
explice. Dacă după patru mii de ani ar fi fost tot pe Turaev, ar fi
înnebunit. Iar dacă ar fi călătorit şi s-ar fi întors în modul aprobat,
pentru a constata că nimic nu se schimbase în absenţa lui, ar fi
înnebunit chiar şi mai iute. Nu regreta că plecase.
– Arăţi de parc-ai fi gata să sari de pe pod, zise Mariama.
– Nu mi-am dat seama că mă urmăreai.
Ea râse.
– Nu te urmăream. Ce-ar trebui să facem? Să mergem în direcţii
opuse prin navă? Toţi Conservatorii să mărşăluiască în sens
antitrigonometric? Asta ar însemna nişte drumuri foarte lungi.
– Bine, nu contează.
Se întoarse s-o privească. Era injust mai presus de credinţă,
dar în chiar clipa aceasta – după ce-şi repetase pentru a mia oară
că luase decizia corectă – dorea să-i urle în faţă despre preţul pe ea
131
îl silise să-l plătească. După toate vorbele ei din copilăria rebelă,
după ce condusese prin exemplu personal, după patru mii de ani
de călătorii, Mariama decisese acum că rolul ei în viaţă era de a
lupta pentru a menţine culturile legate de planete – toţi sclavii pe
care ea jurase să-i elibereze, toate dronele pe care făgăduise să le
zgâlţâie din stupoarea lor – marinate în siguranţă în propria lor
inerţie pentru alte douăzeci de mii de ani.
– Încotro mergeai? o întrebă.
Mariama şovăi.
– Îl ştii pe Kadir?
– Doar superficial. Nu pot spune că mă dau în vânt după el.
Tchicaya era pe punctul de a adăuga ceva mai acerb, când îşi
dădu seama că azi era ziua în care ar fi căzut Zapata, planeta
natală a lui Kadir. Asta era adevărat doar în termenii unui cadru
de referinţă fixat de stelele locale, nu de noţiunea de simultaneitate
a lui Rindler, şi oricum nicio confirmare a evenimentului n-ar fi
sosit la ei vreme de decenii, totuşi dacă graniţa nu-şi modificase în
chip magic viteza în regiuni îndepărtate, pierderea planetei era o
certitudine.
– Ţine un soi de priveghi. Acolo mă duc.
– Deci voi doi sunteţi apropiaţi?
– Nu tocmai, răspunse Mariama, însă el i-a invitat pe toţi, nu
numai pe prietenii lui.
Tchicaya se rezemă cu spatele de perete, netulburat de
transparenţa lui.
– De ce ai venit aici? o întrebă.
Ea îşi feri ochii de lumina graniţei.
– Crezusem c-ai decis că nu vom avea niciodată discuţia asta.
– Dacă crezi că te-am împiedicat să vorbeşti, acum ai şansa să
o faci.
– Ştii de ce sunt aici, zise ea. Nu pretinde că-i un mister.
(Strălucirea era prea puternică; se întoarse şi se rezemă cu spatele,
lângă el.) Vrei să vii cu mine, la evenimentul organizat de Kadir?
– Bănuiesc că glumeşti. Crezi că sunt un provocator sau doar
un masochist?
– Nu-i ceva specific facţiunii. I-a invitat pe toţi. Se încruntă. Sau
ţi-e teamă să petreci zece minute în compania unor oameni care s-
ar putea să nu fie de acord cu tine?
– Am petrecut zece ani pe Pachner.
– Tăcând din gură…
– Nu. Am dat dovadă de onestitate faţă de toţi cei pe care i-am
132
întâlnit.
– Toţi cei care au întrebat… Dacă apărea subiectul…
Tchicaya se îndepărtă iritat de ea.
– Când am sosit, nu eram sigur de planurile mele. Iar când am
fost sigur, nu am umblat de colo-colo cu un banner pe care scria
„Plec spre Rindler, ca să mă asigur că acelaşi destin va afecta cât
mai multe planete posibil”. Asta m-ar face să fiu neonest? Asta m-
ar face un laş?
Mariama clătină din cap.
– Bine, să lăsăm discuţia despre Pachner. Dar dacă eşti atât de
sigur de poziţia ta acum, de ce nu vii cu mine? Nimeni nu te va
linşa.
– Ar fi provocator. Ce te face să crezi că ar dori Kadir compania
unor oameni care nu sunt de acord cu el?
– Este o invitaţie deschisă, protestă ea. Dacă nu mă crezi,
întreabă nava.
Avea dreptate. Filtrul Mediatorului lui Tchicaya eliminase
mesajul acela în mod automat; el îi spusese să sistematizeze
anunţurile generale ale aderenţilor facţionali cunoscuţi, pentru a-l
împiedica să fie distras, şi deprimat, de veştile unor evenimente la
care Flexibilii erau improbabil să fie primiţi cu braţele deschise.
– Sunt obosit, rosti el. A fost o zi lungă.
– Eşti jalnic.
Mariama se îndepărtă fără alt cuvânt.
– Bine, strigă Tchicaya în urma ei, vin cu tine!
Ea nu se opri şi el alergă s-o ajungă.
O vreme merseră în tăcere, după care Tchicaya spuse:
– Genul acesta de cortină de fier este o adevărată nebunie. Într-
un deceniu vom găsi un mod prin care să fixăm o stare de graniţă,
care o va îngheţa locului. Dacă am lucra împreună la problema
asta, ar dura de două ori mai puţin.
Mariama îl privi rece.
– Crezi că va fi suficient s-o îngheţăm?
– Suficient pentru ce?
– Suficient pentru a satisface ambele părţi.
– În mod ideal, eu încă aş dori s-o traversez, recunoscu
Tchicaya. N-ar trebui să fugim din faţa ei ori s-o anihilăm. Ar
trebui să fim capabili să ne adaptăm. Dacă oceanul înaintează
câţiva metri, te retragi. Dacă înaintează câţiva kilometri,
construieşti un dig. Dacă înaintează câteva mii de kilometri…
Înveţi să locuieşti în ambarcaţiuni. Dar dacă îngheţarea graniţei se
133
dovedeşte posibilă, şi elimină explorarea, va trebui să admit pur şi
simplu realitatea respectivă.
Mariama era sceptică.
– Şi din clipa aceea nu ţi-ai mai asuma absolut niciun risc? N-ai
face absolut nimic care să aibă o şansă de a o dezgheţa? Ai lăsa-o
acolo, să stea vreme de o sută de mii de ani, netulburată, şi n-ai fi
ispitit câtuşi de puţin?
– Aha, am înţeles. Asta este raţiunea care dictează utilizarea
viermilor Planck? Dacă nu o nimiciţi definitiv, până la urmă va
apărea cu certitudine un Flexibil care să năruie digul.
Mariama nu replică. Intrară în modulul în care se ţinea
priveghiul şi suiră scara.
Pe harta pe care o consultase Tchicaya, cabina lui Kadir fusese
contopită cu o duzină de cabine ale vecinilor săi, producând o sală
aproximativ rotundă. În faţa lui intrarea era larg deschisă şi
muzica răzbătea pe coridor.
Hainele Mariamei se schimbară când se apropiară de uşă,
formând un model de benzi întreţesute, întrerupte de elipse, în
culorile pământului.
– Arăţi bine în asta, observă Tchicaya.
Comentariul atrase un licăr şovăitor de căldură în ochii ei; îl
cunoştea prea bine ca să se înşele crezând că ar fi fost o linguşire
nesinceră, totuşi ea intră în sală fără să-i răspundă. El se încordă
şi o urmă.
Înăuntru erau destul de multe persoane care vorbeau sau
mâncau; câteva dansau. Tchicaya nu zări niciun alt Flexibil, însă
rezistă impulsului de a-i cere Mediatorului său să caute semnături
prietenoase.
Imagini ale Zapatei străluceau de pe pereţi: planeta văzută din
spaţiul cosmic, imagini aeriene de oraşe, munţi şi râuri. Tchicaya
petrecuse patruzeci de ani pe Zapata, deplasându-se de pe un
continent pe altul, fără a se stabili vreodată destul de mult timp
într-un singur loc pentru a-şi face prieteni buni.
Deşi derivată finalmente din genomi tereştri naturali, viaţa pe
care coloniştii o eliberaseră pe planetă fusese mai sălbatică şi mai
stranie decât în majoritatea altor locuri. În unele jungle existau
feline suple şi înaripate care-ţi puteau sfâşia beregata. Spre
sfârşitul şederii sale pe planetă, se descoperise că într-o mică
aşezare izolată expunerea deliberată la rănirea din partea acestor
creaturi devenise un „rit de trecere*’ în viaţa adultă, ca şi cum
adolescenţa în sine ar fi fost insuficient de traumatizantă.
134
Corpurile parţial devorate puteau fi în general refăcute şi în cazul
cel mai rău Procsul putea fi oricând urmărit şi recuperat din
stomacul animalului, astfel că ritualul nu echivala cu decesul
local, dar din punctul de vedere al lui Tchicaya asta îl făcea şi mai
barbar. Mai bine să suferi pierdere de memorie şi discontinuitate,
decât experienţa de a-ţi fi morfolită jugulara… şi orice ar fi fost mai
bun decât tovărăşia unor oameni care deciseseră că aceea era
definiţia maturităţii.
Copiii din aşezare care refuzaseră să participe fuseseră
ostracizaţi, însă, odată ce practica fusese cunoscută, societatea de
pe Zapata intervenise printr-un efort concertat de îmbunătăţire a
transportului şi legăturilor de comunicaţii. După câţiva ani de
expunere intensă la posibilitatea de a pleca pur şi simplu departe
de aşezare şi de gardienii săi culturali auto-numiţi, nimeni nu mai
acceptase să fie intimidat pentru a se conforma.
Era genul de comportament care putea să apară numai când
oamenii fuseseră îngrădiţi de mii de ani, privind aceleaşi imagini,
fetişizând totul în jurul lor, spiralând în jos către demenţa în plină
floare a religiei. Pentru a face o temniţă, nu-ţi trebuiau porţi şi
sârmă ghimpată. Familiaritatea te putea ţintui mult mai eficient de
sol.
Mariama agită spre el un fruct mic şi galben, din care muşcase
jumătate.
– Încearcă unul din astea. Sunt delicioase!
– În niciun caz. Unde crezi că au crescut?
– În grădină. Mulţi au loturi pentru hrană. Trebuie să ajustezi
genomii pentru ca fotosinteza să funcţioneze în lumina graniţei,
dar asta-i chestie veche – copiezi chestiile alea urâte pe care le-au
introdus constructorii originali.
– Probabil că am trecut pe lângă ele fără măcar să le fi observat.
– Sunt destul de departe de alee. Vrei să-ncerci unul?
Tchicaya scutură din cap.
– Le-am mai gustat. Nu pot fi multe şi nu vreau să le epuizez.
Mariama se întoarse pentru a vorbi cu Kadir, care apăruse
înaintea lor ca o gazdă perfectă.
– Tchicaya tocmai îmi povestea, spuse ea, c-a gustat deja fructe
quetzal.
– Ai vizitat Zapata? întrebă Kadir.
Probabil că intenţionase să-i întâmpine politicos şi apoi să
treacă mai departe, însă nu putea să lase neexaminată afirmaţia
respectivă.
135
– Da.
Tchicaya se pregăti pentru un asalt de insulte despre călători şi
alţi paraziţi.
– Cu cât timp în urmă?
– Acum vreo nouă sute de ani.
– Unde-ai fost?
– Peste tot.
Kadir aşteptă cu un aer atent, aşa că Tchicaya recită o listă de
oraşe.
Când termină, Kadir zise:
– Eu m-am născut în Suarez, dar am plecat când am împlinit
douăzeci de ani. N-am reuşit să mă mai întorc. Tu cât timp ai stat
acolo?
Tchicaya îşi reorganizase amintirile în timp ce vorbeau, ridicând
întreaga perioadă prin ierarhia asociaţiilor sale.
– Mai puţin de un an.
Kadir surâse.
– Asta-i mai mult decât rămân majoritatea vizitatorilor. Ce te-a
atras?
– Nu mai ştiu. Era un loc liniştit şi eu obosisem să tot merg.
Peisajul nu era spectaculos, dar din casa în care stăteam puteam
să văd vârfurile munţilor în depărtare.
– Culoarea aceea de cenuşiu ca ardezia pe fundalul cerului
dimineţii?
– Da. În acelaşi timp însă era complet diferită în apus. Aproape
trandafirie. Nu am putut s-o înţeleg niciodată.
Îşi ridicase atât de mult amintirile respective, încât parcă ar fi
fost ieri. Putea să miroasă izul de praf şi de polen, putea să simtă
căldura serii.
– Cred că ştiu unde ai fost, spuse Kadir. Nu casa, când am fost
eu acolo nu era construită, dar… Îţi aminteşti pârâul situat la nord
faţă de şoseaua principală?
– Da. Locuiam aproape de el. La câteva minute de mers pe jos.
Kadir se lumină la faţă.
– Incredibil! Încă mai exista? Noi obişnuiam să ne scăldăm în
pârâul acela. Toată familia… Pe toată durata verii, cam în jurul
amurgului. Ai înotat în el?
– Da.
La aceeaşi oră, în acelaşi anotimp. Privise răsăritul stelelor,
întins pe spate în apa răcoroasă.
– Copacul cel mare mai era acolo? Cel cu o ramură atârnând
136
peste bulboana adâncă?
Tchicaya se încruntă şi apelă imagistică eidetică, construind în
minte o vedere panoramică şi căutând orice care să se potrivească
acelei descrieri.
– Nu cred.
– Nu, probabil că nu putea să mai fi existat. Kadir se întoarse
către Mariama. Mergeam pe ramura aia, la înălţimea de vreo patru
metri, după care plonjam în bulboană cu spatele. Desfăcu braţele
şi schiţă gestul saltului. Prima dată când am făcut-o, trebuie să fi
fost la o oră după apus. Nu vedeam nimic şi când am lovit apa m-
am afundat pur şi simplu în întuneric. Aveam nouă ani şi-am fost
îngrozit!
– Când am fost eu, spuse Tchicaya, apa nu era deloc adâncă.
Probabil că se mai depuseseră aluviuni.
– Sau poate că s-au mişcat malurile, sugeră Kadir. Am fost
acolo cu trei sute de ani înaintea ta. Este posibil să mai fi construit
ceva în amonte.
Zyfete se apropie şi trecu un braţ pe după talia lui Kadir. Îl privi
precaut pe Tchicaya, dar era probabil evident că el nu făcea
necazuri.
Privind dincolo de ea, prin mulţime, Tchicaya îi zări pe Sophus,
Tarek şi Birago. El sărea în ochi aici; nici n-ar fi putut să fie altfel.
– Trebuie să plec, le spuse.
Kadir încuviinţă, fără să se simtă ofensat. Se întinse şi-i strânse
mâna.
– Mă bucur c-ai văzut Suarez, îi zise.
Mariama îl ajunse din urmă afară.
– Întoarce-te la prietenii tăi, spuse el.
Ea îl ignoră.
– A fost atât de greu de suportat?
– Nu. N-am afirmat niciodată că va fi greu de suportat. Mă
temeam că prezenţa mea ar putea deranja pe cineva. Nu a fost aşa.
Mă bucur.
– Bănuiesc că crezi că totu-i patologic. Muzica, imaginile,
mâncarea?
Tchicaya făcu o grimasă.
– Asta dovedeşte cât de puţin îmi cunoşti gândurile. Este simplă
şi banală nostalgie. Şi eu simt la fel despre tot felul de locuri. Nu
este nimic obsesiv sau bolnav în asta. De aceea este şi greu de
presupus că va fi distrus de imposibilitatea de a mai reveni acolo.
De acum bulboana lui favorită de scăldat s-a transformat oricum
137
într-un iaz plin de mâl. Dezamăgirea i-a fost cruţată.
– Chiar că eşti făcut din piatră.
Ea păru dezamăgită, de parcă s-ar fi aşteptat în mod serios ca
acele câteva minute de amintiri depănate împreună cu Kadir să-i fi
schimbat complet gândirea în toate privinţele.
– Nimeni din cei care părăsesc Zapata nu va muri. Pietrele au
dispărut. Copacii au dispărut. Dacă cineva a trăit realmente
pentru ele, va găsi o cale să le recreeze.
– N-ar fi niciodată acelaşi lucru.
– Bun. Tchicaya se opri şi se răsuci spre ea. De ce anume,
exact, îţi imaginezi că suferă el? Se gândeşte la lucrurile pe care le-
a trăit şi la lucrurile pe care le-a pierdut. Toţi facem asta. Nu a fost
eviscerat. Nouă mii de ani înseamnă timp mult, dar nimeni nu a
răsărit complet format din solul Zapatei.
– Totuşi ei au fost deposedaţi, insistă Mariama.
– Au fost deposedaţi de nişte bolovani. De nimic altceva.
– De amintiri… De înţeles…
– Ştii bine că nu este adevărat! Ce crezi – că suntem înapoi în
era colonială, pe Pământ? A existat într-adevăr o vreme când era
posibil ca o persoană onestă şi inteligentă să subscrie la o
cosmologie în care străbunii săi morţi trăiau în interiorul munţilor,
iar dacă iritai spiritul adăpătorii, recoltele aveau să se usuce în
următorii zece ani; o cosmologie în care solul era viu, unic şi
sacru. Iar dacă vreo hoardă de barbari apărea mărşăluind,
subscriind la o religie chiar mai suprarealistă şi revendicând tot ce
zărea în numele unui filfizon handicapat cu perucă pudrată, ce
altceva puteai face decât să lupţi pentru ţinutul tău şi să te agăţi
de credinţele tale? Nimeni nu se mai află în poziţia aceea. Nimeni
nu mai poate confunda landşafturile cu lucrurile inalienabile din
interiorul său.
Mariama replică apăsat:
– Ceea ce ar explica motivul pentru care nu-ţi pasă deloc de
ceea ce se găseşte dincolo de graniţă şi pentru care ai fi la fel de
mulţumit să te duci şi să trăieşti în vreun ’şaft abstract cu
acorporalii.
Tchicaya rămase mut. Bănuise că ea va înţelege perfect
diferenţa, dar ştia că va suna stângaci şi s-ar fi autocontrazis, dacă
s-ar fi întors ca să i-o explice.
– Câte mii de ani i-ar fi trebuit Zapatei să fi rămas
neschimbată? Câte milioane?
Ea scutură din cap.
138
– Nu asta-i întrebarea corectă. S-ar fi schimbat de bunăvoie.
– Când? Şi câţi copii ar fi sufocat înainte să se fi schimbat?
– Tu n-ai fost sufocat pe Turaev. Ai plecat la timp.
– N-au plecat toţi.
– Nu toţi simţeau nevoia să plece.
Ajunseseră la scara ce ducea la cabina lui.
– Crezi că sunt ipocrită? întrebă Mariama. Pentru că sunt
călătoare şi totuşi susţin dreptul oamenilor de a rămâne pe loc?
– Nu cred că eşti o ipocrită.
– Eu am văzut schimbarea. Nesilită, impulsionată din interior,
nu ca răspuns la o criză care dictează opţiunile. Este dureros în
felul său aparte, dar mai bine să treci prin asta decât ca întregul
tău mod de viaţă să fie determinat de un accident lipsit de sens
care n-are legătură cu nimic. Când am sosit pe Har’El, acolo se
petrecea o autentică renaştere. Oamenii îşi reexaminau propriile
tradiţii, nu le subminau prin evenimente externe. Totul era fluid,
totul era pus sub semnul întrebării. Era locul cel mai incitant în
care trăisem vreodată.
– Serios? Cât timp?
Mariama strânse din umeri.
– Nimic nu durează veşnic. O întreagă planetă nu poate fi în
revoluţie permanentă.
– Nu, dar când revoluţia s-a sfârşit, se pare că rezultatul nu a
fost o lume în care să fii pregătită să trăieşti.
– Căsnicia mea s-a destrămat, zise ea. Iar Emine dorea să
călătorească. Dacă ea ar fi rămas pe Har’El, poate c-aş mai fi fost
acolo. Însă acelea sunt motive personale, idiosincrazice. Nu poţi
începe să tratezi decizia mea ca pe un fel de măsură a meritului
pentru existenţa unei întregi societăţi.
– Asta-i adevărat, recunoscu Tchicaya.
Începea să se simtă stors şi simultan învigorat; Mariama
trebuise dintotdeauna să-l împingă până la marginea înfrângerii
înainte ca el să aibă tăria s-o ia de la început. Uitase cât de mult îi
plăcuse să argumenteze cu ea, atunci când se situau pe poziţii
opuse, demult, pe Turaev. Singura parte pe care o detesta era
tocmai lucrul care făcea situaţia atât de antrenantă: întotdeauna
miza era mult, mult prea mare.
– Dar chiar dacă Har’El şi toate celelalte planete, spuse el, ar
merita să fie lăsate în pace, dreptul respectiv nu este un dat
absolut. Schiţă un gest spre graniţă: Cum poţi să jeleşti pierderea
Zapatei şi apoi să te întorci şi să distrugi ceva de o mie de ori mai
139
frumos?
– Eu nu jelesc Zapata, replică Mariama. N-am fost niciodată
acolo. Pentru mine nu-nseamnă nimic.
– Prin urmare, dacă nimeni nu a trecut prin graniţă înseamnă
că orice s-ar afla îndărătul ei este lipsit de valoare?
Mariama căzu pe gânduri.
– Asta-i o exprimare rudimentară, totuşi oricât de frumos, de
provocator şi de fascinant ar fi, nu merită să pierdem ce avem deja
pentru ceea ce există acolo.
– Şi dacă cineva trece prin graniţă şi trăieşte acolo vreme de o
zi? Sau de o săptămână? Sau de un secol? Când se va întâmpla
minunea? Când va deveni dreptul lui la căminul lui egal cu
drepturile tuturor celorlalţi?
– Acum joci pur şi simplu rolul iezuitului.
– Cred că acesta este lucrul cel mai crud pe care mi l-ai spus
vreodată.
Îi surâse, dar ea nu se înmuie.
– Îngheaţă graniţa, o imploră el.
– Îngheaţ-o tu, dacă asta-i ceea ce doreşti. Dacă o faci în curând
şi dacă o faci bine, poate că asta ne va convinge s-o lăsăm baltă.
Înclină capul şi Tchicaya o văzu evaluând ideea şi apreciind-o ca
fiind punctul cel mai îndepărtat la care era dispusă să ajungă.
Îngheaţă graniţa înainte ca noi să facem altceva şi poate că aşa o
să salvezi ce se găseşte înapoia ei.
Se întoarse şi se îndepărtă.
Tchicaya o privi plecând şi încercă să descâlcească negocierile
peste care dăduse fără să vrea. Fără să-i fi dezvăluit vreun secret,
ea practic îi spusese că viermii Planck ai lui Tarek se întrevedeau
la orizont. Ideea excentrică începea în sfârşit să capete formă şi
Mariama răspunsese prin a-i oferi lui o ultimă şansă de a-şi
susţine cazul şi de a-l asculta pe al ei. O ultimă şansă de a o
convinge pe ea, ori de a se lăsa el însuşi convins.
Mariama cedase cât putuse de mult. Niciunul dintre ei nu era
un emisar al facţiunii sale; deciziile lor erau inutile pentru alţii.
Între ei doi însă nu aveau să mai existe tratative, nu aveau să mai
existe discuţii.
Doar această provocare. Acest ultimatum.
Această întrecere.
140
10
– Am proiectat deja vehiculul pe care-l cauţi, insistă Yann. Atât
doar că am nevoie de ajutor ca să-l descriu în termeni mai
accesibili, pentru a-i putea convinge şi pe alţii.
– Nu-i un vehicul, spuse Rasmah, ci software. Şi este software
pentru un calculator inexistent.
Yann clătină din cap.
– Ăsta-i doar formalismul matematic pe care l-am utilizat. Este
modul cel mai bun prin care să-l descriu – cel mai elegant, cel mai
transparent. Tot ce trebuie să facem acum este să-l deghizăm. Cu
o figură absolut inexpresivă, adăugă: Îl puteţi complica, nu-i aşa?
De multe secole, fizicienii au luat idei matematice simple şi le-au
complicat. Probabil face parte chiar din instruirea voastră, nu?
Rasmah îşi repezi braţul spre el şi Yann se feri iute. Era
neîndoios un obicei pe care-l dobândise în timpul întrupării, când
reuşise în mod regulat să obţină reacţii similare din partea
oamenilor.
Deoarece aşteptarea pentru corpuri creştea tot mai mult, pe
măsură ce nou-sosiţii se revărsau, Yann decisese să rămână
acorporal. La întâlnirea interfacţională săptămânală, Tarek
răspunsese faţă de vestea aceea printr-o lungă şi paranoică
disertaţie despre intenţia evidentă a lui Yann de a-şi utiliza noua
lui poziţie pentru a „corupe” reţeaua de procesoare a lui Rindler,
înfiltrându-se în sistemele de comunicaţii şi stocare de date ale
Conservatorilor, spionându-i şi subminându-le toate eforturile. Din
fericire, Sophus luase cuvântul imediat după aceea şi-l readusese
cu blândeţe pe Tarek în contact cu realitatea. Multe lucruri din
univers rămâneau dificile şi misterioase, dar structura cauzală a
reţelelor de calculatoare nu se număra printre ele. Pentru a crea o
reţea în care să fi fost posibil fizic vreunul dintre abuzurile de care
se temea Tarek, din partea proiectanţilor lui Rindler ar fi fost
necesar un act de incompetenţă demnă de desenele animate.
– Aşadar, după ce treci prin graniţă comuţi dinamicele? întrebă
Tchicaya. Navighezi între ele?
Aranjase ca ei trei să se întâlnească în cabina lui pentru ca
Yann să-i prezinte ideea lui Rasmah şi să-şi pună la punct
prezentarea înainte de a o expune la o întrunire a Flexibililor.
– Legile dinamice, urmă el, sunt ca nişte pietre pe care calci ca
să traversezi o apă şi care trebuie să existe numai atât timp cât le
141
utilizezi?
Yann schiţă o grimasă.
– Sună destul de urât şi nu-i nici măcar aproape de adevăr.
Algoritmul nu ascultă niciodată de o lege dinamică precis definită.
Dacă ar încerca s-o facă, ar fi sortit pieirii din capul locului. Căzu o
clipă pe gânduri. Ştii modul în care un pachet de unde Gauss îşi
poate păstra forma într-un potenţial oscilator armonic?
– Da.
Tchicaya simţi un fior de încredere; asta era mecanică cuantică
elementară. În spaţiul pustiu, pachetul de unde al unei particule
se dispersa întotdeauna, împrăştiindu-se fără limite. Dacă însă
particula era supusă unei forţe de atracţie analogă cu cea
exercitată de un resort în fizica clasică, exista o anumită formă – o
anumită curbă Gauss, precum curba clopot a statisticii – care era
stabilă. Orice pachet de unde mai compact, mai ascuţit, ar fi avut
în mod necesar un domeniu de valori pentru impulsul care l-ar fi
făcut să se împrăştie; acesta era chiar principiul de nedeterminare.
Totuşi curba Gauss corectă, în mediul corect, reprezenta
compromisul perfect între poziţie şi impuls, îngăduind formei
undei să rămână neschimbată în timpul deplasării.
– Asta nu-i chiar acelaşi lucru, admise Yann, dar dacă aş
exprima-o astfel aş putea fi convingător.
Rasmah se uită exasperată la Tchicaya. El îi aruncă o
căutătură de căţeluş bătut, pledând în numele lui Yann.
Ea râse şi cedă.
– De ce nu-mi dai pur şi simplu descrierea grafului pe care vrei
să-l trasezi şi eu o să fac calculele utilizând propria mea imagine
asupra modelului lui Sophus? Dacă pot să demonstrez că vom
obţine unele informaţii dinapoia graniţei – ceva mai mult decât
trimitem noi – ar putea fi îndeajuns ca să-i convingă. O să mă
străduiesc să-mi exprim rezultatele în modul cel oribil cu putinţă.
– Ar fi grozav, spuse Yann. Mulţumesc!
Îi dădu ceva lui Rasmah – Mediatorul lui Tchicaya văzu actul
schimbului, însă nu şi conţinutul său –, apoi dispăru.
Rasmah oftă.
– Chiar crezi c-a găsit ceva? Un calculator cuantic poate simula
orice proces cuantic; asta-i o poveste veche. Nu-nseamnă că există
un calculator cuantic ascuns şi fundamental.
– Nu, încuviinţă Tchicaya, dar teoria reţelei de qubiţi nu susţine
asta. Ea afirmă doar că atunci când ajungi la un nivel suficient de
scăzut, nu mai ai nimic de pierdut în a trata sistemul ca şi cum ar
142
fi software. Este ca toate demonstraţiile din teoria algoritmilor
aplicată care se bazează pe imaginarea maşinilor Turing. Nimeni
nu se plânge că universul adevărat este suspect de lipsit de benzi
de hârtie.
– Obiceiurile vechi dispar greu, mărturisi ea. Eu încă jelesc
regulile Sarumpaet, deşi falsitatea le-a fost demonstrată înainte să
mă fi născut. Cu ele am fost crescută, pe ele le-am considerat toată
viaţa ca template-ul pentru teoria fizică. Nu-i uşor să te adaptezi,
nici chiar la modelul lui Sophus.
– Aşa este. Îţi sunt realmente recunoscător că încerci asta,
spuse Tchicaya.
De când riftul dintre facţiuni se lărgise, era mai important ca
oricând să-i menţină pe toţi Flexibilii deschişi faţă de ideile noi ale
celorlalţi, iar atunci când nu avea competenţa necesară pentru a
contribui el însuşi în mod direct, putea cel puţin să acţioneze ca
un fel de broker, îmboldindu-i pe experţi să acţioneze.
Rasmah păru pe punctul de a-i atrage atenţia că şi-ar fi putut
exprima recunoştinţa într-un mod mai palpabil, dar apoi surâse şi-
i acceptă cuvintele la valoarea lor nominală.
– Bine. Îi dau drumul.
Îşi îndreptă atenţia spre ceva invizibil pentru Tchicaya. Vreme
de câteva minute, rămase în tăcere absolută.
Brusc, exclamă:
– Aha, văd! Să ştii că-i chiar frumos.
Tchicaya se simţi aţâţat şi uşor gelos.
– Poţi să-mi explici?
Rasmah ridică mâna, cerându-i tăcere, şi reveni în ’şaftul ei
privat.
După o vreme, vorbi din nou:
– Gândeşte-te la toate legile dinamice diferite care ar putea avea
raţiune topologică, privite din punctul de vedere al propagării
diverselor tipuri de particule care sunt definite ca şabloane
înglobate într-un graf. Ştiu că-i oribil de vag, totuşi nu cred c-ai
dori să auzi versiunea cu jargonul matematic.
– Bine, spuse Tchicaya, mă gândesc la ele.
Văzuse destule exemple pe care le fixaseră de graniţă în
ultimele luni, pentru ca să bănuiască ce ar fi însemnat asta.
– Acum imaginează-ţi că fiecare dintre ele este un vector de
stare cuantică într-un uriaş spaţiu Hilbert. Şi că toţi vectorii sunt
ortogonali reciproc.
– Da…
143
Tchicaya nu-şi restructurase niciodată mintea pentru a îngădui
imagini clare în mai mult de trei dimensiuni, dar, pentru că spaţiul
Hilbert imaginat de Rasmah avea oricum un număr infinit de
dimensiuni, trei era un număr la fel de bun ca oricare altul.
– O fac… Continuă…
– Acum imaginează-ţi un set nou de vectori care constă dintr-
un număr egal din toţi aceşti vectori legi-dinamice, care sunt la
rândul lor ortogonali reciproc. Vectorii aceştia reprezintă valorile
definite ale unei variabile care este complementară vectorilor lege.
Branco îi numeşte legi-impulsuri … ceea ce este o exprimare
oarecum incorectă, fiindcă nu sunt adevărate variabile conjugate
lagrangiene, însă asta-i lipsit de importanţă.
– O să încerc să nu-mi fac sânge rău din pricina asta.
Tchicaya se gândi la direcţiile de pe o hartă. Dacă vectorii legi-
dinamice ar fi fost nordul şi estul, atunci noii vectori asimetrici
legi-impulsuri ar fi fost nord-vestul şi nord-estul. Ambii aveau
porţiuni egale din vechile direcţii – în cazul în care considerai
vestul ca fiind negativul estului şi dacă nu ţineai seama de semn,
ci doar de mărime – şi erau ortogonali reciproc, în trei sau mai
multe dimensiuni, trebuia să introduci numere complexe pentru a
obţine aceeaşi acţiune de echilibrare, dar de acolo puteai continua
spre orice număr de dimensiuni. Numărul de vectori originali pe
care-i combinai nu era decât o serie de numere complexe pe care le
deplasai pe un cerc în planul complex; pentru a obţine vectori
diferiţi, toţi ortogonali reciproc, te deplasai pe cerc pur şi simplu cu
viteze diferite.
– Imaginează-ţi acum un vector de stare care are componente
egale când sunt scrise ca suprapuneri ale vechiului set sau al celui
nou.
În două dimensiuni asta era uşor: nord–nord-est se afla sub
acelaşi unghi faţă de nord ca şi faţă de nord-est şi se afla sub
acelaşi unghi către est ca şi faţă de nord-vest. În termenii
mecanicii cuantice descrise de Rasmah avea nedeterminare egală
în cele două variabile complementare: nu asculta o lege dinamică
precisă, dar nici nu avea o lege-impuls precisă. Diviza diferenţa şi
făcea un compromis, în modul cel mai simetric.
– Acestea, continuă Rasmah, sunt stările pe care vrea Yann să
le traseze, deoarece dacă poţi să creezi una pe graniţă şi apoi să
aranjezi să măsori acelaşi gen de stare la întoarcere, ele produc cea
mai mare probabilitate realizabilă de a reveni cu informaţii despre
interior.
144
– „Cea mai mare probabilitate realizabilă”? Mi se pare o
răsunătoare declaraţie de încredere.
Tchicaya sperase în ceva mai fiabil. Ştia ce era mecanica
cuantică, însă dacă propriul său Procs putea culege certitudinea
din pâclă, conferindu-i abilitatea de a lua decizii unice, era oare
cert că Yann putea să realizeze un truc similar cu maşina
abstractă enorm mai puternică de dincolo de graniţă?
Rasmah ieşi din vizualizarea ei.
– Ştiu cum sună asta, totuşi este realmente lucrul cel mai bun
la care putem spera. Noi nu suntem aranjaţi în acelaşi mod ca
partea îndepărtată; suntem împotmoliţi într-o mulţime de valori
posibile de legi-dinamice şi asta va îngreuna întotdeauna situaţia.
– Mda. (Aprecia orice i-ar fi dus dincolo de opinia curentă,
artificială, a legilor definite întinse peste graniţă, dar era
îngrijorător să-şi dea seama cât de stranii deveneau lucrurile ca
preţ al progresului acela.) N-ar trebui să fiu dezamăgit, însă
continui să minimizez mental problemele: îngrămădesc toate
dificultăţile într-o parte, unde nu trebuie să le examinez. Dacă m-
aş confrunta direct cu ele, probabil că m-aş întoarce şi aş da bir cu
fugiţii.
Rasmah îl privi cu un amestec de curiozitate şi afecţiune.
– Vrei realmente să treci prin graniţă, aşa-i?
– Aşa cred. Tu nu vrei?
– Absolut! Pentru asta am venit aici. Şovăi, după aceea adăugă:
O vreme am crezut că trebuie să fi spus ceva foarte radical în
direcţia asta şi de aceea te-am speriat. Nu cred totuşi c-a fost asta.
Atunci din ce motiv mă urăşti atât de mult?
Tchicaya scutură vehement din cap.
– Nu te urăsc deloc.
– Am ajuns însă până la jumătatea drumului, spuse ea, după
care te-ai răzgândit.
Nu fusese o întrebare. Corpurile lor încetaseră schimbul
silenţios de feromoni şi asta în sine ar fi diminuat sentimentele lui
Rasmah faţă de el, dar pentru ea trebuie să fi fost clar că Tchicaya
fusese cel care stopase procesul.
– Eşti o tovărăşie excelentă, dar îmi reaminteşti prea mult de
altcineva şi nu mă simt confortabil în privinţa asta. Nu vreau să te
confund cu ea; n-ar fi corect pentru niciunul dintre noi. Se
încruntă, cu o expresie care-şi cerea scuze. Ţi se pare logic ceva
din spusele mele?
Rasmah încuviinţă nesigură.
145
– M-am gândit apoi că poate tu şi Yann mai eraţi, cumva…
– Nu! Tchicaya rămase înmărmurit. Unde ai auzit asta?
Ea flutură din mână, neglijent.
– Toată lumea ştie.
– De fapt, cred că Yann este posibil să fi uitat.
– Şi în prezent nu mai există nimeni altcineva? Doar această
competitoare anonimă din trecut?
Nu tocmai o competitoare. Şi nu pe de-a întregul din trecut. Însă
Tchicaya nu dorea să explice mai departe.
– Exact.
– Bine.
Rasmah se ridică şi Tchicaya o imită. Pe de o parte, era bucuros
că ea clarificase situaţia, deşi în acelaşi timp simţea acum un val
de indignare fiindcă fusese silit să-şi pună motivele în cuvinte. El
şi Mariama n-aveau să mai fie niciodată împreună. De ce îi
îngăduia să modeleze deciziile lui?
– O să-l susţii pe Yann cu asta? o întrebă.
Rasmah zâmbi.
– În mod clar. Asta-i speranţa noastră cea mai bună şi sunt
sigur că-i pot convinge pe ceilalţi. După ce-o urâţesc în mod
adecvat…
153
11
– Ar trebui să le spunem, imediat! zise Tchicaya. Să le arătăm
toate dovezile. Ba nu, ba nu – mai bine să îi învăţăm metoda lui
Yann şi Branco şi să îi lăsăm să testeze singuri partea îndepărtată.
Atunci vor şti că nu sunt înşelaţi printr-o simulare foarte
complexă.
– Şi după aceea? mârâi Hayashi. Se vor autoconvinge că acum
se confruntă cu Virusul Care A Mâncat Continuumul Spaţio-
temporal, iar noi ne vom fi cedat unicul avantaj.
Plimbându-se prin navă fără a izbuti să-şi găsească somnul,
Tchicaya dăduse peste Suljan şi Hayashi. Când schimbul relaxat
de opinii din coridor se apropiase periculos de mult de dezvăluirea
celor mai recente descoperiri, el îi însoţise în cantina Flexibililor,
care trebuia să fi fost protejată împotriva dispozitivelor de
interceptare. Alţii care trecuseră pe acolo se alăturaseră dezbaterii.
– Eu sunt de acord, spuse Rasmah. Datele astea nu vor
schimba părerea nimănui. Chiar dacă ei ar fi de acord să le
interpreteze ca dovadă pentru biologie la scară Planck şi chiar
dacă astfel le-ar fi distruse toate prejudecăţile despre „vidul
mimozan”… dacă nu-ţi pasă de fizica din partea-îndepărtată, de ce
ţi-ar păsa de microbiologia din partea-îndepărtată?
Pictograma lui Yann apăru lângă ea.
– Microbiologie? Organismele astea au lăţimea de câteva sute de
lungimi Planck: aproximativ zece la puterea minus treizeci şi trei
metri. Asta-i vendekobiologie3.
Suljan luă o cană şi o ridică ameninţător.
– Ce cauţi aici? Aici e locul unde vin oamenii reali, ca să
metabolizeze în tihnă.
– Am greşit, replică Yann. Crezusem că s-ar putea să staţi şi să-
i preaslăviţi pe toţi cei care v-au ajutat să obţineţi o întrezărire a
părţii îndepărtate. Îmi dau seama însă că sunteţi mult mai
interesaţi în a vă dedica timp preţios pentru râgâituri şi băşini.
Hayashi se întinse şi-l plesni pe Suljan peste ceafă.
– Eşti un dobitoc. Cere-ţi scuze!
– Au! A fost o glumă! Se întoarse către Yann. Îmi cer scuze.
Sunt copleşit de realizările tale. Deja lucrez la o odă în cinstea
3
Vendéko (simbol „v”) este un pseudo-prefix al sistemului
internaţional (SI) care reprezintă 10–33 metri. Nu este o măsură oficială (n.
tr.).
154
sacrei tale amintiri.
Umrao părea stânjenit de ciorovăielile din jurul lui.
– Cred, rosti el, că vom avea nevoie de mai multe dovezi pentru
a-i convinge pe sceptici, totuşi, chiar dacă nu ştiu cât sunt de
utile, am rulat nişte simulări.
Apelă imagini, care plutiră deasupra mesei.
– Probabil că mixul de replicatori nu-i peste tot la fel în partea-
îndepărtată. Există alte echilibre posibile, alte mixuri de populaţii
care par mai mult sau mai puţin stabile… iar asta numai
schimbând numărul relativ al speciilor pe care le-am văzut, fără să
ţinem seama de cele cu totul diferite.
Imaginile arătau atât o vedere la nivel de graf a acestor
comunităţi de organisme, cât şi o hartă la nivel superior a unui
posibil set de regiuni vecine.
– Zonele de tranziţie au tendinţa de a fi destul de precis
delimitate şi uneori avansează pur şi simplu implacabil într-o
direcţie, cu viteză constantă, ca graniţa însăşi. Există însă alte
situaţii în care un mix intermediar de specii se formează într-un
strat îngust şi opreşte ambele părţi de a se invada reciproc.
Tchicaya tresări imediat.
– Un fel de îngheţare internă a graniţei?
Umrao încuviinţă din cap.
– Ai putea s-o defineşti şi în felul ăsta, atât doar că partea
noastră a graniţei este complet sterilă, aşa că de fapt nu-i supusă
aceloraşi efecte.
– Nu crezi că am putea crea o populaţie-strat ca acestea, care
să funcţioneze având o parte nepopulată?
Umrao căzu pe gânduri.
– N-aş putea spune. În primul rând, astea sunt simulări, aşa că
nu-s nici măcar sigur dacă în realitate s-ar întâmpla aşa. Apoi ar
trebui să înţelegem multe lucruri, şi mult mai amănunţit, înainte
de a porni să concepem o populaţie-strat cu proprietăţi explicite.
– Dacă greşim ceva, zise Suljan, este posibil ca graniţa să
accelereze.
Tchicaya privea fix simularea. Partea noastră a graniţei este
complet sterilă. Atâtea milenii fuseseră petrecute în căutarea vieţii,
râcâind pe globuri rare de noroi după exemple încă şi mai rare de
biochimie, doar pentru a afla că întregul substrat al universului
vizibil era un soi de teren degradat şi sărăcit. Viaţa apăruse totuşi
aici, la treizeci de ordine de magnitudine mai sus pe scara
lungimii, la fel de eroic şi miraculos ca o plantă perenă pe piscul
155
îngheţat al unui munte, dar în tot acel timp, posibilităţi infinit mai
bogate se strecuraseră prin suprapunerea pe care o ascundea
vidul mort.
– Mi se pare o nebunie să păstrăm tăcerea în privinţa asta,
spuse el. Oamenii au evacuat planete întregi pentru mai puţini
microbi decât există într-un grăunte de dimensiunea unui atom
din partea îndepărtată.
– N-au făcut-o întotdeauna cu entuziasm, replică sec Rasmah.
Pentru o clipă Tchicaya fu sigur că ştia ce făcuse el; Mariama îi
dezvăluise secretul lor, îl şoptise în câteva urechi bine alese,
pentru a-i pedepsi ipocrizia.
Era totuşi absurd. Se ştia foarte bine că acordul faţă de idealul
de izolare protectoare fusese adesea privit cu nemulţumire şi toţi
suspectau că existaseră cazuri în care dovezile fuseseră ignorate
sau distruse.
– Asta ne-ar putea aduce titlul de Xenofili Aspiranţi, insistă el.
O simplă întrezărire a imaginilor acestea şi ei ar dezerta în masă.
Nu toţi Conservatorii împărtăşeau ideea că schimbarea
culturală era consecinţa cea mai gravă a fenomenului Mimoza; o
minoritate destul de numeroasă se temea mai mult că ar fi putut
duce la extincţia unor nedescoperite bogăţii de viaţă extraterestră
din partea-apropiată. Poate că nu merita să lupţi pentru patru
planete cunoscute presărate de microbi – indiferent care ar fi fost
potenţialul oferit de ele pentru minuni evolutive peste câteva sute
de milioane de ani – şi majoritatea oamenilor abandonase speranţa
că galaxia ar fi conţinut şi alte fiinţe înzestrate cu raţiune, totuşi
regiunile neexplorate ar fi putut adăposti ecologii extraterestre care
să rivalizeze cu cea pământeană. Posibilitatea aceea nesigură
trebuia acum cântărită cu cvadrilioanele de forme de viaţă aflate
chiar în faţa nasurilor lor.
– Astea nu sunt creaturi sofisticate, atrase atenţia Hayashi.
Putem despica firul în patru cu privire la definiţia vieţii în
substraturi diferite, dar chiar dacă s-ar ajunge la o concluzie,
formele acestea nu sunt de fapt mult mai complexe decât genul de
fragmente ARN pe care le găsim în simulările reacţiilor chimice
primordiale.
– Este adevărat, încuviinţă Suljan, însă cine afirmă că am văzut
toate formele de viaţă existente acolo? Se întoarse la Umrao: Crezi
că ele ar putea să fie abia partea de jos a lanţului trofic?
Umrao îşi deschise braţele neajutorat.
– Mă simt foarte măgulit, dar cred că unii dintre voi încep să-mi
156
atribuie puteri oraculare. Pot să recunosc viaţa atunci când o văd.
Pot să extrapolez puţin, cu simulări. Nu deţin totuşi niciun mod de
a şti dacă ne uităm la echivalentul Pământului în zilele ARN-ului,
sau dacă acesta este plancton pe punctul de a dispărea într-o
balenă.
– Acum discutăm de xennobiologie! exclamă Yann.
Tchicaya îi azvârli o privire dezgustată, deşi, gândindu-se
retrospectiv, hidosul joc de cuvinte părea inevitabil: un organism
complex bazat pe procese similare cu cele primitive pe care le
văzuseră ei probabil că ar fi avut mărimea de un xennometru4.
Suljan nu era satisfăcut de tăgada modestă a lui Umrao.
– Poţi să ne ajuţi însă să facem o ipoteză calificată. }ncepe de
jos, de la ceea ce am văzut. Nu cred c-ar trebui să ne imaginăm
procese evolutive; nu ştim dacă formele acelea sunt primare, ci
doar că par să fie ubicue. Aşa c-ar trebui să întrebăm: ce altceva se
poate potrivi în acelaşi tablou? Vendekii nu se hrănesc unii cu
ceilalţi, nu?
– Nu, aprobă Umrao. Acolo unde coexistă într-o manieră
stabilă, pare mai degrabă o exosimbioză. În totalitate, ei creează un
mediu în graf unde pot dăinui toţi, ocupând o cotă fixă din noduri.
Un vendek explicit într-un loc explicit din graf fie că va dăinui, fie
că nu, în funcţie de mediul înconjurător. Cel puţin în eşantionul pe
care l-am văzut noi, majoritatea se descurcă mai bine atunci când
sunt înconjuraţi de anumite alte specii; nu prosperă într-o
mulţime formată exclusiv din alţii similari lor, dar nici nu pot
accepta orice tip de vecini. În microbiologie, obţii efecte similare
când o specie poate utiliza reziduurile alteia ca hrană, însă aici nu-
i nici pe departe aşa ceva – nu există hrană, reziduuri sau energie.
– Hmmm, căzu pe gânduri Suljan. Nici vid, nici simetrie a
translatării temporale, nici conceptul de energie. Prin urmare,
chiar dacă există alt nivel de organisme, nu există niciun motiv
anume pentru ca ele să mănânce vendekii.
– Ar putea totuşi să-i subsumeze, sugeră Hayashi. Imaginaţi-vă
echivalentul multicelularităţii. Un organism mai mare ar putea
avea vendeki diferiţi care să joace roluri specializate. „Ţesuturi”
diferite ale unui xennob ar putea consta – sau ar putea fi derivate –
din unele specii pe care le-am văzut.
– Cred că da, rosti Umrao prudent. Nu uita însă că formele
4
Xenno (simbol „x”) este un pseudo-prefix al sistemului internaţional
(SI) care reprezintă 10–27 metri. Nu este o măsură oficială (n. tr.).
157
astea de viaţă sunt mult mai simple decât organismele unicelulare.
Ele n-au nimic similar cu genomii, nici măcar pe departe. În
majoritatea creaturilor multicelulare, toate celulele din toate
ţesuturile îşi partajează întregul genom, activând şi dezactivând
părţi diferite din el. E greu de văzut felul în care vendekii ar putea
fi reglaţi cu precizia necesară.
Rasmah se încruntă.
– Poate că multicelularitatea nu este analogia potrivită. Cum
este, la o scară mai mare a lungimii, să fii imersat în aceste
populaţii diferite de vendeki?
Umrao ridică din umeri.
– Ce sau cine să fie imersat? Cu excepţia vendekilor în sine, nu
ştiu ce tip de şabloane organizate de informaţie pot dăinui. Dacă
dorim să modelăm comportamentul unui obiect, trebuie să ştim
din ce-i alcătuit.
Tchicaya nu rată ocazia.
– Populaţii diferite de vendeki, cu straturi stabile între ele? Un
fel de fagure din comunităţi eterogene diferite?
– Ştiţi ceva? făcu Suljan. Poate că ele sunt chiar celulele!
Vendekii în sine sunt prea mici ca să fie tipuri de ţesuturi, dar
anumite comunităţi de vendeki pot fi menţinute în interiorul unor
„membrane” intacte – poate că xennobii noştri ar putea reglementa
mixurile de populaţii ca un surogat pentru diferenţierea celulelor.
Se răsuci către Umrao. Ce crezi? Ai putea căuta o formă de
mobilitate în aceste comunităţi separate?
– Mobilitate? Umrao se gândi puţin. Cred c-aş putea construi
aşa ceva.
Începu să lucreze cu simularea şi în câteva minute produse o
globulă ca o amibă, care se deplasa într-un ocean de vendeki
liberi.
– În interior există un mix de populaţie, iar în jurul ei este un
strat care variază de la suprafaţa frontală spre cea din spate.
Suprafaţa frontală funcţionează ca un front de invazie, dar se
dezintegrează în mixul interior în timpul deplasării. Suprafaţa din
spate acţionează invers; practic îşi „invadează” propriul interior,
însă permite populaţiei exterioare să preia controlul în siajul ei.
Mişcarea trebuie să fie însă perpetuă: celula aceasta n-ar putea
niciodată să rămână nemişcată. Şi este o structură artificială.
Bănuiesc totuşi că există destule prilejuri pentru a modula aşa
ceva.
Tchicaya îşi luă ochii de la simulare şi privi interiorul banal al
158
cantinei. Începea să se simtă mai optimist decât fusese de când
sosise, însă toate acestea continuau să fie simple speculaţii.
Construirea unei maşini, a unui corp, din orice care să fie similar
acestor „celule” urma să fie descurajant de complexă.
– Trebuie să câştigăm timp din partea Conservatorilor, spuse el.
Trebuie să existe un armistiţiu, un moratoriu, altfel toate acestea
ar putea fi distruse înainte ca noi să fi aflat ceva.
– Crezi, spuse Rasmah, că ei ar putea realiza viermi Planck
eficienţi fără să ştie cu ce au de-a face?
– Tu eşti cea care este convinsă că au spioni printre noi.
– Dacă au spioni, de ce am câştiga mai mult timp dacă le-am
spune ceva?
– Cunoşti vreun caz în care spionii să fi împărtăşit maselor
informaţiile pe care le deţineau? contraatacă Tchicaya. Să
presupunem că Tarek ar privi chiar acum peste umărul nostru,
dar că în rest totul ar rămâne în beznă. Se întoarse la Umrao. Ai
investigat cumva posibilitatea viermilor Planck? Flagelul care să-i
omoare pe vendeki şi să lase în urmă un vid steril?
Umrao privi precaut în jurul mesei.
– Dacă măcar un lucru din cele pe care le-ai spus până acum
este serios, nu cred că ar trebui să răspund la întrebarea asta.
– Dă-o-ncolo de politică, oftă Suljan. Avem nevoie de mai multe
date! Se lăsă să cadă cu faţa peste masă şi răpăi cu pumnii pe
suprafaţa ei. Începusem ceva în seara asta, înainte de a ieşi să
mănânc şi să sfârşesc împotmolit în discuţia asta. Cred că-i posibil
să fi găsit o cale de-a extinde tehnica lui Yann şi Branco,
împingând domeniul de zece mii de ori mai departe. Ridică ochii
spre Yann şi surâse şiret. Însă singurul fel în care am putut
progresa cu ideea ta a fost să translatez totul în propriul meu
sistem formal. Totul devine clar odată ce-l exprimi în limbajul
adecvat. Am avut nevoie numai de câteva ore ca să văd cum să-l
amplific, după ce am rezolvat mizeria pe care ne-o lăsaseşi.
– Şi care a fost măreaţa breşă conceptuală, Suljan? întrebă
mieros Rasmah. Cum ai curăţat grajdurile noastre augiene?
Suljan se îndreptă în scaun şi radie mândru către toţi.
– Teoria reţelei de qubiţi! Am rescris totul ca un algoritm pentru
un calculator cuantic abstract. După aceea îmbunătăţirea lui a
fost simplitatea în sine.
165
12
– Pare ca şi cum Coliseumul este pregătit să ne primească, zise
Rasmah. După tine!
– Nu cred asta.
Tchicaya ridică mâna; îi tremura. Petrecuseră aproape două ore
pe coridor, în afara amfiteatrului improvizat în care se reuneau
Conservatorii, şi acum peretele opac şi izolat acustic din faţa lor
începea să formeze o uşă.
– Redu-ţi adrenalina, îl sfătui ea.
– Nu vreau s-o fac, răspunse el. Aşa-i corect să fie. Aşa-i corect
să simt.
– Am mai auzit de tradiţii, pufni Rasmah, dar asta-i ridicol!
Tchicaya îşi stăvili o replică iritată. Dacă avea să-şi înfrâneze
agitaţia naturală a corpului, îşi putea totuşi menţine
comportamentul civilizat.
– Nu vreau să fiu calm, zise el. Asta-i prea important.
– Atunci eu voi fi cea raţională, iar tu alegi să fii pasionalul?
Rasmah zâmbi. Bănuiesc că-i o strategie la fel de bună ca oricare
alta.
Tchicaya avusese nevoie de şase zile de argumentări pentru a
împinge prin convolutul proces de luare a deciziilor al Flexibililor o
moţiune care să autorizeze dezvăluirea recentelor descoperiri către
opoziţie şi sperase că va fi suficient. Conservatorii aveau să repete
experimentele, aveau să vadă aceleaşi rezultate şi să ajungă la
aceleaşi concluzii. El pusese în mişcare lanţul de evenimente, care
urma să aibă propria sa viaţă, de neoprit.
După aceea Conservatorii anunţaseră că doi Flexibili
căpătaseră permisiunea de a li se adresa înainte de a lua o
hotărâre asupra unui moratoriu şi el se pomenise că se oferă
voluntar. După ce se străduise în asemenea măsură pentru a crea
o situaţie în care ei erau înştiinţaţi asupra faptelor şi erau pregătiţi
să asculte, ar fi fost o ipocrizie să bată în retragere şi să lase
această ultimă etapă în seama altcuiva.
Uşa se deschise şi ieşi Tarek, arătând mai jalnic decât se simţea
Tchicaya. Orice reacţii ale corpului în momente de stres puteau fi
ameliorate după voie, totuşi Tarek avea ochii cuiva a cărui
conştiinţă îi răpea nu numai somnul.
– Suntem pregătiţi pentru voi, le spuse. Cine-i primul?
Rasmah răspunse:
166
– Tchicaya încă nu s-a pregătit, aşa că eu va trebui să fiu
prima.
Tchicaya o urmă înăuntru, apoi rămase pe loc când ea se
apropie de podium. Ridică ochii şi examină nivelurile de scaune
care aproape umpleau modulul; prin peretele transparent dinapoia
rândului celui mai de sus putea zări stelele. Aici se aflau oameni
pe care-i cunoştea bine, dar şi sute de străini absoluţi; rândurile
Conservatorilor crescuseră odată cu nou-veniţii.
Audienţa era complet tăcută. Pe unele feţe se citeau expresii de
ranchiună împietrită, priviri de ostilitate lipsită de ambiguitate,
însă majoritatea oamenilor arătau pur şi simplu obosiţi şi uzaţi, ca
şi cum lucrul pe care l-ar fi detestat cel mai mult nu ar fi fost
prezenţa Flexibililor purtători de revelaţii indigeste, ci simpla
povară de a fi siliţi să facă o alegere neplăcută. Tchicaya putea
înţelege asta; o parte din el nu tânjea decât o răsturnare a
evenimentelor care să facă irelevante, într-un fel sau altul, orice
eforturi ulterioare, astfel ca el să se poată ghemui în pat şi să
doarmă o săptămână.
– Aţi văzut rezultatele experimentelor noastre recente, începu
Rasmah, şi voi presupune că le-aţi duplicat cu succes. Poate că
cineva mă va corecta dacă greşesc şi dacă datele brute sunt încă
controversate.
Făcu o pauză. Sophus strigă:
– Nu ele sunt controversate!
Tchicaya simţi ridicându-i-se o mică greutate de pe inimă; dacă
ar fi existat vreo dificultate tehnică, sau o cacealma complexă prin
care Conservatorii ar fi pretins că nu văzuseră nimic, întreaga
discuţie s-ar fi împotmolit imediat în incriminări.
– Perfect, zise Rasmah. Aţi văzut de asemenea simularea lui
Umrao şi sper că aţi efectuat voi înşivă unele simulări. Am putea
să stăm aici o săptămână şi să dezbatem dacă structurile pe care
noi le-am botezat „vendeki” merită sau nu să fie descrise ca fiind
creaturi vii, însă este clar că o comunitate din ele – sau un mix,
dacă preferaţi un termen mai neutru – formează un fundal complet
diferit faţă de vidul cu care suntem familiarizaţi sau cu orice
altceva şi-au imaginat cei mai mulţi dintre noi că vom găsi
îndărătul graniţei, când am pornit încoace. Toţi am fixat de graniţă
stări cu legi dinamice exotice. Toţi am văzut zeci de mii de
eşantioane din întregul şi vastul catalog al fizicii bazate pe vid. Dar
starea naturală a părţii-îndepărtate, gradul cel mai mare în care se
poate apropia de vacuitate şi omogenitate, are acces simultan la
167
toate posibilităţile acelea. Eu am venit aici aşteptându-mă să văd
fizica scrisă într-un alfabet diferit, ascultând de o gramatică
diferită, totuşi conformându-se aceluiaşi tip de reguli simple pe
care le deţinem noi. Sophus a fost primul care a înţeles cât de
mioapă era aşteptarea aceea. Vidul nostru nu-i doar lipsit de
materie; universul nostru nu-i pur şi simplu rarefiat, din punct de
vedere fizic. Ceea ce se află dincolo de graniţă nu este nici fizică
într-un limbaj diferit, dar nici un amorf şi aleatoriu turn Babel al
tuturor posibilităţilor amestecate laolaltă. Este o sinteză: o lume
zugrăvită în nuanţe atât de bogate, încât tot ce ne-am imaginat
anterior ca univers posibil începe să pară o pânză acoperită de la
un capăt la celălalt cu o singură culoare primară. Acum am văzut
indicii că imediat dincolo de graniţă s-ar putea să existe organisme
mult mai sofisticate decât vendekii. Probabil că nimic din ce v-aş
putea spune nu vă va influenţa interpretarea dovezii. Eu însămi nu
sunt sigură ce înseamnă ea. Ar putea să fie orice: creaturi
înzestrate cu raţiune care tânjesc după un contact, un cântec de
împerechere între animale, un sistem neînsufleţit constrâns de
fizica părţii îndepărtate să aibă o stare mai ordonată decât
consideră instinctele noastre că ar fi posibil. Nu cunosc răspunsul,
tot aşa cum nu-l cunoaşteţi nici voi. Poate că în partea îndepărtată
nici nu există o viaţă despre care să merite să vorbim. Poate că
până la capătul ei nu există nimic altceva decât aglomerări diferite
de vendeki. Deocamdată nu putem preciza asta. Imaginaţi-vă
totuşi pentru o clipă că semnalul pe care-l vedem provine de la o
creatură măcar la fel de complexă ca o insectă. Dacă în şase sute
de ani a putut să evolueze o formă de viaţă de o asemenea
sofisticare, atunci partea îndepărtată trebuie să fie atât de docilă
faţă de structură, ordine şi complexitate, încât este aproape de
neconceput că nu vom putea fie să ne adaptăm ei, fie să facem
ospitaliere părţi din ea. Să presupunem că am căpăta o galaxie de
planete, toate atât de similare cu Pământul, încât fie că le-am
putea terraforma cu uşurinţă, fie că am putea modifica doar câteva
gene de-ale noastre pentru ca să putem prospera pe ele. Mai mult
chiar, să presupunem că ele ar fi atât de apropiate, încât timpul de
călătorie de la una la cealaltă ar fi neglijabil: zile sau săptămâni, în
loc de decenii sau secole. Dacă noi am migra pe planetele acelea,
ar însemna sfârşitul fragmentării noastre, sfârşitul regulii care
spune: da, puteţi să vedeţi cum trăiesc alte culturi, dar preţul pe
care-l veţi plăti va fi alienarea de propria voastră cultură.
Imaginaţi-vă acum că întrepătrunsă printre aceste planete de tip
168
Terra ar exista altă galaxie de planete, toate clocotind cu o vastă
varietate de viaţă extraterestră. Şi peste asta, imaginaţi-vă că
aceste planete ar fi imersate într-un tip nou de fizică, atât de
bogată şi de stranie, încât ar declanşa o renaştere în ştiinţă care va
dura zece mii de ani, transformând tehnologia şi revigorând arta.
Oare asta-i ceea ce ne oferă partea îndepărtată? Nu ştiu şi nici voi
n-o ştiţi. Poate că pentru unii dintre voi nici nu contează;
indiferent ce s-ar găsi dincolo de graniţă nu poate să merite nici
măcar preţul încă unei planete pierdute, al încă unui popor risipit.
Eu sper totuşi că mulţi dintre voi sunt de acord să se gândească şi
să spună: Mimoza a adus tragedie şi nelinişte, iar acestea trebuie
stopate, însă nu cu orice cost. Dacă îndărătul graniţei există o
lume care poate să aducă noi mistere, noi cunoaşteri şi finalmente
un nou sentiment de apartenenţă pentru miliarde de oameni – un
loc care ar putea însemna pentru descendenţii noştri la fel de mult
pe cât planetele noastre natale înseamnă pentru noi – atunci nu
poate fi inimaginabil că balanţa s-ar putea înclina vreodată în
favoarea ei. Pe Pământ, oamenii au lăsat în urma lor familii şi
naţiuni. Ei s-au scăldat în râuri şi au suit pe munţi pe care nu-i
vor mai revedea niciodată. Au fost oare toţi trădători şi nebuni? Ei
n-au distrus Pământul în urma lor, n-au silit pe nimeni să
întreprindă acelaşi sacrificiu, dar au sfârşit lumea aşa cum fusese
când omenirea era conectată – când viteza luminii era o sintagmă
care însemna contact instantaneu, coliziuni instantanee de culturi
şi valori, nu o măsură a pierderii tale dacă încercai să dobândeşti
lucrurile acelea. Eu nu ştiu ce se află îndărătul graniţei, dar
posibilităţi care acum un an păreau himere sunt în prezent de o
mie de ori mai puţin excentrice. Desigur, toate lucrurile despre
care am vorbit s-ar putea dovedi un miraj, însă dacă aşa va fi,
atunci va fi un miraj pe care noi toţi l-am văzut cu proprii noştri
ochi, pâlpâind nesigur în pâcle. Doar câţiva paşi înaintaţi spre el
ne vor spune, o dată pentru totdeauna, dacă este sau nu real. De
aceea vă cer acest moratoriu. Indiferent dacă vă veţi retrage
oripilaţi dinaintea viziunii pe care v-am descris-o sau îi veţi pune
soliditatea sub semnul întrebării, nu decideţi în ignoranţă. Mai
acordaţi-ne un an, lucraţi alături de noi, ajutaţi-ne să găsim
răspunsurile… şi apoi luaţi o hotărâre. Mulţumesc!
Rasmah se retrase o jumătate de pas de pe podium. Cineva din
audienţă tuşi. Nu se auziră aplauze politicoase, dar nici huiduieli.
Tchicaya nu ştia cum să interpreteze tăcerea indiferentă, însă
Rasmah îşi aruncase năvodul pentru a prinde convertiţi, nu
169
pentru a căuta un compromis, iar dacă cineva fusese convins de
mesajul ei, probabil că nu ar fi dorit să-şi anunţe răspunsul.
– Vom pune întrebări, zise Tarek, după ce va vorbi şi Tchicaya.
Rasmah încuviinţă şi se îndepărtă de podium. Când trecu pe
lângă Tchicaya, surâse încurajator şi-l atinse pe braţ. El începu să
regrete că nu fusese primul, şi nu numai pentru că îi venea greu
să vorbească după pledoaria aceea. Înaintea unei adunări de
Flexibili, un discurs de felul celui pe care tocmai îl ţinuse Rasmah
l-ar fi înflăcărat, umplându-l de încredere. Faptul că nu fusese
primit cu vreun efect vizibil de către persoanele care contau îi
alunga orice entuziasm.
Ajunse la podium şi privi în sus, spre mulţime, fără să-şi fixeze
ochii asupra unei feţe. Mariama avea să fie aici, pe undeva, dar el
se considera norocos că n-o zărise, că prezenţa ei certă rămânea o
abstracţie.
– Există o şansă, rosti Tchicaya, ca dincolo de graniţă să existe
viaţă înzestrată cu raţiune. Nu avem nicio dovadă în această
privinţă. Ne lipseşte profunzimea de înţelegere de care am avea
nevoie măcar pentru a începe să cuantificăm probabilităţile. Ştim
totuşi că procese complexe, care ar fi fost inimaginabile într-un vid
– sau în genul de plasmă fierbinte prezent în propriul nostru
univers, la şase sute de ani după naşterea sa – se derulează chiar
acum în partea îndepărtată. Indiferent dacă consideraţi sau nu că
vendekii sunt creaturi vii, ei relevă că structura fundamentală a
acestei regiuni nu seamănă deloc cu spaţiul pustiu. Niciunul
dintre noi nu a sosit aici înarmat cu această cunoaştere. Timp de
secole toţi ne-am imaginat „novo-vidul” ca globul de foc ce urmează
unei explozii teribile. Eu însumi am venit în Rindler cu speranţa că
am putea câştiga ceva din a învăţa cum să supravieţuim în
interiorul acelui glob de foc, însă n-am visat niciodată că partea
îndepărtată ar putea găzdui propria ei viaţă. Viaţa nu apare
timpuriu într-un univers de vid. Din aproape un milion de planete
care au fost explorate, doar patru au fost trecute în carantină
pentru că pe ele s-au găsit organisme monocelulare. Timp de
douăzeci de mii de ani noi ne-am agăţat de vaga speranţă că
Pământul nu va fi unicul leagăn al raţiunii şi nu cred că ar trebui
să abandonăm speranţa aceea. Acum însă stăm la graniţa nu
dintre un deşert cu oaze rare şi un lac de lavă topită, ci dintre
deşertul acela şi un ocean foarte straniu. Oceanul acesta poate fi el
însuşi un deşert. Poate fi turbulent, poate fi otrăvit… Tot ce ştim
cu certitudine este că nu seamănă cu universul pe care îl
170
cunoaştem. Acum însă am întrezărit ceva mişcându-se sub
suprafaţă. Mie mi s-a părut o baliză semnalizatoare, o declaraţie de
inteligenţă. Recunosc că această interpretare poate să fie complet
greşită. Dar dacă am fi zărit vreodată ceva măcar pe a zecea parte
atât de promiţător pe o planetă, nu am fi strigat de încântare şi ne-
am fi grăbit să investigăm? Miza de aici o reprezintă căminele şi
comunităţile a miliarde de oameni. O întârziere de un an va
însemna pierderea sigură a încă unei planete.
Tchicaya se chinuise mult timp asupra formulării optime a
acestui adevăr; în afară de nebuneasca solicitare de a sacrifica o
întreagă planetă, el trebuia să se strecoare cu băgare de seamă pe
lângă necunoaşterea progresului înregistrat de Conservatori în
producerea viermilor Planck.
– Totuşi planete au fost evacuate şi înainte, pentru a oferi
rarelor forme de viaţă pe care le-am descoperit şansa de a se
dezvolta neperturbate. Noi putem crea organisme mult mai
sofisticate in vitro, dar am recunoscut în cei mai simpli microbi
extratereştri atât o şansă de a înţelege mai bine ştiinţa originii
noastre, cât şi o îndepărtată înrudire cu ceea ce ar putea deveni
aceste creaturi. Sunt de acord să accept că vendekii sunt doar cu
puţin mai mult decât banale reacţii chimice la scară Planck, însă
până şi o posibilitate infimă de viaţă raţională în partea
îndepărtată, imediat dincolo de accesul nostru, trebuie să conteze
cel puţin la fel de mult ca posibilitatea ca microbii pe care i-am
lăsat în pace să prospere în ceva care să aibă bogăţia vieţii de pe
Pământ. Nu-i cer nimănui din această sală să abandoneze valorile
care l-au adus aici. Însă nimeni nu a venit cu ţelul, sau măcar cu
gândul, de a extermina altă civilizaţie. Dacă sunteţi de părere că în
partea-îndepărtată nu poate exista viaţă raţională, profitaţi de
ocazia de a dovedi că aveţi dreptate. Dacă aveţi cea mai mică
îndoială, profitaţi de ocazia de a colecta mai multe informaţii. Nu
vă cerem să aşteptaţi atingerea certitudinii. Partea îndepărtată este
mult prea întinsă; oricât de avansate ar deveni tehnicile noastre,
va exista mereu posibilitatea ca un fragment din ea să rămână
ascuns. Dar după şase secole în care graniţa a fost complet opacă
şi după câteva săptămâni în care am izbutit să vedem prin ea pe o
distanţă foarte scurtă, noi mai cerem un an de explorare. S-ar
putea să nu aflăm niciodată care este miza de aici, însă acum,
când avem prima şansă reală de a face ceva mai mult decât de a
ghici, nu cred că avem dreptul să închidem ochii şi să refuzăm să
privim mai îndeaproape. Mulţumesc!
171
Tchicaya se retrase de pe podium. Nu se simţise deloc timorat
cât timp vorbise, dar tăcerea descurajantă care urmă îi lichefie
măruntaiele. Poate că Conservatorii deciseseră pur şi simplu să-i
prezinte inamicului chipurile lor cele mai inexpresive, totuşi efectul
continua să fie de indiferenţă pe muchia ostilităţii. Îşi instrui
Exosinele să-i calmeze corpul; indiferent ce sentiment de
imperiozitate reuşise să transmită, dându-le frâu liber hormonilor
lui de stres, de acum efectul fie că avusese succes, fie că eşuase.
– Întrebări şi comentarii, rosti Tarek.
Birago se ridică şi se adresă fostei sale colege:
– Vendekii mi se par autentici şi mă îndoiesc că i-aţi fi putut
construi fără ca noi să ne fi dat seama. Sunt mult mai puţin
încrezător faţă de acest aşa-numit strat semnalizator. De unde
ştim că nu-i opera voastră?
– Nu sunt sigură ce te-aştepţi să răspund, spuse Rasmah.
Bănuiesc că ai putea să deplasezi Mâna Dreaptă dincolo de graniţă
şi să cauţi o muchie a stratului, iar apoi să vezi dacă totul este
centrat în jurul Mâini Stângi. Dacă însă crezi în mod serios că noi
am fi îndeajuns de talentaţi pentru a fi creat realmente stratul,
poate crezi şi că i-am fi putut camufla punctul de origine. Deschise
larg braţele: Uitaţi-vă mai de îndeaproape, colectaţi mai multe
dovezi. Este exact ce solicităm noi, iar dacă ai îndoieli, acesta-i
unicul tratament pentru ele.
Birago râse scurt, neimpresionat, totuşi luă loc.
Tchicaya venise pregătit pentru acuzaţii de falsificare a datelor,
însă nu-i trecuse niciodată prin minte ideea că ceva indiscutabil
prezent dincolo de graniţă putea fi considerat o contrafacere. Dacă
însă Conservatorii aveau într-adevăr spioni, atunci ar fi trebuit să
ştie cât de ridicolă era ipoteza respectivă. Pe de altă parte, spionii
ar fi împărtăşit informaţia respectivă doar acelora care nu puteau
fi influenţaţi de ea.
Sophus se ridică în picioare.
– Am studiat această întrebare şi nu cred că stratul ar fi putut
să fi fost construit de Mâna Stângă fără ca noi să fi observat, tot
aşa cum nu poate să fi fost construit nici de vendeki. Este autentic
şi trebuie să fie investigat. Am venit ca să păstrez civilizaţii, nu să
le distrug. Şansa ca noi să vedem aici o inteligenţă în acţiune este
foarte redusă, dar problema în sine este serioasă. Eu susţin ideea
unui moratoriu. Timpul respectiv nu trebuie să fie însă pierdut
pentru noi; nu trebuie să ne oprim din a gândi, nu trebuie să ne
oprim din a planifica. Un an în care am fi siliţi să ne examinăm cu
172
multă atenţie următorul pas – în combinaţie cu toate informaţiile
despre structura mai profundă a părţii îndepărtate care pot fi
câştigate ca parte a acestei investigaţii – ar putea să salveze mai
multe planete decât ar costa. Graniţa se extinde cu jumătate din
viteza luminii; succesul oricărei tentative de a o opri sau inversa va
fi extrem de sensibil pentru viteza de propagare a agentului pe
care-l vom lansa finalmente. Graba de a adopta prima soluţie pe
care credem c-am găsit-o, când am putea s-o rafinăm în ceva mult
mai eficient, ar fi o victorie fără răsunet. Dacă ne putem limpezi
conştiinţa de orice îndoială care mai dăinuie cu privire la
posibilitatea de a comite o atrocitate, dar în acelaşi timp vom
continua să ne şlefuim armele împotriva acestei ameninţări, vom
urma un curs onorabil între aroganţă şi timiditate – între a pustii
ceea ce se află înaintea noastră şi a tresări la orice mişcare din
umbre.
Sophus se aşeză. Tchicaya schimbă priviri cu Rasmah; nu
putuseră spera un aliat mai bun. Tchicaya era fericit, acum, că nu
prezentase el însuşi aceleaşi beneficii pentru cauza
Conservatorilor; ele sunaseră mult mai credibil din gura lui
Sophus, iar dacă le-ar fi auzit mai întâi din partea opoziţiei,
oamenii nu le-ar mai fi crezut.
Luă după aceea cuvântul o nou-sosită. Nu-i fusese niciodată
prezentată lui Tchicaya, dar semnătura ei o numea Murasaki.
– Poate că acolo există viaţă raţională, sau poate că nu, zise ea.
Ce diferenţă ar însemna pentru acţiunile noastre?
Responsabilitatea noastră poate să rezulte numai prin speranţa
reciprocităţii şi mulţi gânditori de seamă au susţinut că din partea
fiinţelor înzestrate cu raţiune care nu au nicio asemănare cu noi
nu se poate aştepta să se conformeze propriilor noastre coduri
morale. Chiar la nivelul sentimentelor primare, aceste creaturi se
vor fi ivit într-o lume pe care noi am găsi-o incomprehensibilă. Ce
empatie am putea avea pentru ele? Ce ţeluri am putea împărtăşi?
Tchicaya simţi un fior de oroare. Murasaki vorbea pe un ton de
uşoară derută, de parcă n-ar fi putut realmente pricepe cum era
posibil să ataşezi cea mai mică valoare unei vieţi extraterestre.
– Evoluţia acţionează prin competiţie, continuă ea. Dacă noi nu
ne recâştigăm teritoriul şi nu-l asigurăm, atunci de îndată ce
aceste creaturi din partea îndepărtată vor afla de existenţa noastră
cu siguranţă că vor descoperi o cale de a accelera extinderea
graniţei până la viteza luminii. Trebuie să utilizăm avantajul
surprizei, cât timp îl mai deţinem. Dacă acolo există viaţă, dacă
173
acolo există creaturi pentru care partea îndepărtată este un cămin
confortabil, unicul lucru care se schimbă este faptul că ar trebui
să ne dublăm eforturile, pentru a le distruge înainte ca ele să facă
la fel cu noi.
Când se aşeză, un murmur slab se ridică prin audienţă. Dacă
Conservatorii deciseseră să nu ofere niciun răspuns petiţionarilor,
propriii lor membri puteau totuşi reacţiona într-un fel. În tot
timpul petrecut la bordul lui Rindler, în toate călătoriile sale între
planete, Tchicaya nu auzise niciodată pe nimeni să exprime o
poziţie atât de respingătoare ca aceasta. Multe culturi fuseseră
convertite şi multe tratau opţiunile oponenţilor lor cu derâdere
făţişă, însă niciun susţinător al întrupării sau acorporalităţii,
niciun apărător al tradiţiilor planetare sau libertăţii de a călători
nu susţinuse vreodată că viaţa în alte moduri era un asemenea
travesti, încât putea fi anihilată fără scrupule.
Cuvintele acelea nu puteau fi lăsate neatacate. Poate că ideea
genocidului se redusese la ceva doar niţel mai mult decât o
suprarealistă figură de stil, dar în timpurile moderne nu mai
existase până atunci o situaţie în care efortul necesar pentru a
comite crime în masă nu ar fi fost vast disproporţionat pentru
chiar cea mai alienată noţiune de câştig. Dacă ceva ar mai fi putut
deştepta orori din Epoca Barbariei, şase sute de ani de dislocare şi
prilejul de eradicare a ceva realmente extraterestru ar fi putut fi
suficiente pentru a opune capăt erei de nouăsprezece mii de ani în
care nicio fiinţă înzestrată cu raţiune nu murise de mâna alteia.
Pe când Tchicaya se străduia să-şi conceapă răspunsul, Tarek
rosti:
– Dacă se poate, aş dori să răspund eu la asta.
Tchicaya se răsuci către el, surprins.
– Da, desigur.
Tarek merse la podium şi-şi aşeză mâinile pe pupitru. Ridică
ochii şi i se adresă direct lui Murasaki:
– Ai dreptate: dacă dincolo de graniţă există viaţă raţională,
probabil că nu-mi va împărtăşi ţelurile. Spre deosebire de oamenii
din această încăpere, care doresc toţi de la viaţă exact aceleaşi
lucruri ca mine şi care au aceleaşi gusturi în mâncare, artă,
muzică şi sex. Spre deosebire de oamenii de pe Schur, Cartan şi
Zapata – pentru care am venit aici cu speranţa de a-i proteja, după
ce mi-am pierdut propriul cămin – care neîndoios sărbătoresc toţi
aceleaşi festivaluri, se bucură de aceleaşi cântece şi istorii, şi se
adună în fiecare a patruzecea seară pentru a-i privi pe actori
174
jucând aceleaşi piese, în acelaşi limbaj, din acelaşi canon
necontestat ca şi oamenii pe care eu i-am lăsat în urmă. Dacă
dincolo de graniţă există viaţă raţională, bineînţeles că nu putem
avea empatie cu ea. Este improbabil ca acele creaturi să deţină
cuceritoare feţe neonatale de mamifere sau orice altceva ce am
putea considera în mod greşit ca fiind trăsături umane. Niciunul
dintre noi n-ar putea avea imaginaţia necesară pentru a depăşi
asemenea obstacole insurmontabile, nici inteligenţa de a aplica
abstracţii dificile de felul teoremei Inteligenţei Generale… deşi,
fiindcă toţi puştii de doisprezece ani de pe planeta mea natală
trebuiau s-o stăpânească, ea ar trebui să fie universal cunoscută
de partea aceasta a graniţei. Ai dreptate: noi ar trebui să renunţăm
la responsabilitatea de a emite orice judecăţi morale dificile şi de a
ne înclina în faţa dictatelor selecţiei naturale. Evoluţiei îi pasă atât
de mult de fericirea noastră, încât nimeni dintre cei care au
ascultat de un imbold înnăscut n-a suferit vreodată o clipă de
regret pentru aceasta. Istoria abundă în vesele studii de caz despre
oameni care şi-au urmat instinctele naturale cu fiecare ocazie –
violând pe oricine puteau, furând tot ce puteau, distrugând orice le
stătea în cale – şi verdictul este unanim: orice comportament care
a ajutat vreodată pe cineva să-şi disemineze genele este o reţetă de
satisfacţie pură, atât pentru practicant, cât şi pentru toţi cei din
jurul său.
Tarek strânse puternic pupitrul, dar continuă cu acelaşi glas
calm:
– Ai dreptate în mod indiscutabil şi superb: dacă dincolo de
graniţă există viaţă raţională, noi ar trebui să nimicim creaturile
acelea, pornind de la simpla posibilitate că ele ne-ar putea face
acelaşi lucru. Apoi putem învăţa să predicăm orice altceva am face,
fundamentându-ne pe aceleaşi ipoteze: pentru viaţă nu există alt
ţel decât o eternitate de insistenţă neîndurătoare şi extincţia
sistematică a tot ceea ce stă în calea acestui ţel – din exteriorul ori
din interiorul nostru.
Rămase pe loc câteva secunde. În amfiteatru se făcuse din nou
linişte. Tchicaya era simultan îmbărbătat şi ruşinat; nu şi-l
imaginase niciodată pe Tarek luând o asemenea poziţie, cu toate
că, privind retrospectiv, îşi putea da seama că acesta era un act de
constanţă, nu de trădare. Poate că Tarek îşi lăsase în urmă familia
şi prietenii ca să lupte pentru securitatea viitorului lor cămin, însă
prin simplul act al sosirii aici el fusese transformat dintr-un
membru al culturii acelea într-un avocat al unei cauze universale.
175
Poate că era un bigot, dar în cazul acesta era un idealist, nu un
ipocrit. Dacă dincolo de graniţă existau creaturi înzestrate cu
raţiune, oricât de străine faţă de el, aceleaşi principii li se aplicau
lor ca şi oricui altuia.
Tarek coborî de pe podium. Se ridică Santos, alt nou-sosit, şi
oferi o apărare pasională a poziţiei lui Murasaki într-un limbaj la
fel de terifiant. Când termină, vreo şase persoane se ridicară
simultan în picioare şi începură să strige, încercând să se acopere
reciproc.
Tarek izbuti să restabilească ordinea.
– Mai avem întrebări pentru Rasmah şi Tchicaya, sau este
momentul să trecem la propria noastră dezbatere?
Nu mai erau întrebări. Tarek se întoarse către ei.
– Acum va trebui să vă cer să plecaţi.
– Mult noroc, spuse Tchicaya.
Tarek îi surâse şovăielnic, parcă acceptând că ei doi ar fi putut
finalmente să se fi referit la acelaşi lucru prin cuvintele acelea.
– Nu ştiu cât va mai dura, zise el, dar vom continua până vom
ajunge la o decizie.
13
Mediatorul îl trezi pe Tchicaya. Tocmai primise un mesager de
la Branco şi-l aprecia ca fiind destul de urgent pentru a-l scula.
Lăsă mesagerul să ruleze. Nu voia să închidă ochii şi să rişte să
aţipească din nou în timp ce privea, aşa că-l imagină pe Branco
stând lângă pat în cabina întunecată.
– Ar fi bine să fie ceva important, spuse Tchicaya.
– Îmi pare foarte rău că te deranjez, şopti mesagerul. (Era mult
mai politicos decât Branco însuşi.) Este însă ceva ce te va interesa.
Spun asta doar câtorva oameni. Oameni în care am încredere.
– Sunt măgulit.
Mesagerul îi aruncă o privire care sugera că nu era imun la
ironie.
– Cineva a încercat să preia controlul navei. Nu ştiu cine. Sursa
fizică a atacului a fost o legătură de comunicaţii de rezervă pentru
instrumente externe, situată într-o zonă de stocare la care aveau
acces sute de oameni. N-a existat nicio şansă ca atacul să
reuşească. Cei care au încercat trebuie să fi fost teribil de naivi în
privinţa unora dintre tehnologiile cu care au de-a face.
179
Tchicaya simţi un fior de recunoaştere; oare Tarek nu-şi
închipuise că Yann putea să „corupă” reţeaua navei, rulând pur şi
simplu pe unul dintre Procsurile sale?
– Sugerează însă o combinaţie de neghiobie şi disperare care s-
ar putea să nu se oprească aici. De aceea îi anunţ pe câţiva
membri rezonabil de echilibraţi din ambele facţiuni: ar fi bine să
aflaţi cine sunt idioţii aceştia şi să-i împiedicaţi să continue. Faceţi
curăţenie în propriile voastre case, altfel s-ar putea să vă treziţi toţi
că ieşiţi prin ecluze.
Mesagerul făcu o plecăciune şi dispăru. Tchicaya clipi în beznă.
„Ieşirea prin ecluze” era o formulare bizară, totuşi el nu credea că
Branco minţise. Dacă ciorovăielile facţionale ajungeau în punctul
în care să afecteze însăşi nava, Tchicaya nu se îndoia că
constructorii lui Rindler aveau să-i evacueze pe scandalagii, într-
un fel sau altul.
O trezi pe Rasmah şi-i comunică vestea.
– Mie de ce nu mi-a spus Branco? se plânse ea. Adică în mine
nu se poate avea încredere?
– Nu o lua ca pe un afront personal. El a considerat probabil că
va conferi mesajului mai multă gravitate dacă va răzbate cu
picătura, decât dacă l-ar fi aflat toţi în mod direct.
Rasmah se aplecă spre el şi-l sărută.
– Glumeam, dar îţi mulţumesc pentru asigurări. Suspină: Of,
începe!
– Ce-i?
– Yann vrea să stea de vorbă cu noi. (Şovăi.) Şi Suljan… Şi
Umrao…
– Trebuie să ne întâlnim. Trebuie să organizăm o întrunire.
Tchicaya îşi luă perna şi şi-o trânti pe faţă: Nu-mi vine să cred că
am zis asta.
Rasmah râse şi-l bătu pe braţ.
– Trebuie într-adevăr să discutăm. Nu va trebui însă să cobori
din pat.
Îşi puse Mediatorul să aranjeze protocoalele, apoi îl invită pe
Tchicaya într-o Cameră Albastră virtuală. Punctul lui de vedere
pluti peste podea, către o masă unde erau aşezaţi Rasmah, Yann,
Suljan, Hayashi şi Umrao. Ştia că era vizibil pentru ceilalţi ca
pictogramă şi-şi putea modifica privirea şi gesticula după voie, dar
nu avea sentimentul realităţii întrupării în ’şaft; continua să se
simtă zăcând nemişcat pe pat.
– Ai vreo idee? îl întrebă Suljan.
180
– Cine ar putea fi atât de neghiob încât să încerce aşa ceva? M-
am gândit la Tarek, dar nu se potrivesc lucrurile. Decât dacă nu
este implicat într-o mistificare complexă.
Hayashi clătină din cap.
– Nu-i Tarek. Am auzit că Conservatorii au fost aproape egali la
votare, însă el a fost clar de partea moratoriului.
– Vrei să zici că a fost un vot strâns?
– Mai strâns decât mă aşteptasem, replică ea. Patruzeci la sută
împotrivă. În majoritate, nou-veniţi.
– Patruzeci la sută…
Tchicaya sperase cu fervoare că Murasaki şi Santos erau
extremişti rari. Şi era încă posibil să fie aşa; nu trebuia să fii de
partea genocidului ca să votezi împotriva moratoriului, ci doar
sceptic că distrugerea părţii îndepărtate ar putea determina aşa
ceva. Poate că unul dintre nou-veniţi găsise atât de uimitoare fizica
nefamiliară, încât decisese că pur şi simplu nu se putea încrede în
dovada pentru stratul semnalizator, nici chiar dacă i-ar fi
confirmat-o propriii experţi.
– N-ar trebui să eliminăm nici creierele înfierbântate din propria
noastră tabără, spuse Yann. Simplul fapt că am obţinut moratoriul
nu garantează că vom căpăta toate celelalte lucruri pe care le
doresc oamenii.
Suljan suspină.
– Este foarte imparţial din partea ta, totuşi ţinând seama de
moment, nu mi se pare probabil.
– Ar fi putut să fie o înscenare, sugeră Umrao. Cineva care a
sperat că intruziunea sa va fi detectată şi ne va evacua pe toţi din
Rindler – ceea ce ar întârzia cu câteva secole posibilitatea
Conservatorilor de a-şi dezlănţui viermii Planck.
– Cu preţul ultimei fărâme de bunăvoinţă şi cooperare între
facţiuni, zise Rasmah. Cu preţul a tot ce am fi putut învăţa în anul
moratoriului.
– Neutrii ar fi continuat să deruleze cercetările, replică Umrao.
– Evacuarea din navă, zise Tchicaya, nu este bună pentru
niciuna dintre părţi. Trebuie să fi fost cineva care credea realmente
că poate să aibă succes.
– Să aibă succes… În ce direcţie? întrebă Hayashi. Dorea
controlul navei… În ce scop?
Bhandari apăru brusc, în picioare lângă masă.
– Detest să vă întrerup, dar dacă vreunul dintre cei de aici este
interesat de realitate…
181
Ridică o imagine înrămată care arăta una dintre spiţele lui
Rindler. Şase oameni erau conectaţi de cablul de lângă vârful unui
modul şi suiau încet spre butuc. Pe spinările a doi dintre ei se
vedeau obiecte masive, paralelipipedice, care păreau construite din
aceleaşi componente ca pachetele de instrumente pentru
experimentele la graniţă. Tchicaya nu recunoscu siluetele în
costume argintii, însă îi ceru navei să stabilească o concordanţă
între geometria lor facială şi lista ocupanţilor. Cei şase erau
Murasaki, Santos şi patru nou-sosiţi; toţi veniseră mai mult sau
mai puţin împreună de pe Pfaff.
Rasmah dispăru din ’şaft şi Tchicaya o simţi scuturându-l de
umeri.
– Scoală-te!
El se conformă, dezorientat pentru moment.
– Ce-i? întrebă. Ce crezi că fac ei?
– Nu ştiu, dar trebuie să fim pregătiţi pentru ce-i mai rău.
Rasmah îşi înhăţă atomizorul de costum şi-l pulveriză rapid peste
Tchicaya. Acum, acoperă-mă şi pe mine. Repede!
Tchicaya făcu aşa cum i se ceruse.
– Ce este mai rău? La ce te aştepţi?
– Se-ndreaptă către motoare, nu? Te poţi gândi la o explicaţie
benignă pentru asta? Vreau să te duci direct la navetă.
– De ce? Sper că nu devii protectoare faţă de mine, nu? Mi-am
făcut copia de rezervă astă-noapte. Chiar dacă murim aici, nu te
voi uita.
Rasmah zâmbi şi clătină din cap.
– Îmi pare rău că voi fi lipsită de romantism, dar mă gândesc
dincolo de noi doi. Dacă indivizii aceia reuşesc să distrugă Rindler,
trebuie să existe cineva care să protejeze partea îndepărtată. Nicio
altă persoană în care să mă-ncred nu se află mai aproape de
navetă.
Tchicaya începu să-şi strângă hainele.
– Atunci, vino cu mine.
– Nu. Până nu ştim ce se-ntâmplă, este mai bine să ne
separăm. Este posibil ca ei să fi sabotat naveta, poate să fie deja o
cauză pierdută. Este mai bine ca numai unul dintre noi să meargă
acolo, în timp ce restul încearcă să-i oprească.
El simţi un val de indignare, însă argumentul lui Rasmah era
raţional şi nu-l manipula de dragul de a o face. Trebuiau să
acţioneze rapid şi era inutil să se certe despre cine şi ce să facă.
Îi ceru navei o vedere în timp real a navetei. Continua să fie
182
andocată în locul obişnuit şi părea intactă, deşi asta nu anula nici
pe departe posibilitatea sabotajului.
– Te duci după ei? o întrebă pe Rasmah.
– Dacă constructorii au destulă încredere să mă lase să ies.
– Cei şase cum au ieşit? Presupunând că nu au fost evacuaţi de
Branco…
Rasmah termină să se îmbrace.
– Ei sunt pe cablul care susţine modulul cu atelierul pentru
instrumente. Probabil c-au pretins că lucrează la cine ştie ce
senzor care trebuie să opereze în vid.
Privi în jurul cabinei cu un aer de finalitate, ca şi cum şi-ar fi
pus în ordine amintirile despre locul acela.
Tchicaya tânjea s-o strângă în braţe, totuşi nu dorea să
îngreuneze despărţirea lor. Când ieşiră pe coridor, el spuse:
– Dacă totul merge prost, unde ne vom întâlni?
– Cea mai apropiată copie de rezervă a mea este pe Pfaff. Dacă-
ncetează să primească semnale de aici, ea este cea care se va trezi.
– Şi a mea la fel.
– Atunci acolo ne vom întâlni. Îi surâse. Să vedem totuşi dacă
nu putem reuşi o reuniune mai rapidă.
Ajunseseră la scară.
– Fii prudentă, spuse Tchicaya.
– Dintre toate lucrurile pentru care-am venit aici, ăsta nu s-a
numărat niciodată pe listă.
Îi luă faţa în palme şi-i atinse fruntea de a ei. Tchicaya îi
ascultă răsuflarea. Era surescitată şi temătoare şi nu urmase
propriul ei sfat cu privire la adrenalină. Nu dorea să fie calmă
pentru ceea ce urma.
Apoi Rasmah îi dădu drumul, se întoarse şi se repezi în sus pe
scară fără alt cuvânt.
14
După ce îl părăsi primul val, paralizant, de disperare, Tchicaya
încercă s-o contacteze pe Mariama. Fără succes, dar se el se
pregătise pentru această lovitură ulterioară. Nu ştia în ce direcţie
fusese catapultat modulul, însă cu fiecare minut care trecea, atât
el, cât şi modulul se distanţau cu încă şase kilometri de locul unde
fusese Rindler şi era posibil să fie deja prea îndepărtaţi unul de
celălalt pentru contactul direct între Mediatori. Modulul ar fi avut
propriile sale transceivere pe rază mai lungă, dar era posibil ca
acestea să fi fost afectate de radiaţiile din globul de foc în care se
transformase Rindler.
Trebuia să aibă răbdare. Dacă Mariama supravieţuise, ea avea
să găsească o cale de a-l contacta.
Cu întârziere, se gândi să încerce Mâna Stângă şi primi
răspuns. Votarea despre care vorbise Yann se desfăşurase la timp:
Mâna Stângă nu numai că-i recunoscu semnalul, ci era de acord
să primească instrucţiuni din partea lui.
Îi ceru Mediatorului să-i construiască o copie virtuală a
familiarei console din Camera Albastră şi se instală în faţa ei.
Contopi kitul lui Yann cu interfaţa şi apelă primul meniu simplu
de opţiuni. Pentru câteva secunde fu prea temător ca să facă orice
altceva decât să privească ecranul. După aceea trasă o sondă care
să intre în partea îndepărtată şi să se întoarcă pe cât de repede era
posibil.
După câteva minute ecoul reveni. Cel puţin stratul de suprafaţă
al părţii îndepărtate era neschimbat şi populat cu exact acelaşi mix
de vendeki pe care-l văzuse la primul experiment.
Încercă o sondare mai profundă. Rezultatul fu acelaşi: nimic nu
se schimbase.
194
Tchicaya părăsi ’şaftul. Privi plin de speranţe orizontul şi cernu
posibilităţile. Rebelii optaseră să nu traseze viermii Planck înainte
de a-şi lansa atacul asupra navei. Poate că se temuseră că vor
întâlni mai multă rezistenţă hotărâtă din partea oponenţilor lor,
dacă anihilarea părţii îndepărtate se derula deja sub ochii
acestora. Un asalt prematur asupra graniţei ar fi slăbit de
asemenea poziţia Conservatorilor rămaşi, dacă revolta ar fi fost
înăbuşită. Oricum, faptul că rebelii simţiseră nevoia de a distruge
Rindler implica lipsa lor de convingere că procesul va fi de neoprit
odată ce începuse.
Dacă rebelii nu aranjaseră ca pierderea navei să declanşeze
imediat evenimentele, trebuia să existe un soi de releu de timp cu
numărătoare inversă. Dacă Mariama eliberase naveta, era posibil
ca ea să se fi îndreptat direct spre Mâna Dreaptă, ca s-o elimine
complet din ecuaţie. Dacă Birago o „corupsese” cu succes, Mâna
Dreaptă nu avea să accepte ordine din partea ei şi era cu
certitudine mai capabilă să aibă grijă de sine decât fusese
Trasatorul, ferindu-se de mutaţii mult mai mari din graniţă.
Tchicaya se îndoia însă că ar fi fost echipată să se apere împotriva
unui atacator determinat. Naveta avea motoare mai puternice;
dacă totul se rezuma la forţă brută, probabil că ar fi putut să
împingă realmente Mâna Dreaptă în graniţă.
Dacă Mariama ajungea acolo la timp…
Şi dacă dorea s-o facă…
201
– Am făcut o greşeală pe-undeva, spuse el.
Şterse a doua scară şi repetă construcţia. Nici de data aceasta a
doua copie a săgeţii de la capătul căii nu se potrivi cu prima.
– Nu-nţeleg, se plânse Tchicaya. Ce greşesc?
– Nu greşeşti nimic, îl linişti tata. Ar fi trebuit să te fi aşteptat la
asta. Întotdeauna există un mod prin care să porţi săgeata înainte,
însă el depinde de calea pe care o urmezi.
Tchicaya nu răspunse. Crezuse că i se arătase drumul spre
siguranţă, spre continuitate. Acum se dizolva în contradicţii în faţa
ochilor săi.
– Nu vei înceta niciodată să te schimbi, spuse tata, dar asta nu
înseamnă că trebuie să pluteşti în bătaia vântului. În fiecare zi poţi
să examinezi persoana care ai fost şi lucrurile noi la care ai asistat
şi să iei propria ta decizie, onestă, despre cine ar trebui să devii.
Indiferent ce s-ar întâmpla, întotdeauna poţi să fii corect faţă de
tine însuţi. Nu te aştepta totuşi să sfârşeşti prin a avea aceeaşi
busolă interioară ca toţi ceilalţi. Decât doar dacă ei au pornit
alături de tine şi au suit împreună cu tine toate treptele scării.
Tchicaya făcu să dispară globul.
– Este târziu, spuse el. Mă culc.
– Bine. Tata se ridică, gata să plece, apoi se aplecă şi-l strânse
de umăr: N-ai de ce să te temi. Dacă rămâi aici cu familia şi cu
prietenii tăi, nu vei fi niciodată un străin. Atâta timp cât suim
umăr la umăr, toţi ne vom schimba împreună.
202
– Asta depinde de ce-nţelegi prin mine. Procsul meu e-n regulă.
Părţi din Mediatorul meu au ars; mi-a mai rămas doar o legătură
infraroşu pe rază scurtă. Corpul meu n-arată deloc frumos, dar se
reface.
Semnalul ajungea la el prin intermediul Mâinii Stângi; Mariama
eliberase naveta şi mersese acolo în persoană. Transceiverele pe
rază lungă din modul şi din navetă suferiseră probabil avarii
ireparabile cauzate de radiaţii, ceea ce spunea destule despre
probabila stare a corpului ei.
– Ce-i cu ceilalţi?
– Wael şi Alejandro au fost expuşi în mod similar. Ei m-au
ajutat să eliberăm naveta, dar n-au fost interesaţi să mai rămână,
lipsiţi de pictograme de mod şi într-o companie atât de
sărăcăcioasă. Corpul lui Birago pare să fie într-o stare mai bună
decât al meu, însă constructorii i-au oprit Procsul, aşa că este ca şi
cum n-ar fi. Când am plecat, toţi ceilalţi rebeli erau în stare
jalnică; unele dintre corpurile lor reveniseră la starea de amorf
nediferenţiat, totuşi m-ar surprinde dacă minţile lor ar fi
supravieţuit procesului de reparare chiar şi în cele care mai erau
intacte şi respirau.
Avea probabil dreptate; corpurile s-ar fi folosit cu generozitate
de apoptoză pentru a ucide celulele lezate de radiaţii şi nu
avuseseră niciun motiv pentru care să fi tratat în alt mod
ţesuturile neurale.
– M-am dus întâi la Mâna Dreaptă, spuse Mariama, însă
trasase deja viermii Planck. Mâna Dreaptă nu pornise în urmărirea
graniţei, dar i-am dat un impuls în direcţia opusă, prea rapid ca
să-l poată inversa. Dacă-i găsim vreo utilizare, m-aş putea duce şi
s-o remorchez înapoi, însă sper că Mâna Stângă va fi suficientă.
– Va trebui să fie.
Nimic din ce ar fi făcut ei Mâinii Drepte n-ar fi transformat-o
într-o maşinărie demnă de încredere.
– În timp ce ne tăia legătura, Branco mi-a spus despre kitul pe
care ţi l-a dat Yann, dar n-am avut timp să-mi fac şi eu o copie.
Cel mai simplu ar fi dacă mi l-ai trimite acum, înainte să pornesc
în urmărirea graniţei.
– Poftim? Tchicaya privi stelele deplasate spre roşu de deasupra
orizontului, verificând imaginea în căutarea oricărui semn că el ar
fi pierdut contactul cu realitatea şi ar fi halucinat această
întâlnire. De ce ar fi cel mai simplu? Nu vii să mă recuperezi?
– Ar însemna o teribilă irosire de combustibil. Nu trebuie să fii
203
fizic aici.
Tchicaya tăcu o clipă. Avea dreptate în privinţa combustibilului,
totuşi nu putea să-i accepte propunerea.
– Nu-i adevărat, îi spuse. Dacă rămân aici, până la urmă voi
pierde contactul radio. Pur şi simplu din cauza distanţei,
finalmente, dar dacă graniţa a căpătat o formă complicată, s-ar
putea să-mi pierd linia de vizare mult mai devreme.
– Atunci dă-mi cheia Mâinii Stângi. Cu ea şi cu kitul pot face
totul. Mariama suspină. Nu mai fi atât de afectat! Nu-mi place
ideea de a te abandona să pluteşti în spaţiu, dar miza este mult
mai importantă. Timpul şi combustibilul pe care le cheltuiesc
pentru a te recupera ar putea fi vitale pentru partea îndepărtată.
Tchicaya simţi un fior de ispită. S-ar fi putut spăla pe mâini de
toate şi să se trezească alături de Rasmah pe Pfaff. Mariama avea
perfectă dreptate; timpul nu era de partea lor şi, cu excepţia
aptitudinilor secundare pe care i le putea preda cu uşurinţă,
prezenţa lui era superfluă.
Dorea să aibă încredere în ea. Nu-şi câştigase oare încrederea
aceea? Discuţiile lor contradictorii nu încetaseră, totuşi ea fusese
întotdeauna onestă cu el. Ar fi fost meschin şi răutăcios să
continue s-o privească bănuitor.
Problema era că el nu se încredea în propriile sale motive. A
gândi numai lucruri bune despre ea ar fi fost pretextul perfect
pentru a se absolvi pe sine de orice responsabilităţi.
– Nu-ţi transmit nimic, anunţă el. Dacă-ţi pasă atât de mult de
partea-îndepărtată, ar fi bine să vii şi să mă recuperezi.
Mariama rămase aşezată în partea din faţă a navetei, când
Tchicaya ieşi din ecluză. El încuviinţă din cap şi încercă să
zâmbească. Exosinele ei ar fi împiedicat-o să facă orice acţiune
care să fi interferat cu vindecarea corpului ei, prin mijloace atât
mai blânde, cât şi mai precise decât o pătură de agonie; era absurd
să extrapoleze de la durerea neatenuată a arsurilor minore la care
fusese de acord să se expună în copilărie. Cu toate acestea vederea
pielii ei care supura şi era acoperită de vezicule îi strânse
măruntaiele într-un ghem.
– Nu-i atât de rău să faci autostopul în spaţiu, rosti el. Pe sol,
am aşteptat mai mult ca să mă ia cineva.
Mariama îi răspunse prin legătura infraroşu:
– Încercă să-ţi dezveleşti corpul cât mai mult. Asta face-
ntotdeauna minuni.
Pe drumul lor de întoarcere la Mâna Stângă, Tchicaya primi cea
204
dintâi veste bună de când auzise votarea moratoriului. Orizontul
îşi oprise retragerea. Mâna Stângă nu mai vedea stele noi
furişându-se în cadru.
Asta în sine nu rezolva adâncimea regiunii pierdute peste tot,
dar geometria particulară era sugestivă. Noul orizont se afla exact
acolo unde ar fi fost dacă viermii Planck ar fi eşuat să pătrundă în
stratul semnalizator, acolo unde populaţia de vendeki se modifica
brusc, la o sută de kilometri în partea-îndepărtată.
Pe măsură ce se apropiară de Mâna Stângă, veştile deveniră
chiar mai bune. Licuricii începuseră finalmente să dispară şi
momentele morţilor lor confirmau scenariul cel mai favorabil:
graniţa se retrăsese până la stratul semnalizator, însă nu mai
departe.
Tchicaya era extaziat, dar Mariama spuse:
– Nu presupune că ăsta este noul statu-quo. Spre sfârşit, Birago
nu-mi spunea chiar totul, însă dacă ceea ce-a făcut aici are vreo
asemănare cu ceea ce făceam eu cu Tarek, atunci viermii Planck
n-ar fi cedat la primul obstacol.
– Şi ce înseamnă asta?
– Vor suferi mutaţii. Vor experimenta. Vor continua să
autovarieze, până vor găsi un mod de străpungere.
– Voi ştiaţi cum să faceţi asta? Aţi pus la punct toate detaliile?
– Nu, recunoscu ea, dar de-ndată ce ne-aţi arătat vendekii, ei s-
au dovedit o sursă imensă de inspiraţie. Eu şi Tarek nu ne-am
ocupat de asta, totuşi nu cred ca Birago să fi ratat ocazia.
Andocară la Mâna Stângă şi duseră staţia până în punctul
unde dispăreau licuricii.
Recâştigarea alinierii cu graniţa dură aproape o oră, pe măsură
ce un ciclu de ajustări tot mai delicate aduse stilusul în raza de
acţiune. După aceea Tchicaya trasă o serie de sonde care să se
împrăştie în lateral, însă în acelaşi timp să înainteze direct,
sporindu-le şansele de a câştiga o imagine comprehensivă a
viermilor Planck. Deloc surprinzător, acum când stratul
semnalizator era infectat cu viermi Planck şi expus vidului, el nu
mai vibra, nu mai expedia numere prime. Tchicaya tânjea să
descopere mecanismul care-l acţionase, dar trebuia să rămână
focalizat; încercarea de a diseca distrusul echipament SETI al celor
din partea-îndepărtată – dacă asta fusese – trebuia să ocupe locul
al doilea după rezolvarea flagelului pe care baliza aceea
semnalizatoare nu izbutise s-o împiedice singură.
După ce lansă ultima sondă, se întoarse către Mariama:
205
– Dacă mi-ai da toate detaliile cu privire la ce ai lucrat cu Tarek,
nu ar mai fi nevoie să stai aici.
Ea şuieră dezgustat, primul sunet real pe care o auzise
emiţându-l.
– Ce-i asta – o ripostă copilărească fiindcă n-am vrut să irosesc
combustibil ca să te răsfăţ pe tine?
– Nu. Eu însă am venit în Rindler ca să protejez partea
îndepărtată. Nu există niciun motiv pentru care să doreşti să
continui să te târăşti în genunchi pe sticlă pisată de dragul
obiectivelor altcuiva.
Mariama îi examină chipul.
– N-ai realmente încredere în mine, aşa-i?
– Ca să faci… ce anume? Să-ţi trădezi propriile idealuri? Tu ai
dorit dintotdeauna să o distrugi.
– Nu mă gândisem niciodată că va implica genocid.
– Încă nu suntem siguri că aşa va fi.
Ea oftă, fizic.
– Te temi aşadar că dacă descoperim o explicaţie naturală
pentru stratul semnalizator, prezenţa mea ar deveni brusc
stânjenitoare?
– Şi nu ar fi aşa?
– Eu am votat pentru moratoriu, spuse ea. Am votat să nu
facem nimic altceva decât să căutăm semne de viaţă, timp de un
an întreg. Indiferent ce s-ar întâmpla, voi respecta angajamentul
acela.
Tchicaya simţi o undă de ruşine, totuşi nu bătu în retragere.
– Hotărăşte-te, spuse el. Te afli aici ca să protejezi partea
îndepărtată? Sau ca să relansezi viermii Planck peste un an, dacă
partea îndepărtată se dovedeşte a fi sterilă?
Mariama clătină din cap.
– De ce trebuie s-aleg? Dacă acolo există creaturi înzestrate cu
raţiune, atunci ele merită protecţia noastră. Dacă nu există nimic
altceva decât un ocean exotic, plin cu diverse tipuri de alge la
scară Planck, atunci cu cât va fi trimis mai repede înapoi în
siguranţa vidului, cu atât va fi mai bine. Este chiar aşa greu de
priceput diferenţa asta? Ce-am făcut eu vreodată pentru a fi
asociată cu rebelii în mintea ta? Când am afişat ultima dată o
moralitate de tipul secolului al XIX-lea?
– Al XXIII-lea.
– Asta arată exact cât de puţină istorie cunoşti. Cei mai mulţi
oameni care au părăsit Pământul în era aceea au făcut-o tocmai
206
pentru că erau defazaţi de tradiţiile stabilite ale contemporanilor
lor. În cazul acesta, eu aş spune că erau cu vreo patru secole în
urma vremurilor.
Tchicaya îşi feri privirea. Oare Mariama nu protesta prea mult?
Era însă la fel de îndreptăţită ca şi el să dispreţuiască opiniile
anacronauţilor. A fi înţelept post factum cu privire la complexitatea
părţii îndepărtate şi a genocidului inconştient pe care l-ar fi putut
comite Conservatorii era ca şi cum i-ai fi învinovăţit pe mimozani
pentru că nu anticipaseră eşecul regulilor Sarumpaet.
Sondele începură să revină. Viermii Planck pe care-i dezvăluiau
erau structuri descurajant de complexe, cel puţin la fel de
complicate ca vendekii înşişi. Iar Mariama avusese dreptate:
începuseră să sufere mutaţii, să încerce variaţii. Software-ul
numărase mii de tulpini.
Erau într-adevăr capabili de adaptare, totuşi erau prea simpli
ca s-o reuşească altfel decât învăţând din greşeli. Designerul lor îi
lăsase să-şi poarte singuri de grijă şi asta îi făcea la fel de
vulnerabili ca orice patogen banal.
Tchicaya se adresă kitului, îngăduindu-i Mariamei să asculte:
– Găseşte un graf pe care-l putem trasa şi care să distrugă
viruşii – fără să înainteze mai adânc şi să vatăme vendekii nativi.
Când rosti cuvintele, i se păru o solicitare ameţitor de
optimistă, dar viermii Planck înşişi fuseseră iniţiaţi dintr-un singur
punct, aşa că nu exista niciun motiv pentru care antidotul să nu
poată fi introdus în acelaşi mod.
Urmă o întârziere perceptibilă, cât kitul examină problema.
– Nu cred că este posibil, îl anunţă. Viermii Planck exploatează
vidul obişnuit din urma lor; au stabilit corelaţii peste graniţă care
au cauzat decoerenţa vendekilor. Nu pot descoperi o metodă de
atacare a viermilor Planck, care să nu distrugă în acelaşi timp
întreaga populaţie de vendeki în care sunt imersaţi.
– Şi dacă populaţia de vendeki se modifică, mai în profunzime?
întrebă Mariama.
– Atunci orice devine posibil, însă până nu cunosc detalii nu
există nicio garanţie.
Tchicaya trasă sonde care să examineze mai profund.
A doua transformare afectă graniţa la fel de rapid ca prima. Prin
ferestrele navetei, ei văzură cum câmpul neted şi sur se
preschimbă într-un şablon complex, striat cu zeci de nuanţe
strălucitoare. Ritmul inimii lui Tchicaya se iuţi; era de parcă ar fi
privit o băltoacă de acid rozând în jos prin roca lipsită de trăsături
207
caracteristice, expunând mii de sedimente delicat stratificate.
– Graniţa trebuie să fi redevenit nemişcată, spuse Mariama,
altfel am vedea şablonul modificându-se. Prin urmare viermii
Planck s-au lovit de alte obstacole. I-am fi putut extirpa, dacă am fi
distrus mai întâi acest strat în întregime.
– Cu tot ce ar fi conţinut el, contraatacă Tchicaya. Nu ştim ce s-
ar fi putut găsi acolo.
– Indiferent ce-ar fi fost, replică Mariama, acum a dispărut.
Tchicaya nu spuse nimic, dar ea avea dreptate. Dacă el ar fi
acţionat mai rapid, poate că ar fi reuşit să cauterizeze rana. Dacă
avea să refuze să ia decizii din cauza informaţiilor incomplete,
putea la fel de bine să renunţe să mai intervină şi să-i lase pe cei
din partea îndepărtată să se protejeze singuri.
Mâna Stângă lansase imediat alţi licurici, însă el nu intenţiona
să-i mai aştepte. Îi spuse navetei să-i urmeze în jos, păstrând doar
atâta distanţă cât să fie sigură că putea decelera la timp.
Noua graniţă se afla la şaizeci de kilometri mai jos, dar
altitudinea ei nu mai era constantă; naveta se opri în mijlocul unei
văi sinuoase. În jurul lor, lumina graniţei dezvăluia că striaţiile pe
care le văzuseră din depărtare erau pur şi simplu un nivel al
structurii: benzile erau traversate de reţele de linii fine, întunecate,
suprapuse peste unde mişcătoare de luminozitate sporită. Iar
aceasta nu era decât vederea cu ochiul liber a unui peisaj ruinat,
expus vidului şi roind de jefuitori străini. Tchicaya nici măcar nu-
şi putea imagina ce conţineau adâncurile virgine la o scară
xennometrică, însă între aceste structuri macroscopice şi vendekii
înşişi, posibilităţile pentru forme complexe de viaţă erau mai mari
ca oricând.
În timp ce aşteptau să se realinieze stilusul, Mariama spuse:
– Pot să-ntreb kitul ceva?
Tchicaya încuviinţă precaut.
– Cât de complex este algoritmul pe care-l poţi injecta în partea
îndepărtată? rosti ea.
Kitul răspunse:
– La ce scară temporală? Dacă îmi acorzi timp suficient, nu
există limite.
– Cât timp ar dura să te injectezi tu însuţi?
– Trasând toate datele direct cu Mâna Stângă? Aproximativ o
sută de mii de ani.
Mariama râse în infraroşu.
– Există şi alte moduri s-o faci? Care-i metoda cea mai eficientă
208
care ar putea fi aplicabilă cu hardware-ul de care dispunem?
Kitul tăcu, desfăşurând o căutare exhaustivă.
– Ce au fost întrebările acestea? întrebă Tchicaya.
– Aici sus noi suntem orbi, zise ea. Timpul şi eforturile noastre
se cheltuiesc în deplasarea informaţiilor înainte şi înapoi peste
graniţă. Yann şi ceilalţi ţi-au pus la dispoziţie multe date
valoroase, dar ele trebuie aplicate în partea îndepărtată.
Kitul anunţă:
– Aş putea trasa o serie de grafuri care să dea naştere în partea
îndepărtată unei structuri care mi-ar permite să expediez date prin
graniţă sub formă de lumină modulată. Asta ar dura şaptesprezece
minute. Lăţimea totală de bandă ar fi atunci de aproximativ un
zettaoctet pe secundă. M-aş putea expedia pe mine prin graniţă
într-o milisecundă.
– Într-o formă care ar putea după aceea să călătorească mai
adânc, îndepărtându-se de graniţă?
– Posibil. Aş putea înfăşură procesorul cuantic fundamental
într-un înveliş de vendeki mobili. Este posibil să nu poată
supravieţui în toate mediile pe care le va întâlni, totuşi va lansa
sonde care să-i exploreze împrejurimile şi în timpul mişcării ar
putea ajusta populaţiile de vendeki din învelişul protector.
– Şi comunicaţiile cu partea apropiată? întrebă Mariama.
– Aş putea încerca să menţin un cablu de date protejat până la
graniţă, însă posibilităţile în privinţa asta par mult mai sărace.
Viermii Planck vor ataca interfaţa graniţei şi orice altceva care nu
se deplasează mai rapid ca ei.
– Bine. Odată ce ai intra acolo, ai putea să operezi autonom?
– Bineînţeles.
– Vrei să-l lansezi prin graniţă şi să-i spui să improvizeze de
acolo? întrebă Tchicaya.
– De ce nu? Cu ce s-ar confrunta? Este mult mai inteligent
decât viermii Planck. Ar şti exact ce anume face.
– La un nivel, comentă Tchicaya şi întrebă kitul: Cum ai
proceda pentru recunoaşterea vieţii înzestrate cu raţiune?
– Nu ştiu, recunoscu kitul. Nu am informaţii despre conceptul
acesta, dincolo de schiţa epistemologică rudimentară care este
stocată în interfaţa conversaţională căreia i te adresezi acum.
– Am vorbit cu cuve care aveau mai mult discernământ, observă
Tchicaya. Nu te putem lansa ca agent liber în partea-îndepărtată.
Mariama închise ochii. Fluid limpede supura din fisurile ce-i
străbăteau scalpul şi i se prelingea pe faţă.
209
– Exosinele meu, rosti ea, mă anunţă că acest corp îşi încetează
activitatea. Crezuse că se putea autorepara, dar sunt prea multe
leziuni. Mă tem că vei rămâne cu un cadavru.
Tchicaya se întinse şi o prinse de mână cu blândeţe.
– Îmi pare rău.
– Nu-i nimic zise ea. N-am mai fost acorporală până acum, dar
nici nu sunt o fanatică. Câteva zile în afara cărnii n-o să mă
omoare. Zâmbi şi pielea feţei se spintecă. Dacă trăieşti destul de
mult, ajungi să faci compromisuri cu orice.
Pe când Tchicaya privea, ea îşi părăsi corpul. Respiraţia i se
opri şi Mariama se nărui într-o parte. Sub degetele lui, carnea
mâinii ei deveni rigidă; celulele individuale renunţaseră să mai
încerce să menţină integritatea ţesuturilor pe care le alcătuiau şi
începuseră să se închisteze, protejându-se cât puteau mai bine în
eventualitatea în care ar mai fi fost utile pentru reciclare.
Tchicaya simţi lacrimile curgându-i pe obraji.
– La naiba…
Mariama nu-l mai putea auzi; legătura infraroşu cu Mediatorul
ei funcţionase prin intermediul celulelor nervoase şi ale epidermei,
iar aceea era unica rută funcţionabilă în Procsul ei. Acum era
surdă, oarbă şi fără minte, până o extrăgea.
Tchicaya se îndreptă către trusa de unelte a navetei şi alese
ceva lung şi ascuţit. Apoi se prinse cu centuri în scaunul de lângă
Mariama, pentru a nu fi îndepărtat de reacţiunea forţei pe care o
aplica.
Ştia că ea era mai presus de durere, totuşi nu se putu opri din
plâns când îi tăie în carne. El nu era un acorporal. Nu găsise
niciodată o cale de a o iubi care să fi abandonat complet ideea că
trupul Mariamei era cel care trebuia iubit şi protejat.
Scoase cele trei dispozitive: trei sfere mici, negre, conectate
laolaltă prin cabluri optice. Atât Mediatorul, cât şi Exosinele aveau
un puf de firişoare gri, fine, care se conectaseră la sistemul nervos
al corpului.
Tchicaya îşi consultă propriul Mediator; comparativ cu
biblioteca din Rindler nu era o resursă prea strălucită, însă ştia
totul despre propriul său design. Dacă avea o versiune fără corp al
aceluiaşi hardware, cu transceiverul radio ars, cum putea restabili
contactul?
Mediatorul lui descrise hardware-ul specializat care putea
rezolva problema. În navetă nu exista nimic măcar pe departe
similar.
210
Tchicaya examină componentele însângerate pe care le ţinea în
palmă. Cândva îi ceruse Mariamei să-l părăsească, pentru ca să
poată termina singur sarcina aceasta. Acum se părea că
rugămintea îi fusese îndeplinită.
– Nu există nicio altă modalitate de a stabili contactul? îşi
întrebă Mediatorul.
– Nu, dacă dispozitivul rămâne separat de corp.
Nu-i putea creşte Mariamei un corp nou pornind de la zero; nu
dispunea de timpul necesar. Iar celulele celui vechi făcuseră deja
tot ce le stătuse în putinţă; nu aveau să fie convinse să mai
funcţioneze.
– Dar dacă ar fi în carnea altcuiva? întrebă Tchicaya. În acelaşi
corp cu alt Mediator?
– Unde anume, mai precis?
– Unde ar trebui să fie?
– În interiorul craniului. Sau foarte aproape de şira spinării.
Prin urmare, aceea era soluţia. Tchicaya strânse din dinţi. Tot
nu era sigur în privinţa loialităţilor ei, totuşi era chiar şi mai puţin
sigur că putea să continue fără ea.
Îşi scoase hainele însângerate şi defolie costumul. După aceea îi
ceru Exosinelui să-l dirijeze. Cunoştea poziţia fiecărui nerv şi a
fiecărui vas de sânge din corpul lui şi-i putea mişca mâinile cu
precizie perfectă.
Stilusul se alinie cu graniţa. Tchicaya lansă un roi de sonde,
apoi instrui kitul să înceapă să lucreze în mod automat imediat ce
aveau să se întoarcă ecourile; să proiecteze un replicator care să
ardă toate tulpinile curente de viermi Planck, indiferent care ar fi
fost soarta vendekilor din jurul lor.
– Ce se-ntâmplă? rosti Mariama.
– Eşti înapoia rinichiului meu drept, spuse Tchicaya. Sistemul
meu nervos tocmai a reuşit să se conecteze cu Mediatorul tău.
Revelaţia aceea o derută numai o clipă.
– Nici măcar nu m-am gândit la comunicare. Corpul mi-a cedat
atât de brusc, încât n-am avut timp să-mi fac planuri.
– Eşti în regulă?
– Absolut.
– Ce simulezi?
– Deocamdată nimic. Am stat pur şi simplu în beznă şi m-am
gândit.
– Vrei să-mi partajezi simţurile?
Era ceea ce ar fi cerut el dacă rolurile le-ar fi fost inversate:
211
orice care să-i ancoreze mintea de realitate, chiar dacă la mâna a
doua.
Mariama şovăi.
– Mi-ar plăcea să am acces, mulţumesc, dar o să mă fac o
pictogramă cu un punct de vedere în ’şaft şi o să proiectez pe un
ecran imaginile primite de la tine. Nu vreau să-ncep să pretind că-
ţi populez corpul. Deoarece de fapt nu-l pot controla, aşa ceva n-ar
face decât să mă simt închisă-n cuşcă.
– Bine.
Tchicaya simţi un frison de anxietate, totuşi ideea că invitase
un musafir care putea încerca o lovitură de palat era pură fantezie.
Toate conexiunile între celulele lui nervoase şi Mediatorul ei se
aflau complet sub controlul Exosinelui său; până la nivel
molecular, acest corp avea să preia instrucţiuni doar de la
hardware-ul adecvat.
– Tu continuă să vorbeşti în timp ce eu fac asta, spuse ea.
Care-i situaţia cu graniţa?
Tchicaya o puse la curent cu ultimele date.
Mariama fu derutată.
– Nu trasezi interfaţa?
– Ce rost ar avea? replică el. N-aş face decât să blochez stilusul.
Este mai bine să încercăm să distrugem viermii Planck din
exterior. În felul acesta putem utiliza împotriva lor chiar propria lor
tactică: putem să-i corelăm cu vidul, să-i împingem spre
decoerenţă. Este o problemă mai simplă. Nu trebuie decât să
trasăm ceva suficient de agresiv ca să-i distrugă, însă cu un design
cu final închis, care să se oprească complet la următoarea
schimbare de vendeki.
– S-ar putea să ai dreptate, acceptă ea. Sper să fie atât de
simplu pe cât spui.
Tchicaya privi afară, peste peisajul cu nuanţe de curcubeu. Tot
ce se întâmpla aici – distrugerea provocată de viermii Planck şi de
probabilul lor remediu – avea să se propage cu viteza luminii peste
întreaga graniţă. Diversitatea vendekilor părea să fi acţionat
deocamdată ca o barieră eficientă, dar în defensivă puteau să
existe breşe, filamente sau canale de populaţii identice care să
pătrundă adânc în partea îndepărtată. El risca la o scară
ameţitoare, ca un ecolog diletant din era colonială a Pământului,
străduindu-se să echilibreze un prădător introdus din exterior cu
alt prădător.
Kitul anunţă:
212
– Mă tem că viermii Planck au fost mai vicleni decât mă
aşteptasem. Cerinţa de a ataca un mix nou de vendeki n-a eliminat
niciuna dintre vechile mutaţii; toţi au fost transportaţi mai jos de
către cei care au înregistrat succes. Aşa că acum există peste zece
milioane de variante diferite. Pot trasa iniţiatori pentru replicatori
individuali care i-ar distruge pe toţi, însă asta va dura mai mult de
nouă ore.
– Începe imediat, spuse Tchicaya, totuşi în acelaşi timp
gândeşte-te la un singur iniţiator care ar putea face acelaşi lucru.
Kitul reflectă asupra cererii sale.
– Nu văd vreun mod de a reuşi asta fără să trasez ceva la fel de
virulent ca viermii Planck. Ar trebui să sufere mutaţii pentru a
putea aborda toate variantele şi nu există nicio garanţie că nu se
va consuma prematur, ori că nu va funcţiona deloc.
– Nu ne putem baza pe nouă ore la graniţă, zise Mariama. Iar
dacă eşuează din nou înainte să ne fi terminat treaba, data viitoare
va fi şi mai greu.
– Şi ce sugerezi?
– Ţi-am spus ce cred că trebuie să facem.
– Să lansăm prin graniţă ceva care să poată acţiona dinăuntru?
Ţi-am răspuns de ce nu este o soluţie viabilă. Nu există gloanţe
magice atât de inteligente încât să le tragi într-o lume
necartografiată şi să te aştepţi din partea lor să ucidă un invadator
fără a distruge tot ce ar fi trebuit să salveze de fapt. Tchicaya râse
amar. Şi aşa îmi vine tare greu să cred că am putut eu însumi face
judecăţile acelea.
– Ştiu. Tocmai de aceea trebuie să-ncepi să le faci din cealaltă
parte a graniţei.
Tchicaya bănuise că într-acolo se îndrepta ea când moartea îi
întrerupsese şirul gândurilor. Sperase să fi făcut ideea superfluă
înainte ca ea s-o fi putut exprima în cuvinte.
– Crezi că ar trebui să mă transmit înăuntru?
– Rata datelor ar fi destul de rapidă. Şaptesprezece minute
pentru construirea interfeţei, apoi în jur de o oră ca să treci prin
ea.
– Şi după aceea? Toate strategiile noastre de abordare a
viermilor Planck se bazează pe corelarea lor cu vidul. Nu poţi face
asta din interior.
– Atunci caută alte strategii, insistă Mariama, după ce ai
pătruns suficient de adânc ca să ai o idee mai bună despre ce-i
sigur şi ce nu-i. Eu nu spun că ar trebui să renunţăm să mai
213
lucrăm din partea asta, însă ambele strategii prezintă avantaje. Un
atac din două direcţii ne poate doar îmbunătăţi şansele.
Tchicaya îşi epuizase argumentele. Ridică ochii spre reflexia sa
din fereastră, ştiind că Mariama avea s-o vadă.
– Nu pot face asta singur, rosti el. Nu pot intra acolo fără tine.
Aşteptă o mustrare usturătoare. Asta era o slăbiciune chiar mai
mare decât cererea de a fi recuperat din spaţiu, când ar fi trebuit
să fi fost de acord să plutească stoic în nefiinţă. Cel mai rău era
însă faptul că el continua să aibă îndoieli faţă de Mariama. La câte
şanse de a scăpa de prezenţa ei avea să dea cu piciorul?
– Umăr la umăr, după patru mii de ani? spuse Mariama.
– Rinichi la rinichi.
– Înţeleg că n-o să mă laşi să merg eu singură?
– Nu. Gândeşte-te la situaţia asta ca o extindere a vechilor
protocoale pentru Trasator. Pentru ca toţi să fie oneşti,
întotdeauna trebuie să existe şi un observator din cealaltă
facţiune.
Tchicaya încercă să-şi păstreze glasul vesel, dar simţea
momentul acesta ca pe recunoaşterea finală a ceea ce se
întâmplase între ei. El o urmase întotdeauna pe Mariama, pe
fiecare pas al drumului. Când ieşiseră din încetinire, când
plecaseră de pe Turaev… Chiar şi în secolele pe care le petrecuseră
despărţiţi, propriile sale călătorii, propriile sale aventuri păruseră
posibile doar după ce ea luminase calea. Nu se ruşina de asta,
totuşi regreta că nu o confruntase direct mult mai devreme.
Regreta că nu-i spusese lui Rasmah atunci când rebelii îşi
dezvăluiseră intenţiile pentru prima dată: Nu eu trebuie să fiu lăsat
în urmă, aici. Du-te tu la navetă şi voi merge eu la butuc. Oricine
poate azvârli sabotorii de pe schele, însă nu oricine poate păşi
singur în partea îndepărtată.
– Bine, spuse Mariama, o să vin cu tine. În felul ăsta, ne vom
păstra oneşti. Totuşi procesul trebuie astfel stabilit încât să nu
pericliteze totul. Vehiculul va trebui să fie programat să întrerupă
transferul şi să coboare fără al doilea pasager, dacă graniţa începe
să cadă în timp ce numai unul dintre noi a trecut.
– E logic, acceptă Tchicaya.
– Atunci rămâne un singur lucru de decis.
– Care anume?
– Cine merge primul.
214
15
Tchicaya privi afară din Sarumpaet, într-un ocean verde-chitră.
În depărtare, partiţii strălucitoare care aminteau de membranele
din alge ce formau cuştile în unele grădini zoologice acvatice se
legănau lin înainte şi înapoi, parcă în ritmul unor curenţi
misterioşi. Oceanul îşi schimba brusc culoarea îndărătul fiecărei
bariere; verdele lăsa loc altor nuanţe vii, ca o etalare rafinat de
segregată de plancton bioluminescent.
Aici partea îndepărtată era un fagure de diferite populaţii
vendeki, care ocupau celule cu mărimea de aproximativ un
micron. Frontierele dintre celulele adiacente vibrau aidoma unor
tobe care cântau singure; niciuna nu emitea numere prime, totuşi
unele ritmuri mai complexe făceau aproape plauzibil ca stratul
semnalizator să nu fi fost decât un accident natural. Chiar dacă
asta ar fi fost însă adevărat, Tchicaya se îndoia că ar fi justificat
uşurarea faţă de diminuarea posibilităţii ca miza să o reprezinte
viaţa înzestrată cu raţiune.
Poate că stratul semnalizator îl adusese atât de departe, dar
milioanele de ani-lumină cubici neexploraţi de sub el însemnau că
judecarea întregii părţi îndepărtate după acest criteriu ar fi
semănat cu anularea oricărei posibilităţi de viaţă extraterestră pe
simplul motiv că de fapt constelaţiile nu erau animale pe cer.
Panorama pe care o privea era o construcţie, dar una onestă.
Sarumpaet îşi „ilumina” în mod constant spaţiul înconjurător
utilizând sonde, însă acestea aduceau mai degrabă cu nişte
insecte-spion decât cu fotoni şi trebuiau să revină în mod fizic cu
detaliile a tot ce întâlniseră, în loc să transmită prin radio
imaginile îndepărtate. Corpul lui, vehiculul în sine – o bulă
transparentă asemănătoare unei versiuni la scară redusă a
modului de observaţie din Rindler, dotată în plus cu ferestre
dispuse în tablă de şah în podea – şi gravitaţia pe care o simţea
erau toate pure ficţiuni.
Se întoarse către pictograma Mariamei în aşteptare, care acum
era completă până la umeri. Corpul îi era reprezentat sub forma
unui container transparent, care se umplea lent cu culoare şi
soliditate dintr-un firicel de lumină ce curgea printr-o conductă de
sticlă care ducea până la graniţă. Tchicaya privi în lungul
conductei, spre stratul clocotitor de viermi Planck ce se conturau
violet şi negru pe fundalul veselelor pasteluri false ale vendekilor.
215
La fiecare câteva secunde, un filament negru şerpuia în jos către
el, ca un tentacul de păcură malignă care invada un univers din
sucuri de fructe. De fiecare dată până acum vendekii răspunseseră
prin strangularea filamentului şi distrugerea intruşilor.
Sarumpaet evitase să aibă aceeaşi soartă, înconjurându-se într-
un înveliş ce imita straturile stabile pe care le vedea în jurul său,
dar deşi viermii Planck puteau doar spera să obţină aceeaşi
imunitate în urma unei descoperiri absolut întâmplătoare, ei ar fi
utilizat-o în scopuri mult mai puţin benigne.
Tchicaya rula propria sa încetinire privată, pentru ca aşteptarea
să nu fie insuportabilă; porţile cuantice la scară Planck ale lui
Sarumpaet ar fi putut prelungi până la eternitate ora aceea. Kitul
îşi folosea viteza amplificată pentru a-şi extinde căutarea de noi
strategii, în ciuda faptului că deocamdată nu obţinuse nimic
promiţător. Cei zece milioane de viermi Planck ucigaşi individuali
care fuseseră proiectaţi în partea apropiată putuseră fi trasaţi aici
într-o fracţiune de microsecundă în loc de nouă ore, dar
majoritatea lor ar fi înghiţit Sarumpaet instantaneu. Lui Tchicaya
nu i-ar fi păsat dacă i-ar fi imitat pe anacronauţi, pierind în
propria sa vâlvătaie glorioasă, însă numai dacă ar fi descătuşat un
foc despre care să fie sigur că era simultan eficient şi autolimitator.
Mariamei începuse să-i apară bărbia. Tchicaya interogă
pictograma dacă simboliza proporţia datelor primite ca volum ori
ca înălţime.
– Volum.
Imaginea perfect conturată a corpului ei începu să pălească,
dar cel care se modifica era iluminatul ’şaftului, nu pictograma în
sine. Tchicaya ridică ochii şi zări o protuberanţă întunecată de
forma unui pumn care-şi croia drum printre vendeki. Un instinct
din altă eră încordă toţi muşchii corpului său simulat, însă nu era
nevoie să ia o decizie într-o frântură de secundă şi cu atât mai
puţin să acţioneze fizic pe baza ei; Sarumpaet în sine avea să
determine când să fugă. Ieşirea din încetinire pentru a monitoriza
detaşat evenimentele ar fi fost pur şi simplu masochistă; el avea să
fie accelerat în mod automat imediat ce începeau să fugă.
Infestarea viermilor Planck se lăţi ca un nor de furtună. Când
stratul întunecat atinse conducta care reprezenta legătura dincolo
de graniţă, Sarumpaet începu să coboare în partea îndepărtată.
Unicul nor ameninţător explodă într-o furtună de obsidian,
năpustindu-se către navă ca un torent piroclastic. Pe Peldan,
Tchicaya sprintase în jos pe pantele unui vulcan, întrecându-se cu
216
gazele fierbinţi şi cenuşa, dar viteza lipsită de efort a lui Sarumpaet
făcea ca această repezire spre securitate să fie chiar mai stresantă.
Riscul de a fi prins era plauzibil, totuşi şablonul de date al navei se
propaga aproape cu viteza maximă pe care o permitea mediul
înconjurător. Aici nu exista noţiunea de viteză a luminii, dar el
testa o barieră la fel de insurmontabilă.
Coborând ochii, Tchicaya văzu că vizibilitatea se diminuase;
sondele călătoreau la fel de departe ca întotdeauna, dar Sarumpaet
gonea pentru a le întâlni. Kitul conţinea încă informaţiile esenţiale
de care avea nevoie pentru a adapta vendekii domesticiţi ai navei la
schimbări în mediu, însă cu cât goneau mai rapid, cu atât
dispunea de mai puţin timp pentru a face faţă eventualelor
surprize.
Prima frontieră le apăru în faţă, dar pe aceasta o testaseră deja,
amănunţit, din timp. Când nava trecu prin membrana
strălucitoare – o acţiune reprezentată ca un simplu act mecanic,
dar care însemnase reproiectarea şi reconstruirea întregului fuzelaj
–, atenţia lui Tchicaya fu atrasă de o mişcare în interiorul ’şaftului.
Mariama se întoarse la el cu un surâs triumfător.
– Asta zic şi eu că-i un adevărat vehicul amfibie: lunecă lin
dintr-un microvers în altul, indiferent care le-ar fi spectrele
dinamice.
Tchicaya se holbă la ea.
– Nu erai…
– Completă? Nouăzeci şi trei la sută ar trebui să fie suficient de
bine. M-am arhivat cu foarte multă atenţie; nu lua în mod literal
pictograma aia decapitată. Privi în sus: Ah, fir-ar să fie! Aşa ceva
n-ar fi trebuit să se-ntâmple.
Tchicaya îi urmări căutătura. Viermii Planck traversaseră deja
frontiera. O mutaţie parazită, inutilă împotriva obstacolelor
anterioare, îşi dovedise probabil valoarea finală. Adversarul lor nu
se dispersa, slăbindu-se pe măsură ce se împrăştia, ci era ca o
avalanşă, sporindu-şi întruna puterea. Dacă viermii Planck
păstrau toate instrumentele pe care le încercau, indiferent dacă
acestea aveau sau nu succes imediat, spectrul lor de opţiuni urma
să crească exponenţial.
– Trebuie să-l admiri totuşi pe Birago, observă Mariama
nemulţumită. Instinctul ucigaş a fost programat de el, nu de Tarek
sau de mine. Noi eram prea absorbiţi de ideea imitării replicatorilor
naturali… ca şi cum natura ar fi creat vreodată flageluri care să fi
fost optimizate pentru a distruge ceva anume.
217
– Au făcut-o oamenii. Este posibil ca Birago să fi beneficiat de
nişte idei din partea anacronauţilor.
Trecură în altă celulă a fagurelui, la fel de lin ca înainte.
Tchicaya nu era chiar sigur despre ce s-ar fi întâmplat dacă
Sarumpaet ar fi eşuat negocierea unei tranziţii între populaţii;
indiferent însă dacă ar fi fost vorba despre viermii Planck, ori
despre o tulpină ostilă de vendeki care s-ar fi năpustit şi i-ar fi
devorat, ei n-ar fi avut mult timp să speculeze asupra destinului
lor înainte de a dispărea instantaneu din existenţă. Ca decese
locale, el avusese parte şi de lucruri mai rele.
Urmări viermii Planck când ajunseră la partiţie; de data
aceasta, păreau să fie blocaţi. Oricât de multe mutaţii ar fi făcut
parte din roi, nu puteau include un catalog exhaustiv al tuturor
posibilităţilor. Kitul examina fiecare poartă prin raze X şi proiecta
cheia perfectă în timp ce se apropiau; strategia aceea era să se
menţină mereu înaintea viermilor… chiar dacă marja de timp nu
era întotdeauna liniştitoare. Tchicaya tocmai începuse să şi-o
imagineze pe Sarumpaet înaintând triumfător, când a doua barieră
căzu în faţa viermilor Planck.
– Nu le putem azvârli ceva în cale? se adresă el kitului. Să
trasăm ceva care să acţioneze ca un obstacol?
– Aş putea declanşa formarea unei noi populaţii-strat. Ar dura
însă şi s-ar întinde doar pe o singură celulă vendek.
Oricât de mult ar fi rezistat bariera artificială, viermii Planck tot
ar fi continuat să coboare, utilizând rute alternative.
Lunecară printr-o duzină de alte celule, menţinând un avans
fragil. Chiar şi atunci când se părea că au mărit distanţa, nu
exista nicio garanţie că nu vor intra într-o celulă şi vor descoperi
că viermii Planck ajunseseră în acelaşi punct mai rapid, pe altă
rută.
Fagurele se întindea la nesfârşit; Sarumpaet câştiga şi pierdea
avansul. După opt ore din timpul nominal al navei, traversaseră o
mie de celule. În termenii părţii apropiate, se aflau la un milimetru
mai jos de punctul unde se situase ultima dată graniţa, iar
urmărirea durase doar câteva picosecunde. Viermii Planck
petrecuseră mai bine de două ore, diversificându-se, înainte de a
învăţa cum să penetreze în aceste catacombe, dar după ce găsiseră
trucul de bază, păreau să fie de neoprit. În felul acesta dispărea
complet strategia arderii unei populaţii de vendeki şi a prădătorilor
prinşi în interiorul ei; ar fi fost de parcă ar fi încercat să vindece o
victimă a ciumei bubonice prin sterilizarea unei singure pustule.
218
– Dacă se va întinde aşa pe o sută de kilometri, o să-mi pierd
minţile, zise Tchicaya.
– Am putea intra în încetinire, sugeră Mariama. N-am risca să
pierdem nimic; nava ne-ar putea reaccelera instantaneu.
– Ştiu. Prefer totuşi să nu o fac. Pur şi simplu, nu mi se pare în
regulă.
– Este ca şi cum ai dormi în timpul cartului?
– Mda.
După trei zile, Tchicaya cedă. Era posibil ca Fagurele să fie gros
de un centimetru sau de un an-lumină; sondele abia puteau
distinge o jumătate de micron în faţă. Ei nu aveau de luat decizii;
până nu se schimba ceva, nu puteau decât să aştepte.
– Numai să nu ieşi de una singură, o avertiză pe Mariama.
– În ce scop? arătă ea ’şaftul spartan. Prin comparaţie cu asta,
iarna pe Turaev e de-a dreptul ademenitoare.
Tchicaya dădu comanda şi Fagurele se înceţoşă în jurul lor, cu
paleta de false culori atribuite vendekilor – deja reciclată de o
duzină de ori pentru a căpăta noi înţelesuri – contopindu-se într-o
uniformă strălucire chihlimbarie. Era ca şi cum ar fi ar fi fost în
interiorul unui glonţ de sticlă care ar fi fost tras prin melasă.
Deasupra lor, viermii Planck se retraseră, avansară, rămaseră din
nou în urmă. Sarumpaet înainta mereu, dar, redată accelerat,
urmărirea părea mai strânsă ca înainte, iar avantajul lor chiar mai
fragil.
Pe măsură ce încetinirea se accentuă, progresul lor deveni mai
lin. După o întreagă nanosecundă de timp din partea apropiată,
părură să lase în urmă viermii Planck. După o microsecundă,
viermii ieşiră din raza sondelor şi nu mai rămase nimic de văzut,
decât Sarumpaet în sine şi esofagul în formă de fagure prin care
cobora.
La şaizeci de microsecunde, kitul semnală o alarmă şi nava îi
readuse la viteză normală.
Sarumpaet îşi oprise mişcarea în mijlocul unei celule de vendeki
albastru-deschis.
– Sondele nu mai pot avansa, explică kitul. Am ajuns la un tip
nou de graniţă; indiferent ce s-ar afla îndărătul ei, diferă calitativ
de toate mixurile de vendeki pe care le-am întâlnit până acum.
Tchicaya privi în jos prin beznă, de parcă ochii lui ar fi putut
dezvălui ceva ce scăpaseră sondele, responsabile pentru întreaga
scenă.
– În ce fel diferă? se încruntă Mariama.
219
– Nu ştiu. Sondele nici măcar nu ricoşează din graniţă. Am
încercat să le reproiectez, dar nimic nu merge. Tot ce am expediat
dispare pur şi simplu.
În ciuda cunoştinţelor şi vitezei sale, kitul nu fusese conceput
pentru a acţiona altfel decât ca depozitar de informaţii. El nu putea
începe să facă faţă noutăţilor în maniera oamenilor care le
furnizaseră.
Se aşezară şi discutară posibilităţile. Tchicaya învăţase destule
de la experţii facţiunii sale, iar Mariama chiar mai multe, totuşi
aveau nevoie de un grup mai mare; la bordul lui Rindler, ideea
cuiva declanşa ideea altuia.
Vreme de săptămâni, argumentară şi experimentară. Dormeau
pe rând, câte o oră fiecare; deşi nu exista o necesitate fixă a
corpului de a recupera, minţile le erau structurate pentru a
funcţiona mai bine în felul acela. Kitul analiza răbdător liste vaste
de posibilităţi, sortând prin stările cuantice care le-ar fi putut
înghiţi sondele fără să lase nicio urmă, vânând un design nou care
ar fi evitat soarta aceea şi le-ar fi permis să revină cu informaţii
solide.
Nimic nu avea succes. Întunericul de sub ei rămânea
insondabil.
Nu ştiau de cât timp dispuneau înainte ca viermii Planck să se
rostogolească în cascadă pe urma lor. În zilele rele, Tchicaya se
consola cu gândul că, atunci când vor muri, viermii Planck puteau
fi îngropaţi odată cu ei. În zilele şi mai rele, examina posibilitatea
ca mutaţiile brute să găsească o cale de străpungere, acolo unde
eşuaseră pasiunea şi ingeniozitatea lor.
224
Kitul îşi încheie pregătirile pentru a doua lansare a lui
Sarumpaet. În principiu nu era decât alt calcul cuantic, deloc
diferit de operaţiunea banală de a transforma un şir de zerouri
într-o suprapunere a tuturor numerelor binare posibile de aceeaşi
lungime. Însă tratarea întregii nave ca fiind un operand însemna
extinderea infrastructurii care efectua calculele cu mult dincolo de
fuzelajul original, învelind Sarumpaet într-un al doilea calculator.
Procesorul acesta avea să rotească acea parte a vectorului de stare
al navei care descria sistemul de propulsie, atribuindu-i o
componentă mică în fiecare dintre cele peste un cvadrilion de
direcţii ortogonale. După aceea avea să elibereze suprapunerea
rezultată în adâncul părţii îndepărtate şi să aştepte răspunsul care
să-i permită să-şi şteargă toate eşecurile.
’Şaftul nu făcu nicio încercare de a reprezenta maşinăria reală
în care erau ei înglobaţi; un ecran opac mască fuzelajul,
simbolizând încetarea schimbului lor de informaţii cu mediul
înconjurător.
Kitul începu o numărătoare inversă, pornind de la douăzeci.
– Oferă-mi libertate şi/sau moarte, glumi Mariama.
– Voi fi mai încântat când putem, renunţa la „şi”, zise Tchicaya.
(Se temea mai mult de posibilitatea unui succes unic, diluat de un
cvadrilion de ori, decât de eşecul universal.) Nu ştiu dacă ar trebui
să-ţi urez o moarte locală paşnică. Asta se pune la socoteală, sau
nu?
– Numai dacă nu funcţionează niciuna dintre strategii.
– Atunci n-o să spun nimic.
Kitul anunţă:
– Zero.
16
Tchicaya privi în jos prin panourile din podea în întinderea
nemărginită de strălucire palidă care se zărea sub Sarumpaet
aidoma unui cer răsturnat.
Se întoarse către Mariama, uşurat, dar confuz.
– Asta este? S-a terminat deja?
Nava nu trimitea sonde pentru a le explora împrejurimile până
nu termina strângerea de mână peste graniţă.
– Nu, răspunse kitul. Lumina reprezintă vendeki purtători de
225
informaţii cu care am interacţionat în mod nechibzuit. Mă tem că
ecranul protector cu care am ieşit a fost o alegere neinspirată;
acum am reuşit să găsesc ceva care funcţionează, însă ei au izbutit
să se târască primii peste noi.
Tchicaya era oripilat.
– Prinde-i!
– Încerc. Ţes o plasă.
– Încerci? Eşti o maşină de tot căcatul!
Mariama se întinse şi-l prinse de umeri.
– Calmează-te! Am programat un răspuns pentru aşa ceva şi
totul se derulează pe cât de repede se poate. Nu se mai poate face
nimic.
După ce semnalau înapoi prin graniţă pentru a-şi consolida
succesul, Sarumpaet trebuia să fie un sistem cuantic complet, nu
o parte din ceva mai mare care includea vendeki din partea
îndepărtată. Întreaga manevră depindea de asta. Dacă nu puteau
să prindă vendekii, prezenţa lor ar fi devenit un nesemnificativ
accident statistic: pentru fiecare ramificaţie în care reuşiseră,
aveau să existe un cvadrilion de ramificaţii în care dispăruseră
complet din imagine.
– Ar fi trebuit să fi prevăzut asta, spuse el. Ar fi trebuit să fi
prevăzut toate posibilităţile.
– Cum să le fi prevăzut? replică Mariama. O suprapunere care
ar fi inclus ecrane protectoare diferite la ieşire ar fi ieşit totuşi în
unele cazuri şi cu ecranele nepotrivite. Niciodată n-am fi putut
anula din timp toate problemele imaginabile.
Avea dreptate. Făcuseră tot ce putuseră pentru a se pregăti, iar
acum nu aveau de ales, ci doar să aştepte şi să vadă dacă situaţia
putea fi salvată.
Lumina începu să pălească, lent. Kitul capturase o parte din
vendeki, prinzându-i în structura pe care o ţesuse şi ştergându-le
corelaţia cu nava. Lumina era o simplă metaforă; sarcina nu era
chiar atât de lipsită de speranţe pe cât ar fi fost dacă ei ar fi expus
un procesor cuantic unui bombardament aleatoriu cu fotoni.
Semăna mai degrabă cu un puzzle format dintr-un miliard de piese
care fuseseră furate de un roi de insecte zburătoare; situaţia era
dificil de inversat, însă nu imposibil.
Cerul de sub ei deveni sur, apoi negru-cărbune.
Kitul spuse:
– Aceştia au fost toţi.
– Cum poţi să fii sigur? întrebă Tchicaya.
226
– Nu pot să fiu, în mod absolut, dar toate subsistemele cel mai
probabil de a fi fost afectate afişează şabloane de interferenţă pe
atât de precis conturate, pe cât au fost vreodată produse în izolare.
Dacă nu cumva vendekii care au reuşit să scape au interacţionat
de asemenea cu noi într-un mod care putea imita rezultatul
respectiv, ne aflăm într-o stare cuantică pură.
Tchicaya putea accepta până şi nivelul acela de incertitudine.
Kitul înţelegea acum fizica de ambele părţi ale graniţei. În timp
ce schimba informaţii cu maşinăria care-i lansase, vectorul de
stare pentru navă fu rotit într-o mulţime de valori posibile pentru o
singură strategie: cea care avusese succes. Ţinând seama de faptul
că ei înşişi se lansaseră spre graniţă, probabilitatea să fi eşuat în
străpungerea ei era zero.
Mariama răsuflă apăsat.
– Cred că ăsta-i lucrul cel mai straniu din care am făcut parte
vreodată. Îşi ridică mâinile şi le cercetă. Ştii, pe jumătate m-
aşteptam să simt amplitudinea sosind şi revărsându-se prin mine.
Bineînţeles, deplasându-se de la şira spinării spre vârfurile
degetelor.
Tchicaya râse, recunoscător că ea găsise o modalitate de a
destrăma tensiunea.
– Ar fi trebuit să fi programat un factor de oscilare, pentru acel
fior existenţial suplimentar.
La scurtă vreme după crearea Procsurilor, oamenii se jucaseră
cu tot soiul de noutăţi cuantice, introducându-se în suprapuneri
intenţionat prelungite în interiorul craniilor lor. Nimeni nu
raportase însă nimic măcar vag straniu; din interior, fiecare parte
a vectorului de stare care-ţi descria mintea ca simţind ceva definit
avea pur şi simplu doar acea unică experienţă definită. Comutarea
amplitudinii înainte şi înapoi între două alternative, înainte de a
lăsa finalmente una dintre ele să interacţioneze cu lumea, nu
putea fi „percepută” ca un fel de maree ontologică.
După ce ecranul fu îndepărtat de pe fuzelaj, întinderea
strălucitoare de vendeki reapăru sub ei. Maşinăriile interne ale
navei tot trebuiau să fie protejate, la fel ca interiorul oricărui Procs,
totuşi ei puteau trăi acum cu feţele luminate de echivalentul unor
raze de soare. Soare… sau un roi de ţânţari? Sarumpaet avea să
continue să lanseze sonde, dar în regiunea aceasta unele
informaţii aveau să le parvină gratuit.
– Şi-acum? întrebă Mariama.
Tchicaya privi în sus către fundul Fagurelui; părea la fel de
227
negru şi de impenetrabil de aici, pe cât păruse văzut din partea
cealaltă. Avea să oprească viermii Planck pentru o vreme, însă ar fi
fost prea mult să spere că toţi se vor năpusti, precum lemingii,
spre autodistrugere.
– Trebuie să aflăm cât de adânc se întinde regiunea aceasta şi
ce anume, exact, conţine ea. Poate că vom reuşi să construim un
fel de parafoc aici, ceva care să oprească pentru totdeauna viermii
Planck.
17
Sarumpaet ocoli colonia de xennobi, cercetând, aparent
neobservată. Tchicaya menţinu redusă densitatea sondelor, pentru
ca avalanşa de dispozitive iscoditoare să nu depăşească pragul
perceperii – sau vreun mijloc artificial de detectare, mai sensibil –
şi să-i alerteze pe locuitori. Nu avea o nevoie urgentă de a studia
anatomia internă a acestor creaturi, iar detaliile coloniei înseşi
erau îndeajuns de copleşitoare.
Vene, vezici şi folii compuse din mii de populaţii diferite de
vendeki defineau structura, separate printr-un labirint complex de
tuneluri prin care vendekii liberi din Luciu continuau să treacă.
Sondele identificară modificări în curenţii care străbăteau colonia;
vendeki specializaţi difuzau dintr-o multitudine de rezervoare şi
modificau climatul brut, omorând unele specii, înlocuindu-le direct
sau interacţionând cu ele pentru a crea variante noi. Lui Tchicaya i
se părea exact ca un sistem de aer condiţionat; Coloniştii puteau
probabil face faţă schimbărilor naturale din mediul lor, cu excepţia
celor extreme, însă era logic să-şi reducă stresul, delegând spre
tehnologie unele dintre eforturile lor homeostatice.
Sute de curenţi vendeki şerpuiau din colonie, probabil reziduuri
şi produse eliminate, atât din partea structurii în sine, cât şi din
partea locuitorilor ei. Câţiva erau atât de stabili, încât rezistau la
trecerea sondelor şi spiriduşilor; în ’şaft apăreau sub forma unor
rădăcini noduroase şi negre, care se răsuceau pierzându-se în
depărtare.
Tchicaya nu văzu nimic care să-i schimbe concluzia anterioară,
242
deşi totul era deschis pentru interpretări alternative. Muşuroaiele
de termite aveau aer condiţionat, furnicile fuseseră experte în
agricultură şi Coloniştii poate că n-ar fi trebuit să cheltuiască nici
măcar atâta efort cât insectele sociale pentru a-şi materializa
căminul; era posibil ca ei să fie simpli simbionţi, îngrijind în mod
reflex un gigantic organism natural. Mariama rămase precaută,
dar nu optă nici pentru a juca rolul de avocat al diavolului.
Amândoi aveau acum aceleaşi speranţe şi amândoi ştiau cât de
uşor puteau fi spulberate.
Petrecură o jumătate de zi pentru a dezbate nivelul de prudenţă
pe care trebuiau să-l folosească. Indiferent dacă aceşti xennobi
erau sau nu Semnalizatorii, ei deţineau probabil sisteme defensive
mult mai puternice decât iepurii. Pe de altă parte, de la o distanţă
prea mare orice tip de interacţiune complexă ar fi fost dificil de
supervizat; dacă ei rămâneau pe orbita actuală şi trimiteau jos o
sondă, aceasta ar fi trebuit să fie în mare parte autonomă.
Stabiliră în cele din urmă să expedieze o formă mobilă a
fanionului lor semnalizator, pe cât de mare şi de evident îl puteau
face, şi apoi s-o urmeze de la o distanţă precaută. Dacă primirea
era violentă, micuţa umbră-spiriduş a lui Sarumpaet ar fi fost ţinta
mai puţin probabilă.
Dacă imitarea de către ei a stratului semnalizator producea o
reacţie promiţătoare, aveau să avanseze spre schimburi mai
complexe, orientându-se din mers, „după ureche”, sperând că
fanionul în sine va îmboldi gazdele lor să răspundă în mod similar.
Nimic din cele ce dezvăluiseră sondele nu oferise vreun indiciu cu
privire modul preferat de Colonişti pentru comunicarea
interpersonală; spiriduşii şi alţi potenţiali purtători de informaţii
ticseau colonia, însă extragerea mesajelor într-un limbaj
necunoscut din toate influenţele care modulau aceşti purtători
depăşea posibilităţile software-ului Mediator standard pe care-l
aduseseră prin graniţă. Dacă ar fi avut timp la dispoziţie, Tchicaya
ar fi fost încântat să observe Coloniştii de la depărtare, până ce i-ar
fi fost absolut clar totul despre ei, până la cele mai subtile nuanţe
culturale. El şi Mariama puteau atunci să fi descins din ceruri,
aşteptându-se la complimente pentru accentele lor locale perfecte
şi bunele maniere fără precedent, ca o pereche de călători
scrupuloşi.
Nu avea să se întâmple însă aşa. Sosirea viermilor Planck n-
avea să fie trâmbiţată, dar cele cinci la sută erori ale celor mai
bune estimări statistice ale kitului fuseseră deja bifate. Dacă din
243
cer s-ar fi revărsat otravă chiar acum, pe când ei se grăbeau prin
pregătirile lor rudimentare, nu ar fi avut nici măcar consolarea
amară de a şti că fusese o ambuscadă de evenimente imprevizibile.
Ajunseseră la sfârşitul jocului, indiferent dacă erau sau nu
gata. Acum trebuiau să calce pe o muchie subţire ca lama de cuţit
între nesăbuinţă şi prudenţă, însă nu-şi puteau îngădui nici măcar
un singur pas îndărăt.
18
Timpul însemna totul şi Tchicaya simţi un fulger de
pragmatism brutal care îi solicita să pună cât mai rapid în
funcţiune unica lor speranţă a unui translator. O falsă
compasiune ar fi sfârşit cu moartea lor, a tuturor. Deşi Cass era
neîndoios cu minţile întregi, şi tot mai lucidă, continua să fie în
stare de şoc. Înainte de a-i putea ajuta, ea trebuia să-şi înţeleagă
propria situaţie.
Tchicaya îi povesti despre stratul semnalizator şi despre felul în
care Sarumpaet fusese condusă spre locul acesta. Nu spuse nimic
260
despre viermii Planck; el şi Mariama erau exploratori din partea
apropiată, deocamdată numai atât era important. O invită pe Cass
să completeze istoria, să umple hăul dintre evenimentele petrecute
la Mimoza şi întâlnirea aceasta extraordinară. Aşezată pe o sofa pe
care o plăsmuiseră pentru ea, Cass le povesti o parte din istoria
călătoriei ei.
Pentru ultimul lor experiment asupra novo-vidului, mimozanii
îşi trimiseseră clone într-o femtomaşină, pentru a fi aproape de
eveniment în timp real. Ei văzuseră cum graniţa care luase naştere
începuse să se extindă şi se străduiseră să-şi înţeleagă greşeala. În
una dintre ramificaţiile suprapunerii necontrolate a femtomaşinii,
ei ajunseseră la ideea lui Sophus: fizica vidului obişnuit reprezenta
doar una dintre stările posibile pentru legile dinamice ale unui graf
cuantic.
Pornind din punctul respectiv, ei concepuseră un plan pentru a
evita distrugerea planetelor populate. Prin modificarea graniţei
astfel încât emisia de lumină să devină suficient de asimetrică,
diferenţa de presiuni a radiaţiei putea fi utilizată pentru a accelera
întregul sistem. Câţ timp partea-îndepărtată rămânea mică, masa
ei, privită ca obiect în partea-apropiată, ar fi fost minusculă (mai
precis, minusculă şi negativă, deoarece pornise de la zero şi
pierduse energie sub formă de radiaţii). Dacă i-ar fi lăsat pe alţii să
atace problema peste decenii, partea îndepărtată ar fi înghiţit
întregi sisteme stelare… şi oricum pe Mimoza însăşi. Dacă
acţionau acum, o puteau alunga din spaţiul locuit chiar mai rapid
decât se extindea.
Când graniţa lovea femtomaşina, ei ar fi avut o posibilitate de
interacţiona cu ea, dar niciun fel de întâlnire efemeră şi localizată
n-ar fi fost suficientă pentru a modela lumina graniţei într-un
sistem de propulsie. Trebuiau să mai câştige timp. Ar fi fost ideal
dacă ar fi egalat viteza cu a graniţei, însă asta le era imposibil.
Unica lor speranţă era să găsească o cale prin care să lucreze
asupra problemei şi după ce fuseseră înghiţiţi de partea
îndepărtată.
Mimozanii coregrafiaseră o manevră cuantică plină de bravură,
care avea să permită femtomaşinii să-şi injecteze o clonă parţială
prin graniţă şi în acelaşi timp să-şi rotească toate amplitudinile în
ramificaţia care avea succes. Pasagerii însă nu puteau să treacă
toţi prin graniţă. Cea mai mare parte a femtomaşinii urma să
devină un dispozitiv al cărui unic scop era implementarea
manevrei şi doar acorporalii erau structuraţi într-un mod care să
261
le acorde puterea de a-şi rescrie minţile astfel încât să iasă din
existenţă, transformându-se în piese ale catapultei cuantice. Toţi
şapte fuseseră necesari pentru a o face să funcţioneze. Cass fusese
lăsată să pătrundă singură.
Prima parte a planului avusese succes: nucleul femtomaşinii
originale fusese recreat, în miniatură, în partea îndepărtată. Nu
fusese totuşi pe atât de mobil pe cât speraseră designerii săi şi
Cass fusese încătuşată de condiţiile schimbătoare, de sute de ori.
Ea continuase să se lupte s-o aducă pe Oppenheimer pe poziţie,
dar fuzelajul vehiculului devenise compromis; vendekii se
revărsaseră înăuntru.
Dacă asta s-ar fi întâmplat în tumultul Luciului, Tchicaya se
îndoia că vreo urmă a maşinii avariate ar mai fi dăinuit măcar o
picosecundă, însă invazia în masă a unei singure şi tenace specii
practic o fosilizase ca pe un tot. După un interval de timp
necunoscut – decenii sau secole din partea apropiată – un grup de
xennobi inteligenţi descoperise epava. Supuşi ei înşişi aceleiaşi
infestări, reînviaseră Oppenheimer cu vendeki obţinuţi în mod
explicit pentru a inversa efectele celor anteriori.
Trează, dar tot încătuşată – nimic nu putea remedia faptul că
vehiculul ei era prea primitiv pentru terenul care evolua constant
–, Cass începuse să încerce să comunice cu salvatorii ei. Chiar
primul ei mesaj luase forma unei populaţii-strat, care vibra şi
anunţa numerele prime. De acolo urmase un proces lung şi
anevoios, însă în cele din urmă ei ajunseseră la un punct de
limitată înţelegere reciprocă.
Apoi xennobii dispăruseră, victime ale unei schimbări în climat
sau cultură; Cass nu aflase niciodată cauza. După câteva decenii
apăruse alt grup, înrudit, care ştia de întâlnirea anterioară, dar
care vorbea alt grai şi era prea lipsit de răbdarea de a învăţa să
comunice. Membrii lui încercaseră s-o poarte spre graniţă – ştiind
că acela îi fusese obiectivul iniţial – fără să-i înţeleagă realmente
natura. Deplasarea oricărui obiect prin partea îndepărtată era un
proces delicat şi tehnologia lor nu fusese pe măsura sarcinii.
Oppenheimer rămăsese din nou blocată, fusese din nou avariată,
invadată, îngheţată şi abandonată.
Aceea fusese ultima ei experienţă înainte de a se trezi pe puntea
din Sarumpaet. Habar nu avea dacă Oppenheimer fusese tractată
aici de constructorii oraşului sau dacă oraşul crescuse în jurul
navei.
Tchicaya se simţea umilit; toate aventurile prin care trecuse el
262
păreau o simplă plimbare prin comparaţie cu aşa ceva. Nu-i putea
nici măcar oferi lui Cass confortul de a auzi că propria ei misiune
eşuată fusese încheiată din exterior.
Trebuia totuşi să insiste. Pe cât de blând putu, începu să
explice ce se petrecuse în partea-apropiată. Cu multă vreme în
urmă Cass se confruntase cu probabilitatea ca acţiunile ei să fi
distrus planete întregi, însă nu avea cum să ştie cât timp trecuse
şi Tchicaya putu să vadă rănile redeschizându-se, când îi dădu
cifre, când îi descrise scara evacuărilor.
Comprimă maşinaţiunile facţiunilor din Rindler în cea mai
succintă schiţă, dar clarifică un lucru: vasta majoritate a omenirii
nu intenţionase niciodată să distrugă viaţa înzestrată cu raţiune
din partea-îndepărtată. Cei mai mulţi oameni doreau în continuare
ca incursiunea să fie stopată, însă nu cu preţul unui genocid.
În ciuda veştilor rele care o însoţeau pe Sarumpaet, înţelegerea
prezenţei navei păru să solidifice sensul realităţii lui Cass. Ea se
putea reconecta la partea apropiată. Ea îşi putea imagina şi altceva
decât exil şi nebunie.
Când Tchicaya termină de vorbit, ea se ridică.
– Vrei ca ei să evacueze Luciul, astfel ca voi să puteţi prinde
acolo viermii Planck?
– Da.
– Şi vrei ca eu să traduc mesajul acesta?
– Dacă poţi.
– Va trebui să fiu în stare să creez vendeki, spuse Cass. (Ea
inventase propria terminologie pentru toate detaliile din partea
îndepărtată, dar Mediatorul lui Tchicaya trecea lin peste diferenţele
acelea.) Nu înţeleg fiziologia perceptuală, însă există o familie de
vendeki cu viaţă scurtă asociaţi para-spiriduşilor pe care primul
meu trib de xennobi o folosea pentru comunicare. Deşi nu ştiu ce
vor înţelege din asta descendenţii lor…
Mariama lucră împreună cu kitul pentru a realiza interfeţe cu
software-ul pe care Cass îl utilizase la bordul lui Oppenheimer
pentru a crea vendekii de comunicare, în acest timp, Tchicaya
repeta scenarii cu ea, posibile răspunsuri din partea Coloniştilor.
Nu era complet convins de ce dorea Cass lucrul acesta, dar părea
să se teamă să nu fie prinsă nepregătită.
– Totu-i gata, anunţă Mariama. Pe cât de mult va putea fi gata
vreodată…
Apropiară Sarumpaet cât mai mult de ruinele lui Oppenheimer.
Coloniştii continuau să privească răbdător fanionul care-şi licărea
263
lexiconul matematic.
– Sper că se-aşteaptă realmente la asta, zise Cass. Dacă eu aş
flutura un papirus spre Tutankhamon şi el ar începe să-mi
vorbească, probabil c-aş ieşi în goana mare, urlând, din sală şi nu
m-aş mai întoarce niciodată.
Expedie primii vendeki afară din navă.
’Şaftul zugrăvi o explozie de culoare care se lăţi în jurul lor şi
pălea rapid în timp ce se deplasa. Vendekii aceştia nu dăinuiau
mult în mediul sălii; lui Tchicaya, semnalul i se păru slab când
ajunse la Colonişti.
Nu era prea slab pentru ca ei să nu-l observe. Ţâşniră în
acţiune, adunând mai multe echipamente. Dacă Luciul îi
determinase să simuleze agitaţia permanentă, acum aceasta era
reală. De când coborâseră de la suprafaţa avanpostului, Tchicaya
nu le mai văzuse corpurile convulsionându-se în asemenea grad.
Reasamblaţi într-o masă confuză, înarmaţi cu maşinăriile lor
tradiţionale – dispozitive de înregistrare, translatori? – găsiseră
finalmente un motiv pentru a răspunde.
Tchicaya nu participă la conversaţie. Cass nu vorbea cu glas
tare în limbajul ei nativ, oferind fraze pentru traducere directă, şi
nici nu exista o rulare a traducerii răspunsurilor. Ea nu ajunsese
niciodată suficient de departe pentru a integra limbajul xennob în
obişnuita schemă a lucrurilor bazată pe Mediator; lucra pe baza
propriului ei dicţionar mental de semnale, amintiri ale unor foste
conversaţii, asistenţă software bazată pe forţă brută şi
presupuneri. Gesticula din întregul corp, se încrunta şi emitea
suspine şi mârâituri, totuşi majoritatea acţiunii se derula în
interiorul craniului ei simulat.
După aproape douăzeci de minute, se opri pentru a oferi celor
doi spectatori un comentariu scurt:
– Se aşteptau să vorbesc într-un limbaj străvechi, dar nu erau
tocmai siguri care anume va fi. Acum am lămurit asta.
Părea obosită, totuşi zâmbea.
Tchicaya era pe punctul de a se lansa într-un torent de laude
exagerate, însă Mariama răspunse calm:
– Asta-i bine.
Cass încuviinţă.
– Cred că se-ncred în mine, într-o măsură mai mare sau mai
mică. Cel puţin, sunt de acord să mă asculte.
Îşi reluă conversaţia. Vendekii se revărsau înainte şi înapoi
între Colonişti şi puricele deghizat într-o mumie reînviată.
264
După mai bine de patru ore de la începerea conversaţiei, Cass
se aşeză pe punte şi-şi lăsă capul pe braţe. Trei Colonişti părăsiră
sala.
Tchicaya aşteptă. Hiatul trebuia să aibă un motiv: Coloniştii
aduceau alt expert lingvistic, alt dispozitiv de traducere, un
dicţionar mai bun…
Cass ridică brusc ochii, de parcă uitase complet că de acum nu
mai era singură.
– S-a făcut, spuse ea. M-au înţeles.
Luciul în sine nu era foarte valoros pentru gazdele lor, le explică
ea, totuşi conţinea câteva avanposturi din care ei încercaseră să
afle mai multe despre ce anume se găsea dincolo de graniţă. Nu ei
construiseră stratul semnalizator; auziseră istorii despre artefact,
despre care se considera că fusese creat de o civilizaţie anterioară,
însă nu dispuseseră niciodată de mijloacele necesare pentru a-i
verifica existenţa. Nu puteau înţelege prea bine natura ameninţării
pe care le-o descrisese, dar o credeau pe Cass că venise din
exteriorul graniţei şi deciseseră că nu aveau nimic de pierdut dacă
ar fi greşit printr-un exces de prudenţă.
Aveau să permită crearea mlaştinii de gudron. Aveau să înceapă
imediat evacuarea Luciului.
272
Referinţe
Teoria Grafului Cuantic este o ficţiune, dar reţelele spin pe care
este bazată teoria lui Sarumpaet fac parte dintr-o teorie reală,
cunoscută ca „gravitaţia cuantică”, formulată de Lee Smolin şi
Carlo Rovelli. Există un număr considerabil de lucrări dedicate
subiectului; două dintre cele mai cuprinzătoare sunt:
„An Introduction to Spin Foam Models of Quantum Gravity and
BF Theory”, de John C. Baez, în Geometry and Quantum Physics,
editată de Helmut Gausterer şi Harald Grosse, Ed. Springer,
Berlin, 2000. http://arxiv.org/abs/gr-qc/9905087
şi
„The Future of Spin Networks”, de Lee Smolin, în The Geometric
Universe, editat de S.A. Huggett et al., Ed. Oxford University Press,
Oxford, 1998. http://arxiv.org/abs/gr-qc/9702030
Îi sunt îndatorat lui John Baez, care mi-a explicat câteva
puncte cu foarte multă amabilitate, în mod direct, şi în acelaşi
timp a postat numeroase articole în grupul de ştiri
sci.physics.research, făcând aceste idei mai accesibile pentru
nespecialişti. Desigur, orice erori comise în descrierea teoriei reale
şi orice absurdităţi în imaginarea viitorului mi se datorează numai
mie.
Decoerenţa este un fenomen real şi se acceptă aproape în
unanimitate că joacă un rol major în absenţa efectelor cuantice
detectabile în obiectele macroscopice. Rolul ei relativ la regulile de
superselecţie care interzic suprapunerile anumitor stări cuantice
este însă mai controversat. Aceste idei sunt discutate în:
Decoherence and the Appearance of a Classical World in
Quantum Theory, de D. Giulini, E. Joos, C. Kiefer, J. Kupsch, I.O.
Stamatescu şi H.D. Zeh, Ed. Springer, Berlin, 1996.
Am aflat despre construcţia cunoscută ca Scara lui Schild din:
Gravitation de C.W. Misner, K.S. Thorne şi J.A. Wheeler, Ed.
W.H. Freeman, New York, 1970, care citează o conferinţă
nepublicată susţinută de Alfred Schild la 19 ianuarie 1970, la
Universitatea Princeton.
Materiale suplimentare pentru acest roman pot fi găsite la
http://gregegan.customer.netspace.net.au/.
273
274