Teorii Cu Privire La Alegerea Partenerului Conjugal

Descărcați ca doc, pdf sau txt
Descărcați ca doc, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 3

Teorii cu privire la alegerea partenerului conjugal.

Care sunt motivaţiile conştiente şi inconştiente care explică alegerea partenerului?


Cercetările sociologice şi psihologice s-au concretizat în multiple „teorii ale alegerii
maritale”, dintre care cele mai cunoscute rămân teoria psihanalitică a lui Freud, teoria
asemănării a lui Mowrer, teoria nevoilor complementare a lui Winch, teoria instrumentală a
lui Center, teoria filtrului a lui Kerckoff şi Davies, teoria stimul-valoare a lui
Murstein.Criteriile alegerii soţului sunt dintre cele mai diverse, primele sesizate fiind
cele psihomorfologice. Astfel, înca din 1902-1903, Pearson a făcut constatarea că
persoanelede de talie ridicată sau de talie redusă, au tendinţa de a se căsători între ele mai
adesea decât la întâmplare (Mitrofan, 1989). Alegerea soţului pare să fie în majoritatea
cazurilor după principiul similarităţii fizice sau intelectuale. În acest sens, s-a remarcat
frecvenţa asemănărilor între soţi în ceea ce priveşte forma mâinilor, lungimea antebraţelor, a
degetelor, culoarea ochilor, părului sau pigmentaţia părului. S-a observat, de asemenea,că este
frecvent mariajul între persoane cu deficienţe asemănătoare: surdo-muţii se căsătoresc, de
obicei, între ei, la fel şi indivizii atinşi de tulburări nevrotice. Căsătoriile asortative sunt
motivate cel mai frecvent de reproiectarea şi retrăirea conflictelor oedipene nerezolvate, pe
baza trasferului şi prelungirii acestora din triunghiul oedipian deorigine în propriul mariaj. În
ceea ce priveşte aptitudinile intelectuale, se remarcă adeseacă persoanele care au dispoziţii
similare (de exemplu, pentru muzică) ajung să se căsătorescă (Mitrofan, 1989). A Girard
(1971, apud, Mitrofan, 1989) insistă asupra importanţei similitudinii factorilor geografici,
sociali şi culturali care determină alegerea partenerului de viaţă. Există o tendinţă de unire a
partenerilor maritali pe criteriul concordanţei nivelului de instrucţie, profesiunii şi
apartenenţei la acelaşi mediu. La întrebarea „de ce se căsătoresc oamenii”, J.C Coleman
indica mai multe raţiuni pentru căsătorie:

• compatibilitatea sexuală

• fuga de singurătate

• nevoia de prieten, tovarăş de viaţă

• siguranţa financiară

• fuga de constrângerile parentale

•dorinţa de a fi important pentru cineva.


Mulţi oameni se căsătoresc datorită existenţei atracţiei fizice sau doar pentru a se
conforma obiceiului. Alţii se căsătoresc de dragul aventurii sau pentru că văd căsătoria ca pe o
garanţie sigură de moralitate. În funcţie de motivaţia maritală, putem distinge mariaje precoce,
tardive, disproporţionale, în extremis (cu persoane aflate în pericol de moarte), temporare, din
interes sau de convenienţă. Într-o cercetare pe populaţia românească, Oana Jugulescu (apud
Mitrofan, 1994), plecând de la ipoteza că motivaţia maritală se converteşte în motivaţie de
menţinere a cuplului, a ajuns la o serie de constatări interesante.

Cinci tipuri de motivaţii maritale au fost menţionate de persoanele intervievate: 1.dorinţa


comună de a-şi continua viaţa şi evoluţia într-un mod satisfăcător (51,5%) 2.conformism
social (36,3%) 3.depăşirea situaţiei prezente (6%) 4.satisfacţia actuală (3%) 5.credinţa că-şi
vor asigura un viitor sigur (3,2%)

În acest context, sunt semnificative diferenţele dintre sexe. Femeile, spre deosebire de
bărbaţi, îşi raportează decizia maritală la satisfacţia actuală şi asigurarea pentru viitor.Este
posibil ca femeile să fie mai insecurizate, căutând să cedeze partenerului o parte din
responsabilităţile şi grijile personale. Este posibil ca şi în cazul bărbaţilor să existe astfel de
motive, dar aceştia le reprimă mai mult decât femeile sau nu le recunosc. Deşi majoritatea
bărbaţilor susţin că se căsătoresc pentru a se conforma normelor sociale, există un procent
destul de mare care se referă la dorinţa de a-şi continua viaţa şi evoluţia personală în cuplu,
într-un mod satisfacător atât pentru ei cât şi pentru partenerele lor (Mitrofan, 1994).

Formarea şi dezvoltarea cuplului

Selectarea perechii

Nu există un loc unde oamenii să-i dorească pe toţi membrii sexului opus în aceeaşi
măsură. Peste tot, unii potenţiali parteneri sunt preferaţi, în timp ce alţii sunt respinşi.Oamenii
nu-şi doresc întotdeauna implicarea presupusă de o relaţie de lungă durată. Femeile şi bărbaţii
caută uneori în mod deliberat o legătură temporară sau o scurtă aventură. Iar când acest lucru
se întâmplă, preferinţele lor se schimbă, uneori în mod dramatic. Una dintre deciziile cruciale
ale oamenilor, cu privire la selectarea partenerului, constă în clarificarea a ceea ce caută: un
partener temporar sau unul de lunga durată. Strategiile sexuale folosite depind de această
decizie (Buss, 2003).
Atragerea perechii

Oamenii care au caracteristici dezirabile sunt la mare căutare. Dar simpla apreciere a
calităţilor lor nu e suficientă. Următorul pas constă în a concura cu succes pentru un partener
dezirabil. Bărbaţii care eşuează în a atrage femeile riscă să fie marginalizaţi sau chiar scoşi din
lupta umană pentru împerechere. Competiţia dintre femei, deşi nu la fel de violentă ca cea
dintre bărbaţi, face parte din sistemul uman de împerechere. Tacticile folosite atât de femei,
cât şi de bărbaţi în cadrul competiţiei pentru atragerea unui partener dezirabil, sunt adesea
dictate de preferinţele sexului opus. Cei care nu posedă caracteristicile dorite de celălalt sex,
riscă să rămână în afara dansului împerecherii (idem).

Păstrarea partenerului

Păstrarea partenerului este o altă problemă adaptativă. Partenerii noştri pot continua să fie
atrăgători pentru rivali, iar aceştia pot distruge toate eforturile noastre depuse pentru
atragerea, curtarea şi implicarea într-o relaţie. Mai mult, partenerul poate fi dezamăgit de
eşecul celuilalt de a-i realiza neavoile şi preferă pe cineva nou apărut, mai proaspăt, mai
fascinant sau mai frumos. Partenerii odată câştigaţi, trebuie păstraţi. În trecutul nostru,
bărbaţii care erau indiferenţi la infidelitatea sexuală a partenerelor lor riscau să-şi compromită
paternitatea. Riscau să investească timp, energie şi efort în copii ce nu erau ai lor. Femeile în
schimb, nu au riscat niciodată punerea la îndoială a maternităţii lor, ele fiind întotdeauna
sigure 100% că pruncul pe care-l purtau în pântece era al lor. Dar o femeie cu un soţ afemeiat
risca pierderea resurselor lui, a implicării şi investiţiei lui în copiii ei (idem). Pentru a stabili o
relaţie intimă cu o altă persoană este necesară atingerea unei intimităţi fericite şi adecvate cu
propria noastră persoană. Această intimitate cu noi înşine presupune cunoaşterea propriului
nostru corp şi o cunoaştere psihologică. Ea implică capacitatea de a ne simţi bine în propriul
nostru corp, de a-l cunoaşte, de a-l respecta şi iubi; de asemenea, este important să acceptăm
felul nostru de a gândi, de a fi şi de a reacţiona, tarele şi calităţile noastre, şi astfel să ne
atingem ţintele şi să ne dezvoltăm.

S-ar putea să vă placă și