„Cred că nici o experienţă nu vine odată cu maturitatea.

Sau ar trebui cumva să spun că nid o maturitate nu vine

cu experienţa?" afirmă, într-un interviu, scriitorul ar­
gentinian JUAN JOSÉ SAER. Pe aceste două coordonate,
experienţă şi maturizare, este construit şi romanul Mar­
torul (El entenado, 1983). Născut la Santa Fé (28 iunie 1937),
cu studii de drept şi filozofie, Saer se stabileşte din 1968
în Franţa, ca profesor. Scrie povestiri şi romane, fără a
se lăsa sedus de moda realismului m agic care domina
literatura sud-americană, dar păstrând intact misterul
care — spune el — „este omul însuşi". Opera lui for­
mată din volume de povestiri, peste zece romane, eseuri
şi, ocazional, poezie primeşte câteva importante premii,
între care, în 2004, Premiul Uniunii Latine. Scriitorul a
murit la Paris, în 11 iunie 2005.

SCRIERI PRINCIPALE:
Povestiri: En la zona (1960), Palo y hueso (1965), Unidad
de lugar (1967), La mayor (1976).
Romane: Responso (1964), La vuelta com pleta (1966),
Cicatrices (1969), Nadie nada nunca (1980), El entenado
(1983), La ocasión (1986, Premiul Nadal), Lo imborrable
(1992), La pesquisa (1994), Las nubes (1997), La grande
(2005) ş.a.

CORNELIA RĂDULESCU a mai tradus la Editura HU-

MANITAS (selectiv): Don Juanii care ne conduc de Patrick
Girard (2000); Instinctul lui Ines (2002) şi Constancia (2006)
de Carlos Fuentes; Fiica norocului (2002), Portret în se­
pia (2003) şi Casa spiritelor (2004) de Isabel Allende, Du­
bla flacără de Octavio Paz (2003), Soldaţii de la Salamina
de Javier Cercas (2003); Isprăvile şi necazurile gabierului
Maqroll de Alvaro Mutis (2004); A m icii crim ei perfecte de
Andrés Trapiello (2004).
 JUAN JOSÉ SAER

MARTORUL
Traducere d in sp an io lă de
C O R N E L IA R Ă D U L E S C U

HUMA NI TA S
B U C U R EŞTI
Colecţie îngrijită de
IOANA PÂRVULESCU
Coperta colecţiei
IOANA DRAGOMIRESCU MARDARE

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Rom âniei

JO SÉ SAER, JUAN
Martorul / Juan José Saer; trad.: Cornelia
Rădulescu. - Bucureşti: Humanitas, 2006
ISBN (10) 973-50-1214-6; ISBN (13) 978-973-50-1214-4

I. Rădulescu, Cornelia (trad.)

821.134.2(82)-31=135.1

JUAN JOSÉ SAER

EL ENTENADO
© 1982,1992,1999, JUAN JOSÉ SAER
published by arrangement with Dr. Ray-Giide Mertin,
Literarische Agentur, Bad Homburg, Germany

© HUMANITAS, 2006, pentru prezenta versiune

românească
EDITURA HUMANITAS
Piaţa Piesei Libere 1,013701 Bucureşti, România
tel. 021/3171819, fax 021/31718 24
www.humanitas .ro
Comenzi CARTE PRIN POŞTĂ: tel. 021/311 23 30,
fax 021/313 50 35, C.P.C.E. - CP 14, Bucureşti
e-mail: cpp@humanitas.ro
www.librariilehumanitas.ro

ISBN (10) 973-50-1214-6

ISBN (13) 978-973-50-1214-4
pentru Laurence Gueguen
... mai departe trăiesc Antropofagii, un popor
ciudat, după care începe deşertul total...
H erodct, IV, 18
 De pe ţărmurile acelea pustii mi-a rămas
mai ales bogăţia cerului. Nu o dată m-am sim­
ţit atât de mărunt sub cerul acela dilatat: pe plaja
galbenă eram precum furnicile în mijlocul de­
şertului. Iar dacă acum, când sunt bătrân, îmi
petrec zilele în oraşe, este pentru că în ele viaţa
e orizontală, pentru că oraşele ascund cerul. Acolo,
în schimb, dormeam noaptea sub cerul liber,
aproape striviţi de stele. Erau oarecum la înde­
mână şi erau mari, nenumărate, fără multă beznă
între ele, părea că sfârâiau, de parcă cerul ar fi
fost peretele ciuruit al unui vulcan în activita­
te, prin orificiile căruia se întrezărea incandes­
centa/ de dinăuntru.
Faptul că eram orfan m-a împins spre por­
turi. Mirosul de mare şi de cânepă udă, velele
încete şi rigide care vin şi se duc, conversaţiile
marinarilor bătrâni, mireasma multiplă de mi­
rodenii şi îngrămădeală de mărfuri, prostituate,
alcool şi căpitani, sunet şi mişcare: toate astea
m-au legănat, mi-au fost casă, mi-au dat o edu­
caţie şi m-au ajutat să cresc, ţinând loc, până
unde mă ajută memoria, de mamă şi tată. Inter­
mediar între curve şi marinari, zilier, dormind
din când în când la nişte rude, dar în majoritatea

9
cazurilor pe sacii din magazii, încet-încet am lă­
sat în urmă copilăria, până într-o zi când o târfă
mi-a plătit comisionul făcut cu o acuplare gra­
tuită — prima, pentru m ine — , iar un marinar
mi-a plătit osteneala cu o duşcă de alcool, după
care am devenit, cum se spune, bărbat.
Porturile nu-mi mai ajungeau de-acum, am
prins chef de largul mării. Când eşti copil, pui
pe seama propriei ignorante şi nepriceperi ne­
plăcerea lumii; ţi se pare că departe, pe malul
celălalt al oceanului şi al experienţei, fructele sunt
mai gustoase şi mai adevărate, soarele mai au­
riu şi mai binevoitor, cuvintele şi faptele oame­
nilor mai inteligibile, mai corecte şi mai definite.
Mânat şi entuziasmat de atari convingeri — care
erau şi consecinţa mizeriei — m -am apucat să
caut un post de mus pe un vas pe care să mă îm­
barc, fără să mă intereseze prea m ult cu ce des­
tinaţie; important era să plec de unde eram, spre
un loc oarecare al orizontului circular, un ioc fă­
cut din intensitate şi plăcere.
Pe atunci, dat fiind că de vreo douăzeci de
ani se descoperise că puteai ajunge la ele pe la
Apus, la modă erau Indiile; de acolo se întorceau
vapoare încărcate cu mirodenii, sau ferfeniţă şi
făcute praf după ce rătăciseră în derivă prin mări
necunoscute; în porturi nu se vorbea decât de
asta, subiectul conferea uneori un aer demenţial
privirilor şi conversaţiilor. Necunoscutul e o ab­
stracţie, cunoscutul, un deşert; dar un lucru cu­
noscut pe jumătate, abia întrezărit, este ideal
pentru a face să unduiască dorinţa şi halucina­
ţia. Toate se amestecau în gura marinarilor: chi­
nezii, indienii, o Lume Nouă, pietrele preţioase,
mirodeniile, aurul, lăcomia şi fabulaţia. Se vor­

10
 bea de oraşe pavate cu aur, de raiul pe pământ,
de monştri marini care ţâşneau dintr-o dată din
apă şi pe care marinarii îi confundau cu o insulă,
astfel încât ajungeau să debarce pe spinarea lor
şi să-şi facă adăpost între denivelările pietroase
şi solzoase ale pieii acestora. Ascultam aceste p o­
veşti cu uimire şi bătăi de inimă; crezându-m ă,
ca orice copil, menit gloriei şi la adăpost de orice
catastrofă, cu fiecare nouă istorisire pe care o au­
zeam, creştea şi mai mult dorinţa de a mă îm bar­
ca. In cele din urmă, ocazia a apărut: un căpitan,
mare navigator al Regatului, organiza o expe­
diţie în insulele Moluce, şi-am reuşit să mă an­
gajez.
N-a fost greu. Se vorbea mult în porturi, dar
când sosea clipa îmbarcării puţini erau cei care
se prezentau. Mai târziu aveam să înţeleg de ce.
Cert este că am obţinut postul de mus pe nava
principală din cele trei care plecau în expediţie,
şi fără nici o dificultate. Când am venit să mă
angajez, ai fi zis că mă aşteptau: m-au prim it cu
braţele deschise, m-au asigurat că vom face o
călătorie minunată şi că ne vom întoarce din In­
dii după câteva luni, încărcaţi de comori. Căpi­
tanul nu era de faţă, avea de lucru ia curte şi
urma să vină în chiar ziua plecării. Ofiţerul care
m-a angajat mi-a repartizat un pat în dormitorul
marinarilor şi mi-a spus să vin mai târziu pen­
tru a primi instrucţiuni despre ce aveam de fă­
cut. în săptămâna care a precedat plecarea am
coborât aproape zi de zi pe uscat pentru a face
comisioane pentru ofiţeri şi chiar şi pentru ma­
rinari, dar nu zăboveam pe străzi şi prin câr­
ciumi pentru că postul de mus mă umplea de
mândrie şi voiam să-l îndeplinesc perfect.

11
 A venit şi ziua plecării. In ajun, înconjurat de
o gardă discretă, căpitanul a inspectat, împreu­
nă cu secundul, până şi ultim ul colţişor al coră­
biilor. Când am ajuns în larg, a adunat marinarii
şi ofiţerii pe punte şi a ţinut un scurt discurs în
care a elogiat disciplina, curajul, iubirea de Dum­
nezeu, de rege şi de m uncă. Era un bărbat aus­
ter şi distant, lipsit de asprim e, iar uneori îl
vedeam trebăluind pe punte alături de marinari.
Câteodată se oprea, singur, în m ijlocul covertei,
cu privirea aţintită spre orizontul gol. Părea să
nu vadă nici marea, nici cerul, ci ceva înlăun-
trul său, poate o amintire depărtată şi neclară;
sau poate că golul orizontului era cel care pă­
trundea în el şi-l făcea să stea acolo o vreme, fără
să clipească măcar, stană de piatră. C u mine se
purta cu o bunătate distrată, de parcă imul din
noi ar fi fost absent. Echipajul îl respecta, dar nu
se temea de el. Părea că ştie pe dinafară riguroa­
sele convingeri, pe care le aplica până în cele mai
mici detalii, dar şi de acestea părea să fie străin.
Ai fi zis că erau doi căpitani: cel care emitea, cu
o precizie matematică, ordinele care emanau,
neîndoielnic, de ia Coroană, şi cel care privea un
punct invizibil între mare şi cer, fără să clipeas­
că, încremenit pe punte.
în albastrul monoton, drum ul a durat mai
bine de trei luni. La câteva zile de la plecare, am
pătruns într-o mare toridă. Acolo am început eu
să-mi dau seama de cerul acela neţărm urit care
n-avea să mi se şteargă niciodată din memorie.
Marea îl dubla. Corăbiile, una după alta la dis­
tanţă reglementară, păreau că traversează, încet,
golul unei uriaşe sfere albastre, care noaptea de­
venea neagră, ciuruită în tării de puncte lumi­

12
 noase. Nu vedeai un peşte, o pasăre, un nor. Toată
lumea cunoscută se sprijinea pe propriile noas­
tre amintiri. Eram singurii ei garanţi în ambianţa
aceasta netedă şi uniformă, de culoare albastră,
în fiecare zi, soarele se arăta oarecum schimbat,
roşu la orizont, incandescent şi galben la zenit.
Dar realitatea era atât de puţină. După câteva
săptămâni ne-a ajuns delirul: doar credinţa şi
amintirile noastre nu erau o bază suficientă. Ma­
rea şi cerul prindeau a-şi pierde numele şi sen­
sul. Cu cât mai zgrunţuroase erau frânghiile şi
lemnul corăbiilor, mai aspre velele şi mai greoaie
trupurile care bântuiau pe covertă, cu atât mai
problematică devenea prezenţa lor. Uneori par­
că nici nu înaintam. Cele trei nave, într-un sir
neregulat, la distanţă egală una de cealaltă, pă­
reau lipite de spaţiul albastru. Existau schimbări
de culoare, atunci când soarele răsărea la orizont
în spatele nostru şi se scufunda în orizont din­
colo de provele nemişcate. Pe punte, căpitanul
contempla ca vrăjit aceste schimbări. Uneori cred
că am fi dorit să vedem unul dintre m onştrii t

marini de care se vorbea în porturi. N-a apărut

nici unul.
Intr-o astfel de situaţie stranie, un mus e pân­
dit de adversităţi suplimentare. Absenţa femei­
lor îi pune, încet-încet, în evidenţă ambiguitatea
formelor juvenile, rezultat al unei virilităţi incom­
plete. Iar lucrul acela la care marinarii, oneşti taţi
de familie, se gândesc cu scârbă când sunt în
port, li se pare, pe mare, ceva tot mai normal,
tot aşa cum cel mai mare susţinător al proprie­
tăţii private nu vede cu ochii minţii, pe măsură
ce foamea îi devorează principiile, decât puiul
vecinului gata jumulit şi fript. Mai trebuie să

13
spun că delicateţea nu era calitatea principală a
marinarilor. Nu o dată, singura lor declaraţie de
amor era un cuţit pus în gât. Trebuia să aleg, altă
posibilitate nu era, între onoare şi viaţă. De două
sau trei ori am fost pe punctul de a mă plânge
căpitanului, dar am eninţările ferm e ale preten­
denţilor mei mi-au schim bat gândul. Finalmente,
am ales să consim t şi să utilizez intriga, căutând
protecţia celor m ai puternici şi încercând să pro­
fit de situaţie. Până la urm ă, com erţul cu femeile
din port s-a dovedit folositor. C u intuiţia mea
de copil pricepusem , tot observându-le, că a-şi
vinde trupul nu era pentru ele decât un mod de
supravieţuire şi că în felul lor de a acţiona onoa­
rea era eclipsată de strategie. Şi chestiunile de
gust personal erau superflue. Viciul fundamen­
tal al fiinţelor om eneşti este de a dori, în ciuda
a toate, să răm ână în viaţă şi sănătoase, să men­
ţină cu orice chip im aginile speranţei. Iar eu do­
ream să ajung în locurile acelea paradisiace:
drept care, am trecut din m ână în mână şi tre­
buie să spun că, graţie am biguităţii mele de im­
berb, uneori comerţul cu aceşti marinari — care,
pentru orfanul care eram , aveau şi ceva din ce
credeam că trebuie să fie un tată — mi-a procu­
rat şi oarece plăcere. C am aşa stăteau lucrurile
când am zărit păm ântul.
Mare ne-a fost bucuria; uşuraţi, ajungeam la
ţărmuri necunoscute care dem onstrau diverşi-
/

tatea. Plajele aurii, tivite de palm ieri, pustii în

lumina m iezului de zi, ne ajutau să uităm călă­
toria lungă, m onotonă şi fără evenimente din
care ieşeam ca dintr-o nebunie. Ţipând de entu­
ziasm, salutam prezentul. Treceam de la uniform
la posibilitatea m ultiplă a evenim entelor. Nete­

14
 zimea mării se transforma în faţa ochilor noştri
în nisip arid, în arbori care deschideau, chiar de
la ţărm, o perspectivă accidentată de maluri înalte,
de coline, de păduri; existau păsări, patrupede,
toată varietatea minerală, vegetală şi animală a
unui pământ excesiv de generos. Aveam în faţa
ochilor un uscat unde ni se părea posibil să scă­
păm de delir. Căpitanul se uita la noi de pe
punte, nu participa însă la entuziasmul general,
parcă nu era treaba lui. Privea sim ultan la echi­
paj şi la peisaj, fără să le vadă, cu un zâm bet
străin şi gânditor care se insinua nu pe buze, ci
mai curând în expresia ochilor. Pe chipul devorat
de barbă, ridurile din jurul ochilor deveneau, din
cauza acestei expresii, mai adânci. Euforia echi­
pajului sporea pe măsură ce ne apropiam de
ţărm. Sfârşit de necazuri şi de incertitudini, re­
giunea aceasta blândă şi pământească părea bi­
nevoitoare şi, mai cu seamă, reală. Căpitanul a
dat ordin să aruncăm ancora şi să pregătim băr­
cile pentru a merge la mal. M ulţi m arinari, ba
chiar şi nişte ofiţeri, nici măcar n-au m ai aştep­
tat să fie gata bărcile: s-au aruncat în apă şi au
pornit înot, ajungând înaintea noastră. în tim p
ce ne apropiam, ne făceau semne, ţopăind pe ni­
sip, dând din mâini, uzi leoarcă, pe jum ătate goi
şi fericiţi: era pământ ferm.
Ajungând, ne-am împrăştiat precum o turmă
bezmetică. Unii alergau fără ţel dintr-o parte în
alta şi în toate direcţiile; alţii fugeau în cerc, în-
tr-un spaţiu limitat; alţii ţopăiau pe loc. Câţiva
au aprins un foc uriaş şi-au rămas privind flă­
cările care făceau să pălească lumina zilei. Doi
bătrâni stăteau lângă un copac şi râdeau de o pa­
săre mare care nu se hotăra să plece, piuind şi

15
sărind de pe o cracă pe alta. M ai departe, la poa­
lele unui deal, alţii fugăreau o galinacee cu pe­
naj m ulticolor. U nii se căţărau în copaci, alţii
scurmau păm ântul. U nul, proţăpit pe mal, urina
în apă. O parte a echip aju lu i preferase, lucru de
neînţeles, să rămână pe vas şi ne priveau de aco­
lo, sprijiniţi de bord. Pe seară, ne strânseserăm
cu toţii pe plajă, în ju ru l focului pe al cărui jar
se frigea ce se vânase şi pescuise. Noaptea, flăcă­
rile lum inau chipurile bărb o ase şi asudate ale
marinarilor aşezaţi în cerc. U n bătrân a început
să cânte, ceilalţi îl acom paniau bătând din pal­
me. Treptat, ne-a învins o boseala, focul se stin­
gea. U nii începuseră să m oţăie pe loc, alţii se
întindeau alături pe nisipul cald, alţii s-au dus
să caute un ioc m ai adăpostit la poalele colinei
sau sub coroana unui pom . Vreo zece sau doi­
sprezece s-au urcat într-o barcă şi s-au înapoiat
pe corabie. Pe plajă s-a în stăp ân it liniştea. Pro­
fitând de întuneric, sau vrând să facă o glumă,
un marinar a tras un vânt prelung care a fost
primit cu râsete. Eu m-am întins pe spate şi m-am
apucat să contem plu stelele. Luna nu se vedea,
astfel că cerul era plin: erau stele galbene, roşia­
tice, verzi. Scânteiau, pâlpâiau sau stăteau nemiş­
cate. Din când în când, una aluneca prin beznă
lăsând în urmă o curbă lum inoasă. Păreau atât
de aproape, să le atingi cu m âna, nu alta. Un ofi­
ţer ne spusese că fiecare stea era o lum e locui­
tă, exact ca a noastră; că Păm ântul era rotund
şi plutea şi el în spaţiu, precum o stea. M -am cu­
tremurat gândindu-m ă la d im ensiunile noastre
reale, dacă stelele locuite de oam eni ca noi nu
păreau, văzute de pe plajă, decât n işte punctu-
lete luminoase.
/

16
 Am fost trezit a doua zi de dimineaţă de zar­
va unor glasuri. în picioare sau stând pe vine,
ofiţeri şi marinari discutau pe plajă. Vorbeau cu
glas ridicat, totuşi stăpânit, ca pentru a-şi domi­
na mânia. Soarele care răsărea înroşea marea şi
înnegrea siluetele corăbiilor. De pe nava prin­
cipală venise ordinul de a ridica imediat ancora
pentru a porni spre Sud. Locurile astea încă nu
erau Indiile, ci o lume necunoscută. Trebuia să
ocolim aceste coaste şi să ajungem în Indii, care
se găseau mai încolo. Erau două grupări în liti­
giu: una, majoritară, era de acord cu ordinele ve­
nite de pe nava amiral. Cea de-a doua, form ată
din ofiţeri şi din vreo cincisprezece marinari, sus­
ţinea că trebuia să rămânem unde eram si să în-
cepem să explorăm acest pământ. S-au certat
cam un ceas. Când spiritele se încingeau, m âi­
nile se îndreptau iute, ca din instinct, spre mâne­
rul săbiilor. Glasurile, cu greu stăpânite, scăpau
insulte şi exclamaţii. Când vorbeau cei din pri­
mul grup, membrii celui de-al doilea ascultau
dând din cap a negaţie încă de la prim ele fraze,
neostenindu-se nici măcar să le asculte argumen­
tele. Când era rândul celorlalţi, cei din prim ul
grup se uitau unul la altul şi zâmbeau dispre­
ţuitor, cu un aer de superioritate. La un moment
dat, rebelii, dintre care vreo trei sau patru stă­
teau pe nisip, s-au ridicat şi s-au dat înapoi cu
câţiva paşi, punând mâna pe săbii. Ceilalţi au ră­
mas pe loc şi au făcut la fel. Soarele făcea să
strălucească bronzul şi oţelul. Coifurile metalice
scânteiau când oamenii, furioşi, scuturau din
cap. După fanfaronada asta, grupurile au rămas
nemişcate, la o distanţă de câţiva paşi, privin-
du-se cu armele în mâini. Lungile umbre ale

17
dimineţii lăsate de cei care erau pentru îndepli­
nirea ordinelor se întindeau, subţiri, pe nisip,
atingând picioarele adversarilor. Lupta părea
iminentă, dar unul din grupul rebelilor, care erau
cu faţa spre mare, şi-a băgat sabia în teacă stri­
gând: căpitanul!, după care, făcând pe indiferen­
tul, dar cu mişcări destul de rapide, a început să
se scuture de nisipul care i se lipise de haine.
Căpitanul sosea, drept, rigid, bine sprijinit în
barcă pe picioarele desfăcute, dem n şi liniştit, cu
dreapta pe m ânerul spadei prinse de şoldul
stâng. Corpul i se legăna în acelaşi ritm cu bar­
ca, de parcă ar fi avut picioarele înţepenite în
fundul ei. Nu era aşa, lucru ce s-a vădit când bar­
ca a tras ia mal: vioi şi agil, trecând peste cape­
tele vâslaşilor, căpitanul a pus piciorul pe uscat
şi, fără a se opri defel, a pornit-o cu pas hotărât
pe nisip. Cizmele, armele, podoabele şi dublonii
pe care-i purta făceau un zgom ot metalic ritmic
şi regulat. Umbra lui lungă i-o lua înainte pe so­
lul galben. Cei care eram pe plajă credeam că
se va opri lângă noi şi ne va ţine unul din dis­
cursurile sale obişnuite, dar, pe neaşteptate, în
loc să se oprească, a mers m ai departe în acelaşi
ritm, şi-atunci am văzut că privirea lui neschim­
bată şi demnă, pe care o crezusem aţintită asupra
noastră când ne depărtam de navă cu bărcile, era
de fapt fixată pe arborii care creşteau la poalele
dealului, acolo unde se term ina plaja şi începea
pădurea. Se uita într-acolo atât de fix, încât mulţi
dintre noi, constatând că m erge m ai departe,
ne-am întors curioşi sau m iraţi şi ne-am uitat şi
noi, dar oricât am fi scrutat punctul acela, n-am
văzut nimic ieşit din comun, nim ic altceva decât
perdeaua verde a vegetaţiei şi ridicătura tot verde

18
şi nu prea înaltă după care începea jungla. Cu
pasul său solemn şi regulat, căpitanul a mai mers
o bună bucată de drum , apoi s-a oprit brusc şi,
fără a-şi modifica atitudinea, a rămas absolut ne­
m işcat. La început m -am gândit, la fel ca alţii
dintre cei care eram pe plajă, că în acest timp şi-o
fi pus la punct am ănuntele discursului, rotun­
jind frazele pe care avea de gând să ni le spu­
nă, şi că m ersul înainte nu avusese decât rostul
de a câştiga tim p şi a-şi cizela discursul, după
care ar fi trebuit să se răsucească m ândru pe căl­
câie si să refacă drum ul în sens invers; dar în ciu-
da aşteptărilor noastre, răsucirea pe călcâie nu
s-a produs, căpitanul a răm as acolo, nem işcat ca
un stâlp, cu spatele la noi şi privind, precis că
nici nu clipea, acelaşi punct neprecizat dintre ar­
borii de la marginea pădurii. A stat aşa cam cinci
m inute. O am enii de pe plajă, leali sau rebeli, au
dat uitării cearta care îi făcuse să se înfrunte cu
doar câteva clipe m ai devrem e şi, după oarece
aşteptare, s-au uitat unii la alţii cu priviri între­
bătoare. Ceva m ai departe, spinarea căpitanului
era la fel de dreaptă şi ţeapănă. Eu priveam alter­
nativ la spatele acela nem işcat şi la cele două
grupuri de m arinari, separate de o fâşie de n i­
sip gol pe care se im prim au um brele lungi ale
celor care se găseau m ai aproape de m alul m ării
şi, în spatele lor, pe apă, ia barca în care aştep­
tau neînfricaţi luntraşii, iar şi m ai d ep arte, în
fundal, la cele trei corăbii ale căror vele începeau
să strălucească în lum ina m atinală. N u era pic
de vânt şi, d eşi răsărise de puţin tim p, soarele
începea să pârjolească ţărm ul pustiu. N u se au­
zea nici un zgom ot, în afară de acela, m ult prea
m onoton şi fam iliar pentru a-i m ai da atenţie,

19
al valurilor care se spărgeau la mal, formând o
linie de spumă albă sem icirculară şi legănând
din când în când barca în care erau luntraşii. As-
teptarea îi contopea pe m arinari în aceeaşi mi­
rare nemişcată şi solidară. în fine, la capătul unor
minute aproape insuportabile, ceva s-a întâm­
plat: căpitanul, tot cu spatele la noi, a scos un
suspin sonor, adânc şi prelung, care s-a auzit clar
în dim ineaţa tăcută şi i-a înfiorat puţin trupul
ţeapăn şi masiv. Au trecut de-atunci cam şaized
de ani şi pot spune, fără nici un pic de exage­
rare, că suspinul acela, prin profunzim ea şi du­
rata lui, mi-a lăsat o impresie de neşters, care mă
va însoţi până la m oarte. C ât despre marinari,
suspinul le-a şters de pe chip mirarea, transfor-
mând-o într-un început de panică. Cel mai de
neconceput monstru marin de pe acest tărâm ne­
cunoscut ar fi fost primit cu o tulburare mai mică
decât această răsuflare m elancolică. După care
căpitanul s-a răsucit în sfârşit pe călcâie şi a re­
făcut drumul în sens invers, a trecut pe lângă
marinari de parcă nu i-ar fi văzut şi s-a îndrep­
tat spre barcă dând din cap ca şi cum şi-ar fi vor­
bit lui însuşi, cu barba scurtă înfundată în piept.
A trecut peste capetele luntraşilor şi-a rămas în
picioare în timp ce barca, legănându-se încet, a
început să se depărteze de m al, sau, dacă vreţi,
să se apropie de navele nemişcate. Fără să comen­
teze, marinarii au uitat com plet de neînţelege­
rea de dinainte şi, băgându-şi săbiile în teacă,
neîndrăznind să se privească în ochi, s-au în­
dreptat spre bărcile goale care se legănau în ce­
lălalt capăt al plajei.
Mergând tot pe lângă uscat, corăbiile s-au în­
dreptat spre Sud. Uneori, coastele pe care le ză-

20
 ream tot tim pul se retrăgeau, arcuindu-se, d e­
venind un sem icerc, sau, dim p otrivă, înaintau
în apă, pline de stânci periculoase, făcându-ne
să căutăm largul m ării. U neori zăream anim ale
şi păsări, patrupede păroase care păşteau pe
ţărm , m aim uţe care săreau cu agilitate dintr-un
copac în altul, păsări m u lticolore care zburau
iute, ca nişte proiectile, paralel cu nava, după
care îşi schim bau brusc direcţia şi dispăreau în
junglă. D ar nici urm ă de oam eni. N im eni. D acă
astea erau Indiile, cum se spunea, atunci nu trăia
acolo nici un indian, după cum se vedea; nim eni
care să ştie de el, aşa ca noi, în care să ardă lum i­
niţa aceea care dă form ă, culoare şi volum sp a­
ţiului dim prejur şi-l exteriorizează.
Din distant, căpitanul a d even it absent: p ă­
rea să plutească într-o dim en siu n e de neatins.
In zilele care au urm at debarcării, aproape că n-a
fost zărit pe punte. Su bord onaţii săi se ocupau
de toate, el nu ieşea din cabină. A m crezut că
era bolnav, însă câteva apariţii scu rte ale silu e­
tei sale robuste ne-au convins de contrariu. în ­
tr-o seară am fost trim is să-i serv esc cina, căci
m arinarul care făcea asta în m od obişnuit se îm ­
bolnăvise; când m -am întors să strâng m asa, am
bătut la uşă fără să p rim esc răsp u ns. C rezând
că ieşise, am intrat, şi-am văzu t că era aşezat la
m asă, singur în m ijlocul cabin ei lu m in ate, p ri­
vind atent la peştele pe care i-1 ad usesem m ai
devrem e şi care stătea neatin s pe farfurie. N ici
m ăcar nu m -a au zit intrând, sau, cel puţin, n i­
mic nu arăta că m ă auzise. O chii căpitanului,
aprinşi şi vagi în acelaşi tim p, erau aţintiţi spre
peşte şi, m ai ales, spre ochiul rotund care răm ă­
sese intact chiar şi după ce fu sese prăjit şi care

21
părea să-l atragă, precum o spirală roşie care se
învârteşte, precum ceva care, deşi lipsit de via­
ţă, exercita asupra lui o fascinaţie nemăsurată.
După o vreme, în care am navigat de-a lun­
gul coastei, am pătruns într-o mare cu ape dulci
şi cafenii. Calmă şi pustie. Ajungând la ţărm, am
constatat că peisajul se schim base, jungla dispă­
ruse iar terenul era mai puţin accidentat şi mai
auster. Doar arşiţa persista, iar marea aceasta de
o culoare ciudată, spre deosebire de cealaltă, al­
bastră, răcoritoare, cu vânturi care vin dinspre
larg, nu reuşea să o potolească. Cer albastru, apă
calm ă de un cafeniu care bătea în auriu, în fine
coasta pustie, asta a fost tot ce-am văzut când
am pătruns în Marea Dulce, num e pe care că­
pitanul i-a dat-o, în numele regelui, făcând obiş­
nuitele sale gesturi m ecanice, în momentul în
care am tras la mal. De pe ţărm l-am văzut in­
trând în apă până la brâu, tăind aerul şi atingând
de mai multe ori apa cu spada care se mlădia din
cauza manipulărilor ceremoniale. Ochii mei ino­
cenţi au urmărit plini de interes gesturile pre­
cise şi complicate ale căpitanului, dar n-au perceput
schimbarea pe care o anticipam în imaginaţie.
După botez şi luare în posesie, tărâm ul mut tot
nu ne dădea nici un sem n şi nu ne arăta nimic,
în timp ce ne îndreptam către ceea ce presupu­
neam a fi vărsarea fluviului care colora în cafe­
niu apele, am rămas privind, de pe corabie, locul
unde ne opriserăm: deşi nu trecuseră decât câ­
teva minute, nu se vedea nici o urm ă a prezen­
ţei noastre. Totul nu era decât ţărm pustiu, cer
albastru, apă aurie. Aveam iluzia că noi cream
acel spaţiu pe măsură ce-1 descopeream, de parcă
în faţa noastră n-ar fi fost decât un gol iminent

22
căruia prezenţa noastră îi conferea un peisaj cor­
poral; dar când îl lăsam în urm ă, cuprinşi de un
fel de som nolenţă halucinată din cauza d ru m u ­
lui m onoton, constatam că spaţiul acela ai cărui
întem eietori ne crezuserăm fusese acolo d intot-
deauna, accepta indiferent să fie străbătu t, nu
păstra urm ele trecerii noastre, ba chiar distrugea
sem nele pe care le lăsaserăm cu scopul d e a fi
recunoscuţi de cei care ar fi venit după noi. D e
fiecare dată când debarcam , eram ca un fu rn i­
car trecător iscat din neant, un fel de febră efe­
meră reflectată vrem elnic pe oglinda apei, după
care dispărea. C ând am pătruns pe râul sălb a­
tic ce form a estu aru l — m ai târziu am aflat că
erau m ai m ulte — am navigat câteva leghe sp e­
riind papagalii care-şi aveau cuiburile în m alu ­
rile de păm ânt roşu, trezind grup ul leneş de
caim ani de pe m alurile m âloase. M irosul aces­
tor râuri este fără seam ăn pe păm ânt. M iros de
obârşie, de ceva ce se form ează în um ezeală şi
cu efort, de creştere. Ieşirea din marea cea m ono­
tonă şi intrarea în estuar au fost ca o coborâre din
lim buri pe păm ânt. A proape că vedeam viaţa
care se ivea din m uşchiul în putrefacţie, m âlul
prim ordial care năştea m ilioane de făpturi fără
form ă, m inuscule şi oarbe. Ţ ânţarii înnegreau
văzduhul în apropierea m laştinilor. Lipsa oam e­
nilor nu făcea decât să sporească iluzia vieţii ori­
ginare. Aşa am navigat o zi întreagă, oprindu-ne
abia când s-a înserat între ţărm urile prim ordiale.
Din prudenţă — d e team a fiarelor, a oam enilor
sau a unor pericole fără num e — căpitanul a
am ânat debarcarea pentru a doua zi.
Din ziua aceea îm i revine mereu, în ciuda ani­
lor, un gust d e zori de zi: glasuri încă răguşite

23
de somn, primele zgomote care creează, în întu­
neric, un spaţiu sonor, propria fiinţă care revine
cu greu din adânc, reconstruind ziua care începe
când îl scutură o mână deja trează. De data asta
era mâna unui marinar, un bătrân lugubru:
urma să fac parte din grupul care cobora pe ţărm
împreună cu căpitanul într-o expediţie de recu­
noaştere. Ne-am adunat, pe jum ătate adormiţi
şi îm brăcându-ne din mers, pe covertă, unde ne
aştepta căpitanul, învăluit în penumbra azurie
a dim ineţii. Deasupra cablurilor şi a catargelor
care se evidenţiau lim pede în zorii incipienţi,
strălucea, fix şi enorm, luceafărul de dimineaţă.
Cu căpitanul, eram unsprezece; ne-am îndrep­
tat spre ţărmul dinspre apus într-o singură bar­
că şi-mi amintesc şi acum că în timp ce vâsleam,
depărtându-ne de corăbii, lăsam în urmă şi pata
roşie care începea să coloreze cerul în spatele co­
pacilor, pe malul opus. Când am atins pămân­
tul aproape că se luminase. Prezenţa noastră pe
malul argilos a sporit zarva păsărilor. Ne mişcăm
limpezi prin lumina dimineţii. Căpitanul renun­
ţase la atitudinea autoritară, alăturându-se, fără
umilinţă, uim irii şi precauţiei noastre. Faptul
că-şi eliberase mintea de rigiditatea conducăto­
rului parcă îl adusese într-o stare de disponibi­
litate animală, mai potrivită pentru a înfrunta
mai bine ceea ce păreau a ascunde aceste pămân­
turi necunoscute. După ce-am aruncat o privire
lungă şi goală în jurul nostru, ne-am afundat în
vegetaţia deasă, lăsând în urmă râul pe care se
legăna barca. Uneori bălăriile ne acopereau cu
totul, alteori ne ajungeau până la brâu, câteodată
traversam o pădurice cu arbori pitici plini de

24
 flori şi păsări cântă toare. în final am ajuns pe o
pajişte pustie, cam îngălbenită şi rară din cauza
căldurii, fără îndoială. Soarele care ajunsese sus
lum ina totul, dar peisajul nu părea m ai apropiat
şi m ai prezent. în urm ă, departe, pe ceea ce pre­
supuneam că era un fluviu, corăbiile erau deja
o am intire im probabilă. Tim p de câteva m inute
am răm as nem işcaţi, contem plând la unison pei­
sajul despre care nu ştiam dacă, în afară de noi,
îl m ai văzuseră si alţii si nici dacă, atunci când
aveam să ne întoarcem, nu urma să dispară în spa­
tele nostru ca o iluzie de m om ent. A m m ers două
sau trei ceasuri; cum avea să ne ia tot atât ca să
ne întoarcem , am făcut cale în toarsă, m ergând
acum cu soarele în faţă, tăcuţi şi tran spiraţi. T ă ­
râm ul acesta se făcuse una cu m in tea noastră,
era im posibil să le d eosebeşti, se contopiseră.
Dacă într-adevăr noi eram singura prezenţă om e­
nească ce traversase ierbu rile calcin ate de la în­
ceputul tim pului, a ne im agin a la fel locul când
nu m ai aveam să fim aici, ni se părea la fel de
im posibil ca a ne im agina propria m inte în ab­
senţa acestui păm ânt pu stiu care n e-o um pluse.
Soarele strălucea pe un cer de un albastru atât
de intens, în cât uneori părea străbătu t de valuri
schim bătoare şi turbulente: aşchii d e foc în ju ­
rul unui nu cleu arid. C ăp itan u l părea îngrozit,
dacă se poate vorbi de groază în absenţa fricii.
Puţinele cu v inte pe care le rostea erau spuse cu
un g las sp art, slab, aproape de plâns. Sudoarea
care-i curgea pe frunte şi pe obraji şi se pierdea
în hăţişu l negru al bărbii îi lăsa în ju ru l ochilor
dâre u m ed e şi m urd are care te făceau să te gân­
deşti im ed iat la lacrim i. A cum că su n t bătrân şi

25
au trecut atâţia ani din dim ineaţa aceea plină de
lumină, cred că înţeleg că sentimentele căpitanu­
lui în momentul acela se explicau prin aceea
că-şi dăduse seam a că făcuse o eroare de apre­
ciere în ce priveşte propria sa condiţie. în dimi­
neaţa aceea goală, propria sa fiinţă ieşea la iveală
în toată goliciunea sa, exact cum fiinţa iepurelui
se dezgoleşte, sigur, cu înţelegerea lui măruntă,
când se pomeneşte prins în capcana vânătorului.
îmi amintesc că am ajuns la mal în jurul prân­
zului — soarele bătea nem ilos asupra apei şi a
bărcii, lum ină puternică, nem işcare totală, pre­
zenţă crudă a lucrurilor în spaţiul orbitor. Gâ­
fâind, transpiraţi, ne-am oprit pe argila umedă,
ţâşnind brusc dintre ierburi pentru a putea fi vă­
zuţi de cei de pe corăbii. Poate dezamăgit de
expediţia lipsită de surprize, căpitanul părea ne
hotărât şi amâna plecarea, privind încet în jur
şi răspunzând m onosilabic şi distrat întrebări­
lor care i se puneau. Când eram aproape pe ma­
lul apei, căpitanul s-a întors, a făcut câţiva paşi
şi a început să dea din cap ca şi cum ar fi fost
pe punctul de a emite o convingere adâncă pe
care aparenţele se încăpăţânează s-o dezmintă,
în acest timp nu înceta să scruteze vegetaţia, co­
pacii, denivelările terenului şi apa. Aşteptam, ne-
ştiind ce să facem, în jurul lui. In cele din urmă,
uitându-se la noi cu aceeaşi expresie de siguran­
ţă şi de neîncredere, a început să spună: Pămân­
tul ăsta e lipsit de... , în tim p ce ridica braţul şi
scutura mâna, parcă pentru a întări adevărul pe
care se grăbea să ni-1 transm ită. Pământul ăsta e
lipsit de... — exact asta spunea căpitanul când să­
geata i-a străpuns gâtul, atât de repede şi pe
neaşteptate, venind din vegetaţia din spatele

26
său, încât a răm as cu ochii deschişi şi făcând ges­
tul acela d em o n strativ câteva clip e în ain te d e a
se prăbuşi. Tim p d e o fracţiu n e d e secu n d ă nu
s-a întâm plat nim ic, exceptând m irarea mea ului­
tă când am co n statat că, în afară d e m in e, toţi
ceilalţi zăceau la p ăm ân t nem işcaţi, străp u n şi în
diverse p ărţi ale co rp u lu i, d ar m ai ales în g â t şi
piept, de săg eţi care p ăreau să fi v en it din n ean t
pentru a se în fig e cu p recizie în tru p u rile lor n e­
pregătite. E v en im en tu l, care avea să fie atât d e
com entat în în treg reg atu l, în to ată E u rop a p ro ­
babil, tocm ai se p rod u sese în p rezen ţa m ea, fără
ca eu să fi reu şit, n u d o ar să m ă cu trem u r d e
sem nificaţia sa în g ro zito are, d ar n ici m ăcar să
pricep ce se în tâm p la sau se în tâ m p la se. A m in ­
tirea pe care o p ăstrez d in acea clip ă, căci ceea
ce a urm at a fo st ceva v ertig in o s, se lim itează la
sentim entul stran iu care m -a cu p rin s. F o arte re­
pede, situaţia m ea sin g u lară m i-a ap ăru t lim p e­
de: după m o artea acesto r o am en i care lu aseră
parte la ex p ed iţie, certitu d in ea u n ei alte e x p e ­
rienţe com une d isp ărea iar eu răm ân eam sin g u r
pe lum e p en tru a rezolv a toate p ro b lem ele d i­
ficile pe care le p resu p u n e v iaţa. S tarea asta n-a
durat m u lt. O ceată d e b ărb aţi g o i, cu p iele în ­
tunecată, care a g ita u arcu ri şi săg eţi, a ie şit d in ­
tre ierburi. în tim p ce u n grup se apuca să ad u n e
cadavrele, ceilalţi m -au în co n ju ra t, s-au strân s
în ju ru l m eu , a rătân d u -m ă cu d eg etu l, atin g ân -
du-m ă cu b lâ n d e ţe şi b u cu rie în tim p ce râd eau
m ulţum iţi şi ad m irativ i, în cep ân d să rep ete ace­
leaşi su n ete iu ţi şi g u tu rale: D ef-ghi! D ef-ghi!
Def-ghi! N ici asta n -a d u rat m u lt; im p resia că
plutesc, că su n t în altă p arte era m ai p u tern ică
decât sp aim a. în a in te d e m ă d ezm etici, în ain te

27
de a putea întoarce capul pentru a privi spre co­
răbiile care, dacă nu m ă înşel, trebuiau să mai
fie acolo, în mijlocul râului, oamenii goi cu piele
întunecată încărcaseră cadavrele şi, luându-mă
cu ei, se îndreptau spre hăţişuri, sprinteni şi în
fugă, ca şi cum asta n-ar fi reprezentat nici un
efort, astfel că m -am văzut silit să alerg şi eu nu
mai puţin de un ceas, flancat de doi indieni ro-
busti care mă ţineau fiecare de un braţ, ferm dar
fără brutalitate, orientându-m ă cu dibăcie prin­
tre dificultăţile terenului, însă fără a mi se adresa
şi fără a mă privi. Păreau a cunoaşte pe dinafară
orice pom, orice cărare, orice tufiş. După un ceas,
când s-au oprit pe malul unui pârâu şi la umbra
unor copaci, nici m ăcar nu gâfâiau. După o oră
în care văzusem alte locuri, dar totul modificat
din cauza salturilor la care mă obliga fuga ne­
întreruptă — drept care totul fusese tremurător
şi părea schimbător, deformat, deplasându-se pe
verticală şi pe orizontală, de parcă fiecare lucru
se compunea din mai multe straturi identice, dar
prost suprapuse — văzând acum altă porţiune
de peisaj necunoscut, în stare de repaus, mi se
părea la fel de ciudat.
în timp ce un grup ţinea un fel de sfat, ges­
ticulând potolit sub arborii de pe malul pârâu-
lui, m-am întins pe păm ânt răsuflând repede şi
auzindu-mi bătăile puternice ale inimii. Cei care
stăteau de vorbă sub copaci păreau să se refere
la mine, căci din când în când priveau clar în di­
recţia mea de parcă mi-ar fi hotărât soarta. Chiar
şi acum mă miră cât de inconştient am fost: nid
o clipă nu mi-a trecut prin cap — şi timpul urma
să-mi dea dreptate — că aş fi putut avea o soartă
asemănătoare cu cea a căpitanului şi a celorlalţi

28
 tovarăşi ai m ei. D rept este că ciu d ăţen ia situ a­
ţiei m ele, în m ulte p riv in ţe an alo g ă viselor, m ă
făcea să percep faptele ca d e la m are d istanţă şi
trăite de altcineva, şi aşa cu m ascu ltăm aventuri
străine sau, în vis, trecem p rin p erico le care n e
lasă indiferenţi, tot aşa v ed eam în faţa o ch ilo r
ceata aceea de oam eni goi şi cad av rele acelea în ­
grăm ădite ca pe o im ag in e d ep ărtată, fără le g ă ­
tură cu realitatea sau cu ceea ce co n sid e ra sem
că fusese până atunci ex p erien ţa m ea d e viaţă.
După ce m -am o d ih n it p u ţin , m -a m rid ica t în
fund şi am început să p riv esc în jur. A şa cu m fac
mereu când m i se g o leşte m in tea, a m în cep u t,
m ecanic, să num ăr: toţi fiin d g o i şi se m ă n â n d
între ei, iar unii m işcân d u -se fără o p rire , m e r­
gând la m alul pârâului, apropiind u-se de gru p u l
care delibera, dând o raită ca să in sp e cte z e ca ­
davrele, venind la m in e p en tru a m ă cerceta
timp de câteva m in u te cu o a te n ţie p o litico a să ,
mai pierdeam şirul, d ar am reîn ce p u t n u m ă ră ­
toarea de m ai m ulte ori, am verificat, şi-am aju n s
la concluzia că erau n o u ăzeci şi p a tru . A d o u a
zi i-am p u tu t n u m ăra d in n o u , cu a ce la şi re z u l­
tat. Toţi erau de sex m ascu lin , n ici p rea tin eri,
nici prea bătrân i. C ei care d e lib era u su b co p a ci
nu erau m ai m u lt de d o u ăzeci. C eila lţi m erg eau
de colo-colo în ju ru l m eu .
Alt m otiv de linişte n eo b işn u ită era p o liteţe a
constantă cu care aceşti să lb a tici se a p ro p ia u de
mine, m ă atingeau, de obicei cu v ârfu l degetelor,
şi-mi vorbeau . D e fapt, m i se a d re sa u sau se re­
fereau la m in e cu u n sin g u r cu v ân t, d e sp ă rţit în
două su n ete d istin cte, u şo r d e id e n tifica t. C u ­
vântul acela, rep etat cu u n g la s iu te şi a scu ţit —
Def-ghi, Def-ghi, D ef-ghi — era în d e o b şte în so ţit
de râsete m iero ase sau d e ch ico te li, d e atin g eri

29
blânde şi zâm bitoare pe um eri, pe braţe sau pe
piept, de cercetări m inuţioase din care rezulta
că eu eram acela pe care degetele lor negricioase
nu încetau să-l arate. Uneori, unul dintre bărbaţii
goi se ghem uia în faţa mea şi mă privea insis­
tent şi visător. Unii îm i aduceau apă sau fructe,
pe care ia început le-am privit neîncrezător, apoi
le-am devorat cu plăcere. A lţii m-au invitat, cu
gesturi curtenitoare şi exagerate, să mă aşez la
umbra copacilor apropiaţi celor sub care se ţinea
conciliabulul, pentru că indienii care mă flan-
caseră în timpul cursei mă lăsaseră la soarele
după-am iezii. Când am priceput invitaţia şi
m -am dus la locul indicat, unui a rupt o crean­
gă şi s-a apucat să m ăture păm ântul pe care
aveam să mă aşez.t

piscuţia de sub copaci a ţinut câteva ore; din

când în când, oratorii se m oleşeau, păreau a-şi
pierde şirul, adormeau în mijlocul unei peroraţii,
le reîncepeau mult mai târziu, spre mulţumirea
generală care nu dispăruse în aceste pauze. Mo-
ieşeala părea să-i însufleţească pe oratori şi să
ascută atenţia interlocutorilor nemişcaţi; în
fine, când soarele începea să apună, nu chiar să
coboare la orizont, dar să împrăştie o lumină mai
slabă, de un auriu verzui, grupul puse capăt de­
liberărilor, vreo doi au început să strige după cei­
lalţi, alţii au încărcat cadavrele, iar după ce-am
fost încadrat de cei doi indieni am reînceput cursa.
Deferenţa faţă de persoana m ea s-a făcut ia­
răşi simţită: de data asta, indienii m -au apucat
de coate, în tăcere şi fără să m ă bruscheze, şi
m-au ridicat la câţiva centim etri deasupra solu­
lui pe care picioarele m ele nu-1 m ai atingeau,
scutindu-mă astfel de efortul alergării. La început

30
 nu m i-am d at seam a ce av eau d e g ând , am în ­
ceput să dau din picioare, d ar când am p ricep u t
am răm as lin iştit, cu an teb raţele p u ţin rid icate
şi degetele strân se, cu p icio arele in u tile lip ite
unul de altul şi b raţele p u ţin d ep ărtate, astfel ca
să mă pot sp rijin i în co ate în tr-u n m od lip sit d e
efort, aş zice n atu ral, d e m âin ile p u tern ice care
mă ridicau. A tât d e m are era d ib ăcia lor, în câ t
pe alocuri lip ăitu l la b e lo r g o ale p e p ă m â n t n ici
măcar nu se tran sm itea co rp u lu i m eu , v iz ib ili­
tatea m ea era p erfectă iar p e isa ju l alu n eca p e
lângă m ine la fel d e lin iştit d e parcă m -aş fi d e­
plasat pe un d ru m p lan . Iar cân d v ib ra ţiile p a ­
şilor lor deveneau percep tibile, sim ţeam în co ate
m işcarea acestor m âin i d e fier care în ce rca u să
corecteze p o ziţia, p en tru a ev ita în m ă su ra p o ­
sibilului să sim t trep id aţiile. C u rsa a d u ra t, fără
nici o pauză, o zi în treag ă. A d ev ă ru l e că ritm u l
era destul de b lajin , p ăreau o b işn u iţi cu el, to ţi
m ergeau la u n iso n ; o tro p ăială abilă şi u n ifo r­
mă, care d u p ă câtev a ore a d e v e n it m o n o to n ă
şi a reuşit să m ă ad o arm ă cân d s-a în se ra t. A m
fost trezit de o su p rafaţă albă şi lu m in o a să , care
ondula precum o flacără fixă, şi m i-a trebuit ceva
timp până să-m i d au se a m a că era lu n a. în în ­
tuneric, purtătorii m ei resp irau fără efort, ap ro a­
pe neauzit. Lipăitul p icioarelor d escu lţe ale celor
nouăzeci şi patru d e bărbaţi nu se auzea m ai tare
decât un p lescăit p e p ăm ân t, care d isp ărea im e ­
diat, înghiţit de bezn ă. A p oi au v en it zorile, luna
cea uriaşă a d isp ă ru t în sp a te le n o stru , ap o i a
răsărit so arele si a fo st d im in e a ţă . S o a rele a ur-
cat pe cer, a răm as o v re m e fix d e a su p ra ca p e ­
telor n oastre şi a în c e p u t să co b o a re în ce t, p ân ă

31
când lum ina lui s-a subţiat încă o dată, dobân­
dind nuanţa aceea galben-verzuie, iar atunri
ne-am oprit pe m alul înalt al unui fluviu imens,
cu ape cafenii sau aurii. Era atât de lat încât în
m ijlocul lui se vedeau m ai m ulte insule joase.
Soarele apusului scânteia pe ape. Escortele mele
m i-au dat drum ul şi am atins din nou pămân­
tul. Capul mi se învârtea uşor, antrenând în acest
balans tot ce vedeam , drept care, ca să nu cad,
m -am aşezat pe jos. D acă păm ânturile erau pe
m ăsura râurilor sale, trebuie că erau nemărgi­
nite, asta era impresia, euforizantă, pe care mi-o
dădea fluviul.
Zona pe care o străbătusem în trap mărunt
era mai curând înaltă, ondulată armonios, udată
de pârâuri care se întrerupeau, placide, pentru
a ne lăsa să traversăm . Ceea ce se zărea de pe
malul înalt dincolo de fluviul de culoarea cea­
iului şi de insulele pitice părea să fie un pământ
neted, fără form e de relief vizibile, o câmpie de
un verde brun care se întindea până la orizont;
doar câmp şi cer. M -am târât până la marginea
malului înalt şi am privit peisajul şi oamenii, care
îşi trăgeau sufletul trântiţi la păm ânt sau plim-
bându-se pe m alul apei. I-am num ărat din nou:
erau nouăzeci şi patru. La o zi după ce-i văzu­
sem prima oară, mă obişnuisem deja cu ei în ase­
menea măsură că foştii m ei tovarăşi, căpitanul
şi corăbiile îm i păreau frânturi prost legate în­
tre ele dintr-un vis de care-mi aminteam cu greu.
Cred că atunci, la cei cincisprezece ani ai mei,
mi-a venit în m inte o idee care din acel moment
mă însoţeşte mereu: am intirea unui fapt nu e o
dovadă suficientă că s-a şi întâm plat, la fel cum
amintirea unui vis pe care credem că l-am avut

32
 în trecut, cu lu n i sau an i în ain te d e m om entul
în care ne am intim de el, nu e o dovadă suficien­
tă că s-a în tâm p lat în tr-u n trecu t în d ep ărtat, şi
nu cu o n oap te în u rm ă, şi n ici că s-ar fi p etre­
cut în ain te d e clip a în care ne im ag in ăm că s-ar
fi petrecut. D e n -ar fi fo st cad av rele în g răm ăd i­
te sub m al, p e m arginea ap ei, căp itan u l şi cei­
lalţi m arinari cu care p leca sem în ex p ed iţie ar
fi d isp ăru t d efin itiv d in v iaţa m ea. P ân ă în cli­
pa aceea n u av u sesem tim p să-m i fie m ilă d e ei
— şi, d e fapt, n ici d e m in e. M ă sim ţe a m uşor,
aproape in existen t, iar e v e n im e n te le , străv ezii
şi fugare, m ă rid icau p arcă d e co a te, ex a ct cu m
făcuseră escortele m ele, im p asib ile şi ferm e.
Pauza n-a d u ra t m u lt, o făcu seră p o ate p e n ­
tru m ine sau fu sese o sim p lă fo rm alitate. A s­
cunse p rin tre h ăţişu rile care creşteau la p o alele
m alului în alt, care era m ai cu rân d u n d eal, in ­
dienii lăsaseră o m ulţim e de am barcaţiu ni făcute
din trun ch iu ri sco b ite, p e care le-au la n sa t im e­
diat la apă, o cu p ân d u -le şi re p a rtiz â n d u -şi ca­
davrele. O am enii ăştia păreau să se m işte extrem
de rapid to t t im p u l: în tr-o sin g u ră zi, d u p ă ce-1
uciseseră p e căp itan şi p e ce ila lţi m a rin a ri, stră ­
bătuseră o g răm ad ă d e leg h e la trap , o d ih n in -
du-se doar câteva m inute; acum , după ce aşezaseră
tot cu viteză m axim ă can o ele pe ap ă, v âsleau cu
forţă, făcându-ne să în ain tăm sp re asfin ţitu l care
înroşea ap a. Şi aici se p u rta u cu m in e cu d efe-
renţă: aveam o am b arcaţiu n e d o a r p en tru m in e,
pe care vâsleau, im pasibili şi energici, eternii m ei
însoţitori.
F lu viu l p e care m e rg e a m a tu n ci p en tru p ri­
ma dată şi care av ea să fie o riz o n tu l şi căm in u l
meu tim p d e zece ani, v in e d in N ord , d in ju n g lă,

33
şi se varsă în marea pe care bietul căpitan o nu­
mise dulce. Ei îl numesc „tatăl tuturor râurilor",
într-adevăr, pe măsură ce coboară, zămisleşte în
trecere alte râuri, care se m ultiplică în apropiere
de vărsare, se despart de cursul principal, curg
o vreme paralel cu acesta şi se întorc în el ceva
mai jos; aceste râuri form ează la rândul lor al­
tele şi altele, este o tendinţă de multiplicare la
infinit, abia stăvilită de malurile mâncate de ape.
Un fluviu cu multe m aluri, din cauza insulelor
mlăştinoase şi întunecate pe care le formează.
Oamenii care trăiesc acolo au culoarea mâlului
de pe maluri, de parcă şi ei ar fi fost zămisliţi
de marele fluviu, ceea ce 1-a făcut pe părintele
Quesada să spună, m ulţi ani m ai târziu, când
mi-a auzit descrierile, că eu trăisem zece ani, fără
să ştiu, în vecinătatea Paradisului, că în carnea
acestor oameni persistau urm ele noroiului pri­
mului om, că ei erau fără îndoială descendenţii
puta tivi ai lui Adam.
Tot ocolind insuliţele, ne-am apropiat de ma­
lul opus, pe care nişte copaci se profilau calm
şi limpede în întuneric. A scultasem tot timpul
zgomotul ritmat al vâslelor noastre, care, atingând
apa, păreau ecoul inversat, adică m ai apropiat
în loc de mai depărtat, al zgomotului asemănător
pe care-1 făceau vâslele celorlalte ambarcaţiuni.
De pe malul care se apropia rapid, percepeam,
deşi nu se zărea încă nici o fiinţă, prezenţa oa­
menilor. Lucru confirmat de focurile răspândite
printre arbori. Dar pentru că se înnoptase, a tre­
buit să coborâm pe uscat ca să zăresc mulţimea
întunecată strânsă pe plajă: bărbaţi, femei, copii
şi bătrâni se adunau venind de la sălaşurile lor
din spatele copacilor pe spaţiul gol al plajei, eu

34
îi ghiceam d u p ă lu ciu l trup urilor cu p iele în ch i­
să 1a culoare, d u p ă p ălăv răg eala lor neîn cetată
şi, ceva m ai târziu , după ce am p u s p icio ru l pe
pământ, după atingerile blânde şi grijulii al căror
obiect am fost şi d in care m -au scos după câteva
minute cei doi g ard ien i ai m ei, lu ân d u -m ă d e
coate şi co n d u cân d u -m ă în sp aţiu l d e d u p ă co ­
paci, acolo u n d e ard eau focu rile. D in vorbăria
rapidă şi stridentă care se auzea în sp atele m eu ,
percepeam din când în când singurul cuvânt de­
spre m ine pe care-1 recu n o şteam — D ef-ghi,
Def-ghi, D ef-ghi — p ro n u n ţat p e d iv erse ton u ri
şi de diverse voci p rin tre alte su n ete care co n ­
stituiau frazele pe care le sp u n eau . C o n d u s d e
cei doi indieni, am trav ersat co p acii şi am aju n s
la focurile care erau ap rin se în sp aţiile libere ale
unui cătun d estu l d e în tin s şi n ereg u lat în to c­
mit. A şezate în ju ru l u n ui foc d in ap rop ierea
unei case, trei b ătrân e co n v ersau m o lco m . V ă-
zându-ne, s-au în treru p t, iar una d in tre ele s-a
adresat cam su p ărată unuia d in g ard ien i, in d i-
cându-mă cu o m işcare a cap u lu i şi făcând g es­
tul de a-şi strân g e d eg etele u n ei m âin i şi a le
scutura în m od rep etat către gura d esch isă, ad i­
că sugerând actu l d e a m ân ca. D ef-ghi, D ef-ghi,
a răspuns acela p e un ton categ o ric. A tu n ci, b ă­
trânele au deschis och ii m ari a m irare bucu roasă
şi, tot dând d in cap , s-au p o rn it să-m i ad reseze
aceleaşi' zâm b ete m iero ase si d eferen te cu care
mă prim eau în g en eral toţi m em b rii tribu lu i. In
fine, în soţitorii m ei au o co lit casa b ătrân elo r şi
m-au introd us în tr-o altă lo cu in ţă.
Toată viaţa n u e d e câ t un h ău d e sin g u rătate
care se ad ân ceşte cu an ii. Iar eu , care v in în m ai
mare m ăsură d ecât alţii d in n im ic, pentru că am

35
fost orfan, eram deja pus în gardă împotriva com­
paniei aparente pe care o poate da o familie. Dar
în noaptea aceea singurătatea mea, oricum adân­
că, a devenit copleşitoare, de parcă hăul acela
care se adânceşte treptat şi-ar fi pierdut capătul,
făcându-m ă să cad în beznă. M -am trântit plin
de tristeţe pe jos şi-am început să plâng. Acum
când scriu, când scârţâitul penei şi al scaunului
pe care stau sunt singurele zgom ote care se aud
desluşit în noapte, în timp ce respiraţia mea li­
niştită şi neauzită îmi susţine viaţa şi-mi văd
m âna, o m ână zbârcită de bătrân, alunecând de
la stânga la dreapta şi lăsând în urmă nişte rân­
duri negre în lumina lăm pii, îm i dau seama că,
amintire a unui lucru adevărat sau imagine in­
stantanee, lipsită de trecut şi de viitor, ivită de­
odată dintr-un delir calm, copilul acela care plânge
într-o lum e necunoscută asistă, fără s-o ştie, la
propria sa naştere. Nu se ştie niciodată când ne
naştem: femeia care aduce pe lum e un copil este
doar o convenţie./ M ulţi
/ m or fără să se fi născut
vreodată; unii se nasc pe jum ătate, sau rău, ca
avortaţi. Alţii, prin naşteri succesive, trec din via­
ţă în viaţă, şi dacă n-ar veni m oartea să-i între­
rupă, ar fi în stare să epuizeze mănunchiul de
lumi posibile, tot născându-se încă o dată şi încă
o dată, de parcă ar avea o rezervă inepuizabilă
de inocenţă şi abandon. O rfan şi copil înfiat, eu
mă năşteam fără s-o ştiu, şi-aşa cum copilul iese
însângerat şi uim it din noaptea neagră care e
pântecul m am ei, eu nu puteam decât să plâng.
De după copaci auzeam tot tim pul rumoarea
glasurilor repezi şi stridente şi tot de acolo ve­
nea mirosul m atricial al fluviului imens. Am
adormit.

36
 M-a trezit ceva călduţ: cum adorm isem cu ca­
pul în afară şi cu p icioarele spre interior, soarele
dimineţii îm i bă tea pe obraz. A m răm as o vrem e
întins, încercând să recon stru iesc realitatea ca să
văd dacă m ă trezisem d e-a b in elea, după care
m-am ridicat. Focu rile d e astă-n o ap te se stin se­
seră, soarele era su s. L u m in ă d e vară, cirip it d e
păsărele, rouă. Pe pajiştea um edă, lum ina se des­
com punea în p icătu ri co lo rate, care scân teiau ,
minuscule şi vii, atunci când m işcăm capul. Z go­
motele dispersate care ven eau d in aşezare se lo­
veau de cerul foarte albastru, zăbo v in d o vrem e.
Dincolo de copaci v ed eam oam en ii care um blau
foarte ocupaţi; în ain te d e a p o m i în tr-aco lo , am
stat puţin lângă g răm ad a d e cen u şă răm asă d e
la foc şi-am p riv it în ju r. C ă tu n u l, p recar şi îm ­
prăştiat, părea să se în tin d ă m u lt în interior, d e
unde stăteam , p u team zări p ereţi d e p ă m â n t şi
acoperişuri de p aie care se p ierd eau p rin tre co ­
paci fără o ord ine an u m e. în afară d e z g o m o te ­
le care se au zeau d e p e p lajă, n im ic nu ru p ea
tăcerea d im in eţii. S o arele care se strecu ra p rin ­
tre coroanele d ese ale arb o rilo r lăsa p e te d e lu­
mină pe câte un zid , p e p ă m â n t. In tim p ce
m ergeam sp re p lajă, u n b ă rb a t g ol p u şcă ce v e­
nea din direcţia opusă, cu m âin ile pline d e sân g e
până m ai su s d e coate, s-a o p rit, v ă z â n d u -m ă ,
şi-a în cep u t să-m i v o rb ească în lim b a sa d e n e­
înţeles pen tru m in e, la fel d e firesc cu m sch im ­
bam câteva fraze co n v e n ţio n a le cu m arin arii cu
care m ă în tâln eam p e p u n te. C o n sta tâ n d că nu
pricepeam n im ic, o m u l m i-a z â m b it p u ţin în ­
curcat şi p oliticos, d u p ă care şi-a co n tin u a t d ru ­
mul spre sat. A m m ers m ai d e p a rte p rin tre
copaci, sigur de-acum că m ă aflam printre oam eni

37
ospitalieri şi bucurându-m ă de frumuseţea cal­
mă a dimineţii. Abia după ce-am lăsat în urmă
copacii şi-am pătruns în spaţiul deschis în spa­
tele căruia scânteia apa, am înţeles, brusc şi ne­
aşteptat, originea zgom otelor pe care le auzeam
încă de când mă trezisem .
M atinalii tribului, vreo cincisprezece bărbaţi
goi, îm părţiţi în două grupuri, îndeplineau re­
pede şi precis, cum părea să le stea în obicei,
două sarcini diferite: prim ul grup construia din
crengi şi trunchiuri de copaci nişte obiecte deal
căror rost m i-am dat seam a de-abia după ce am
văzut ce făceau ceilalţi: erau trei frigări mari,
pentru că, într-adevăr, cei din grupul al doilea,
din care precis făcea parte şi indianul plin de
sânge şi afabil cu care mă întâlnisem sub copad,
înarm aţi cu nişte cuţite m ici ce păreau din os,
decapitau, cu o îndemânare indiscutabilă, cada­
vrele deja dezbrăcate ale tovarăşilor mei care
zăceau pe un pat de frunze verzi. Cele patru ca­
davre care mai aveau capul pe um eri păreau să
privească pline de interes cerul albastru, în timp
ce cele cinci capete deja secţionate (al şaselea toc­
mai se despărţea definitiv, graţie cuţitului de os,
de trupul pe care-1 încununase atâţia ani) erau
şi ele aliniate pe covorul de frunze proaspete,
părând că se sprijină în bărbie. Folosind cuţite
şi topoare rudimentare, dar eficiente, doi indieni
începeau să spintece, de sub pântec şi până la
gât, unul din cadavrele decapitate. Cel care îl des-
căpăţâna pe căpitan — căci la o privire mai aten­
tă am constatat că aerul absent al acestui trup
dezbrăcat al cărui cap care tocm ai fusese tăiat şi
se odihnea, comod, precum capul unui copil ador­
mit la pieptul mamei, între genunchii călăului,

38
 era chiar acela al căp itan u lu i — s-a o p rit o clipă
din treabă, alertat p esem ne d e tăcerea uluită care
mă cuprinsese şi, arun cân d u-m i un zâm bet plin
de sim p atie şi sim p litate, a ex clam at D ef-ghi,
Def-ghi, în tim p ce-şi agita m âna în care ţinea cu­
ţitul şi-m i arăta cu degetul cadavrul p e care-1 d e­
capita. P robabil că fig u ra p e care o făceam av ea
ceva ridicol, pentru că unul d intre cei care h ăcu -
iau primul cadavru a spus ceva cu voce tare, fără
a se întrerupe din lucrul asupra p iep tu lu i în sân ­
gerat, iar cei care l-au au zit au în ce p u t să râd ă
în hohote. D e-abia atu n ci am în ţeles/ ce avea să
se petreacă, m -am în to rs şi-am lu a t-o la g o an ă.
Tot fugind, m -am d ep ărtat d e plajă şi d e co n ­
strucţii, alergând în p aralel cu râu l şi p rin tre co ­
paci, până n -am m ai av u t aer şi am în ce p u t să
gâfâi atât de tare că a treb u it să m ă o p resc, sp ri­
jinit de un pom , aproape orbit de oboseală şi m â­
nie. M -am în tin s p e p ă m â n t şi, trep tat, m -a m
liniştit. Stăteam cu faţa în su s, v ed eam co ro an ele
copacilor şi, su s d e tot, fru n zele care stră lu ce a u
în soarele tot m ai în a lt. Iată, ceea ce se în tâ m ­
plă e chiar viaţa m ea, m ă g ân d eam . A sta e v iaţa
mea, eu su n t eu , îm i ziceam p riv in d fru n zele n e­
mişcate p rin care se m a i zărea câte u n p e te c d e
cer. Im p asibilitatea cu care in d ie n ii m ă v ă z u se ­
ră rupând-o la fu g ă în se m n a că n ici n u le trecu ­
se prin cap că aş fi v ru t să e v a d e z . P e p ă m â n tu l
acela m u t şi p u stiu n u ex ista u n loc în care a ş fi
putut fi p rim it, to tu l m i se p ărea atât d e g re u şi
de ciudat. N işte g la su ri d e co p ii, n u m e ro a se şi
apropiate, m i-a u în tre ru p t g â n d u rile. M -a m ri­
dicat încet şi-am în to rs cap u l în d irecţia d in care
păreau să se au d ă, d u p ă care, aten t, fără să fac

39
zgom ot m-am furişat prin tufişuri până în apro­
pierea apei, unde i-am văzut.
Erau vreo douăzeci de copii, fete şi băieţi; cei
mai mari probabil nu treceau de zece ani, cei mai
mici să fi avut trei sau patru. Stăteau pe malul
apei, despuiaţi, sănătoşi şi fericiţi. Jucau un joc
simplu şi ciudat: mai întâi se aşezau într-un sin­
gur şir, unui după altul, în paralel cu râul, după
care, unul câte unul, se trânteau la pământ, unde
rămâneau nemişcaţi, de parcă ar fi fost morţi sau
adormiţi. Când pica ultimul din şir, ceilalţi aler­
gau să se aşeze în spatele lui, el se ridica şi jo­
cul reîncepea. Mai târziu şirul se transforma în
cerc, numai că, spre deosebire de horele pe care
le văzusem în copilărie, copiii nu se aşezau faţă
în faţă şi privind spre centrul cercului, ci imul
după altul, punându-şi m âinile pe umerii celui
din faţă, astfel că cercul se forma când primul
din şir îşi punea mâinile pe um erii ultimului.
Uneori şirul se deplasa, fără căderi, în linie
dreaptă până când, ajunşi la un anum it punct,
copiii se împrăştiau, bătând din m âini şi râzând
şi vorbind între ei, ca şi cum o parte a jocului
s-ar fi încheiat şi făceau o scurtă pauză înainte
de a începe din nou. După care au format o al­
cătuire mai complexă: mi-am dat seama că era
vorba de o spirală doar când au început să se
mişte răsucindu-se. O bună bucată de timp au
compus şi recompus aceste figuri, cu întreruperi
de veselie generală şi comentarii entuziaste şi în­
sufleţite, apoi s-au lăsat să cadă pe pajiştea de
pe mal şi s-au odihnit, gâfâind placizi. După o
vreme, un băiat nu mai mare de şapte ani, s-a
ridicat, a stat puţin mai departe de ceilalţi, con-
centrându-se, apoi s-a apropiat făcând alte ges-

40
 turi şi având alt m ers, d e parcă ar fi rep rezen­
tat un personaj. C eilalţi l-au p rim it cu râsete şi
exclamaţii ce păreau a avea darul să-l stim uleze,
căci gesturile şi m ersul parodic deveneau tot mai
exagerate, ba la un m om en t d at a p ronu n ţat şi
fraze sau cu v inte pe care ceilalţi le-au p rim it cu
strigăte care aju n geau până la m in e. în cele d in
urmă actoraşul a obosit, sau en tu ziasm u l publi­
cului a scăzut, aşa că s-a aşezat şi el; au m ai ră­
mas să se odihnească, serioşi şi liniştiţi, iar după
ce s-au rid icat şi au d isp ăru t în tufişuri ca să se
întoarcă în sat, am m ai răm as câtev a m in u te
privind sp aţiu l gol pe care-1 o cu p aseră până
atunci, ca şi cum ar fi lăsat în u rm ă cev a im p al­
pabil şi binevoitor, ceva d e n atu ră să confere ce­
lui ce ar fi d esco p erit asta n u d o a r fericire, dar
şi com pasiune faţă d e un soi d e am en in ţare n e­
ştiută şi care-i privea pe toţi, ce părea să p lu teas­
că în aerul acestei lum i.
C uprins de aceste g ân d u ri b lâ n d e şi co n v in ­
gătoare, m -am ridicat şi am luat-o fără grabă spre
sat, convins acu m de id eea n em u ririi, atât d e
obişnuită la tinereţe. Ceva îm i spunea că n-avea să
mi se în tâm p le n im ic rău . în tr-ad ev ăr, cân d în ­
cepeam să zăresc p rim ele a co p e rişu ri de p aie
printre copaci şi să d au d e p rim ii in d ien i care
se agitau fo arte o cu p aţi, n -a m fo st d e lo c m ira t
de curtoazia şi b u cu ria cu care m ă salu tau . U n ii
se apropiau să m ă atingă cu gesturile acelea blân­
de, alţii se op reau în lo c v ă z â n d u -m ă şi, g esti­
culând entuziasm at, se apucau să-m i spună ceva
în lim ba lor n eîn ţeleasă, cu g la su ri iu ţi şi ascu ­
ţite. Fireşte, eternul Def-ghi, Def-ghi răsuna întruna.
M -am în to rs pe p lajă, în tr-u n târziu : u şu rat,
am constatat că în m o rm an u l d e c a m e tran şată

41
care zăcea pe patul de frunze verzi nu mai ră­
mânea nimic care să-mi am intească de tovarăşii f

mei de expediţie. C apetele dispăruseră. Frigă­

rile păreau să fie gata, la fel ca grămezile de
lemne adunate în absenţa m ea. A m venit mai
aproape: chiar atunci un indian aşezat pe vine
răsucea repede şi îndem ânatec un beţişor ascu­
ţit, frecându-1 de o bucată de lem n pe jumătate
acoperit cu frunze uscate; după câteva minute,
un firicel de fum a ieşit printre frunze, apoi s-a
transform at într-o m ică flacără albăstrie. Bucu­
roşi şi atenţi, cei care asistaseră la operaţie au în­
ceput să adauge frunze şi surcele uscate, iar când
focul li s-a părut suficient de tare, bucăţi de lemn.
Pe măsură ce focul creştea, din sat au început
să vină repede bărbaţi, fem ei şi copii care se ui­
tau la flăcări. Alţii se uitau, cu o plăcere vizibilă,
la grămada de cam e. Tineri şi bătrâni, bărbaţi
şi femei, până şi plozii pe care-i văzusem jucân-
du-se pe malul apei luau parte la veselia simplă
şi lipsită de griji pe care le-o producea specta­
colul compus din foc şi din grămada^ de came
de pe aşternutul proaspăt de frunze. In lumina
zilei păreau limpezi, com pacţi şi puternici, de
parcă lumea era pentru ei locul potrivit, un spa­
ţiu făcut pe măsura lor, punctul unei întâlniri cu
finalitate modestă, dar care îşi acceptă, în schim­
bul unei plăceri elem entare, propriile limite. A-
veam să-mi dau seama curând de greşeala mea,
de bezna fără fund pe care o ascundeau trupu­
rile lor care, prin consistenţă şi culoare, păreau
să fie făcute din argilă şi foc.
Cu ajutorul unor beţe lungi, trei indieni tră­
geau jarul care se formase în m iezul rugului şi-l
întindeau sub frigări, încercând temperatura cu

42
 dosul palmelor pe care îl treceau, încet, aproa­
pe atingând focul. Când au socotit că era cum
trebuie, s-au apucat să aşeze bucăţile de carne:
trunchiurile şi picioarele fuseseră tăiate în bu­
căţi pentru a fi mai uşor m anipulate şi a se frige
mai repede, în schimb, braţele rămăseseră întregi.
Mi s-a părut că pe cam e se lipiseră din loc în loc
nişte substanţe negricioase, probabil că fusese
târâtă pe jos şi se umpluse de frunze uscate, cren­
guţe şi pământ, dar când m -am apropiat am în­
ţeles că, departe de a fi fost m anipulată neglijent,
făcuse obiectul unei atenţii speciale: ce crezusem
a fi aderenţe străine primite în contact cu păm ân­
tul era de fapt un am estec condim entat d in ier­
buri aromatice m enite a-i îm bunătăţi gustul.
Aranjarea cărnii pe frigări, treabă făcută cu
o încetineală cerem onioasă, a sporit aflu enţa şi
interesul indienilor. Parcă tot satul d ep ind ea
acum de aceste rămăşiţe sângerânde. Iar părerea
de zâmbet absent a celor ce contem plau, fasci­
naţi, treaba indienilor însărcinaţi cu friptul cărnii
avea fixitatea unei dorinţe care trebuie, d in ra­
ţiuni externe, să fie amânată şi se m aterializează,
în interior, într-o mare de viziuni. O am en ii nu
ardeau, în prezenţa cărnii, de un foc m ai pu ţin
mistuitor decât cel al rugului de lângă frigări;
dincolo de expresia pe care o aveau cu toţii, ghi­
ceai în fiecare singurătatea bruscă în care ü cufun­
daseră viziunile care creşteau, lacome, în interiorul
lor şi puneau stăpânire pe ei, precum o arm ată
care ocupă un oraş înfrânt, până în co tlo an ele
lor cele mai întunecate. U n plod de doi sau trei
ani s-a apropiat, m ergând îm pied icat, de o fe­
meie care părea să fie maică-sa şi s-a cerut în bra­
ţe lovind-o pe aceasta în picior, a fost resp ins cu

43
un ghiont blând dar ferm , fără ca mama să-şi ia
ochii de la bucăţile de cam e ce începeau de-acum
să sfârâie deasupra jarului. Renunţaseră chiar şi
la atitudinea deferentă pe care m i-o arătau, iar
pentru cei în al căror câmp vizual mă găseam par­
că devenisem transparent: dacă din cauza mea
nu vedeau bine frigările, se deplasau cu un pas,
aruncându-mi, de formă, o privire mecanică, ra­
pidă şi zâmbitoare, cu acea concentrare obstina­
tă a dorinţei care, aveam s-o aflu mult mai târziu,
se răsfrânge asupra obiectului dorit pentru a
ajunge mai lesne la autoadorare, la adorarea fan­
tasmelor imposibile care se înrudesc, în delirul
animal, cu speranţa.
Doar bucătarii, care continuau să tragă, cu be­
ţele lor lungi, jarul de la focul cel mare şi să-l
aducă sub frigări, păreau străini de extazul ge­
neral. Supravegheau, calmi şi atenţi, detaliile
friptului, observând carnea de foarte aproape,
prin fumul care-i făcea să lăcrimeze, punând jar
proaspăt peste cenuşă, potolind cu lovituri scurte
flăcările pe care le isca uneori grăsimea care se
scurgea de pe frigări. Fără grabă şi asudaţi, în­
conjurau pe toate părţile frigările, urmărind toate
amănuntele, oprindu-se uneori să arunce câte o
privire competentă asupra ansamblului. Toate
erau acolo şi păreau să fie adevărate: bucătarii
liniştiţi şi experţi, mulţimea mistuită pe dinăun­
tru de ceva intens şi fără nume, iar în jurul lor,
sub ei, deasupra lor, păm ântul nisipos, copacii
neclătinaţi de nici o urmă de vânt şi străbătuţi
de zborul nemotivat şi subit al păsărilor, cerul
albastru fără pic de nor, marele fluviu care scân­
teia şi, peste toate, urcând încet, aproape la ze­
nit, soarele fierbinte, din flăcările căruia ai fi zis

44
 că se form aseră, p recu m n işte fragm ente pier­
dute şi trecătoare, focurile care ardeau acolo jos.
Pământ, cer gol, cam e pângărită şi delir, sub soa­
rele care, acolo su s, trecea, d isp reţu ito r şi p erio­
dic, de seco le şi d in vecii vecilor: astfel vedeam ,
cu ochii m ei proaspăt născuţi în dim ineaţa aceea,
realitatea.
M editaţia m i-a fost în treru p tă d e n işte stri­
găte de pe fluviu: în n işte am barcaţiu n i m ari, pe
apă ven eau şi alţi p articip an ţi la festin . A u zin -
du-i, m ulţi d intre cei care co n tem p la u frig ările
au alergat să-i în tâm p in e p e m al, îm p letin d u -şi
strigătele cu ale lor. U n ii în cep ea u co n v ersaţia
direct din bărci, n ep ă sâ n d u -le d acă reu şeau să
fie auziţi sau nu d e cei care tra v e rsa u p laja în
fugă, alţii se ap u cau să co b o are, în ciu d a sta b i­
lităţii precare a am b arcaţiu n ilo r, n işte recip ie n ­
te enorm e care aveau n evoie de forţa ✓ m ai m u ltor
bărbaţi pentru a pu tea fi m işcate d in ioc, alţii să­
reau fără grijă p e uscat şi se în d rep tau direct spre
sat, în cru cişân d u -se cu cei care v e n ise ră să -i în ­
tâmpine p e plajă, d ar fără a se o p ri să v o rb ească
cu aceştia, astfel că u n ii fu g eau d e la frig ări sp re
apă şi alţii d e la ap ă la frig ări, ig n o râ n d u -se re­
ciproc. P en tru u n ii, in te re su l îl rep rezen tau b u ­
căţile de ca m e , p en tru ce ila lţi, recip ie n te le m ari
care aju n seseră p e p ă m â n t şi e ra u tra n sp o rta te
cu m ultă grijă şi efo rt. N o u -v e n iţii, v reo cin ci­
sprezece, s-au o p rit lân g ă frig ările u riaşe şi s-au
apucat să le co n te m p le cu a ce e a şi e x p re sie stă ­
pânită şi plină d e uim ire, cu m v a absentă, pe care
o aveau d e ceva v rem e lo cu ito rii sa tu lu i; în
schimb, ceilalţi, cei care p leca seră în în tâm p in a­
rea bărcilor, îi în soţeau acu m p e cei care aduceau

45
vasele, înghesuindu-se în jurul lor, privind con­
ţinutul aplecaţi înainte, încercând să-şi stăpâ­
nească agitaţia, dar neajutându-i pe cărători, în
ciuda efortului vizibil şi a grijii de a nu vărsa re­
cipientele. Fără m ăcar să se oprească în faţa fri­
gărilor şi să arunce o privire celor care, vrăjiţi,
le contemplau, cărătorii s-au îndreptat spre case
şi au depozitat la rând vasele la umbra răcoroasă
a copacilor. Abia după aceea s-au amestecat prin­
tre ceilalţi şi au rămas cu ochii pironiţi la frigări.
Carnea fumega încet, grăsim ea picura pe jar,
sfârâind uşor, iar când isca o flacără mai mare,
cei ce o aveau în grijă scurm au în foc cu beţele
lungi. Indienii păstrau o tăcere perfectă, în ciu­
da m ulţim ii care înconjura frigările nu se auzea
decât trosnetul focului şi frigerea înceată a căr­
nii. începea să se împrăştie un m iros plăcut, pu­
ternic, ce urca odată cu fuioarele groase de fum.
Originea umană a cărnii dispărea pe măsură ce
aceasta se frigea; pielea, rumenită şi crăpată, lăsa
să se vadă un suc apos şi roşiatic care se scur­
gea împreună cu grăsimea; din locurile prea ru­
menite se desprindeau şuviţe de cam e bine
pătrunsă iar mâinile şi picioarele, chircite sub ac­
ţiunea focului, abia de mai sem ănau cu extremi-
tăţile omeneşti. Pentru un observator imparţial,
frigările erau încărcate cu carnea unui animal ne­
cunoscut.
Desigur, e greu de povestit, dar cititorul nu
trebuie să fie mirat dacă spun că, poate din cau­
za miresmei plăcute pe care o em anau frigările,
sau a foamei de cu o zi în urm ă, când indienii
nu-mi dăduseră în timpul călătoriei decât ali­
mente vegetale, sau a petrecerii care se apropia
şi din care eu, eternul străin, nu voiam să rămân

46
pe dinafară, am av u t câteva clip e d o rin ţa, care
nu s-a îndeplinit, de a cu n oaşte gu stu l ad evărat
al acestui anim al necunoscut. D upă cum se vede,
din tot ce form ează om u l, partea cea m ai fragi­
lă este chiar o m en escu l, nici m ai p u tern ic n ici
mai sim plu d ecât o asele sale. N em işcat printre
indienii nem işcaţi, p riv in d fix, ca şi ei, carnea
care se frigea, m i-au trebu it câteva m in u te bu n e
pentru a-m i da seam a că, o ricât m i-aş fi în g h i­
ţit saliva, ceva m ai p u tern ic d ecât scârb a şi fri­
ca se încăpăţâna, în faţa sp ectaco lu lu i p e care-1
priveam în lu m in a m iezu lu i de zi, ap ro ap e îm ­
potriva voinţei m ele, să-m i facă p oftă.
în tot acest tim p, tribul a stat încrem enit lângă
frigări, privind cu un su râs ap ro ap e ab sen t car­
nea care se rum enea printre fuioarele de fum des
care se ridicau spre cer fără a se îm p ră ştia . S tă ­
teau atât de n em işcaţi, erau atâ t d e ab so rb iţi în
contem plarea lor ap ro ap e am o ro asă, în cât am
prins a m ă p lim ba p rin tre ei, u itân d u -m ă la ei
atent, de parcă ar fi fost nişte statui; ca să nu pară
nepoliticoşi, u n ii sch iţau câte un g est scu rt şi ri­
gid în direcţia m ea, fără a-şi d ezlip i p riv irile d e
la cam e, unul singur, d eran jat de târcoalele m ele
inoportune, a m u rm u rat cev a şi m i-a a ru n cat o
privire n erăbd ăto are. M -am în v â rtit în d elu n g
printre tru p urile g o ale şi u m b rele lu n g i lăsate
de soarele am iezii p e n isip , până când în tăcerea
aproape d esăv ârşită s-a au zit g lasu l u n u i b u că­
tar invitându-i pesem ne pe indieni să se apropie,
căci din m u lţim e s-a a u z it un fel d e tânguire şi,
repezindu-se cu to ţii, în tr-o stare de excitaţie
greu de descris, in d ien ii s-au în ghesu it lângă fri­
gări, îm pingându-se şi încercând să ocupe un loc
cât mai bun.

47
 Iminenţa festinului îi făcea nerăbdători, ges­
turile lor inconştiente ie trădau nervozitatea: unii
se lăsau ba pe un picior, ba pe altui, ca nişte co­
pii, deranjaţi parcă de greutatea propriului corp,
alţii, dacă erau atinşi, îşi înghionteau vecinii cu
violenţă; mulţi se scărpinau, cu o furie absentă,
pe cap, pe spate, la subsuori şi la părţile genitale;
câţiva, stând într-un picior, îşi zgâriau cu unghi­
ile celuilalt pulpa până la sânge. Stăteam la dis­
tanţă, de unde nu vedeam decât cercul exterior
al mulţimii. Şedeau atât de strânşi, încât gestu­
rile cele mai m ărunte ale unuia se transmiteau
întregului trib, precum cercurile pe care ie face
o piatră aruncată în apă. De aceea, când cei mai
apropiaţi de frigări au început să se mişte, a fost
un impuls general de a ajunge cât mai aproape.
Tendinţa era de-acum contrară celor din prime­
le rânduri care, cum s-a văzut im ediat, dobân­
diseră deja o bucată de cam e şi încercau să-şi
facă drum ca să iasă.
Primul a apărut un bărbat nici tânăr nici bă­
trân, cu aceeaşi piele lucioasă şi întunecată ca toţi
ceilalţi, plete lungi şi drepte, membre musculoa­
se şi lipsit de pilozitate, cu excepţia unor smocuri
rare în dreptul sexului care-i atârna indiferent
între picioare. Era ceva com ic în felul în care ţi­
nea bucata de cam e care-1 frigea de fierbinte ce
era şi pe care o contempla ca sub o vrajă amo­
roasă, neridicându-şi capul decât ca să caute un
loc unde s-o devoreze. Când l-a găsit — la um­
bra copacilor, strategic plasat în apropierea re­
cipientelor păstrate la răcoare — , s-a aşezat pe
jos, sprijinit de un pom, şi-a început să mănânce.
înainte de a lua prima îm bucătură s-a uitat
preţ de câteva clipe la cam e cu o expresie de in-

48
 credulitate, de parcă m om entul atât de aşteptat
venea în sfârşit să-i satisfacă o dorinţă atât de
intensă, încât darul prim it îl făcea să se îndoias­
că de realitate. Apoi, convins de prezenţa irefu­
tabilă a cărnii, a început să m ănânce; fiecare
îmbucătură, în loc să-l potolească, părea să-i spo­
rească pofta: înfuleca tot m ai rapid, făcea pauze
tot mai mici între o m uşcătură şi alta, astfel că,
având încă gura plină şi neajungând să m estece,
dinţii nu mai apucau decât nişte filam ente de
came. Ai fi zis că excesul de poftă nu num ai că
sporea pe măsură ce m ânca, dar şi că, tocm ai
prin abundenţa acestor gesturi necontrolate şi
repetate, anula sau sărăcea plăcerea pe care i-ar
fi putut-o produce prada. Părea să fie mai curând
el victima, nu bucata de cam e. Prada era liniş­
tită, el era în continuare plin de anxietate. M i-am
luat ochii de la el ca să privesc m ulţim ea: scena
luminată de soarele arzător mi-a sugerat pe dată
activitatea febrilă a unui furnicar ce devorează
un leş; un nucleu com pact de trupuri care se
vânzoleau, grăbiţi şi excitaţi, în ju ru l frigărilor,
iar mai departe, dincolo de aceştia, indivizi care
plecau şi veneau, primii care veneau să prim eas­
că o primă bucată de cam e, asta dacă nu m ânca-
seră încă, ceilalţi ca să o prim ească pe a doua,
depărtându-se ca s-o m ănânce liniştiţi la um bra
copacilor, cu toţii sem ănând cu nişte furnici atât
prin iuţeala cu care se m işcau, prin ezitarea de
a ceda trecerea când se ciocneau doi care veneau
din direcţii opuse, exact cum fac furnicile când
se întâlnesc pe aceeaşi cărare îngustă, cât şi prin
frecvenţa şi rapiditatea cu care se apropiau şi
se depărtau de frigări, cuprinşi de o nelinişte
crescândă.

49
 La toţi vedeai aceeaşi frenezie de a devora ce
părea să le împiedice orice plăcere a mâncatului,
de parcă vina, luând aparenţa dorinţei, ar fi fost
la ei contemporană cu păcatul. Pe măsură ce
mâncau, jovialitatea pe care o avuseseră toată
dimineaţa ceda locul unei tăceri gânditoare, me­
lancoliei, ursuzeniei. îşi rum egau carnea în ace­
laşi mod încet şi absent cu care se scufundau în
cine ştie ce gânduri. Uneori, oprindu-se din mân­
cat, cu fălcile umflate de o bucată nemestecată,
sprijiniţi de trunchiul unui copac, rămâneau o
vreme cu privirile pierdute în gol. Banchetul se
destrăma de-acum, fiecare m ergea în legea lui
cu bucata de cam e în mână la fel ca animalele
care se ascund să-şi devoreze prada, de frică să
nu le-o ia restul haitei, sau ca şi cum originea
acestei căm i pe care şi-o disputau în jurul fri­
gărilor le-ar fi produs ruşine, mâhnire sau tea­
mă. Mai vedeam, adunată sub un copac sau în
amplul spaţiu deschis şi nisipos ce despărţea ar­
borii de malul fluviului, ceea ce părea să fie o fa­
milie, căd grupul se compunea din bătrâni, adulţi
şi copii şi pentru că un bătrân sau un adult dis­
tribuia celorlalţi bucăţile de cam e pe care le adu­
cea de la frigări, şi deşi stăteau atât de aproape
unii de ceilalţi, de cum prim eau o bucată, erau
cuprinşi de aceeaşi tăcere posacă, chiar şi copiii.
Pe unele chipuri se citea nu doar pofta, ci şi re­
pulsia, nu faţă de carnea propriu-zisă, ci faţă de
actul de a o mânca. Dar imediat ce terminau bu­
cata, se apucau să sugă oasele cu m ultă plăcere,
iar când nu mai era de scos nim ic, dădeau fuga
după altă porţie. Plăcerea pe care le-o producea
carnea era vizibilă, dar actul de a o mânca părea
să-i umple de îndoială şi de confuzie.

50
 Nu vedeam în ju r d ecât oam en i care m este­
cau, sub soarele care trecea d e zenit, conferind
trupurilor asu d ate reflexe n eg ricioase şi făcând
să scânteieze apele încete ale m arelui fluviu. Sin­
gurii care nu luau p arte la festinul general erau
cei care se ocupau d e frigări, care supravegheau,
sobri şi liniştiţi, carnea care m ai era d e fript şi
focul de sub ea. M u lţim ea care se în g h esu ise se
dispersase d e-acum , aşa că bu cătarii erau la v e­
dere, tăind cu cu ţitele d e os ce m ai răm ăsese si
oferindu-le celor care cereau o a doua sau ch iar
o a treia porţie. D upă figu rile lor calm e se vedea
limpede că nu p u seseră gu ra pe ca m e .
Festinul a tinut
/ câteva ceasu ri. D eşi/ oam en ii
mestecau repede, aştep tarea în ju ru l frigărilor
pentru a mai prim i o porţie, repartizarea bu căţi­
lor printre gru p urile care se form aseră su b co­
paci, tenacitatea cu care curăţau oasele de ultim a
fărâmă de carne şi, în sfârşit, în cetineala cu care
se încăpăţânau să în g h ită u ltim ele bu căţi când
era limpede că erau d eja sătu i, prelu ngea d u ra­
ta banchetului. U nii trebu iau să se od ih n ească
o vreme pentru a p u tea în g h iţi m ai d ep arte.
După ce tot tribul s-a arătat m u lţu m it, oam e­
nii răspândiţi p rin tre co p aci au fost cu p rin şi d e
un fel de toropeală. C ontinuam să-i observ, când,
din spatele construcţiilor cu acoperiş de paie, un
indian care părea să n u fi m âncat, după aerul afa­
bil cu care a venit la m in e, m i-a indicat cu gesturi
iuţi dar deloc categ o rice, să-l u rm ez. A m trecu t
de copaci, am lăsat în u rm ă n işte case şi, în tr-u n
loc liber, nu fo arte m are, p e care erau câţiv a co ­
paci şi alte clăd iri, am d a t d e un m ic g ru p d e in ­
dieni care frigeau p eşte. D ef-ghi, def-ghi, au sp u s

51
ei privindu-mă mulţumiţi şi, adunându-şi dege­
tele de la o mână şi făcând gesturi repetate spre
gură, mi-au dat de înţeles că trebuia să mănânc.
Scena contrasta în m od evident cu cea care se
desfăşurase până în urm ă cu câteva minute pe
plajă; calmul şi simplitatea cu care oamenii aceş­
tia îşi pregăteau mâncarea pe grătarul aşezat pe
patru trunchiuri îngropate în pământ, simplita­
tea bucatelor şi atitudinea generoasă şi părin­
tească cu care m-au invitat s-o împărţim m-au
făcut să cred un m om ent că nici nu făceau par­
te din trib. Totuşi, încet-încet, i-am recunoscut:
erau cei care tranşaseră cadavrele şi, cum aveam
s-o aflu mult mai târziu, când am început să
cunosc obiceiurile tribului, cei ale căror arme îl
uciseseră pe căpitan şi pe ceilalţi membri ai ex­
pediţiei.
Amfitrionii mei mă urmăreau mâncând cu o
mulţumire discretă, cu plăcere, aş zice aproape
cu duioşie. Delicat, cu o sim plitate generoasă,
m-au invitat să mai iau. Austeri, în siesta lor cal­
mă, sub umbra răcoroasă a pomilor, vorbeau li­
niştit, schimbând monosilabe cordiale. Erau parcă
medalia dură şi rotundă, făcută dintr-un metal
nobil, dincolo de care restul tribului dispersat
pe plajă nu era decât un prisos fierbinte, întu­
necat şi inform. Când am term inat de mâncat,
au stins focul, s-au spălat, au curăţat locul din
faţa locuinţelor şi, după ce m-au salutat politicoşi
cu glasurile lor repezi şi ascuţite, s-au împrăş­
tiat. Unii au mers spre plajă, alţii spre pădurea
deasă din spate, câţiva au intrat în case. Aşezat
la umbră, mi-au ajuns la urechi prin liniştea în­
sorită glasuri şi zgomote de pe plajă. M-am ri­
dicat şi m-am îndreptat într-acolo.

52
 Doi se certau lângă frigări, aproape atingân-
du-se, aruncându-şi priviri pline de violenţă,
dându-se înapoi de parcă ar fi vrut să plece, apoi
apropiindu-se iarăşi, aproape riocnindu-şi cape­
tele. Glasurile lor stridente se frângeau, îneca­
te de furie. în cele din urmă au răm as nem işcaţi,
tăcuţi, la câţiva centim etri unul de altul, privin-
du-se, răsuflând repede, în tim p ce um brele lor,
întinse pe păm ântul galben în aceeaşi direcţie,
păreau aproape suprapuse. C hipurile lor exp ri­
mau luptă iminentă, ură şi dispreţ. Interesant era
mai cu seamă că tribul îi observa cu indiferen­
ţă — asta dacă ü vedea, căd m ajoritatea nici m ă­
car nu se uitau la ei. Indiferenţa părea şi m ai
mare la bucătari, chiar deliberată. A ceştia se ră­
suciseră în profil, sprijiniţi în beţele lungi, fixând
un punct nepredzat de pe fluviu, de parcă-şi
propuseseră să nu dea atenţie la ce se petrecea
pe plajă sau, dim potrivă, ar fi ştiu t exact ce se
petrece şi s-ar fi prefăcut că habar n-aveau, din-
tr-un motiv care-mi scăpa. Ceilalţi m em bri ai tri­
bului, pierduţi în som nolenţă, aruncau priviri
indiferente către cei doi, asta dacă nu-i ignorau
de-a binelea.
Terminaseră de m âncat; foarte p u ţin i — un
bătrân fără dinţi, un copil — m ai sugeau gân­
ditori câte un os. Frigările se goliseră. U n indian
cu un os în mână a traversat, m aşinal, spaţiul
pustiu şi l-a aruncat în foc. N em işcaţi, sprijiniţi
în beţele lor, bucătarii n id n-au catadicsit să-l pri­
vească. Cei doi care se certaseră au în tors brusc
privirile şi au plecat în direcţii opuse, pierzân-
du-se în m ulţim ea căzută, din cauza digestiei,
într-o somnolenţă meditativă. Unii stăteau întinşi
cu faţa în sus, alţii, la fel de nem işcaţi, cu ochii

53
 întredeschişi, erau gata să se prăbuşească. O parte
se căţărase în copaci, culcuşindu-se printre cren­
gile neregulate. Som n olen ţa părea să le fi pro­
dus nu atât vise, cât coşm aru ri. C iteai pe feţele
lor viziunile care îi asaltau d in interior, împie-
dicând u-i să doarm ă. O ch ii se m işcau încet pe
sub sprâncenele încruntate. Privirile erau plecate
şi alunecoase. Doar degetele de la picioare se agi­
tau, autonom e, trădând ceea ce restul trupuri­
lor n em işcate
/ voia să ascu n d ă. Păreau atenti / la
ce se petrecea în ei înşişi, ca şi cum ar fi aşteptat
efectul im ediat al festinului si-ar
/ fi urmărit cobo-
rârea fiecărei îm bucături m âncate prin cotloane­
le corpului. Parcă ar fi vrut să fie siguri că, după
un anum it m om ent, nici un efect teribil nu s-ar
fi m anifestat, pentru a se consid era în siguran­
ţă şi a lepăda fără pericol n elin iştea ruşinoasă.
Parcă ascultau o rum oare arhaică ce urca din-
lăuntrul lor.
Au început să se dezm eticească pe la jumă­
tatea după-am iezii. Se scu lau , se întindeau, cli­
peau din ochi, alergau spre apă şi se lăsau să
cadă pe m al. A cum păreau slăbiţi, greoi, chiar şi
când alergau. C opiii, care fu seseră atât de vioi
de dimineaţă, se m işcau cu o încetineală care pu­
tea fi somnolenţă sau indispoziţie. Câţiva indieni
s-au apropiat de vasele de su b copaci să le exa­
m ineze plini de interes, deşi d e la distanţă: unii
se ridicau pe vârfuri şi întindeau gâtul încercând
să zărească, de departe, conţinutul. Alţii dădeau
sem ne de nerăbdare exagerată. Erau încă serioşi
şi stăpâniţi. Treptat, tot tribul s-a apropiat de
acele recipiente, răm ânând p e lo c în jurul lor şi
m işcându-se din când în când p en tru a-şi arăta
nerăbdarea. Nu vorbea nim eni, nu se priveau în-

54
 tre ei. Din când în când, se ridicau pe vârfuri şi-şi
întindeau g âtu l în d irecţia clăd irilor, încercând
să zărească ceva aco lo , d u p ă cop aci. C am după
o jum ătate d e ceas, s-a rid icat un m u rm u r satis­
făcut: din direcţia aceea, câţiva dintre cei care m ă
invitaseră la p e şte v en eau ad u cân d grăm ezi d e
mici recipiente v eg eta le. C ercul s-a strân s în ju ­
rul vaselor cu b ă u tu ră . N o u -v en iţii şi-au făcu t
drum prin m u lţim e, au lăsat tigvele p e jo s şi, tă­
cuţi, au în cep u t să le u m p le şi să le d istribu ie.
Era lim p ed e că era v o rb a d e alcool: d e cu m
gustau, sch im b area era vizib ilă, la unii len tă, la
alţii im ediată. D upă p rim ele înghiţituri reveneau
la vioiciunea lo r obişnuită, li se ap rin d eau p ri­
virile şi expresia g en erală era d e bucurie. Ieşeau
din gravitatea şi concentrarea pe care le-o dăduse
m âncarea. S ch im b au m o n o silab e rap id e şi cor­
diale; unii ch iar râ d ea u . L o cv acitatea sporea pe
măsură ce scăd ea co n ţin u tu l v aselo r m ari: ai fi
zis că-şi p o v estesc în tâ m p lă ri şi g lu m e, p entru
că se form au m ici cercu ri în care unul p ov estea,
ceilalţi ascu ltau cu o e x p re sie m u lţu m ită, tăcuţi
şi atenţi, d u p ă care în ce p e a u să râd ă în h oh ote,
scuturându-se şi în ghiontind u-se blând şi cu plă­
cere. Era o an im aţie g e n e ra liz a tă şi în creştere.
Era ciud at să-i v ezi ie şin d d in p u ţu l fără fund
în care păreau să fi că z u t d u p ă m asă, în lu m i­
na deja m ai p u ţin cru d ă a d u p ă-am iezii, care
arunca spre cer, d u p ă ce se lo v ea d e arbo ri, re­
flexe verzui. R u m o area g la su rilo r se pierdea în
aer, în lu m in a g a lb e n ă , p rin tre fru n ze. E xact ca
atunci când m â n ca seră , v en eau şi p lecau să-şi
umple iar şi iar tig v ele cu bău tu ră, p e care le g o ­
leau dintr-o în g h iţitu ră . E u fo rici, un eori aveai
impresia că n u p ro n u n ţa u cu v in te o m en eşti, ci

55
strigăte animalice. Trupurile deveneau drepte,
ţepene, îşi umflau pieptul, îşi înălţau capul, iar
membrele, care se m oleşiseră în timpul diges­
tiei, redeveneau puternice, muşchii ieşeau în evi­
denţă, tari, străbătuţi de vene. Pielea părea mai
netedă, mai moale, mai sănătoasă. Sfârcurile fe­
meilor se umflau, parcă înfloreau.
Plenitudinea trupească şi entuziasmul subit,
care-i lega acum arm onios, creşteau precum o
mare interioară, lăsând să se vadă excitaţia imi­
nentă ce avea să-i arunce iar în singurătatea din
închisoarea trupurilor. Ce mă uimea cel mai tare
era că goliciunea lor, care până atunci mi se pă­
ruse firească, acum mă deranja, nu ştiu de ce.
Până acum corpurile lor fuseseră un tot compact,
care se ascundea în propria uitare şi propriul
abandon. Pe măsură ce creşteau efectele alcoolu­
lui, trupurile păreau că-şi arată ostentativ goli­
ciunea, să ţină seama de ea, să se învârtească,
vizibil, în jurul ei. Ignorat până atunci, sexul se
deştepta. Bărbaţii începeau să-şi pipăie membrul
viril sau să-l atingă, ca din întâmplare, coborân-
du-şi mâna spre coapse sau picioare. Stând în
picioare, femeile îşi puneau în evidenţă fesele
sau şoldurile. Destui se m ângâiau, distraţi, sau
priveau insistent goliciunea celorlalţi, fără să
spună însă nimic, aşteptând de la alţii o atitu­
dine similară. Drumurile după băutură deve­
neau mai dese, mai frenetice, vocile mai ascuţite,
de parcă rumoarea arhaică dinlăuntrul lor, pe
care încercaseră cu câteva ceasuri în urmă să o
perceapă, devenise ţipăt.
Indienii care mă invitaseră la peşte nu pu­
neau gura pe alcool, se lim itau, harnici şi înde-
mânated, să-i servească pe ceilalţi. Nu interveneau

56
 în conversaţii şi nu încercau să facă ordine şi
dreptate în distribuirea băuturii. U nul putea să
se aşeze lângă băutură şi să dea peste cap cinci
sau şase tigve una după alta, altul să ceară să i
se umple recipientul de câte ori voia, d istribu i­
torii de rachiu le arătau aceeaşi indiferenţă. La
fel de im perturbabili se arătau faţă d e excitaţia
crescândă a tribului, li simţeai străini, inexistenţi,
de parcă ei şi restul tribului form au două reali­
tăţi distincte.
Precum soarele care urcă spre zenit, febra in­
dienilor creştea, arzătoare. G esturile, m işcările
şi râsetele lor dobândeau ceva nou. Tribul întreg
se înfiora sub im periul unei em oţii nem ăsurate.
Până la un m om ent dat, am crezut că bărbaţii
îşi atingeau întâm plător sexul când lăsau m âna
în jos; mai târziu însă, în tim p ce ascultau vreo
conversaţie, distraţi, începeau să şi-l m ângâie.
Deodată, o fem eie tânără a ieşit brusc din cer­
cul în care se aflase, uitând de interlocutorii săi
şi, oprindu-se într-un loc deschis, cu picioarele
puternice bine depărtate, a închis ochii şi-a înce­
put să-şi legene încet partea superioară a corpu­
lui, mângâindu-şi, cu o plăcere evid en tă, pielea
luminoasă. Deocam dată, nim eni nu părea s-o ia
în seamă. Fem eia şi-a plasat m âinile sub sânii
rotunzi şi bruni şi, îm pingându-i în su s, încerca
să-şi atingă, fără succes, sfârcurile cu lim ba. Se
ridica pe vârfuri, de parcă n-ar fi ştiu t că în fe­
lul ăsta sânii nu ajungeau m ai aproape de gură,
ci se înălţau odată cu ea, răm ânând la aceeaşi
distanţă, dar graţie acestei mişcări trupul devenea
mai zvelt, m uşchii i se ordonau altfel, fesele se
comprimau şi se rotunjeau, dând la iveală o gro­
piţă la limita coapselor cu şoldul. C onstatând că

57
 limba, roşie, rigidă şi ascuţită, pe care o tot sco­
tea şi o băga în gură, nu ajungea să-i atingă sfâr­
curile, femeia a pornit să geamă şi să-şi frământe
sânii, învârtindu-se în loc.
Un băieţandru m ărunt de statură şi muscu­
los s-a apropiat de ea; avea un mădular nervos,
vertical, aproape lipit de burtă. Obsedată să-şi
atingă sfârcurile cu limba, femeia îl ignora. Băia­
tul a venit încet în spatele ei, a privit-o o clipă,
apoi, dintr-un salt elastic, s-a lipit atât de tare
de ea încât sexul i-a dispărut în şanţul dintre fe­
sele ei tari şi protuberante, ca într-o teacă făcută
pe măsura lui. M âinile indianului au înconju­
rat-o şi s-au oprit pe m âinile ei care-şi frămân­
tau sânii, dar femeia a continuat să geamă şi
corpul cuprins de tremur nu şi-a schimbat po­
ziţia. Nimic nu arăta că ar fi observat prezenţa
trupului mic şi musculos care se lipea atât de ca­
tegoric de al ei, mai mare şi m ai rotund. Băiatul
îşi înfigea bărbia între om oplaţii ei şi încerca s-o
facă să se încline înainte, sau chiar să se aşeze
în patru labe, pentru a putea s-o pătrundă. Dar
femeia rămânea în picioare, rigidă, în aceeaşi po­
ziţie, gemând, iar pe lângă lim ba ei roşie şi as­
cuţită pe care o tot agita au început să curgă nişte
filamente lichide, salivă sau bale, cane i se scurgeau
pe bărbie. Aproape furios, băiatul continua să-şi
înfigă, infructuos, bărbia între omoplaţii ei şi să
se lipească insistent de fem eia m ai mare, până
când aceasta şi-a dezlipit m âinile de pe sâni, lea
întins, apoi, cu un ghiont neaşteptat şi brusc, l-a
azvârlit cât colo pe băiatul care a aterizat, pe spa­
te, pe solul nisipos. Dispreţuitoare, fără a-i arun­
ca nici măcar o privire, fem eia a părut să iasă

58
din criză şi, cu p aşi lin iştiţi, a d isp ăru t în direc­
ţia copacilor.
Băiatul a răm as p riv in d d u p ă ea ca zăpăcit.
Nu părea su p ărat şi nici u m ilit de cele petrecute.
M ădularul atât d e m ân d ru p ân ă în urm ă cu câ­
teva clipe s-a p leo ştit şi i-a d isp ăru t între p icioa­
re; privirile sticlo ase se p ierd eau în p eisaj, m ai
curând d istrate d e câ t in d iferen te. Era lim p ed e
că femeia care-1 atrăsese p recu m n ord u l busolei,
nu mai ocu p a n ici u n lo c în g ân d u rile lui. N ici
într-ale m ele p rezen ţa e i n u e ra m ai certă: ap ă­
ruse dintr-o d ată, o b sce n ă , în faţa o ch ilo r m ei,
în lum ina zilei, ia r d u p ă ce-şi d esfăşu rase pur­
tarea n eobişn u ită d isp ă ru se d isp reţu ito are în
mulţime, la fel d e in certă la d ou ă sau trei m inute
după plecarea ei ca şi a cu m , şaizeci d e ani m ai
târziu, când m ân a frag ilă a u n u i b ă trâ n se stră­
duieşte să m a te ria liz e z e , la lu m in a lu m ân ării,
imaginile pe care i le trim ite, au to n o m ă, nu ştiu
de unde şi de ce, m e m o ria .
Pereţii albi, lu m in a lu m ân ării care, de câte ori
pâlpâie, face să-m i trem ure um bra, fereastra des­
chisă spre zorii lin iştiţi în care sin g u rele zg om o­
te sunt scârţâitu l p e n e i p e h â rtie şi, d in cân d în
când, tro sn itu rile sca u n u lu i, p icio a re le m ele în ­
ţepenite pe care ie m işc su b m asă, fo ile pe care
le umplu cu un scris len t şi care vin să se adauge
teancului, p ro d u câ n d u n fâ sâ it sp e cia l care se
aude în cam era g o ală — acesta este zid u l gros
de care se lo v esc cele tră ite d e m in e, asta dacă
nu îmi ap ar în tr-o rev erie fu lg u ran tă şi incon­
sistentă după cin ă . D acă lu cru rile pe care m i le
trimite, p erio d ic, m e m o ria reu şesc să străp u n ­
gă grosim ea z id u lu i, ia r cele filtrate aju n g să se
aşeze, u scate p recu m z g u ra , p e fo aia d e h ârtie,

59
persistenţa densă a prezentului redevine mută
şi netedă, de parcă nici n-ar fi fost atinsă de ima­
ginile venite de pe alte tărâmuri. Dar acele tă­
râmuri, incerte, fantom atice, nu mai palpabile
decât aerul pe care-1 respir, ar trebui să fie viaţa
mea. Şi totuşi, uneori im aginile cresc înlăuntrul
meu cu atâta forţă că grosimea zidului dispare,
iar eu mă sim t pendulând între două lumi: gra­
niţa subţire a corpului care le desparte devine
poroasă şi transparentă şi mi se pare că acum,
chiar acum mă aflu pe plaja aceea mare şi semi­
circulară, străbătută în toate direcţiile de trupuri
compacte şi goale, că văd pe nisipul răscolit de
urmele paşilor tot felul de uscături aruncate la
mal de fluviul etern, văd capete de beţe arse de
foc, văd chiar şi prezenţa invizibilă a lucrurilor
străine de experienţa trăită.
Iar în acest acum, indienii zămisleau un tu­
mult care urca spre frunzele copacilor, unde ră­
mânea încurcat, un tum ult iscat din propriile
trupuri. Un tumult mut, care umplea spaţiul, co­
pacii din jurul plajei şi solul nisipos pe care pro­
iectau umbrele lor lungi şi albăstrii. Rumoare de
membre în tensiune, de sfinctere şi pori, la care
veneau să se adauge, neauzite, suspinele păstra­
te înăuntru pentru a nu modifica aerul, cât şi stri­
denţa pe care o produceau, redeşteptându-se,
obsesiile, dorinţele neştiute care corodează, pre­
cum un foc necunoscut şi rece, cerul pe care-1
purtăm înăuntru şi-l duc, pe nesimţite, spre moar­
te. De la privirile languroase, indienii treceau
direct la pipăieli. Vedeai indieni care se trânteau
la pământ ca pentru a se odihni, trăgând după
ei pe cei de alături, care se lăsa antrenat fără
efort, îi vedeai deschizându-se precum florile

60
sau fiarele, alţii se plim bau prin m ulţim e cău-
tându-şi obiectul im aginaţiei cu m inuţiozitatea
aceea cu care vrei să potriveşti perfect, de par­
că ar fi făcute din acelaşi m aterial, interiorul si
exteriorul. Nu ţineau seamă de vârstă, de sex sau
de rudenie. Un tată îşi sodom iza propria fiică
de şase sau şapte ani, un nepot îşi sodom iza bu­
nicul, un fiu era sedus, ca de un păianjen um ed,
de propria m am ă, un frate lingea, cu o plăcere
evidentă, sânii soră-sii. Din loc în loc, solitari în­
tinşi pe spate sau sprijiniţi de un pom , se aban­
donau, reîncepând întruna, plăcerii lui Q nan.
Crepusculul s-a um plut de gâfâieli, de stri­
găte înăbuşite, de ţipete, de gem ete. U nii se bu­
curau în perechi, alţii câte trei, câte patru sau
cinci, ba chiar în grupuri de o duzină sau m ai
mulţi. O copilă nu mai m are de şapte ani, în pa­
tru labe, îşi deschidea cu degetele vulva strân­
să, incitându-1 cu priviri vicioase aruncate peste
umăr pe un băieţandru care aştepta în spatele
ei şi ţinea într-o m ână un băţ neted, gros şi ro­
tunjit 1a capăt, iar în cealaltă, anticipând plă­
cerea, propriul sex. U n bărbat se flagela cu o
creangă verde. Alţi doi, întinşi pe o parte în po­
ziţie inversă, se sugeau reciproc, concentraţi. Unii
păreau să se acupleze cu fiinţe invizibile, băr­
baţi care păreau să copuleze cu aerul, fem ei care,
în patru labe, îşi agitau crupa şi se contorsionau
de parcă ar fi fost penetrate de cineva, şi din
când în când chiar vedeai ţâşnind sperm a sau
auzeai fem eile gem ând ca ajunse la paroxism .
Femeia care m ai devrem e îşi ridica sân ii încer­
când să-şi atingă sfârcurile cu lim ba şi care se
lepădase de băiatul care încercase s-o pătrundă,
îşi repeta gesturile obscene în diferite locuri, iar

61
dacă se apropia careva, îşi întrerupea, brusc şi
dispreţuitor, strădaniile infructuoase şi se depăr­
ta, căutând alt loc în care s-o ia de la început.
Se întunecase, aşa că indienii care mă pofti­
seră la peşte au aprins focuri. Trupurile goale şi
asudate străluceau la lum ina flăcărilor. Un foc
aprins aproape de mal se reflecta în apele flu­
viului. Siluete lipsite de echivoc traversau, spo­
radic, lumina scânteietoare pentru a dispărea iar
în beznă. O masă inform ă de trupuri, încleşta­
tă într-o acuplare m ultiplă, s-a rostogolit, din
greşeală sau intenţionat, pe un pat de jar: urle­
te fioroase s-au amestecat cu suspinele, exclama­
ţiile şi spasmele, în timp ce trupurile care se
tăvăleau ridicau în aer un şuvoi de scântei. Cei
care terminau se duceau, gâfâind încă, să-şi re­
cupereze puterile şi entuziasm ul cu ajutorul al­
coolului.
S-ar fi zis că cei care ne plimbam pe acolo fără
să participăm la orgie deveniserăm invizibili,
mulţimea frenetică ne ignora cu desăvârşire. Tre­
ceau pe lângă noi fără să ne privească măcar, mai
bine zis, de parcă am fi fost transparenţi, privi­
rile lor pierdute treceau printre noi căutând să
se oprească pe ceva mai real. Rătăceam parcă
prin două lumi diferite, de parcă drumurile noas­
tre, oricare ar fi fost itinerarul, nu se puteau în­
crucişa, de parcă ne-ar fi despărţit pereţi de
sticlă: dacă, de exemplu, venea spre noi o femeie
deschisă şi înfiorată, când ajungea în dreptul
nostru ori se oprea scurt şi se întorcea din drum,
ori trecea pe lângă noi, căci, instinctiv, noi ne dă­
deam la o parte, şi-şi continua drumul, perce-
pând doar un vid, de parcă noi n-am fi ocupat
nici un loc în spaţiu şi nici n-am fi fost acolo. Era

62
limpede că tribul se îm barcase într-o călăto rie
fără sfârşit şi d o ar tru p u rile lor, p recu m o coajă
goală, bân tu iau d in tr-o îm brăţişare în alta în
preajma noastră. D easupra capetelor n oastre au
început să răsară stelele, întâi câte una, apoi m ai
multe, în sfârşit cu sutele, ca nişte scântei. A prin­
deau cerul cu culorile lor — roşii, galbene, verzi,
albastre — , m ai p alid e în ju ru l lunii im ense care
începea să urce d e d in co lo de flu viu . Luna u rca
încet, tăind în d o u ă, cu o fâşie albă, vastă şi tre­
m urătoare, h ău l n eg ru în care se tran sfo rm ase
fluviul fără de m arg in i, arun cân d printre arbori
raze de lum ină cru d ă şi albă care lum inau frag­
mente de corp sau d e g ru p u ri, sau ch ip u ri p ier­
dute care se ag itau în în tu n ecim ea v egetală.
Noaptea a lăsat p e n isip şi îm prejur, p rintre
cenuşă, p ajişte p ârlită şi lem n e în n eg rite de foc,
o dâră de trup uri aban d on ate. U nele se m ai agi­
tau, înlănţuite în îm b ră ţişă ri m aşin ale, altele se
mişcau tot m ai rar, a lte le se văitau încetişor, al-
tele erau co m p let n em işca te. In lu m in a incertă
a zorilor, un in d ian a trav ersat p laja către râu,
pipăindu-şi nasul care sângera. D espre altul care
nu se m işca, în tin s su b u n co p ac, cu g u ra în p ă ­
mântul nisipos, n -am ştiu t spune, după ce m -am
aplecat ca să-l văd m ai b in e, d acă d o rm ea sau
murise. Pe m ăsură ce zorii albăstrii deveneau di­
mineaţă, în ain te ca p rim ele raze ale so arelu i să
aurească coroanele copacilor, indienii au început
să-şi facă ap ariţia, în ce rcâ n d să se scu tu re, fără
rezultat, d e g reu tatea care p ărea să-i îm pingă
înapoi în n o ap te. S e clă tin a u , n eh o tărâţi, în lu ­
mină. M ulţi co n tin u au să stea în tin şi, în cercân d
să se ridice, iar şa p te sa u o p t n -av eau să se m ai
ridice n icio d ată. U n o m s-a rid icat, s-a clătin at,

63
 după care s-a gândit puţin şi a început să se iz­
bească cu capul de un copac, tot mai violent,
până când s-a prăbuşit, sângerând din nas şi din
urechi. Unii vorbeau singuri, alţii scânceau. În
sfârşit, în dimineaţa încă palidă, au început să
se îndrepte către case. în poiana din faţa lor, pe
un foc mare fierbeau câteva marmite enorme de
lut. Câţiva bărbaţi sobri amestecau în ele; m-am
apropiat să văd: înăuntru se găteau măruntaiele
şi capetele tovarăşilor mei, împreună cu nişte le­
gume necunoscute. M -am dus din nou spre apă,
încrucişându-mă cu m ulţim ea care venea din
sens opus, ducându-se la marmite. îngenuncheat
pe mal, un om încerca să vom ite în apă. Avea
ochii umflaţi, obrazul congestionat şi braţele în­
crucişate pe burtă; părea să sufere. Am încercat
să-l urăsc, dar n-am reuşit. Când m-a văzut, ochii
i s-au mărit lăsând să se vadă nu ştiu ce fel de
speranţă. Def-ghi, def-ghi, a şoptit, a vrut să schi­
ţeze un gest, dar corpul nu-1 asculta. în fine, cu
un ultim spasm, s-a prăbuşit în apă. A rămas
acolo câteva zile la rând, cu capul scufundat în
apă şi scuturat de valuri.
Măruntaiele fierte si
/ ce mai rămăsese din bău-
tură le-au mai ridicat m oralul indienilor, dar nu
pentru mult timp. O bătrână solitară şi liniştită
a traversat plaja şi s-a aşezat aproape de mal, pri­
vind spre mijlocul apei şi rozând o căpăţână
aproape descărnată. Doar o ţeastă de care atâr­
nau nişte filamente cartilaginoase, pe care baba
fără dinţi le molfăia dusă pe gânduri. Unii se
plimbau în grupuri şi vorbeau tare, alţii se ghe-
muiau în cerc, tăcuţi, evitând să se privească, ne­
liniştiţi, nervoşi. Sub un copac, o femeie defeca
gânditoare stând pe vine. Câteva grupuri izo-

64
 late continuau să se îm preuneze într-un m od im ­
perfect şi extrav ag an t. D e-abia pe la ju m ătatea
dimineţii s-au calm at. în aeru l lum inos, ultim ii
indieni rătăceau în cet p e plaja galbenă, căutând
un loc de od ihnă. în tre atâtea co rp u ri zăcând e
era greu de sp u s care d orm ea, care m urise sau,
pur şi sim plu, care m edita cu ochii întredeschişi,
respirând încet. B ucătarii se plim bau indiferenţi
printre ei, d e parcă n ici nu i-ar fi văzut. M -am
întins la um bra unui cop ac şi-am d orm it până
pe seară. Când m -am deşteptat, fluviul era aproa­
pe violet iar un in d ian g h em u it lângă m ine m ă
scutura cu blândeţe. Def-ghi, def-ghi, spunea atin-
gându-mi b raţu l cu vârfu l degetelor. A m des­
chis ochii, m i-a zâm bit şi m i-a făcu t sem n să-l
urmez. Din nou, printre casele din fund, oam enii
îşi m âncau, m od eşti, p eştele fript. M -au invitat
să m ănânc şi m i-au d at apă. în apropiere, tribul
împrăştiat era cu fu n d at în som n.
In acea a doua noapte, în loc de tum ultul celei
dintâi, până d im in eaţa s-au au zit şoap te şi sus­
pine întretăiate, d ialo g u ri su rd e şi trecătoare,
chemări fără sp eran ţă, v aiete. V orbeau puţin şi
rar. Când m erg eam p rin tre ei m ă urm ăreau, ca
lipsiţi de pu teri, cu p riv irile, d u p ă care dădeau
din cap, îşi p lecau p riv irile, ba unii ch iar înce­
peau să plângă. P arcă erau n işte cop ii bolnavi
şi părăsiţi. Sp re d im in eaţă am d at d e unul care,
întins pe o co astă, d esen a ceva p e n isip cu un
beţişor, apoi ştergea im ed iat cu d o su l palm ei. A
făcut asta toată ziu a.
M ulţi păreau să fie b o ln av i. Se strâm bau de
durere, îşi p ip ăiau co rp u l, aveau d iaree sau ză­
ceau pe jos respirând greu, d e parcă ar fi fost ast­
matici sau pe m oarte. A veau ochii um flaţi şi pe

65
jumătate închişi, faţa congestionată, părul gră-
sos şi lipsit de strălucire. M ulţi erau răniţi sau
aveau pielea plină de arsuri. Unuia îi atârna bra­
ţul de parcă ar fi fost rupt de la cot, mulţi şchio­
pătau sau chiar se târau pentru a se deplasa. Alţii
se duceau des la malul apei ca să se spele pe faţă
sau să se stropească pe tot corpul. Răniţii şi bol­
navii îşi arătau durerea respirând zgomotos
printre dinţii strânşi şi lăsând să le curgă saliva
din gură. Unul se ţinea de un pom şi scuipa în­
truna, altul defeca, apoi îşi cerceta atent excre­
mentele, scurmând în ele cu degetul. Entuziasmul
din zilele precedente dispăruse, lăsându-i temă­
tori şi distruşi. Era ca şi cum arcul dorinţei, după
ce-şi slobozise săgeţile, s-ar fi întors, lovindu-i
drept în faţă şi lăsându-i ameţiţi şi suferinzi. Co­
piii păreau bătrâni iar bătrânii copii; femeile
deveniseră aspre şi lipsite de graţie precum băr­
baţii, iar bărbaţii păreau m oi şi fragili ca nişte
femei. Multora le ieşeau pe obraz nişte coşuri ro­
şiatice terminate cu un cap de puroi alb. Peste
tot nu vedeai decât priviri care se ascundeau şi
cam e veştedă. Ca nişte pete negricioase şi tre­
murătoare, contrastau cu lum ina puternică a
verii, în care şi nopţile, cu luna aceea uriaşă şi
stelele nenumărate, păreau sănătoase şi lumi­
noase. Dar bucătarii, cu discreţia lor calmă şi tru­
purile curate şi puternice, dem onstrau că exista
în indienii aceştia şi o forţă în stare să-i păstreze
la adăpost de haos.
în zilele care au urm at au început să iasă,
treptat şi nu fără efort, din starea de însingurare.
Unora asta le-a luat săptămâni şi luni întregi, iar
în perioada care a urmat au m urit mulţi din trib.
începeau să se ridice, serioşi şi sobri, şi se apu-

66
cau să cureţe câm pul şi plaja, să se ocupe de bol­
navii pe care îi d u ceau în case, să-şi îngroape
morţii. C oncentraţi, schim bau rapid doar cuvin­
tele necesare, d in care nu reieşea nici un sen ti­
ment, gravi, aproape severi, umblau printre copaci,
se spălau în râu, fabricau unelte din lem n şi os,
îndeplineau cu o d ibăcie fără greş toate aceste
treburi care le confereau, lor si locului în care tră-
iau, exterioritatea aceea irefutabilă şi densă,
apropiată de sim ţu ri, părând neclintită şi eter­
nă, pe care o p ercep u sem încă din barcă pe când
mă apropiam de p laja sem icircu lară şi de pre­
zenţa um ană care v en ea d e la focurile aprinse
în noapte. Două sau trei zile îm i fuseseră de ajuns
ca să constat d in ce su b strat n eg ru trebuiau să
se ridice in d ien ii, vâslin d p u tern ic către aerul
transparent, p en tru a arăta lu m ii exterioare un
aspect om enesc.
Tribul sem ăna cu un b o ln av care îşi revenea
încet. Cei care m u reau sau în târziau să se vin ­
dece erau p recu m elem en tele irecu p erabile sau
grav vătăm ate ale u n ei fiin ţe unitare. Trupurile
păreau sem nele v izib ile ale unui rău invizibil.
Rană, slăbiciune, p alo are, sân g e, puroi sau ar­
sură nu erau d ecât se m n e le trim ise d in hău l de
întuneric, ceva p rezen t la toţi, rep artizat tuturor,
ceva unic, faţă d e care fiecare în parte se d o v e­
dea un p articip an t frag il. N u ştiu ce zeu putea
fi, dacă zeu era, d eşi în toţi an ii ăia n u i-am v ă ­
zut adorând ceva; era o p rezen ţă care îi gu vern a
împotriva v o in ţei lor, care tran sm itea ceva d in ­
colo de voinţă sau b u n e in ten ţii şi care, d in când
în când, se m an ifesta o ricâ t d e m u lt ar fi în cer­
cat ei să uite d e e x iste n ţa ei sau să sim u leze că

67
 o ignoră, precum Leviatanul care e vizibil doar
când apare periodic din fundul oceanului.
După o săptămână, majoritatea bolnavilor îşi
reveniseră, făceam cu greu deosebirea între bu­
cătarii sănătoşi şi calmi şi restul tribului. Mai
erau unii care ieşeau dimineaţa din casă, cu miş­
cări încete şi ezitante, clipind din ochi sub soa­
rele care urcase deja sus, plimbându-şi privirile
buimăcite pe deasupra frunzelor strălucitoare şi
sprijinindu-se de pereţi sau de vreun membru
al familiei. Mulţi rămăseseră cu urme de neşters:
unul îşi pierduse o ureche, altul un ochi care a
continuat să-i supureze luni în şir; un al treilea
a rămas beteag pentru restul zilelor. Ii întâlneam
uneori pe plajă sau printre copaci şi, văzându-i
betegi, deci purtând pe trup stigmatul clar al ex­
ceselor făcute, încercam să-i întreb din ochi, cău­
tând un gest, o expresie sau o grimasă din care
să se vadă că îşi aduceau am inte de acele zile
abominabile, dar ochii lor păreau inocenţi şi
muţi, indiferenţi sau im perm eabili amintirilor.
Zâmbetul iute, aproape ironic cu care mă pri­
veau în general, nu era un semn de complicitate
sau de conivenţă, ca şi cum, acceptându-mi măr­
turia, ar fi recunoscut prin asta delicateţea tăce­
rii mele, sau, întâlnindu-se cu privirile mele
insistente şi întrebătoare, ar fi manifestat un fel
de superioritate prin atitudinea lor impenetra­
bilă; dimpotrivă, zâmbetul părea să aibă legătu­
ră nu cu ce făcuseră şi ce văzusem eu atunci, ci
cu anumite lucruri de care mă credeau capabil
şi pe care sperau să le fac într-o bună zi. Odată
trecută grozăvia, tribul m ă trata din nou cu jo­
vialitate şi deferenţă. Există oam eni care susţin
că prima impresie este cea corectă şi adevărată;

68
în ce-i priveşte pe aceşti ind ien i, trebuie să spun
că afirm aţia n u se su sţin e. C ei care fuseseră, în
primele zile, m ai răi ca an im alele sălbatice, au
devenit, cu trecerea tim p u lu i, fiinţele cele m ai
caste, sobre si ech ilib rate d in câte m i-a fost dat
să întâlnesc în lunga m ea viaţă.
D elicateţea d e care dăd ea dovadă tribul ar
trebui să se n u m ească m ai curând fem inizare
sau blândeţe; ig ien a lor, m anie; atenţia faţă de
semeni, afectare cerem onioasă. Politeţea lor exa-
gerată a crescut, d o b ân d in d o com p lexitate ne­
obişnuită. Erau d e o p u d oare surprinzătoare. în
lunile care au trecut, n -am m ai v ăzu t niciodată
ca un indian să-şi facă n ev o ile în public. Cu toa­
te că um blau ab so lu t goi, n -am m ai văzu t pe ni­
meni, nici ch iar co p iii, etalân d u -şi sexu l; acesta
le atârna între picioare aproape ascuns, aproape
inexistent. Pipăielile şi alu zia carnală păreau ex­
cluse în p u blic. Erau atât de circu m sp ecţi în
această p riv in ţă, în câ t m ă în treb şi acu m dacă
se acuplau în particular, şi dacă n u s-ar fi născut
copii pe p arcu rsu l an u lu i, ch iar şi cel m ai atent
observator ar fi aju n s la co n clu zia că aceşti in­
dieni nu cu n o şteau co i tu l. C h iar dacă făceau
parte din aceeaşi fam ilie, b ărb aţii şi fem eile îşi
vorbeau evaziv şi d istan t. F ără a fi d u ri sau au­
toritari, p u rtarea faţă d e co p ii era sev eră, sen ­
tenţioasă şi tăioasă, d eşi nu lipseau m anifestările
de atenţie şi ch iar d e d u io şie. D e regu lă, exista
o separaţie d estu l d e clară în tre fem ei şi copii,
pe de o parte, şi b ărb aţi, p e d e alta. La toţi, grija
pentru cu răţen ie era e x cesiv ă, ap ro ap e ener­
vantă. U n p lo d d e u n an sau d o i m u rd ar de ex­
cremente era m o tiv d e ceartă în tre bărb at şi

69
nevastă. Un copil care urina pe un copac într-un
loc vizibil primea im ediat o palmă.
Spuneam ded că nu-i văzusem făcându-şi ne­
voile în public, ca în timpul orgiei; de asemenea,
nu am dat niciodată, în împrejurimile satului,
de excrem entele lor, iar după o vreme am înţe­
les că şi le îngropau, nu doar le acopereau, mai
mult sau mai puţin sumar, cu pământ, ci făceau
o groapă în pământ, pe care o acopereau şi o bă­
tătoreau până dispărea. Pe vreme caldă, se scăl­
dau în râu de mai multe ori pe zi, plaja galbenă
era tot timpul plină de indieni care intrau şi ie­
şeau din apă, iar dacă mă plimbam prin apro­
piere îmi ajungeau la urechi, atât ziua cât şi
noaptea, zgomotele bălăcelilor. Pe timp de iarnă,
încălzeau apa în m arm itele lor de gresie ca să
se spele, dar nu puţini continuau să coboare pe
mal, neluând în seamă promoroaca albăstrie a
dimineţii. înainte de a le găti, spălau alimente­
le de mai multe ori. M ăturau cu tâmurile de câ­
teva ori pe zi interiorul caselor şi spaţiul din faţa
lor, iar vara, pe înserat, aduceau apă din râu şi
stropeau atât pe dinăuntru cât şi pe dinafară, iar
apa scânteia în ultimele raze de soare.
Erau atât de politicoşi că deveneau ostenta­
tivi şi supărători. Era de-ajuns să treacă cineva
prin faţa casei pentru ca ei, lăsându-şi baltă ocu­
paţiile de zi cu zi, să-l salute insistent, să-l roage
să se oprească puţin la intrare, după care pur-
cedeau la un lung interogatoriu asupra stării de
sănătate a fiecărui m em bru al familiei trecăto­
rului, neuitând pe nici unul, cerând amănunte
şi determinând răspunsuri şi mai ample prin alte
întrebări, astfel că ceremonia dura un ceas, timp
în care stăpânul casei întreba de sănătatea unor

70
 persoane pe care tocm ai le văzuse pe plajă sau
cu care tocmai schim base un salut distant. D ar
dacă asemenea întâlniri întâmplătoare aveau ioc
în spaţiul public, adică într-un loc departe de ca­
sele lor, totul se limita la un dialog rapid, laco­
nic, ba chiar un pic trufaş. Distanţa era la rândul
ei materială, căci un spaţiu de doi sau trei m etri
îi despărţea în perm anenţă, de parcă grija lor
principală ar fi fost să nu se atingă, evitând cu
tot dinadinsul o atingere fizică cu interlocutorul.
Rămâneau câteva clipe foarte drepţi şi dem ni,
puţin aplecaţi în spate, schim bau câteva form u­
le rapide, deloc călduroase sau sincere, după ca-
re-şi continuau drum ul, cu ochii m ijiţi, spatele
şi umerii drepţi şi rigizi, într-o atitudine conven­
ţională care exprim a m ândrie şi gravitate. Ex­
cesul de pudoare şi dem nitate îi făcea să fie
susceptibili. Se sim ţeau ofensaţi de lucrurile cele
mai mărunte. De exem plu, dacă, din neatenţie,
în conversaţie intervenea o aluzie oarecum so-
f /

cântă, cei de faţă lăsau capul în jos într-o atitu­

dine gânditoare, răm âneau o vrem e tăcuţi, după
care găseau un pretext oarecare şi plecau. în a­
inte de a ataca tem e legate de acuplare, m en­
struaţie sau excrem ente, îndepărtau copiii, iar
dacă se întâmpla ca unul să vorbească fără a-şi
fi gonit copiii, era im ediat chem at la ordine fără
drept de apel.
Părea să le fi luat ceva tim p pentru a reînvăţa
rapiditatea cu care făceau totul. Iuţeala aceasta
era proprie bărbaţilor, căci femeile se m işcau pla­
cide şi absente, chiar şi când m unceau parcă se
gândeau la altceva. Bărbaţii se deplasau aproa­
pe alergând, iar când se încrucişau cu o fem eie,
diferenţa de viteză sărea în ochi. Era ca şi cum

71
bărbaţii ar fi fost orizontul mişcător şi tare al
unui centru obscur, m oale şi sedentar reprezen­
tat de femei. Iar când bărbaţii se întâlneau pe
plaja galbenă şi se opreau pentru a schimba for­
malităţile lor laconice, aveau gesturi atât de iuţi
că aveai impresia că ţopăiau pe loc, la o distanţă
prudentă de interlocutor, fiindu-le aproape in­
terzis să se oprească de-a binelea. Când mer­
geau, de exemplu, la pescuit, traversau plaja în
fugă, săreau în bărci şi se depărtau vâslind ener­
gic, dispărând în câteva m inute printre insule.
Totul era viteză constantă şi regulată, totul pă­
rea să se facă în goană, iar când cădea noaptea
se prăbuşeau pe solul bine m ăturat al caselor şi
dormeau până-n zori.
în dimineţile însorite, cu acest du-te-vino al
lor umpleau spaţiul translucid. Din cele petre­
cute în primele zile nu rămăseseră decât câţiva
betegi. Erau un popor urban, muncitor şi aus­
ter. Glumeau rar şi, cu excepţia copiilor, care se
jucau îndeobşte mai departe, aproape că nu se
auzeau râsete. Femeile păreau să fie mai puţin
serioase decât bărbaţii, sau, poate, mai puţin ri­
gide. Atitudinea bărbaţilor atingea posăcenia,
cea a femeilor, resemnarea sau indiferenţa. Dar
şi bărbaţii şi femeile păreau să facă tot ce făceau
nu din plăcere, ci din obligaţie. Plăcerea părea
să lipsească din viaţa obişnuită. Faptul că, în ca­
sele lor, copulau se vedea nu din concupiscen­
ţa publică, ci din pântecele femeilor însărcinate
şi nou născuţii zbârciţi şi plini de sânge care apă­
reau din când în când sub soarele acestei lumi.
Obiect al atenţiei sau al indiferenţei, al unei
amabilităţi trecătoare, al unor întrebări de neîn­
ţeles sau al unui dispreţ persistent, eu rătăceam

72
 printre ei convins că ceea ce păreau să aştepte
de la mine, dacă chiar aşteptau ceva, n-aveau să-l
obţină prin moartea mea, d mai curând prin pre­
zenţa mea constantă şi atenţia m ea răbdătoare
faţă de peroraţiile lor. Din când în când, un in­
dian se apropia şi, proţăpindu-se în faţa mea, dă­
dea drumul unui discurs interm inabil presărat
de gesturi lente şi explicative, în care era vorba
despre orizont, fluviu, arbori, iar uneori braţul
se îndoia, palma îi lovea pieptul, oratorul desem-
nându-se astfel centrul şuvoiului de cuvinte
scurte, stridente şi rapide. A lteori, trecând prin
dreptul unei locuinţe, glasul unei fem ei care lu­
cra ceva la umbră, lângă intrare, m urm urând pe
un ton blând şi confidenţial Def-ghi, def-ghi, mă
făcea să mă opresc, iar fem eia, fără a se opri din
lucru, pronunţa un discurs scurt şi precis, după
care îşi vedea mai departe de ale ei, de parcă aş
fi plecat deja de acolo, fără a-m i arunca nici m ă­
car o privire. M ai expansivi, copiii se luau după
mine şi-mi vorbeau. Erau ca un revers zgom o­
tos al tribului, însă gravitatea generală ajungea
să-i atingă şi pe ei, am ortizându-le entuziasm ul.
Au trecut săptăm âni şi luni. A sosit toam na.
0 furtună m ăturase vara, iar lum ina de după
ploaie era mai palidă, mai subţire. In după-am ie-
zile însorite, printre frunzele îngălbenite care că­
deau întruna şi putrezeau sub copaci, răm âneam
nemişcat, visând cu ochii deschişi în m ijlocul fas­
cinaţiei incerte a celor văzute. în lum ina slabă
şi uniformă, care se subtia si m ai m ult deasu-
pra frunzelor îngălbenite, sub un cer albastru
care vira spre alburiu, între pajiştea decolorată
şi nisipul pălit, uscat şi m ătăsos, când soarele-m i
încălzea capul părând să topească tiparele lim i­
tate ale obişnuinţei, când nici sentim en tele, nici

73
memoria, nici măcar mirarea nu dădeau sens si
ordine vieţii mele, lumina toată, pe care acum
o numesc, pentru acest stadiu, toamnă, urca, lim­
pede, dinspre reversul ei negru, către simţurile
mele, ca o parte din mine însum i sau devenind
tot ce mă înconjura, atât de irefutabil şi de firesc
încât nimic nu ne lega, poate doar faptul că ne
aparţineam unul alteia, lipsind obstacolele care
pot deveni emoţie, frică, raţiune sau nebunie.
Mai târziu, când soarele cobora spre apus şi obiş­
nuinţa mă întorcea în contingentul salvator, mă
plimbam printre indieni încercând să găsesc o
ocupaţie inutilă care să mă ajute să închei ziua,
pentru a fi iarăşi părăsitul cu num e şi memorie,
precum o plasă de pulsaţii zbuciumându-se în
miezul întâmplărilor.
Mai multă realitate a adus iarna. Alternând,
brumele şi ploile ne reaminteau că suntem lip­
siţi de apărare, ne făceau să inventăm mijloace
menite a ne pune la adăpost de lumea exterioară,
iar coliba, blănurile şi focul elementar în jurul
căruia ne strân g eam , te rtip u rile la care re­
curgeam pentru a găsi căldura animală şi pen­
tru a supravieţui ne dădeau de furcă în modul
cel mai concret, ţinându-ne departe de ceea ce
nu poate fi rostit. Indienii trec cu cinste peste pe­
rioada grea: împart cu dreptate puţinul pe care-1
smulg iernii, cei mai puternici fac zid în jurul ce
lor slabi, dăruindu-le alimente şi viaţă. Totul, cu
discernământ şi discreţie; astfel am înţeles, mult
mai târziu, că dacă o mână de oameni robusti
se bucurau de privilegii în tim pul unor áseme
nea luni grele, nu era pentru că ceilalţi s-ar fi te
mut de forţa lor brută, ci pentru că aceşti oameni
puternici erau necesari pentru supravieţuirea în­

74
 tregului trib, în care fiecare m em bru, până la cel
mai umil, de la copilul nou-născut până la bă-
trânul muribund, avea desem nat un rol precis.
Nu o dată am văzut cum unul dintre acei oa­
meni robuşti îşi ceda acoperăm ântul sau hrana
unui bătrân, unui bolnav sau unui copil, în con­
trast evident cu oroarea acelor prim e zile.
Astfel se purtau indienii în iam a aspră şi ce­
nuşie, rămânând la fel de posaci şi de retraşi. La
coliba pe care m i-o repartizaseră, un pic retrasă
fată de sat, venea în fiecare dim ineaţă un băr-
bat tăcut care-mi aducea ceva de mâncare şi ceva
lemne uscate pentru foc. M ai trebuie să spun că
din toate iernile pe care le-am petrecut printre
indieni, aceea a fost cea mai lungă şi m ai aspră.
Săptămâni în şir, o burniţă îngheţată a şters ori­
zontul şi cerni, iar când s-a oprit, în loc să scadă,
frigul a sporit şi în nopţile urm ătoare, dintr-un
cer atât de lim pede şi de apropiat că aveai im ­
presia că ne zdrobeşte, a coborât îngheţul, ast­
fel că ne trezeam în faţa unor întinderi albite, de
parcă stelele pulverizate de frig s-ar fi sfărâm at,
pudrând păm ântul. Cu excepţia m arelui fluviu,
toată apa îngheţa, devenea o pojghiţă fină, ca­
santă, scânteietoare, albastră dim ineaţa, de un
verde gălbui în tim pul zilei şi trandafirie la as­
finţit. Şi nisipul devenise m ai fin, de parcă şi el
era făcut din praf de stele, iar păm ântul, uscat
şi dur acolo unde nu era am estecat cu nisip, a
devenit albăstriu şi lucios. Câteva săptăm âni to­
tul a fost încrem enit, de parcă ar fi în gheţat şi
aerul şi timpul — lum ină congelată, m ai bine-zis
un fel de transparenţă în care se reflecta lum i­
na schimbătoare, ca pe un strat de prom oroacă,
albastră, verde, galbenă, violetă, trandafirie sau

75
roşcată. Copacii erau ca de piatră, crengile dez­
golite şi negre pe fondul cerului lăptos păreau
o imagine de coşmar. Anim alele şi păsările mu­
reau de frig, rămânând pe loc, înţepenite, fără
să se descompună, intacte şi neclare în frig şi
moarte. Cu oamenii se întâm pla la fel: mai ales
bătrânii, pe care-i copleşeau în nopţile lungi fri­
gul şi somnul, nu mai aveau chef să se scoale
şi-şi continuau drumul spre moarte, din lene sau
comoditate. Uşori, tăcuţi şi lipsiţi de violenţă,
exact ca frunzele toamnei care se îndreaptă spre
pământ, unde este adevărata lor casă, aceşti bă­
trâni cădeau în moarte în inima iernii cumplite.
Supravieţuitorii pândeau în nordul incert prima
adiere de vânt călduţ. Iar când au început să apa­
ră primele frunze fragede, m icuţe şi roşii, par­
că nu-şi spărgeau propriii m uguri, ci aerul cel
îngheţat.
Treptat, indienii au început să iasă din colibe,
nu atât în spaţiul exterior, cât în primăvară. Ae­
rul nemişcat reîncepea să curgă, gheaţa se trans­
forma în apă, copacii încrem eniţi trimiteau spre
cerul albastru nouri de frunze verzi. Pe câmpul
înflorit a reînceput alergătura iute a indienilor.
Nisipul redevenea auriu, la fel şi fluviul. Din
insule veneau stoluri de păsări multicolore, tăind
cerul albastru şi umplând arborii din spatele sa­
tului. încă somnolente, îşi făceau apariţia pume-
le şi caimanii. Zilele călduţe se prelungeau în
febrile asfinţituri roşii, primăvara înainta lăsând
să se vadă plaja galbenă plină de oameni care
stăteau tot mai târziu, astfel că, printre arome
de mâncare, plimbări fără grabă pe malul apei,
cerul încă limpede, prim ele stele şi frunzişul
scânteietor, nopţile acestui anotimp al speranţei

76
erau liniştite şi binevoitoare. La jum ătatea dim i­
neţii, când trecea frigul, prim ele focuri se aprin­
deau afară, în faţa colibelor, printre copaci;
atunci, peste tot acest spaţiu care m ai păstra res­
turile anotimpurilor precedente, putrezite şi în­
gropate, m acerate de timp şi ploi — frunze,
lemn, corpuri de anim ale, cam e şi oase om e­
neşti, excremente — fum ul îşi reîncepea victo­
rios urcuşul lent, iar celor care uitaseră în iam a
grea de orice urm ă a lor le readucea, îm preună
cu senzaţiile pe care le trezea, am intirea unei
obişnuinţe vechi şi persistente. Era o plăcere să
ne vezi ieşind din nou în lum e în dim ineţile tot
mai calde şi m ai însorite, după luni de som no­
lenţă chircită. Ziua plină de lumină îi făcea eufo­
rici, chiar veseli pe oam enii aceştia circum specţi
şi ţepeni. Ceva m ai viu şi m ai prietenos decât
datoria, eficienţa şi subzistenţa părea să-i m âne
când se duceau la m uncă, iar când se încruci­
şau o clipă pe plajă sau sub copaci, răm âneau
să stea de vorbă ceva m ai m ult ca de obicei, ca
şi cum în loc de a considera politeţea ca pe un
delict sau o neglijenţă, ar fi sim ţit că plăcerea
austeră pe care o îm p ă rtă şe a u era d o v ad a
unui avantaj în m ăsură să-i apropie de tim p şi
de lucruri.
Totuşi, trecând zilele, blândeţea asta a început
să se fisureze. Intram în vară ca într-o casă de
foc, învârtindu-ne buim aci şi pierduţi în lum ina
albă. Umbra lipicioasă a pom ilor nu ne m ai apă­
ra. Doar zorile atenuau zăduful, care ţinea de la
primele raze ale dim ineţii până târziu în noapte.
Tribul se agita într-un som n neliniştit. în lunile
precedente, indienii se culcaseră devrem e pen­
tru a fi proaspeţi de cum se lum ina; noaptea nu

77
zăreai pe nimeni în sat, dom nea o tăcere paşni­
că, neîntreruptă decât de vreun ţipăt de pasăre.
Când au venit căldurile mari, această disciplină
spontană s-a deteriorat. La început, o puneam
pe seama soarelui arzător care urca năucitor pe
cerul nemărginit, dar treptat am priceput că anul
care trecea ţâra după sine, dintr-o beznă necu­
noscută, ca o zi de febră ce se sfârşeşte în trupul
unui muribund, o grămadă de lucruri semias-
cunse, semiîngropate, a căror persistenţă şi chiar
existenţă ni se par im probabile şi, când reapar,
ne demonstrează peremptoriu că de fapt au fost
singura realitate a vieţii. Tot aşa, fluviul cel mare,
calm luni în şir, ne arată prin gunoaiele şi leşu­
rile pe care le duce cu el, adevărata forţă pe care
o are în zilele când iese din matcă.
Relaţiile dintre indieni, atât de politicoase şi
distante, au alunecat spre secretoşenie, indife­
rentă
/ si
/ ceartă. Destui dintre ei deveneau nerăb-
dători, iritabili şi, în general, se izolau şi umblau
ca zăpăciţi sau adormiţi. Frumuseţea dimineţi­
lor nu o primeau uşor, păreau să fermenteze în
posomoreală şi nostalgie. Că le lipsea ceva era
limpede, dar nu reuşeam să aflu ce. Cercetau zi­
lele goale, cerul deschis, malul luminos, sperând
să primească din aerul tremurător o chemare sau
o viziune. Bântuiau fără ţel şi fără puteri, aştep­
tau. Substanţa comună care-i ţinea laolaltă, con-
ferind tribului coeziunea unei fiinţe unice, se
subţia, ameninţând-o cu rătăcirea şi dispersia.
Păreau absenţi şi morocănoşi, presimţeau că le
lipseşte ceva fără nume, căutau parcă ceva ne-
ştiind ce caută sau ce pierduseră.
Când au înţeles, gesturile lor au devenit me­
saj, semn, convergând treptat către acţiune şi ezi-

78
tând tot mai puţin. Vedeam pe feţele lor şi ci­
team în atitudinea lor o hotărâre care sporea. Pe
când treceam într-o zi prin faţa unei colibe, am
văzut o bătrână care contem pla un craniu uscat
şi lustruit. Expresia nedisim ulată a babei era de
adorare şi fascinaţie. în zilele care au urm at am
văzut grupuri de indieni care stăteau la sfat; niş­
te indieni mergeau de la un grup ia altul ducând
mesaje şi păreri. Alţii îşi pregăteau, cu o dibăcie
plină de entuziasm, săgeţile otrăvitoare. Nu ştiu
de unde au reapărut, în diverse locuri, obiecte
care fuseseră ale căpitanului şi ale m arinarilor:
haine, un coif, o sabie, metale şi monede. Cu toţii
voiau să le privească, să le atingă, să le pipăie,
în mai puţin de un an dobândiseră un aspect de­
finitiv şi uzat de relicve, iar ca să apuce să pună
mâna pe ele oam enii se certau, ba chiar a curs
şi sânge. Obiectele erau am estecate cu altele, ne­
cunoscute, dar uşor de ghicit: coliere, pietre, cuţi­
te, bucăţi de lemn atât de lustruite şi îngălbenite
că le deosebeai cu greu de oasele, de om şi de
animale, judecând după form ă şi m ărim e, cu
care se am estecau. în înghesuială, craniile zbu­
rau pe nisip, în tim p ce indienii se băteau, tot
mai des şi mai violent, să pună m âna pe ele. To­
tuşi, nimeni nu le ţinea m ult tim p în m ână, de
parcă obiectele exercitau nu doar atracţie, dar pi­
curau şi venin.
într-o dimineaţă, era foarte devreme, m-a tre­
zit o rumoare. De-abia se crăpase de ziuă. Pe plajă,
o masă de trupuri în tunecate se agita în aerul
albăstrui. înfrigurare, grabă, entuziasm , chiar şi
bucurie: vreo sută de bărbaţi / se îm barcau în Iun-
trile aliniate pe m al şi tot restul tribului se strân­
sese să-şi ia răm as bu n. G esticulau şi turuiau

79
repede şi cu glasurile lor ascuţite, acum înăbu­
şite de excitaţia stăpânită. Aproape simultan ca-
noele s-au dezlipit de m al, în timp ce oamenii
se urcau în ele, depărtându-se, cu aceeaşi vite­
ză, în amonte şi dispărând printre insule. Tribul
a mai rămas o vrem e pe mal înainte de a se îm­
prăştia, contem plând, parcă uim it şi cuprins de
speranţă, soarele roşu şi mare care apărea de
după insule, alungând ultim ele umbre ale zo­
rilor şi presărând reflexe trecătoare pe fluviul
vioriu.
A

In zilele care au urmat, privirile se îndreptau

tot timpul spre fluviul scânteietor şi pustiu. Insu­
lele joase pe care le form ase erau în mijloc, ne­
mişcate şi alungindu-se în amonte. Apa nu mai
producea nici un pic de prospeţime, orizontul
alb şi neclar din cauza zăpuşelii nu aducea nici
un semn. Indienii erau tot mai nesiguri şi neli­
niştiţi.
/ / Câte unul îsi / lăsa treaba si
/ venea la mal
unde, sub pretextul că se spală pe mâini sau uri­
nează în apă, scruta fluviul sperând să zăreas­
că întoarcerea bărcilor. A lţii ieşeau tot mai des
în pragul colibelor în care se adăposteau de căl­
dură şi priveau şi ei apa. Nerăbdarea îi făcea
să-şi lase baltă ocupaţiile şi să coboare pe mal.
La început au fost trei sau patru, a doua zi era
un grup, a treia, aproape o mulţime, iar în a pa­
tra zi tot tribul stătea pe m al cu ochii ţintă în-
tr-un punct anume printre insuliţele joase şi
prelungi, aşteptându-i.
Şi au apărut, sclipitori şi albaştri, dar nu în
zori, ca atunci când plecaseră, ci pe seară, exact
ca atunci când mă aduseseră pe mine. Aceleaşi
focuri pe care le văzusem de pe apă luminând
plaja se aprinseseră acum în faţa ochilor mei. To-

80
tul se repeta, dar acum evenim entele se com bi­
nau cu altele, asem ănătoare, din m em oria m ea.
Ce se petrecea acum avea pentru m ine un gust
cunoscut: era ca şi cum, luând-o de la început,
timpul m-ar fi lăsat în alt loc din spaţiu, de unde
puteam privi, într-o perspectivă diferită, aceleaşi
evenimente care se repetau — iar senzaţia că lu­
crurile acelea se petrecuseră deja a fost atât de
mare că, privind în aerul albastru reflexele focu­
rilor pe apă şi văzând sosirea rapidă şi unifor­
mă a bărcilor, am aşteptat, fără să-mi dau seama,
dar într-un m od extrem de intens, să mă văd pe
mine însumi, rătăcit şi aproape vrăjit, descope­
rind încet în înserarea albastră plină de pace ex­
terioară şi de aglom erare um ană, întunericul
nemărginit al acestor ţărm uri prim ordiale.
Dar nu eu veneam în bărcile astea: venea însă
un om viu, poate de vârsta mea, care stătea drept
şi nemişcat între vâslaşi. Def-ghi, def-ghi l-au stri­
gat câţiva de cum a pus piciorul pe uscat, în timp
ce învălmăşeala şi înghesuiala îi îm piedicau să
se apropie de cadavrele care erau descărcate şi
îngrămădite, fără prea m ultă consideraţie, pe ni­
sip. Prizonierul — deşi, după cum se va vedea,
cuvântul nu este cel potrivit — îi ignora, iar când
catadicsea să se uite la câte unul, o făcea cu un
dispreţ calculat şi indiferent. Def-ghi, def-ghi, in­
sistau ceilalţi, încercând să iasă în evidenţă pen­
tru a-i atrage atenţia asupra lor. îi adresau aceleaşi
zâmbete dulcege pe care le cu noşteam atât de
bine, aceleaşi glum e de prost gust, adică se pre­
făceau supăraţi şi agresivi, pentru ca im ed iat să
izbucnească în râs, aceeaşi ostentaţie teatrală m e-
nită a-şi configura un personaj uşor de ţinut minte.
Deliberat, prizonierul ignora toate aceste acte de

81
seducţie, ceea ce îi stim ula, incitându-i să-si di-
versifice manifestările, astfel încât nu mai puteai
şti dacă schimbarea de atitudine era adevărată
sau jucată, dacă trecerea de la ilaritate la furie,
de la sentimentalism ia violenţă, de la trufie la
obscenitate, era cauzată de dorinţa lor de a-si
compune o atitudine uşor de înţeles, era o mo­
dificare deliberată, sau dacă, provocaţi de indife­
renţa prizonierului şi de neliniştea pe care părea
să le-o provoace prezenţa sa, nesiguri şi confuzi,
nu deveniseră decât o substanţă / moale si/ infor-
mă pe care evenimentele o m odelau în figuri
arbitrare şi trecătoare. Dar ceva era cert: prizo­
nierul ştia de la bun început ce aşteptau de la
el indienii, lucru pe care eu, în schimb, l-am ghi­
cit încetul cu încetul şi chiar după atâta timp —
chiar şi acum, şaizeci de ani mai târziu, în timp
ce scriu în această noapte de vară, la lumina unei
lumânări — nu sunt încă sigur că l-am înţeles,
cu toate că m-am gândit la asta toată viaţa, cău­
tând să descopăr sensul exact al acestei aşteptări.
E uşor de ghicit ce s-a petrecut în zilele ur­
mătoare: de la pofta crescândă din dimineaţa în­
sorită şi calmă în timp ce trupurile făcute bucăţi
se frigeau deasupra jarului şi până la recolta de
morţi şi betegiţi de după trei sau patru zile şi len­
ta revenire la viaţă a tribului, trecând prin plă­
cerea contradictorie a festinului, prin hotărârea
suicidará a beţiei şi prin dârdora acuplărilor
multiple, fantastice şi obstinate; repetarea eveni­
mentelor într-o ordine identică era şi mai uluitoa­
re dacă mă gândesc că nu părea să vină dintr-o
premeditare, dintr-o organizare plănuită dinain­
te, şi că zilele monotone, cenuşii şi lipsite de ve­
selie pe care le trăiau indienii îi duceau, pe

82
nesimţite şi fără ca ei înşişi să-şi dea seama, spre
acest nod arzător care era singura lor sărbătoare,
din care mulţi ieşeau cu greu, vătăm aţi, iar unii
deloc. Era ca şi cum ar fi dansat după un ritm
care-i guverna, un ritm m ut, a cărui existenţă o
presimţeau, dar aceasta era inabordabilă, sus­
pectă, absentă şi în acelaşi timp prezentă, reală
dar nedeterminată, exact ca aceea a unui zeu.
Precum propria mea um bră, prizonierul se
plimba prin poiana nisipoasă pe care fum egau
frigările. Spre deosebire de m ine, care în prim a
zi umblasem uluit şi temător printre membrii tri­
bului, acesta părea nu doar indiferent şi liniştit,
dar şi, socotind după atitudinea sa, un pic dez­
amăgit atunci când indienii, absorbiţi în contem­
plarea frigărilor sau pierduţi în fantasm ele
carnale, nu-i dădeau atenţia cuvenită. Parcă aş­
tepta de la ei linguşiri sau supunere, era contra­
riat când indienii nu-1 sărbătoreau îndeajuns. Ai
fi zis că simplul fapt de a fi fost capturat îi con­
ferea o anume superioritate. E drept, la debar­
care, mulţi se apropiaseră de el, îl înconjuraseră
încercând prin toate m ijloacele să-i atragă aten­
ţia, asediindu-1 exact cum făcuseră cu m ine, dar
spre deosebire de mine, el părea să cunoască per­
fect motivele, iar atitudinea lui trufaşă şi d is­
preţuitoare denota că ased iul nu-1 deranja, ci îi
conferea, din raţiuni m isterioase, o putere necu­
noscută. în schimb, era lim pede că prezenţa m ea
îl deranja. Privirile d ispreţuitoare pe care m i le
arunca, spre deosebire de cele pretenţioase şi ar­
bitrare de care avea parte tribul, se încărcau de
ură. Nu o dată i-am surprins privindu-m ă pe fu­
riş, ca unul care-şi studiază duşm anul. în general,

83
îmi evita privirile şi nu mă fixa direct, mă ignora
pentru a stabili parcă, în lum ea aceasta în care
eu îl enervam, printr-o hotărâre magică, că nici
nu existam. Când îl văzusem apărând, viu, într-o
situaţie identică cu a m ea, mă gândisem că ne­
cunoscutul îmi trim itea un aliat, dar o simplă
privire îi fusese de-ajuns ca să mă recunoască în
mijlocul tribului şi din acel moment nu făcuse
decât să mă ocolească şi să se poarte cu ostili­
tate. Ştia. Era la curent nu doar cu propriul său
rol, pe care-1 juca aşa cum am văzut, dar şi cu al
meu, dându-mi senzaţia destul de neplăcută că
eram, simultan, înglobat şi respins. Dacă indie­
nii, într-o pauză de frenezie, îşi reîncepeau ase­
diul, prizonierul se purta ca un personaj important
care acceptă, fără prea mare interes, să asculte
cam reticent rugăminţile plebei, după care revi­
ne la atitudinea superioară, nelăsând să se vadă
dacă în viitor va ţine sau nu seamă de cererile
lor, sau dacă chiar le-a ascultat cu atenţie. Pur­
tarea lui îi exaspera pe indienii care treceau, ex­
cedaţi, de la rugăminţi la cererea categorică sau
la ameninţări. Era însă limpede că prizonierul
nu se lăsa intimidat. Părea să domine tot tribul,
doar cu o simplă modificare a mutrelor sale exa­
gerate. Bucătarii, alţii decât prima dată, îi arătau
aceeaşi curtoazie calmă pe care mi-o arătaseră
şi mie, dar şi cu ei se purta la fel. Mă întreb şi
azi dacă atitudinea lui era doar o trăsătură de
caracter sau un stil de interpretare — azi, acum,
în noaptea asta, după ce-a trecut atâta timp, când
cred că ştiu ce aşteptau indienii de la mine, căd
am descoperit-o treptat, de-a lungul anilor. Pri­
zonierul o ştia de la bun început pentru că, fi-

84
ind dintr-un trib nu foarte depărtat, cunoştea
limba celor care-1 capturaseră, sau poate că, dată
fiind vecinătatea, propriul său trib făcuse expe­
diţii similare şi era la curent, ştiind de la alţii,
cu motivele captivităţii. A ceste m otive îi confe­
reau un privilegiu de care se servea, trebuie s-o
spun, destul de indecent; din câte vedeam , ex-
torsiunea nu-i era străină şi accepta, fără ruşine,
tot felul de daruri, însă fără a le da de înţeles ce­
lor care i le ofereau că dorinţele lor aveau să fie
îndeplinite. A dus-o în acest fel de sinecură vreo
două luni, dispărând într-o dim ineaţă ploioasă
de toamnă într-o barcă încărcată cu alim ente şi
cadouri, vâslind pe râu în sus, tăcut şi ţeapăn,
cu acelaşi aer îm bufnat şi dispreţuitor al celui
care se simte prost prim it printre oam eni infe­
riori care nu merită com pania lui augustă, im ­
pasibil la aclamaţiile tribului care îl conducea ca
pe un prinţ şi fără a lăsa să se vadă în ce m ăsură
avea de gând să-i ţină m inte. în toam na care se
instaurase, în cenuşiul identic al păm ântului,
apei şi cerului, a dispărut încet la orizont, con-
fundându-se cu acesta, ca un m iraj în plus prin­
tre multele pe care ni le dă această lum e.
Indienii ieşiseră pe atunci, nu fără efort, din
gaura neagră în care se scufundau p eriodic. în
cei zece ani petrecuţi printre ei, nebunia i-a cu­
prins, cu punctualitate, de zece ori. C el m ai ciu­
dat era că în lunile de abstinentă nici un sem n
r

exterior nu lăsa să se întrevadă forţa nem ăsu­

rată a dorinţei care-i m ăcina. C ând am încep u t
să mă orientez prin hăţişul lim bii lor şi să o fo­
losesc cât de cât, i-am întrebat de m ai m ulte ori,
curios, deşi nu în m od direct. D ar p arcă-şi p ier­
duseră memoria şi nu ştiau 1a ce m ă refer. N u-m i

85
dădeau răspunsuri evazive sau ipocrite: nu, era
vorba de uitare sau de ignoranţă. Indienii nu
minţeau niciodată. Vorbeau puţin, mereu cu un
scop precis. Nu cunoşteau arta conversaţiei. Iar
când ţineau sfat, nu era vorba de conversaţii pro
priu-zise, ci de un schimb de idei foarte exacte
pe care le enunţau, laconic, asistenţei care, la rân­
dul ei, le primea fără com entarii. Uneori, între
o întrebare şi răspunsul ei puteau trece ore. Agi­
taţia verbală de care erau cuprinşi uneori nu era
rezultatul abundenţei de cuvinte, ci al repetiţiei
câtorva fraze scurte şi stridente, sau chiar a unui
singur cuvânt, pronunţate cu variaţii de inten­
sitate şi de viteză. Din punctul lor de vedere, sa­
luturile convenţionale pe care şi le adresau şi
excesul de formule de curtoazie păreau să fie un
rău necesar. Pentru mine, această sărăcie orală
era dovada că nu minţeau, căci de regulă min­
ciuna se bazează pe limbaj şi are nevoie de o gră­
madă de cuvinte. Uitarea şi ignoranţa păreau să
fie autentice: ca şi cum o parte a întunericului
pe care-1 străbăteau li s-ar fi încrustat în memo
rie, învăluind în fâşii negre am intiri care, dacă
ar fi rămas vii, i-ar fi putut duce la nebunie. Exa­
gerau, fără să-şi dea seama, cu pudoarea, neîn-
doblnic îngroziţi, precum fiarele, presimţind
confuz de ce erau în stare. în lunile anului în care
greutăţile îi obligau să înfrunte condiţiile aspre
de afară, uitarea era totală, deveneau austeri şi
fraterni, poate mai puţin din cauza unor sen­
timente nobile, cât pentru că presimţeau că, pen­
tru serbările lor carnale, erau necesare integritatea
şi robusteţea întregului trib. La sfârşitul iernii în­
cepea deteriorarea. Zilele lungi, cu lumina lor
orbitoare, îi puneau faţă în faţă cu evidenţa, dez­

86
goliţi şi abandonaţi. Treceau la fel de uşor ca de
la apatie la entuziasm nu în alt anotim p al anu­
lui, ci în altă lume, în care uitau de toate, de pu­
doare, măsură sau grad de rudenie. Treceau
dintr-o lume în alta traversând o zonă neagră,
o apă a uitării, depăşind uneori punctul în care
se şterg toate lim itele, ajungând pe m alul nim i­
cirii. Era normal ca unii să nu supravieţuiască
iar alţii să rămână betegi ca după o trecere prin
foc. Pendularea asta cred că era cauza nefericirii
lor. Ajungea să-i vezi în posesia obiectului do­
rinţei lor pentru a vedea că acesta le arde m âi­
nile. Iar circum specţia lunilor de abstinenţă se
explica prin faptul că ştiau că faptele lor de zi
cu zi nu erau decât aparenţă pură şi că ei veneau
dintr-o lume uitată.
Astfel trăiau indienii, de la naştere până la
moarte, pierduţi pe tărâm urile acelea neţărm u­
rite. Focul care-i m istuia ardea în acelaşi tim p
în fiecare în parte şi în toţi. Un foc continuu care
nu numai că se aprindea, dintr-o dată, în fiecare,
dar şi ardea pretutindeni, m anifestându-se din
când în când. Târâţi de vâltoarea incandescentă,
nu erau mai stăpâni pe faptele lor decât praful
ridicat de ciclonul care bătea în noiem brie. A m
crescut printre ei şi pot spu ne că, anii trecând,
oroarea şi sila pe care m i-o inspirau la încep u t
au lăsat locul m ilei. Suferinţa făcută din foam e,
ploi, frig, secetă, inundaţii, boli şi m oarte era cu­
prinsă într-una mai adâncă, care-i dom ina cu o
asprime specială şi nem ăsurată, îm potriva căreia
erau lipsiţi de apărare şi, fiind ascunsă, nu p u ­
teau construi, ca pentru cealaltă, arm e sau adă­
posturi menite s-o atenueze. îi ştiam capabili de
rezistenţă, generozitate şi curaj, abili în mânuirea

87
lucrurilor pe care le cunoşteau — era de-ajuns
să vezi obiectele pe care le făceau şi dibăcia cu
care le întocmeau şi foloseau pentru a-ţi da sea­
ma că aspectele dure ale vieţii nu-i intimidau.
Dar păreau nişte naufragiaţi încercând să men­
ţină disciplina la bord în timp ce corabia era lo­
vită de furtună, pe timp de noapte şi pe o mare
necunoscută.
Zece ani înseamnă multe zile, ore şi minute.
Multe morţi şi multe naşteri. Trecând timpul care
le modelează pe toate şi ne schimbă şi pe noi,
ceea ce în prima zi când am ajuns pe acest ţărm
mi s-a părut străin, mi-a devenit treptat familiar.
Dacă oricărui om propriul trecut i se pare incert
şi greu de situat într-un punct anume din spaţiu
şi timp, mie, care vin din neant, realitatea aces­
tui trecut îmi este şi mai problematică. Nid o viaţă
de om nu e mai lungă decât ultimele clipe de
luciditate care preced moartea. Douăzeci, trei­
zeci, şaizeci sau zece mii de ani de trecut au
aceeaşi întindere şi aceeaşi realitate. Din cel mai
cumplit incendiu nu rămâne alt adevăr decât ce­
nuşa. Dar fiecare viaţă are şi o perioadă decisivă,
neîndoielnic, tot o iluzie, dar care ne modelea­
ză totuşi în mod definitiv. Nu e decât o iluzie
ceva mai densă decât restul, pe care însă o putem
reprezenta uneori în cuvinte. Când am ajuns pe
acest ţărm al delirului, eram ca un lut moale,
când l-am părăsit eram ca o piatră, deşi şede­
rea mea a fost relativ scurtă, având în vedere vâr­
sta la care am ajuns acum, şi deşi am trăit, în anii
care au urmat, atâtea alte lucruri pe care unii
le-ar considera importante şi diverse.
Pentru că a durat atât, viaţa mea printre in­
dieni nu semăna cu şederea fastuoasă a prizo­

88
nierilor pe care-i reţineau câteva luni şi-apoi le
dădeau drumul pe fluviu, în bărci încărcate cu
daruri. Deşi mă bucuram de privilegii şi eram
protejat în mod neostentativ, am îm părtăşit cu
ei şi planuri şi lipsuri. Au înţeles, asta da, să m ă
lase departe de serbările lor care depăşeau orice
limită. Spre sfârşit, ca să nu-i văd, plecam sin ­
gur departe trei sau patru zile, nu din repulsie,
mai curând din părere de rău, pentru a nu-i vedea
căzând în aceeaşi m laştină din anii precedenţi
pe mulţi care-mi arătaseră prietenie şi blândeţe,
făcându-mă să ţin 1a ei. Pentru că era rudim en­
tară, mi-a fost şi mai greu să le învăţ limba. Un
observator din afară ar fi spus că această limbă
se forma după capriciile celui care o vorbea. M ult
mai târziu am priceput că înţelegerea noastră
conferă până şi capriciului nişte reguli care îi dau
iluzia cunoaşterii, dar chiar şi prin asta viaţa in­
dienilor contrasta cu cea a celorlalţi oameni prin­
tre care trăisem şi aveam să trăiesc. Viaţa lângă
ei mi-a lăsat — şi lim ba pe care o vorbeau nu
era străină de senzaţia asta — un gust planetar,
de turmă umană, de lum e nu infinită, ci neter­
minată, de viaţă nediferenţiată şi confuză, de
materie oarbă şi fără scop, de firm am ent m ut;
alţii ar spune: de cenuşă. A ni în şir m ă trezeam
dimineaţa fără să ştiu dacă eram anim ai sau vier­
me sau metal adormit, bântuiam toată ziua pra­
dă îndoielii şi confuziei, încurcat parcă într-un
vis întunecat străbătut de um bre sălbatice, din
care nu scăpăm decât noaptea când dorm eam .
Acum însă, când sunt bătrân, îm i dau seam a că
certitudinea oarbă că suntem fiinţe om eneşti si
t / »

doar atât ne înfrăţeşte m ai m u lt cu anim alele

89
decât îndoiala perm anentă şi aproape insupor­
tabilă legată de propria noastră condiţie.
Încet-încet, am început să privesc orizontul
de apă, nisip, plante şi cer ca pe un loc definitiv,
în primele luni, poate în prim ii doi-trei ani, cău­
tam tot timpul ceva ce m-ar fi putut salva nu atât
de greutăţi, cât de ciudăţenia locului. Cu anii,
speranţa asta a dispărut. Viaţa, cu înşelătoarea
ei densitate, rodea tot ce era amintire clară şi lip­
sită de apărare. Uităm pentru că ne-am pierdut
nu atât m em oria, cât dorinţa. E de-ajuns o acu­
mulare de viaţă, chiar şi neutră şi cenuşie, pen­
tru ca speranţele noastre cele mai mari şi dorinţele
noastre cele mai fierbinţi să se năruie. Peste noi
se aruncă lopeţi de experienţă, ca peste sicriul
din groapa um edă peste care cade ţărâna defi­
nitivă. Pe scurt, după vreo doi-trei ani de când
ajunsesem acolo era ca şi cum n-aş fi trăit nici-
odată în altă parte. Nu exista decât prezentul
păstos în care se zbătea luciditatea vitează, însă
tot mai slabă, şi un viitor care anunţa mai mult
repetiţie decât noutate. Aşa că starea mea stra­
nie era însoţită nu atât de m irare, cât de indife-
renţă. în trecerea anotim purilor, făptura mea
lipsită de destin propriu şi de memorie, era le­
gănată de mersul lent al timpului, într-un ioc săl­
batic, iar din peisajul acesta familiar şi totuşi
necunoscut, n-avea să m ă salveze, capricioasă,
decât moartea. Viata / mea nu mai visa nici o altă
posibilitate.
De obicei, se întâm plă exact lucrurile nepre­
văzute. într-o seară, indienii au venit la mine
A

foarte agitaţi. Ii tot văzusem de câteva zile dis­

cutând încet şi aruncându-m i priviri pe care le
credeau neobservate. Dar la fel făcuseră şi când

90
voiau să-mi propună să lucrez ceva sau să mă
invite undeva. Prima dată mă luaseră cu ei la
vânătoare, altă dată îm i ceruseră ajutorul, pen­
tru că venea furtuna, la dezgropatul cartofilor,
şi-atunci tot aşa ţinuseră sfat. N um ai că acum
purtarea lor avea o intensitate neobişnuită.
Când am ieşit din colibă am constatat că afară
mă aştepta rumoarea zilelor excepţionale: tot tri­
bul se adunase acolo. Câţiva indieni m -au zorit,
aproape îm pingându-m ă, dar nu ca să-m i facă
rău, ci să mă grăbesc, în tim p ce făceau gesturi
largi şi iuţi doar pentru că erau atât de agitaţi
încât nu reuşeau să se stăpânească. M -au escor­
tat cu greu prin m ulţim ea care se lupta să se
apropie de mine, ducându-m ă pe plajă. Mă atin­
geau, mă scuturau, m ă şi m ângâiau, încercau să
mă oprească şi, pentru a mă face să-i privesc, luau
iarăşi atitudinile acelea teatrale şi exagerate, dez­
minţite de privirile rugătoare şi înfrânte. Privi­
rile astea în care părea să se strângă ultim a lor
speranţă, reprezintă im aginea cea m ai pregnan­
tă care mi-a răm as de la ei, cât şi ultim a dovadă
a persistenţei acelui lucru pe care, atât de puţin
firesc, încercau să-l biru ie sau să-i disim uleze.
Pot spune că, într-un fel, aceste priviri mă aju­
tă să ţin acum în m ână pana cu care scriu. O chii
lor trădau în perm anenţă prezenţa aceea de ne­
povestit. Nu am văzut niciodată un om care e
înghiţit de o m laştină, dar bănuiesc că aşa tre­
buie că privesc ochii celui prins în abisul vâscos,
când până şi posibilitatea de a lupta dispare şi
e silit să stea nem işcat pentru a nu ajuta forţa
care-1 absoarbe. Privirile astea, pe care atâţia oa­
meni au învăţat să le disim u leze, sunt reversul
care neagă de obicei şarpanta fals orgolioasă a

91
ceea ce se vede. Ele sunt cele care demonstrează
că mila e justificată dar inutilă, şi sfâşie, cu spai­
ma lor discretă, luxul aparenţelor. In ciuda lu­
ciului stins, înceţoşate de ceea ce-i obsedează,
sunt totuşi, poate chiar de aceea, luminoase. Pen­
tru că-şi arată obârşia, devin lămuritoare: cel care
le vede în insistenţa lor disperată, cel care le per­
cepe sensul, deşi se străduiesc să-l ascundă, poate
spune că a aflat preţul acestei lumi.
Ca şi predecesorilor mei, îmi pregătiseră o bar­
că plină cu mâncare, care se legăna trasă la mal.
împărţiţi între dorinţa de a-m i deschide drum
şi de a fi băgaţi în seam ă, indienii se agitau cu
gesturi contradictorii care deveneau dezordine
gălăgioasă. Ultimii metri i-am străbătut aproape
pe sus, ridicat de braţe tari şi nervoase, până
m-am pomenit aşezat ca prin minune în mijlo­
cul bărcii. Câţiva indieni au intrat în apă şi-au
început s-o împingă în aval. îi lăsam în pace, nici
măcar nu apucasem vâslele, privind, în timp ce
mă îndepărtam, mulţimea îngrămădită pe plajă;
cei care erau mai aproape de barcă erau în apă
până la brâu şi păreau ultimele insuliţe ale unui
continent chinuit care înainta spre ocean. Mulţi
alergau pe mal, gesticulând. Altul a sărit în apă
şi s-a apucat să mă conducă înotând. După
două-trei mişcări se oprea, făcea gesturi exage­
rate şi se bătea în piept, după care se scufunda
iar şi continua să înoate. Am apucat vâsla ca să
stăpânesc mai bine ambarcaţiunea. Pe măsură
ce mă depărtam, ceea ce vedeam dobândea sens,
iar tribul întreg, zbucium at de un strigăt ambi­
guu, a devenit pentru prima dată o evidenţă pe
care o puteam vedea din afară, astfel încât cel
care înota pe lângă mine sau cei care fugeau de-a

92
lungul malului pentru a fi văzuţi de m ine, pen­
tru ca eu să-i recunosc şi să-i ţin m inte m ai m ult
decât pe ceilalţi, prin sim plul fapt că se separa­
seră de trib, în loc să apară mai clar, în m od pa­
radoxal deveneau şterşi. E drept că acum îmi pot
aminti de fiecare în parte, dar nu sunt decât cel
care înota pe lângă mine sau cei care continuau să
alerge pe mal, şi nu pot spune categoric că acesta
era rolul pe care ar fi vrut să-l joace. în cele din
urmă, s-au oprit şi ei. înotătorul a ieşit la m al
şiroind de apă şi epuizat de efort, ceilalţi au m ai
alergat puţin, apoi s-au oprit. Chem ările Def-ghi,
def-ghi cu care m -au strigat până în ultim a clipă
nu s-au mai auzit, nim eni nu m ai gesticula, nu
mai făcea semne şi m işcări derizorii pentru a se
evidenţia în m ulţim ea anonim ă; îi vedeam , ne­
mişcaţi şi mulţi, pe fondul copacilor care formau
un semicerc în spatele plajei, dincolo de con­
strucţiile care se zăreau fragm entar prin vegeta­
ţie, sub soarele care apunea pe păm ântul galben,
sub cerul verzui, stând cu faţa spre fluviul săl­
batic dar atunci lipsit de valuri pe care pluteam ,
în timp ce mă depărtam pe râu în jos, fără nici
o ţintă, simţeam ceva ce de-abia acum , după şai-
zed de ani, când nici un alt viitor nu m ă m ai aş­
teaptă, îndrăznesc a spune, fără a fi totuşi foarte
sigur de asta: vâslind pe râu în jo s, în barcă nu
era nimeni, nim eni nu exista şi nici nu existase
în afară de cineva care bântuise tim p de zece ani,
confuz şi nesigur, prin locurile acelea. O cotitură
a fluviului a şters din faţa ochilor m ei acea im a­
gine şi am ieşit definitiv d in v is.
Curentul mă purta prin în serare. Fără efort,
cu o mişcare a vâslei, o rien tam bărcu ţa. O re în
şir n-am auzit decât plescăitu l v âslei, câteodată,

93
când mă apropiam prea tare de mai, tumultul
păsărilor care se ridicau în zbor, deranjate de
acest zgomot; neauziţi şi adorm iţi, caimanii se
lăsau să alunece din mâlul malurilor în apă. Une­
ori, câte un peşte sărea din apă după ceva de
înghiţit, nu-1 vedeam foarte bine, mai mult îl ghi­
ceam după zgomot şi după vârtejul alburiu pe
care-1 producea. A m văzut peşti galbeni, ca bă­
tuţi în aur, am văzut peşti tigraţi, de un verde
arămiu, cu capete de pisică sau de şarpe, unii
de două ori mai mari decât om ul, graşi precum
vacile, o întreagă diversitate vie şi misterioasă
care-şi avea sălaşul în acest fluviu. Insecte, pă­
sări, peşti, animale, chiar şi m onştri, dacă vreţi.
In mijlocul acestei febre anim ale, cu o luminiţă
aprinsă în suflet, precum flăcăruia unei lumâ­
nări în stare să nu se stingă nici la vântul cel mai
tare, aşa rătăceam eu în derivă, pierdut şi pără­
sit, în necunoscut. S-a lăsat noaptea, fără lună,
întunecată şi plină de stele. Deoarece pe aceste
meleaguri plate orizontul e jos şi cum fluviul re­
flecta cerul, o bună bucată de vreme am avut im­
presia că navigam nu pe apă ci pe firmamentul
negru. De câte ori atingeam apa cu vâsla, stelele
reflectate păreau să se spargă, să se pulverizeze
şi să dispară în elementul lor originar care le păs­
tra ia locul lor, devenind, din fixe şi luminoase,
pete informe sau linii capricioase, astfel că mi
se părea că apa pe care înaintam dispărea în
urma mea sau era înghiţită de beznă.
Oboseala m-a făcut să trag la mal. Am ador­
mit în barcă. In zori, am fost trezit de un glas.
Are barbă, spunea cineva aproape de mine. Când
am deschis ochii, doi bărboşi care ţineau în mână
arme de foc erau aplecaţi deasupra mea, obser-

94
vându-mă m iraţi. P u rtau pe cap coifuri strălu ­
citoare, păreau obosiţi şi cam neciopliţi. Eu eram
culcat cu cap u l spre m al, ei se uitau la m ine tot
de pe m al, astfel că la în cep u t m -am speriat vă-
zându-le cap etele in v ers, luându-i drept o sp e­
cie ciudată de a b o rig en i, d ar când m -am ridicat
brusc, speriindu-i p u ţin , căci au ridicat am enin­
ţător armele, m i-am d at seam a că aveau capetele
la locul lor, iar feţele care m ă priveau sem ănau
bine cu atâtea altele p e care le văzusem în copi­
lărie prin p o rtu ri. C a să-i liniştesc, am început
să le spun p o v estea m ea, d ar pe m ăsură ce vor­
beam vedeam că erau tot m ai uluiţi: abia atunci
mi-am dat seam a că v o rb eam în id iom ul indie­
nilor. Am în cercat să rev in la lim ba m ea m ater­
nă; am constatat că o u itasem . C u greu am ajuns
să pronunţ câteva cu v in te dezlânate, dar form u­
late tot după sin tax a sp ecială a indienilor, ceea
ce, dacă nu i-a lăm u rit pe cei doi, i-a convins, so­
cotind şi după asp ectu l m eu fizic, că şi eu eram ,
ca şi ei, un străin p rin lo cu rile astea de coşm ar.
Mi-au p o ru n cit să -i u rm ez. M ai jo s, pe m al,
se găsea o tabără şi, m ai d ep arte, în m ijlocul flu­
viului, o corabie n em işcată. In lum ina dim ineţii,
totul avea cu lo area a ce e a care p rev esteşte zile
de izolare şi de d elir. B ă rb ile oam enilor, m ăşti
rigide, încadrau n işte fig u ri p alid e şi n eliniştite.
Constatam d in d ificu ltă ţile în a n e în ţeleg e, că
aceşti zece ani trăiţi p rin tre in d ien i m ă dezvăţa-
seră de oam enii d in rasa m ea. A m ajuns în tabă­
ră; cei doi m -au sa lv a t d e cu rio zitatea celo r care
trebăluiau ceva p e m a l şi m -a u con d u s la un ofi­
ţer care a în cep u t să m ă in tero g h ez e; în ciu d a
eforturilor m ele, n -a m p rice p u t m are lucru. C u ­
vintele pe care le ro ste a rar, p e n tru a fi în ţeles

95
mai bine, mi se păreau un simplu zgomot, su­
netele izolate din care reuşeam să-mi reprezint
câte o imagine precisă erau parcă fragmente mai
mult sau mai puţin recognoscibile ale unui obiect
care mi-o fi fost fam iliar în alte timpuri, dar
acum părea distrus de un cataclism. Dar în pau­
zele pe care le făcea ca să pot răspunde, puţinele
cuvinte din limba noastră comună pe care le ros­
team ieşeau ca învăluite în ciorchinii sau hăţi­
şurile din care învăţasem limba indienilor, părând,
aidoma plantelor care creşteau acolo, mai puter­
nice, mai rapide, mai uşoare şi mai numeroase,
în cele din urmă, am sfârşit prin a comunica prin
semne: da, erau indieni la mai puţin de o zi de
mers în aval; navigând îm potriva curentului,
drumul putea cere m ai m ult timp; se numeau
„colastiné"; nu, nu aveau nici aur şi nici pietre
preţioase, aveau însă lănci şi arcuri şi săgeţi; da,
da, mâncau came de om. Ofiţerul dădea din cap,
nerăbdător. Deşi, cum aveam să aflu mai târziu,
era prima dată că venea aici, considera răspun­
surile mele rudim entare confirm ări ale propri­
ilor sale bănuieli şi lua fiecare caracteristică a
indienilor, chiar şi pe cele mai inocente, ca pe un
afront personal. Am avut impresia că mă sus­
pecta chiar şi pe mine, de parcă lunga mea şede­
re în aceste locuri m-ar fi contam inat cu o forţă/
negativă. Era gata să mă trimită în carceră, în ul­
timul moment a catadicsit să mă dea în grija pre­
otului. Ofiţerul era ceea ce în naţiunile noastre
se numeşte un bărbat frumos: avea părul şi bar­
ba negre, neondulate şi îngrijit tunse, un corp
atletic şi bine proporţionat, pielea bronzată şi să­
nătoasă graţie contactului prelungit cu marea şi
cu asprimile climei şi până şi în dimineaţa aceea

96
neobişnuită, pe aceste coaste m âloase pe care
pândeau ascunşi crocodili, păianjeni şi alte jiv i­
ne, era îmbrăcat de parcă urm a să plece la balul
Curţii, cu cămaşă scrobită, îm podobit cu m eta­
le sdipitoare, drept, spilcuit şi elegant. După ce
s-a considerat informat îndeajuns, a uitat de mine
şi s-a apucat să dea ordine, executate de subor­
donaţii săi cu rapiditate şi devotam ent. în pu­
ţinele zile în care l-am putut observa m i-am dat
seama că marinarii şi soldaţii îl venerau şi că glu­
mele pe care le făcea, laconice şi cam din topor,
reuşeau să uşureze munca aspră a celor din sub-
ordinea sa, de parcă el ar fi fost conştient de pri­
vilegiile date de poziţia lui şi-ar fi m anifestat
milă şi chiar afecţiune pentru oam enii săi; nu­
mai că eu, de cum m -am aflat în prezenţa sa, am
simţit un fel de repulsie care a sporit în zilele ur­
mătoare. Oamenii s-au întors im ediat la corabia
ancorată în mijlocul fluviului, luându-m ă cu ei,
apoi au pregătit, preţ de câteva ore, cu mare des­
făşurare de arme şi strigăte, o expediţie. A m na­
vigat în amonte până s-a în noptat şi am lăsat
ancora departe de m al. M i-am petrecut noaptea
într-un colţ de pe punte, în grija preotului care,
după ce mi-a dat să mănânc, a început să-mi pună
cu multă blândeţe întrebări, fără rezultat însă:
oboseala, sau poate evenim entele astea ciudate
care se petreceau în jurul m eu m ă făceau să nu
găsesc în mine limbajul în stare să exprim e ceva.
A doua zi de dim ineaţă, ofiţerul m -a luat din
nou la întrebări, arătându-m i ţărm ul; tot prin
gesturi i-am explicat că satul nu era departe.
Cum ne găseam lângă m arginea punţii, am con­
statat că în timpul nopţii m ai ancorase o corabie
alături de a noastră, din care se apropiau m ai

97
multe bărci pline de oam eni înarmaţi; ai noştri
se înarmau şi ei. Până în ultima clipă, ofiţerul
părea dispus să mă ia şi pe mine în expediţie,
însă neîncrederea faţă de mine, care-i venea poate
din faptul că intuise repulsia pe care mi-o pro­
voca, l-a determ inat nu doar să mă lase la bord,
dar şi să mă trimită împreună cu preotul în cală,
de parcă s-ar fi temut de o trădare sau de cine
ştie ce blestem din partea m ea. Căci trebuie să
spun că la început curiozitatea provocată de
aventura mea era am estecată cu suspiciune şi
respingere, ca şi cum contactul avut cu regiunea
aceea sălbatică mi-ar fi dat o boală contagioasă,
iar faptul că fusesem sustras atâta timp din lu­
mea oam enilor m-ar fi întors la ei molipsit.
Expediţia a pornit la jum ătatea dimineţii şi
s-a întors pe seară; găsiseră copacii, plaja semi­
circulară, satul, dar nici urmă de presupuşii lo­
cuitori. Cenuşa, călduţă încă, era împrăştiată pe
solul nisipos. Ofiţerul m-a chem at pentru a treia
oară. Acum mă însoţea preotul. Cu semne obo­
site şi fraze fragmentare în care se amestecau cu­
vinte din cele două limbi, plus altele, combinate,
care nu existau în nici una din ele, i-am spus ofi­
ţerului că, neîndoielnic, indienii văzuseră venind
navele si, asa cum îi văzusem făcând de mai
multe ori atunci când se revărsa fluviul sau când
era pericol de invazie din partea unui trib străin,
se retrăseseră în interiorul continentului. Ofite- r

rul, cu ochii mijiţi, scutura încet din cap în semn

că da, de parcă ar fi prevăzut eşecul. Din toate
gesturile sale reieşea că, în loc să se replieze în
interior când l-au văzut venind cu bărcile pline
de soldaţi înarmaţi, indienii ar fi trebuit, nu se
ştie în virtutea căror obligaţii, să-l aştepte. De par­

98
că ofiţerul ar fi avut pretenţia ca indienii să-i cu­
noască din vreme planurile pe care le avea în le­
gătură cu ei şi, aprobându-le fără ezitare, ar fi
trebuit să facă totul pentru îndeplinirea lor. Ideea
că indienii ar fi putut avea propriul lor punct de
vedere asupra proiectelor sale i se părea de ne­
conceput.
După ce m-a stors cu întrebările care se tot
repetau, inutile, m -a m utat, îm preună cu preo­
tul, pe cealaltă corabie. A lţi ofiţeri m -au luat în
primire, punându-m i tot felul de întrebări sub
privirile curioase ale marinarilor, până când mi-au
repartizat un locşor pe punte. Zdrenţelor prim i­
te în prima zi pentru a-m i ascunde ruşinea li s-au
adăugat o cămaşă şi un pantalon, care la început
m-au chinuit nespus. H ainele îm i zgâriau pie­
lea, mă făceau să m ă sim t ciudat, departe de
mine, însă treptat am uitat de ele şi m -am obiş­
nuit. In dimineaţa urm ătoare preotul m -a deş­
teptat ca să-mi tundă barba şi pletele şi să-m i dea
ceva de mâncare. De la el am aflat că, în zori,
plecase încă o expediţie spre coastă, exact când
noi porniserăm pe râu în jo s. M -am uitat peste
bord, dar n-am văzu t d ecât fluviul sălbatic care
se grăbea către m are şi ţărm urile pustii şi linişti­
te. Nid urmă de indieni sau de soldaţi, şi de-abia
plecaserăm. N e-am op rit pe înserat. De pe m a­
lurile pe care le lăsasem în urm ă şi care flancau,
îndepărtare, corabia oprită la ancoră, nu venea
decât tăcere copleşitoare. Scrutam întinderea de
apă fără să ştiu bine de ce. N oaptea a răsărit luna
ca un arc galben. D e pe puntea invadată de ţân­
ţari, printre catarge şi frânghii, priveam puzde­
ria de stele. Dar nici un zgom ot nu urca spre ele;

99
 din amonte nu venea pe puntea adormită decât
aceeaşi tăcere din ziua precedentă.
Nimic special nu s-a întâmplat nici în ziua ur­
mătoare. De dimineaţă o porniserăm mai departe,
seara am lăsat ancora. Echipajul părea total dez­
interesat de corabia abandonată acolo, printre
insulele joase şi uitate. Eram singurul care pri­
veam, neliniştit, dincolo de siajul pe care-1 lăsam
în urmă. în dimineaţa celei de-a treia zile, sem-
nele atât de aşteptate au apărut. Dat fiind că, spre
deosebire de corabia noastră oprită la ancoră, nu
stătuseră deloc în tim pul nopţii, multe cadavre
ne-o luaseră înainte şi pluteau dincolo de pro­
va. Erau nu puţini soldaţi, dar majoritatea erau
indieni. Bărbaţi, bătrâni, femei, copii. Mulţi sol­
daţi aveau câte o săgeată înfiptă în piept sau în
gât. Am fugit la pupa şi am constatat că atât
acolo, cât şi la babord şi tribord, cadavrele se
apropiau, plutind aproape la fel de repede ca
nava, astfel că timp de două sau trei zile cora­
bia a navigat escortată de o mulţime de cadavre.
M arinarii îşi arătau câte un chip adormit de sol­
dat care se vedea în apă, m ulţum iţi parcă de a-1
recunoaşte. Ofiţerii însă au poruncit să fie lăsaţi
să plutească. Indieni şi soldaţi, morţii păreau o
procesiune tăcută şi grăbită, iar când fluviul a
atins lărgimea vărsării în ocean, în acel ostrov
pe care îl descoperise căpitanul, cu zece ani în
urm ă, cadavrele s-au îm prăştiat şi au dispărut
în marea deschisă şi prim itoare. în aceeaşi zi am
aflat că urma să traversăm m area aceea, ca pe
un pod de zile im obile, sub un soare orbitor, în-
dreptându-ne spre ceea ce marinarii numeau, nu
fără un fel de solemnitate obtuză, patria noastră.

100
 Zi după zi, limba copilăriei mele, din care nu
rămăseseră, cum crezusem la început, decât frag­
mente indescifrabile, s-a întors apropiată şi în­
treagă, mai întâi în m em orie, apoi în obişnuinţa
fiinţei mele. Preotul mă ajuta cu m ultă stăruin­
ţă, dar deşi îşi îndeplinea conştiincios lucrarea
de caritate, bănuielile lui în ce m ă priveşte erau
mai mari decât ale celorlalţi, convins fiind, după
cum mi-am dat seam a din întrebările pe care mi
le punea, că şederea m ea printre indieni — de­
spre care nu ştia de fapt nim ic — fusese pentru
mine un prilej de a experim enta toate păcatele.
Omul acesta, care s-a ocupat de m ine trei-patru
luni, până când, cu inim a uşoară, m -a lăsat pe
mâini bune, vedea în m ine dem onul, iar de n-ar
fi fost drept şi nu şi-ar fi îndeplinit m eticulos
obligaţiile ecleziastice, precis m-ar fi abandonat,
căci era limpede că persoana m ea îi inspira mai
curând teamă decât m ilă. Era clar că-i trezeam
cea mai mare neîncredere, probabil că dacă aş
fi fost lepros, m -ar fi tratat cu m ai m are indul­
genţă. La început, supărarea pe care le-o provo­
cam a fost atât de generalizată, încât ajungeam
să mă întreb uneori dacă nu cum va existase în
supravieţuirea şi în lunga m ea şedere printre in­
dieni vreun delict secret de care orice fiinţă
onestă ar trebui să se sim tă vinovată, sau dacă
indienii, fără ca eu să prind de veste, m -ar fi fă­
cut solidar cu esenţa lor cleioasă iar eu um blam
acum printre oam eni ca un stigm at viu, vizibil
tuturor, numai m ie nu. C ălătoria şi sosirea n-au
fost decât întrebări şi priviri discrete sau făţişe
ale celor care încercau să-m i sm ulgă nişte lucruri
care de fapt îi obsed au pe ei, dar pe care nu le
cunoşteam. O fiţeri, funcţionari, m arinari, clerici

101
 păreau pradă aceleiaşi obsesii despre care, ca şi
mine de altfel, nu ştiau nimic. Şi nici eu nici ei
nu puteam spune dacă suspiciunile insistente şi
lipsite de conţinut cu care mă asaltau erau sau
nu justificate.
Un singur om nu le-a perceput, nu atât din
pietate cât din înţelepciune. Acest om, părintele
Quesada, a murit de mai bine de patruzeci de ani.
Când preotul care s-a ocupat de mine pe cora­
bie m-a adus aici ca pe un tăciune aprins în mână,
după ce am fost interogat, cercetat, preţăluit de
înţelepţi şi persoane de la Curte, omul, preocu­
pat mai curând de propria sa mântuire decât de
a mea şi convins că ambele erau legate una de
alta, a simţit că se apropia clipa să scape de mine
şi le-a sugerat unor persoane sus-puse că pentru
mine singura menire posibilă era religia. Mul­
ţumită convingerii sale că în mine sălăşluia
Necuratul, l-am putut cunoaşte pe părintele
Quesada. Alături de el am petrecut şapte ani în-
tr-o mănăstire din care se zărea, în vârful unui
deal, un sătuc alb.
De când fusesem descoperit într-o dimineaţă
dormind în barcă şi până în după-amiaza în care
am ajuns, călare şi păzit, la mănăstire, trecuseră
multe luni în care mă scufundasem, ca într-o apă
tulbure, în tristeţe. Cuvintele pe care le rosteam
aveau gust de cenuşă, în zilele indiferente totul
părea dezolant. Aveam tot mai m ult dorinţa de
a nu mă mai mişca, de a nu vorbi, de a deveni
obiect dat uitării şi lipsit de conştiinţă. A fost o
perioadă în care o frunză care cădea, o stradă
din port, cuta unei haine sau orice alt lucru lip­
sit de importanţă mă făceau să plâng. Simţeam
uneori că ceva în mine se subţiază până la dis­

102
pariţie, iar atunci lumea, începând cu propria
mea fiinţă, se transforma în ceva depărtat şi ciu­
dat, din care nu înţelegeam nim ic semnificativ,
auzeam doar un zum zet m onoton. Iar când nu
eram asaltat de aceste stări extrem e, treceam
peste zile ca semiadormit, insensibil la densita­
tea sau asprimea lucrurilor, sărăcit prin indife­
renţă. După câteva luni m i-era greu chiar şi să
mă mişc. Stăteam cu orele în faţa unei ferestre,
fără să văd nici geam ul, nici ce era afară. Primul
meu gând când m ă trezeam dim ineaţa era să
vină cât mai repede noaptea, ca să dorm. Când
nu eram dus de colo-colo pentru a fi luat la în­
trebări şi cercetat, răm âneam toată ziua lungit,
într-o semitrezie lipsită de substanţă. Ca şi cum,
deşi nu mă gândisem niciodată la asta, aş fi ce­
rut ajutor uitării să m ă scoată din ceva care mă
îngropa sub straturi groase de jale nem otivată
si
/ tristete.
/
Din toată m izeria asta m -a scos, prin sim pla
sa prezenţă, părintele Q uesada. N u era doar un
om bun, era şi curajos şi inteligent, iar când era
bine dispus mă făcea să râd cu orele. Ceilalţi
membri ai congregaţiei se prefăceau că-1 repro-
bează; de fapt, îl invid iau. C ân d l-am cunoscut
eu, avea cincizeci de ani; barba căruntă şi ple­
tele zbârlite şi rărite de-acum îl îm bătrâneau pu­
ţin, dar avea trupul m asiv şi m usculos, iar capul
şi-l ţinea drept pe um eri, su sţin u t de un gât plin
de tensiune şi vigoare. V enele, m uşchii, pielea
negricioasă şi arsă de soare te făceau să te gân­
deşti la rădăcini şi la lem n u l u scat şi răsucit.
Când l-am văzut prim a d ată se în torcea la m ă­
năstire după o plim bare pe cal, astfel că a ajuns
după mine şi om ul care m ă av ea în custodie,

103
 şi-mi amintesc că întâi am auzit copitele calului,
iar pe călăreţ l-am văzut abia când m-am întors
şi i-am observat privirea reprobatoare aruncată
călugărului care ne lua în primire. Pletele ciu­
fulite şi cărunte erau puse în evidenţă de soa­
rele care cobora spre apus, sudoarea care ü şiroia
pe frunte şi pomeţi se pierdea, murdară de praf,
în barba cenuşie.
r Emana o insolentă r resemnată
şi generoasă. Din privirea scurtă pe care mi-a
aruncat-o am ştiut că-mi ghicise suferinţa, că-i
găsise justificarea şi mi-o împărtăşea. Totuşi, pri­
virea lui era surâzătoare, aproape ironică, de par­
că mi-ar fi văzut mult mai bine decât mine taina
pe care o ascundeam şi-ar fi mutat suferinţa mea
într-o dimensiune mai suportabilă, asta pentru
că înţelesese. Privirea aceea ironică, atât deener-
vantă pentru ceilalţi, avea tăria metalului pecare
focul nu-1 distruge, ci îl căleşte. Din acest punct
de vedere, pot spune că era mai puţin omeneas­
că pentru că îi era străină neliniştea rătăcitoare
a panicii şi a resemnării. Această primă întâlnire
care n-a durat mai mult de câteva secunde mi-a
dat nu atât curaj sau luciditate, cât, într-un mod
nelămurit, un soi de speranţă. Părintele Quesada
ne-a salutat cu o înclinare scurtă din cap, apoi
s-a dus să ducă animalul la grajd.
Era erudit, chiar înţelept. Tot ce poate fi în­
văţat, de la el am învăţat. Am avut, în sfârşit, un
tată, care m-a scos încet din abisul cenuşiu în
care mă aflam şi m-a făcut să dobândesc, trep­
tat, tot ce poţi să ceri acestei lum i: o dispoziţie
neutră, constantă, m onocordă, la egală distanţă
de entuziasm şi de indiferenţă, o stare care se
justifică din când în când printr-o exaltare mo­
destă. Nu a fost uşor: dincolo de latină, greacă,

104
ebraică şi de ştiinţele pe care mi le-a predat, cel
mai greu a fost să-m i inculce valoarea şi utilita­
tea acestora. Pentru el, erau precum nişte cleşti
meniţi a m ânui incandescenta universului sen-
sibil; pentru m ine, fascinat de puterea realului,
era ca şi cum aş fi plecat să vânez o fiară care
mă devorase deja. Şi totuşi, a reuşit. I-au trebuit
ani, şi cred că m-am străduit mai curând din dra­
goste pentru răbdarea şi sim plitatea lui decât
pentru cunoaştere. A poi, m ult m ai târziu, ani
buni după ce m urise, am înţeles că dacă părin­
tele Quesada nu m -ar fi învăţat să citesc şi să
scriu, aş fi fost lipsit de singurul lucru care mi-ar
fi putut justifica existenţa.
îmi amintesc că, după ce am ajuns, câteva zile
nu l-am mai văzut; am aflat m ai târziu că ple­
case la Córdoba şi la Sevilla să stea de vorbă cu
nişte prieteni şi să caute nişte tratate. C unoştin­
ţele sale îi dădeau nişte libertăţi pe care ceilalţi
membri ai com unităţii le considerau excesive,
dar cum nu puţine autorităţi veneau să-l con­
sulte, n-aveau încotro şi-l tolerau.
Călare, mi se p ăru se în alt, revăzându-1 însă
într-una din galeriile m ănăstirii am constatat că
era mărunt de statură. D ar tocm ai m icim ea tru­
pească părea să irad ieze forţă, s-o m ultiplice şi
s-o concentreze. Era însă o forţă discretă, străină
de orice ostentaţie si, evid en t, de orice violentă.
Poate nu era vorba d e forţă, ci de ferm itate, o
calitate de care, în ciu d a m od estiei şi chiar a ac­
ceselor sale de orgoliu, se folosea nu atât p en ­
tru a convinge pe alţii sau pentru a-i transform a,
cât pentru a-şi păstra ei im p asibilitatea. Avea o
formă singulară de u m ilin ţă, care con sta în a se
ridiculiza pe sine însuşi prin expresii gânditoare

105
 şi zeflemitoare, lucru prim it cu bucurie nu atât
de cei cărora le era drag, cât de cei care îl detes­
tau şi doreau să-şi vadă calomniile transformate
în realitate. Râsul exagerat şi vulgar cu care pri­
meau caricatura pe care şi-o făcea părintele era
dovada audibilă şi nemăsurată a acestei speranţe.
Iar părintele, care ştia asta, continua să facă pe
prostul din pură caritate. Puţinii care ţineau la
el în m ănăstirea aceea se mâhneau, el se prefă­
cea că nu vede, de parcă le-ar fi cerut şi lor aceeaşi
um ilinţă. Eu, care n-aş fi îndrăznit să obiectez,
fiind nou venit, percepeam situaţia de la distan­
ţă şi nu pricepeam dacă atitudinea lui era sau
nu calculată, căci începând să-i cunosc pe cei­
lalţi călugări, descopeream că, sub aspectul lor
pios şi blând, mulţi erau în stare, având autori­
tatea de partea lor, să comită delictele cele mai
grave. N eîndoielnic, părintele Quesada renun­
ţa la orgoliul său nu pentru a-i răni, căci erau
ignoranţi, superstiţioşi, meschini, adaptabili, lin­
guşitori şi puerili, dar şi pentru a se autoproteja:
în ciuda aerului lor blajin şi cumpănit, erau în
stare să trimită un om pe rug. Desigur, din punc­
tul de vedere al religiei, părintele Quesada avea
nişte defecte; dar şi ceilalţi le aveau, fără să po­
sede, în schimb, vreuna din virtuţile sale. Se zvo­
nea că, la Córdoba şi la Sevilla, unde se ducea
adesea, părintele avea concubine, ceea ce, în
afară de faptul că m i-era indiferent, nici nu s-a
verificat. C ert era doar că avea o nemăsurată
dragoste de vin, dar cred că asta, în loc să-l strice,
îl făcea mai bun. C alităţile pe care le disimula
umil când era treaz, ieşeau la lumina zilei după
ce băuse vin cu prietenii săi, făcându-1 şi mai de
admirat, lucru de care nu părea să-şi dea seama.

106
Nopţi întregi ne uim ea şi ne făcea să râdem şi
putea discuta despre orice. Era un filozof fin şi
deschis la minte, un raisonneur răbdător şi exact,
iar viaţa de zi cu zi îl interesa tot atât de m ult
ca fizica sau teologia. La urm ă, după ce băuse
prea mult, devenea trist, dar era o tristeţe gene­
roasă, cauzată de destinele celorlalţi, pentru că
de al lui nu l-am auzit în toţi aceşti şapte ani să
se plângă. Iar în dim ineţile care deja nu ne mai
răcoreau, puţin transpirat de atâta vin, rămânea
tăcut, privind în gol; dar, deodată, dădea din cap
şi se apuca să vorbească, să zicem, despre Simion
Cireneul, compătimindu-1 pentru întâm plarea
care-1 pusese în calea C rucii transformându-1 în
instrument al calvarului, sau despre Sfântul Petru
care, după ce-1 tăgăduise de trei ori pe Isus Cris­
tos, izbucnise în plâns. C ând lucrurile ajungeau
aici, prietenii îşi zâm beau pe furiş şi începeau
să plece, convinşi că după cinci m inute părinte­
le avea să sforăie în scaun. Eu îl convingeam să
se ridice şi, docil şi distrat, el se lăsa condus, spri-
jinindu-se de um ărul m eu, în chilia lui, unde îl
lăsam în pat; adorm ea în ain te ca eu să fi închis
uşa după mine. Pofta d e vin i-a tot crescut pe
măsură ce treceau anii, astfel că întâlnirile cu
prietenii, care la început aveau loc o dată sau de
două ori pe lună, s-au în d esit spre sfârşit, deve­
nind săptămânale sau ch iar bi- sau trisăptăm â-
nale. Părintele se plângea de dureri m ari în spate
şi doar vinul îl alina. Totuşi, în u ltim ele luni de
viaţă nu mai bea aproape d eloc şi m ă întreb şi
astăzi dacă nu cum va chiar asta l-a om orât. Cert
este că într-o dim ineaţă a plecat călare foarte de­
vreme şi după câteva ore calu l s-a în tors singur
la grajd; când l-am găsit, p e în serat, pe câm pia

107
pustie, era mort, fără nici o rană vizibilă, doar
puţin sânge îi cursese din nas şi se uscase pe bar­
ba căruntă, dar n-am putut şti dacă o fi căzut de
pe cal sau o fi avut un atac. Eram atunci în pli­
nă vară, pesemne că m urise sub cerul liber pri­
vind spre aceeaşi lumină intensă şi indescifrabilă
către care-şi îndreptase şi inteligenţa cât timp fu­
sese în viată.
Dacă s-a ocupat de m ine, a făcut-o din com­
pasiune, nu din curiozitate, deşi, pe măsură ce
mă cunoştea mai bine, „cazul" meu a început
să-l intereseze tot mai m ult. Trebuie să spun că
moartea căpitanului şi a tovarăşilor mei, care se
produsese sub privirile m ajorităţii echipajului
rămas pe corăbii de unde observa scena, se răs­
pândise, odată reîntorşi ceilalţi în porturile de
unde plecaseră, în toate m arile oraşe, vestea fu­
sese luni în şir comentată, umflată, falsificată,
purtată din porturi la Curte şi de acolo în centre­
le comerciale. Cazuri sim ilare se petrecuseră şi
în alte locuri din Africa sau din Indii. Intr-unui,
indienii sechestraseră un grup de marinari, iar
restul echipajului, în loc să se retragă, a hotărât,
după îndelungi deliberări, să-i salveze, dar ajun­
gând în satul cu pricina descoperise că marinarii
fuseseră devoraţi cruzi, nu rămăseseră decât nişte
oase cu zgârciul pe ele şi nişte ţeste goale. Obiect
de discuţie era însăsi condiţia indienilor. Pentru
p / f

unii, nu erau oameni; pentru alţii, erau oameni,

dar nu creştini, pentru m ulţi, nu erau oameni
pentru că nu erau creştini. Părintele Quesada îmi
punea uneori, în timpul lecţiilor, întrebări care
mă nedumereau, dar el îşi nota răspunsurile mele
şi revenea, ca să afle detalii în plus. Aveau gu­
vern? Proprietăţi? Cum defecau? Făceau schimb

108
de obiecte de fabricaţie proprie cu alte triburi ve­
cine? Erau muzicieni? Aveau religie? Purtau po­
doabe pe braţ, în nas, la gât, în urechi sau în altă
parte a corpului? Cu ce mână m âncau? Cu da­
tele obţinute, părintele a scris un scurt tratat in­
titulat Relatarea celui părăsit şi-n care povestea
dialogurile noastre. Trebuie însă să spun că pe
atunci eram încă destul de zăpăcit de evenim en­
te şi că, intimidat de respectul uriaş pe care i-1
purtam, nu îndrăzneam să-i vorbesc de lucruri
esenţiale despre care nu mă întreba. La una din­
tre întâlnirile cu prietenii, a spus zâm bind şi clă­
tinând din cap că indienii erau copiii lui A dam ,
putativi fără îndoială, dar copiii lui A dam , ceea
ce pentru el însemna că erau oameni. Tăcut, m -am
gândit atunci, îm i aduc bine am inte, că pentru
mine nu erau alţi oam eni pe păm ânt în afară d e
indienii aceia şi că din ziua în care m ă trim ise­
seră înapoi nu întâlnisem , în afară d e p ărintele
Quesada, decât fiinţe ciudate şi com plicate, că­
rora doar în mod convenţional şi din obişnuinţă
li se putea spune oam eni.
în loc să fie un spaţiu de retragere şi m edita­
ţie, mănăstirea era un du-te-vino perm anent. C ă­
lugării de familie bună îşi aveau propriii servitori,
persoane străine veneau şi plecau întruna: rude,
musafiri, ţărani, m eşteşugari, negu stori şi m ulţi
oameni ai Domnului în trecere prin regiune, care
trăgeau peste noapte la m ănăstire. Fiecare călu ­
găr îşi primea prieten ii, protectorii şi d estu i şi
iubitele. Novicii îi slujeau pe cei ce fuseseră deja
hirotonisiţi, iar sărbătorile religioase începeau di­
mineaţa devreme, la prim a rugăciu ne, şi se pre­
lungeau o zi sau d ou ă cu d istracţii şi m ese
îmbelşugate. D in vrem e în vrem e, stareţu l îşi

109
 chema oam enii şi le cerea mai multă discreţie.
Numai că el însuşi, care avea relaţii numeroase
printre m ărimi, primea tot timpul capete bise­
riceşti şi artişti, organiza procesiuni şi întreceri
de poezie în onoarea cutărui sau cutărui sfânt,
de la care pretindea să întreacă în strălucire con­
cursurile de la mănăstirile vecine. Odată a venit
să stea cu noi un pictor al Curţii pentru a picta
Cina cea de taină în refectoriu. A rămas la mă­
năstire aproape un an şi ne-a dat peste cap cu
pregătirile: ne observa atent din profil şi din faţă,
ne punea să-i arătăm mâinile şi să adoptăm ati­
tudinile cele mai ciudate, ne îmbrăca în fel si
chip. în cele din urmă, şi-a ales modelele şi a în­
ceput să picteze. Toată mănăstirea era la ordine­
le sale, poruncea tuturor, inclusiv stareţului, care
se arăta supus şi reverendos, dar părea să fie
foarte fericit că-1 are ca oaspete şi-i îndeplinea
toate capriciile, oricât de mărunte. Pictorul cerea
fel de fel de lucruri care trebuiau să-i fie aduse
pe dată, iar dacă treceai prin faţa încăperii în care
lucra îl auzeai vorbind întruna. Uneori însă,
când ziua era pe sfârşite şi nu mai avea lumină,
îşi concedia m odelele cu un gest obosit şi dis­
trat, iar după ce-şi punea ordine în materiale se
ducea la chilia părintelui Quesada, cu nişte vin
sub mantie, şi stătea de vorbă cu el, discret şi
paşnic, între pereţii plini de cărţi, până trecea
bine de m iezul nopţii.
Dacă am rămas 1a mănăstire, a fost din cauza
părintelui. N-aş fi stat atât, dac-ar fi depins de
mine. Eu eram obişnuit cu cerul liber, cu liniştea
adevărată, cu singurătatea, iar toată vânzoleala
de acolo mă am eţea. Pe de altă parte, părintele
îşi dăduse seam a că din religia menită să mă

110
regenereze eu nu percepeam decât curgerea mo-
notonă a unor vorbe fără sens şi repetarea ritua­
lă a unor ceremonii vane. în primele zile, înainte
ca părintele să m ă ia sub oblăduirea sa, mă dă­
duseră pe mâna unui exorcist, care trebuia să mă
scape de demoni cu form ule latineşti. După câ­
teva săptămâni părintele a intervenit şi-am fost
lăsat în pace. A m început prin a-i servi masa şi
a face curat în chilie; el m -a învătat să scriu si
să citesc şi, date fiind progresele mele rapide, a
hotărât să mă înveţe şi altele, spunând că intram
în viaţă gol cum m ă făcuse m am a. Eu nu vor­
beam mai deloc, iar el îm i respecta tăcerea. O
dată, cu puţin timp înainte de a m uri, mi-a spus
că există două feluri de suferinţă: una, în care
omul ştie că suferă, iar cât tim p suferă, posibi­
litatea unei vieţi m ai bune, al cărei gust există
în mintea sa, e dată ia o parte; alta, în care nu
ştie că suferă, dar lum ea întreagă i se pare, până
în cele mai mici am ănunte, un pustiu ars şi pâr­
jolit. Suferinţa asta ign orată, îm i spunea părin­
tele — fără să se uite la m ine, temându-se,
pesemne, să nu o vadă apărându-m i pe faţă,
chiar dacă eu nu-m i d ăd eam seam a — putea fi
hărţuită de exorcişti cu latinism ele lor, însă era
sigur că nu exista leac pentru ea, iar ca s-o ştergi
de pe lume trebuia să o nim iceşti cu lume cu tot.
Iar omul acesta bun, care privise lucrurile în
dimensiunea lor corectă şi adevărată, fără să ceară
nimic în schimb, a fost ad u s la m ănăstire, într-o
seară de vară, tăcut şi absent, cu barba albă abia
însângerată. Pentru m ine a fost un adevărat tată,
pentru mine, care vin de nicăieri şi care, prin naş­
teri succesive, m ă întorc încetul cu încetul şi fără
teamă la origine. P ăm ân tu l încă nu i se aşezase

111
bine pe mormânt când mi-am strâns puţinele lu­
cruri pe care le aveam, am încălecat pe cal şi am
plecat spre oraşe.
Primii ani au fost ani de umbră şi de cenuşă.
Rătăceam ca mort prin mai multe lumi în acelaşi
timp, care se amestecau fără nici o lege, mai bine
zis prin nişte coji de lume, prin locuri sterpe în
care rătăceau, la rândul lor, un fel de păreri lip­
site de densitate care păstrau, nu se ştie prin ce
minune, o aparenţă omenească. Categoric, doar
o minune m-a tinut/ în viată.
/ Au fost zile când
am supravieţuit cerşind şi căutând în gunoaie,
altele, când trăiam făcând munci temporare şi
grosolane. E drept că vrem urile erau grele şi că
obiceiurile mele nu se prea potriveau cu ale ce­
lorlalţi, dar trebuie să recunosc că din ciocnirea
cu lumea îmi rămăsese în anii aceia un soi de
zăpăceală şi nu aveam aproape deloc impulsul
de a trăi şi aproape nici o dorinţă. Până atunci,
a fi şi a trăi însemnaseră acelaşi lucru şi supra­
vieţuirea fusese pentru mine un izvor amar, dar
mereu curgător şi sigur; după ce mă întorsesem,
viata mea a devenit ceva ciudat, o vedeam des-
făşurându-se dincolo de mine, fragilă şi de neîn­
ţeles, gata să se sfărâme la cel mai mic şoc. Viaţa
parcă-mi fusese izgonită din propria-mi fiinţă,
din care cauză ambele îmi deveniseră urâte si
inutile. Uneori mă sim ţeam
/ mai mărunt decât
nimicul — asta dacă a sim ţi înseam nă calm ani­
malic şi resemnare; mai m ărunt decât nimicul
însemnând haos lent, vâscos şi lipsit de apărare,
nu vorbind, ci bolborosind şi, tocm ai pentru că
fiind mai mărunt decât nim icul şi neavând nici
măcar imboldul dorinţei, mă zbăteam în limbul

112
dens şi orb al dispreţului de mine însum i şi al
viselor nim icitoare.
Totuşi, o pace neprevăzută mă aştepta intr-un
loc oarecare. Intr-o seară, nişte oam eni care se
îmbătau într-un han la o masă alăturată, au in­
trat, nu mai ştiu cum, în vorbă cu mine. Doi băr­
baţi, unul bătrân şi altul tânăr, şi patru fem ei.
Constatând că aveam ceva studii, au bănuit că
eram un om de litere; ei erau actori. Vinul ne-a
apropiat. Mergeau din sat în sat, din oraş în oraş,
prezentând com edii şi, de pe urm a jocului in­
fantil, câştigându-şi cu greu traiul. Bătrânul, care
şchiopăta uşor şi, în ciuda sărăciei, dovedea oa­
rece demnitate, era inteligent şi nu dispreţuia
plăcerea conversaţiei. C ând a văzut că ştiam la­
tină şi greacă şi aveam habar de Terenţiu şi de
Plaut, mi-a propus să m ă alătur lor şi să îm păr-
ţimatât pericolele cât şi câştigul. Tânărul era ne-
potu-său şi le zicea tuturor fem eilor „verişoară".
Ajutat şi de curajul pe care mi-1 dădea vinul, am
acceptat propunerea fără să le spun că, în cazul
meu, era vorba de a alege între teatru şi gropi­
le de gunoi.
Şi-aşa am pornit 1a drum . Din căruţă, vedeam
defilând pe lângă noi m ăslini, lanuri de grâu şi
piatră seacă. întinderile pustii îm i am inteau une­
ori de singurul şi m arele „ieri" din viaţa m ea.
într-o zi, pe când ne op risem să facem popas
printre nişte copaci, la m arginea unui pârâu, în ­
tr-oplăcută siestă de prim ăvară, i-am spus bătrâ­
nului povestea m ea, în tim p ce ceilalţi d orm eau
sause plimbau. M -a ascultat com pătim itor şi m i-
nunându-se, iar când am term in at a în cep u t să
vorbească plin de în su fleţire, cu voce scăzu tă,
privind de jur-îm prejur d e parcă s-ar fi tem ut că

113
ceea ce-m i propunea şi i se părea valoros pre­
cum o comoară îngropată, avea să fie auzit de
nişte spioni necunoscuţi care i-ar fi putut fura
planul. După părerea bătrânului, ceea ce mi se
întâmplase mie cu atâţia ani în urmă fusese aflat
pe tot continentul şi încă se vorbea de faptele
acelea cu stăruinţa repetitivă cu care se poves­
tesc legendele. Dacă trupa noastră punea la punct
o comedie bazată pe aceste întâmplări şi-şi anun­
ţa reprezentaţiile, precis că ne aştepta belşugul.
Aproape lipit de mine, cu ochii mijiţi şi fără să
clipească, bătrânul aştepta să-i dau un răspuns.
Ştiam bine că arta noastră lăsa mult de dorit, că
scopurile noastre erau interesate şi vulgare, nu­
mai că indiferenţa e de multe ori cauza secretă
a întreprinderilor celor mai trăsnite; pentru că
trupa, în ciuda unor fapte tulburi care erau la
graniţa deiincvenţei, se purta prietenos şi leal cu
mine, m-am angajat să scriu o comedie şi să in­
terpretez propriul meu rol.
Nu a fost greu. Din versurile mele era scos
orice adevăr, iar dacă ceva tot se strecura din ne­
atenţie, bătrânul mă obliga să şterg, interesat mai
puţin de exactitatea experienţei mele cât de gus­
tul publicului, pe care-1 cunoştea atât de bine.
Când am fost gata, a adunat trupa ca să mă as­
culte citind piesa cu glas tare. După lectură, acest
public restrâns, care mă ascultase adoptând ati­
tudinile cele mai serioase şi mai inteligente de
care era în stare, s-a înghesuit să mă felicite pen­
tru perfecţiunea prozodică a versurilor şi preci­
zia aritmetică a acţiunii. Am început să repetăm:
bătrânul avea rolul căpitanului, nepotul pe cel
al marinarilor, iar femeile interpretau rolurile săl­
baticilor. Eu jucam propriul meu rol, pe care mi-1

114
rezervaseră ca pe un atribut norm al al unei en­
tităţi încă golită de sens pentru ei.
Am început reprezentaţiile. Deja după pri­
mele spectacole, oriunde ajungeam , faima ne
preceda. Am devenit atât de cunoscuţi încât am
fost invitaţi la Curte, chiar şi regele ne-a aplau­
dat. Eu mă m inunam . M ă întrebam, văzând en­
tuziasmul publicului nostru, dacă nu cumva
comedia mea nu transmitea, fără ca eu să-mi dau
seama, vreun m esaj secret de care lumea depin­
dea ca de aerul pe care-1 respira, sau dacă nu
cumva noi jucam un rol, iar publicul şi-l juca pe
al său, cu toţii fiind personajele unei comedii al
cărei subiect îm i scăpa şi în care a mea nu era
decât un detaliu oarecare, un subiect destul de
misterios în care falsurile noastre vulgare şi po­
veştile noastre lipsite de conţinut reprezentau
poate adevărurile esenţiale. Pesem ne că sensul
adevărat al reprezentaţiei noastre grosolane era
prevăzut dinainte, căci altfel aplauzele şi ono­
rurile care ne copleşeau în tot tim pul turneului,
petrecerile şi aurul pe care-1 prim eam ar fi fost
nejustificate. Probabil că regii care veneau să ne
vadă ştiau mai m ult decât noi, altfel ar fi fost ab­
surd ca, după reprezentaţie, să le şoptească vis­
tiernicilor să ne recom penseze substanţial. Pe
mine, succesul acesta incert m ă făcea să fiu neu­
tru. în schimb, colegii m ei n-aveau nici o îndo­
ială: se bucurau, absolu t în cântaţi, de inocenta
perfectă şi profitabilă a povestitoru lu i care, mai
curând din ignoranţă decât din caritate, le arată
unor momâi cu pretenţii de sensibilitate şi iu­
bire de adevăr aspectul tolerabil al lucrurilor. Iar
faptul că rezultatul era o viaţă b u n ă li se părea
a fi dovada categorică a u n ei ordini corecte şi

115
t
 universale. în acest gen de neînţelegere am dus-o
câţiva ani buni. Cel mai curios e că, în toată pe­
rioada aceea, nici un glas nu s-a ridicat spre a o
dezminţi. în ovaţiile neîntrerupte care ne salu­
tau, eu aşteptam m ereu tăcerea sceptică sau re­
probatoare care să dem onstreze, odată pentru
totdeauna, înşelăciunea noastră; dar într-o zi
mi-am dat seama că tăcerea aceea o purtam în
mine încă din prima zi şi că sim pla sa prezenţă,
prin vacarmul iraţional al curţilor şi oraşelor, re­
ducea m ulţim i întregi la condiţia de marionete
lipsite de viaţă, de fantasm agorii. Graţie aces­
tor învelişuri goale cu pretenţie de oameni, am
învăţat râsul amar şi uşor superior al celor ce au
avantajul experienţei printre mânuitorii de ge­
neralităţi. în mai mare m ăsură decât cruzimea
armatelor, decât hoţia indecentă a comerţului si
scamatoriile la care recurge morala pentru a jus­
tifica tot felul de răutăţi, succesul comediei noas­
tre m-a învăţat mai multe despre adevărata esenţă
a semenilor mei: tăria aplauzelor care-mi răsplă­
teau versurile fără sens îm i dovedea goliciunea
perfectă a acestor oameni şi nu era reprezentaţie
în care să nu am impresia că era vorba de un pu­
blic de straie frumoase um plute cu paie, sau de
forme fără substanţă um flate de văzduhul in-
/

diferent al lumii. Uneori, schim bam dinadins

sensul replicilor, răsucindu-le până deveneau
perioade seci şi absurde, sperând ca publicul să
reacţioneze şi să pună în fine capăt imposturii,
însă manevrele astea nu schimbau defel compor­
tamentul mulţimilor. Ceva de dincolo de ei, fai­
ma care ne preceda sau legenda care dăduse
naştere comediei, hotărâse dinainte că reprezen­
taţiile noastre trebuiau să aibă un sens, iar lumea

116
îl găsea, m aşinal, şi se extazia im ediat. A m în ­
ceput să fim chem aţi şi în alte ţări de pe conti­
nent, iar pentru că acolo se vorbeau alte lim bi,
intr-o seară bătrânul şi cu m ine am transform at
comedia în pantom im ă. Un localnic povestea în
prolog evenim entele principale, după care noi
ieşeam în scenă şi le reprezentam. Lipsa cuvinte­
lor subţia şi mai tare com edia care, devenită pan­
tomimă, s-a transform at într-un schelet uscat de
care nu mai atârna nici o fibră, oricât de p alidă,
de viaţă adevărată. Culoarea, m uzica şi tum bele
le dădeau fantasm elor care ne priveau ev o lu ţi­
ile arbitrare iluzia că absorb ceva intens şi plin
de miez. Pe întreg continentul, până şi la curţile
cele mai obscure şi îngheţate, trium ful nostru nu
făcea decât să crească. Indiferent, m ă lăsam în ­
corporat într-o ordine al cărei în ţeles îm i scăpa.
Am devenit bogaţi şi eleganţi. Bătrânul şi ne-
potu-său arătau ca n işte ad evăraţi cavaleri. E u
adunam câştigurile fără să ştiu bin e ce să fac cu
ele. Când nu urcau pe scenă deghizate cu m îşi
imaginau ele că arată sălbaticii, fem eile cu rvă-
săreau, petrecându-şi tim pul liber în p atu rile
mărimilor. Nu m ai d o rm eam în căru ţă, eram
găzduiţi bine, eram p rim iţi în castele şi m ăn ăs­
tiri. Adesea, savanţi şi în alţi fu n cţion ari îm i p u ­
neau tot felul de întrebări. Bătrânu l m ă în v ăţase
cărăspunsurile cele m ai p o triv ite p e care le p u ­
temda sunt cele care se aşteap tă d e la n o i. M u l­
ţumiţi că şi le co n firm aseră, in terlo cu to rii m ei
seîntorceau, după ce stăteau de vorbă cu m in e,
înatmosfera călduţă a p ro p riilo r con vin geri. Eu
rămâneam singur, cu râsul m eu m ut şi am ar care,
cu anii, a căpătat, su b b arb a care îm i în că ru n ­
ţea, rigiditatea unei strâm b ătu ri.

117
 O femeie, ultima care ni se alăturase şi era şi
cea mai tânără, a născut trei copii în cinci sau
şase ani de pe urma acuplărilor ei interesate. De
cum începeau să meargă, bătrânul îi deghiza în
sălbatici şi-i urca pe scenă. Mi-era milă de ei şi
mi-au devenit dragi. Erau copii ai mai multor taţi,
adică ai nici unuia, ca şi mine. Doi băieţi şi o fe­
tiţă. Bătrânul, care participase neîndoielnic, la fel
cu nepotul, la zămislirea lor, îi privea din când
în când şi dădea din cap compătimitor, ca o alu­
zie la viaţa pe care o ducea mama. în clipele mele
libere îi învăţam să citească şi să scrie. Docili şi
rătăciţi parcă pe lume, ei s-au ataşat de mine. în-
tr-o noapte, după spectacol, mama a plecat cu
un bărbat şi nu s-a mai întors. Un iubit gelos o
înjunghiase cu zeci de lovituri de pumnal şi o
aruncase la o margine de drum. Cum plouase
toată noaptea, apa o spălase de sânge, astfel că
rănile ei, pe carnea albă şi învineţită de violen­
ţă şi de ploaie, păreau să fie nişte cicatrice vizi­
bile doar după m oarte.
într-o zi, după spectacol, sătul de atâta falsi­
tate, m-am hotărât să părăsesc trupa. Grija pen­
tru copii nu era străină de decizia luată. Iniţial,
deşi să săturase şi el şi era mai aproape de moar­
te decât mine, bătrânul nici n-a vrut să audă,
convins că fără mine succesul avea să scadă. Nu
greşea prea m ult. Condiţia mea de supravieţui­
tor autentic conferea forţă spectacolelor. Dar nid
nu voia să mă supere, recunoscând că graţie mie
afacerile începuseră să-i meargă bine, şi după
atâţia ani în care mă văzuse tăcut, însingurat şi
indiferent la câştiguri sau la pierderi, prinsese
pentru m ine un fel de respect, poate amestecat
cu milă. Şi m ie îm i părea rău să-l părăsesc: lasă

118
că-i eram de folos, dar, oricum ar fi fost, actorii
ăştia mă scoseseră, din pură întâmplare, dintr-un
hău adânc, readucându-m ă la suprafaţa neutră
şi nedureroasă a resem nării. Bătrânul nu era de
acord să iau cu m ine copiii, pretinzând că de-a-
cum erau actori din trupă, dar bănuia că n-am
să cedez şi n-a insistat prea m ult. Am întors si­
tuaţia pe toate feţele ore în şir, până când ne-a
venit ideea că nepotul, care era cam de aceeaşi
vârstă cu m ine, putea să-m i interpreteze rolul,
asumându-şi chiar şi identitatea mea: la rândul
meu, mă angajam să-m i schim b num ele şi să nu
mai scriu alte piese de teatru în care să-m i po­
vestesc aventura. A şa că lucrurile s-au rezolvat
destul de sim plu. N e găseam pe atunci în nor­
dul mohorât şi rece. în tr-o dim ineaţă, am înve­
lit copiii în blănuri, m i-am luat răm as bun de la
bătrân şi de ia ceilalţi actori şi, pe un drum umed
care tăia în două o câm pie acoperită de o zăpa­
dă albăstrie şi uniform ă care sporea impresia de
pustiu şi de im aterial, am luat-o spre sud, mer­
gând luni în şir, aproape fără să m ă opresc, până
la oraşul acesta alb care se prăjeşte la soare prin­
tre vii si livezi de m ăslin.
/

Ne-am stabilit în acest oraş, în casa albă în

care scriu acum . Strân sesem destulă avere, iar
bătrânul îmi dăd use la desp ărţire şi o parte din
economiile fem eii în ju n g h iate. D e la părintele
Quesada mi-a răm as plăcerea pentru cărţile ca­
re-mi umplu, cu m uzica lor tăcută, golul zilelor
fără sfârşit. In ţările d in nord văzusem cum se
tipăresc ele şi-m i ven ise id eea că aş fi putut să
facşi eu aşa ceva, nu atât pentru a-mi spori averea,
cât pentru a-i învăţa p e cei care erau de-acum
copiii mei o m eserie p rin care puteau m ânui

119
ceva mai adevărat decât atitudini teatrale şi si­
mulacre. Nu ne-a m ers rău. Pentru ei, lucrul în
tipografie era un joc, iar pe măsură ce creşteau
aveam tot m ai m ult tim p liber. Nu suntem poa­
te nişte oam eni veseli, dar discreţie şi lealitate
avem din belşug. Acum am nepoţi şi strănepoţi.
Şi toată zarva asta lum inează periodic tipogra­
fia ale cărei ecouri ajung până în camera mea.
în ultim ii ani, viata mea s-a lim itat la câte o săr-
bătoare de fam ilie, la câte o plimbare tot mai
scurtă pe înserat şi la lectură. Seara, după cină,
la lum ina lum ânării, în faţa geamului deschis
spre întunericul înstelat şi liniştit, mă aşez să-mi
aduc aminte şi să scriu. După ce piere larma stră­
zilor, noaptea de vară îm i trimite în odaia albă
miresme de cer şi de caprifoi, care mă curăţă, pe
m ăsură ce în oraş se iasă liniştea, de zgomotele
anilor trăiţi. Rar, foarte rar vine câte o ploaie, iar
prim ele picături care cad după multe zile de ar­
şiţă, se lovesc de varul uscat al zidului şi se
usucă im ediat, sfârâind uşor şi evaporându-se
într-un norişor transparent. Obişnuinţa mea cu
vitregiile vremii mă face să suport bine iama,
care aici e scurtă şi foarte blândă. Dincolo de
geam, pe cerul albastru, copacii uni arată filigra­
nul lor noduros, negru şi lucios. In fiecare seară,
la zece şi jum ătate, una din nurori îmi aduce
cina, mereu aceeaşi: pâine, o farfurie cu măsline,
un pahar cu vin.
Deşi se reînnoieşte regulat, în fiecare seară,
acesta este un moment special, şi tocmai pentru
că se repetă, periodic, precum mişcarea conste­
laţiilor, asta îl face să fie cel m ai luminos şi mai
binevoitor. Odaia mea e aproape goală, în afară
de peretele plin cu cărţi; masa, scaunul, patul,

120
sfeşnicele pentru lum ânări se conturează pe zi­
durile albe; farfuria albă în care se amestecă măs­
line verzi şi negre, încă lucioase pentru că abia
sunt ieşite din butoi, şi paharul înalt în care vi­
nul de culoarea mierii subţiri îşi împrăştie aroma
pământească şi aspră, reflectă, în form e schim ­
bătoare, lumina lum ânărilor care, în aerul calm,
nu-şi pierd niciodată înălţim ea şi nem işcarea;
pâinea neagră de pe altă farfurie albă e convin­
gătoare şi densă, iar faptul că apare zi după zi,
împreună cu vinul şi m ăslinele, conferă prezen­
tului, precum un m iracol discret, o aură de eter­
nitate. Las la o parte pana şi încep să m ănânc
măslinele, una după alta, scuipând sâm burii, în­
călziţi în gură, în căuşul m âinii şi punându-i cu
grijă pe marginea farfuriei. A lternez după obi­
cei măslinele verzi cu cele negre, iar cele două
gusturi mă fac să m ă gândesc la două fâşii ne­
gre şi verzi care fac paralela între gură şi am in­
tire. Iar prima înghiţitură de vin, cu savoarea
identică din seara precedentă şi din toate serile
care au precedat-o, îm i dă, prin statornicia sa,
acum că sunt bătrân, una dintre prim ele m ele
certitudini. Una dintre puţinele, atât de fragilă
încât nici nu are, în sine, valoare doveditoare.
De fapt, nu atât certitud ine, cât indiciul a ceva
imposibil dar adevărat, un fel de ordine interioa­
ră tipică lumii şi apropiată experienţelor noas­
tre, din care im presia de eternitate — care altora
le-ar părea atributul su prem — nu e decât un
semn pământean şi m od est, argintărie veche
care ni se pune în faţă pentru ca sim ţurile noas­
tre meschine să o perceap ă. C lipa aceasta lum i­
noasă trece, iute, în fiecare seară, la ora cinei,
lăsându-mă într-o stare de som nolentă. Este fără

121
sens, de fapt, pentru că nu anulează, în zilele
monotone, noaptea care ne cuprinde şi ne duce
la moarte, doar pentru că aşa vrea. Totuşi, clipe­
le astea sunt cele care-m i susţin, noapte de
noapte, mâna care scrie, făcând-o să traseze, în
numele clipelor pierdute definitiv, aceste sem­
ne care-şi caută, nesigure, dăinuirea.

Am aflat până la urm ă că dispăruseră, că nu

mai rămăsese nimic din ei. Deja, în timp ce cora­
bia cobora către m are, escortată de cadavre, îmi
dădusem seama că nu ştiuseră să se pună la adă­
post în faţa noii furtuni care îi lovea. Trebuie să
recunosc că nici nu erau genul de oameni care
să poarte războaie doar pentru că aşa trebuie.
Foarte rar, cu excepţia expediţiilor anuale din
care se întorceau, cu exactitate şi regulat, cu ace­
le prăzi, războiul era uneori o ocupaţie, dar nici­
odată nu-1 provocau ei, doar dacă atacurile
constituiau represaliile vecinilor pentru victime­
le pe care le făceau pentru serbările lor anuale.
Expediţiile erau mai curând vânătoare decât răz­
boi. Iar indienii erau mai curând vânători decât
războinici, pentru că expediţiile erau motivate
de nevoie, nu de luxul sângeros care produce
războaiele. Cu toate astea, ei compătimeau po­
poarele războinice, părând să considere apleca­
rea către război un soi de boală. Socoteau războiul
un efort inutil, un obicei prost al unor făpturi
iraţionale. Şi nu caracterul lui sângeros îi inco­
moda, ci risipa şi tulburările domestice pe care
le antrena. Când erau atacaţi, sufereau nu atât
pentru răniţii şi morţii lor, cât pentru dezordi­
nea rămasă după atac, pentru locuinţe incendia­
te, lucruri distruse, unelte pierdute şi murdărie.

122
De apărat se apărau bine, chiar cu uşurinţă, poa­
te de aceea expediţiile îm potriva lor erau rare.
Triburile vecine pesem ne se temeau de ei sau îi
respectau foarte m ult, pentru că în atâţia ani nu
au fost decât trei sau patru expediţii pornite con­
tra lor, şi doar două îndreptate împotriva satului.
Alteori fusese vorba de atacuri rapide îm potri­
va celor pe care-i vânau. In general, agresorii
erau învinşi: rapiditatea nem aivăzută cu care se
mişcau indienii îi dezorienta, îi lua prin surprin­
dere, îi punea pe fugă, îi copleşea şi-i ducea la
moarte. Acum chiar mi se pare comic să mi-i
amintesc pe indieni lam entându-se, în toiul lup­
tei, făcând gesturi largi de protest, pentru o mar­
mită spartă sau un acoperiş în flăcări pe care le
reproşau duşm anilor în m ijlocul săgeţilor veni­
noase care zburau prin aerul transparent. Că una
dintre aceste săgeţi venea să se înfigă în gâtul
unei rude părea să le provoace mai puţină in­
dignare decât aceste pagube. Şi era evident că,
odată bătălia term inată, se ocupau mai grijuliu
de obiecte decât de răniţi. Dădeau neplăcuta im­
presie că erau paşnici doar din zgârcenie. Pri­
zonierii si/ răniţii
/ taberei adverse erau lichidaţi /
rapid, fără cruzim e dar şi fără m ilă prefăcută,
după care erau uşuraţi de arme şi podoabe. Uno­
ra le tăiau capul sau îi m utilau şi aruncau bu­
căţile în apă. D upă luptă, principala preocupare
era să cureţe şi să facă ordine; m ăturau, spălau,
dregeau obiectele şi locuinţele, astfel că a doua
zi nimic n-ar fi zis că, doar cu câteva ceasuri mai
devreme, satul fusese cuprins de m oarte, pârjol
şi haos.
Poate că exact m eticulozitatea asta a lor i-a
pierdut. Nu e greu de im aginat că, după ce s-au

123
retras în interior la venirea soldaţilor, s-or fi apu­
cat să se gândească la starea locuinţelor şi a lu­
crurilor lăsate acolo şi s-au întors ca să salveze
ce m ai era de salvat sau să le apere, pericolul
morţii venind după grija pentru ordine. Oricum,
pentru aceşti indieni moartea nu însemna nimic.
M oartea şi viaţa erau pe acelaşi plan, oameni,
lucruri şi animale, vii şi m orţi coexistau în ace­
eaşi dimensiune. Sigur că doreau să trăiască, dar
moartea nu era pentru ei cel mai groaznic din­
tre pericolele care-i înnebuneau de frică. De câte
ori aveau de-a face cu ea, moartea nu-i înspăi­
mânta. Astfel că mi-e uşor să mi-i imaginez reîn-
torcându-se la posesiunile lor în timp ce soldaţii
trăgeau din plin şi sunt sigur că trupurile învi­
neţite care pluteau după două zile în jurul coră­
biilor nu părăsiseră viaţa cu frică sau tristeţe.
Doar lumea asta putea să-i sperie. Cealaltă făcea
parte din ei, iar ambele erau unul şi acelaşi lu­
cru; dacă aceasta era adevărată, atunci era şi cea­
laltă; era de ajuns ca doar ceva să fie adevărat
pentru ca totul, vizibilul şi invizibilul, să dobân­
dească realitate.
Ani la rând, deja întors pe pământurile astea,
de câte ori mă găseam aproape de un port eram
tentat să-i chestionez pe m arinarii care se întor­
ceau pentru a încerca să ghicesc din relatările lor
confuze amănunte în măsură să-mi dea vreun
indiciu despre soarta tribului. Numai că pentru
m arinari toţi indienii erau la fel, nu puteau, aşa
ca mine, să deosebească triburile, locurile şi nu­
mele. Nu ştiau că la distanţă de doar câteva
leghe vieţuiau multe alte triburi diferite, juxta­
puse, şi că fiecare din ele nu era doar un simplu
grup uman sau prelungirea numerică a grupu­

124
lui vecin, ci o lume autonomă cu legi interne pro­
prii, cu limbaj propriu, cu obiceiurile şi credin­
ţele lui, trăind într-o dim ensiune de nepătruns
pentru orice străin. Nu doar oam enii erau dife­
riţi, dar şi spaţiul şi tim pul, plantele, apa, soa­
rele, luna şi stelele. Fiecare trib trăia într-un
univers singular, infinit şi unic, care n-avea nici
o legătură cu cel al triburilor vecine. Cât am stat
printre ei am învăţat treptat să deosebesc tribu­
rile care populau tărâm ul acesta fără de sfârşit.
Deşi indienii erau convinşi că erau reali, posi­
bilitatea asta le era rezervată doar lor: ce era din­
colo de orizontul lor, adică triburile celelalte, era
o magmă nediferenţiată şi vâscoasă, dar nelip­
sită de aparenţa realităţii, deci pasibilă de cla­
sificare. Modul de viaţă al celorlalţi li se părea
derizoriu şi van, dar îl cunoşteau în detaliu.
Ştiau că aceste sim ulacre de existenţă, la care se
refereau ironic sau sarcastic, existau în triburi or­
ganizate risipite pe o rază de m ulte leghe de
jur-împrejur. Particularităţile acestora erau m e­
reu luate în râs: că erau nom azi sau sedentari,
că trăiau din pescuit sau agricultură, că m âncau
came omenească în m od regulat sau deloc, că
umblau goi sau îm brăcaţi, că purtau podoabe
în buze, la gât sau în nas, că trăiau în corturi din
piei sau în cetăţi de piatră, că fumau anumite ier­
buri sau strângeau aur şi pietre preţioase, că se
deplasau pe jo s sau în canoe, că adorau plante,
locuri sau străm oşi, că erau tot m ai m ărunţi de
statură cu cât urcai spre nord şi tot mai înalţi în
sud, că erau paşnici sau războinici — totul li se
părea indienilor la fel d e inept, de inutil şi de
ridicol. Ei erau în centrul lum ii; restul, incert şi

125
amorf, era la margine. Dacă marinarii n-ar fi reu­
şit să-i individualizeze, asta n-ar fi fost decât un
motiv în plus de am uzam ent.
Adevărul e că marinarii nu ştiau nimic şi sin­
gura certitudine rămasă în urma discuţiilor cu
ei era că, din clipa în care pe pământurile ace­
lea, pe care la început mulţi le confundaseră cu
Paradisul, începuseră să debarce marinari şi sol­
daţi, un miros de m oarte cuprinsese locurile.
Treptat, am fost sigur că indienii dispăruseră.
Prima luptă cu soldaţii i-a decimat probabil, lă-
sându-le prea puţine forţe pentru următoarele.
M i-e greu să mi-i im aginez pe puţinii supravie­
ţuitori sau pe cei luaţi în captivitate în alt loc de­
cât pe plaja galbenă brăzdată de mersul exagerat
de rapid al trupurilor goale. Centrul lumii era
şi locul acela, pe care îl purtau în ei şi pe baza
căruia orizontul vizibil era făcut din inele de re­
alitate problematică a cărei existenţă era tot mai
improbabilă pe măsură ce se depărtau de punc­
tul de observaţie. Constatasem cu câtă reticentă
se depărtau de el, obligaţi de creşterea apelor,
şi cum încercau să scurteze, prin orice mijloc,
distanţa dintre satul lor şi locul de refugiu: ime­
diat ce apele începeau să se retragă se întorceau
la mal. Se întorceau parcă nu la căminul lor, ci
la locul de unde izvora realitatea. Locul acela era
pentru ei casa lumii. Tot ce se întâmpla, acolo se
întâmpla. Greşesc însă spunând că aceea era casa
lumii, pentru că locul acela şi lumea erau totuna
pentru ei. Oriunde ar fi mers, îl purtau cu ei. Ei
înşişi erau locul acela. Acolo se năşteau si mu-
reau, acolo semănau şi munceau, acolo aduceau
ce vânaseră sau pescuiseră. Expediţiile lor erau
un soi de prelungire elastică a locului în care
trăiau; sau, pentru că-1 purtau înăuntrul lor, era

126
ca şi cum locul ar fi m ers cu ei. în acelaşi timp,
ei confereau realitate locurilor pe care le vizitau,
prin simpla lor prezenţă, m aterializau orizon­
tul incert şi fără form ă. Erau nucleul rezistent
al lumii învăluite într-o cocă m oale şi care, gra­
ţie deplasărilor lor, dobândea uneori insuliţe tre­
cătoare de viaţă. Când se întorceau, această tărie
provizorie se risipea. Iar de întors, se întorceau
repede, căci siguranţa pe care le-o dădea locul
lor de baştină se topea iute sub asprim ea absen­
ţei. Acolo, departe, nu erau în siguranţă.
Nu erau în siguranţă nici acasă. Sufereau,
chiar şi în propriul lor căm in, de legile dure ale
dimei aspre. E adevărat că ei şi lum ea erau unul
şi acelaşi lucru, dar această unicitate, în loc să-i
întărească, îi slăbea din cauza nesiguranţei co­
mune. Cu toate că era singura posibilă şi cea mai
bună, lumea indienilor nu era şi cea mai reală.
Chiar şi când nu luau în seam ă existenţa altora,
nici a lor nu era irefutabilă. O ricum , pentru ei
însuşirea principală a lucrurilor era precaritatea.
Nu doar prin greutatea de a dăinui pe lum e din
cauza morţii şi degradării, dar şi, sau m ai ales,
prin dificultatea de a accede la această lume.
Simpla prezenţă a lucrurilor nu le garanta exis­
tenţa. Un copac, de exem plu, nu-şi era suficient
sieşi pentru a dem onstra că există. îi lipsea tot
timpul ceva din realitate. Era acolo ca prin m i­
nune, printr-un soi de toleranţă dispreţuitoare
cu care indienii catadicseau să-l privească, tole­
ranţă pe care i-o atribuiau în schim bul unui be-
nefidu utilitar: fructe, lem ne de foc, um bră. Dar,
în forul lor interior, ştiau că ad evărul efectiv al
acestui schimb era d estul de problem atic. C o­
pacul era acolo, ei erau copacul. Fără ei copa­
cul n-ar fi existat, d ar în absenţa copacului nici

127
ei n-ar fi fost nim ic. Depindeau în aşa măsură
unul de altul încât încrederea devenea imposi­
bilă. Indienii nu puteau avea încredere în exis­
tenţa copacului pentru că ştiau că acela depindea
de încrederea lor; în acelaşi timp însă, cum co­
pacul ajuta, prin prezenţa sa, existenţa indieni­
lor, aceştia nu se sim ţeau pe de-a-ntregul reali
ştiind că dacă realitatea le vine de la copac, era
vorba de o realitate problematică, pentru că şi
copacul îşi dobândea realitatea de la cea pe care
i-o confereau indienii. Problema se năştea nu din
Ş A

lipsa garanţiei, ci mai curând dintr-un exces. In

plus, era imposibil de ieşit din acest cerc vicios
pentru a vedea lucrurile din afară, pentru a în­
cerca să descoperi, imparţial, temeiul acestor
pretenţii.
Acest „în afară" era marea problemă. Nu re­
uşeau, cum ar fi dorit, să se vadă din exterior.
Eu însă, care venisem din orizontul nelămurit,
aveam ca primă amintire despre ei exact pe aceea
a exteriorităţii lor: văzându-i străbătând plaja,
printre focurile aprinse în noapte, compacţi şi
strălucitori, am savurat pentru prima dată gus­
tul indestructibilului. Văzuţi din afară păreau la
adăpost de îndoieli şi de uzură. La început mi
s-au părut a fi măsura exactă a ceea ce definea,
între cer şi pământ, locul fiecărui lucru. Iar după
ce se terminau sărbătorile acelea înfiorătoare, vă-
zându-i stăpânind, rapid şi eficient, asprimile lu­
mii lor, ai fi zis că lumea era făcută pentru ei şi
că, în sinea lor, chiar când treceau prin perioa­
de de confuzie, indienii nu erau o notă falsă în
această lume. Uneori îi priveam îndelung, încer­
când să ghicesc cum trăiau, în sinea lor, gestu­
rile pe care le lansau spre orizontul material

128
care-i înconjura şi dacă m âinile sigure care apu­
cau osul, lemnul, lutul roşiatic pe care-1 modelau
dându-i forma visată nu erau vreodată copleşi­
te, în aerul arzător, de o ezitare. Dar m işcările
lor erau mute, nu lăsau să se vadă nimic. Precum
animalele, păreau să fie contem porani cu fap­
tele lor care, odată îndeplinite, îşi epuizau sen­
sul. Prezentul precis şi clar al unei lungi zile
aspre era pentru ei materia în care se mişcau ener­
gic. Produceau im presia de invidiat că se aflau
pe lume în m ai m are m ăsură decât orice altceva.
Lipsa lor de veselie, gravitatea lor dem onstrau
că, graţie acestei potriviri generale, fericirea şi
plăcerea erau de prisos. A m crezut că, m ulţu­
miţi de a se potrivi în fiinţa lor m aterială şi în
plăcerile lor cu latura disponibilă a lumii, se pu­
teau lipsi de bucurie. Treptat m i-am dat seam a
că era vorba m ai curând de contrariu, că aceas­
tă lume care părea atât de solidă trebuia m ereu
actualizată pentru a nu se destrăm a ca un fuior
de fum în noapte.
Am ajuns la această con clu zie pe m ăsură ce
pătrundeam, ca într-o m laştină, în lim ba pe care
o vorbeau. Era o lim bă im previzibilă, contradic­
torie, fără form ă ap aren tă. C ân d cred eam că în ­
ţelesesem sensul u n ui cu v ân t, co n statam ceva
mai târziu că acesta p u tea în sem n a exact con ­
trariul său, iar după ce reţin eam cele două sen ­
suri, altele noi veneau să se adauge şi nu puteam
pricepe de ce cu v ân tu l d esem n a în acelaşi tim p
nişte lucruri atât de d iferite. D e exem p lu , En-ghi
însemna oam enii, lu m ea, n o i, eu , a m ânca, aici,
a privi, înăuntru, u n u l, a se trezi şi în că m u lte
altele. Când îşi luau ră m a s b u n sp u n eau negh,
dar asta însemna şi continuitate, ceea ce e absurd

129
dacă te gândeşti că atunci când doi oameni se
despart schim bul de fraze dintre ei se termină.
Negh semnifică un fel de şi atunci, ca şi când ai
spune şi atunci s-a întâmplat una sau alta. Odată
un indian râdea pentru că m embrii unei popu­
laţii vecine obişnuiau să plângă atunci când se
năştea un copil şi să petreacă atunci când mu­
rea un om. I-am atras atentia că si ei, când se des-
părţeau, spuneau negh, iar el m-a privit lung, cu
ochii mijiţi, cu o expresie de neîncredere şi de
dispreţ, şi a plecat fără să mă salute. Limba lor
nu cunoaşte nimic care să desemneze a fi sau a
se afla. Doar a părea. Cum nu au nid articole, dacă
vor să spună iată un copac, sau un copac e un
copac, spun pare copac. Numai că a părea nu are
atât sens de asemănare, cât de neîncredere, e mai
mult negativ decât pozitiv, implică mai multe lu­
cruri decât o comparaţie. Nu trimite la o ima­
gine deja cunoscută, ci mai curând tinde să
deterioreze percepţia şi să-i ia din contondenţă.
Acelaşi cuvânt care desemnează aparenţa, de­
semnează exteriorul, minciuna, eclipsele şi duş­
manul. Orizontul circular care mi se păruse
iniţial indiscutabil şi com pact era de fapt, cum
îl şi desemna limbajul acestor indieni, o dughea­
nă de înşelăciuni şi o m aşinărie de păcăleli. în
limba lor, neted şi zgrunţuros se spunea la fel.
Iar acelaşi cuvânt, cu variaţii de pronunţare, în­
semna şi prezent şi absent. Pentru indieni, to­
tul pare, nimic nu este. Iar existenţa părelnică a
lucrurilor se situează, de fapt, pe teritoriul in­
existenţei. Plaja întinsă, ziua transparentă, ver­
dele proaspăt al frunzelor primăvara, nutriile cu
blană călduţă şi tremurătoare, nisipul galben,
peştii cu solzi aurii, luna, soarele, aerul şi stelele,

130
uneltele pe care le smulgeau abil şi răbdător ma­
teriei reticente — toate cele care se prezentau,
clar, simţurilor erau pentru ei ceva uniform, in­
distinct şi lipicios, erau reversul în care năvălea
întunericul.
Greoi, indienii se bălăceau în ambianta aceas-
ta searbădă, simţind în permanenţă ameninţarea
anihilării. Exterioritatea, cu prezenţa ei îndoiel­
nică, le lua din realitate. Deşi, în ciuda caracte­
rului precar, lumea era mai reală decât ei. Ei aveau
dezavantajul îndoielii, pe care nu o puteau ve­
rifica în exterior. U niversul întreg era incert; în
schimb, ei se considerau ceva mai sigur, dar,
pentru că nu ştiau ce gândeşte universul despre
sine însuşi, această incertitudine suplim entară
îi diminua autoritatea. Iar toate elucubraţiile as­
tea erau mult m ai penibile pentru ei decât pot
părea în scris, pentru că, deşi le trăiau pe pielea
lor, le ignorau. Le trăiau în tot ce făceau, în orice
cuvânt pe care-1 rosteau, în tot ce construiau şi-n
tot ce visau. Cu orice m ijloc, doreau ca această
lume incertă şi sch im bătoare să dăinuie. D acă,
de exemplu, se strica o săgeată, se rupea o bu ­
cată de realitate. Ţ in eau totul în ordine, m ătu­
rau şi curăţau în tru n a. D upă ce inundaţiile îi
goneau în interiorul uscatului, abia retrase apele
seîntorceau să se in staleze în acelaşi loc. O ricât
deprecará ar fi fost, singura lum e cunoscută tre­
buia păstrată cu orice preţ. D acă exista vreo p o ­
sibilitate de a fi, de a d u ra, aceasta nu putea fi
decât acolo. A sta trebuia făcut să dăinuie, ori­
cât de incert ar fi fost. A ctu alizau clipă de clipă,
chiar dacă nu m erita osteneala, singura lum e p o ­
sibilă. Nu era de ales: oricum, era ori asta ori nimic.

131
 Lumea asta o apărau, o îngrijeau, încercând
să-i sporească, mai bine-zis să-i menţină reali­
tatea. Dacă vremea rea sau focul distrugea con­
strucţiile, dacă apa făcea să putrezească bărcile,
dacă folosinţa îndelungată strica obiectele, era
pentru că reversul insidios, alcătuit din inexis­
tenţă şi întuneric — care este adevărul ultim al
lucrurilor — îşi ieşea din limitele naturale şi în­
cepea să roadă vizibilul. Când nu plecau la pes­
cuit sau la vânătoare, femeile ocupându-se de
treburile casnice, indienii petreceau ore în şir re­
parând. Treceau cu iuţeala lor obişnuită de la un
lucru la altul, iar când nu mai era nimic de pus
la punct, lucru destul de rar, confecţionau obiecte
care, sub pretextul necesităţii materiale, le dă­
deau, într-un mod nu tocmai convingător, ilu­
zia că domină neguvernabilul. Se odihneau rar:
odihna însemna că pierdeau teren în favoarea
vâscozităţii care-i hărţuia. Uneori, la sfârşitul
iernii, erau mai calmi, dar nu pentru că dobân­
diseră încredere, ci pentru că, neîndoielnic, în­
tunericul era de acord. Trebuia păstrat întreg, în
măsura posibilului chiar identic cu sine, frag­
mentul acela zgrunţuros pe care-1 populau şi
care părea să se materializeze datorită prezenţei
lor. Orice schimbare trebuia să aibă o compen­
saţie, orice pierdere trebuia înlocuită. Ansam­
blul trebuia să fie, în formă şi conţinut, mai mult
sau mai puţin egal, în orice moment. De aceea,
când cineva murea, aşteptau nerăbdători viitoa­
rea naştere; o nenorocire trebuia compensată
printr-o satisfacţie; în schimb, dacă li se întâm­
pla ceva bun, nu-şi găseau liniştea până nu venea
un rău tolerabil care să reechilibreze lucrurile.
Un indian mi-a şi explicat asta într-o bună zi: lu-

132
mea asta, am crezut a înţelege, e făcută din bine
şi rău, din m oarte şi naştere, există bătrâni, ti­
neri, bărbaţi, femei, iarnă şi vară, apă şi pământ,
cer şi copaci; toate astea trebuie să fie mereu;
dacă lipseşte un singur lucru, totul se prăbu­
şeşte. Fiind vorba de prim ii ani, şi cuvintele în­
semnând pentru ei atâtea lucruri în acelaşi timp,
nu sunt sigur că a vrut să-m i spună exact asta;
tot ce cred că ştiu despre ei îm i vine din indicii
incerte, din am intiri îndoielnice şi interpretări,
astfel că şi povestea m ea poate să însemne mai
multe lucruri în acelaşi tim p, fără ca vreunul,
tocmai pentru că vine din izvoare atât de puţin
limpezi, să fie în m od necesar adevărat. Dacă am
înţeles bine, pentru indieni lum ea e un edificiu
precar care, ca să răm ână în picioare, are nevo­
ie de toate pietrele. Totul trebuie să fie prezent
în acelaşi timp, sub toate form ele posibile. Când,
venind de pe fluviul cel m are, soldaţii înaintau
cu armele lor de foc, nu m oartea o aduceau, ci
nenumitul. Singurul loc ferm a fost înecat de re­
vărsarea întunericului. D ispersaţi, indienii nu
mai puteau fi de partea netedă a lum ii. N u cred
că au scăpat m ulţi, cred că n ici m ăcar n-au vrut
să scape; iar celor câţiva şi sin gu ri, care ar fi re­
uşit să supravieţuiască în interior, nu le răm â­
nea nici o lume.
Şi totuşi, în tim p ce căd eau , îi trăgeau după
ei şi pe cei care-i ex term in au . A ceştia fiind sin ­
gurul punct de su sţin ere al exterioru lu i, exte­
riorul dispărea îm p reu n ă cu ei, arun cat, prin
distrugerea care-1 zăm islise, în inexistenţă. C eea
ce soldaţii care-i asasin au n -ar fi p u tut pricepe
nicicum este că, îm p reu n ă cu v ictim ele lor, şi ei
părăseau această lu m e. A ş p u tea sp u n e că, din

133
momentul în care indienii au fost anihilaţi, întreg
universul a rămas în derivă, în neant. Dacă acest
univers atât de nesigur avea, pentru a exista, un
temei, temeiul acesta erau chiar indienii care, în
toată incertitudinea lor, semănau cel mai bine cu
certitudinea. A-i numi sălbatici e o dovadă de
ignoranţă: nu poţi numi sălbatici nişte fiinţe care
poartă atâta responsabilitate pe umeri. Luminiţa
slabă pe care o purtau înlăuntru, pe care o ţineau
atât de greu aprinsă, lumina, deşi abia vizibilă
şi pâlpâind, cercul nesigur şi negru al exterio­
rităţii şi care începea cu propriile lor trupuri. Ce­
rul necuprins nu-i apăra, dimpotrivă, depindea
de ei pentru a-şi putea etala, pe pământul gol,
tăria bătută în nestemate.
Mă întreb de ani de zile, noapte de noapte,
privind ţintă peretele alb pe care joacă flacăra
lumânării, cum au putut oare aceşti indieni, atât
de aproape de acceptarea animală, să se piardă
în refuzul temător a ceea ce pare, la o primă ve­
dere, irefutabil. Printre atâtea lucruri ciudate,
soarele care răsare şi apune, stelele nenumărate
ca nişte puncte, arborii care repetă cu încăpăţâ­
nare aceeaşi splendoare verde la venirea miste­
rioasă a anotimpului lor, râul care creşte şi se
retrage, nisipul galben şi văzduhul tremurător
al verii, trupul care se naşte, se transformă şi
moare, distanţa şi zilele — enigme pe care fieca­
re le crede, în anii lui de inocenţă, familiare —
între toate aceste prezenţe ce par să o ignore pe
a noastră, nu e greu ca într-o bună zi, aflându-ne
în faţa inexplicabilului, să avem senzaţia, nu
foarte plăcută, desigur, că trăim într-o fantasma­
gorie, sentiment asemănător celui pe care-1 aveam
uneori pe scena teatrului, când, printre cortinele

134
vopsite, înaintea unui public de umbre adormi­
te, mă vedeam pe mine şi pe colegii mei repe­
tând gesturi şi cuvinte din care adevărul lipsea.
Dar impresia asta, pe care o avem câteodată cu
toţii, deşi intensă, este trecătoare şi nu ajunge să
se confunde cu însăşi viaţa noastră. într-o zi,
când ne aşteptăm mai puţin, ne asaltează brusc;
timp de câteva minute, lucrurile cunoscute ni se
par independente de noi, inerte şi îndepărtate,
chiar dacă sunt la îndem ână. Un cuvânt oare­
care, cel mai banal, pe care-i folosim des, începe
să sune straniu, se goleşte de sens, devine zgo­
mot şi nim ic m ai m ult. II repetăm, curioşi; dar
sensul atât de clar înainte tot nu se întoarce, cu
cât repetăm m ai m ult cuvântul, cu atât ne sună
mai străin şi mai puţin cunoscut. Absenţa sensu­
lui ne invadează, pe neaşteptate, ne aduce gus­
tul irealităţii care, zilele trecând, cu greutatea lor
somnolentă, se subţiază, ajungând doar o amin­
tire, o rem iniscenţă vagă sau o um bră de obiec­
ţie care ne tulbură puţin comerţul cu lumea. Fără
să ne dăm seam a, con tinu ăm să clipim din ochi
ca şi cum am fi fost orbiţi de o lum ină intensă
şi, absolvind lum ea, preferăm , ca să scăpăm de
delir, să zicem că noi suntem de vină pentru ciu­
dăţenia asta. D esigur, d e o m ie de ori m ai bine
să se clatine unul sin gu r şi nu lum ea întreagă.
Dar indienii nu aveau această consolare. De-
părtându-se de ei, exterioritatea devenea tot mai
improbabilă. N ici ei nu erau chiar adevăraţi, dar,
oricum, realul era în ei sau nicăieri. în d u d a fra­
gilităţii lor, erau su p o rtu l n esig u r al lucrurilor,
nu mai puternic sau m ai d u rabil decât flacăra
unei lumânări în m ijlocu l fu rtu n ii. Iar situaţia
asta nu era rezultatul u n ei im p resii trecătoare,

135
ci adevărul cel mai de seam ă al lumii care le
marca, oasele şi limba, ca o părere de tortură. în
orice gest al lor, în orice cuvânt rostit, era în joc
persistenţa întregului, orice neglijenţă sau gre­
şeală putea distruge totul. De aceea erau atât de
harnici şi de neliniştiţi: eficienţi, pentru că toa­
tă ziua cea lungă cu tot ce cuprindea depindea
de ei, neliniştiţi, pentru că nu erau niciodată si­
guri că ceea ce construiau nu avea să se facă praf
în orice clipă. Răspundeau de echilibrul precar
si trecător al lucrurilor. La cea mai mică neaten-
/

ţie, acestea se puteau prăbuşi, târându-i şi pe ei.

M -am întrebat adesea de unde le venea sen­
timentul acesta, mă gândesc la asta de mai bine
de cincizeci de ani. Neîndoielnic, această fisură
în întunericul care-i ameninţa fără preget venea
dintr-un dezastru ancestral. Oamenii se nasc în-
tr-un fel neutri şi egali, ceea ce-i deosebeşte sunt
faptele lor, lucrurile care li se întâmplă. Astfel
se năşteau nu doar câţiva indieni, ci întreg tribul,
şi-am putut vedea în toţi anii aceia că, pe mă­
sură ce creşteau, copiii pătrundeau firesc în ne­
siguranţa aceea mlăştinoasă. Zi după zi, lipsa de
griji a copilăriei ceda teren în faţa aridităţii ce­
lor mari: strălucitori şi sănătoşi în exterior, dar
tot mai veştezi pe dinăuntru, erau cuprinşi de
neliniştea care nu-i părăsea până la moarte. Ace­
eaşi obsesie se desprindea din privirile bărba­
ţilor şi femeilor, aceeaşi convingere îi făcea egali:
fără ei, fisura s-ar fi lărgit şi-ar fi adus anihila­
rea generală.
Mi-a fost greu să pricep că toate grijile astea
veneau din faptul că mâncau carne de om. Pen­
tru alte triburi, a fi mâncat de duşman putea în­
semna o mare onoare, mi-a explicat într-o zi, cu

136
dispreţ nem ăsurat, un indian. Asta a fost într-o
discuţie confidenţială în care, fireşte, nu s-a fă­
cut nici cea m ai m ică aluzie la faptul că cel ca-
re-i mânca era chiar el. Pe membrii tribului acela
îi văzusem trecând departe, mergând cu bărcile
lor în susul apei. Era într-o dim ineaţă de vară,
stăteam departe de sat, sub nişte sălcii de pe mal
şi, recunoscându-i, indianul a făcut o strâm bă­
tură: era o populaţie care nu se instala niciun­
de, tot anul m ergea dintr-un loc în altul, urcând
şi coborând fluviul. Şi-n plus, a lăsat să se înţe­
leagă indianul coborând un pic glasul şi fără alte
explicaţii, le plăcea să fie m âncaţi. O ricât am in­
sistat, n-am reuşit să aflu alte am ănunte. M i s-a
părut că dispreţul lui venea din preferinţa asta
inexplicabilă, pe care el o considera ceva echi­
voc şi pervers; un fel de dispreţ pentru ordinea
morală, ca şi cum abandonându-şi corpul vora-
dtăţii celorlalţi, când erau făcuţi prizonieri, ar
fi simţit un soi de voluptate. Pe de altă parte obi­
ceiul de a m ânca oam en i nu era un m otiv de
mândrie: o dovedea faptul că nu vorbeau nici­
odată despre asta, ba ch iar păreau să fi uitat,
până când reîncepeau, cam în aceeaşi perioadă
aanului. O făceau îm p otriva voinţei lor, de par­
că n-ar fi fost p o sibil să se abţină sau pofta ce
revenea nu ar fi fost a in d ien ilo r luaţi în parte,
duna care le venea d in ceva obscur şi negru ca-
re-i domina. D acă fap tu l d e a fi m âncat înjosea,
asta nu se explica d o ar p rin volup tatea n em ăr­
turisită pe care o su g era. Era m ai ales pentru că
a ajunge obiectul u n ei astfel de exp erien ţe în ­
semna a te în d rep ta cu totu l spre exterior, a
deveni una, p ierzân d realitatea, cu inertul şi
nediferenţiatul, a te am esteca în pasta m oale a

137
 lucrurilor aparente. Era dorinţa de a nu fi în ex­
presia ei cea mai înaltă. Trebuia să-i vezi pe in­
dieni manipulând trupurile tăiate în bucăţi ca
să înţelegi că în hălcile sângerânde ei nu mai ve­
deau nici o urmă omenească. Pofta cu care le ur­
măreau în timp ce se frigeau era dorinţa de a
reîntâlni nu gustul a ceva ce le era străin, ci pe
cel al unei experienţe străvechi încrustate mai
presus de memorie. Iar dacă, începând să mă­
nânce, erau cuprinşi de o tristeţe şi de o jenă cres­
cânde, asta trebuia să fie pentru că, deşi nu puteau
şti, carnea aceea avea un gust de trecut mort şi
de greşeală repetată. Ştiau de fapt că exteriori­
tatea fiind aparenţă, nu mestecau nimic, dar erau
obligaţi să repete din când în când gestul lipsit
de conţinut pentru a continua, cu orice preţ, să
se bucure de existenţa lor exclusivă şi precară
care le dădea iluzia de a fi, pe coaja acestui tă­
râm pustiu, scăldat de râuri sălbatice, oamenii
cei adevăraţi.
Am înţeles încet, de-a lungul anilor: dacă în
fiecare vară indienii se urcau în canoele lor, cu
gesturile lor iuţi şi eficiente, pentru a pomi în-
tr-o direcţie stabilită din vreme, mânaţi de dorin­
ţa asta care venea de atât de departe, era pentru
că n-aveau alt mod de a se deosebi de iestul lumii
şi de a deveni, în propriii lor ochi, mai întregi,
mai categorici şi a se simţi mai puţin prinşi în
improbabilitatea leşioasă a lucrurilor. Din car­
nea asta pe care o devorau, din oasele pe care
le rodeau şi le sugeau cu o încăpăţânare peni­
bilă îşi extrăgeau pentru o vreme, până la ur­
mătoarea deteriorare, propria lor fiinţă slabă şi
trecătoare. Dacă acţionau astfel era pentru că
simţiseră la un moment dat, înainte de a se con­

138
sidera altfel decât lumea, greutatea neantului.
Probabil că asta se întâmplase înainte de a în­
cepe să m ănânce oamenii neadevăraţi, adică pe
cei care veneau din exterior. înainte, adică în anii
întunecaţi când, amestecaţi în vâscozitatea ge­
nerală, se mâncau între ei. Asta e ce încep de-abia
acum să înţeleg, când sunt eu însumi atât de
aproape de neant: indienii au început să se sim­
tă oameni adevăraţi în momentul în care au în­
cetat să se m ănânce între ei. I-a transformat ceva
străin de pânda reciprocă. Nu se mai mâncau,
se întorceau spre exterior, formând un trib care
era centrul lum ii, înconjurat de orizontul circu­
lar tot mai problem atic pe măsură ce se depăr­
ta de acest centru. Şi deşi se trăgeau şi ei din acea
exterioritate im probabilă, atinseseră, nu fără
efort, un nivel nou în care, cu toate că picioarele
li se mai bălăceau în noroiul originar, capul, eli­
berat, le plutea în aerul lim pede al adevărului.
Dar când îi vedeai atât de anxioşi, victoria
aceasta nu părea definitivă. Era ca şi cum vechiul
pericol continua să-i am eninţe. De parcă terenul
câştigat, oricât de întins ar fi fost, putea fi pier­
dut din nou. Ştiau că în lum ea asta ei erau lu­
crul cel mai adevărat, însă nu erau siguri că,
într-o măsură suficientă, atinseseră un punct de
realitate optim şi indestructibil, care să rămână
acolo şi dincolo d e care nu m ai puteai ajunge.
Dar, mai presus de toate, ceea ce aduceau cu ei
din trecut, senzaţia veche, confuză şi rudim en­
tară a neantului, răm ăsese în ei, era form a lor
de existenţă. Dacă e adevărat, cum se a c e , că vrem
să repetăm tot tim pul prim ele noastre experien­
ţe — Şt/ într-un fel, ch iar le repetăm — neliniş­
tea indienilor izvora p esem ne din am intirea

139
 gustului arhaic pe care-1 avea, deşi îşi schimbase
obiectul, dorinţa lor. Nu puteau fi mai siguri de
realitate pentru că, în sinea lor, ştiau că, oricare
ar fi fost lucrurile din lumea exterioară pe care
le alegeau ca obiect, oricât de străini şi inconsis­
tenţi ar fi fost oamenii pe care-i devorau, singura
lor referinţă pentru a recunoaşte gustul cărnii
străine era amintirea celei proprii. Indienii ştiau
că forţa care-i mâna, mai regulată decât mersul
soarelui pe cer, să plece în căutarea cărnii ome­
neşti nu era dorinţa de a devora inexistentul ci,
pentru că era cea mai veche şi mai adâncă, aceea
de a se mânca pe ei înşişi. Erau astfel cauza şi
obiectul neliniştii lor. Se cunoşteau fără a se cu­
noaşte şi ştiau că sensul aparent al acţiunilor lor
nu era cel adevărat; ştiau, nereuşind, desigur, să
şi-l reprezinte limpede, că adevăratul motiv al
expediţiilor era obiectul aparent cel mai departe
de dorinţa lor, adică ei înşişi. Pentru a reîntâlni
gustul cel vechi dădeau un ocol uriaş prin exte­
rioritate. O vreme, acest simulacru îi calma. Se
lăsau să cadă, beţi şi orbi, în beznă, pentru a ieşi
treptat la lumina unei zile mai limpezi şi mai or­
donate care, în trecerea lentă a anului, se dete­
riora iarăşi. Nici nu voiau să-şi amintească de
asta căci pentru ei, care trăiseră experienţa din
interior, nu exista nici o îndoială asupra motive­
lor adevărate. Uşor zăpăciţi de revenirea obstina­
tă a foamei pe care o credeau potolită, recurgeau
la o întreagă maşinaţie prin care îşi etalau, la lu­
mina zilei, dovezile categorice ale nevinovăţiei
fiinţei lor. Dar oricât s-ar fi străduit, nu reuşeau
să şteargă ceea ce era în ei de la începuturi. Se
păcăleau doar pe jumătate. Acceptaseră un pact
în care jucau rolul cel mai rău. Pentru ei, lumea

140
nu putea avea m are valoare pentru că ştiau că
până şi oam enii cei adevăraţi, care păreau a se
fi smuls din beznă, purtau încă după ei, în fap­
tele lor esenţiale, m âzga lipicioasă şi neagră a
nedeosebitului, în m laştina căreia nu e loc de lu­
mină persistentă şi ferm ă.
In această lum e incertă, fiecare om şi fiecare
lucru ocupau un loc precis. Când trebuia făcut
ceva în comun, fiecare indian îşi îndeplinea trea­
ba exact la tim pul potrivit, eu neînţelegând cine
şi când îi spusese s-o facă. C ând plecau cu cano-
ele, fiecare se aşeza la locu l lui iar vâslaşii apu­
cau pagaia de parcă ar fi ştiu t că azi era rândul
lor. Tot aşa când se d u ceau la vânătoare, când
pescuiau, când plecau la război. Tot astfel acţio­
nau şi femeile, care sem ăn au , recoltau şi făceau
treburile casnice. C u to ţii îşi în d ep lin eau rapid
şi eficient, fără să g reşească sau să ocupe un loc
ce nu era al lor, rolu l ex a ct şi la m om en tu l exact
şi aparent fără să le-o fi spus cineva. N -am văzut
niciodată pe cin eva făcân d ceva întâm p lător.
Orice lucru, chiar şi cel m ai m ăru n t, intra în tr-o
ordine prestabilită. U n ele acţiu n i m i s-au p ăru t
laînceput absurde, ap o i şi-au arătat n ecesitatea
strictă. Pe raza asta de d o u ă sau trei leghe de jur
împrejur pe care o o cu p au , su b ceru l in d iferen t,
actul uman era m en it să p ăstreze în p erm an en ţă
statornicia im p robabilă a u n e i lu m i p ân d ite tot
timpul de anihilare. P â n ă şi z ilele cele m ai lu ­
minoase şi calm e erau m o lip site d e am enin ţarea
asta. Fiecare gest era o p ro p tea a lu m ii în d eb an ­
dadă; fiecare acţiune, o fo rm ă im p u să lu cru rilor
ca să nu se sfărâm e; fiecare p riv ire , o v erifica re
vigilentă şi grijulie că o rd in e a frag ilă a în tre g u ­
lui acceptase, p en tru în că o v re m e, să d ăin u ie.

141
La fel ca toate lucrurile vizibile din acest spaţiu
scânteietor şi pustiu, aveam şi eu, în această stra­
tegie, locul meu.
Rolul pe care mi-l dăduseră mi-a permis să
supravieţuiesc. De fiecare dată când plecau să
caute fiinţe omeneşti pentru serbările lor anua­
le, indienii se întorceau cu unul ca mine, pe care
nu-1 omorau şi, după ce-i ofereau o perioadă de
huzur, îl trimiteau înapoi. Zece ani la rând i-am
văzut perindându-se pe aceşti oaspeţi dispreţui­
tori. îi ţineau două-trei luni, câteodată mai pu­
ţin; când, după nebunia periodică, tribul revenea
la zilele monotone şi calme, îi lăsau să plece.
Dacă pe mine m-au ţinut atâţia ani, e pentru că
nu ştiau unde să mă trimită înapoi; de cum au
văzut în apropiere nişte oameni care-mi semă­
nau, m-au pus într-o canoe şi m-au trimis pe râu
în jos. Dintre toţi oaspeţii, eram singurul care nu
ştia cum să se poarte; ceilalţi păreau să ştie ce
voiau indienii de la ei, si asta-i făcea să fie dis-
tanţi şi trufaşi. Chiar înainte de a ajunge, ştiau
ceea ce mie îmi luase ani de zile să descifrez.
Acel def-ghi, def-ghi insistent şi mieros cu care
erau strigaţi de cum puneau piciorul pe plaja
galbenă, avea pentru ei un sens lipsit de echi­
voc; pentru mine, în schimb, descifrarea lui a fost
ca un drum pe care trebuia să mi-l croiesc prin-
tr-o junglă impracticabilă. Indienilor, cărora tot
ce era exterior li se subordona, nici prin gând
nu le-a trecut că habar n-aveam nici de limba,
nici de intenţiile lor. Eu, care din punctul lor de
vedere, nu aveam existenţă proprie, nu trebuia
să ignor, din acelaşi punct de vedere, ceea ce aş­
teptau ei de la mine. Nu mi-au dat niciodată nici
un fel de explicaţie. Deja din primele priviri pe

142
care mi le aruncau, din prima seară în care m-am
plimbat printre focurile aprinse, era la ei, în afară
de dorinţa de a-m i atrage atenţia asupra lor şi
de a se face sim patici, expresia cuiva care amin­
teşte uneia din părţi, cu o insistenţă cumva ob­
scenă, clauzele unui pact secret. A fost nevoie
să desluşesc, ani la rând, limba aceea mlăştinoa­
să a lor şi tot nu sunt sigur că am ghicit sensul
exact al celor două silabe repezi şi stridente cu
care mă chem au. C a toate cuvintele din limba
indienilor, aceste două sunete, def-ghi, însemnau
în acelaşi timp m ai m ulte lucruri diferite şi con­
tradictorii. Def-ghi li se spunea persoanelor ab­
sente sau adormite; indiscreţilor, celor care, când
mergeau în vizită, în loc să stea în casa străină
un timp decent, se lungeau peste măsură; def-ghi
se numea şi o pasăre cu ciocul negru şi penele
galbene şi verzi pe care o dom esticeau şi care îi
făcea să râdă pentru că repeta cuvintele pe care
o învăţau, de parcă ar fi vorbit; def-ghi erau şi
anumite obiecte care se puneau în locul unei per­
soane absente şi pe care o reprezentau la o adu­
nare până într-acolo încât li se dădea şi mâncarea
pe care ar fi trebuit s-o m ănânce persoana repre­
zentată; tot def-ghi era oglind irea lucrurilor în
apă; ceva care dura era def-ghi ; observasem , la
puţin timp după ven irea m ea, că în jocu l lor
copiii numeau def-ghi pe cel care ieşea d in grup
şise apuca să interpreteze un personaj. Pe om ul
care o lua înainte în tr-o exp ed iţie şi se întorcea
să relateze ce văzu se, pe cel care se ducea să
spioneze duşm anul şi venea apoi descriind amă­
nunţit toate m işcările acestu ia, sau pe cel care
se apuca uneori în tr-o ad u n are să peroreze cu
glas tare, dar ca şi cu m şi-ar fi v o rb it sieşi, tot

143
def-ghi îi numeau. Era toate astea şi încă multe
altele. După o reflexie îndelungată, am dedus că
dacă mă numiseră astfel era pentru că îmi îm­
părtăşeau, împreună cu toate celelalte pe care le
numeau tot aşa, o esenţă solidară. Aşteptau de
la mine să oglindesc, precum apa, imaginea pe
care o aveau despre ei, să le repet gesturile şi cu­
vintele, să-i reprezint în absenţă şi să fiu în stare,
odată restituit semenilor mei, să procedez pre­
cum spionul sau iscoada trimisă în avangardă
care, pentru că fusese martor la ceva ce restul
tribului nu văzuse încă, se întorcea să le relateze
în detaliu. Ameninţaţi de tot ce ne guvernează
din zona întunecată şi ne ţine în viaţă până în-
tr-o bună zi când, cu un gest brusc şi capricios,
ne aruncă din nou în nediferenţiat, ei voiau ca
din trecerea lor prin mirajul material să rămână
un martor şi un supravieţuitor care să fie poves­
titorul lor în fata lumii.
/

In viaţa grea pe care o duceau, momentele

cele mai dificile, dar şi cele mai periculoase, erau
cele în care, excedaţi de dorinţă, se abandonau
acesteia şi riscau să treacă, parcă somnambuli,
de partea cea mai densă a nopţii. Prudenţi, îi
păstrau pe bucătarii care îi păzeau, blajini ca nişte
păstori, dar nu la oi, ci mai curând la lupi. Şi,
ca pe ultima carte, pe oaspetele dispreţuitor care-i
ştia dependenţi de toanele sau de memoria sa,
care putea să perpetueze, în lumea neîncreză­
toare care-i aruncase în lipsa lor de realitate, o
imagine puternică şi întreagă, recognoscibilă
imediat, care să-i facă să dăinuie printre lucru­
rile vizibile atunci când ei ar fi dispărut definitiv.
Dacă-i aduceau an de an pe oaspeţii aceia atunci
când mâncau cam e de om, era şi pentru a arăta,

144
pentru a dem onstra că ei avuseseră meritul să
se smulgă din m agm a originară şi că, pentru că
învăţaseră să facă deosebirea între interior şi ex­
terior, între ce se înălţase în aerul luminos si ce
continua să se bălăcească în întuneric, lumea cea
largă trebuia să ştie că pe ei se sprijinea realul,
iar ei erau oam eni adevăraţi. în timpul zilelor
sângeroase, ne făceau şi m artorii inocenţei lor.
Dacă se lăsau anihilaţi, noi trebuia să ducem spre
orizontul duşmănos sem nele vieţii lor. Eram, răs­
pândiţi prin lume, ultim ii tăciuni ai focului care-i
mistuia. Ne eliberau pentru a fi m esagerii aces­
tei prăbuşiri. Iar vârful peniţei care zgârie hâr­
tia aspră în noaptea liniştită, în tim p ce de afară
vine un miros de var şi de caprifoi, nu lasă, pur­
tat de mâna încă pu ternică, decât urma acestui
tumult care vine, nu ştiu de unde, după atâţia
ani de tăcere şi dispreţ.
Astfel că după şaizeci de ani indienii aceia îm i
ocupă, invincibili, m em oria. N u m i-i pot im a­
gina decât legaţi de ceru l im ens, albastru şi lu­
minos, care noaptea se um plea de stele. Când
nu era lună, erau în n u m ăr infinit, enorm e şi
scânteietoare. Pe tim p d e iarnă, clipeau şi erau
verzi, albastre, violete, roşii, galbene şi îngheţa­
te. Erau acolo, în co n ju rân d u -n e precum o eşar­
fă fină de spaim ă, ig n o ran ţă şi palpitaţii pentru
că, acum înţeleg, in d ien ii le susţineau clipă de
clipă, fără preget. Iar m arele fluviu, care le re­
flecta, devenind la rând ul lui scânteietor, curgea
spre sud îm pins de su flu l d at de indieni, iar co­
pacii înverzeau în fiecare prim ăvară pentru că
seva lor se confunda cu sân g ele indienilor. Plă­
teau zilnic, până la secătu ire, preţul inepuizabil
pentru faptul că se sm u lseseră doar pe jum ătate

145
dintr-un leagăn m lăştinos care le lăsase pentru
totdeauna un gust de rătăcire. Multe amintiri
care îmi vin m eteoric în minte se leagă de ma­
rele fluviu străbătut de canoele care-l traversau
repede în toate direcţiile, iar multe gesturi pe
care le fac, mecanic, par impregnate de aceste
amintiri, câteodată într-un mod atât de indirect
şi de secret încât nici nu-mi dau seama că ar avea
vreo legătură; şi totuşi, am senzaţia stranie că
prin gestul m ărunt şi neînsemnat toţi anii aceia
se întorc, dintr-o dată, din zona obscură în care
erau îngropate. Se adaugă acestor amintiri, pe
care le privesc acum ca pe nişte imagini pictate,
altele, de care-şi aminteşte doar corpul meu şi
pe care raţiunea nu ajunge să le analizeze atent.
Acestea nu-mi apar sub formă de imagini, sunt
mai curând tresăriri, noduri răspândite prin
trup, palpitaţii, zvonuri neauzite, înfiorări. In­
trând în aerul translucid al dimineţii, trupul, nu
şi memoria, îşi aminteşte de un aer identic care
l-a învăluit în alte timpuri. Pot spune că, într-un
fel, corpul meu îşi aminteşte în felul său de anii
aceia de viaţă densă şi carnală, care par să-l fi
impregnat în asemenea măsură că a devenit in­
sensibil la orice altă experienţă. Aşa cum indienii
unor triburi vecine trasau un cerc invizibil în aer
care trebuia să-i apere de necunoscut, tot aşa tru­
pul meu pare învelit în pielea acelor ani care nu
lasă să mai treacă nimic din exterior. Doar ce sea­
mănă e acceptat. Clipa prezentă nu există decât
pentru că se înrudeşte cu trecutul. Cu mine, in­
dienii nu s-au înşelat, dar în afară de scânteie­
rea aceasta confuză, altceva nu am de povestit.
Ei mi-au salvat viaţa, aşa că e drept să le-o plă­
tesc retrăind, zi după zi, viaţa lor.

146
 Dar nu e uşor. Am intirile mele, deşi asidue,
nu se lasă apucate mereu: uneori mi se par lim­
pezi, austere, precise, făcute dintr-o bucată, dar
de cum vreau să le apuc pentru a le perpetua,
încep să se amplifice, să se ramifice, iar amănun­
tele care, văzute de la distanţă, ascundeau an­
samblul, proliferează, se înm ulţesc, devin mai
importante decât restul, aşa încât mă apucă ame­
ţeala şi mi-e greu să stabilesc o ierarhie printre
atâtea prezenţe care mă cheam ă. Nu mai ştiu
care e centrul am intirii şi care marginea: centrul
se deplasează în toate direcţiile, detaliile capătă
importanţă, apar alte am ănunte uitate care cresc
la rândul lor şi se multiplică, astfel că mă cuprin­
de dezolarea şi-m i spun că nu doar lumea e in­
finită, dar şi fiecare parte a sa, deci şi propriile
mele amintiri. Şi-a tu nd îmi spun că indienii care
m-au ţinut atâta tim p printre ei n-au ştiut să mă
apere de răul care-i măcina. Sunt însă şi zile când
multe din aceste im agini vin să se aşeze într-o
ordine calmă, sunt rotunde şi lim pezi, persistă
îndelung, dispar şi se întorc datorită unei forţe
constante şi m isterioase care nu doar le păstrea­
ză trăsăturile lipsite de echivoc, dar le şi cizelează,
le face mai clare şi m ai strălucitoare, aşa cum
sunt oasele sau pietrele.
Curios, una din aceste am intiri este cea a co­
piilor pe care i-am văzu t ju cân d u -se departe de
sat, pe malul apei, a doua zi după sosirea m ea.
I*am revăzut apoi de m ulte ori ju cân d fericiţi
acelaşi joc. în zece ani copiii s-au schim bat, când
ajungeau la o anum ită vârstă d ispăreau pentru
câteva zile, însoţiţi de câţiva vânători, într-una
din insuliţe, iar când reveneau, ceva m ai seriosi
» *
decât la plecare, erau d eja bărbaţi. D ar grupul

147
se forma din copii de toate vârstele, astfel că cei
mai mici păstrau continuitatea iar grupul părea
acelaşi din prima zi. La început mi-a fost greu
să-i deosebesc, toţi aveau acelaşi păr negru şi
drept, acelaşi trup întunecat şi lucios, nu-mi dă­
deam seam a de schimbări şi mi se păreau ace­
iaşi. E limpede că ei se străduiau ca totul să fie
la fel, obţinând astfel o iluzie de imobilitate. Cred
că i-am văzut jucându-se de sute de ori, dar me­
m oria mea păstrează aceeaşi amintire, cea mai
limpede şi stăruitoare: cea din prima zi. Eu mă
depărtasem în fugă de plajă pentru a nu vedea,
sub soarele orbitor, măcelul care mă îngrozise.
Jocul indolent al copiilor m-a liniştit şi-am ră­
mas mult timp privindu-i. Se aşezau pe un rând,
paralel cu râul, lăsând un spaţiu mic între unul
şi altul, se lăsau să cadă, unul după altul, rămâ­
nând ca adormiţi; când cădea ultimul din rând,
primul venea să se aşeze în spatele lui, ceilalţi
păstrau ordinea şi jocul reîncepea. Uneori, mâi­
nile ultimului se sprijineau pe umerii celui din
faţa sa, şi tot aşa mai departe, iar şirul astfel în­
lănţuit se deplasa înainte, sau forma un cerc, sau
începea să se răsucească în spirală. Ore în şir se
jucau aşa, fericiţi, iar amintirea îmi este tot mai
limpede şi de neşters. în caracteristicile jocului,
tot mai clare mie pe an ce trece, mi se pare că
văd ieşind la lumină un semn obscur al acestei
lumi, căci e greu de imaginat că jocul copiilor,
acelaşi de multe generaţii, şi persistenţa lui în
amintirea mea să fie întâmplătoare şi lipsite de
semnificaţie. Atâta încăpăţânare în a dăinui sub
lumina potrivnică a lumii sugerează, poate, o
anumită complicitate cu esenţa sa profundă. Este,
pesemne, cifrul lucrurilor elementare, de exem-

148
piu forma tim pului sau raţiunea spaţiului, stră­
bătute de acelaşi sânge om enesc care curge prin­
tre spaime, bucurii şi tresăriri. Dar chiar dacă nu
ghicesc nimic ascuns în jocul acela, reapariţia lui
constantă în m em oria m ea, de fiecare dată m ai
simplu, şterge zgura evenim entelor pe care le
conţine, lăsând la vedere doar claritatea geo­
metrică a figurilor pe care copiii le trasau cu
corpurile lor pe solul nisipos, apăraţi de contin­
genţă: o linie de puncte, discontinuă, atunci când
se lăsau să cadă şi, răm ânând ca adorm iţi, spăr­
geau linia dreaptă pe care o refăceau apoi lă-
sându-şi m âinile p e um erii celui din faţa lor,
transformându-se pe urm ă într-un lanţ rotitor
ce devenea cerc sau spirală.
Altă amintire care m ă vizitează des, cu ritmul
ei special şi m isterios, este cea a unei dim ineţi
de vară, după una din serbările sângeroase în
care indienii naufragiau an de an. Un indian ag o­
niza pe nisip, culcat cu faţa în sus, privind ae­
rul palid. Era plin d e răni, de contuzii şi arsuri.
Cu o zi în urmă m âncase cam e de om , se îm bă-
tase, copulase. O chii larg deschişi priveau cerni
livid, pe la com isura b u zelo r îi curgea un firi­
cel de sânge şi salivă care se uscase în contact
cuaerul răcoros. Pe măsură ce om ul intra în moar­
te, soarele verii se înălţa aproape în acelaşi ritm,
iar cerul devenea tot m ai albastru. Că lum ea ne
răpeşte substanţa, că se nutreşte din sângele nos­
tru, rezulta din con trastu l d intre cel în agonie
şi spaţiul în care pierea, căci pe m ăsură ce stră-
ludrea ochilor i se stin g ea iar respiraţia îi deve­
neatot mai scurtă şi slabă, lumina dimineţii câştiga
putere şi splendoare, de parcă lum ea storcea din
ultima lui răsuflare scânteile care dansau pe apă,

149
făceau mai intens galbenul nisipului, adânceau
albastrul cerului şi verdele frunzelor din copaci.
Mă ghemuisem lângă omul acela care era doar
ceva mai mare decât mine si nici nu-si mai dă-
dea seama că sunt acolo. In măsura în care-i pu­
team cunoaşte pe indieni, îl ştiam destul de bine:
locuia împreună cu familia într-o colibă foarte
aproape de a mea, de multe ori îmi trimitea mân­
care cu femeile sau copiii, sau mi-o aducea chiar
el. Remarcasem la el discreţia şi cumpătarea.
Chiar dacă, timp de săptămâni sau luni, indie­
nii cam uitau de mine sau mă acceptau cu in­
diferenţă, de obicei mă asediau cu atitudinile lor
exagerate, cu cererile sau linguşelile lor. De mul­
te ori, când îmi aduceau mâncarea, o făceau în-
tr-un fel excesiv: când aveam să-mi amintesc de
ei într-un viitor probabil, să ţin pesemne seama
de generozitatea lor. Toată exagerarea aceea tea­
trală avea menirea de a-i face mai uşor de ţinut
minte. Nu întotdeauna scoteau în evidenţă ce
aveau mai bun; nu-i interesa că imaginea lor era
bună sau rea, important era să fie intensă şi uşor
de ţinut minte. Unii m-au urmărit timp de zece
ani cu nişte detalii puerile, pe care le tot repe­
tau de câte ori se întâlneau cu mine. Unul, care
încă din prima zi, pentru a-mi atrage atenţia, mă
ameninţase că avea să mă mănânce — pentru
asta se prefăcea că-şi muşcă propriul braţ —
avea grijă să-mi amintească asta de fiecare dată,
râzând. Def-ghi, def-ghi , spunea atunci, adău­
gând câteva sunete iuţi care voiau să spună pro­
babil: eu sunt acela care, în glumă, ziceam că te
mănânc. In zece ani a îmbătrânit şi şi-a pierdut
aproape toţi dinţii; era lătăreţ şi bondoc, pielea
din jurul ochilor oblici i se încreţea toată atunci

150
când râdea, arătându-şi gingiile roz-albicioase.
Niciodată în toţi anii aceia om ul nu mi-a spus
nimic altceva, doar sunetele acelea repezi şi as­
cuţite prin care voia să-m i graveze în memorie
întâmplarea copilăroasă care, devenită de ne­
şters, avea să-l salveze. U neori drum urile ni se
încrucişau; el era serios, distrat, nici măcar nu
mă saluta, dar, deodată, de parcă şi-ar fi amin­
tit, se oprea, m ă striga, îm i zâmbea şi repeta vor­
bele bine ştiute, după care, redevenit serios, îşi
vedea de treaba lui. In după-amiaza în care m-au
pus într-o canoe plină de provizii şi m-au trimis
pe râu în jos, l-am zărit pentru ultima dată, în­
cercând să-şi facă loc în m ulţim ea adunată în ju­
rul bărcii, păstrând u-şi cu greu zâmbetul în
înghesuială şi repetând întruna sunetele pe care
nu le auzeam din cauza tum ultului general, dar
pe care le ghiceam cu uşurinţă: Def-ghi, def-ghi,
eu sunt acela care, în glumă, ziceam că te mănânc,
eu sunt acela care, în glumă, ziceam că te mănânc.
Fără a ajunge m ereu ia asem enea extreme,
aproape toţi ind ienii făceau la fel. Frica de a se
pierde în pasta anonim ă a nedeosebitului îi fă­
cea să adopte aceste atitudini fixe şi lipsite de
nuanţe prin care încercau, aşa cum puteau, m ai
mult sau m ai pu ţin discret, să-m i atragă aten­
ţia. Când îm i arătau în su şirile lor bune, erau de
o vanitate nem ăsu rată. U nul pretindea că este
cel mai bun vân ător d in trib, altul, cel care fă­
cea săgeţile cele m ai bu ne, al treilea, că se spală
de cele mai m ulte ori pe zi. N -aveau obiceiul să
mintă, însă de câteva ori am observat că exage­
rau, nu ca să m ă înşele, ci ca să sporească în ochii
lor şi în ai m ei p regn an ţa person aju lu i pe care-1

151
reprezentau. Un bătrân mi-a spus într-o dimi­
neaţă că-i căzuseră toţi dinţii dintr-un foc; o fe­
meie mi-a dat de înţeles, după multe ocoluri, că
pe vremea când era fecioară toţi voiau ca doar ea
să mestece rădăcinile din care se făcea băutura,
pentru că avea saliva dulce. îşi scuipa pe degete
şi voia să gust, zicând că doar aşa n-aveam să
uit niciodată gustul. Această obsesie de a fi vă­
zuţi şi ţinuţi minte nu era singura piedică în ca­
lea prieteniei mele cu ei, sau măcar a unei relaţii
simple şi normale. Purtarea lor ţeapănă, chiar
posacă, făcea imposibilă orice apropiere. Le era
străină bucuria comună ce apare uneori la toţi,
discretă dar plenară şi eliberatoare, parcă îşi in­
terziseseră de mult orice bucurie elementară.
Erau uscaţi şi seci ca dintr-o obligaţie riguroasă
de tristeţe sau de seriozitate. îşi impuneau o
viaţă limitată şi aridă, din care dezgropau, ne­
încrezători, plăcerea. Uscăciunea asta deliberată
devenea evidentă mai ales când ceva părea să
le producă plăcere; atunci, expresia lor denota
că această plăcere, care apărea în ciuda rezisten­
ţei pe care i-o opuneau, îi tulbura şi că faptul de
a o simţi era motiv de luptă interioară şi senti­
mente contradictorii. Cel mai puţin le plăcea să
simtă bucuria, iar hotărârea de a o exclude din
viaţa lor li se părea normală atâta timp cât nu
se prezenta. Iar când apărea, sub o formă sen­
zuală sau doar ca simplă veselie produsă de o
situaţie neaşteptată, încercau să disimuleze sau
păreau încurcaţi ori ruşinaţi. Nu voiau să şi-o
recunoască. Nu le plăcea că ceva putea să le placă,
dărâmându-le fortificaţiile.

152
 Bărbatul ce agoniza pe nisipul galben cu faţa
în sus în dim ineaţa aceea era puţin altfel. La el,
anxietatea şi rigiditatea indienilor erau mai pu­
ţin evidente. Aveam im presia că era mai dispus
decât ceilalţi să se lase modelat, docil, de mersul
zilelor şi m ai puţin înverşunat în a-şi construi
o imagine anum e şi a refuza ritm ul contingen­
ţei.
/ Flexibilitatea asta m ă facea să am cu ei o re-
latie ceva m ai directă si mai naturală decât cu
/ r

restul tribului. Fireşte că între noi nu era nici o

intimitate şi vorbeam foarte puţin, dar puteam
fi sigur că, întâlnindu-1, măcar n-a vea să-mi adre­
seze obişnuitul zâm bet m ieros şi nici să încerce
să-mi producă o im presie de neşters pe care să
mi-o întipăresc în m inte. C hiar şi mersul îi era
mai lent decât al celorlalţi. în indolenţa lui aproa­
pe imperceptibilă ghiceam , cred, un soi de ori­
ginalitate, de părere personală conform căreia
imposibilitatea aceea dată de esenţa lucrurilor,
a limbii, chiar şi a cărnii acelor oam eni, nu era
poate ceva absolut sau, dacă era, el, în ciuda tu­
turor, îşi rezerva d rep tul de a sfida legile rigide
ale lumii şi de a trăi o viaţă diferită, chiar dacă
era pândit şi ei de anihilare. D in diferenţa aceas­
ta atât de m ică em ana un fel de bunătate. Ne vi­
zitam destul de des. V orbeam foarte puţin, dar
mi se părea că sim pla sa prezenţă exprim a com ­
pasiune faţă de soarta m ea. M -a învăţat să pes­
cuiesc cu suliţe şi săg eţi, cât şi cu ajutorul
cuţitelor din os la fabricarea şi folosirea cărora
era atât de dibaci. C u copiii era răbdător şi afec­
tuos. Când indienii ţineau sfat, îi cereau adesea
părerea, iar el o făcea cu precizie şi fără em fază,
cu un aer gând itor care părea să spună că vor­
bele sale nu erau totuşi infailibile. Era ca si cum
* /

153
ar fi confirmat interlocutorilor săi, cu un aer pa­
ternal, că falsele lor aşteptări erau corecte, pen­
tru că, în mod secret, îi ştia incapabili de a
suporta adevăruri mai copleşitoare.
Ultima dată, căci în anii dinainte încă nu apu­
casem să-l deosebesc de ceilalţi membri ai tri-
bului, omul făcuse parte din grupul bucătarilor.
Atitudinea senină şi vigilentă a celor care frigeau
carnea mă făcuse să cred că aceştia se purtau la
fel tot timpul, le confundam funcţia pasageră cu
un mod de viaţă permanent. Aceşti oameni erau
desemnaţi de indieni în fiecare an, după nişte
criterii care-mi scăpau, exceptând faptul că cei
care vânau prada trebuiau, în virtutea unei etici
pe care n-o înţelegeam, să se abţină de la a o mân­
ca. Vânătorii erau aleşi an de an în urma unor
sfaturi îndelungate şi confidenţiale. Când l-am
identificat prima dată, omul pregătea, departe
de tumultul tribului, o masă frugală pentru bu­
cătari, iar prima mea impresie se leagă de ges­
turile lui precise, rapide şi liniştite. Imagine care
pune în umbră altele, la care nu mă gândisem:
de exemplu, cu o zi înainte, acelaşi om îi asasi­
nase pe cei care erau devoraţi chiar acum şi pe
care, fără nici o îndoială, îi tăiase în bucăţi cu cu­
ţitul lui de os, pe un pat de frunze verzi. Pe par­
cursul anului care a trecut, imaginea senină a
acestui om mi s-a consolidat graţie atitudinii sale
rezonabile si calde.
Agonia lui nu făcea decât să-mi confirme eroa­
rea. Cu o zi în urmă a trebuit să accept, cu greu,
că mă înşelasem. De dimineaţă îl văzusem pân­
dind u-i nerăbdător pe bucătarii care aşezau, in­
diferenţi şi îndemânatici, bucăţile de came pe
frigare. Expresia lui lipsită de echivoc nu denota

154
nici un fel de luptă interioară şi nici o ezitare.
Se învârtea, poate şi m ai nerăbdător decât cei­
lalţi, pe lângă frigările fum egânde. Pe chipul
multor indieni, o părere de zâm bet distrată şi vi­
sătoare anticipa în imaginaţie plăcerea apropiată.
La el nu se ghicea nici măcar această bucurie falsă;
posac, retras, aproape furios, mergea de c o k x o lo
în jurul frigărilor şi era limpede că pentru el zgo­
motul lumii nu se auzea. A m început să-l observ
de la distanţă, încercând să nu-1 pierd din ochi.
Când carnea a fost gata, m -am speriat văzându-1
că a lovit o fem eie ca să ajungă m ai aproape. Cu
aceeaşi expresie m ohorâtă cu care aşteptase, a
apucat apoi o ciozvârtă, ca un anim al, a căutat
din priviri un loc liniştit în care s-o devoreze. S-a
dus, singur, pe m alul apei, s-a aşezat într-o ca­
noe goală şi-a în cep u t să m ănânce. M esteca în­
dârjit, fără să-şi ridice capul de pe bucata de
came, cu o furie crescândă, supărat parcă pentru
că nu reuşea să d evoreze dintr-o singură m uş­
cătură nu doar bucata lui de carne, dar şi uni­
versul întreg cuprins în aceasta. Când a term inat
prima bucată a sărit din canoe şi, cu paşi hotă­
râţi, s-a dus să-şi m ai ia una; a m âncat-o lângă
foc, dând-o gata d in câteva hăpăituri, şi-a m ai
cerut una. Era lim pede că se săturase, dar cea de-a
treia bucată părea să fie o obligaţie pe care şi-o
impunea în m od d eliberat. Cu carnea în m ână,
a început să se plim be încet pe m alul apei, oprin-
du-se din când în când din m estecat. U ltim ele
îmbucături au trecut cel m ai greu. Le m esteca
îndelung, rar, cu gura deschisă şi sprâncenele în­
cruntate, cu ochii în gol, iar ce m ai răm ăsese îi
atârna în m âna care se legăna în tim p ce el m er­
gea. Cu chiu, cu vai, a term inat. A răm as un os,

155
pe care l-a lăsat să cadă pe nisipul în care paşii
lui făcuseră cărare. Apoi s-a prăbuşit. A dormit
la soare, l-a trezit zarva indienilor care năvăleau
asupra vaselor cu băutură. S-a ridicat în capul
oaselor şi-a prins a clipi din ochi privind în-
tr-acolo. După numai o zi avea să agonizeze pe
acelaşi nisip, dar atunci părea absent din lumea
care-şi pierduse pentru el orice urmă de reali­
tate. încă adormit, s-a îndreptat spre locul cu
băutură. Nici măcar nu l-a văzut pe unul din­
tre cei care distribuiau alcoolul şi care-i întindea
o tigvă plină; a adunat una goală de pe jos, a scu­
fundat-o în vasul cel mare şi a golit-o dintr-o
duşcă. A repetat operaţia de şase sau de şapte
ori, ţeapăn, drept, cu pieptul umflat şi privirile
tot mai tulburi, care arătau prin opacitatea lor
că dincolo de ele nu mai erau nici un fel de vise,
doar bezna densă şi neîntreruptă. Pe urmă s-a
depărtat de mulţime şi a rămas încremenit lân­
gă apă până pe înserat. Reuşea să stea ţeapăn
şi nemişcat cu preţul unui efort uriaş, era lim­
pede că lupta din tot corpul să rămână în picioa­
re; gâtul i se umflase, venele groase şi răsucite
deveniseră vizibile pe frunte, ochii ficşi erau larg
deschişi si ţinea dinţii strânsi, scrâşnind de efort
şi lăsând să se scurgă saliva. Imobilitatea lui era
şi mai ciudată dacă o comparai cu activitatea
care cuprinsese tot tribul în febra nopţii; de ceva
vreme, trupurile — în perechi sau în grupuri în
care se amestecau indieni de toate vârstele, de
la copii la bătrâni — se înlănţuiau brutal, um­
plând aerul călduţ al înserării de suspine, stri­
găte, glasuri şi vaiete. Unii se tăvăleau la câţiva
metri de el. A rămas imobil şi încordat, dar la
un moment dat, brusc şi imprevizibil, a luat-o

156
la goană şi s-a pierdut între copaci şi în întune­
ricul nopţii care tocm ai cădea. Nu l-am mai vă­
zut. S-a am estecat în tum ultul tribului care se
scufunda din nou în m laştina deschisă, care îi
înghiţea în fiecare an, tim p de câteva ore, pe toţi
membrii săi, redându-i pe m ulţi dintre ei bete-
giţi, iar pe unii deloc. N em işcarea 1a care se
supusese câteva ceasuri nu fusese o probă de re­
ţinere sau o încercare de forţă pentru a rămâne
la marginea h aosului, dim potrivă, fusese o sfi­
dare absurdă, o form ă de delir şi de lipsă de mă­
sură. In orice caz, după o noapte interm inabilă,
întunericul a înapoiat pe plaja galbenă coaja zdro­
bită şi goală a celu i pe care-1 cunoscusem eu.
Aplecat deasupra lui, sub soarele dimineţii,
îl priveam m urind. Sp re deosebire de cealaltă,
compusă din m ulte experienţe diferite care se
suprapun form ând o singură im agine, această
amintire e unică, p en tru că m oartea fiecărui om
e unică şi pentru că m urea el, nu altul. De aceea
par la fel m oartea şi am intirea: pentru că sunt
unice pentru fiecare, iar cei care cred că au, pen­
tru că s-au aflat în p reajm a experienţei, o am in­
tire comună, nu ştiu că de fapt au amintiri diferite
şi sunt condamnaţi la singurătatea acestor am in­
tiri ca la propria lor m oarte. Am intirile astea sunt
ca o carceră pentru fiecare, om ul stă închis în ele
de la naştere până la m oarte. Su n t chiar m oar­
tea. Fiecare om m oare pentru că are aceste amin­
tiri unice, căci ceea ce m oare e trecător şi ce nu
renaşte în alţii su n t ex act aceste am intiri unice
din care se n utreşte, înşelător, povestitorul unic
care va m uri. A m m ai în v ătat de la om ul care
agoniza, abia resp irân d , că virtutea nu ne m ân-
tuieşte de bezna care n e în co n jo ară. C hiar dacă

157
evităm, curajoşi, o noapte neagră, ceva mai în­
colo ne aşteaptă alta. Degeaba părea omul aces­
ta bun în zilele lui calme; gura căscată pe
marginea căreia dansa într-un echilibru nevino­
vat, tot avea să-l înghită. Vieţuim într-un loc te­
ribil si neutru ce nu cunoaşte nici virtutea si nici
/ f r

crima; nu ne scuteşte nici de bine nici de rău,

doar ne anihilează, indiferent. Pe la prânz, omul
a încetat în sfârşit să respire. între cerul albas­
tru, frunzişul verde, fluviul auriu şi nisipul gal­
ben, a devenit o pată nelămurită şi fără nume,
de parcă lumea care ne înconjura l-ar fi jefuit de
suflu şi substanţă pentru a străluci şi mai tare
în lumină.
Oricât de viu şi de limpede ar fi fost în amin­
tire, visul care a trecut rămâne pentru cel ce l-a
visat nedemonstrabil şi îndepărtat. Când este
povestit, cel care-1 ascultă are impresia, doar im­
presia, că recunoaşte amănuntele şi sensul. Dar
acestea nu-i apar limpezi nici chiar celui care l-a
visat. Dacă, de pildă, îşi aduce aminte într-o zi
de un vis uitat, el n-are cum verifica momentul
precis în care l-a visat, nu poate şti dacă l-a vi­
sat cu o noapte în urmă, acum o lună sau acum
mulţi ani. N-are cum şti dacă visul acesta, pe
care-1 credea uitat, e într-adevăr unul vechi, sau
dacă nu e cumva alt vis care-i apare, nou-nouţ şi
neaşteptat, sub forma amintirii. Amintirile şi vi­
sele sunt făcute din aceeaşi materie. Si, dacă te
gândeşti mai bine, totul e amintire. Dar lumea
le conferă vârstă şi densitate. Dacă acum, de exem­
plu, mi-aş aminti de un vis în care să fie prezent
părintele Quesada, prezenţa sa ar conferi visu­
lui un timp precis: doar n-aş fi putut să-l visez
înainte de a-1 cunoaşte, iar amintirea părintelui

158
Quesada, care conferă o existenţă independen­
tă viselor mele, capătă densitate şi realitate gra­
ţie cărţilor pe care m i le-a dat înainte de a muri
şi de care nu m -am despărţit niciodată. Şi iată
cum visele, am intirile şi experienţa aspră se des­
part şi se întrepătrund form ând, ca o ţesătură
neclară, ceea ce eu num esc fără prea mare eu­
forie viaţa m ea. D ar uneori, în noaptea liniştită,
mâna care scrie se opreşte; în m ijlocul prezen­
tului limpede şi aproape incredibil îm i este greu
să ştiu dacă viaţa asta plină de continente, mări,
planete şi m ulţim i om eneşti chiar a avut loc sau
n-a fost decât o viziune de o clipă, produsă mai
curând de som nolenţă decât de exaltare. In de­
finitiv, faptul că pentru indieni „a fi" se spunea
„a părea" nu era poate o distorsiune nesăbuită.
Şi nu rareori, ceva în adâncul m eu se plia docil
la convingerile lor.
De exem plu, într-o zi pe înserat, stăteam în
faţa colibei m ele calm şi fără gânduri. Fusese o
zi lungă de prim ăvară în care vântul călduţ, con­
stant şi m oderat purtase, încă de dim ineaţă, nori
groşi şi albi pe ceru l albastru şi lum inos şi nu
se oprise decât la asfinţit. A cum nu m ai bă tea.
Curăţase cerul de n ori, răm ăseseră doar câteva
fâşii lungi şi aproape transparente, paralele şi su­
prapuse, pe care ultim ele raze ale soarelui le co­
lorau în verde şi portocaliu. A şezat pe păm ântul
proaspăt m ăturat, sp rijin it de peretele de chir­
pici, îi priveam cu m se îm prăştiau pe m ăsură ce
se întuneca. V ân tu l parcă-m i luase cu ei şi gân­
durile, nu n um ai n orii. M ă uitam la urm ele de
nori care deveneau violacee, apoi albastre, apoi
dispăreau. Soarele trecuse dincolo de orizont, lu­
mina înserării era tot m ai uniform ă si m ai slabă.
t

159
 Satul se lăsa şi el liniştit de crepuscul. Ca şi
mine, câţiva indieni se odihneau în pragul co­
libelor. Alţii, mai indolenţi ca de obicei — sau
amintirea de acum mă face să cred asta — tra­
versau plaja în toate direcţiile. Unul, stând în ge­
nunchi, începea să aprindă un foc. Mai mulţi
copii, umbre negre sub copaci, jucau jocurile lor
ciudate. Datorită poate opririi bruşte a vântu­
lui, înserarea, oamenii şi orizontul circular plin
de lucruri dense şi misterioase păreau mai ade­
vărate si mai binevoitoare. Un miros de mâncare,
de sălaş elementar începea să plutească prin aer,
fără să-l maculeze. Timp de câteva minute am
rămas privind poporul acesta obscur ce palpita
ca vrăjit în jurul meu, iar când am ridicat din nou
capul spre cer, norişorii dispăruseră. Era doar
cerul curat, de un albastru închis, pe care înce­
peau să se vadă primele stele, de parcă s-ar fi
apropiat şi erau deocamdată foarte palide, în­
cât trebuia să faci un efort ca să le zăreşti. Păreau
nişte punctişoare palide care parcă străluceau,
parcă dispăreau, ca şi cum le-ar fi fost greu şi
lor, deşi le conferim cu atâta siguranţă eternita­
tea, ca şi cum faptul de a fi le-ar fi costat, ca şi
pe noi, sudoare şi lacrimi.
Pe atunci credeam că soarta mi-era pecetlui­
tă şi că viitorul meu limitat avea să rămână ne­
schimbat până ia moarte. Nu ştiam că, la foarte
puţin timp după înserarea aceea, indienii aveau
să mă trimită, într-o canoe încărcată, pe râu în
jos, către întâlnirea cu această noapte de vară,
atât de diferită de cele din zilele acelea care mi
se păreau că vor dura până la final. Dar convin­
gerea mea de atunci n-avea în ea nici furie, nici
nelinişte. Mă lăsam, neutru, în seama sorţii mele,

160
abandonat ordinii imediate; la fel de gol cum ve­
nisem pe lum e, pâinea cea de toate zilele, oricât
de tare ar fi fost, îm i ajungea, iar gusturi mai
bune nu cunoşteam ca să am alte nostalgii. Am
mai rămas un tim p privind stelele, după care
m-am ridicat şi-am început să mă plimb prin sat.
Câţiva indieni îm i aruncau privirile acelea
pline de înţeles şi com plice cu care, după atâta
timp, mă obişnuisem. Def-ghi, def-ghi, mă strigau,
punându-se în evidenţă, m ijind ochii sau făcând
grimase. A lţii, indiferenţi, nici nu m ă băgau în
seamă. De pe fluviu venea din când în când zgo­
motul unui om care să bălăcea. C el care se apu­
case mai înainte să aprindă focul reuşise în
sfârşit. Pentru că pusese printre lem ne crengi de
arbust şi paie uscate, flăcările au izbucnit vio­
lent, înălţându-se cu putere, sfârâind şi trosnind.
Aproape im ediat a apărut din întunericul albăs­
trui un nor de flu tu ri care s-a repezit în foc. în
jur, aerul se încălzea şi, deşi nu m ai sufla pic de
vânt, fumul s-a îm p răştiat. O m ul aranja lem ne­
le cu un băţ, adunând vreascurile care se împrăş-
tiaseră. Indienii în trecere îl salutau scurt, după
care se pierdeau în p enum bra albastră. A m pă­
răsit locul plin de fum , scântei şi flăcări şi m -am
îndreptat spre m al. N isipul părea m ai galben de­
cât la lumina zilei. U n om a ieşit din apă şi a aler­
gat spre copaci. M -am oprit pe m al.
Penumbra părea că încrem enise, fără a deveni
mai adâncă. M -a m irat că nu se auzeau păsările
cântând, doar o făceau în fiecare seară. A devă­
rul e că, de ceva vrem e, totul era cufund at în tă­
cere. Nici apa nu se m ai auzea, doar valurile care
se loveau, foarte slab, de m al. Tot ce se auzea
erau glasurile oam enilor: strigăte, saluturi, con­
vorbiri, plus zgom otele oaselor sau ale lem nului

161
din care încercau să scoată obiecte. Şi uneori, în
spatele meu, lipăitul picioarelor desculţe pe ni­
sip. Ceva mai departe pe mal, mai negre decât
semiîntunericul, vedeam câteva ambarcaţiuni.
Toate astea, inclusiv noi, ne găseam într-un loc
şi, în acelaşi timp, eram acel loc. Eram, mai mult
decât locul însuşi, chiar locul acela care, pentru
că în seara aceea părea mult mai primitor, avea
ceva tăios în muţenia lui dispreţuitoare, ceva pe
care pacea acelei înserări îl scotea la iveală. Fap­
tul că vieţuiam doar mulţumită condescenden­
ţei sale ne situa pe o poziţie inferioară fiarelor
supuse şi indiferente. Indienii erau de părere că
locul părea să fie loc pentru că noi păream să fim
noi; dar el nu făcea nimic, nu dădea nici un
semn, nu făcea nici un efort pentru a ne câşti­
ga încrederea.
Nisipul de pe mal îmi uda picioarele desculţe.
Distrat cum eram, mi-a luat ceva timp să per­
cep că, de câteva minute, începuse să străluceas­
că. Avea o strălucire albă şi fosforescentă, iar
când am ridicat privirile am văzut că şi fluviul
se umpluse de reflexe identice. M-am întors cu
spatele şi m-am uitat la cer: răsărise luna. Nici­
odată n-o văzusem atât de mare, de rotundă şi
de strălucitoare: până şi stelele păliseră. Se ri­
dica încet, unică, fermă, caldă şi familiară; din
cauza ei avusesem impresia că întunericul încre­
menise şi nu devenise complet. Acum totul era
împodobit de petele lunii care treceau printre co­
roanele copacilor şi se imprimau, de un alb ab­
solut, pe pământ, pe zidurile şi acoperişurile
colibelor, pe trupurile goale care se mişcau prin­
tre arbori părând să degaje un foc rece. Luna ex­
prima apropierea aceea prietenoasă a lucrurilor

162
pe care nu le înţelegem , dar care nu ne mai spe­
rie pentru că le-am acceptat, nu se ştie de ce, mis­
terul. N im ic nu-i justifica prezenţa şi, totuşi, tot
văzând-o, constantă şi regulată, cu fazele ei cres­
cătoare şi descrescătoare, m ai puţin distantă şi
mai blândă decât soarele orbitor, apariţiile şi dis­
pariţiile ei, atât de exacte încât ne puteam ordo­
na după ele în m ulte feluri viaţa, în loc să ne
neliniştească, ne calmau. In fiecare zi, soarele dis­
preţuitor răsărea pentru a ne arăta, în lumina lui
crudă, persistenţa nejustificată a locului din care
făceam şi noi parte, în vrem e ce lim a amabilă,
care şi ea făcea parte din loc, fiind atât de aproa­
pe, era un fel de punte între cele depărtate şi cele
apropiate. G raţie lunii, întregul care pândea, ne­
terminat, în întuneric, părea să ştie ceva despre
noi şi să ne prom ită o anihilare mai puţin oar­
bă. Cu toate că nu putea nici să ne apere, nici
să intervină în favoarea noastră, luna blândă şi
apropiată ne dăd ea iluzia că neterm inatul ne
măsura, din exterior, cu acelaşi criteriu cu care
ne măsurăm noi în şin e.
De obicei, indienii se duceau devrem e la cul­
care, dar în înserările calde mulţi rămâneau afară
până târziu în noap te. C el care aprinsese focul
n-o făcuse cu un scop anum e, poate doar pen­
tru a-şi petrece vrem ea aţâţând jaru l şi punând
lemne adunate d in jur, ceea ce în teţea flăcările
şi făcea să-i strălu cească trupul în clin at asupra
lor. Absorbit în treaba lui, părea să ignore lim a
care urca d easu pra capului său, m ărim ea ei ne­
obişnuită, rotunjim ea ei perfectă şi ieşită din co­
mun, strălucirea ciud ată, de o albeaţă care bătea
în albastru, prezenţa ei excesivă şi categorică. Lu­
mina pe care o degaja, nici nocturnă nici diurnă,

163
anunţa parcă ceva im inent, iar pentru că deve­
nea tot mai intensă, petele de albeaţă care se stre­
curau printre frunze şi cele care se reflectau pe
apă începeau să pălească, absorbite de clarita­
tea generală. Până şi flăcările îşi pierdeau pute­
rea în lum inozitatea asta potolită. Lumina nu
m ai era form ată din raze dispersate, cumva ar­
bitrare, devenise claritate neaşteptată şi unifor­
m ă, conferind lucrurilor, oricum îndoielnice, o
ciudăţenie în plus. Am sim ţit brusc şi confuz că
poate nu ne aflam acolo unde credeam că suntem,
nici nu eram cum credeam că suntem ; că lumi­
na neobişnuită avea să ne înfăţişeze, cu strălu­
cirea ei necunoscută, adevărata noastră condiţie.
în acelaşi timp în care îşi atingea strălucirea
maximă, începea să se voaleze. Am observat asta
în acelaşi timp cu câţiva indieni care umblau în­
tre sat şi plajă. Nici unul dintre ei nu privise
luna, dar, dintr-un motiv inexplicabil, şi-au dat
seama în acelaşi timp cu m ine, care stăteam cu
ochii pe cer de o vreme încoace. O tentă albas­
tră avansa încet, suprapunându-se peste strălu­
cirea nem aivăzută şi atenuând-o treptat. Prin
contrast, partea neacoperită părea şi mai lumi­
noasă. Dar penum bra albastră câştiga teren.
Acum , o linie clară, verticală, îm părţea luna în
două; partea albastră, care creştea încet, era ca
un arc tot m ai lat pe m ăsură ce scădea partea
strălucitoare. Curând, linia împărţea luna în două
jum ătăţi, una voalată în albastru, cealaltă stră­
lucitoare. Dar, privind atent, la m arginea exte­
rioară a jum ătăţii albastre, se vedea o nouă linie
verticală ce o întuneca şi mai tare şi se deplasa,
im perceptibil, spre centru. Partea lum inoasă s-a

164
micşorat, era de aşteptat ca în câteva m inute să
dispară cu totu l.
Cel care îşi făcuse de lucru cu focul a dat dru­
mul băţului cu care scurm a în jar, şi-a ridicat ca­
pul privind luna şi a venit grăbit în m ijlocul
plajei. Depărtându-se de focul care ü făcea trupul
strălucitor, s-a tran sform at într-o siluetă albăs­
truie doar ceva m ai densă decât întunericul în
care se m işca. A poi s-a pierdut printre ceilalţi in­
dieni care ieşeau tăcuţi din case, apărând de după
arbori, venind d in fundul satu lu i, şi se adunau
în spaţiul d esch is al p lajei. A uzeam zgom otul
paşilor pe nisip , respiraţia lor, m âinile atinse din
greşeală de alte tru p u ri sau de cel propriu, dar
nid un glas nu urca din m ijlocul m ulţim ii tot mai
înghesuite care-şi aţin tise privirile pe cer. Deşi
era linişte, în în tu n ericu l tot m ai negru plutea
un fel de certitudine. C u inim a bătându-m i tare,
credeam că ü percepeam înţelesul. Dispărând in­
tr-un spaţiu care se tran sform a sub ochii lor în
noapte adâncă, luna despre care puteau crede
că era nepieritoare venea să întărească, prin stin­
gerea ei totală, vechea convingere ce se m anifes­
ta, cu ştiinţă sau fără, în to ate faptele şi în toate
gândurile in d ienilor. C eea ce se petrecea acum ,
ei o ştiau ch iar de la în cep u tu l tim pului. Pentru
ei, viaţa în sem n ase îm b u lzeala în grupuri cir­
cumspecte şi triste, în aşteptarea singurului eve­
niment dem n de acest n u m e şi care în noaptea
aceea se petrecea, dintr-o dată şi fără sem ne care
să-l fi anunţat dinainte, o dată pentru totdeauna.
Nici o agitaţie v izib ilă n u -i făcea să se înfioare.
Nemişcată şi tăcu tă, m u lţim ea contem pla cerul
tot mai negru, care în n egrea şi silu etele lor, con-
topindu-le to t m ai m u lt în bezn ă.

165
 între tim p, luna dispărea sub valuri succesi­
ve şi tot mai dese de întuneric. Straturile dense
de umbră se aşezau unele peste altele, verticale,
venind tot mai repede din aceeaşi direcţie şi cu­
prinzând toată suprafaţa lunii. La început se mai
vedea conturul circular, era ca un fel de nimb
albăstrui de o claritate derizorie, dar claritate se
poate spune doar prin contrast cu negreala ab­
solută. In cele din urmă a dispărut şi linia aceea
palidă. Nu există cuvânt care să descrie, în mi­
nutele care au urmat, întunericul acela negru. Iar
tăcere nu este nici pe departe cuvântul potrivit
pentru absenţa aceea de viaţă. Sunt sigur că în­
tunericul acela pătrundea în ei, ca şi în mine, atât
de adânc încât nu le mai rămânea, nici pe di­
năuntru, vreo urmă din lum iniţa pe care o ve­
deau uneori strălucind, oricât de trecătoare şi de
slabă. Vedeam în sfârşit culoarea adevărată a lo­
cului nostru, curăţată de diversitatea înşelătoa­
re şi inconsistentă pe care le-o dă lucrurilor febra
care ne m istuie de când începe să se lumineze
şi nu ne dă pace decât după ce ne afundăm în
inima nopţii. Pipăiam în sfârşit, în exterior, pulpa
ceţoasă a nedeosebitului, despre care crezusem,
până în clipa aceea, că era propria noastră ne­
statornicie, tertipul capricios al unui copil prea
răsfăţat într-un căm in m aterial com pus din ne­
voie şi inocenţă. Ajungeam , în sfârşit, la capă­
tul m ultor presim ţiri, la vadul nostru anonim.
Pentru că veneam din porturi, unde atâţia oa­
m eni depind de cer, ştiam ce e aceea o eclipsă.
Dar nu ajunge să ştii. Singura ştiinţă corectă e
cea care ne face să recunoaştem că ştim doar ceea
ce acceptă să ni se arate. Din noaptea aceea, ora­
şele mă adăpostesc. Nu pentru că m i-ar fi frică.

166
 Atunci, când bezn a aju n sese la lim ită, luna a re­
început, treptat, să strălucească din n o u . Tăcuţi,
aşa cum ven iseră, in dien ii s-au îm prăştiat, s-au
întors în sat şi, a p ro a p e m ulţum iţi, s-au dus să
se culce. A m răm as singur p e plajă. N um esc ani
sau viaţă ceea ce a urm at apoi — zgom ot de
mare, de oraşe, de pulsaţii om eneşti. Precum un
fluviu arhaic care poartă cu el urm ele vizibilului,
vârtejul lor m -a adus într-o odaie albă, la lum i­
na unor lum ânări aproape topite, unde bâigui
ceva despre o întâlnire întâm plătoare între stele
şi, asta e sigur, cu ele.