Natura Eminesciană
Natura Eminesciană
Natura Eminesciană
ÎNVINGE TIMPUL”
NATURA EMINESCIANĂ
,,Totul vorbeşte, totul trăieşte în natură; chiar piatra, mineralul cel mai inform trăieşte o
viaţă surdă şi nu vorbeşte un limbaj misterios: şi acest limbaj; păstorul, în singurătate, îl
înţelege, îl ştie tot aşa sau mai mult decât savantul şi filozoful, ca şi poetul”
Prin metafora simbolică un poet poate face din viziunea naturii viaţa propriului său
sentiment, reflectarea aspectelor naturii exprimând astfel istoria intimă a sufletului său. Trei
sunt astfel lumile ce se oferă contemplatorului, în orphismul romantic: lumea vizibilă, ca
peisaj, reflectarea ei în lumea interioară a omului, ca sentiment al naturii, şi, dincolo de
această reflectare, o suprarealitate invizibilă, un univers infinit în mişcarea lui – după formula
definitorie a romantismului, de circulaţie în epocă: ,,externus mundus est figura hominis et
homo est mundus absconditus, quia visibilia in eo sunt invisibilia”
Geroge Călinescu spune că: ,,Eminescu are printre copaci câteva esenţe la care ţine în
chip deosebit şi care înfăţişează, poate, pentru el însuşirile generale ale copacului.”
Teiul figurează mireasma: ,, Dar prin codrii ea patrunde/ Lângă teilu vechi şi sfânt,/
Ce cu flori până-n pământ/ Un izvor vrăjit ascunde.” Bradul e copacul artic care
simbolizează trăinicia: ,,Colinde, colinde/ E vremea colindelor,/ Căci gheaţa se-ntinde/
Asemeni oglindelor./ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele,/ Căci noaptea de azi-i/ Când
scânteie stelele.” Plopul, prin tremurul frunzelor lui, dă amintirilor o mişcare lentă: ,,Pe
lângă plopii fără soţ/ Adesea am trecut;/ Mă cunoşteau vecinii toţi-/ Tu nu m-ai cunoscut”.
Salcia este copacul lacustru: ,,De spânzură prin ramuri de sălcii argintoase/ O-ntreagă-
mpărăţie în cuib legănător;/ A firii dulce limbă de el era-nţeleasă/ Şi îl umplea de cântec,
cum îl umplea de dor.” Salcâmul este copacul de vale în peisajul sătesc: ,,Ah!în curând satul
în vale-amuţeşte;/ Ah! În curând pasu-mi spre tine grăbeşte./ Lângă salcâm sta-vom noi
noaptea întreagă,/ Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.”
Flora eminesciană nu este feerică, nu este bogată, dar ea înfrânge spiritul prin
intensitate. Cum priveliştea are mai totdeauna un lac în mijloc sau o apă şi în apropiere
pădurea, iarba este vegetalul obişnuit, însă o iarbă de lună, în care n-a călcat picior de om:
,,De jur împrejur stau stâncele urieşeşti de granit ca nişte păzitori negri, pe când valea insulei
adânci şi desigur sub oglinda mării e acoperită de snopuri de flori, de viţe sălbatice, de ierburi
înalte şi mirositoare, în cari coase n-a intrat niciodată.”Cum spune şi George Călinescu:,,
Eminescu pune iarba mai cu seamă în pădure, acolo unde vegetaţia se înăbuşe, nestrăbătută,
fiindcă e clar că, pentru el, însuşirea de căpetenie a vegetalului e să crească într-una.”
Fauna este şi ea foarte săracă şi aleasă după aceleaşi criterii după care a fost aleasă şi
flora.În rândul întâi vine calul, care simbolizează zborul oniric, al încălecării spaţiului.Eroii
lui Mihai Eminescu călăresc: ,,Calu-i alb, un bun tovarăş,/ Înşeuat aşteapt-afară..” sau ,,
Vede-un tânăr chiar alături,/ Pe-un cal negru e călare.” Calul este de altmiteri animalul din
poveste, singura fiinţă care poate urma pe om în rătăcirile lui.
De asemenea în opera eminesciană mai apar şi animalele care sunt legate de pădurea
sălbatică, boutul, cerbul şi ciuta: ,,Caii mării, albi ca spuma,/ Bouri nalţi cu steme-n frunte,/
Cerbi cu coarne rămuroase,/ Ciute sprintene de munte.
Natura în poezia lui Eminescu, după o remarcă a lui Tudor Vianu, în primele poezii
apare ca o pictură colorată cu străluciri fantastice şi întruchipări de basm, ca în Mortua est,
pentru a se schimbă cu timpul într-un specatacol al Frumuseţilor firii, într-un univers auditiv
şi în egală măsură vizual, cu rezonanţe discrete într-un sentiment al contopirii omului cu firea.
BIBLIOGRAFIE:
1. George Călinescu - "Opera lui Mihai Eminescu", Editura Minerva, București, 1970, vol.
II, pag. 135-138.
2. Tudor Vianu - "Scriitori români", Editura Minerva, București, 1970, vol. I, pag. 224-230.
3. Amita Bhose - "Eminescu și India", Editura Junimea, Iași, 1978, pag. 37-40.