UNIVERSITATEA “DANUBIUS” DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVATAMANT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ

REDUSĂ
FACULTATEA DE DREPT

PROTECȚIA INTERNAȚIONALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Anul IV, semestrul II

Profesor: Lect. univ. dr. Ana Alina Ionescu Dumitrache

Student: Urloiu Ana-Maria

Galați 2019
 TEMA 1

Sfârșitul primului război mondial a însemnat începutul unei noi ere în dezvoltarea dreptului
internațional, în special în direcția protecției drepturilor omului. Tratatele care au pus capăt
primului conflict mondial conțineau prevederi destinate protecției minorităților: principiul
egalitații tuturor cetătenilor, dreptul de a-și folosi limba maternă în relațiile private, dreptul de a-
și practica religia, etc. Ele au constituit baza viitoarei protecții internaționale a drepturilor omului
care se va impune după sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial.

Declarația Universala a Drepturilor Omului, adoptată la 10 decembrie 1948 de către

Adunarea Generală a ONU, este primul document cuprinzător în sfera drepturilor omului, adoptat
de o Organizație Internationala.

Pe plan internațional, se afirmă constant și clar superioritatea normelor internaționale față

de normele din dreptul intern. Un act sau fapt contrar unei norme internaționale privind drepturile
omului este sancționat la nivel internațional, chiar dacă el, din punctul de vedere al dreptului intern,
este legal.

Desigur, problema poziției în dreptul intern a normelor internaționale din materia

drepturilor omului nu se poate pune decât în statele care recunosc aplicabilitatea directă a acestora
și numai pentru genul de norme care îndeplinesc condițiile internaționale pentru a fi direct
aplicabile. De exemplu, Convenția Europeana a Drepturilor Omului nu a necesitat, pentru a fi
aplicată, introducerea în ordinea internă printr-o dispoziție specială. C.E.D.O. plasează în sarcina
statelor asigurarea colectivă și solidară a garantării exercițiului drepturilor pe care ea le enunță.
Pentru garantarea respectării acestor obligații, Convenția instituie un mecanism de control la
inițiativa statelor sau persoanelor.

Alături de sursele conventionale, un rol extrem de important în cadrul surselor protectiei

drepturilor omului, il are jurisprudența. Se are în vedere aici practica tuturor organelor
internaționale cu atribuții în garantarea drepturilor omului, fie ele judiciare sau nejudiciare.
Desigur, rolul cel mai important revine jurisprudentei Tribunalelor Internationale specializate in
materia drepturilor omului.
 De exemplu, Curtea Europeana a Drepturilor Omului asigură interpretarea și efectul deplin
al Convenției E.D.O. Convenția este vazută ca un instrument care evolueaza odată cu societatea în
cadrul careia se aplica iar Curtea realizeaza, pe cale jurisprudentiala, adaptarea Conventiei la
schimbarile sociale.

Tribunalele Internationale specializate in materia drepturilor omului au ca obiect protejarea

acestor drepturi si sanctionarea statelor care le incalca. Ele nu exista, deocamdata, decat la nivel
regional.

Aria drepturilor omului intereseaza, in egala masura, statele, indivizii si comunitatea

internationala, in intregul ei. Nici la nivel intern si nici pe plan international, statul nu poate actiona
discretionar in domeniul drepturilor omului; el trebuie sa respecte normele internationale
imperative. S-a nascut astfel o ordine publica internationala in aceasta materie, care se impune
statelor si de a carei respectare este interesata comunitatea internationala in ansamblul ei.

Regula reciprocitatii nu functioneaza in cazul Tratatelor din materia drepturilor omului.

Conform Conventiei de la Viena, din 23 mai 1969, asupra dreptului tratatelor, violarea, chiar
substantiala, de catre un stat-parte a unei Conventii privind drepturile omului, nu da dreptul
celorlalte state-parti sa puna capat Tratatului sau sa-i suspende aplicarea.

In mod traditional, subiecte ale dreptului international public sunt numai statele si
organizatiile internationale. Situatia este diferita in materia drepturilor omului deoarece normele
acesteia se adreseaza direct indivizilor si le creeaza, astfel, drepturi. Ca urmare persoanele pot
invoca aceste drepturi, in mod direct, in fata autoritatilor interne si internationale.

La nivel european

Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului a fost elaborata in cadrul Consiliului

Europei si semnata la Roma – 04.11.1950. Romania a ratificat-o la 20 iunie 1994 iar, in prezent,
se situeaza printre statele impotriva carora numarul de cereri introduse este foarte ridicat.

Aceasta Conventie resprezinta unul dintre cele mai eficiente instrumente de protectie a
drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului din lume. Ratificata pana in prezent de 45 de
state, Conventia Europeana a Drepturilor Omului are un mecanism jurisdictional supranational
(Curtea Europeana a Drepturilor Omului) care se impune statelor semnatare cu forta obligatorie.

Orice persoana fizica sau organizatie nonguvernamentala poate introduce o plangere contra
unui stat semnatar, daca invoca incalcarea unui drept protejat prin Conventie. Sesizarea se face,
insa, cu respectarea principiului subsidiaritatii, in virtutea caruia trebuie epuizate toate caile de
atac interne.

In Romania

Articolul care reglementează situaţia juridică a tratatelor internaţionale privind drepturile

omului din Legea fundamentală a României prevede că: “Dispoziţiile constituţionale privind
drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă
există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia
cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

După o analiză superficială a acestui text, putem semnala faptul că articolul 20 din
Constituţia României, consacră supremaţia dreptului internaţional faţă de dreptul intern, aşadar
Legea fundamentală a României trebuie să fie interpretată în concordanţă cu Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Totodată
neconcordanţa între tratatele internaţionale şi reglementările interne, oferă prioritate
reglementărilor internaţionale faţă de cele cu caracter intern.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nu este un tratat, însă menţionarea ei în cadrul

acestui articol, denotă faptul că are un statut de autoritate de necontestat.

Dispoziţiile art.20, în perspectiva aplicării lor, implică două aspecte majore. Primul aspect
îl priveşte pe legiuitor, care este obligat să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi le
adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care România este parte. Al doilea aspect, priveşte
autorităţile publice competente, care negociază, semnează şi ratifica tratatele internaţionale.
Aceştia trebuie să manifeste o atenţie sporită la observarea corelaţiei dintre prevederile dreptului
internaţional şi prevederile dreptului românesc, deasemenea trebuie să identifice situaţiile în care
procedeul rezervelor poate fi folosit.

Primul articol al Constituţiei României prevede faptul că „respectarea Constitutiei, a

suprematiei sale si a legilor este obligatorie”. Supremaţia Constituţiei aşadar, permite ratificarea
unui tratat internaţional care ar contraveni prevederilor sale, doar cu condiţia ratificării acesteia cu
rezervele corespunzătoare.

Articolul din Constituţia României, care obligă statul român să-şi îndeplinească obligaţiile
pe care le are, conform tratatelor internaţionale şi care reglementează totodată transformarea unui
tratat în lege internă, prevede următoarele: „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.

Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care
un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei,
ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei.”

Dacă comparăm acest articol cu articolele similare din Constituţiile Franţei şi a Statelor
Unite ale Americii, observăm că Franţa acordă prioritate tratatelor la care a devenit parte, cu
condiţia reciprocităţii102, iar SUA consideră că tratatele reprezintă “Legea supremă a ţării”

Ţara noastră nu a semnat de fiecare dată convenţiile elaborate sub egida ONU
necondiţionat, ci a formulat deseori rezerve sau a decis să nu accepte unele prevederi ale acestora.
În continuare vom descrie situaţia României referitoare la ratificarea celor mai importante
convenţii elaborate sub egida ONU:

- Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială a fost

semnată în 1970 şi ratificată în 1990, fără recunoaşterea dreptului de petiţie individuală la
Comitetul pentru Eliminarea Discriminării Rasiale (art.14);

- Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau

degradante, ratificată prin Legea nr.19/1990, fără recunoaşterea Competenţei Comitetului
împotriva Torturii de a primi şi soluţiona plângeri inter-state precum şi petiţii individuale (art.21);

- Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, la care România a

acces în 1950;
 - Convenţia internaţională privind suprimarea şi pedepsirea crimei de apartheid, ratificată
în 1978;

- Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei a fost

ratificată în 1982;

- Convenţia cu privire la drepturile copilului a fost ratificată în 1990;

- Convenţia cu privire la statutul refugiaţilor şi Protocolul privind regimul refugiaţilor au

fost ratificate prin Legea nr.46/1991.

Alte Convenţii privind drepturile omului elaborate în cadrul ONU şi ratificate de România
de-a lungul timpului sunt: Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor; Convenţia cu privire la drepturile politice ale femeilor;
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiunii internaţionale; Convenţia
cu privire la suprimarea traficului de persoane şi exploatarea prostituţiei altora; Convenţia
împotriva sclaviei (1926) şi Protocolul de amendare a acesteia (1953); Convenţia cu privire la
neaplicabilitatea limitărilor legale referitoare la crimele de război şi crimele împotriva umanităţii,
Convenţiile de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale
şi Protocoalele adiţionale, inclusiv recunoaşterea competenţei Comisiei internaţionale de stabilire
a faptelor.