Gerard de Villiers teroare la Santiago

Coperta: Marius Costineanu

Arme furnizate de magazinul "AGVARIUL" Str. Brezoianu nr. 19 Tel: 613
9741
ISBN: 973-9138-09-8
Gérard de Villierş,
« L'ordre règne à Santiago
© Gérard de Villierş Pentru versiunea românească:
©TINE RAMA 1993
Capitolul I
Break-ul cenuşiu "404", fără placă de înmatriculare, se deplasa cu rapiditate
pe aleea Miguel Claro, venind dinspre sud. Farurile luminau şoseaua pustie
înecată încă în ceaţă. Era cinci dimineaţa şi interdicţia de circulaţie încetase
abia de cîteva minute. Prudenţi, locuitorii nu se aventurau pe străzi decît
începînd cu ora cinci şi jumătate, nevrînd să se trezească la Ritoque, lagărul
de concentrare creat de junta în apropierea oraşului. Acei carabinieros şi
poliţiştii de la D.I.N.A.1) -Gestâpo-ul regimului - nu glumeau. De la unu
noaptea pînă la orele cinci dimineaţa, Santiago era un oraş mort.
Vehiculul semnaliza lîngă intersecţia cu aleea Clemente Fabria, încetini şi
trase la trotuar, cu faţa la grilele care încon¬jurau parcul Ambasadei Italiei,
una dintre cele mai frumoase proprietăţi din cartierul înstărit Bilbao.
Imediat, carabinierul îngheţat de frig, sugrumat In uniforma lui măslinie,
înainta spre maşină ameninţînd-o cu pistolul-mitralieră. Ceilalţi poliţişti,
postaţi la fiecare sută de metri, cît ţinea ambasada, se scutu¬rară cu
nervozitate. Un cîine-lup, ţinut în lesă, latră. Ambasada Italiei, ca toate
celelalte enclave diplomatice de la Santiago, era încercuită zi şi noapte de
poliţie. Orice persoană care ar fi încercat să treacă gardul ar fi riscat să fie
doborîtă fără so¬maţie, în interiorul fiecărei ambasade se înghesuiau deja
zeci de refugiaţi politici, fugiţi de represiunea feroce dezlănţuită de junta
generalului Pinochet, aşteptînd să poată ieşi din ţară cu un permis special.
Unii stăteau acolo de aproape un an... După harababura din primele zile,
D.I.N.A. închisese ermetic amba¬sadele şi nimeni nu mai reuşea să se
refugieze aici. Mai mult, carabinierii invadaseră Ambasada Columbiei ca să
pună mîna pe fugarii care se ascundeau acolo... Protestele declanşate de
acţiunea lor fuseseră atît de violente încît nu mai îndrăzniseră să repete
figura... dar căinţa lor nu mersese pînă acolo încît să-i înapoieze pe cei
răpiţi...
Portiera maşinii "404", care se oprise în faţa Ambasadei Italiei, se deschise
şi îşi făcu apariţia o siluetă şovăielnică şi insolită.
Un bărbat scurt şi solid, aproape un pitic, cu o pălărie albă, trasă pe frunte,
îmbrăcat cu un costum de culoare închisă foarte strîns pe corp. Ochii lui
mici, injectaţi de sînge, priviră cu insolenţă ia ţeava pistolului-mitralieră;
sughiţă, vîrî mîna într-un buzunar şi scoase o legitimaţie pe care o puse sub
nasul carabinierului.
Note:
1) Dirección de las Informaciones Nacionales (n.a.)
Acesta lăsă imediat arma în jos şi schiţă un zîmbet uşor servil.
- Esta bien, Señor.
Motorul maşinii nu se oprise. Era singurul zgomot care rupea tăcerea
zorilor.
Bărbatul cu pălărie albă îşi puse legitimaţia la loc, sughiţă din nou şi se
apropie de poartă cu un mers nesigur. Cara-binierul îşi întoarse faţa. Nou-
venitul putea a alcool de la o poş¬tă. Fixînd cu privirea clădirea cenuşie cu
un etaj, care se ridica în mijlocul parcului, bărbatul cu pălărie albă scuipă
cu violenţă, bombănind o insultă. Apoi se întoarse la maşină, deschise uşa
din spate şi îl chemă pe omul de la volan. Acesta coborî ime¬diat şi veni
lîngă el. Carabinierul, nemişcat pe trotuar, îl auzi pe şofer pronunţînd cîteva
cuvinte de reproş pe un ton respectuos, după care omul fu nevoit să suporte
o ploaie de înjurături. Bărbatul cu pălărie albă se aplecase deja în interiorul
vehicu¬lului şi, ajutat de şofer, trase afară un sac de iută maro. Cînd sacul
căzu pe asfalt, bărbatul cu pălărie albă rîse cu toată gura, apoi se întoarse şi
îl chemă pe carabinier cu o voce de om beat. Acesta simţi că i se face
greaţă: după formă, era uşor să-ţi dai seama că sacul conţinea un corp
omenesc.
Carabinierul se apropie cu un pas de automat.
- Señor?
Vocea îi era nesigură şi se străduia să nu privească sacul.
- Lasă gura şi ajută-ne, zise bărbatul cu pălărie albă.
Şi apucă el însuşi de un capăt. Toţi trei transportară pînă la poartă sacul de
pînză murdar de pete de culoare închisă. Chiar în momentul acela, la o
fereastră de la parterul ambasadei se aprinse lumina.
**
în picioare, în spatele perdelelor din sufrageria Ambasadei Italiei, un tînăr
bărbos observa cu mare atenţie tot ce se petrecea în faţa porţii. Mobilele din
încăpere fuseseră împinse la perete pentru a face loc la vreo douăzeci de
saltele improvi¬zate. Mirosul din încăpere era îngrozitor. De luni de zile,
re¬fugiaţii veneau acolo unii după alţii. Fiecare partid politic avea
încăperea lui. Partidul comunist se instalase în salonul mare, M.I.R.1)
ocupase sufrageria, lăsînd subsolul pentru M.A.P.U. în fiecare noapte unul
dintre ei stătea de veghe pentru a evita orice surpriză pusă la cale de
D.I.N.A. Toate intervenţiile ei aveau loc în timpul interdicţiei de circulaţie,
ca să nu existe martori.
Tînărul cu barbă nu-şi lua ochii de la maşina "404". Era din ce în ce mai
nervos. D.I.N.A. folosea aproape totdeauna astfel de maşini fără placă de
înmatriculare. Ce voiau? Părăsi fe¬reastra şi se strecură pînă la un bărbat
ghemuit într-o cuver¬tură; deasupra lui era agăţată o pancartă care
proclama: "Nu aruncaţi gunoiul pe jos, curăţenia e revoluţionară!"
Bărbosul îl scutură uşor pentru a nu-i trezi pe ceilalţi.
-Carlos!
Tînărul care dormea se trezi imediat şi se ridică cu ochii încă cîrpiţi de
somn, dar gata să riposteze. Deşi avea o faţă slabă, era frumos, avea o
bărbie voluntară, un păr negru pieptănat pe spate şi o gură senzuală.
Aproape că avea aerul unui seducător din anii '30. Numai gura, mare şi bine
conturată, îmblînzea acea faţă nerasă.
-Ce este...
- Sînt afară! şopti bărbosul.
Carlos se repezi la fereastră. Inima îi bătea cu putere. D.I.N.A. oferea
pentru prinderea lui 4 200 de dolari. O sumă enormă într-o ţară bîntuită de
o inflaţie de 375%.
Tînărul văzu maşina şi sacul, dar nu înţelese imediat.
-Trezeşte-i şi pe ceilalţi, îi zise el bărbosului.
Măcar să nu se lase sugrumaţi ca nişte oi. în timp ce bărbosul îi scutura pe
cei care dormeau, Carlos se uita cu mare atenţie la ce se întîmpla afară.
Deodată înţelese şi fu izbit de un val de ură şi oroare. în spatele lui,
refugiaţii se ridicau în picioare cuprinşi de panică, întrebîndu-se unii pe alţii
ce se petrece, cu glasurile pline de spaimă. Uitînd de orice prudenţă, Carlos
deschise fereastra cu violenţă şi se aplecă în afară.
***
- Vamos! Vamos! bombăni bărbatul cu pălărie albă. Era atît de beat încît
scăpă de două ori sacul înainte de a reuşi să-l caţăre pe gard. Fără să scoată
o vorbă, şoferul şi carabinierul îl ajutau din toate puterile. Apoi, cu un salt
neîndemînatic, bărbatul cu pălărie albă îl făcu să cadă în grădina
ambasadei, după care alunecă şi pălăria i se rostogoli pe trotuar.
Şoferul o ridică repede de jos şi proprietarul ei şi-o puse imediat pe cap cu
o înjurătură, fără măcar să o mai scuture de praf.
Din ambasadă ţîşni un strigăt: -Assassinos!
Era o voce de bărbat, puternică şi bine timbrată. Bărbatul cu pălărie albă
ameninţă cu pumnul şi plecă urmat de şofer.

Note:
1) M.I.R. -partid de stìnga (n.a.)
Maşjna "404" demară, întoarse pe şoseaua pustie şi o porni spre sud.
Carabinierul îşi trecu limba peste buzele uscate. Se uită spre ambasadă.
Ferestrele se luminau unele după altele. De data asta, strigătul zecilor de
voci îi îngheţă sîngele în vine:
-Assassinos!
***
Vocea lui Carlos rupse tăcerea ireală, trezindu-i pe cei care dormeau în
camera vecină.
Tînărul îi văzu pe cei doi urcînd în maşina care demară în trombă. Iar
strigătele de ură o urmăriră pînă cînd dispăru în depărtare. Hărmălaia
cuprinse treptat întreaga ambasadă. Carlos părăsi fereastra, traversă cu
rapiditate camera, lovind cutiile de conserve goale, care serveau drept
gamele, şi se îndreptă spre holul de la intrare. Bărbosul îl prinse de braţ.
- Carlos! E prea periculos, nu te duce! Ar putea să tragă în tine...
în principiu, D.I.N.A. nu ştia că el, Carlos Geranios, unul din şefii M.I.R.-
ului, partid de extremă stîngă, se ascundea la Ambasada Italiei sub un nume
fals.
Patru funcţionari ai ambasadei traversau deja în fugă peluza. Ridicară sacul
de jos şi îl duseră spre clădire. Acum toată lumea se trezise. Soarele apăru
brusc, sfîşiind ceaţa dimineţii, scăldînd peluza în lumină. Vara australă era
pe sfîrşite, dar martie era încă foarte cald. Tăcuţi, masaţi pe pero¬nul
ambasadei, sechestraţii de bunăvoie se uitau la funcţionarii care aduceau
sacul cu o sfoară groasă. Aceştia îl aşezară pe parchetul de la intrare,
evitînd privirile fugarilor.
- Deschideţi-I! strigă cineva.
Nimeni nu mişcă.
Apoi bărbosul dădu la o parte primul rînd de oameni şi se lăsă în jos cu un
cuţit în mînă. Tăie sfoara şi desfăcu sacul. Carlos Geranios veni lîngă el.
Apăru un picior. Un picior de femeie, foarte alb. în marele hotel se auzi un
murmur de oroare. Livid, Carlos Geranios de¬gajă şi al doilea picior, apoi
un bărbat cu ochelari trase sacul de celălalt capăt, descoperind încet tot
corpul. Murmurul crescu în intensitate şi cei din primul rînd se înfiorară. O
femeie începu să plîngă în hohote. Cel care trăsese sacul se ridică
mototolind mecanic în mîini iuta grosolană, cu ochii plini de lacrimi,
in¬capabil să vorbească. Nu pudoarea îl făcu să-şi întoarcă pri¬virea de la
corpul gol, ci groaza.
îngenuncheat lîngă cadavru, cu ochii uscaţi şi pupilele mărite, Carlos
Geranios atinse uşor umărul gol. Carnea era încă călduţă.
Lăsă ochii în jos, străduindu-se să privească acel spectacol îngrozitor.
Pielea era plină de pete albastre: lovituri. Se vedeau bine şi ulceraţiile
negricioase ale arsurilor de havană. Tot sînul drept era plin de astfel de
urme. Faţa nu mai era decît o masă însîngerată, informă, strivită de lovituri;
umflată, de nere¬cunoscut. Torţionarii de la D.I.N.A. îi smulseseră toţi
incisivii, ceea ce dădea gurii un aspect insolit de bătrîneţe.
Carlos Geranios întinse mîna şi ridică buza de sus spartă cu sălbăticie,
descoperind o punte de aur care lega trei dinţi.
în clipa aceea avu impresia că o mînă invizibilă îi strînge pieptul, că va
începe să urle. Era el însuşi surprins că putea fi atît de calm, fără să
tremure, fără să plîngă. Nu mai auzea ex¬clamaţiile pline de oroare din
spatele lui. Privirea îi coborî pînă la pancarta de carton agăţată cu o sfoară
de gîtul moartei: "A trădat partidul. Executată de patrioţi". Cu trăsăturile
înţepenite într-un rictus involuntar, Geranios încercă să-şi golească creierul.
Să nu se gîndească la ce simţise Mag aii cînd îi fuseseră smulşi dinţii cu
cleştele, cînd îi arseseră cu ţigările carnea delicată a sînilor, cînd îi
zdrobiseră faţa cu patul armelor...
Privirea îi coborî şi mai mult şi ceea ce văzu îi provocă o senzaţie de vomă.
Moarta avea mîinile legate la spate; nu şi picioarele. Partea de jos a
pîntecului fusese ruptă, tăiată cu baioneta pînă la os. Apoi torţionarii
vîrîseră acolo - probabil pe cînd victima mai era încă în viaţă - un cactus a
cărui culoare verde era acum impregnată de sînge şi umoare. Carlos
Gera¬nios ştia ce precedase acest ultim ultragiu.
Colonelul Manuel Chonio, numit şi Măcelarul din Los An-geles, din cauza
atrocităţilor comise în acest oraş din Chile, si¬tuat în sud, fusese însărcinat
cu urmărirea "miriştilor" la Santiago.
Acesta folosea metode deosebite la interogatorii. Ţinînd un şobolan într-o
mănuşă de piele, îl vîra în vaginul suspectei cu botul înainte. Pînă cînd
aceasta vorbea sau înnebunea.
Cineva îl trase înapoi pe Carlos Geranios; tînărul nu opuse rezistenţă. Zări
privirea înspăimîntatâ a ambasadorului, în-făşurat într-un halat de casă,
total depăşit de eveniment. Peste corpul martirizat fu aruncată o cuvertură.
Dar imaginea îngr¬ozitoare persista pe retinele tuturor.
Carlos ieşi din hol,, urmat de tînărul cu barbă. Se opri lîngă ferestrele
salonului, privind parcul şi soldaţii de pe trotuar cu o ură neputincioasă.
- Ştiai că fusese prinsă? întrebă încetişor tovarăşul lui.
Carlos Geranios aplecă capul fără să răspundă.
Aflase de două săptămîni că Magali căzuse în mîinile celor de la D.I.N.A.
Era una din puţinele persoane care ştiau unde se ascundea. Carlos sperase,
împotriva oricărei logici, spunîndu-şi că Magali era tînără, frumoasă, cu
mult sînge rece. Că o vor bate, o vor viola cu siguranţă, dar că va fi cruţată
de celelalte josnicii...
Numai că subestimase dorinţa lor de a-l găsi. O făcuseră să vorbească.
După aceea femeia murise sau o ajutaseră să moară. Oricum, nu mai putea
fi "arătată". De cîteva săptămîni, junta începuse să aibă o uşoară grijă de
respectabilitate. Pe te¬renurile virane din Santiago erau găsite cadavre
torturate pre-tinzîndu-se că fuseseră executate de M.I.R. sau de comunişti.
Un singur lucru îl mira pe Carlos Geranios. De ce adusese¬ră cadavrul
acolo unde se afla el? Ca o sfidare...
Acum ştia că nu vor da înapoi de la nimic ca să pună mîna pe el.
Se întoarse spre tînărul cu barbă.
- Vor veni după mine, zise el cu glas scăzut.
Ambasadorul nu ar fi luat în mînă un pistol-mitralieră să se transforme în
erou pentru el. Ar fi emis un protest diplomatic energic, care nu l-ar fi
scăpat pe Carlos Geranios de tortură şi de moarte. D.I.N.A. avea ca obiectiv
mărturisit: zdrobirea nemiloasă a tot ce putea încă să se opună juntei. După
ce opo¬ziţia va ajunge la cimitir, atunci puteau să redevină drăguţi... Pînă
atunci însă epurarea era feroce... De la ora cînd începea interdicţia de
circulaţie, D.I.N.A. îşi trimitea furgonetele Che¬vrolet, vopsite în alb şi
negru, să-i aresteze pe suspecţi în liniş¬tea nopţii. Majoritatea dispăreau
fără să lase vreo urmă. Numai generalul Pinochet, şeful statului, avea
puterea să se opună
acestei D.I.N.A.
Rareori uza de această putere. D.I.N.A. era creaţia lui. Bărbosul se apropie
şi mai mult de Carlos Geranios.
- Ce vei face? îl întrebă el. Carlos dădu nehotărît din cap.
- încă nu ştiu.
în ajun adormise visînd la viitor. Peste două zile ar fi trebuit să părăsească
Chile într-un lot de expulzaţi cu destinaţia Vene¬zuela. Pînă la urmă Magali
ar fi fost eliberată. S-ar fi reîntîlnit în Mexic. Sau în Cuba, sau în altă parte.
Ar fi făcut dragoste pe o plajă scăldată în soare. Ochii i se umplură de
lacrimi. Va avea în faţa ochilor toată viaţa cactusul care o viola odios, chiar
şi moartă.
- Compañero, zise bărbosul, pînă la urmă revoluţia va triumfa. Curaj!
Carlos dădu din cap fără să răspundă. Puţin îi păsa de revoluţie în clipa
aceea.
Magali, moartă la 23 de ani, după chinuri infernale, nu va mai cunoaşte
niciodată triumful. Hotărîrea îi alungă cu brutali¬tate disperarea. Nu le va
oferi duşmanilor bucuria de a-l tortura şi pe el. îşi întoarse spre bărbos ochii
încă strălucind de lacrimi.
- Ai dreptate, Luis, zise el, vom triumfa.
Hotărîse să nu-i aştepte pe asasini. Va lupta şi se va răzbu-na. Carlos
traversă salonul, intră în sufragerie, se aplecă lîngă cuvertura lui şi luă de
jos o sacoşă de piele maro plină cu docu¬mente. Era singurul lucru preţios
care îi mai rămăsese.
***
- Imbecilule! Trădătorule! Cretinule!
Palma răsună dureros în capul lui Juan Planas, reuşind să-l trezească din
beţie. Frumoasa lui pălărie albă zăcea pe podea¬ua biroului, călcată de
cizmele colonelului Chonio. Micul poliţist stătea în poziţie de drepţi în
mijlocul încăperii. Colonelul, vînăt la faţă de furie, cu ochii ieşiţi din orbite,
îl pălmuia şi îl înjura, burduşindu-l cu lovituri de picior. Juan Planas se
legăna docil, cu capul în jos, încasînd loviturile fără să scoată o vorbă. La
în¬ceput încercase să-i spună superiorului său că nu avea o me¬serie
amuzantă, că nervii suportau cu greu torturarea unei femei ore în şir, că fără
whisky-ul confiscat nu ar fi rezistat... Pînă la urmă se resemna să îngîne
nişte scuze amărîte pentru mica glumă de la Ambasada Italiei. Era conştient
de consecin¬ţe. Trezit din beţie, începea să-şi dea seama de imprudenţa
fă¬cută şi aproape că îi venea să-i mulţumească colonelului pen¬tru palme.
Acesta se apropie de el şi îi zise:
- Ascultă-mă bine, găozarule! Dacă tipul ăsta ne scapă printre degete, te vei
plimba prin ţinutul lui Magellan la capătul unei frînghii, pînă cînd vei
îngheţa de viu... Acum şterge-o şi apucă-te de treabă.
Teroare ia Santiago Juan Planas îşi luă de jos pălăria încercînd să-i redea
forma iniţială. în partea cea mai de sud a ţării, militarii juntei se distrau
legînd suspecţii cu o frînghie agăţată de un elicopter şi lăsîn-du-i să atîrne
în oceanul îngheţat. Pînă cînd nenorociţii mureau de frig.
Nu avea deloc chef să suporte şi el acelaşi tratament. Chiar dacă trebuia să
petreacă alte nopţi albe interogînd suspecţii.

Capitolul II
O femeie tînără urcă treptele scării, traversă clubul şi se opri o clipă
examinîndu-i pe cei de pe terasă.
Stil hippie de lux, încălţăminte cu toc interminabil, un fel de traistă din
pînză spînzurată pe umăr, un ceas "Seiko'-sport la mînă, blugi decoloraţi
mulîndu-i-se pe şoldurile înguste şi un fund obraznic. Părul prins în coc,
nasul în vînt şi impertinent şi bluza ei de mătase aminteau adevărata ei
apartenenţă socială. Cînd ajunse în dreptul lui Malko îi adresă o privire
lungă şi plină de curiozitate, aproape provocatoare. Apoi trecu pe lîngă vreo
şase domni în vîrstă, respectabili şi în "năruire", dintre aceia pe care
chilienii îi numeau "mumii" şi se instala singură la o ma¬să... Malko simţi
un fior agreabil pe şira spinării. Incă de la so¬sirea la Santiago în ajun,
remarcase neruşinarea cu care femeile se uitau la bărbaţi. Erau foarte
diferite de cele din alte ţări ale Americii Latine. Ochii lui aurii, eleganţa
discretă, înfă¬ţişarea de animal bine, un amestec de nonşalanţă şi tensiune
nu constituiau nişte explicaţii suficiente. întoarse capul cu re-gret. Din
păcate, nu venise la capătul lumii ca să alerge după fuste.
- E încîntătoare, nu? remarcă John Villavera.
- Adorabilă, aprobă Malko.
încîntătoarea necunoscută se încadra perfect în atmosfera luxoasă şi puţin
învechită a clubului Los Leones, bijuteria din Barrio Alto, cartierul
rezidenţial din Santiago. Saloanele erau demne de un club englez, serviciul
impecabil, iar sub terasă se întindea un teren de golf întreţinut cu
somptuozitate. O insulă de lux în acel oraş de mizerie. La un kilometru de
acolo, în linie dreaptă, sărmanii poblaciones îşi vindeau ultimele zdrenţe ca
să-şi poată cumpăra puţină pîine uscată, încercînd fără speran¬ţă să ţină
pasul cu inflaţia galopantă. După cum declarase în ajun, fără pic de umor,
un purtător de cuvînt al juntei, situaţia economică progresa sensibil: de la
500%, inflaţia ajunsese acum la numai 375%.
Un chelner discret şi temător se apropie de masa lor. Numai privilegiaţii
noului regim frecventau Los Leones.
- Pisco-sour? întrebă John Villavera.
Era aperitivul tipic în Chile. Un fel de alcool servit cu gheaţă. Malko
încuviinţă.
Maxilarul cabalin care dezechilibra faţa colţuroasă a celui care era şeful
biroului CIA de la Santiago părea deja că mestecă. Ochelarii mari cu ramă
din baga şi alura lui puţin stîngace îi dădeau aerul unui profesor întors din
exil fără permisiune oficială. Vorbea perfect spaniola şi părea că e cunoscut
de toată lumea din oraş. Se ridica şi saluta sau dădea mîna cu fiecare nou
venit. La aeroport numele lui făcuse miracole... Malko fusese aşteptat de o
limuzină pentru a fi condus la bătrînul hotel Sheraton-Carrera, în centrul
oraşului, în faţa palatului Moneda unde Allende1) îşi găsise moartea.
Edificiul mai purta încă urmele bombelor, şi de atunci rămăsese nelocuit.
Note:
1) La 24 octombrie 1970, în Chile au loc alegeri parlamentare. în urma lor este ales preşedinte
socialistul SALVADOR ALLENDE GOSSENS, susţinut de Frontul Unităţii Populare, grupare de stînga
din care făcea parte şi partidul comunist. Noul preşedinte întreprinde reforme economice şi sociale
profunde, trecînd la o politică externă independentă. Salvador Allende este însă ucis în urma loviturii de
stat militare de la 11 septembrie1973, puterea fiind luată de o junta militară, cu frunte cu generalul
AUGUSTO PINOCHET UGARTE. Parlamentul este dizolvat, partidele politice interzise, instaurîndu-
se un regim conservator şi foarte autoritar. La 17 decembrie 1974, generalul Pinochet devine
preşedintele ţării.(n.t).
O maşină uimitoare: Lincoln Continental negru. In exterior semăna cu
oricare altă maşină, dar fusese special comandată la "Ford" pentru Central
Intelligence Agency la preţul unic de 45 000 de dolari. Geamurile aveau o
grosime de trei centimetri şi puteau rezista la rafalele unui pistol-mitralieră,
dacă se trăgea de aproape. Un buton aflat sub volan permitea inun¬darea
vehiculului cu zăpadă carbonică doar în cîteva secunde. Dar lucrul cel mai
uimitor era partea din spate. Acoperişul fusese fixat cu patru nituri
explozive. Apăsînd pe un braţ al banchetei, acesta sărea şi bancheta din
spate era ejectată în mod automat... Asta în cazul în care maşina ar fi avut
portierele blocate. Cu o astfel de maşină şeful biroului CIA se putea plimba
liniştit... John Villavera îl primise imediat pe Malko în biroul lui de la
Ambasada Americană, care se ascundea în mod ciudat de la etajul
şaisprezece pînă la etajul douăzeci al unei clădiri hidoase, faţă în faţă cu
Sheraton-Carrera. O placă superbă de cupru împodobea uşa biroului Wild
Life Fund. în mod oficial, John Villavera se afla în Chile pentru a studia
protecţia speciilor pe cale de dispariţie...
Mai era şi ataşat cultural al ambasadei.
Cordialitatea lui faţă de Malko fusese exemplară. Michael Borrough, cel
care conducea Western Hemisphere Divizion, îl avertizase că COS-ul1) de
la Santiago îi va dezvălui obiectivul misiunii la faţa locului. John Villavera
se arătase foarte evaziv în ajun, asigurîndu-l pe Malko că nu era nici o
grabă, că vor discuta a doua zi.
Santiago era un oraş tare urît. Un amestec de Detroit şi Buenos Aires, cu
străzi triste şi zgomotoase, prăvălii goale, un cer cenuşiu, clădiri masive şi
negricioase. Contrastul era frapant între animaţia din timpul zilei şi calmul
apăsător care domnea noaptea. Cuprins de insomnie din cauza decalajului
orar, Malko observase de la fereastra lui, în plină noapte, piaţa Moneda,
pustie şi tăcută, străzile goale şi imensul turn neterminat al tele¬viziunii,
unde străluceau mii de lumini roşii.
Un adevărat Pompei.
Ca o mantie de plumb, o frică difuză se aşternea peste Santiago din clipa în
care orice mişcare înceta, de la ora cînd începea interdicţia circulaţiei. Ziua,
restaurantele erau goale.
De parcă bogaţilor le-ar fi fost ruşine de victoria lor asupra lui Allende...
Los Leones era primul loc agreabil pe care-l vedea Malko.
- Erai aici cînd Allende...? îl întrebă Malko după plecarea chelnerului.
John scutură energic din cap.
- Nu, nu, eu am sosit acum opt luni. Toată echipa a fost schimbată.
Malko îşi permise un zîmbet.
- A costat mult? întrebă el.
John Villavera se uită la el cu o privire nevinovată.
- Ce?
- Răsturnarea lui Allende? Americanul luă un aer profund şocat.
- Ştii, făcu el, nu e foarte adevărat tot ce se spune. Agenţia nu a jucat un rol
prea important. Noi doar am dat o mînă de ajutor la "destabilizarea" unui
guvern care leza grav interesele americane şi ducea ţara la faliment. Nu se
găsea mai nimic. Unul dintre prietenii mei, care stătea la Santiago pe
vremea aceea, era obligat să-şi pună pasta de dinţi în seiful hotelului cînd
pleca! Devenise un produs la fel de preţios ca aurul. în ceea ce priveşte
echipa care se găseşte acum la putere, ea nu e formată din monştri aşa cum
se vorbeşte. Nişte militari de carieră puţin depăşiţi de evenimente... Dar
cinstiţi, absolut cinstiţi.
Malko îşi aminti de tot ce citise despre Chile.
-Totuşi s-a cam destabilizat în mod definitiv, remarcă el.
- S-a mai şi greşit, recunoscu John Villavera. Dar nu poţi face omletă fără
să spargi ouăle.
Avea importanţă şi calitatea cojii!
- De altfel, adăugă americanul, este sigur că execuţiile care au avut loc au
redus şansele unui război civil...
Era un punct de vedere... Chelnerul aşeză în faţa lui Malko un castronaş
plin cu un lichid incolor în care pluteau nişte chestii mari şi gălbui
asemănătoare cu nişte limacşi...
- Ce sînt astea? făcu Malko neliniştit.
- Arici de mare. Aici sînt foarte mari! Se mănîncă în supă. Malko gustă. Era
delicios.
întoarse capul şi întîlni privirea tinerei hippie îndreptată spre el.
- O cunoşti pe fata asta? întrebă Malko.
John Villavera zîmbi complice şi răspunse cu glas scăzut.
- Numai din vedere. Se numeşte Oliveira Chunio. Este fata unui colonel.
Mi se pare că e divorţată.
Malko se întrebă dacă să-i trimită cîţiva arici de mare. Dar mai întîi munca.
- Ce se aşteaptă de la mine? întrebă el. în afară de seducerea acestei creaturi
încîntătoare?
John Villavera îşi îndreptă talia şi aruncă privire în jurul lui. Dar nu erau
acolo decît "mumii"...
- E vorba de o misiune foarte delicată, începu el. Eu am cerut celor de la
Langley pe cineva cu tact şi cu pricepere pentru a o duce la bun sfîrşit...
Malko se încorda uşor. Măgulitorul scoate totdeauna castanele din foc cu
mîna măgulitului.
- Mai exact?
- în timpul lunilor care au precedat cădera lui Allende, continuă americanul,
un chilian ne-a făcut nişte servicii foarte importante. Un membru din
M.I.R., care se opunea politicii lui Allende. El a acceptat să distribuie
şoferilor de camion, aflaţi în grevă, fondurile de care aveau nevoie pentru
continuarea mişcării lor. Inutil să-ţi mai spun că nu ştiau de unde provin...
- Evident... făcu Malko. Sper că aţi recompensat acest ajutor după cum
merita.
- Din nenorocire n-am reuşit să-l recompensăm, suspină Villavera. Acest
om se găseşte pe lista neagră întocmită de D.I.N.A., poliţia politică a juntei,
din cauza apartenenţei lui la M.I.R., mişcare de extremă stînga. Este acuzat
de a fi participat la elaborarea planului "Djakarta", care prevede asasinarea
tuturor ofiţerilor de dreapta. Junta a fixat o recompensă pentru prinderea
lui...
Malko se încruntă sceptic.
- Aveţi şi voi un cuvînt de spus... John Villavera dădu cu durere din cap.
- Chilienii sînt foarte susceptibili. Totuşi l-am putut ajuta pe Carlos
Geranios să se refugieze la Ambasada Italiei şi chiar i-am obţinut un permis
de liberă trecere emis de junta, ca să poată pleca în Venezuela, ceea ce ar
mulţumi pe toată lumea.
- Cu siguranţă, zise Malko. Şi? Nu a vrut să plece?
- S-a petrecut ceva neprevăzut, zise John Villavera, un incident regretabil...
Nişte poliţişti ameţiţi de băutură au aruncat în grădina ambasadei corpul
unei tinere femei pe rare el o cunoştea. Atunci, deodată i s-a făcut frică şi,
în ajunul plecării, a fugit de la ambasadă fără măcar să se ştie cum. Probabil
ascuns într-o maşină...
- Perfect, făcu Malko, se va descurca el să iasă din Chile. Americanul
clătină sceptic din cap.
- Mi-e teamă că nu. D.I.N.A. e teribil de eficace. Cu siguranţă că îl vor găsi
şi riscă să aibă necazuri mari...
John Villavera era regele litotei...
- De aceea aş vrea să-l găseşti, ca să-l punem la adăpost, sugeră americanul.
Ştiu că nu e uşor, dar te voi ajuta cu tot ce pot. Trebuie acţionat repede.
Poate fi arestat dintr-o clipă în alta. După aceea va fi prea tîrziu... Dacă îţi
aminteşti, în Bolivia CIA nu voia ca bolivienii să-l execute pe Che
Guevara1). Şi totuşi l-au lichidat.
Note:
V ERNESTO GUEVARA, zis Che - om politic cubanez, de origine
argentiniapă, mort in 1967. Medic, tovarăş al lui Fidel Castro, el a încercat
organizarea unor focare revoluţionare în America Latină şi a participat la
gherila boliviana (n.t.).
Malko cunoştea povestea şi ştia că era adevărat. Agentul american CIA care
ajutase la arestarea lui Che se luptase după aceea să-i salveze viaţa.
Zadarnic. Bolivienii îl executaseră şi îl îngropaseră după aceea într-un loc
secret. îl lichidaseră chiar şi pe ofiţerul care cunoştea amplasarea
mormîntului, pentru mai multă siguranţă. în privinţa ferocităţii, sud-
americanii de dreapta sau de stînga erau nişte candidaţi ideali la medalia
cruzimii.
- De ce nu te ocupi personal de treaba asta? întrebă Malko.
- Prea riscant. Nu pot avea aerul că mă opun deschis celor din junta cu care
sînt în raporturi bune. Sînt foarte susceptibili în privinţa politicii interne.
Dacă vor exista "fricţiuni" în legătură cu Geranios, poziţia mea va rămîne
destul de confortabilă după ce vei fi preluat cazul, pentru că nu mă ocup de
el în mod oficial.
Mai prudent nici că se putea...
Malko îşi îndreptă privirea spre harta mare agăţată de perete.
- Dar unde naiba să-l găsesc pe acest Geranios? Dacă este chiar atît de
căutat precum spui, asta înseamnă că se ascunde cu grijă. Admiţînd că mai
este încă la Santiago.
- Evident, admise Villavera, dar îţi furnizez un om de legă-tură. Un chilian
care s-ar putea să ştie unde se găseşte. Tre-buie să-i aduci la cunoştinţă că
vrei să-l ajuţi, să-i dai o mînă de ajutor să părăsească ţara. îţi voi da numele
şi adresa lui "Chalo" Goulart, un domn bătrîn încîntător. în timpul lui
Allende a acceptat să transporte fonduri pentru camionagii. Bineînţeles, nu
menţionezi numele meu. Spui că vii direct de la Washing¬ton. Cei de aici
sînt...
Americanul tăcu brusc. Malko întoarse capul urmărind privirea
însoţitorului său.
Pe terasă apăruseră trei bărbaţi. Doi erau nişte militari, îm-brăcaţi în
impecabile uniforme kaki, cu cizme înalte, şepci turtite, un pistol-mitralieră
"Beretta" lipit de corp şi faţa inex-presivă, încadrau un civil mult mai scurt
decît ei, îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă, cu braţul drept îndoit
lîngă piept, de parcă ar fi fost rănit. Civilul îi adresă un zîmbet vesel lui
John Villavera şi veni spre el. Malko îşi zise că semăna în mod ciudat cu
actorul Peter Lorre - care îl jucase pe vremuri pe nebunul ucigaş din filmul
"Dl. Le Maudit" de Fritz Lang - cu părul lui negru dat pe spate, ochii
bulbucaţi, zîmbetul puţin cam forţat şi uşor abject, gura moale cu buze prea
palide.
John Villavera se ridică şi făcu prezentările.
- Excelenţa Sa, colonelul Federico O'Higgins.
Chilianul întinse mîna stîngă. Malko văzu că, deşi era foarte cald, dreapta
era acoperită cu o mănuşă de lînă neagră şi strîn-gea între degete ceva
asemănător unui radio cu tranzistori. Ciudat...
Colonelul trase un scaun spre el şi se aşeză, în timp ce în-soţitorii rămaseră
în picioare, privind spre terenul de golf cu un aer absent. Colonelul îi zîmbi
lui Malko şi îl întrebă într-o engleză foarte bună:
- Nou venit la Santiago?
John Villavera se grăbi să-i răspundă:
- Prinţul Malko a fost trimis de Departamentul de Stat de la
Washington ca să redacteze o notă informativă despre situaţia de la
Santiago. Pentru o comisie a Congresului.
Colonelul Federico dădu din cap cu un aer complice. Obrajii flasci îi
tremurară uşor.
- Nu e chiar aşa de rău, zise el. Avem încă numeroase dificultăţi, dar cu
ajutorul lui Dumnezeu se va aranja. Acum domneşte un calm desăvîrşit.
-Totuşi aţi menţinut interdicţia de circulaţie, remarcă Malko.
Ochii bulbucaţi îl priviră cu o expresie de bunătate aproape angelică.
- Voiam să ridicăm această interdicţie, afirmă colonelul O'Higgins. Dar,
cînd a fost anunţată ştirea, am primit sute de scrisori de la femei care ne
cereau să menţinem interdicţia! Ex-plicînd că, datorită ei, soţii lor rămîn în
sfîrşit acasă, nu-şi mai petrec nopţile bînd sau umblînd după fuste. Atunci
am cedat cererii poporului...
Malko rămase fără glas. Era pentru prima dată cînd inter-dicţia de circulaţie
i se prezenta ca măsură cu caracter social. Ofiţerul chilian zîmbi
încurajator.
- Vizitaţi-mă la Edificio Diego Portales. Voi fi fericit să-mi comunicaţi
impresiile dumneavoastră despre Chile.
Se ridică şi se îndreptă spre celălalt capăt al terasei, escor¬tat de cei doi
cerberi cu cizme. Malko îl urmări cu privirea. O primejdie nedesluşită se
degaja din silueta lui insolită pusă la patru ace. Colonelul se opri lîngă masa
unde lua dejunul falsa hippie. Fata se ridică şi îi strînse mîna.
- Cine este? întrebă Malko.
'John Villavera zîmbi puţin stingherit.
- Omul care conduce D.I.N.A. Un tip încîntător, foarte pro american.
-într-adevăr, făcu Malko, humele lui nu preae chilian. Şeful biroului CIA
dădu aprobator din cap.
- Oh! aici e ceva curent. Au fost mulţi imigranţi europeni. Nu toate numele
sînt hispanice...
- Ce are la mînă?
- A fost rănit, cu mult timp în urmă. I s-a scos artera din braţul drept. Are
mîna complet necrozată. Trebuie să ţină tot timpul o buiotă ca să o
încălzească puţin... De aceea o prote¬jează cu o mănuşă de lînă. Intr-o zi va
trebui să-i fie amputată. Şi-a comandat în Japonia o mini-buiotă cu baterie
pe care o poartă în permanenţă. E foarte curajos, nu se plînge...
Colonelul O'Higgins se înclină în faţa frumoasei blonde şi îşi continuă
drumul. Aproape imediat, tînăra hippie se ridică, îşi luă traista, trecu prin
faţa mesei lor, aruncînd din nou spre , Malko o privire insistentă, şi dispăru.
John Villavera se aplecă spre Malko.
- Ai făcut impresie. Este una dintre cele mai drăguţe fete din Santiago. Un
caracter îndrăcit. A vrut să fie cîntăreaţă. Executa un număr la cabaretul
Sheraton. Tatăl ei a fost atît de furios încît intervenţia lui a dus la închiderea
sălii vreme de o săptămînă. La 17 ani s-a măritat cu un mare proprietar din
sud care i-a făcut doi copii fără măcar să-şi scoată cizmele. După aceea s-a
întors acasă la tatăl ei.
Malko se gîndi deodată la un fapt bizar.
- Nu aţi avut refugiaţi la Ambasada Americană? întrebă el. John Villavera
dădu încet din cap.
-Nu.
- Cum asta?
Americanul ridică din sprîncene vrînd să arate că nici el nu înţelegea.
- Âăă... politica guvernului nostru este foarte strictă, nu-i aşa... Nu putem
primi refugiaţi politici în afara cotei. Probabil că lucrul acesta se ştie...
Malko îşi reţinu unzîmbet incredul.
- Dă-mi adresa acelui Chalo, zise el. Mă voi duce să-i fac o vizită.
*
Tînăra hippie era acolo, cu traista pe umăr, sprijinindu-se de o maşină
oprită la intrarea pe strada ce ducea spre centru. Văzînd Datsun-ul
aprbpiindu-se, tînăra înainta încet pe şosea şi ridică un deget, făcînd gestul
bine cunoscut al celor care se deplasează cu autostopul.
Malko frînă. Era surprins mai mult decît agreabil. Fata părăsise clubul de
vreo douăzeci de minute.
Tînăra deschise portiera, îşi aplecă faţa bronzată şi inex-presivă şi întrebă în
engleză:
- Mă poţi duce pînă la Providencia?
Malko ar fi dus-o pînă şi în Ţara de Foc. Providencia era un fel de Champs-
Élysées local, mare arteră rutieră din Santiago care ducea din centrul
oraşului pînă în inima cartierului Barrio Alto.
- Cu plăcere, zise el sincer.
Ea se lăsă să cadă lîngă el, răspîndind un parfum uşor, foarte în largul ei, de
parcă s-ar fi cunoscut de cînd lumea.
- Faci des autostopul? întrebă Malko.
- Oh, da. Aici e ceva obişnuit. Nu sînt autobuze suficiente. Iar maşina mea
tocmai s-a stricat...
Tînăra îl cercetă cu o privire sigură şi pătrunzătoare.
- Nu locuieşti la Santiago?
- Exact, făcu Malko. De unde ştii?
Tînăra femeie îi atinse uşor cu degetul geaca de catifea neagră.
- După asta. Aici, în Chile, noi nu avem aşa ceva.
Malko remarcă la ea unghiile tăiate foarte scurt, aproape roase. Privirea îi
alunecă pînă la sînii mici care se desenau sub pulover, apoi urcă spre faţa
voluntară, bronzată, fină şi sen¬zuală. Erau deja pe Providencia.
Parcurgînd acea alee largă, Malko zări grupurile de fete foarte tinere, cu
şosete albe şi fuste plísate, dar cu faţa ma-chiată, provocatoare, ridicînd un
deget la marginea trotuarului. Pasagera zîmbi în colţul gurii.
- Dacă vrei să iei o lola...
- Ce e aceea o lola? întrebă Malko amuzat.
- O tînăra la modă. Sînt cu zecile pe Providencia.
Urmă o tăcere. După cinci minute tînăra se întoarse spre Malko.
- Lasă-mă aici, te rog, chiar după următorul semafor. Malko opri lîngă
trotuar. Pasagera lui zîmbi, arătînd nişte
dinţi strălucitori, şi întinse mîna spre un magazin de modă.
- Lucrez acolo. La Plata. Dacă ai o iubiţică, va trebui să vii să-i cumperi
cîte ceva. E cea mai bună prăvălie din Santiago.
- Nu am nici o iubiţică, zise Malko. Abia ieri am sosit.
Cu mîna pe mînerul portierei, tînăra păru că ezită. Malko îi surprinse
privirea. Avea nişte pupile uimitoare. De un albastru foarte închis pe
margine, spre centru culoarea devena foarte deschisă, aproape albă. Ai fi zis
că sînt nişte ochi de pasăre de noapte.
- Dacă vrei, zise ea deodată, diseară dau un dineu. Malko nu-şi putu reţine
zîmbetul.
- Inviţi des necunoscuţi?
Ea săltă din umeri, foarte relaxată.
- Erai la club, nu?
Subînţelegîndu-se că luînd masa la Los Leones nu putea fi un vagabond.
- Accept cu plăcere, zise Malko, numai că din nefericire sînt singur.
- Nici o importanţă, zise ea cu o voce egală. Vor fi acolo multe fete drăguţe.
Scoase din traistă un carnet şi un stilou, apoi scrise ceva pe o foaie şi i-o
întinse lui Malko. Un nume - Oliveira Chunio - şi o adresă - strada Amerigo
Vespucci nr. 120.
- Pe diseară la ora opt. Stau în cartierul Vitacura, nu departe de club.
Apropo, cum te cheamă?
- Malko. Prinţul Malko Linge. Sînt austriac.
Zîmbetul lumină din nou faţa bronzată a tinerei Oliveira. Cu un gest
natural, fata se aplecă şi îl sărută pe obraz, atît de stîngaci, încît îi atinse
uşor comisura buzelor.
- Pe diseară.
Sări din Datsun, trînti portiera şi se îndepărtă cu mersul ei
legănat. Malko îşi continuă drumul fericit.
*
Sprîncenele foarte negre contrastau în mod ciudat cu părul aproape alb ca
neaua. Malko îşi zise că "Chalo" Goulart nu era departe de şaptezeci de
ani...
Malko îl examina cu simpatie. Avea un aer de om înstărit şi onest.
- Senor?
- Sînteţi Chalo Goulart? întrebă Malko. Un zîmbet primitor lumină faţa
chilianului.
- Eu sînt. Cu cine am...
- Prinţul Malko Linge. Nu cred că mă cunoaşteţi, se grăbi să spună Malko.
Am obţinut numele dumneavoastră de la un înalt funcţionar de la
Departamentul de Stat din Washington. Aş vrea să stăm de vorbă despre
ceva confidenţial.
- Intraţi, făcu chilianul. Nu avusese nici o ezitare.
Malko pătrunse într-un interior care mirosea puţin a muce-gai, un mic salon
lipsit de fantezie. Pereţii erau acoperiţi cu nişte curioase tablouri
suprarealiste, puţin cam în stilul lui Dali. Femei ciudate în decoruri de un
colorit tărcat.
Chalo Goulart dispăru, apoi reveni cu o sticlă de coniac La-grange... şi
două pahare. Turnă alcoolul cu gesturi măsurate, apoi se aşeză în faţă lui
Malko.
- Ce pot face pentru dumneavoastră, señor?
- Vreau să intru în contact cu un anume Carlos Geranios, zise Malko. Cred
că l-aţi cunoscut bine.
Bătrînul domn rămase cu paharul în mînă, sincer surprins.
- Carlos Geranios? Este refugiat la Ambasada Italiei.
- Nu mai este, îl corectă Malko.
Apoi îi povesti ce aflase. Bătrînul domn îl ascultă gînditor. Dădu din cap şi
spuse cu tristeţe:
- Oamenii de la D.I.N.A. sînt foarte brutali. Uneori mă întreb dacă am avut
dreptate să facem ceea ce am făcut. Se poves¬tesc lucruri oribile.
Părea depăşit de situaţie, plin de îndoială.
- Mă puteţi ajuta? întrebă Malko. Chalo Goulart luă o gură de coniac.
- Aş dori mult să-l ajut pe Geranios, zise el, dar nu ştiu unde se află. însă
cunosc o persoană care s-ar putea să ştie. Dacă e pentru binele lui, ne va
ajuta. Va trebui să vă întoarceţi aici mîine... Pînă diseară e la Viña Del Mar.
Dar cinăm îm-preună...
Malko se uită la tablouri.
- Pictaţi? îmi plac tare mult. Chalo Goulart rîse:
- Oh, nu! O prietenă de-a mea. Am să-i spun, asta îi va face plăcere.
Malko schimbă subiectul.
- Mi se pare că aţi participat la răsturnarea lui Allende?
Un zîmbet aproape copilăresc lumină faţa ridată a chilia-nului.
- Oh, foarte puţin! Mă duceam în Brazilia după fonduri pe care apoi le
înmîham lui Carlos Geranios. El le distribuia greviştilor. Totdeauna era
vorba de sume importante. Mai multe zeci de mii de dolari în bancnote.
Noroc că sînt un un cinstit. Banii nu se numărau.
- Nu aţi fost niciodată arestat? Bătrînul scutură din cap.
- Oh, nu, erau foarte dezorganizaţi. Malko nu înţelegea.
- M.I.R. este o mişcare de extremă stînga, nu-i aşa? De ce ' lucra Geranios
cu CIA?
Chalo Goulart zîmbi cu bunătate.
- Voia să-l forţeze pe Allende să facă o politică mai spre stînga. îmi spunea
că americanii îşi risipeau banii, că pînă la urmă M.I.R. va cîştiga. Şi că, din
moment ce ajutam cauza re¬voluţiei, mă va proteja pentru că eram un
burghez. (Rîse.) Acum eu îl voi proteja. S-a înşelat.
Malko se ridică.
- Stau la Sheraton-Carrera, zise el. Mă puteţi suna mîine? De îndată ce veţi
putea intra în contact cu acea persoană?
- E mai bine să veniţi la mine, propuse Chalo. Pe ja ace¬eaşi oră. Vom cina
aici. Prietena mea va pregăti masa. îi place mult să gătească.
Bătrînul îl conduse pînă în stradă. în jurul lor totul era calm. Malko urcă în
maşina închiriată. în ultima clipă Malko îi zise cu voce scăzută:.
- Fiţi foarte discret. Malko promise.
Maşina porni spre centru, urmînd cursul rîului secat care şerpuia de-a
lungul aleei Providencia. Străzile din centru se întretăiau în unghi drept,
după moda americană, animate şi triste, mărginite de clădiri vechi. Deseori
se mai vedea încă urma plăcii de cupru desprinse în grabă la schimbarea
regi-mului. Malko se rătăci şi nimeri într-un ambuteiaj pe avenida
Alameda, răscolită de lucrările viitorului metrou.
Parcarea din faţa pieţei Moneda era plină ca de obicei. îşi lăsă maşina pe o
stradă transversală, cu riscul de a-i fi ridicată de poliţie. Nu mai avea timp
decît să se schimbe înainte de întîlnire. Doi mici lustragii, dintre aceia care
mişunau pe străzile din Santiago, s-au ţinut după el pînă în holul cu coloane
de la Sheraton.
**
- Şampanie?
Malko luă paharul enorm în formă de balon din mîinile Oliveirei. Tot
fundul era tapisat cu zmeură proaspătă. Surprinse privirea albastră, plină de
intensitate, a gazdei lui. Tînăra îşi schimbase ţinuta hippie cu o rochie
ţigănească de mătase imprimată sub care nu purta practic nimic. Sînii mici
îi jucau sub mătase, provocatori şi plini de aroganţă. în locul ceasului
"Seiko"-sport purta acum unul mai mic din aur şi oţel.
Casa, construită în stil colonial, era înconjurată de o grădi-nă. Aproape
cincizeci de persoane beau, discutau sau dansau în cele două saloane şi în
curtea interioară. Cei mai mulţi erau destul de tineri. Fete cu pantaloni prea
strîmţi, cu privirea neru¬şinată şi rîs dezagreabil dansau flirtînd fără
fereală. Multe aveau din nenorocire dinţi de aur foarte vizibili. Mireasma
de marijuana plutea discret prin colţuri. Mai multe perechi tolănite pe perne
fumau în tăcere, legănate de muzică. Şiruri de sticle se aliniau lîngă un
perete, chiar pe podea, Moet şi Chandon, sticle mari de J&B, coniac Gaston
de Lagrange şi chiar Perrier, importate din Franţa. La cursul monedei
oficiale, tot ce era acolo costa o adevărată avere. Toată lumea bea mult.
Oliveira nu-l părăsea deloc pe Malko.
- Tot ce e lola în Santiago se găseşte aici în seara asta, remarcă ea.
Discurile proveneau din SUA, ca şi whisky-ul, lux nemaipo-menit într-o
ţară unde sticla de J&B costa 50 000 de escudos. Salariul lunar al unei
bone.
Malko aşeză jos paharul şi o trase după el pe Oliveira. Dansară mai multe
slow-uri.Tînăra femeie se comporta mai bine decît majoritatea celorlalte
fete. Totuşi, Malko avea impresia că aştepta ceva.
- Cît timp rămîi în Chile? întrebă ea.
- Nu ştiu, zise Malko cu sinceritate, asta depinde de aface¬rile mele.
- Cu ce te ocupi?
- Lucrez pentru guvernul american. Un soi de misiune de
studiu.
Oliveira îl privi rîzînd.
-Ai venit să-i vezi pe coloneii cei răi?
Discul se opri şi se duseră să stea jos. Malko murea de sete. Bău toată
şampania. Oliveira îi luă paharul.
- Mă duc să-ţi aduc altul, zise ea.
Şi dispăru printre invitaţi. Malko se simţea puţin ameţit. Efluviile
marijuanei începeau să devină mai consistente.
Malko văzu un mustăcios slab, într-un costum cenuşiu, apu-cînd-o de braţ
pe Oliveira cu un zîmbet de rechin şi atrăgînd-o la dans.
Băiat cuminte, Malko se ridică căutînd o altă pradă eventuală.
Lîngă bufet surprinse privirea unui bărbat de vreo treizeci de ani care purta
pe faţă urma unei răni adînci, abia cicatrizată.
O lovitură care îi înfundase arcada şi îi rupsese pometul. Omul îi zîmbi lui
Malko. Acesta se apropie, iar celălalt, care observase scena, remarcă:
- Oliveira a fost recuperată de pololo.
- Pololo?
- Logodnicul ei. Pololo este masculinul de la lola, îi explică el. Dar nu-ţi fie
teamă, ştiu că locotenentul Aguirre intră de serviciu ia miezul nopţii.
Oliveira se va întoarce la dumneata. De altfel, cred că îi placi foarte mult.
Scuză-mă, nu m-am pre¬zentat: Jorge Cortez. Lucrez la Ambasada
Dominicană. Ştiu cum te cheamă, mi-a spus Oliveira.
Malko îşi îndreptă privirea spre rana abia cicatrizată.
- Ai avut un accident? Interlocutorul lui zîmbi în colţul gurii.
- Dacă vrei.
O fată în pantaloni de satin mov se apropie de el, îl sărută pe gură şi plecă
din nou să danseze. Bărbatul se întoarse spre Malko.
- A doua zi după lovitura împotriva lui Allende, continuă ei, am fost prins în
cursul unei razii. Din cauza accentului.meu au crezut că sînt cubanez. Am
intrat imediat pe mîna acestei D.I.N.A. Pînă cînd să dea de mine
ambasadorul meu, au avut timp să mă distrugă serios...
îşi desfăcu un nasture de la cămaşă, o deschise şi Malko zări pe pieptul lui
o urmă mare şi brună, abia cicatrizată.
- M-au ars, preciza diplomatul. Cu acid.
- Unde s-a petrecut asta? Celălalt făcu un gest evaziv.
- Oh, într-o casă de pe Caile Londres. în plin Santiago. D.I.N.A. face ce
vrea. Povestea mea supărătoare nu a fost singura de acest gen. Multe lucruri
urîte se spun despre tatăl Oliveirei. Opozanţii l-au numit "Călăul din Los
Angeles".
încîntător.
- Nu e aici în seara asta?
- Vine foarte rar. Niciodată cînd fata lui are invitaţi. Mai au o casă în afara
oraşului.
Oliveira îşi făcu apariţia din mulţime, cu ochi strălucitori, aducînd două
pahare enorme de şampanie cu zmeură.
- Pedro nu voia să-mi dea drumul. E furios că e obligat să plece.
Malko o examina atent, gîndindu-se la ce-i spusese diplo-matul dominican.
Brusc se simţi jenat de această petrecere. Venind la Oliveira, se rătăcise şi
mersese de-a lungul terenului de polo. Nişte ziduri înalte şi verzi avînd
dasupra sîrmă ghim¬pată, în faţa unui cartier de magherniţe instalat în albia
rîului secat. Cu siguranţă singurul teren de polo din lume înconjurat cu
sîrmă ghimpată. îşi bău din nou şampania. Se simţea ciudat, de parcă ar fi
plutit în vată. Probabil că era de vină decalajul orar. Se îndreptă spre
canapea să stea jos şi i se păru că trec ore întregi pînă cînd parcurse această
distanţă.
Treptat, invitaţii plecau unul după altul. Malko se uită la ceas: miezul
nopţii. Oliveira tocmai se întorsese la el.
- în curînd te voi părăsi, zise Malko. N-aş vrea să dorm la închisoare. S-ar
putea să nu-mi placă la Sheraton.
Cu excepţia piscinei de la ultimul etaj, hotelul era de o tristeţe mortală. Mai
exista unul nou-nouţ, în faţa cartierului Barrio Alto, dar, din păcate, foarte
departe de centru..
Oliveira rîşe.
- Rămîi. împreună cu cîţiva prieteni vom prelungi petre-rea pînă în zori. Vei
pleca la cinci dimineaţa. Cînd se va face ziuă.
Malko încercă să lupte împotriva toropelii care punea stăpînire pe el.
Simţea că Oliveira îl voia acolo. îl căută cu privi¬rea pe diplomatul
dominican şi îl văzu dansînd cu o brunetă Jurdulie, agăţată de gîtul lui,
încolăcită pe el. Se ridică şi ieşi în grădina întunecoasă ca să se mai
trezească puţin. Se făcuse răcoare şi cerul era acoperit. Santiago, situat într-
o căldare muntoasă, era deseori înecat de ceaţă. Toată aleea era mărgi¬nită
de case superbe. Te-ai fi crezut în Beverly Hills. Ce con¬trast cu centrul
plin de praf şi căldură. Aici nimeni nu era preo¬cupat de inflaţie. Asta
aproape că te şoca. Venind spre reşe¬dinţa Oliveirei, Malko văzuse cozi
imense de oameni aşteptînd autobuzele. Fără cîrtire. Privirile oamenilor de
pe stradă erau stinse, vorbele prudente. Un fost deputat petrecuse trei luni la
închisoare pentru că îndrăznise să cînte într-un loc public un cîntec al celor
din M.I.R....
- Ce faci?
Malko se întoarse brusc. Oliveira se uita la el cu un aer întrebător. O luă de
braţ şi tînăra se sprijini de el.
- Priveam stelele.
- Dar nu sînt stele... Vino, e frig.
Malko o urmă în casă. O parte din lumini fuseseră stinse. Cîteva perechi se
lăfăiau pe divanuri. Muzica continua. Oliveira îi întinse un pahar cu pisco-
sour. Malko bău lichidul rece ca gheaţa care se transformă în lavă fierbinte
în stomacul lui.
Din nou avu o senzaţie bizară. Nu se mai putu ţine pe picioare şi se lăsă să
cadă pe canapea. Simţi privirea tinerei fe¬mei îndreptată spre el şi se
strădui să zîmbească.
- Ar trebui să plec, zise el Sînt obosit.
- Imediat te vei simţi mai bine.
Vocea ajungea la el slab. Deodată îşi zise că muzica nu se mai auzea. Totuşi
perechile continuau să danseze. Bizar.
Brusc îi fu frică că nimerise într-o capcană. încercă să se ridice, văzu ochii
imenşi, aproape albi ai Oliveirei apropiin-du-se, şi apoi nimic.
Strigătul modulat, răguşit şi prelung avu nevoie de mai multă vreme să
ajungă la creierul lui Malko. Vibraţia timpanelor îl treziră brusc. Se ridică
atît de brusc încît se izbi violent cu ca¬pul de o lampă. Cu gura cleioasă,
neştiind unde se află, Malko încercă să reia contactul cu lumea exterioară.
Ochii i se obişnuiră cu penumbra. Se găsea tot pe cana-peaua din salonul
Oliveirei. Acolo unde se prăbuşise în toro-peala lui ciudată. Strigătul ieşea
din gîtul unei fete aflate la capătul canapelei la trei metri de el. O brunetă
durdulie, în întregime goală cu excepţia pantofilor roşii. Stătea călare pe un
bărbat îmbrăcat, aşezat pe canapea, cu mîinile agăţate de umerii lui, urlînd
şi coborînd în ritmul dorinţei, cu capul dat pe spate. Gemînd de plăcerea
care nu se mai sfîrşea.
Malko vedea muşchii coapselor mişcîndu-se sub pielea mată de fiecare dată
cînd se ridica, ca apoi să se pătrundă din nou.
în sfîrşit geamătul se stinse. Fulgerată, tînăra se nărui peste partenerul ei
care mîrîia de plăcere. Malko avu impresia că în pîntecele lui explodase o
grenadă. îşi întoarse privirea spre Oliveira care stătea întinsă lîngă el.
Machiajul îi dispăruse, dar ochii ei semănau cu două boabe de cobalt topit.
Probabil că o observa pe fată de mai multă vreme decît el. Vîrfurile sînilor
mici întindeau mătasea rochiei. Se aplecă peste Malko, întinse gura cu
buzele şi îl întrebă:
- Tuquieres?^)

Note:
1) Vrei?(n.a.)
Fără să mai aştepte răspunsul, tînăra se ridică, îl prinse de mînă şi îl trase
după ea prin living. Deschiseră o uşă. Oliveira se opri cu o exclamaţie de
ciudă. Malko avu timp să zărească un cuplu tăvălindu-se într-un pat. La
ieşire se lovi de trupul călduţ al Oliveirei. Se produse un fel de scurt-circuit.
Lipiţi unul de altul, cu sîngele bătîndu-le în tîmple, se legănară strîngîn-du-
se cu furie în braţe. Malko nu mai era groggy. Se simţea extrem de lucid,
detaşat, pe faţă.
O împinse în living, în căutarea unui alt pat. Deodată tînăra se desprinse de
el şi făcu un gest neaşteptat. Cu mîna stîngă îşi ridică rochia pînă la şolduri.
Apoi îşi smulse cu repeziciune un mic slip alb pe care îl aruncă pe podea.
După care se lăsă să cadă pe mochetă trăgîndu-l pe Malko după ea.
în mijlocul salonului! Lîngă şirul de sticle. Fără nici o jenă, îşi ridică din
nou rochia pînă la şolduri, descoperind un pîntece bombat, apoi îl atrase pe
bărbat spre ea. Pielea ei goală era fierbinte. După cîteva secunde Malko
pierdu orice reţinere. Rostogolindu-se unul peste altul, lovindu-şi dinţii,
luptînd cu costumul de alpaca, atinseră un grad incredibil de excitaţie.
Dezlănţuită, Oliveira îi administra o felaţie atît de furioasă încît fu gata să-i
pună capăt dorinţei.
Dar Malko se smulse, o răsturnă pe spate, posedînd-o direct pe podea, ca o
cătană. Femeia gemu.
Mai tîrziu Malko privi spre oglinda aburită ce cobora pînă la podea zărind
siluetele lor îmbrăţişate. Rochia de mătase coborîse descoperind unul din
sîni. Malko se aplecă şi îşi frecă buzele de sfîrcul lui. Tînăra femeie se
înfiora.
- A fost aşa de bine, murmură ea. Nu-mi place să fac dragoste într-un pat. E
prea burghez. Fostul meu soţ nu a vrut niciodată să ne culcăm decîtaşa.
Malko se uită în jurul lui. în afara perechilor prăbuşite încă pe canapea, mai
zări unul înfundat între perne, nemişcat. Fata, goală, se ridică, traversă
liniştită încăperea, păşi peste ei ca să-şi toarne ceva de băut, apoi se duse să
se ghemuiască lîngă bărbatul care o făcuse să simtă plăcerea. Avea trăsături
grosolane, regulate şi vulgare. Puţin jenat, Malko întrebă mai în glumă, mai
în serios:
- Totdeauna îţi primeşti astfel invitaţii? Ea avu un zîmbet de carnasier.
- Nu premeditasem nimic. Pur şi simplu mi-au plăcut ochii tăi cînd te-am
văzut ieri la club. Dar cred că cineva a pus drog în şampanie. Pentru că m-
am simţit ciudat. Bănuiesc că e opera lui Mercedes, fata de lîngă noi. Este
om mapucha, o indiană. Dacă nu se droghează nu simte nici o plăcere.
Malko îşi explica acum senzaţiile lui bizare.
Tăcură. Pe canapea reîncepea confruntarea. De data asta indiana se întinse
cu capul în perne. Malko se ridică, îşi aranja hainele şi întinse mîna
Oliveirei. Femeia se sculă în picioare, luă de jos slipul cu un gest perfect
natural, apucă o sticlă pe Pepsi-Cola, o goli pe nerăsuflate, suspină de
satisfacţie şi întrebă:
- Vrei să faci un duş?
Malko se uită la ceas: era patru. încă o oră pînă la reluarea circulaţiei.
- Bucuros, zise el.
- Vino după mine.
Ajungînd în faţa sălii de baie, Oliveira se întoarse şi se lipi din nou de el.
- Sîmbătă mergem la Vina Del Mar. Am o casă acolo. Malko îşi zise că pînă
atunci se puteau întîmpla o sumedenie de lucruri.
**
Malko înghiţi a treia pastilă de aspirină. Tot creierul îi clocotea. O întreagă
garnitură de metrou se rotea în cerc sub cutia lui craniană. Cu gura
vîscoasă, goli o sticlă de Perrier, simţindu-se ceva mai bine. Pereţii verzui
ai camerei se în-vîrteau în jurul lui. Un soare strălucitor îşi răspîndea razele
peste Santiago. Nu dormise decît şase ore. înainte de a-l părăsi, Oliveira îl
mai antrenase într-o prestaţie improvizată în umbra porţii de la intrare.
Vacarmul circulaţiei, ajungînd pînă la înălţimea celor treisprezece etaje, îi
accentua migrena. Acum se trezea într-o altă lume. A lui. O mlaştină
periculoasă, perfidă, trădătoare, unde fiecare putea să însemne o cursă. Găsi
un mesaj telefo¬nic strecurat pe sub uşă: colonelul Federico O'Higgins îl
suna¬se în timp ce era plecat la masă şi îi cerea să-l sune la Edificio Diego
Portales. Malko ezita. Dacă nu suna risca să şi-l pună în cap pe şeful de la
D.I.N.A. Dar avea întîlnire cu Chalo. Ho¬tărî să sune mai tîrziu. Ieşi din
cameră şi luă ascensorul. Dat-sun-ul era un adevărat cuptor. Se strecură în
el cu precauţie şi o porni spre cartierul Bilbao.
***
Chalo Goulart întîrzia. După ce sună de trei ori, Malko coborî peronul şi se
instala în maşină. Pe acea alee mică şi calmă nu trecea nimeni. începu să se
gîndească la cei cu care se întîlnise. La acel amestec de primejdie şi de
farmec de care nu putea să scape. Gîndul la colonelul O'Higgins îi provocă
un dezgust instinctiv. Oliveira era un mic animal ciudat. Se întrebă ce ştia
cu adevărat despre metodele juntei.
Brusc îşi dădu seama că aştepta de trei sferturi de oră. în casă nu se zărea
nici un semn de viaţă. Era de mirare. Bătrînul Chalo părea un domn serios.
în cazul în care ar fi intervenit ceva i-ar fi lăsat un mesaj la hotel.
Malko coborî din maşină, se duse din nou să sune, cu acelaşi rezultat, apoi
dădu ocol căsuţei izolate în mijlocul unei grădini. în spate era o uşă care
dădea spre un fel de poiată, încercă clanţa şi uşa se deschise. Acolo se
găseau cîteva plante tropicale şi stăruia un miros greu şi ameţitor. O a doua
uşă dădea spre bucătărie. Malko o deschise şi strigă:
- Senor Goulart?
Nici un răspuns. Deodată un miros nou îi izbi nările: gaz. Se opri în loc,
regretînd că nu îşi luase cu el pistolul extraplat. Era sigur că ceva nu era în
regulă. Strigă din nou, apoi deschise o uşă care dădea spre o cameră
întunecoasă. Nu îndrăznea să aprindă lumina din cauza gazului, de teamă să
nu provoace o explozie. înainta pe bîjbîite, ghici că e vorba de un dormitor
şi _ un corp întins pe pat. Mirosul era din ce în ce mai puternic. îşi ţinu
respiraţia, găsi fereastra şi o deschise larg. Se întoarse.
Chalo Goulart era întins pe pat, îmbrăcat cu pantaloni, o cămaşă desfăcută
şi jiletca lui. Avea o faţă calmă şi ochii închişi. Lîngă el se găsea o butelie
de butan al cărei furtun îl ţinea pe piept. Gazul ieşea în continuare cu un
şuierat uşor. Malko se repezi şi închise robinetul. în ciuda ferestrei deschise
atmosfera era încă înăbuşitoare. Trebui să se aplece în exterior şi să tragă de
cîteva ori aer în piept, gata-gata să i se facă greaţă. Apoi se duse în
bucătărie, umezi o cîrpă şi se întoarse cu ea pe faţă.
Avea intenţia să-l tragă pe bătrîn afară din încăperea aceea. Dar aplecîndu-
se spre el îşi dădu imediat seama că era inutil. Chalo Goulart murise de
cîteva ore. Buzele, pomeţii, urechile aveau o înfiorătoare culoare albăstruie.
îi ridică una din mîini: unghiile îi erau cianozate şi ele, simptom evident al
unei anoxii. Avea ochii închişi.
Malko se lăsă pe un scaun, privind cu atenţie corpul bătrînului. Totul te-ar
fi putut face să crezi că era vorba de o sinucidere. Numai că ceva nu se
potrivea. în ajun bătrînul părea foarte vesel, foarte fericit. Ce se întîmplase?
Malko inspecta rapid toată casa, fără să găsească nimic suspect. O casă de
burlac bătrîn, maniac şi înstărit. Frigiderul era plin. Pe masă zări o sticlă de
coniac Gaston de Lagrange şi îşi turnă un pahar. Ca să alunge mirosul de
gaz.
Alcoolul îi făcu bine.
îşi stăpîni repulsia şi scotoci buzunarele mortului fără să găsească nimic.
Corpul abia devenise ţeapăn, ceea ce însemna că Chalo Goulart murise de
mai puţin de şase ore.
De ce?
Era ceva care îl tulbura, un element care îi scăpa. în momentul în care se
pregătea să iasă din încăpere, în altă cameră începu să sune telefonul.
Malko se repezi să răspundă, apoi rămase cîteva secunde nemişcat în faţa
aparatului.
în sfîrşit ridică receptorul.
- Chalo?
Era o voce de femeie. Răguşită, enervată, îngrijorată.
- Nu este Chalo, zise Malko.
Nu avu timp să continue. Necunoscuta închisese. Fără să aibă nici o dovadă
în acest sens, fu imediat convins că era vorba de persoana misterioasă care
trebuia să-l conducă la Carlos Geranios.
Reacţia ei dovedea că îi era frică.
De cine şi de ce?
Se apropie de tablouri căutînd semnătura. Era foarte lizibilă: Tania. Oare cu
ea trebuia să cineze în ajun Chalo Goulart? A ei era vocea de la telefon?
Brusc, atmosfera acelei case a morţii îi deveni insuportabilă. Traversă
parterul şi fugi prin uşa din spate. Maşina era la locul ei. Urcă la volan şi
demară imediat.
în timp ce conducea se întreba cum să o găsească pe această Tania. Singura
persoană care ar fi putut să-l ajute părea a fi John Villavera. Se gîndi şi la
Oliveira, dar respinse această idee: tînăra femeie era prea implicată în
sistem. Işi aminti de sfaturile omului de la CIA şi se îndreptă spre tristul
Sheraton-Carrera. Hotărît să nu mai plece nicăieri fără pistolul lui extraplat.
Aştepta nerăbdător ziua următoare şi convorbirea cu John Villavera.
Intrarea în Ambasada Statelor Unite nu se distingea prin nimic extraordinar.
Existenţa ei nu era semnalată decît de drapelul care fîlfîia pe faţada
building-ului cenuşiu de pe îngusta Caile Augustinas. Ultimele patru etaje -
de la şase la nouă - erau separate printr-o grilă din cupru şi păzită de
puşcaşii marini. John Villavera veni după Malko în biroul secretarelor, cu
un aer important, ieşind din sala de proiecţie care se găsea la dreapta
intrării.
- Am avut o întrunire, explică el. Ceva important?
- Da, făcu laconic Malko.
Villavera îl conduse imediat în biroul lui şi îl ascultă cu atenţie, jucîndu-se
cu un creion. Maxilarul greu era parcurs de frisoane imperceptibile.
- E ciudat, suspină el. într-adevăr ciudat.
Malko tocmai îi relatase "sinuciderea" lui Chalo Goulart. John Villavera îşi
scoase ochelarii, vizibil afectat. Avea nişte ochi cenuşii de miop, blînzi şi
puţin înceţoşaţi.
- în acest caz nu mai avem nici o pistă.
- Nu, recunoscu Malko. Deodată se gîndi la tablouri.
- Cu ocazia vizitei mele, Chalo Goulart mi-a vorbit de o persoană foarte
apropiată lui, cu care trebuia să cinăm. Poate că e aceeaşi.
- Pot încerca să mă informez, propuse americanul.
- Ar putea fi periculos, obiectă Malko. Mi-ai spus că D.I.N.A. e foarte
eficace.
- Este adevărat, recunoscu Villavera, dar am şi prieteni siguri care cunosc
pe toată lumea. Această sinucidere este într-adevăr supărătoare, suspină
John Villavera.
- Mai ales pentru Chalo Goulart, remarcă Malko.
Voia să-i facă o vizită lui Federico O'Higgins. Să nu-i lase şefului D.I.N.A.
impresia că fugea de el.
Enormul Edificio Diego Portales se compunea dintr-un turn de douăzeci şi
trei de etaje, ultramodern, ce se înălţa deasupra unei clădiri largi care ocupa
un întreg bloc de imobile. Fusese construit pentru congrese, dar junta se
instalase aici după lovitura de stat. Pista de elicoptere de pe acoperiş
permitea o deplasare uşoară şi asta crea o imagine modernă guvernului...
Partea de jos era înconjurată de sîrmă ghimpată şi toate ieşirile fuseseră
desfiinţate cu excepţia celei care dădea spre o străduţă din spatele aleii
Alameda. în holurile pustii, în grădini, pe scările exterioare ale clădirii,
făceau de gardă soldaţi impecabili, cu cizmele lor înalte de culoare neagră
şi pistolul-mitralieră Beretta. Malko ridică capul spre turnul care adăpostea
guvernul chilian. I se luase paşaportul dîndu-i-se în schimb un permis de
liberă trecere şi, de la postul de pază pînă la intrarea în turn, fusese
controlat de trei ori... Imobilul viermuia de militari şi de civili, toţi purtau o
insignă la reverul vestonului. Chestia asta avea un aer vag de national-
socialism, din cauza uniformelor şi a expresiilor sălbatice de pe feţe.
Intră într-unui din cele patru ascensoare moderne şi apăsă butonul etajului
17. Etajul colonelului Federico O'Higginş. Cei patru generali care formau
junta îşi rezervaseră ultimele două etaje şi pista de elicoptere de pe
acoperiş, mărginită de o bandă lată de culoare roşie, care era particularitatea
buiiding-ului. Nu se deplasau niciodată cu maşina. Era prea periculos...
Malko ieşi pe palierul etajului 17 şi fu imediat acostat de un poliţist în civil
care îi luă permisul de liberă trecere şi îl duse într-o anticameră. Fiecare
etaj era păzit de mai mulţi soldaţi înarmaţi. Fără insignă nu puteai face nici
trei metri...
Secretare elegante şi decoltate dactilografiau cu hărnicie în toate colţurile.
Te-ai fi crezut la o mare societate multinaţională, dacă n-ar fi fost portretele
omniprezente ale celor patru gene¬rali agăţate în fiecare birou.
în timp ce Malko aştepta, o secretară ieşi de la una din toalete şi el zări
portretul generalului Pinochet suspendat deasupra scaunelor de la W.C.-uri.
Colonelul O'Higginş ieşi dintr-un birou, îmbrăcat în civil, strîngînd mica
buiotă în mănu¬şa de lînă neagră. Malko îl urmă într-un birou mobilat
ultramo¬dern. Un portret imens al generalului Pinochet împodobea
peretele. Pereţii de sticlă coborau pînă la podea. Colonelul îl pofti călduros
pe Malko să ia loc pe o canapea şi se aşeză lîngă el.
- Deci, cum găsiţi Santiago? îl întrebă el imediat.
Malko se pierdu în cîteva banalităţi politicoase, observat de ochiul
inchizitor al chilianului, întrebîndu-se de ce ţinuse atît de mult să-l viziteze.
De parcă i-ar fi ghicit gîndurile, Federico O'Higginş îi zise deodată:
- lat-o pe teribila D.I.N.A.! Uită-te în jurul dumitale. Vezi pete de sînge,
auzi strigăte de oameni torturaţi?
Ochii bulbucaţi aveau acum o expresie de indignare şi plină de durere. în
faţa tăcerii lui Malko, O'Higginş dădu din cap cu tristeţe.
- Am fost foarte mult calomniaţi... Chiar acum, recent, nişte mirişti au
asasinat un agent dublu, o femeie, şi au făcut să se creadă că noi am fost
autorii. De parcă am avea timp să ne dedăm unor astfel de excese! Sigur,
generalul Pinochet ne-a cerut să fim fermi, dar umani, înainte de orice
foarte umani. Ca el.
Se ridică şi-i arătă lui Malko un set de fotografii unde generalul Pinochet
nu reuşea decît să aibă aerul unui militar mărginit, în ciuda eforturilor
pentru a stoarce din el un zîmbet crispat.
- E foarte uman, nu-i aşa? întrebă cu o nelinişte emoţionantă colonelul
O'Higginş.
Malko aprobă cu moliciune. Tot nu ştia unde voia să ajungă interlocutorul
lui. Colonelul puse jos fotografiile şi schimbă subiectul.
- Se pare că alaltăieri aţi participat la o serată agreabilă. Oliveira Chunio e
încîntătoare. Sper că aţi* rămas pînă dimineaţă?
Malko îşi dădu seama subit că e supus unui interogatoriu, că omul din faţa
lui era un profesionist periculos. Că îl sonda. O'Higginş îi arătă lui Malko
un dosar gros de culoare roz aşezat pe biroul lui.
- Aici sînt graţierile... Totul trece prin mîinile mele. Generalul Pinochet mi-
a cerut să fiu foarte generos. Este foarte uman. Eliberăm mulţi oameni
compromişi cu Allende sau îi lăsăm să plece în străinătate. Nu-i hărţuim
decît pe marxiştii foarte periculoşi. Cei care s-au făcut vinovaţi de crime de
neiertat... ( Se aplecă spre Malko de parcă ar fi putut fi auzit de cineva în
ciuda uşii închise.) Voiau să-i asasineze pe toţi ofiţerii neocomunişti cînd
generalul s-a hotărît să reacţioneze. M.I.R- ...
Sună telefonul. Federico O'Higgins răspunse monosilabic, cu faţa
gelatinoasă brusc încremenită de respect. Puse receptorul în furcă şi se
aşeză.
- Señor, am să vă rog să mă scuzaţi, mă cheamă gene¬ralul Pinochet.
Malko nu aşteptă să-i mai spună o dată. Această între-vedere începuse să-l
cam apese. înainte de a ajunge la uşă, îşi oferi plăcerea să arunce o săgeată.
- Toate birourile care aparţin de D.I.N.A. se găsesc în acest building?
Federico O' Higgins nu se tulbură, începînd să se joace maşinal cu buiota.
- La început nu am avut localuri, explică el onctuos. De aceea am fost
obligaţi să ne instalăm cam peste tot, dar acum închidem treptat aceste
sedii.
îl conduse pe Malko pînă pe palier. în clipa în care urma să-l părăsească, se
uită în ochii lui şi zise cu o voce mieroasă:
- în timpul anchetei pe caré o faceţi despre Chile veţi întîlni mulţi oameni.
Vă mai aştept, la mine. Să mai flecărim...
Era un apel la delaţiune. Probabil adevăratul motiv al insistenţei cu care
voia să-l vadă. Malko urcă în ascensor dezgustat şi perplex. Colonelul
O'Higgins - asta era vizibil - se străduise să-l convingă că D.I.N.A. nu era
decît o asociaţie amabilă de cercetaşi uneori cam prea zeloşi... Ceva tulbure
în privirea lui îngrijora. Se întreba cum ajunsese să conducă D.I.N.A. ... O
întrebare pe care i-o va pune lui John Villavera. Se gîndi din nou la Carlos
Geranios, omul pe care venise să-l salveze. Unde să-l mai caute, acum după
ce murise Chalo Goulart?
Trecu toate barajele în sens invers, îşi recupera paşaportul de la postul de
pază, lăsînd în schimb permisul de liberă trecere semnat de Federico
O'Higgins, şi cînd ajunse în stradă se simţi uşurat.
Nu avea nimic precis de făcut... Se gîndi brusc la Oliveira. Poate că de la ea
putea să afle ceva despre misterioasa prietenă a lui Chalo Goulart. Merse
pînă la Datsun ocolind Edificio Diego Portales. Străduţele din spate erau
mărginite de prăvăliile unor artizani care contrastau ciudat cu turnul enorm
din sticlă şi beton care adăpostea junta.
Vreo şase lolas pe jumătate goale, probînd bluze, se uitau cu neruşinare la
Malko şi rîdeau de parcă ar fi fost gîdilate. De cum îl zări, Oliveira,
îmbrăcată într-o salopetă de catifea reiată mulată de corp, îşi părăsi clienta
şi se repezi spre Malko. Fermoarul care pornea dintre picioare şi se sfîrşea
la gît era lăsat aproape pînă la buric, lăsîndu-te să observi că nu purta nimic
pe dedesubt. Oliveira îl sărută pe gură, fără jenă.
- Drăguţ din partea ta că ai venit să mă vezi, murmură ea rîzînd. Toate vor
fi geloase.
Magazinul mişuna de tinere la modă care se înghesuiau la cabinele de
probă sau încercau hainele chiar în mijlocul magazinului. Una dintre ele
veni drept la ei, în pantaloni şi sutien, întrebînd de preţul unui tricou. Avea
pieptul atît de umflat încît abia mai putea să vorbească, uitîndu-se cu jind la
ochii aurii ai lui Malko. Oliveira informă puţin agasată.
- Să mergem la Coppelia, sugeră tînăra femeie. Aici nu putem fi liniştiţi.
Ieşi după ea. Coppelia era un salon de ceai foarte aproape de Palta.
Comandară două îngheţate enorme şi se aşezară într-un colţ.
Malko se aplecă spre ea.
- Cunoşti cumva pe un anume Chalo Goulart? Ea ridică ochii surprinsă.
- "Chalo", bineînţeles! Dar e foarte bătrîn. Ce ai cu el?
- Nimic, zise Malko, s-a sinucis ieri seară...
îi povesti despre cina ratată. Oliveira dădu din cap cu părere de rău.
- Păcat, era foarte drăguţ. Ştii, aparţinea uneia dintre cele mai vechi familii
de la noi...
Malko avu deodată o inspiraţie.
- Am văzut la el nişte tablouri uimitoare. Suprarealiste. îmi spusese că mă
va prezenta pictorului.
- Oliveira pufni cu nasul în îngheţata ei.
- Nu e un bărbat, ci o femeie. Tania. O româncă. E de multă vreme amanta
lui Chalo. El a protejat-o după răsturnarea lui Allende. Pentru că a ajutat
mult noul regim.
- Ştii unde o pot găsi? Oliveira îl zgîrie uşor pe mînă.
- Vrei să te culci cu ea? Dar imediat izbucni în rîs.
- Dacă e vorba de Tania, îţi voi da fără probleme adresa ei. Ar putea să-mi
fie mamă.
- O cunoşti? Tînăra dădu din cap.
- Bineînţeles. Se pare că a fost foarte frumoasă, adăugă perfid Oliveira.
Malko îşi reţinu un zîmbet.
- Cu ce se ocupă în afară de pictură?
- Nu ştiu. A venit din Europa şi s-a culcat cu mulţi înainte de a fi cu Chalo.
Nu iese niciodată. îţi voi explica unde locuieşte. E uşor: chiar în faţa
terenului de polo, la dreapta, cum vii dinspre rîu pe Caile Carrera. O căsuţă
vopsită în galben.
îi desenă cu rapiditate un plan grosolan pe o bucată de hîrtie şi semnă cu o
inimioară. Apoi ridică spre el ochii albaştri plini de veselie.
- Te văd diseară?
- Cu bucurie, zise Malko.
Oliveira îşi umflă pieptul, ceea ce avu ca efect coborîrea fermoarului cu
încă puţin.
- Vin să te iau de la hotel. E mai simplu. Mergem să luăm masa în afara
oraşului, cunosc un restaurant cu o ambianţă foarte plăcută. în oraş e
sinistru. După aceea vom bea un păhărel la mine acasă.
Malko o însoţi pînă ia intrarea magazinului, priviţi de un grup de lolas care
îşi sugeau îngheţatele pe trotuar. Urcă din nou în Datsun. în momentul cînd
urma să demareze, o apariţie neaşteptată se materializa lîngă el. O femeie în
vîrstă cocoţată pe o motocicletă, împopoţonată ca un personaj din
"Portocala mecanică". Cizme albe din material plastic, ochelari negri de
conducere, cercei de ţigancă, o fustă pantalon şi o geacă. Neînfricată,
femeia încerca să-şi pornească motorul fără să ia în seamă glumele grupului
de lolas. Una dintre ele strigă foarte tare:
- Hola, Rota!)
Malko parcurse Providencia, trecînd prin faţa Ambasadei Uniunii Sovietice,
închisă de noul guvern, apoi coti la stînga pe Vitacura, ca să ajungă în
Barrio Alto. Soarele străpunsese perdeaua de nori şi se făcea cald. Ziarul
Mercurio menţiona moartea lui Chalo Goulart. Fără comentarii, într-un
anunţ necrologic. Malko merse de-a lungul rîului secat şi întoarse în faţa
terenului de polo pe Caile Carrera. După două sute de metri zări căsuţa
galbenă descrisă de Oliveira. Opri maşina ceva mai departe şi se întoarse pe
jos, apoi traversă mica grădină care înconjura căsuţa. Apăsă pe butonul
soneriei.
Ochii proeminenţi reflectau frica. Malko fotografie mintal nasul cîm, gura
senzuală şi moale, cocul, bărbia teşită, faţa pe care se citea o angoasă
difuză. Bluza i se mula pe sînul greu puţin lăsat, fusta lungă, cu nasturi în
faţă, era desfăcută pînă la jumătatea coapselor. Numai cele cîteva kilograme
în plus şi ridurile uşoare de sub ochi anunţau că nu era departe de patruzeci
de ani.
Malko zîmbi încurajator, îşi scoase ochelarii negri şi întrebă:
- Sînteţi Tania?
După o mişcare imperceptibilă, Malko crezu că îi va închide uşa fără măcar
să-i răspundă. Ea îşi aplecase capul, puţin spre umăr şi îl observa. Apoi se
destinse puţin.
- Cine eşti? Ce vrei?
- Aş vrea să văd picturile, zise el. Mi s-a spus că aveţi mult talent.
Privirea Taniei se îmblînzi dintr-o dată, dar continua să rămînă
circumspectă.
- Cine ţi-a spus asta? întrebă ea.
- Chalo Goulart.
în jurul gurii îi apăru un cerc alb. Apoi femeia îngînă cu o «. voce fără
timbru:
- Dar Chalo a...
- Murit, zise Malko, ştiu. E oribil. Nu înţeleg ce s-a întîmplat.
Femeia se hotărî brusc să deschidă uşa. Malko o privi atent zicîndu-şi că
Oliveira se înşela. Tania avea încă mult farmec pentru o femeie de patruzeci
de ani.
Traversară un mic antreu şi pătrunseră într-un salonaş. Fe-meia se aşeză în
faţa lui Malko, aranjîndu-şi marginile fustei peste genunchii rotunzi.
Aplecată spre el, încordată, îl observa cu circumspecţie. Peste tot erau
agăţate tablouri suprarealiste. Aceleaşi ca la Chalo Goulart. într-un colţ se
zărea un şevalet.
- Nu te-am văzut niciodată la Santiago, zise ea. De unde îl cunoşti pe
Chalo? De la cine ai aflat adresa mea?
- De la Chalo, răspunse Malko. Mi-a vorbit despre dumneata ultima oară
cînd ne-am întîlnit... Nu locuiesc în Chile, dar avem prieteni comuni.
în timp ce vorbea, femeia îl observa cu o intensitate aproape jenantă.
Pieptul i se ridica de parcă ar fi respirat cu greutate.
încheieturile degetelor erau albe de atîta crispare.
în curînd Malko fu sigur că se afla pe drumul cel bun. Tania era terorizată.
Cu siguranţă că asta avea o legătură cu moartea lui Chalo Goulart. Deodată
se strădui să zîmbească. Un zîmbet forţat, încremenit, nervos.
- Scuză-mă că te-am primit astfel, zise ea, dar în ultimele luni am trăit
momente grele. Viaţa nu e uşoară la Santiago... Iar moartea lui Chalo a fost
un şoc puternic pentru mine. Era un prieten foarte sigur şi foarte drag...
Tăcu, cu glasul frînt de lacrimi. Malko îi respectă durerea cîteva minute
înainte de a o întreba:
- Dumneata care îl cunoşti bine ştii de ce s-a sinucis? Ea nu răspunse, din
nou încordată.
- Nu ştiu, zise ea în cele din urmă.
Era sigur că minţea. Deodată Tania se strădui să zîmbească şi se ridică.
- Scuză-mă, nu te primesc cum trebuie. Şi eşti un prieten al lui Chalo. Aduc
ceva de băut. După aceea ne putem uita la picturi, dacă te interesează.
Malko avu impresia că Tania se abţinea să nu-l dea afară.
Femeia dispăru în bucătărie. Se aştepta să apară cu veşnicul "pisco-sour",
dar ea se întoarse cu o carafă plină cu un lichid roşiatic în care pluteau
bucăţi de fructe.
- Bourgognia, anunţă Tania. Cam ca sangria^ spaniolă. Umplu paharele şi
băură. Privirile li se încrucişară.
- Trăieşti singură? întrebă el.
- Da.
O nouă tăcere. Umbra lui Chalo Goulart era prezentă între ei. Malko se
hotărî.
- Chalo Goulart nu ţi-a vorbit despre mine?
- Acum cred că da, făcu ea. Vii din Statele Unite, nu?
- Da.
Iar tăcere. Era vizibil că nu voia să se întindă la vorbă... Pe strada pustie se
auzi zgomotul puternic al unei motociclete. Malko aşteptă să se îndepărteze
şi întrebă:
- Cum ai ajuns în Chile? România e departe. Ea zîmbi trist.
- Am fugit cînd comuniştii au luat puterea, după război. La Roma am
întîlnit un pictor chilian care m-a adus pînă aici. Apoi ne-am despărţit, după
ce mi-a trezit pasiunea pentru pictură. Dar am rămas. E foarte departe de
aici. Nu mai ştiu cum arată Europa... mi-am făcut prieteni minunaţi, aşa
cum a fost Chalo.
De îndată ce începea să vorbească avea farmecul exuberant al românilor,
trăsăturile i se însufleţeau, mîinile lungi descriau arabescuri, ochii
străluceau. Fusta i se deschisese, descoperind nişte coapse lungi şi grele, în
formă de fus, foarte apetisante încă. Era destul de curios că ea continuase
legătura cu Chalo care nu era chiar un Don Juan..Asta nu se potrivea cu
personajul. Malko avea impresia că o bună parte din personalitatea ei îi
rămînea ascunsă...
Ea reveni la ce-l interesa.
- De unde ai aflat de moartea lui Chalo?
Chalo Goulart, pe care nu-l văzuse decît o singură dată în viaţa lui, devenea
ciudat de prezent între ei. De parcă l-ar fi cunoscut dintotdeauna.
- Trebuia să cinez cu el, zise domol Tania. Nu a venit. Asta m-a îngrijorat,
pentru că totdeauna era foarte punctual. La ora nouă am telefonat, am
crezut că i s-a făcut rău şi m-am dus să văd. A trebuit să chem poliţia ca să
intru. Era întins pe pat. Cu furtunul de gaz...
Malko revăzu scena. Oare ea bănuia că el fusese primul care îl descoperise
pe Chalo?
- Nu ai fost surprinsă de această sinucidere? insistă el. Ea încuviinţă din
cap.
- Ba da, bineînţeles. Dar niciodată nu reuşeşti să-i cunoşti foarte bine pe
oameni. Chalo era deseori deprimat. Se plîngea că nu stă bine cu sănătatea.
Poate că a...
Lăsă fraza neterminată. Malko bău o înghiţitură din pahar înainte de a-şi
lua inima în dinţi. Tania aştepta în aparenţă indiferentă.
- Ştii pentru ce am venit? întrebă el deodată. Tînăra femeie îi susţinu
privirea.
- Da, pentru tablourile mele, mi-ai spus. Dar cele pe care le prefer sînt
acasă la Chalo.
Nepăsarea ei părea puţin forţată. Sau Malko se înşela complet, sau avea în
faţa lui o bună actriţă...
- Nu ţi-am spus adevărul, zise el. Am venit pentru ceva mai important. Da,
care poate că are legătură cu moartea lui Chalo.
Tania se arătă neîncrezătoare. -Care... Cum asta?
- Poate că Chalo nu s-a sinucis. Tania păli, apoi lăsă repede ochii în jos.
- Dar e cu neputinţă. Era pe pat, cu furtunul de gaz. L-am vşizut cu ochii
mei.
Malko căută să-i prindă privirea.
- Pe dumneata, care îl cunoşti, nu te-a mirat această sinucidere?
Ea tăcu un moment înainte de a răspunde cu o voce stingherită:
- Ba da, dar...
- Nu te sinucizi cînd te pregăteşti să iei cina cu o femeie drăguţă, zise
Malko. Cred că prietenul nostru a murit pentru un motiv foarte precis. în
legătură cu vizita pe care o fac azi aici.
Tania ridică brusc capul.
- Ce vrei să spui? Bărbia îi tremura uşor.
Malko observă trăsăturile încordate ale tinerei femei şi zise încet:
- Am venit în Chile pentru a încerca să-l salvez pe unul din prietenii lui
Chalo: Carlos Geranios. Cred că cineva a vrut să mă împiedice omorîndu-l
pe Chalo. încă nu ştiu de ce.
Tania rămase tăcută, jucîndu-se distrată cu paharul, avînd o privire de
nepătruns. Apoi întrebă cu o voce rece, contrastînd cu emoţia arătată pînă
atunci:
- Nu înţeleg ce spui. Chalo nu a fost asasinat, s-a sinucis. L-am văzut. Şi nu
ştiu de ce mă amesteci pe mine în toate astea. Este extrem de neplăcut.
Indignarea ei era vehementă, dar nelipsită total de sinceritate. Malko nu se
lăsă.
- Chalo trebuia să mă prezinte cuiva care ştia unde se află un anume Carlos
Geranios, zise el. Am toate motivele să cred că acea persoană eşti
dumneata.
Tania se ridică, parcă gata să-l dea afară.
- Cine eşti? Pentru ce o cauţi pe persoana numită adineauri?
Avu din nou impresia că are de-a face cu o femeie inteligentă, perfect
stăpînă pe ea însăşi. Se hotărî să spună adevărul. Era cea mai bună soluţie.
- Sînt un agent CIA, mărturisi el. Mi s-a cerut să-l scot din ţară pe Geranios
care a adus servicii guvernului american în timpul grevei camionagiilor. Se
pare că D.I.N.A. îl caută şi că se află în primejdie de moarte. Şi că eşti una
dintre puţinele persoane capabile să mă ducă la el... De aceea mă aflu aici.
Deoarece Chalo este mort.
Tăcu. Tania îl observa cu o intensitate incredibilă fără să spună o vorbă. în
privire avea o luminiţă ce părea că reflectă un amestec de ură şi
neîncredere. Din nou pieptul i se ridica în chip dezordonat. De parcă s-ar fi
stăpînit cu greu. Avu intuiţia fulgerătoare că va vorbi, că îi va aduce la
cunoştinţă ceva, că gheaţa se va sparge. Dar, cu o voce egală, nu spuse
decît-atît:
- Cred că ai pornit-o pe un drum complet greşit. Nu înţeleg nimic din ce-mi
spui. Nici măcar nu cunosc acest nume Geranios.
Malko insistă:
- Să ştii că nu te mint. Şeful biroului CIA de la Santiago mi-a cerut să fac
imposibilul pentru a-l scoate din ţară pe Geranios. Ca să scape de D.I.N.A.
Femeia dădu din cap dezolată.
- îmi pare rău. Nu am cunoştinţă despre ceea ce-mi vorbiţi. Acum am cîteva
cumpărături de făcut.
Era un mod politicos de a-l pofti să plece. Deodată se auzi soneria de la
intrare. Tania se înfiora de parcă ar fi fost traversată de un curent electric.
Teama îi apărea din nou pe faţă. Aruncă o privire scurtă spre Malko, îşi
reveni şi zise:
- Scuză-mă.
Ieşi din salon şi închise cu grijă uşa în urma ei. Malko aşteptă. Nu mai mult
de cinci minute. Femeia se întoarse. Pe faţa ei nu se putea citi nimic.
- Trebuie să merg în oraş, zise ea. Eşti cu maşina?
- Sigur, răspunse Malko. Pot să te las oriunde.
Ea înclină capul şi îl precedă în micul hol, apoi îl invită să iasă primul.
Caile Carrera era la fel de liniştită. Tania se uită în jurul ei de parcă s-ar fi
aşteptat la ceva, apoi se instala în Datsun.
- Unde mergi? întrebă Malko.
- Spre Providencia.
Maşina se deplasă pe aleile calme din Vitacura. Amîndoi erau tăcuţi. Ajunşi
pe Providencia, Tania îi spuse pe neaşteptate.
- Aş vrea să dau un telefon. De acolo, de la braseria Munichoise. Mă aştepţi
o clipă?
Părea mult mai destinsă. De parcă Malko ar fi redevenit o fiinţă inofensivă.
Aşteptă foarte puţin. Cînd reveni, Malko înţelese după expresia feţei că
avea noutăţi. Se întoarse spre el cu o privire care îl străpunse.
- Vrei într-adevăr să-l ajuţi pe Carlos Geranios?
- Bineînţeles, făcu Malko surprins de această schimbare
- Cui i-ai spus că vei veni la mine?
- Nimănui, o asigură el.
Oliveira nu conta. Acum îşi simţea bătăile inimii accelerîndu-se. -Ai...
Ea îl întrerupse cu o voce stăruitoare:
- Trebuie să mă ierţi pentru adineauri... Dar sîntem obligaţi să fim foarte
prudenţi. Voiam să verific ceva. De la mine n-o puteam face. D.I.N.A.
ascultă toate convorbirile.
Zgomotul circulaţiei de pe Providencia le acoperea vocile.
- Deci? întrebă Malko încercînd să nu-şi arate nerăbdarea.
- Vei face ce-ţi spun eu, ordonă Tania. Conduci pînă la Amerigo Vespucci.
Faci la stînga lăsînd impresia că vrei să mergi spre Vitacura. După aceea
intri pe Presidente Kennedy, spre ieşirea din oraş.
Spusese totul dintr-o răsuflare. Malko întoarse şi urmă întocmai itinerarul
indicat. Trecură pe lîngă un post de carabinieri unde se găsea carcasa
ruginită a unui Fiat 600 ciuruit de gloanţe. Noaptea era mai bine să opreşti
la prima somaţie... Tania nu mai spunea nimic.
Aleea Presidente Kennedy era un fel de autostradă care mergea spre nord-
vest, în mijlocul unui pustiu de bolovăniş, mărginită de cîteva poblaciones.
Focuri de lemne ardeau în faţa unor barăci din lemn. Totul avea un iz de
mizerie şi de frică.
- La dreapta, ordonă deodată Tania.
Era un soi de pistă perpendiculară pe aleea Presidente Kennedy. Malko
intră pe acest drum. Terenul era neted ca în palmă. Nu se putea să nu fii
reperat. Tania întorsese capul de mai multe ori, dar nici un vehicul nu se
găsea în spatele lor. După un kilometru ajunseră în partea de sus a
cartierului Vitacura. Tania îl ghidă pe Malko printr-un labirint de străduţe
liniştite şi elegante. Coborîră spre centrul oraşului şi circulaţia deveni din
ce în ce mai densă.
Ajunseră pe aleea Santa-Rosa, una dintre marile artere nord-sud.
- Mergi drept înainte, îi spuse Tania. E foarte departe, în cartierul San
Miguel.
Circulaţia deveni demenţială, cu zeci de autobuze arhipline mergînd bară
lîngă bară. Ieşiseră de multă vreme din cartierele elegante. în jurul lor nu
mai erau decît antrepozite, uzine şi case mici.
- Unde mergem? întrebă Malko.
- Vei vedea, răspunse scurt Tania. Vrei să-l găseşti pe Carlos Geranios, nu-i
aşa?
Malko nu insistă, punînd agasarea pe seama tensiunii nervoase. De parcă ar
fi înţeles că mersese prea departe, Tania se destinse, aşezîndu-şi picioarele
unul peste altul.
- în curînd vom ajunge, anunţă ea.
Se apropiau de limita de sud a oraşului. Cartierul San Miguel. Realiză că
Tania nici măcar nu-l întrebase cum îl cheamă. Aleea Santa Rosa se îngustă
brusc şi vreme de douăzeci de minute fu nevoit să meargă în fumul puturos
al unor rable de autobuze.
- La stînga, ordonă deodată Tania.
Părăsiră artera aglomerată şi pătrunseră pe o stradă mult mai calmă, pe
direcţia est-vest, mărginită de căsuţe lipsite de graţie şi cîteva prăvălii.
Trecură prin faţa unei cazărmi păzite de soldaţi. Deodată Malko îşi dădu
seama că Tania îl făcea să meargă în cerc. Era a patra oară cînd treceau prin
faţa aceluiaşi Vinhera verde din colţul unei străduţe. Descifra numele
străzii: Caile Santa Fe.
- De ce ne rotim în loc? întrebă el. Tania se încruntă.
- Fă ce-ţi spun. Altfel nu te voi duce unde vrei să mergi. Malko nu zise
nimic. Era destul timp pentru discuţia cu
Carlos Geranios. în sfîrşit, Tania indică o casă albă fără etaj, încadrată de
două porţi metalice.
- Opreşte acolo. Malko făcu întocmai.
- Opreşte motorul.
Tania întinse mîna spre uşa de lemn. Ferestrele erau închise, protejate de
bare vopsite.
- Aici este.
Malko se uită cu atenţie la căsuţa albă care părea nelocuită.
- Nu vii?
Ea scutură din cap. -Nu.
- Dar cum te vei întoarce?
- Voi lua autobuzul. Nu-ţi face probleme...
- Geranios e aici? întrebă el.
- Da. Eşti aşteptat.
Malko înţelese că nu va obţine nimic mai mult de la ea. Coborî, merse pînă
la uşă şi apăsă pe butonul soneriei. Se uită după Tania şi o văzu
îndepărtîndu-se în mare grabă.
Uşa se deschise. întoarse capul şi zări faţa unei brunete foarte drăguţe, de
tip hispanic, îmbrăcată cu o bluză albă şi pantaloni galbeni. în mod curios,
purta nişte gene false lungi ca măturică. Fără să pronunţe un cuvînt, se dădu
la o parte pentru a-l lăsa pe Malko să intre.
Malko făcu un pas înainte; avu timp să zărească o siluetă lipită de zid. Un
şoc îngrozitor îi dădu impresia că ceva îi făcuse explozie în cap.
Nu se mai putu ţine pe picioare şi uşa se închise cu zgomot în urma lui.
***
Tania coborî din taxi şi simţi că i se opreşte inima. Erau acolo. Patru
oameni într-o maşină 404 fără număr, oprită chiar în faţa casei ei. Ezită, fu
gata să-i spună şoferului să o ducă mai departe, dar era o prostie. Ar fi
prins-o cu uşurinţă. De la moartea lui Chalo, în fiecare clipă aştepta să se
întîmple asta. Plăti şi înainta spre casă de parcă n-ar fi văzut nimic. Fiecare
minut cîştigat era o victorie. Ştia ce o aşteaptă. Dar, slavă Domnului, nu va
fi nevoie să reziste multă vreme...
Una din portierele maşinii 404 se deschise şi un bărbat mic de statură, cu o
pălărie albă, veni spre ea cu un zîmbet răutăcios pe buze. Işi săltă pălăria cu
o politeţe exagerată.
- Señora Tania Popescu? De parcă n-ar fi ştiut..
- Eu sînt, zise Tania.
- Am vrea să vă punem cîteva întrebări. Dacă vreţi să ne urmaţi...
Nu încearcă nici măcar să discute. Strada se golise. Probabil că erau foarte
grăbiţi dacă nu aşteptaseră ora cînd începea interdicţia de circulaţie. Urcă în
partea din spate a maşinii cu gesturi de automat, între cei doi poliţişti care
miroseau a sudoare şi tutun. Maşina o porni încet spre centrul oraşului.
Nimeni nu vorbea. Pentru Tania, trecătorii, viaţa exterioară deveneau deja
ireale.
Maşina parcurse Avenida Alameda, înscriindu-se cuminte în fluxul
circulaţiei, apoi trecu prin faţa unei biserici vechi de pe o străduţă laterală şi
se opri în faţa unui soi de vilă învechită cu obloanele închise. Galant,
poliţistul cu pălărie o ajută pe Tania să coboare din maşină. Zîmbetul lui o
îngheţă de oroare. După un culoar, urmă o încăpere plină de bărbaţi care o
priviră cu aviditate. Erau în cămaşă, mulţi dintre ei aveau arme la centură,
glumeau... Poliţistul cu pălărie albă îi făcu semn Taniei să se aşeze pe un
scaun.
- Nu durează mai mult de cîteva minute, zise el. Am vrea să ştim unde se
află cineva pe care îl cunoşti bine.
- Cine? întrebă Tania cu o voce albă.
- Carlos Geranios.
Simţi că ceva se chirceşte în ea. Deodată poliţistul se repezi la ea urlînd:
- Nu răspunzi, tîrîtură!
Totul se dezlănţui brusc: fu apucată, pipăită, dezbrăcată. Femeia urla ca un
animal cuprins de o panică viscerală. Degeaba se pregătea psihologic;
niciodată nu s-ar fi gîndit că va fi astfel. Ploua cu palme şi pumni. Părea că
fiecare vrea să-i smulgă o bucată din haine. Căzu pe jos şi fu tîrîtă de păr în
altă încăpere. O călcară în picioare. Apoi fu aşezată pe o masă medicală, cu
braţele prinse în curele, cu picioarele desfăcute. Sub o lumină orbitoare.
Primul, poliţistul cu pălărie albă, îşi scoase haina, se desprinse de grup, o
apucă de şolduri şi o violă temeinic, fără să se grăbească. Toţi ceilalţi se
succedară împroşcînd-o cu glume fără perdea şi insulte. Tania ar fi vrut să
urle dar nu putea. Nu reuşea să scoată nici un sunet, strigătele rămîneau în
ea. începu să vomite, fu lovită, apoi turnară peste ea o găleată cu apă rece.
în sfîrşit fu dusă din nou în camera vecină. Poliţistul cu pălărie albă se
proţăpi în faţa ei.
- Asta doar ca să-ţi faci o idee despre ce te aşteaptă, dacă nu ne spui unde e
porcul ăla de Geranios, făcu el. Acum ne vom ocupa serios de tine.
Tania închise ochii. Nu mai avea ceasul la mînă. îşi spuse că trebuia să mai
reziste cel puţin o oră. Pentru o marjă de siguranţă. Chiar două, dacă era
posibil.
- Nu ştiu, făcu ea.
- Putoareo! urlă poliţistul cu pălărie albă. Şi se năpusti la ea cu pumnii
ridicaţi.
- Mata Io!
Vocea femeii întărîtate ajunse la Malko ca printr-o ceaţă groasă. Simţi că
era ridicat, deschise ochii, văzu un bec, nişte gene false, nişte unghii roşii
care îi ameninţau faţa, o bluză transparentă frumos bombată.
în micul vestibul se înghesuiau mai mulţi bărbaţi. Unul dintre ei îi trase un
pumn în plin plexus solar. Clătinîndu-se, recepţiona lovitura altui adversar
care îl expedie de perete cu o lovitură de cot ce îi crăpă arcada. Orbit de
sînge, cu răsuflarea tăiată, cu capul huruindu-i îngrozitor, Malko încerca să
pareze loviturile cele mai periculoase. Trei bărbaţi se aruncară asupra lui în
acelaşi timp, împingîndu-se unul pe altul ca să-l poată lovi, înconjuraţi de
vocea ascuţită a fetei în bluză albă care voia cît se poate de evident să-l
vadă făcut bucăţele. O durere cumplită în partea de jos a pîntecului îi
smulse un geamăt involuntar. Vederea i se întunecă şi căzu din nou,
încercînd să-şi protejeze, faţa şi pîntecele. Cei trei adversari se năpustiră
imediat asupra lui. Ultimul luau pe care îl văzu înainte de a-şi pierde
cunoştinţa fură picioarele cu unghii lăcuite ale femeii care îi deschisese.
Vîrf'ul unui pantof veni spre el să-l izbească, dar nu mai simţi lovitura.
*
Malko avu mai întîi impresia că se urcase în căluşei, aşa de tare se roteau
pereţii încăperii. Avu nevoie de mai multe secunde să-şi dea seama că era
întins pe jos într-o încăpere pardosită cu plăci, aproape fără mobile.
Zgomotul vocilor îl provoca dureri de cap. Nu reuşea să-şi deschidă ochiul
drept, şi asta îl făcu să jntre în panică. Avea mîinile legate la spate şi îi
luaseră haina. încercă să se ridice, dar mişcarea îi smulse un
strigăt de durere. Simţi o masă tare în locul ochiului drept: sîngele coagulat
care îi cursese din arcada despicată bloca pleoapa. Reuşi să-şi mişte globul
ocular sub crustă şi asta îl mai linişti puţin, fără să-l facă să înţeleagă
motivele acestei primiri de o brutalitate nemaivăzută.
- Ticălosul se trezeşte, zise o voce venind din camera alăturată.
Imediat îşi făcură apariţia doi bărbaţi care îl apucară de subsuoară şi îl
lăsară să cadă pe un scaun de fier. Malko mîrîi de durere. Partea de jos a
pîntecului îl durea îngrozitor şi se întreba dacă nu cumva îi provocaseră un
rău ireparabil. Pe o masă îşi zări pistolul extraplat aşezat lîngă un pistol-
mitralieră Beretta şi mai multe pistoale automate. Nu avu răgaz să-şi pună
mai multe întrebări. Un bărbos se apropie de el şi îl întrebă în engleză:
- Voiai să-l vezi pe Carlos Geranios, nu-i aşa? Malko îşi trecu limba peste
buzele umflate de lovituri.
- Da, zise el. Dar...
- Eu sînt Carlos Geranios.
Malko îl examina cu ochiul valid. Purta o pereche de blugi şi un pulover. în
ciuda părului lung şi a bărbii, era frumos, avea o frunte lată, trăsături
regulate şi energice. Alţi patru bărbaţi, toţi foarte bruneţi, cu un aer sălbatic,
îl înconjurau pe Malko. Fără a mai pune la socoteală pe fata cu gene false.
Se uită în jurul lui. Peste tot se găseau lăzi, cutii de conserve, haine
împrăştiate, un aparat mare de radio cu antena ridicată, o maşină de
imprimat şi teancuri de manifeste prin toate colţurile.
Carlos Geranios se aplecă spre el şi zise cu un ton ameninţător:
- Ai auzit, maricon?1) Malko ridică capul.
- De ce m-aţi primit în felul ăsta? întrebă el. Nu sînt duşmanul vostru.
Carlos Geranios se îndreptă de spate cu un rîs forţat şi se întoarse spre
ceilalţi.
- Auziţi? întreabă de ce l-am înghesuit puţin.
- Lasă-mâ să-i scot ochii ticălosului ăstuia! strigă fata cu o voce isterică.
Malko simţi un fior pe spate. Gîndea într-adevăr ce spunea. Carlos
Geranios îl pălmui cu toată forţa, încît era gata să cadă de pe scaun. Şocul
făcu să sară crusta de pe ochiul rănit şi simţi o durere cumplită.
- Chancho!1) Ce credeai? Că-ţi vom oferi un pisc©? Ne vom distra bine şi
amicii tăi de la Diego Portales nu te vor găsi. O să crapi încet, după cum
meriţi. Cum a murit Chalo.
- Chalo! protestă Malko. Dar Chalo s-a sinucis! Crezu că Geranios îl va
pălmui din nou.
- Sinucidere! şuieră chilianul. Ştii ce i-au făcut? Au venit mai mulţi. L-au
legat cu ciorapi de femeie ca să nu lase urme, apoi l-au forţat să respire gaz
pînă cînd a murit. Nu e primul şi tu o ştii prea bine.
Malko era consternat. Nu avu timp să pună întrebări. Un alt bărbos îl apucă
de gît.
- Maricon! găozarule! urlă el. Ştii ce i-au făcut prietenului meu Luis-
Miguel cei din Divizia aeropurtată?
Malko nu ştia... De altfel celălalt nu-i lăsă timp să răspundă.

Note:
1) Poponarule! (n.a.)
- L-au legat de o frînghie agăţată de un elicopter în ţinutul lui Magellan.
Acolo unde apa e aproape gheaţă. Şi l-au ţinut aşa ore în şir, în timp ce el
îngheţa de viu, urla, cerea îndurare. Şi apoi i-au smuls testicolele cu cleştii.
Şi l-au lăsat să sîngereze pînă cînd a crăpat! Ai auzit, gunoiule, pînă cînd a
crăpat...
Deodată bărbosul se aplecă şi apucă părţile sexuale ale lui Malko
strîngîndu-le cu brutalitate. Durerea inumană îl făcu pe Malko să urle. Din
fericire Geranios îl dădu la o parte pe torţionar.
- Aşteaptă, Miguel, mai întîi trebuie să-l interogăm. Miguel îi dădu drumul
cu un mîrîit ameninţător:
- Nu pierzi nimic aşteptînd, ticălosule. Acolo unde te vom duce vom avea
tot timpul să ne distrăm cu tine...
Geranios îl întrerupse.
- Du-te să vezi dacă putem încărca maşina. Dacă Luis a terminat.
Malko profită să-şi tragă puţin sufletul. Miguel se întoarse imediat însoţit
de un alt băiat cu mîinile pline de unsoare şi aerul preocupat.
- Nu vom putea pleca decît peste cel puţin trei ore, făcu el. A trebuit să
demontez puntea din spate...
Carlos Geranios înjură printre dinţi.
- Nu poţi s-o faci mai repede?
- Imposibil. îţi dai seama...
Erau maşini Fiat montate în Chile care rămîneau tot timpul în pană. Totuşi
se grăbea să părăsească casa aceea unde se aflau deja de prea multă vreme.
în viaţa clandestină, dacă voiai să supravieţuieşti, trebuia să fii foarte
prudent... Se întoarse spre Malko.
- Pentru că avem timp, vom începe imediat, ticălosule. Furia îl făcu pe
Malko să-şi recapete puţin din forţe.
- Bine, dar eşti nebun! strigă el. Am venit să te scot afară din ţară, să te
protejez de D.I.N.A.
Carlos Geranios avu un surîs plin de venin.
- Vrei să mă duci afară din Chile, hai? făcu el.
- Am venit în Chile special pentru asta. Zîmbetul ironic al chilianului se
lăţi.
- De ce? D.I.N.A. nu reuşea?
- De cînd ai fugit de la ambasadă, nu ţi se mai găseşte urma, zise Malko.
Totul era...
Lovitura îi veni direct în gură. Cu buzele strînse, albe, Carlos Geranios se
încrîncenă împotriva lui. Malko rezistă cîteva minute apoi îşi pierdu
cunoştinţa.
Cînd îşi reveni, Carlos Geranios era proţăpit în faţa lui.
- Cine te-a trimis? întrebă el.
- Trebuie să plătească pentru Magali! strigă cel mai tînăr care avea nişte
ochi albaştri, un nas coroiat şi agita un pumnal de paraşutist.
Malko începea să se întrebe dacă va ieşi viu din această casă de nebuni.
Atmosfera aceea de ură palpabilă putea să facă pe oricine să-şi piardă
sîngele rece. Dacă nu întreprindea repede ceva, îl omorau fără măcar să fi
avut timp să se explice.
Cei cinci bărbaţi se învîrteau în jurul scaunului ca nişte muşte agresive.
- Ascultaţi, pleda el, nu sînt ce credeţi voi. Dacă vă îndoiţi luaţi legătura cu
John Villavera, vă va confirma ce v-am spus. Şi instrucţiunile pe care mi le-
a dat.
Carlos Geranios dădu din cap cu agasare.
- Ne crezi nişte debili mintal, gringo.
în camera vecină auzi deodată un zgomot de robinet şi apoi apa curgînd cu
presiune maximă. Malko nu îndrăzni să se gîndească la ce-l aştepta. Carlos
Geranios avea la centură un Colt 45. Veni în faţa lui Malko.
- De ieri am dat ordinul să fii ucis. Te-au rulat. Dacă tot te afli aici, atunci
cel puţin să ne spui cîteva lucruri. După aceea te vom lichida după cum
meriţi.
***
Capul îi cădea de la dreapta la stînga, în ritmul loviturilor. Tania încerca să
nu-şi piardă minţile. O singură idee o mobiliza: SÂ NU SPUNĂ NIMIC.
Cuvintele alunecau pe lîngă ea, poliţiştii strigau toţi deodată, o insultau.
- Curvă, tîrîtură comunistă, vorbeşti?
Bărbatul cu pălărie albă îi urla în faţă, cu ură, dezlănţuit, cu mînecile
suflecate.
Apoi totul reîncepu. Din ce în ce mai cumplit. Tania înţelese că era la
capătul rezistenţei. Acum nu mai avea importanţă, vor găsi o casă goală.
Bineînţeles, după aceea aveau să reînceapă. Dar între timp putea să-şi
recapete forţele, poate chiar va reuşi să se sinucidă.
Profită de primul moment de acalmie şi murmură:
- Mi-a spus. Sînt...
- Unde? Unde? strigară toţi aeodată.
***
- Bine, dar eşti nebun dacă vrei să mă omori, protestă cu violenţă Malko.
Carlos Geranios se uită la el de parcă ar fi spus o obscenitate.
- Ascultă, gringo, prietenii tăi de la D.I.N.A. ţi-au spus că miriştii sînt nişte
imbecili?
Rebelul cu ochi albaştri vîrî capul pe uşă şi strigă cu o
bucurie feroce:
- Baia mar/con-ului e gata!
Carlos Geranios şi ceilalţi mirişti îl apucară imediat de braţe pe Malko
trăgîndu-l după ei în ciuda rezistenţei pe care o opunea. Avu timp să
zărească o mică sală de baie cu o cadă, pe fata în bluza albă cu mîinile în
şolduri şi suprafaţa apei cu clăbuci de săpun. Se opuse din toate forţele dar
fu zadarnic.
- Vamos por el scaphandrial1) strigă fata.
Cînd pîntecul lui Malko ajunse în dreptul marginii de la cadă, cei doi
bărbaţi îl apăsară cu violenţă pe umeri, împingîndu-l înainte. Avu prezenţa
de spirit să închidă gura şi să-şi ţină respiraţia în momentul în care atingea
cu faţa de suprafaţa apei rece ca gheaţa.
Avu impresia că îl închideau într-un bloc de gheaţă. Intră cu capul înainte şi
se lovi cu creştetul de fundul căzii. Şocul se reverberă dureros în creier.
Patru braţe îl menţineau la fundul apei. Secundele treceau. Dădu drumul la
cîteva bule de aer ca să uşureze presiunea din plămîni. Apoi la încă cîteva.
Durerea devenea de nesuportat. O venă i se zbătea frenetic la tîmplă. Dintr-
o dată, nemaiputînd să reziste, dădu drumul la aproape tot aerul fără să
reuşească să reînchidă gura.
Lichidul cu săpun îi pătrunse în gît, arzîndu-l, asfixiindu-l. Avu un spasm
teribil încercînd să scape, dar nu reuşi decît să înghită mai multă apă...
Apoi, un timp care i se păru infinit de lung, simţi apa invadîndu-i plămînii,
îşi zise că va pieri fără măcar să ştie de ce îl omorau. Nu-şi dădu seama
cînd îşi pierdu cu adevărat cunoştinţa... Eră aplecat peste o chiuvetă şi
voma cu spasme mari înghiţiturile de apă cu săpun. Nu putea să vorbească.
Avea ochii roşii, gîfîia, îl ardea tot pieptul. în spatele lui, cei doi bărbaţi îl
ţineau temeinic şi îl înjurau. Abia dacă îi vedea. Sîngele reîncepuse să curgă
din arcadă orbindu-l. Inima i se zbătea cu o sută douăzeci de pulsaţii pe
minut. Fata cu gene lungi îi întinse o ceaşcă emailată.
Bău şi scuipă cu un sughiţ. Era cafea sărată.
Cu o strîmbătură plină de ură, tînăra îi aruncă conţinutul ceştii în faţă.
- Aşa i-au făcut ticăloşii ăia sorei mele, zise ea. Toată noaptea. Pînă cînd a
acceptat să le-o sugă la toţi...
Fu tras din nou spre cadă. Carlos Geranios stătea cu mîinile în şold şi îl
privea batjocoritor.
- Mai vrei să te joci de-a scafandrul? Gringo...
- Eşti nebun! zise Malko, nu ştiu nimic din ce mă întrebi. Te . og, sună-l pe
John Villavera.

Note:
1) înainte cu scafandrul (n.a.)
-Cinete-a trimis aici?
- Chalo Goulart, zise Malko cu disperare. Carlos dădu agasat din cap.
- Mincinosule! Cine ţi-a spus să te duci la Chalo? Stai aşa. Vei vorbi.
Malko fu din nou băgat în apa cu săpun. De data aceasta nu mai făcu
greşeala să-şi ţină respiraţia pînă la capătul puterilor.
Mai bine să se termine repede. înţelesese că voiau cu adevărat să-l facă să
vorbească. Abia după aceea urma să-l tortureze. Trebuia deci să cîştige
timp.
Cu toate că nu prea vedea ce putea să spere.
Cine ar fi putut să vină după el aici? Numai Tania ştia unde se află. Dar nu
ea avea să-l ajute. John Villavera nu ştia, după cum nu ştia nici de vizita lui
acasă la Tania. Iar Oliveira îl aşteptase probabil zadarnic.
O nouă explozie în plămîni şi îşi pierdu cunoştinţa. Fu scos din cadă şi tîrît
la chiuvetă unde începu acelaşi joc.
în timp ce Malko se scutura şi scuipa, pe jumătate conştient, miristul cu
ochi albaştri se strecură lîngă el şi îl apucă de părţile sexuale. Apoi îl strînse
cu toată puterea.
-Tu tienes muy chico, gringo!1) rînji el.
Malko aproape că se simţi uşurat cînd îl vîrîră din nou în cada plină de apă
cu săpun.
Litania ororii continuă. Capul în cadă, sufocarea, dat afară,
lovituri, ameninţări, interogatoriu, vomă. Pierduse de tot noţiunea timpului.
Călăii făceau cu schimbul, încurajaţi de fata în bluză albă care contempla
cu satisfacţie tortura. Malko se întreba cît îi va mai rezista inima. Deja
ultimele sincope fuseseră mult mai lungi. Sîngele de la rană colorase apa
din cadă. Mai gîndea încă cu claritate, cu intermitenţă, dar abia putea să
vorbească. Şi cu atît mai puţin să răspundă întrebărilor lui Carlos Geranios.
I se dădu drumul şi căzu pe mozaicul ud. Contactul rece îi făcu aproape
bine. Rămase acolo tremurînd din tot corpul, cu obrazul lipit de podea,
întrebîndu-se ce aveau să-i mai facă.
Luis, mecanicul, intră ca o furtună, în încăpere.
- Maşina e gata.
- Mîncăm rapid ceva, făcu Geranios, şi plecăm.
Fata se apropie de Malko şi îi trase cu piciorul în partea de jos a pîntecului.
Din fericire, vîrful pantofului alunecă şi nu lovi decît interiorul coapsei.
Decepţionată că nu-l aude urlînd, se aplecă deasupra lui. Apoi îi şopti la
ureche ce urma să-i facă.
Malko era prea epuizat ca să reacţioneze.
Beneficia deci de un răgaz. După care aveau să-l tortureze pînă cînd va
muri sau va vorbi. Şi cum nu avea nimic de spus... Acum frigul îi provoca
un tremur nervos şi clănţănitul dinţilor.
Ceilalţi se aşezaseră cu toţii la masă, în camera vecină, şi îl supravegheau
prin uşa deschisă. Nu-l mai legaseră, dar toţi aveau arma la îndemînă.
Malko îi auzea mîncînd şi discutînd cu voce scăzută, de parcă n-ar fi fost şi
el acolo. Incrîncenarea lor împotriva lui era de neînţeles. Auzi vag numele
Taniei fără să înţeleagă ce spuneau despre ea.
Un sunet scurt al soneriei de !a intrare le întrerupse conversaţia. Malko avu.
senzaţia că i se opreşte inima. Nu putea fi decît ceva bun. Se încorda, gata
de orice.
Carlos Geranios sărise fără zgomot de pe scaun, trăgînd Coltul de la
centură.
Apăsă ţeava în gîtul lui Malko, îl forţă să se ridice «şi îi desfăcu repede
mîinile.
- Tu vei deschide, gringo, îi şopti el. Dacă sufli vreo vorbă, îţi golesc
încărcătorul în spate.
Cu ţeava Coltului în spate, Malko traversă salonul şi ajunse în micul antreu.
Se opri în faţa uşii care dădea spre stradă. De afară nu se auzea nici un
zgomot. Blondul cu nas coroiat apăru în spatele lui, cu pistolul-mitralieră în
mînă.
- Trebuie să fie Tania, îi şopti el lui Carlos Geranios. Malko simţi apăsarea
armei în spate.
- Deschide, gringo.
Tonul lui Carlos Geranios nu permitea replică. Malko făcu un pas înainte şi
puse mîna pe clanţă. In momentul în care începea să apese pe ea, auzi afară
un zgomot metalic.
Instinctul îl făcu se se lipească fulgerător de perete. Afară răsunară o serie
de detunături. Lemnul uşii fu găurit de şocul loviturilor. Blondul scoase un
strigăt. Coltul 45 ripostă.
O fracţiune de secundă mai tîrziu un şoc violent făcu uşa ţăndări. Malko
avu timp să zărească uniforme şi flăcările galbene ale armelor automate
înainte de a se trînti la pămînt. Tînărul blond care se strecurase pe îîngă
perete, cu un glonţ în coaste, îşi goli încărcătorul pistolului-mitralieră
asupra celor care se năpusteau în vestibul. Doi dintre ei se prăbuşiră, dar
focul violent al mai multor arme automate îl tăiară practic în două pe blond.
Şi afară se trăgea. Malko auzi strigăte şi gloanţe ricoşînd din poarta de fier
de lîngă casă.
Vocea lui Carlos Geranios strigă ceva în spatele lui. Malko stătea lungit
lîngă perete şi făcea pe mortul. Strigătele, focurile de armă, totul indica că
D.I.N.A sau armata înconjurase casa. Vestibulul rămase gol preţ de cîteva
secunde, apoi, cu coada ochiului, Malko zări o haită de civili care se
năpustea în interior, trăgînd fără somaţie, ciuruind pereţii. Cîteva gloanţe îl
atinseră uşor, intrînd în zid, desprinzînd tencuiala care căzu peste el.
Scuturat de proiectile, cadavrul blondului se întoarse pe o parte. Din
fericire Malko era întins lîngă uşă şi cei care intrau nu-l vedeau de la
început.
Dar cînd încăperea s-a umplut, prezenţa i-a fost imediat remarcată.
Cu un strigăt feroce, unul din carabinieri se repezi şi trase o rafală de
Beretta la zece centimetri de capul lui. Gloanţele dărîmară bucăţi din zid şi
detunăturile îl asurziră. Strigă încercînd să explice cine era, dar nimeni nu-l
asculta. Doi civili se năpustiră asupra lui şi îi loviră cu pistoalele înjurîndu-
l. Pentru că se zbătea, unul dintre ei se aşeză călare pe spatele lui şi începu
să-l izbească în cap cu patul pistolului.
- Termină-I pe ticălosul de comunist! urlă celălalt.
O lovitură mai violentă îi zgudui tot capul. îşi zise că va fi omorît acolo. De
data asta de D.I.N.A. Deodată, îşi făcu apariţia pe neaşteptate un civil
voinic, cu un coit mare în mînă şi pe cap cu o pălărie albă. îl văzu pe Malko
cu faţa acoperită de sînge.
- Opreşte-te, Diego! urlă el. Trebuie să vorbească.
Se repezi şi-l azvîrli deoparte pe omul care îl lovea pe Malko. Acesta din
urmă, încercă să vorbească, dar sîngele îi pătrunse pe grt şi avu un acces
violent de tuse. în acelaşi moment împuşcăturile reîncepură în spatele casei.
Simţi vag că era tîrît, zise: "Sînt american", dar îşi dădu seama că nici o
vorbă nu-i ieşise din gură...
**
Bărbosul golea încărcător după încărcător, ghemuit în colţul uşii de la
bucătărie, încercînd să-i oprească pe asediatorii masaţi în salon. Fata, care
îşi pierduse genele false, era deja la volanul maşinii Fiat 126 garată în
curticică. Motorul mergea. Prin găurile porţii de fier se zăreau maşinile
populaţiei şi proiectoarele. Poliţiştii nu se grăbeau, siguri că nimeni n-ar fi
putut să le scape.
Carlos Geranios, cu trăsăturile crispate, cu buzele strînse, ţinea lipit de corp
ceva care semăna cu un pistol-lansator: urr M79. O armă care lansa grenade
capabile să distrugă totul pe o rază de zece metri... Era hotărît să nu se lase
prins viu.
- Luis, strigă el, deschide poarta!
- Dar ne vor ucide! protestă bărbosul.
Din fericire erau protejaţi de întuneric. Poliţia nu ştia cîţi sînt.
- Haide, Luis! repetă Geranios.
Luis părăsi bucătăria după o ultimă rafală, sări pînă la poartă şi deschise
spre interior unul din batanţi. Mai multe siluete se dădură în grabă la o
parte. Carlos Geranios, ghemuit în umbră, duse la umăr lansatorul M 79.
Grenada plecă cu o explozie scurtă. Urma o lumină orbitoare în stradă, o
explozie şi tot ce trăia în faţa porţii fu nimicit.
Carlos Geranios se întoarse spre maşină.
- Vamos! Isabella-Margarita.
Fiatul porni înainte. O grindină de gloanţe ţîşni dinspre casă, abătîndu-se
peste capotă, spărgînd farurile. Tînăra opri brusc. Luis se strecură imediat
pe lîngă Fiat, lipit de zid. Apoi apăru în faţa poliţiştilor care luaseră poziţie
de-a lungul zidului exterior al casei. Toţi traseră în acelaşi timp. Pistolul-
mitralieră al lui Luis îi ciopîrţi pe cei trei oameni grupaţi ca pe o ţintă de
bîlci. O bucată de creier se lipi de una din ferestre. Dar fusese > timp
suficient să riposteze şi Luis se prăbuşi pe spate, cu braţele în cruce pe
capota Fiatului.
Carlos Geranios se aruncă în maşina care porni înainte cu furie. Corpul lui
Luis fu măturat, căzu jos, o rafală răsună în spatele lor, burduşind
portbagajul. Isabella-Margarita evită o furgonetă Chevrolet oprită de-a
curmezişul pe Caile Santa Fe şi în faţă nu mai văzu decît întunericul. Nu
mai exista nici un baraj! Trase de volan spre stînga, deplasîndu-se în zigzag
spre sud. Cauciucurile din spate erau sparte.
Geranios plîngea în tăcere cu capul în mîini.
- Luis, murmură el, Miguel, o să-i tortureze...
- Au murit, zise Isabella-Margarita. Sper că şi ăla a murit.
-Taci, ticăloşiile!
Malko protestă în engleză, încercînd să se ridice. Un carabinier îi trase o
lovitură în coaste cu patul armei. Era întins pe burtă, cu mîinile prinse în
cătuşe la spate, direct pe podeaua ambulanţei care gonea pe străzile pustii
din cauza interdicţiei 'de circulaţie, precedată şi urmată de mai multe maşini
ale poliţiei. Ungă el se afla cadavrul lui Luis, cu ochii ficşi, cu capul spart,
zăcînd într-o băltoacă de sînge. Cealaltă ambulanţă ducea cinci poliţişti
răniţi, iar a treia alţi morţi, mirişti şi poliţişti. Fusese un adevărat masacru.
Dintre cei atacaţi nu mai rămăsese în viaţă decît Malko. Junghiuri oribile îi
torturau capul şi sîngera. Din cînd în cînd, carabinierul care îl păzea îi
trăgea cîte un picior să se asigure că mai este încă în viaţă sau îi promitea
cu amabilitate că îl vor sodomiza cu baioneta...
Ambulanţa opri. Carabinierul sări jos şi îl trase afară pe Malko. Cum nu se
ţinea pe picioare, îl potopiră cu lovituri pentru a-l face să parcurgă cei trei
metri pînă la uşa mică. Avu timp să zărească o stradă îngustă, o clădire din
piatră neagră, cu ferestrele acoperite. îl împinseră pe un culoar murdar unde
se prăbuşi pe o bancă. Abia vedea din cauza ochiului rănit.
Un civil veni spre el şi, brusc, îl lovi în arcada despicată. Malko scoase un
urlet şi avu forţa să strige în spaniolă:
- Sînt american!
- Eşti un porc de comunist! rînji poliţistul. Dar aici, la Casa de los
Carinios^, vei începe să gîndeşti altfel...
înţelese instantaneu că făcuse o gafă, ar fi trebuit să continue să vorbească
în engleză. Asta îi oferea o şansă mai bună.
Doi carabinieri puseră mîna pe el împingîndu-l de-a lungul culoarului.
Printr-o uşă deschisă zări un birou mic unde plîngea o femeie aşezată pe un
taburet, cu mîinile prinse în cătuşe la spate, încadrată de doi civili dotaţi cu
vînă de bou. Un al treilea, cu un aer ostenit, în cămaşă, bătea la maşina de
scris.
Dintr-o altă încăpere răzbăteau strigăte însoţite de zgomotul surd al
loviturilor. Fu împins într-o celulă goală, cu ferestrele în¬chise, care
mirosea a mucegai şi a sudoare. Nu rămase acolo decît cinci minute. Nici
măcar cît să-şi mai revină. îşi făcură apariţia doi civili, îl traseră afară
lovindu-l şi înjurîndu-l, apoi îl aruncară pe o scară. Cineva deschise o uşă
îngustă care dă¬dea spre un culoar subteran luminat de un bec. Mai întîi nu
văzu decît o masă de corpuri de ambele sexe, în picioare, în¬ghesuite ca
sardelele într-o încăpere de aproximativ trei metri pe patru. Feţe umflate de
lovituri se întoarseră spre el. Unul din civili răcni:
- împingeţi-vă mai încolo, cretinilor, aveţi un nou amic. Erau ţărani cu
cătuşele la mîini, legaţi cu o ffînghie lungă
unii de alţii. Un băiat cu ochelari schiţă un gest de apărare în faţa
ameninţărilor civililor. Scăpă ochelarii. încercă să-i ia de jos. Unul din civili
se repezi la el, îi burduşi faţa cu lovituri de pumn şi îi strivi ochelarii cu
piciorul. Băiatul începu să plîngă. Tovarăşii lui priveau scena într-o tăcere
sufocantă.
-înapoi, porcilor! strigă unul dintre civili.
Masa de corpuri înghesuite se ondulă uşor. Malko îşi zise că puteau fi vreo
douăzeci de persoane. Chiar şi femei, cărora le zărea părul lung.
Uşa fu trîntită în spatele lui şi crezu că va muri asfixiat. Cei din fundul
încăperii se destindeau cu brutalitate. "Laminat" între uşă şi corpurile
mirosind a sudoare, a sînge coagulat şi a urină, puţin a mai lipsit să i se facă
rău. Tot corpul îl durea îngrozitor, iar sîngele reîncepu să-i curgă pe faţă.

Note:
1) Casa mîngîierilor (n.a.)
Un bătrîn de lîngă el, neras şi palid, îl întrebă:
- Acum te-au arestat? Malko răspunse în spaniolă.
- Da, nu e mai mult de o oră. Celălalt suspină.
- Aici e foarte greu. Nici măcar nu te poţi culca. De urinat trebuie să urinez
în picioare ca animalele. Nu ne lasă să ieşim.
O dată pe zi ne aruncă nişte pesmeţi şi puţină apă. Şi pe urmă mai e şi
piticul...
- Care pitic? întrebă Malko.
Lîngă el, adolescentul cu ochelarii striviţi hohotea în tăcere, cu faţa
însîngerată.
- Vei vedea destul de repede, zise bătrînul. Dacă te chea¬mă, să ştii că la el
te duc. E un diavol. Se vorbeşte că ar fi din¬tre ai noştri şi că se
răscumpără.
- De cît timp sînteţi aici? întrebă Malko. Bătrînul numără încet pe degete.
- Unsprezece zile!
- Unsprezece zile!
Malko se întrebă cît va fi ţinut în acea pivniţă oribilă. Deja avea crampe.
Murea de sete, din cauza apei cu săpun; îşi simţea capul ca într-o menghină,
îl dureau toţi muşchii. Se gîndi la Carlos Geranios. Misiunea lui se sfîrşise.
Miristul murise. Ca şi fata frumoasă cu bluză albă. Tot nu înţelegea cum
reuşise^D.I.N.A. să atace atît de repede. Era sigur că atunci cînd venise cu
Tania nu-l urmărise nimeni. Uşa se deschise atît de brutal încît fu gata să
cadă în exterior. Doi carabinieri examinară cu privirea masa de oameni.
Unul dintre ei întinse degetul spre Malko.
- lată-l pe acel ticălos de comunist american.
îl trase cu brutalitate afară, astfel încît cătuşele să i se înfigă bine în carne.
în ciuda durerii, Malko se simţi uşurat. Va putea să se explice, să se facă
cunoscut, să scape de acel infern.
Celălalt carabinier trînti uşa şi o zăvorî, apoi veni lîngă Malko.
- Vei fi împuşcat, ticălosule!
Urcă iar acea scară mică. Pe culoarul de la parter apăruse o targa cu un
mort. Şi un grup de oameni plini de sînge abia aduşi. Nenorociţii nu
spuneau nimic; aveau ochii morţi, năuciţi, uluiţi. Trecu un ofiţer cu cizme
lustruite. Cei doi carabinieri îl împinseră pe Malko într-o încăpere goală şi
murdară.
- Dezbracă-te, porcule, ordonă unul dintre ei.
Pentru că nu executa ordinul destul de repede, patul unei arme îl lovi peste
tibie. Atunci, cît putu de încet, îşi scoase toate hainele, păstrînd doar slipul.
Carabinierul arătă cu ţeava pistolului-mitralieră spre el.
- Ce, nu vrei să-ţi arăţi coaiele de comunist? Grăbeşte-te, că altfel ţi le
pompez în burtă.
în faţa unui astfel de limbaj nu te puteai decît supune. Sce-nariul era destul
de bine pus la punct pentru a-l descumpăni pe prizonier şi a-l face şă-şi
piardă orice demnitate. Unul dintre carabinieri desfăcu cătuşele lui Malko,
îl trase cu brutalitate spre un calorifer şi îi priponi mîinile în jurul unei
conducte, astfel încît să nu poată nici măcar să se aşeze pe jos. Apoi îi zise,
înainte de a ieşi:
- E ultima ta noapte, porcule! Dar mai întîi o să-ţi aplicăm tratamentul
special...
Malko rămase singur, încercînd să-şi revină cît de cît. De ce fusese scos din
celula comună? Asta nu prevestea nimic bun... Deodată auzi prin peretele
despărţitor un vacarm cumplit. Era torturat un om care urla. Vociferările
torţionarilor se amestecau cu strigătele torturatului, fără a stîrni vreun ecou
în acea lume surdă şi oarbă, îngheţată de spaimă. Malko îşi zise că acea
casă mică şi neagră, deşi în inima oraşului Santiago, se găsea în altă
dimensiune. Deodată i se făcu frică. Era o maşină oarbă de măcinat fiinţe
omeneşti. Furia îl sufoca la fel de tare ca durerea. îşi aminti de faţa
binevoitoare şi de vorbele liniştitoare ale colonelului O'Higgins. D.I.N.A.
atît de blîndă şi atît de drăguţă! Atît de corectă. încercă să găsească poziţia
cea mai puţin inconfortabilă. în cele din urmă se aşeză în genunchi. Au¬zea
oamenii trecînd pe culoar, interpelîndu-se, uneori un hohot de rîs sau,
dimpotrivă, un geamăt. în camera vecină ţipetele încetaseră.
Era atît de obosit încît în cele din urmă aţipi. Tresări cînd uşa se deschise.
Piticul voinic pe care-l zărise la asaltul casei de pe Caile Santa Fe se uita la
el legănînd o vînă de bou în mîna dreaptă. Arăta ridicol în costumul lui
negru. Se apropie de Malko şi îl întrebă în spaniolă:
- Ai fost bine tratat pînă acum?
Malko se stăpîni să nu-l scuipe în faţă. Răspunse în engle¬ză cu o voce cît
se poate de calmă.
- Ştiţi foarte bine în ce hal am fost tratat. Sînt un cetăţean american în
misiune oficială în ţara voastră. Am fost arestat din greşeală şi vă rog să mă
eliberaţi imediat. Anunţaţi-I pe colonelul Federico O'Higgins. Mă cunoaşte.
Pe măsură ce vorbea ochii piticului se făceau mai mici. în cele din urmă,
zîmbi arătîndu-şi dinţii stricaţi.
- Bineînţeles că eşti american, căcănarule! Dar am arestat mulţi ca tine. Şi
ştii unde sînt?
Se aplecă şi zise cu un ton confidenţial:
- Li s-a oferit o plimbare cu elicopterul... Fără bilet de întoarcere.
- Nu sînt comunist, zise Malko, şi am fost arestat din greşeală.
Cu un zîmbet răutăcios, piticul se lovi uşor cu vîna de bou peste cracul
pantalonilor.
Apoi se aplecă brusc, îl apucă de păr pe Malko şi trase cu toată puterea,
obligîndu-l să ridice faţa spre el.
- Unde e porcul de Carlos Geranios?
Stupefacţia îl făcu pe Malko să uite de durere. Prin urmare Geranios
scăpase!
- Nu ştiu nimic, răspunse el. Vreau să-l văd pe colonelul Federico
O'Higgins.
Celălalt îi dădu drumul la fel de brusc, plesni din limbă şi zise cu un ton
conciliant:
- Ascultă, pari un comunist inteligent. Nu eşti ca acei tineri cretini care,
cum îi eliberezi, se duc să urle peste tot că sîntem nişte sălbatici, că li s-au
făcut nişte chestii oribile. (Se apropie vehement de Malko.) Şi pentru ce?
Ai? Pentru o mamă de bătaie, cîţiva dinţi, un testicol, la nevoie. (Ridică un
deget.) Niciodată două... Nu sîntem nişte brute. Sînt sigur că ne putem
înţelege amîndoi. Să ştii că sînt obosit şi nu-mi face nici o plăcere să dau în
tine. Mai bine fumăm amîndoi o ţigară, nu?
Şi pentru că Malko, cuprins de dezgust şi de un soi de ilaritate nervoasă, nu
răspundea, poliţistul suspină.
- Hotărît lucru, toţi sînteţi la fel. Vrem să fim salon cu voi şi asta nu
serveşte la nimic.
Şi începu să-l lovească metodic pe Malko. De la primele lovituri crezu că
va ceda. Avea impresia că i se dezlipea carnea. Ploua cu lovituri peste fund,
mijloc, faţă şi braţe. Cu maxilarul strîns, poliţistul căuta locurile sensibile.
Malko încerca să se închidă în el ca să scape de durere, umilire, ca să ţină
piept omului care îi tortura. îl urî, îl dispreţui, uitînd de lovituri.
După cîteva minute ura lui atît de puternică încît aproape că nu mai simţea
durerea. Oricum, atît de puţin încît îşi zise că celălalt ar fi putut să-l ucidă
fără să-l facă să cedeze...
Poliţistul se opri deodată gîfîind. Puse jos vîna de bou şi se uită cercetător
la Malko.
- Eşti un dur, hai? făcu el. Te-ai format în Cuba? Uite, înainte de a continua
în mod serios, îţi voi arăta ceva care poate că te va face să vorbeşti, pînă
cînd nu va fi prea tîrziu pentru tine...
Ieşi din încăpere lăsîndu-l singur. Peste zece minute îşi făcu din nou
apariţia, însoţit de doi carabinieri cu feţe indiferente, care intrară ducînd o
targa cu un corp acoperit de un cearceaf plin de sînge. Carabinierii au pus
targa jos şi au ieşit fără să arunce nici cea mai mică privire spre Malko.
Acesta se întreba ce nouă oroare va mai avea de înfruntat. Piticul cu pălărie
albă se aplecă şi trase uşor cearceaful, descoperind corpul gol al unei femei.
- Priveşte-ţi prietena, făcu Juan Planas cu un ton cumsecade.
Malko se strădui să lase ochii în jos. La început crezu că poliţistul minţea.
Apoi în mintea lui se făcu legătura şi se simţi cuprins de oroare. Acel
sărman lucru torturat care odihnea pe targa era Tania.
Sau mai curînd ce mai rămăsese din ea.
Tînără femeie fusese literalmente masacrată. Avea corpul presărat cu mici
răni rotunde şi purulente, acolo unde fusese arsă. Mîna dreaptă nu mai era
decît o masă sîngerîndă, cu oasele şi carnea zdrobite, de parcă ar fi fost
strivite cu lovituri de ciocan. Faţa era de nerecunoscut, umflată de
echimoze. îi lipseau mai mulţi dinţi. Era goală, legată de targa cu curele de
piele. Malko îi văzu sînii grei şi puţin lăsaţi ridicîndu-se încet. Cu capul
într-o parte, cu ochii închişi, abia respira. Partea de jos a pîntecului nu mai
era decît o rană. Gîtul spart al unei sticle îi ieşea dintre coapsele murdare de
sînge.
Piticul dădu din cap cu o milă afectată şi explică:
- Vezi, a vorbit, dar prea tîrziu. Mai întîi ne-am enervat puţin. O prostie, nu?
Malko nu răspunse, invadat de dezgust. Piticul o scutură pe Tania de umăr.
Femeia deschise ochii cu un geamăt. Avea pleoapele atît de umflate încît nu
se vedea decît o linie. Totuşi Malko zări distinct străfulgerarea de
stupefacţie cînd îi văzu faţa însîngerată şi corpul plin de urmele loviturilor.
Piticui sesiză şi el schimbarea expresiei.
- îi face plăcere să te revadă, remarcă el cu acelaşi ton cumsecade.
- Am văzut-o pe această femeie o singură dată în viaţa mea, zise Malko.
Ceea ce i-aţi făcut e josnic.
Piticul dădu din cap.
- Este o femeie foarte periculoasă. O prietenă bună a lui señor Allende şi a
acelui porc de Fidel Castro...
Luă un aer şmecheros.
- Să ştii că e foarte inteligentă. Pînă acum a fost protejată, nu ne-am putut
atinge de ea. Pentru că se lăsa călărită de o "mumie". Un prieten personal al
Excelenţei Sale generalul Pinochet. (Suspină.) Şi apoi mumia a murit.
Atunci am putut să stau la palavre cu señora Tania. Datorită ei te afli aici.
Dar mai ştie încă multe lucruri; De exemplu unde se află acum Carlos
Geranios... Dar încă nu a vrut să ne spună. Aşa că unul dintre voi trebuie să
se hotărască...
Tania închise iar ochii. Malko se întreba cum de ajunsese Tania acolo. Dacă
arestarea avea vreo legătură cu vizita la Chalo Goulart. Piticul se proţăpi în
faţa lui.
- Acum spune-mi unde e Carlos^Geranios?
- Nu ştiu nimic, zise Malko. îţi repet că lucrez pentru guvernul american şi
că probabil cei de la ambasadă mă caută deja...
Juan Planas dădu din cap.
- Americanii sînt prietenii mei... (îşi desfăcu haina, arătînd un colt "Python"
agăţat la centură într-un toc din piele.) Ei mi-au dat asta. Ca să pot omorî
mulţi comunişti. (Suspină.) Pentru că tu nu vrei să vorbeşti, o voi întreba pe
prietena ta, Tania.
Piticul se aplecă şi luă de pe targa o seringă enormă, din cele folosite pentru
a face injecţii la cai. Malko se întrebă ce atrocitate va mai comite.
Cătuşele îl făceau total neputincios.
Juas Planas trase încet pistonul înapoi, îşi dădu pe spate pălăria albă şi se
lăsă pe vine lîngă targa cu seringa în mînă.
- Sînt fete care ar plăti să li se aranjeze sînul, făcu el cu jovialitate.
Cu mîna stîngă, apucă între două degete extremitatea sînului stîng trăgîndu-
l în sus pentru a întinde pielea, apoi, cu un gest precis, înfipse seringa la
baza sînului, orizontal, de-a lungul coastelor. Preţ de vreo trei centimetri.
Malko simţi că i se face pielea ca de găină şi urlă:
- Ticălosule!
Tania deschise ochii şi scoase o tînguire ascuţită. Juan Planas începu să
apese încet pe pistonul seringii, introducînd aer între cuşca toracică şi
carnea sînului. în faţa ochilor plini de oroare ai lui Malko, sînul începu să-şi
mărească volumul. La început Tania gemu, apoi un urlet strident îi ieşi
dintre buze, transformîndu-se într-un ţipăt inuman, îngrozitor. Corpul i se
arcui încercînd să scape de durerea cumplită care îi sfîşia pieptul. Presiunea
aerului dezlipea derma. Sînul stîng era acum aproape dublu faţă de cel
drept. Piticul trase brusc seringa contemplîndu-şi opera cu un aer satisfăcut.
Apoi aoucă sînul cu toată mîna şi se aplcă peste faţa Taniei strîngînd
degetele.
- Acum îmi spui unde e porcul ăla?
Malko crezu că zidurile celulei se vor nărui, atît de violent fu urletul Taniei.
Strigă şi el o mulţime de înjurături. Faţa iui Juan Planas rămînea
netulburată. Mîna strîngea mai departe sînul. Cu gura larg deschisă, cu
ochii daţi peste cap, Tania horcăia.
Poliţistul o lăsă şi îşi întoarse spre Malko ochii mici şi injectaţi de sînge.
- Sînt tari comuniştii ăştia, nu?
Dădu ocol tărgii, trase din nou pistonul seringii, umplînd-o iar cu aer, se
lăsă pe vine şi o înfipse cu răceală în sînul drept. De data asta apăsă pe
piston mult mai brutal. Probabil că durerea fusese cu mult mai cumplită,
căci Tania reuşi să smulgă una din curelele de piele care o ţineau legată.
Braţul i se lăsă peste faţa călăului, dîndu-i jos pălăria. Juan Planas căzu în
fund şi cu o înjurătură dădu drumul seringii care rămase înfiptă în sîn. Se
ridică imediat, goli cu violenţă seringa şi o trase afară.
Respira greoi. Se ridică, îşi aşeză piciorul drept pe sînul umflat artificial şi
apăsă mişcîndu-l.
Strigătul victimei se stinse într-un sughiţ. Horeai, apoi se destinse
pierzîndu-şi cunoştinţa. Poliţistul înjură, se lăsă în jos şi începu să-i
frămînte din nou sînii cu degetele lui groase. Fără rezultat. Tania era
inconştientă. Ochii aurii ai lui Malko de¬veniseră complet verzi. Un singur
gînd mai avea în minte: să-l sugrume cu mîinile lui pe Juan Planas. Acesta
se ridică furios.
- Ea va vorbi altă dată. Dar tu vei vorbi acum.
Tania era nemişcată. Sînii, cu vîrfurile îndreptate spre tavan, erau albăstrui
şi semănau cu o îngrozitoare sculptură suprarealistă.
Juan Planas îşi luă de jos pălăria albă, şi-o puse pe cap şi se apropie încet
de Malko. Ochii lui mici şi negri aveau o intensitate incredibilă.
- Sînt obosit, zise el. Dar cred că mă voi distra grozav cu tine.
Se duse la uşă, o deschise şi strigă: fără rezultat. Ieşi pe culoar bombănind.
Malko îi auzi paşii îndepărtîndu-se. Imediat zise cu glas scăzut:
- Tania!
Românca întredeschise ochii. îşi întoarse ochii spre Malko. Buzele i se
mişcară. Malko fu nevoit să facă un efort ca să înţeleagă ce murmura.
- lartă-mă... nu ştiam. Dacă scapi, spune-le că am rezistat mult. Julia de la
Vina Del Mar. Restaurantul Papagalul...
Era cu neputinţă să-şi dea seama dacă era total conştientă sau dacă delira.
Auzi paşi pe culoar. Poliţistul cu pălărie albă se întorcea însoţit de
carabinieri. Tania închisese din nou ochii. Oamenii în uniformă luară de
acolo targa cu un aer indiferent. Juan Planas dădu din cap.
- Partea proastă la tine, zise el, e că nu eşti inteligent. (Rîse.) în acest
moment, prietenul tău Carlos o călăreşte pe Isabella-Margarita... Datorită
ţie. Iar tu uite unde eşti. Dacă vei continua aşa, tu n-ai să mai călăreşti pe
nimeni niciodată... (Se apropie.) Ascultă, în cinci minute se poate termina
totul. Vii cu noi şi pe urmă eşti liber.
Şi adăugă cu un ton confidenţial:
- îmi place de tine că ai curaj. în plus îţi las şi fata. Poţi să faci ce vrei cu
ea... Cred că ştie să facă treabă bună...
Malko răsuflă adînc şi făcu ce nu făcuse niciodată în viaţa lui. îl scuipă în
faţă pe poliţist.
Spre marea lui surprindere, acesta nu se năpusti asupra lui. Se mulţumi să
scoată o batistă din buzunar şi să-şi şteargă faţa, cu maxilarele crispate. Dar
spuse cu o voce glacială:
- Cînd voi termina cu tine, te voi trimite la Valvidia, la Regimentul 2
vînători de munte. Au acolo o şmecherie foarte bună pentru comuniştii care
nu vor să înţeleagă. (Tăcu un moment ca să dea mai multă greutate
vorbelor.) Nişte condori într-o cuşcă. Te leagă înăuntru şi te lasă să te
mănînce. Du¬rează cîteva zile. Şi ştii cu ce încep? Cu ochii şi cu
testicolele...
Malko îşi spusese zadarnic că totul era un coşmar, ştia că e adevărat, că în
aceasta a patra dimensiune a ororii i se putea întîmpla orice. Că se găsea
într-o altă lume.
Carabinierii veniră din nou. Fu dezlegat şi împins pe culoar. Nu merse
departe. Carabinierii îi împinseră într-o încăpere asemănătoare cu cea pe
care o părăsise. Cu diferenţa că în mijlocului ei era un om spînzurat de
picioare. Malko se uită la el înspăimîntat. De tavan atîrna un soi de trapez.
De el erau legate picioarele omului, depărtate unul de altul. Mîinile le avea
la spate, în cătuşe. Era gol, cu excepţia unei cămăşi murdare cu mîneci
scurte care îi cădea peste cap, atîrnînd pînă la cîţiva centimetri de podea,
alături de o găleată plirtă cu apă murdară. Dar detaliul cel mai înfiorător era
coada de mătură care ieşea dintre fesele albăstrui ale nenorocitului şi care îi
fusese înfiptă cîţiva centimetri în anus. Juan Planas se apropie, apucă
bucata de lemn şi o mişcă ca pe o manetă de viteze. Omul torturat scoase
un geamăt răguşit, se răsuci şi deschise ochii.
Imediat poliţistul se aplecă, îi ridică capul trăgîndu-l de păr, apropie găleata
cu o lovitură de picior şi dădu" drumul capului în apă. După cîteva secunde
prizonierul începu să se răsucească violent, ca un peşte în agonie,
sufocîndu-se, lovindu-se cu capul de găleată. Planas apucă bucata de lemn
care ieşea din anus şi o apăsă urlînd:
- Stai liniştit, porcule!
Convulsiile se accentuară. Prizonierul se sufocă în apa murdară din găleată.
Juan Planas îl trase brusc afară. Omul gemu. Poliţistul se întoarse spre
Malko.
- Prietenii noştri brazilieni ne-au învăţat asta, Paâ de Arară. Vorbeşti sau
crapi. îi vei lua locul.
Dădu un ordin. Carabinierii se repeziră, îl dezlegară pe prizonier şi îl
întinseră pe podea. Malko îşi coborî privirea spre el şi simţi un şoc
îngrozitor. Faţa nu mai avea nici o expresie, era distrusă, prostită. "Absent",
în afara lumii. Malko îşi întoarse cu spaimă ochii să scape de fixitatea
tragică a privirii lui. Această prezenţă îi provoca o angoasă fără margini.
Oare nu va deveni şi el aşa după cîteva ore? Frînt şi resemnat. Năucit.
- E rîndul tău! ordonă Juan Planas.
Cei doi carabinieri se repeziră spre Malko
Sîngele îi pulsa în tîmple. în piept simţea o durere violentă. Juan Planas se
distra smulgîndu-i cu pumnul părul de pe piept, în comparaţie cu ce
suferise pînă atunci şi cu ce-l aştepta, asta nu părea decît o glumă; totuşi
avea nervii atît de încordaţi încît urlă.
- Aşteaptă, făcu Planas. în curînd vei fi ca el.
Omul căruia îi luase locul gemea cu o voce slabă, monocordă, care nu trăda
nici un sentiment; geamătul unui animal muribund, fără ură sau mînie.
Juan Planas' agită în faţa lui Malko bucata de coadă de mătură.
- Se pare că toţi comuniştii sînt pederaşti, o să-ţi placă asta.
Malko îşi adună toate forţele şi se concentra, gîndindu-se la castelul său, la
nişte detalii triviale, la lambriurile pe care le comandase în stil franţuzesc
înainte de plecare, la frescele din sufragerie care se cojeau... la tavanul aurit
al bibliotecii care avea nevoie de cîteva foi de aur.
Mai avea încă paisprezece încăperi de restaurat în în-tregime.
Un adevărat butoi al Danaidelor.
Vocea lui Juan Planas îi întrerupse gîndurile.
Poliţistul se uită la ceas.
- Ascultă, e tîrziu, făcu el. Sînt obosit. îţi dau cinci minute de gîndire. Dacă
tot nu renunţi, îţi jur că încep prin a-ţi înfige chestia asta în cur pînă cînd nu
se va mai vedea. Chiar dacă pentru asta va fi nevoie s-o bat cu ciocanul...
Cum Malko nu răspundea, Planas se depărta, aprinse o ţigară şi se sprijini
de perete. Cu sîngele în cap, Malko era la un pas de sincopă. îl auzi pe Juan
Planas bombănind:
- Să ştii că nu e deloc amuzant să faci treaba asta pentru o mie de lucas pe
lună! Stau toată noaptea în picioare să vă ascult minciunile... nu mai dau şi
eu ochii cu nevasta!
Malko încercă să nu se gîndească la sufocarea urît miro-sitoare care îl
aştepta, la josnicul viol al trupului. Ştia că în poziţia în care se găsea,
oricînd se putea declanşa un edem al plămînului. Pînă la urmă ar fi fost de
dorit.
Juan Planas îş\ strivi ţigara cu piciorul.
- Bun, îi dăm drumul, eşti cu adevărat tîmpit...
în momentul cînd luase de jos coada de mătură, cineva bătu la uşă şi o voce
strigă ceva ce Malko nu înţelese. Bombă¬nind, poliţistul se duse să
deschidă. Din poziţia în care se găsea, Malko zări nişte cizme negre bine
lustruite. Apoi privirea îi urcă de-a lungul uniformei şi zări o bărbie, o
mustaţă, o faţă căreia i se păru vag familiară.
Nou-venitul îl examina cu o expresie de dezgust pe faţa lui odihnită.
- Asta cine este? întrebă el. Piticul nu avu timp să răspundă.
- Locotenente Aguirre! urlă Malko. Sînt prietenul Oliveirei. Ajută-mă!
Ofiţerul se încruntă şi se apropie stupefiat. După expresia feţei, Malko îşi
dădu seama că'îl recunoscuse. Fu gata să plîngă de uşurare. în sfîrşit, lumea
exterioară venea în aceasta a patra dimensiune... *
- Dezleagă-I, ordonă locotenentul.
Juan Planas se repezi să execute ordinul. Ajutat de ofiţer, Malko reveni pe
picioare. Dar îl cuprinse ameţeala şi abia reuşi să nu cadă. Chilianul îl
examina cu o curiozitate nu prea amicală.
- Cum aţi ajuns aici? întrebă el.
- A fost arestat acasă la Carlos Geranios, se grăbi să spună Juan Planas.
Celălalt a scăpat.
Expresia locotenentului Aguirre deveni vădit ostilă.
- Ce făceaţi acolo? întrebă el cu o voce tăioasă. Malko îşi mai revenise
puţin.
- Uite, zise el, e o poveste lungă. Vă cer să-l anunţaţi imediat pe colonelul
O'Higgins, care mă cunoaşte, ca să mi se dea drumul. Mă aflu în ţara
voastră în misiune oficială...
Aguirre ezita. Faptul că îl întîlnise pe Malko la Oliveira îl impresiona. Dar
nu putea să-şi ia responsabilitatea de a-i elibera. Munca lui din fiecare
noapte consta în a vizita toate centrele de interogatoriu pentru a-i tria pe cei
care trebuiau executaţi, trimişi la Ritoque sau interogaţi din nou. Uneori
cîţiva erau şi eliberaţi, chiar dacă mai tîrziu îi aştepta o nouă arestare. Cazul
lui Malko îl depăşea.
- Aşteptaţi, zise el, mă duc să cer instrucţiuni.
Gol, tremurînd, epuizat, Malko se sprijini de perete. Piticul se uita la el
gînditor.
- Prin urmare mă voi putea duce la culcare, făcu el cu o jovialitate forţată.
Malko nu răspunse, păstrîndu-şi puţina putere care îi mai rămăsese.
Nu reuşea să scape de angoasă. Ofiţerul putea să nu găsească pe nimeni la
telefon sau pur şi simplu să nu telefoneze. Era atît de uşor să-l facă să
dispară fără să lase urme!
Se mai putea şi ca lui Federico O'Higgins să nu-i pese de soarta lui.
Uşa se deschise. Intrară doi carabinieri cu un pachet de haine^ Hainele lui
Malko!
- îmbrăcaţi-vă, senor, zise politicos unul din ei.
Cu- un ton atît de natural de parcă Malko ar fi ieşit de sub duş.
Se îmbrăcă cît putu de repede. Juan Planas se apropie de el.
- Ai putea să spui că am fost corect cu dumneata, nu? Eu ascult de ordine,
asta e tot.
După ce se îmbrăcă, cei doi carabinieri îl scoaseră din celulă. Malko abia
putea să meargă. Culoarul era gol. Probabil că toată lumea se dusese la
culcare. L-au condus într-un mic birou. Acolo îl regăsi pe locotenentul
Aguirre. Acesta îi făcu semn să stea jos.
- Señor, îl anunţă el, l-am găsit la telefon pe colonelul O'Higgins care,
datorită bunelor relaţii care domnesc între ţările noastre, mi-a dat ordin să
vă eliberez. Totuşi va trebui să vă prezentaţi chiar mîine la Edificio Diego
Portales pentru a da explicaţii asupra împrejurărilor în care aţi fost arestat.
Malko nu mai avea decît un gînd: să iasă din acea casă a ororii. Abia se
ţinea pe picioare, capul îl durea insuportabil.
- îmi pare bine pentru această intervenţie, făcu el cu toată răceala de care
era în stare. După tot ce-am pătimit, asta e o nimica toată.
Aguirre nu răspunse.
- Voi da ordin să fiţi dus la hotel, zise el, sau în altă parte dacă doriţi...
- Ştiţi ce se petrece aici? îl întrebă Malko. Aguirre zîmbi ironic.
- Trec pe aici în fiecare noapte, señor. Lupt împotriva dezordinii care
dezonorează ţara.
- Dumneata dezonorezi uniforma pe care o porţi... răspunse Malko.
Livid, Aguirre nu răspunde. Era vizibil că primise ordin să-l respecte pe
Malko orice s-ar fi întîmplat. Acesta se gîndi deodată la Tania.
- Nu voi pleca de aici decît cu tînăra femeie care se numeşte Tania, zise el.
Trebui să facă un mare efort de voinţă să nu-şi piardă cunoştinţa. Prin faţa
ochilor îi trecu o puzderie de lumini. » Aguirre se albi la faţă.
- Nu primesc ordine de la dumneavoastră, se răsti el. Nu sînt autorizat să vă
dau informaţii despre nimeni. Şi dacă nu vreţi să ieşiţi, pot da ordin să fiţi
condus într-o celulă...
Malko îşi zise că mai întîi trebuia să părăsească centrul de tortură, să fie
liber. După aceea se va încerca să o salveze pe Tania. Ieşi din birou
clătinîndu-se, urmat de locotenent. Acesta din urmă îi zise:
- Señor, sînt obligat să vă amintesc că adresa acestui imobil este secret
militar.
Malko nu avu forţă să răspundă. Se simţea din ce în ce mai rău.
Cînd uşa se deschise, respiră cu aviditate aerul proaspăt al nopţii. Jeep-ul îl
aştepta cu motorul pornit, cu un carabinier la volan. Malko vru să se
apropie de maşină. Dar, brusc, picioa¬rele nu-l mai ascultară. Fu nevoit să
se sprijine de perete, se uită la cer şi avu impresia că stelele se sting una
după alta. îl zări pe carabinier sărind din jeep şi alergînd spre el. Dar
ajun¬gea prea încet, ca într-un film proiectat cu încetinitorul. Malko
alunecă într-o gaură fără fund.
Auzi printr-un fel de ceaţă glasul îngrijorat al locotenentului Aguirre.
- întinde-l.
Apoi simţi că e purtat în braţe. De data asta cu precauţie, încercă să
vorbească, să mai spună că vrea să se întoarcă la Sheraton, dar cuvintele
nu-i mai ieşeau. O durere puternică îi smulse un strigăt, apoi totul deveni
negru.
Geamurile groase de trei centimetri ale Lincolnului Con-tinental atenuau
zgomotele străzii, huruitul maşinilor care săpau calea metroului pe
Alameda. Malko avea impresia ciudată că este izolat de restul lumii, că
pluteşte în alt univers. După patru zile de îngrijiri şi odihnă într-o cameră
din spitalul Del Salvador, unde i se diagnosticase un traumatism cranian, se
mai simţea încă teribil de slăbit. Cînd se uitase în oglindă i se făcuse frică.
Toată partea dreaptă a feţei era încă foarte umflată, ochiul pe trei sferturi
închis, arcada striată de puncte de sutură. De fiecare dată cînd mişca
muşchii maxilari îi venea să strige de durere.
Ochelarii negri ascundeau o parte din "stricăciuni", dar nu scuteau de
durere. Cît priveşte corpul, acesta nu era decît un imens punct dureros. La
fiecare inspiraţie parcă ar fi tras foc în piept. Parcă fiecare muşchi i-ar fi
fost răsucit. Dar cel mai mult îl îngrijorau durerile de cap. Junghiuri oribile
care îi zguduiau creierul şi îi întunecau vederea...
- Crezi că ai făcut bine ieşind din spital? îl întrebă John Villavera cu o voce
îngrijorată.
- Doar nu era să rămîn acolo toată viaţa, îi răspunse sumbru Malko.
Un geam îi despărţea de şoferul chilian. Lincoln-ul se tîra în mijlocul
circulaţiei aglomerate de pe Alameda cu 10 km pe oră. Building-ul Diego
Portales părea că nu se mai apropie...
Malko îl văzuse pe John Villavera apărînd lîngă patul lui de spital la cîteva
ore după ce fusese transportat acolo. Americanul venise apoi în fiecare zi. îl
asigurase pe Malko că furnizase explicaţii satisfăcătoare celor de la
D.I.N.A.-, dar că colonelul O'Higgins dorea să-l vadă imediat ce ieşea din
spital.
- Să nu fii prea dur cu colonelul O'Higgins, îi sugeră cu prudenţă John
Villavera. A reacţionat foarte bine.
- De fapt ce i-ai spus?
Malko încercă să întoarcă capul spre american, dar trebui să renunţe: avea
coloana cervicală blocată de durere. Era agasant să-i vorbeşti cuiva fără să-l
priveşti.
- Aproape adevărul, răspunse Villavera. Că pe lîngă misiunea pe care o
aveai, CIA ţi-a cerut să-l găseşti pe Geranios. Bineînţeles, a trebuit să mă
scuz pentru această ingerinţă în afacerile chiliene, dar O'Higgins e
inteligent.
- Cred mai ales că vă datorează mult, remarcă Malko. Sau mai curînd
guvernul lui. Cum ai explicat prezenţa mea acasă la Geranios?
- Nu am intrat în detalii, l-am spus doar că reuşiseşi să ajungi la el. Vei
vedea ce mai poţi să adaugi.
Malko se gîndea şi el la asta, Chalo Goulart fiind mort şi Tania arestată, nu
risca mare lucru dacă spunea adevărul... Pentru că oricum D.I.N.A. ştia că
Tania cunoaşte locul unde se refugiase Geranios. Lincoln-ul coti pe străduţa
care înconjura Edificio Diego Portales şi*opri în faţa postului de gardă. De
patru zile Malko era obsedat de o întrebare. De ce îl tratase Carlos Geranios
ca pe un duşman?
-îţi las maşina, îi propuse americanul Mă duci pe mine şi apoi se întoarce să
te aştepte.
Datsun-ul lui Malko probabil că mai era şi acum pe Caile Santa Fé, dacă nu
cumva fusese distrus în timpul atacului asupra casei. Malko ieşi cu greutate
din Lincoln. Se simţea bătrîn. Plămînii îl ardeau. Gardienii se uitau la faţa
lui umflată plini de suspiciune.
Colonelul Federico O'Higginss îşi scoase delicat mănuşa de lînă care îi
proteja mîna infirmă şi îşi pipăi degetele moarte. Onctuos şi în acelaşi timp
glacial.
- Aţi comis o gravă imprudenţă, señor. Foarte gravă. Care ar fi putut să vă
coste viaţa.
Cum Malko se pregătea să-l întrerupă, colonelul îşi ridică degetele întărite
şi îngălbenite:
- Ştiu totul, señor Villavera mi-a adus la cunoştinţă. N-aţi făcut decît să
respectaţi instrucţiunile ce vi s-au dat. Bineînţeles că vom înainta un protest
oficial, dar, între noi, pot să vă spun că afacerea a fost clasată în ceea ce vă
priveşte. Nu veţi fi nici măcar convocat pentru un interogatoriu.
Malko se întrebă dacă cel din faţa lui se aştepta la mulţumiri. Colonelul
O'Higgins îşi puse mănuşa cu grijă, îşi masă degetele, luă buiota şi adăugă:
- Bineînţeles, nu veţi mai putea încerca să intraţi din nou în contact cu acest
Geranios... De altfel în curînd va fi arestat. După cum aţi putut vedea,
serviciile noastre de informaţii sînt destul de eficace...
Malko îi aruncă chNianului o privire de gheaţă.
- Eficace, nu ştiu. în orice caz, feroce sînt. Tot ceea ce am văzut şi mi s-a
întîmplat mie nu face onoare unei ţări civilizate. Aceşti poliţişti s-au purtat
ca nişte porci.
Obrajii palizi ai colonelului O'Higgins se împurpurară uşor.
- Señor, pleda el, trebuie să-i înţelegeţi pe aceşti oameni!
V-au luat drept un terorist periculos. Din nefericire, cîţiva •*
extremişti americani au luptat alături de mirişti. Doi din camarazii lor au
fost ucişi în timpul asaltului. S-au enervat. Dar de îndată ce am fost anunţat,
am şi dat ordin să fiţi imediat eliberat.
- Credeam că toate birourile D.I.N.A. se află aici, zise ironic Malko. Nu mi-
aţi vorbit de centre de tortură asemănă¬toare cu cel unde am fost dus.
Colonelul O'Higgins îşi trecu buiota din mîna dreaptă în cea stîngă.
- Nu este un centru de tortură, zise el domol. Numai un loc de regrupare
pentru suspecţii arestaţi.
Malko se gîndi la nenorociţii înghesuiţi în celula de doisprezece metri
pătraţi. Din nefericire nu putea să facă nimic pentru ei. Un junghi brusc îi
străbătu tot capul. Fără să vrea schiţă o grimasă de durere. O'Higgins se
aplecă imediat spre el, plin de solicitudine.
- Nu vă simţiţi bine? -Ba da, răspunse Malko.
Mai simţea şi acum loviturile vînei de bou peste tot corpul.
- îmi pare într-adevăr rău pentru acest incident, repetă chilianul, dar, din
nefericire, nu pot supraveghea totul şi se întîmplă ca oamenii mei să fie
cam zeloşi.
Malko profită de ocazie.
- Apropo, ştiţi cum l-au găsit oamenii dumneavoastră pe acest Geranios?
Federico O'Higgins deveni imediatonctuos.
- Cred că li s-a dat o informaţie. îl căutau de multă vreme. Asta nu are nici
o legătură cu prezenţa dumneavoastră acolo.
Malko ştia ce trebuie să creadă despre această "informaţie". Juan Planas nu
ascunsese felul în care smulsese adresa de la Tania. îşi zise că o parte din
onorabilitatea acestei D.I.N.A. se prăbuşise brusc. Or, O'Higgins părea
foarte preocupat de această imagine de marcă. Era momentul să profite de
acest lucru... încercă să dea feţei sale o expresie amicală.
- Colonele, zise el, o femeie a fost torturată în prezenţa mea în mod josnic.
O anume Tania.
Ochii verzi-albaştri ai lui Federico O'Higgins se însufleţiră de o căldură
bruscă.
- Puteţi să-mi spuneţi de către cine?
- Un poliţist foarte scurt - aproximativ un metru cincizeci şi cinci - care
purta o pălărie albă. Avea şi mustăţi. Mi se pare că îl cheamă Juan...
O'Higgins nota şi dădea cu tristeţe din cap.
- Senor, zise el, vă mulţumesc. Eu însumi am interzis categoric orice
brutalitate. Vă dau cuvîntul meu de caballero că acest om va fi suspendat
din funcţie şi aspru pedepsit. (Suspină din nou.) Sîntem în război cu un
duşman nemilos... Aceste interogatorii tari sînt indispensabile pentru a
exploata rapid informaţiile. Dar există nişte limite!
Cimitirul, printre altele... Malko hotărîse să-şi păstreze calmul. Orice S-ar
întîmpla...
- în cazul femeii de care vobeam, zise el, aceste limite au fost cu mult
depăşite, l-am promis că voi interveni pentru ea. Ar fi prea mult dacă v-aş
cere să interveniţi personal pentru a fi dusă la spital? Cred că dacă am
vizita-o împreună, asta ar şterge proasta impresia a popasului făcut în
clădirea de pe Caile Londres.
O umbră trecu brusc peste faţa colonelului chilian. Malko îi văzu degetele
crispîndu-se pe buiotă, apoi, imediat, omul zîmbi.
- Excelentă idee! Mă voi ocupa de această Tania şi am să vă anunţ la hotel.
Odihniţi-vă. *
Malko nu avu cum să evite strîngerea de mînă a colonelului. O'Higgins îl
conduse pînă pe palier, din nou plin de politeţe. Cei care treceau pe lîngă ei
se uitau cu coada ochiului la faţa lui Malko plină de urmele loviturilor
primite. Lincoln-ul aştepta pe străduţa din spatele impunătorului Edificio
Diego Portales.
- La ambasadă, îi zise el şoferului lăsîndu-se cu uşurare pe banchetă.
Lucrările la metrou continuau, oamenii aşteptau autobuzele, maşinile
circulau în ambele sensuri. Se gîndi cu oroare la ce se ascundea în spatele
acestei faţade liniştitoare a oraşului Santiago. îi venea să strige adevărul
acestei mulţimi apatice. Să le vorbească de Casa de los Carinios...
**
- Sînt tare mulţumit că n-a ieşit mai rău!
Ochii miopi din spatele lentilelor groase erau aproape umezi de emoţie.
John Villaveraîl învălui pe Malko, ale cărui vînătăi şi puncte de sutură erau
cît se poate de vizibile, într-o privire afectuoasă. Diplomatul clătină din cap
uşurat. Din fericire nu avea nici o fractură.
- Ar fi mai bine să te întorci în Statele Unite, sugeră americanul. Nu mai
eşti în stare să continui. Cred că a fost înfiorător. Aceşti militări sînt lipsiţi
de experienţă şi prea zeloşi. Se supun cu stricteţe generalului Pinochet, care
a dat ordin ca marxismul să fie curăţat prin toate mijloacele...
Malko nu răspunse. Mereu aceeaşi poveste. Răul era contagios. Luptînd
împotriva îngrozitorului sistem comunist, se ajungea pînă la urmă să se
folosească aceleaşi metode... De parcă i-ar fi ghicit gîndurile, John
Villavera adăugă:
- Am aflat că cel care te-a interogat atît de...ă...ă brutal, făcea parte pe
vremuri din poliţia secretă a lui Allende. S-a salvat denunţîndu-şi foştii
camarazi. L-au păstrat pentru că era un bun tehnician. Duc lipsă de
specialişti, nu-i aşa... Acest om a fost suspendat din funcţie şi trimis în sud,
într-un post unde nu va mai putea să dea frîu liber relelor sale instincte.
Malko ar fi preferat să fie tăiat feliuţe şi -fript în ulei încins, dar trebuia să
se mulţumească cu această jumătate de măsură... . "
- Nu plec, zise el. In doua zile voi fi perfect refăcut, voi încerca să-l
regăsesc pe Geranios. Apropo, ştii că fără intervenţia carabinierilor m-ar fi
executat?
Americanul tresări.
- Te-ar fi executat? Dar e cu neputinţă...
- M-a luat drept un agent D.I.N.A., explică Malko. A refuzat să mă creadă
cînd i-am spus că vin din partea dumitale...
- Probabil că nu-l mai ţin nervii, comentă John Villavera. Ce păcat că nu a
rămas la Ambasada Italiei! N-am fi avut
toate problemele astea. Eşti sigur că nu vrei să renunţi? Colonelul
O'Higgins ar turba de furie dacă ar afla.
- Nu-ţi fie teamă, zise Malko. Voi fi prudent. Am văzut ce înseamnă
D.I.N.A.. Nu ţin să cad din nou în mîinle lor.
John Villavera părea preocupat.
- Dar cum vei face? După acest incident, Carlos Geranios va fi convins că
l-ai denunţat, te va doborî din prima clipă... şi unde îl vei găsi?
- Am o idee, zise Malko. Dacă nu merge, atunci renunţ. John Villavera
suspină.
- în rest îţi sînt al naibii de recunoscător! Apropo, Phnom Penh a căzut ieri
seară. Comuniştii sînt la cincizeci de kilometrii de Saigon. Malko se gîndi
la misiunea cu un an în urmă în Cambodgia. Ce tristeţe! Blînzii khmeri
aveau să cadă sub jugul comunist. Lincoln-ul opri în faţa bătrînului
Sheraton.
- Odihneşte-te, îi recomandă John.
Malko avea impresia că un tren îi traversează capul de la o ureche la alta...
Dar nu putea să nu se gîndească. Tania era sigură acum că el nu face parte
din D.I.N.A.. Ea îl va ajuta să-l regăsească pe Carlos Geranios. Colonelul
O'Higgins va fi folositor.
în momentul în care lua cheia apartamentului, un glas de femeie îi zise
"bună ziua. Se întoarse. Oliveira! Cînd îi văzu faţa surîsul fetei încremeni.
- Oh, Dumnezeule!
- Dar cum de eşti aici? o întrebă Malko.
- Am telefonat la San Salvador. Mi-au spus că ai ieşit... în fiecare zi am
întrebat cum te simţi...
O luă de braţ şi o duse spre ascensor.
- Dacă nu ţi-e frică că vei fi compromisă, vino cu mine sus. Mi-e ruşine să
mă vadă lumea aşa...
Tînăra îl urmă. în ascensor Malko îi observă cu aviditate şoldurile înguste,
pieptul mic şi arogant, picioarele lungi, părul buclat.
Imediat ce ajunseră în camera lui, Oliveira îşi aruncă tolba pe pat şi se
întoarse spre el, plimbîndu-şi uşor degetele peste trăsăturile învineţite.
Malko se lăsă în voia ei respirîndu-i cu deliciu parfumul uşor. Ardea. îl
durea tot corpul, avea impresia că scuipă baloane de săpun de fiecare dată
cînd respira, dar o dorea imediat pe Oliveira. Ea ghici şi se apropie de el.
Cînd blugii fetei îi atinseră pîntecul, Malko fu gata să ţipe de plă¬cere.
- Pedro nu mi-a spus, murmură ea. E oribil. Au fost gata să te ucidă...
- Ştii ce mi s-a întîmplat? Ea dădu din cap afirmativ.
- Dar. Ştii că Pedro e logodnicul meu. Mi-a spus că fuseseşi arestat de
D.I.N.A.. Că el a ordonat să fii eliberat... Dar a trebuit să mergi la spital. Nu
mă gîndeam că... (Se opri.) Că e chiar aşa.
Malko preferă să nu intre în detalii. îşi aşeză cu precauţie buzele peste
buzele Oliveirei. Cînd se îndepărtă, ea îi zise;
- Credeam că n-am să te mai văd niciodată. Te-am aştep¬tat în seara aceea
pînă la ora zece.
Un lung moment rămaseră aşa, uitîndu-se unul la altul. Apoi Oliveira zîmbi
cu stîngăcie, îşi scoase geaca, îşi aruncă san¬dalele, dădu drumul blugilor
să alunece de-a lungul picioarelor bronzate şi subţiri. îşi trase peste cap
tricoul şi rămase goală.
- Vino repede, zise ea, nu am prea mult timp. Trebuie să vină Pedro să mă
ia la masă.
Se îmbrăţişară legănîndu-se în mijlocul camerei. Fără măcar să meargă pînă
la pat. Malko o spriji de birou şi o pătrunse cu sălbăticie ca să-şi şteargă din
minte imaginea unui pitic cu pălărie albă, gustul de apă cu săpun şi
loviturile primite în cap. Termină aproape imediat, cu sacade lungi. Atît de
violent încît îşi pierdură amîndoi echilibrul, căzînd pe podea şi separîndu-se
involuntar. Malko scoase un strigăt de durere. Oliveira rîse şi se lipi de el.
- Asta îmi aminteşte de bărbatul meu, zise ea. Totdeauna făcea dragoste cu
mine aşa repede...
-Te rog să mă ierţi, zise Malko. Dar... Oliveira se ridică rîzînd.
- Sînt răutăcioasă... Să ştii că totuşi a fost bine. Aveam o poftă atît de
mare...
Fugi spre sala de baie. Cînd se întoarse, inocentă şi bine coafată, se aşeză
pe braţul fotoliului unde Malko se trîntise să-şi revină.
- Pedro mi-a povestit de nişte lucruri, zise ea. îmi promiţi că nu vei spune la
nimeni?
-Jur!zise Malko:
- Fata aceea, Tania, la care te-ai dus tu, era o agentă a comuniştilor. Ei ştiau
asta de multă vreme. Dar nu se puteau atinge de ea. Pentru că era amanta
lui Chalo, care era respectat aici de toată lumea. Ar fi scos-o pe Tania din
închisoare în cinci minute. Pentru că era îndrăgostit la nebunie de ea. Dar
imediat ce el a murit, au arestat-o. Şi aşa te-a găsit...
- De ce s-a sinucis? întrebă Malko.
- Nu ştiu. Pedro nu ştia. Mi-a spus doar că au fost foarte mulţumiţi de
moartea lui, că Tania îi sfida. Ştiau că ea îl cunoaşte pe Geranios... Dar juri
că nu vei vorbi de toate astea? Pedro s-ar înfuria... Acum am fugit. Sună-mă
mîine...
Malko se uită după ea cum traverează camera. Tare mult ar fi vrut să ştie de
ce se sinucisese Chalo. Numai Tania îi poate răspunde.
Iar Tania!
*
**
în receptor se auziră .mai multe pîrîit&ri, apoi o voce cu un accent puternic
spuse în engleză:
- Vi-I dau pe Excelenţa Sa colonelul Federico O'Higgins. Vocea onctuoasă a
chilianului îi făcu pielea ca de găină.
Folosindu-se de o sumedenie de perifraze îl întreba cum se mai simţea.
Malko îl linişti şi întrebă:
- Ce s-a mai făcut în legătură cu ce v-am cerut?
- M-am ocupat imediat, afirmă chilianul. Poliţistul care v-a maltratat a fost
trimis la Putna Arenas, în sudul ţării. într-un post mizerabil. Am dat ordine
foarte stricte pentru ca orice practică ilegală să fie o severitate reprimată de
ofiţerii D.I.N.A. însărcinaţi cu conducerea diferitelor servicii.
- Şi femeia?
Simţi imediat stinghereala din vocea colonelului O'Higgins.
- Dimineaţă n-am vrut să vă decepţionez, explică chilianul, dar eram
aproape sigur că nu vă puteam satisface. Fiind plecat din Santiago, nu am
urmărit tot ce s-a petrecut. Dar de atunci am verificat...
- Ce anume?
- Acea Tania a evadat, mărturisi cu tristeţe O'Higgins.
- A evadat! exclamă Malko. Dar e cu neputinţă...
- A fost ajutată să evadeze, se corectă chilianul, la două zi¬le după ce aţi
fost eliberat. în timpul transferului, unul din vehiculele noastre a fost atacat
de un comando mirist care a ucis şoferul şi un gardian... Tania se găsea
printre prizonierii care au fugit cu această ocazie. Nu eram sigur pentru că
nu-mi spuseseţi decît prenumele.
Malko mulţumi şi închise. Era încurcat. Nu mai putea conta decît pe el
însuşi pentru a-l regăsi pe Carlos Geranios. Dacă Tania se duse ia el, atunci
s-ar putea să fie primit mai bine decît prima dată. Dar nu deţinea prea multe
informaţii pentru a-l regăsi. Prenumele unei femei... un restaurant la Vina
Del Mar. Un papagal...
II cuprinse iar durerea de cap şi se repezi să ia pastilele. Mai era şi mîine o
zi!
Jorge Cortez, diplomatul dominican, îi făcu semn lui Malko să vină la masa
lui, unde se găsea împreună cu două încîntătoare lolas cu sîni insolenţi.
Atmosfera de la Los Leones era în continuare la fel de agreabilă. Văzîndu-I
cum arată, dominicanul se încruntă.
- Ai avut un accident? Malko îl privi în faţă.
- La fel ca dumneata.
Cele două lolas îşi întoarseră capul jenate. Jorge Cortez se strîmbă.
- Sînt periculoşi. Unde te-au dus? La depozitul de materiale al armatei de
uscat?
- Nu, zise Malko. într-o casă de pe Caile Londres. Şi după aceea la spitalul
San Salvador...
- Aveau dreptate?
- A fost o confuzie de persoane, explică prudent Malko. Dominicanul dădu
din cap.
- De la lovitura de stat au ucis cel puţin şase americani. Stîngişti. Unul
dintre ei a fost găsit cu două gloanţe în frunte în faţa Ambasadei
Americane.
Tăcură amîndoi. La ce bun să mai vorbească despre asta? Dominicanul
chemă chelnerul şi îl întrebă pe Malko-:
- lei dejunul?
- Nu, răspunse Malko.
- Atunci, cafea?
- Cafea, făcu Malko.
Trebuia să fii atent cum ceri. Dacă spuneai simplu cafea, atunci ţi se servea
o mixtură infectă. Ca să bei o cafea adevă¬rată, trebuia să ceri "o cafea-
cafea".
Malko bău repede cafeaua. îşi recuperase Datsun-ul de pe Caile Santa Fe.
Acum relua totul, hotărît să-l regăsească pe Geranios. Dacă Tania evadase,
cu siguranţă că se afla în contact cu el. Singura lui pistă era cea indicată de
Tania în casa de pe Caile Londres. Trebuia să se ducă la Viña Del Mar şi să
încerce să reînnoade firul.
îşi luă rămas bun de la fete şi de la dominican.
**
Casa Taniei nu trăda nici un semn de viaţă. Nu se vedea nimeni. Avea
probabil convingerea că românca nu se va întoarce aici. Porni mai departe
spre centru.
Opri să facă plinul la ieşirea de pe Alameda. Staţia de benzină era goală.
Preţul benzinei crescuse în ajun cu 100%... Ţinîndu-se cu veselie după
inflaţia de 375%... Cursul dolarului se schimba la fiecare două săptămîni.
Mereu în sus. Era singura ţară din lume unde nu se devaloriza... Malko avu
nevoie de treizeci de minute să iasă din Santiago, strecurîn-du-se printre
"iepuri", autobuze mici de culoare albastră şi verde care parcurgeau oraşul,
pentru a ajunge pe drumul spre Valparaíso.
Cînd ajunse pe autostrada care servea şi aeroportul Padahuel, drumul
deveni mai uşor.
După bifurcaţia ce ducea la aeroport, auzi un zgomot de motor în spatele
lui.
Trase de volan spre dreapta. în oglinda retrovizoare apăru o motocicletă.
Avu timp să zărească ochelarii mari, părul răvăşit şi nişte cizme albe de
plastic. Bătrîna motociclista zărită pe Providencia.
Strivi pedala frînei chiar mai înainte de a fi văzut pistolul automat îndreptat
spre Datsun. Motocicleta îl depăşi ca o săgeată. înregistra detunăturile,
braţul întins, motocicleta care se îndepărta. Datorită reflexului avut,
gloanţele trecuseră prin faţa capotei.
Malko vîrî mîna sub banchetă şi luă pistolul extraplat. John Villavera i-l
înapoiase la ieşirea din spital, fără să ştie cine i-l adusese americanului.
Motocicleta intrase deja pe un drum de pămînt care se întindea
perpendicular pe şosea şi şe îndepărta într-un nor de praf. Urmărirea era
imposibilă. îşi continuă drumul spre Valparaíso.
Cine intenţionase să-l omoare?
D.I.N.A.? Improbabil. Prietenii lui Carlos Geranios... Ceea ce însemna că
Tania nu putuse comunica cu fugarul. Era mare nevoie de o explicaţie.
După cîţiva kilometri drumul şerpuia printre coline golaşe. La punctul de
plată pentru autostradă, carabinierul de serviciu îi aruncă o privire distrată.
Mâi avea vreo sută de kilometri pînă la Oceanul Pacific. Porni din nou,
sigur că nu era urmărit. în spatele lui şoseaua se întindea cu desăvîrşire
pustie.
***
Vina Del Mar era un soi de încrucişare, cu iz învechit, între Deauville şi
Brighton, cu case vopsite în roz şi ocru, un cazinou închis şi o esplanadă
lugubră pe marginea oceanului. La stìnga, spre sud, se întindea Valparaiso.
Colinele erau pline de poblaciones, bidonviluri înghesuite unele în altele,
dominînd vilele foarte "bogate". Animaţie puţină. Sezonul aproape că
trecuse, acum la sfîrşitul verii. Malko se angaja pe drumul de pe marginea
oceanului, singurul de altfel, traversă o zonă industrială presărată cu cuve
pentru benzină, insolită în acest loc turistic, şi crezu că visează văzînd pe
stìnga, de-a lungul mării, o duzină de tunuri şi mitraliere grele îndreptate
spre Pacific. Un soi de mini-zid al Atlanticului. Pancartele îţi aduceau la
cunoştinţă că era interzis să fotografiezi şi că pedeapsa minimă era
împuşcarea. Soldaţi cu alură marţială făceau de pază. în aşteptarea unui
foarte improbabil atac-surpriză din partea Boliviei, care de altfel nu avea
nici marină, nici acces la mare. După ce trecu de această enclvă războinică,
Vina Del Mar i se înfăţişă ca toate plajele din lume. Vile, hoteluri,
restaurante. Pacificul se lovea cu furie de stînci.
Malko opri să se gîndească, lîngă o plajă mică unde se făcea surf. Deţinea
două elemente pentru regăsirea lui Geranios. Un prenume - Julia - şi un
papagal... Porni din nou maşina şi frînă în faţa primului restaurant. Explică
chelnerului că avea întîlnire cu un prieten într-un restaurant căruia îi uitase
numele şi unde se găsea' un papagal...
Nici un rezultat. Porni mai departe. în sfîrşit, la al patrulea restaurant, i se
arătă o baracă din sticlă căţărată pe o stîncă plecată spre plajă.
-Acolo e un papagal!
Malko îi dădu zece lucas şi duse maşina într-o mică parcare. Zări un
papagal jerpelit, aproape fără culori, agăţat de un lanţ de fier pe o stinghie.
Cu o pancartă: "Nu fiţi la fel de prost ca el, nu-l plictisiţi."
Lăsă pasărea în tristeţea ei şi urcă în sala pustie unde se instala cu faţă spre
mare.
Comandă o langustă friptă, cel mai scump fel de mîncare din meniu, 24 000
escudos, ceea ce îl situa în categoria miliardarilor, şi reflectă. Cine era
Julia? Cum să intre în contact cu ea?
Cînd chelnerul îi aduse langusta, îşi luă inima în dinţi şi îl reţinu.
- Julia e aici?
Celălalt afişă o surpriză totală.
- Julia? Aici nu e nici o Julia...
Malko îi dădu o bancnotă de 5 000 de escudos.
- Informează-te.
în faţa unui argument atît de puternic, chelnerul lăsă langusta şi se supuse.
Jos era o plajă mică cu oameni urîţi şi albi care ţineau morţiş să se scalde în
apele reci ale Pacifi-cului... Aproape că terminase langusta cînd chelnerul
îşi făcu din nou apariţia sincer dezolat.
- Nu e nimeni cu acest nume aici, zise el.
Furios, termină langusta şi comandă trei "cafele-cafele" una după alta. Trei
sute de kilometri degeaba! Şi se întoarse la maşină.
De volan era agăţată o hîrtiuţă pe care cineva scrisese cu creionul: "El
fotograf o en el puerto Valparaiso"^).
Se uită în jurul lui. Nu era nimeni. Oricine ar fi putut să lase acel mesaj în
timp ce el se lupta cu langusta. Inclusiv ucigaşa cu motocicleta. Dar trebuia
să se ducă acolo...
Puse mesajul în buzunar şi porni spre Valparaiso. Acolo era şi mai urît decît
la Santiago: antrepozite, case lipsite de'farmec şi eternele bidonviluri
agăţate de colinele care dominau portul.
Duse maşina într-o .parcare, chiar în faţa portului unde se găseau ancorate
vreo zece cargouri. Prăvălioarele ofereau fleacuri marinarilor aflaţi în
trecere,- Un vechi cargou polonez părea gata să se scufunde, chiar în faţa
cheiului. Examina mulţimea şi zări un fotograf ambulant folosind un aparat
vechi de cînd lumea cu burduful lui de pînză neagră. Le făcea poze
amatorilor de suveniruri urcîndu-i pe o lama de lemn. Malko lăsă cîţiva
turişti să se îndepărteze şi se apropie de bătrînul chilian bronzat, care purta
pe cap o pălărie de pai. Acesta îl împinse imediat spre lama.
- Numai doi lucas, señor. O aveţi în cinci minute.
- O caut pe Julia, făcu Malko cu jumătate de glas.
- Julia... repetă fotograful de parcă n-ar fi înţeles. Apoi îl examina pe Malko
cu ochii mijiţi. Acesta insistă:
- Vin de la Viña Del Mar. Am un mesaj important pentru ea. Fotograful se
uită în jur.
- Vă voi face o fotografie, señor.
Malko se supuse, urcă pe lama, simţindu-se complet ridicol. Fotograful îşi
vîrî braţul în camera neagră, mînui obiectivul, îi dădu poza... Cînd Malko
cobora de pe iama de lemn, bătrînul îi şopti fără să se uite la el:
- Calle Asunción, señor, numero 45, secundo p/so.1)
. Malko o şi luase din loc. îl întrebă pe un şofer de taxi unde se găsea Calle
Asunción. Acesta rînji şi îi arătă o stradă la o sută de metri mai încolo. Cînd
ajunse în dreptul ei avu un şoc. Calle Asunción nu era decît o înşiruire de
cocioabele mateloţi. Practic fiecare imobil avea un hotel de raport cu un bar
nenorocit, în culori ţipătoare, şi fete în mini pe la uşi. Difuzoarele urlau
vechi melodii americane.
O fată, care probabil că nu avea mai mult de doisprezece ani, cocoţată pe
nişte tocuri de douăzeci de centimetri, cu o fustă lată cît o centură îi strigă
cu un aer provocator:
- Una morsa, señor, dies lucas.2)
Note:
1) Strada Asuncion, domnule, numărul 45, etajul doi. (n.a.)
Nu o luă în seamă şi se opri la numărul 45. Pătrunse pe culoarul murdar,
puţind a urină şi alte murdării... Se opri la primul etaj şi vîrî un cartuş pe
ţeava. Aşeză haina peste braţ pentru a ascunde arma pe care o păstra în
mînă.
Nu se simţea în stare să reînceapă figura cu scafandrul. Cu oricine ar fi fost.
Să fii torturat în aceeaşi zi de D.I.N.A. şi de M.I.R. reprezenta în sine un
record pe care nu avea nici un chef să-l doboare...
La etajul doi nu era decît o uşă. Auzi un radio. Bătu uşor şi aşteptă. Radioul
se opri. Cînd uşa se deschise, Malko fu gata să scape din mînă pistolul. în
faţa lui era tovarăşa lui Carlos Geranios, bruneta înaltă cu sîni grei. Fata
deschise gura, apoi o închise, dîndu-se înapoi; spaima îi crispa trăsăturile.
- Riquelme! strigă ea cu o voce sugrumată.
- Nu-ţi fie frică, zise Malko.
Un bărbos în maiou se ivi dintr-o altă încăpere, ţinînd în mîini o armă
Kalaşnikov.
- Nu trage! strigă Malko. Vin din partea Taniei.
Rămase nemişcat ţinînd pistolul ascuns sub haină. Cu ochii măriţi de
spaimă, fata se uita la el ca la un diavol. Bărbosul cu arma în mînă părea
transformat în statuie de sare. Era suficient să-şi deplaseze degetul cîţiva
milimetri ca să-l taie pe Malko în două.
Ochii căprui, puţin cam proeminenţi ai fetei erau plini de oroare.
-Tania! Dar... -Taci! zise bărbosul.
Privirea lui era fixată înţr-un punct situat pe pieptul lui Malko. Acolo unde
se pregătea să tragă.
- Am fost arestat de D.I.N.A., se grăbi să spună Malko. M-au torturat. Am
văzut-o pe Tania în casa de pe Caile Londres. Au torturat-o în faţa mea.
- Te-au torturat şi pe tine? Nu credeau...
- Cum ai scăpat? îl întrebă bărbosul arţăgos.
Malko se hotărî să nu mintă. Povesti totul: locotenentul Aguirre, Oliveira...
Cînd menţiona numele chilianei bărbosul scrîşni din dinţi.
- Şi vrei să ne faci să credem că ne vrei binele?
- Lucrez pentru CIA, recunoscu Malko. Este adevărat. Dar nu am nimic de-
a face cu D.I.N.A. Mă aflu în Chile pentru a-i veni în ajutor lui Carlos
Geranios. Dacă ştiţi unde se găseşte, trebuie să mă duceţi la el...
- Carlos te va ucide, zise fata. Voia să te omoare încă înainte de a fi venit cu
Tania. Din clipa în care l-ai contactat pe Chalo. De atunci patru de-ai noştri
au fost ucişi din cauza ta.
Noi n-am scăpat decît printr-o minune. Malko îi susţinu privirea.
- Nu v-am denunţat. Tania a fost arestată. Nu din cauza mea. A vorbit.
- Nu e adevărat! strigă bărbosul.
Se făcu tăcere, o tăcere din ce în ce mai încordată.
- Datorită Taniei am putut să vă regăsesc, insistă Malko. Povesti tragica
confruntare cu românca. Cei doi îl ascultară
cu un scepticism abia disimulat.
- Ce ne garantează că nu lucrezi pentru D.I.N.A.? întrebă fata.
Tensiunea nu scădea. îl simţea pe bărbos gata să tragă la cea mai mică
alarmă.
- Tania poate să vă spună, făcu răbdător Malko. M-a văzut cum am fost
torturat de un anume Juan Planas. Pentru că ea a evadat.
- A evadat?
Erau amîndoi stupefiaţi.
- Tania nu a evadat! izbucni bărbosul. Am fi ştiut.
- Riquelme, zise fata, e ceva care mă tulbură. Julia era o parolă care trebuia
folosită numai în caz de urgenţă. Doar Tania o ştia. Eu o cunosc. Nu i-ar fi
scăpat, chiar şi torturată. Dacă el o ştie, înseamnă că într-adevăr ea i-a spus-
o.
Se făcu din nou tăcere. Pe stradă, două tîrfe se ocărau pentru un client, un
marinar polonez care le înjura pe limba lui. In cele din urmă bărbosul
coborî puţin arma.
- Fă cum vrei, bombăni el.
Malko îşi aşeză cît se poate de delicat pistolul pe masă şi se depărta
imediat. Era suficient o fracţiune de secundă pentru ca bărbosul să
declanşeze rafala.
- Şi eu trebuie să fiu prudent, zise el. Dar sînt prietenul vostru.
- Cum ai putea să fii prietenul nostru! îi reproşa bărbosul. Americanii au
făcut tot ce se putea face pentru a-l aduce pe Pinochet la putere, ajută
D.I.N.A., îi dă bani, material. Cine crezi că a plătit Mercedes-ul 280 al
colonelului O'Higgins? Şaizeci de milioane escudos. Nu cîştigă decît două
pe lună.
- îl iau cu mine, zise fata. Trebuie să ştim. Numai Carlos... Bărbosul dădu
din cap.
- Es muy perigrosc* \ Isabella-Margarita. Eşti căutată. De data asta nu te
vor rata.
- Ai o maşină?
- Da, zise Malko, în port.

Note:
1) E foarte periculos (n.a.)
- Foarte bine. Ieşi primul şi aşteaptă-mă în colţul scuarului de la capătul
străzii.
Malko se pomeni pe palierul urît mirositor, coborî şi merse pînă în port.
Mai avea să-l convingă pe Geranios de buna lui credinţă şi să-i organizeze
evadarea.
Se uită în jurul lui fără să vrea. Nu văzu nimic suspect. Frica celor doi
fugari era contagioasă. Soarele înfierbîntase maşina. Fotograful îl văzu şi se
repezi la el agitînd fotografia.
- Señor, aţi uitat-o. (Şi adăugă imediat cu glas scăzut:) Es bien? ¿
- Es bien, îl asigură Malko.
Luă fotografia şi urcă în Datsun. Cînd ajunse în colţul scuarului, Isabella-
Margarita era deja acolo. Tîhăra se ridică de pe bancă şi urcă în maşină.
- Unde mergem? întrebă Malko.
- la-o pe drumul spre Santiago.
Urcară drumul în serpentină, mărginit de bidonviluri, după care urmă o
insolită pădure de brazi. Isabella-Margarita îşi aşezase geanta de pînză între
genunchi; din ea ieşea ţeava unui pistol-mitralieră Beretta. Fata se uită la
Malko cu gravitate.
- Nu vreau să fiu prinsă de D.I.N.A. Dacă ne opreşte, trag. Observă că
Isabella-Margarita avea mîini lungi şi fine cu
nişte unghii foarte lungi şi foarte roşii. Era foarte machiată. Cochetăria nu-
şi pierdea drepturile nici în clandestinitate. Drept vorbind, era o fată
superbă. Şi periculoasă. îşi aminti cu cîtă cruzime se purtase faţă de el...
- Pentru ce lupţi? o întrebă Malko.
Ochii ei mari şi căprui se tulburară imediat de trislaţe.
- Fratele meu a fost ucis de carabinieri în timpul luptelor de la uzina Sumar,
l-au zdrobit mijlocul cu patul armelor. înainte de a-i trage un glonţ în cap.
Stătea cu umerii aduşi, cu degetele strînse pe ţeava armei. Malko o întrebă
cu blîndeţe:
- De ce ai acceptat să mă duci la el? Ultima dată nu prea mă aveai la inimă.
Ea se tulbură uşor.
- Vreau să-l văd pe Carlos. Iar dacă Tania ţi-a dat parola, înseamnă că avea
un motiv. Şi vom afla ce s-a petrecut în casa de pe Calle Londres.
Urmă o tăcere. Drumul şerpuia printre colinele golaşe. Malko se gîndea că
se va afla din nou faţă în faţă cu Carlos Geranios. Isabella-Margarita
întorcea des capul cu nervozitate.
- La dreapta, pe drumeag, îi zise ea lui Malko.
Pista indicată părăsea drumul principal şi pătrundea printre colinele pustii.
Maşina se hurduca pe făgaşele pline de pietriş. Malko reduse viteza la
douăzeci pe oră.
Fără să vrea, simţea în mîini furnicăturile fricii.
- Unde mergem? întrebă el.
- Ţire teamă?
în vocea Isabellei-Margarita era o fărîmă'de ironie.
- Nu, zise Malko, nu-mi place cînd ceilalţi nu au încredere în mine.
- încrederea este un lux pe care nu ni-l putem permite. Vorbele din urmă
căzuseră ca lama ghilotinei.
Merseră vreo douăzeci de minute pe un drum din ce în ce mai prost,
traversînd o pădure, trecînd pe la poalele unui munte povîrnit ca să ajungă
la o platformă tăiată în coasta unei coline fără vegetaţie. In timp ce se
apropia, Malko zări o deschizătură de mărimea unui tunel de cale ferată
care se căsca pe platformă.
- Aprinde farurile şi intră, îi zise Isabella-Margarita.
Malko făcu întocmai. Se aflau în mod sigur într-o veche galerie de mină.
înainta hurducîndu-se peste şinele vechi. Farurile luminau nişte pereţi
umezi, negricioşi, cu grinzi putrede.
- Stop. Aşteaptă-mă aici. Stinge farurile. Isabella-Margarita coborî şi se
îndepărtă în întuneric. După
cîteva minute, fasciculul puternic al unei lanterne lumină maşina. Apoi un
altul prin spate. Carlos Geranios, tras la faţă, neras, încruntat, veni spre
maşină şi deschise portiera. -Coboară!
Imediat doi oameni îl scotociră pe Malko luîndu-i pistolul.
Apoi îl împinseră înainte. Coloana era compusă din şase oameni. Fiecare
avea o lanternă. Merseră un sfert de oră prin galerii înguste şi umede, pe
jumătate surpate, ca să ajungă în sfîrşit într-un spaţiu mai mare, luminat de
torţe prinse de pereţi.
Acolo fusese instalată o tabără provizorie cu cuverturi, lăzi şi două jeep-uri.
Carlos Geranios îşi îndreptă lanterna spre Malko.
- Uite unde ne forţează să stăm. Trăim ca şobolanii! într-o gaură.
Cei din jur formau un cerc tăcut şi plin de ostilitate. Malko, orbit de
lanterna miristului, zise cu simplitate:
- Tocmai ca să te scot de aici am ţinut să te întîlnesc. Carlos Geranios rînji.
- Mai bine aici decît în închisorile D.I.N.A.... Dar nu vei mai putea repeta
figura de zilele trecute. La intrarea în galerie sînt postaţi doi oameni cu
mitraliere. Pot ţine în loc un regiment întreg vreme de o zi. Mai am încă trei
ieşiri.
- Nu eu v-am denunţat.
- Ba eu cred că da, zise Carlos Geranios cu un ton sinistru. Probabil că eşti
plătit tare bine dacă accepţi să te expui unor astfel de riscuri. Dar
americanii sînt bogaţi... Numai că de data asta ai vrut să fii prea şmecher.
în penumbră se auzi un murmur aprobator. Carlos îşi puse braţul pe umerii
Isabellei-Margarita.
- Ai făcut bine că l-ai adus. Se întoarse spre Malko.
- Cine ţi-a spus parola Julia?
- Tania.
Carlos Geranios îl pălmui cu violenţă.
- Ticălosule! Ai torturat-o.
Malko se stăpîni să nu sară la el şi să fie astfel masacrat.
îşi reîncepu explicaţiile cît putu de calm.
Termină menţionînd evadarea Taniei. Prenză cum aflase ea.
- Ai terminat cu minciunile? zise Carlos Geranios cu răceală.
Tania a murit sau e încă arestată de D.I.N.A. Nimeni nu a ajutat-o să
evadeze. Tu ai omorît-o!
O voce din întuneric îl întrerupse. Tonul era calm şi definitiv.
- Mata Io!
Carlos Gernaios încuviinţă din cap.
- Ai dreptate, Pablo, ia-l.
Malko văzuse ivindu-se din întuneric o chică neagră şi zbîrlită care îl
împinse spre o galerie ce pătrundea în măruntaiele muntelui.
- Vamos, gringo!
în vocea lui nu era nici măcar ură. Doar o hotărîre impersonală. Malko
porni clătinîndu-se, furios pe el că evaluase greşit ura şi neîncrederea lui
Carlos Geranios. Ironie a soartei: îl omora omul pe care venise să-l salveze.
Se gîndi din nou la Alexandra, la castel, la parcul nou-nouţ, la fîntîna
arteziană şi la lambriurile aurite din salonul mare. Toate acestea vor
continua să existe fără el. Ştiuse totdeauna că norocul se va schimba. Că
din cauza castelului o să i se înfunde într-o bună zi. Liezen va exista şi
peste cîteva secole dacă un alt nebun îşi va sacrifica viaţa pentru a-l ţine în
picioare. îl copleşea din nou fatalismul lui slav. Şi orgoliul. Multe lucruri
puteau fi ratate, dar nu şi moartea lui. Uitînd de omul care mergea în spate,
se gîndi din toate puterile la o anumită zi cînd făcuse dragoste cu Alexandra
pe canapeaua mare din bibliotecă. Parcă simţea şi acum în căuşul palmelor
conturul călduţ şi provocator al şoldurilor ei.
- A qui, gringo.^)
Malko se opri şi se întoarse. Se dezmetici. Pablo puse lanterna în echilibru
astfel încît să-l lumineze pe Malko. Apoi îndreptă arma spre el.
- Nu:ţi fie frică, gringo, zise el cu o voce lipsită de răutate, nu doare rău.
Degetul apăsă pe butonul "rafală".
Note:
1) Aici, gringo. (n.a.)
Malko nu mai avut timp nici să gîndească. închise ochii fără să vrea în
momentul în care chiulasa plecă înainte. Dar în locul zgomotelor
asurzitoare ale detunăturilor, nu se auzi decît pocnetul sec şi sonor al
chiulasei care se lovea de magazie. Amorsa nu percutase. Pablo trase
automat înapoi levierul de încărcare, ejectînd cartuşul defect. Malko
reacţiona imediat, sărind la picioarele chilianului.
Amîndoi căzură în momentul în care rafala pornea, degetul lui Pablo
rămînînd crispat pe trăgaci. în spaţiul acela îngust, detunăturile aveau un
răsunet îngrozitor. Malko lovi cu toată forţa gîtul lui Pablo cu muchia
palmei. Chilianul scoase un gîlgîit şi rămase întins pe spate, Malko se
ridică, luă de jos automatul şi smulse de la centura tînărului un încărcător
plin cu care îl înlocui pe celălalt. Pablo încercă să se ridice. Malko îl lovi cu
patul armei la tîmplă.
Luă lanterna şi porni înapoi pe drumul pe care venise. Asculta cu atenţie şi
cu arma gata pregătită. Se săturase de atîtea emoţii. încă cîteva incidente de
felul acesta şi se va vorbi de ei la trecut.
în momenul cînd pătrundea în spaţiul descoperit, se auzi vocea lui Carlos
Geranios:
- Pablo. Todo es bien?
Grupul se strînse în jurul unei torţe. Toţi lăsaseră armele jos. Malko înainta
îndreptînd lanterna spre ei.
- Todo es bien, repetă el.
Urmă o tăcere impresionantă. Malko mai înainta puţin pentru ca toţi să-i
vadă arma.
- Ticălos fascist, zise cu o voce alterată Carlos Geranios, l-ai omorît pe
Pablo. Asasinule.
Malko rezistă tentaţiei de a goli încărcătorul armei de asalt asupra grupului.
Cu mîinile încrucişate pe piept, Isabella-Margarita îl privea din nou cu
oroare.
- Nu l-am omorît pe Pablo, zise Malko.
Mai înainta puţin. Apoi, cu calm, apăsă pe un buton şi încărcătorul armei
căzu la pămînt. Manevră levierul de armare şi aruncă afară cartuşul din
magazie, puse patul armei în pămînt şi spuse:
- Acum mă vei crede, Geranios?
Tăcerea se prelungi mai mult de un minut. O venă bătea cu putere la tîmpla
lui Malko. îşi juca viaţa ca la riscă. Din exasperare. Apoi Geraniot, înainta
spre el, îl cercetă îndelung cu privirea şi zise:
- Cine eşti cu adevărat? Atmosfera se mai destinse.
- Ţi-am spus, zise Malko cu agasare. Un agent CIA, trimis în Chile cu
misiunea să te ajute să pleci din ţară. Pentru serviciile aduse. Nu eu am
denunţat-o pe Tania. Nu lucrez cu
D.I.N.A., şi dacă mi-a dat drumul a făcui asta pentrutvcljhiet-
D.I.N.A. nu se poate pune rău cu CIA. CuToafe astea arrrstat-
patru zile în spitalul Del Salvator. Poţi verifica.
Carlos Geranios dădu din cap. Dar de data asta fără ostilitate.
- Nu înţeleg, mărturisi el. Moartea lui Chalo Goulart a coincis cu
intervenţia ta. Sînt sigur că a fost "sinucis" de D.I.N.A. Nu reuşesc să cred
că Tania a vorbit, că le-a spus unde ne ascundem. Sînt sigur că nu a
evadat... Nu poţi evada de la D.I.N.A. Am fi ştiut şi noi.
Ceilalţi ascultau cu respect. Gestul lui Malko; abandonarea armei în faţa
oamenilor care cu zece minute mai înainte se pregăteau să-l omoare, era un
act de macho. Ceva care îi impresiona în mod inconştient. "Machoismul"
era cheia Americii Latine.
Deodată se auzi un zgomot de paşi şi strigăte. Dar se opri brusc văzînd ce
se petrece, total depăşit de situaţie.
- Ştiu de ce a fost arestată Tania, zise Malko.
Le spuse. Geranios avea fruntea barată de o cută groasă.
- îţi menţii afirmaţia că acţionezi la ordinele lui John Villavera pentru a mă
ajuta să ies din Chile?
- Bineînţeles, făcu Malko exasperat. E uşor de verificat. Surprinse privirea
de stupefacţie totală schimbată între
Carlos Geranios şi Isabella-Margarita. Aceasta din urmă dădu din cap.
- Spune-i.
- Cred că eşti sincer... zise el. Cu cîteva zile înainte să vii în Chile, eu mă
găseam la Ambasada Italiei. Urma să obţin un permis cu care puteam ieşi
din ţară sub un nume fals. D.I.N.A. nu ştia că sînt acolo. într-o zi, din
întîmplare, una dintre rarele persoane care ştiau unde mă găseam a
menţionat acest lucru în faţa cuiva. După trei ore cei de la D.I.N.A. o
arestau. Era o femeie, adăugă el o voce schimbată. O femeie foarte drăguţă.
(Tăcu un moment.) Nimeni nu a mai revăzut-o în viaţă. Eu am revăzut-o.
Moartă.vNu poţi să-ţi închipui-ce^u făcut. (Glasul i se frînse.) Nu mai era o
fiinţă omenealcăj^nd /ppltţrştii^de, D.I.N.A. au venit să o arunce pe
defisuptâ'gardului deiterTT*?
Ambasada Italiei... A fost opera omului care te-a interogat. Juan Planas. Un
transfug mirist. Singura greşeală pe care au comis-o. Băuseră şi nu şi-au dat
seama. Voiau să mă intimideze, să-mi arate că dăduseră de mine, că nu
puteam să le scap. Ştiam că nu mă vor lăsa să plec, că vor veni după mine
la ambasadă, chiar dacă după aceea ar fi prezentat scuze. Atunci am riscat
şi am fugit, revenind în acest oraş unde fiecare locuitor poate fi un duşman.
Ca să am o Şansă să mă răzbun. Şi să rămîn în viaţă.
Malko îl asculta îngrozit. Ştiind deja ce îi va aduce la cunoştinţă chilianul.
Acesta din urmă îl întrebă cu o voce calmă:
- Ştii cine a denunţat-o pe femeie? Telefonînd direct colonelului Federico
O'Higgins?
Malko rămase tăcut.
- John Villavera.
Malko avu impresia că stomacul i se umple de plumb. Acum înţelegea
reacţia lui Carlos Geranios, în casa de pe strada Santa Fe. Se simţea
năucit... Totuşi părea o enormitate, ceva incredibil.
- Dar de ce a acţionat astfel John Villavera?
- De ce?
Carlos Geranios rînji cu amărăciune.
- Pentru că am fost destul de imbecil să aduc servicii acestei CIA. Sînt unul
dintre singurii oameni care pot dovedi că Allende a fost răsturnat cu bani de
la Central Intelligence Agency. Că junta a beneficiat de ajutorul unor
societăţi americane, direct şi indirect. Şi încă alţe lucruri. înţelegi? Au mers
prea departe. Reprezentanţii CIA de aici au fost mustraţi şi atenţionaţi. Aşa
că acum trebuie suprimate dovezile. Trebuie să mă suprime. CIA vrea să
facă treaba asta prin D.I.N.A. Dar D.I.N.A. nu poate să mă găsească.
Atunci intervii dumneata. Dacă nu aş fi putut să aflu de intervenţia lui
Villavera te-aş fi primit cu braţele deschise. Şi m-ai fi dus la moarte.
- Bine, dar de cer-se\tem? Chilianul dădu din cap cu convingere.
- Să nu vorbesc, să nu dau în vileag documentele. Am nume, fapte, date.
Dar asta voi şi face, adăugă el sumbru. Vreau să afle toată lumea. Cunosc
numele tuturor celor care lucrează pentru ei. Colonelul O'Higgins e trecut
pe statul lor de plată. Şi alţii la fel. îi voi da în vileag.
Geranios tăcu brusc. Malko lăsă ochii în jos. Nu-i venea să creadă că
blîndul John Villavera era în stare de această maşinaţie oribilă...
- Eşti sigur de ceea ce spui? Că Tania e încă în mîinile celor de la D.I.N.A.?
Că John Villavera vrea să te găsească ca să te omoare? Că se serveşte de
mine drept cîine de vînătoare?
- Absolut, afirmă chilianul.
- Dacă aşa stau lucrurile, zise încet Malko, îţi jur că te voi ajuta. Şi mâi cred
că cei de la Washington nu cunosc adevărul... Dar mai întîi trebuie să fiu
sigur.
- Informează-te.
- Eşti gata să mă laşi să plec de aici? Chilianul nu ezită.
- Da.
Malko îl revăzu în gînd pe John~Villavera cu aerul lui calm. îşi aminti de
insistenţa cu care voia să fie găsit Carlos Geranios. Cu siguranţă că mai era
şi altceva la mijloc. O păcăleală oribilă pusă la cale de cineva care avea
interesul să încurce cărţile. Poate că nu vedea decît o bucată din aisberg.
Anii de experienţă îl învăţaseră că soluţia cea mai evidentă nu era totdeauna
cea mai bună.
Deodatăji veni o idee.
- Dacă tot ce mi-ai spus este adevărat, remarcă el, D.I.N.A. ar fi trebuit deja
să fie aici. Nu era,greu să mă urmărească. Deţin mijloace sofisticate.
Carlos Geranios săltă cu nepăsare din umeri.
- Poţi să nu mă crezi dacă nu vrei. Dar ştiu că am dreptate. D.I.N.A. şi
prietenul dumitale John Villavera merg mînă în mînă.
Lui Malko îi veni în minte numele Taniei. Poate că ea era cheia. îşi amintea
că O'Higgins îi spusese că era vorba de un agent K.G.B. Ea ar fi avut
interes să încurce cărţile...
- Mă puteţi ajuta să aflu unde se găseşte Tania dacă mai e încă în viaţă?
întrebă el.
Cărlos nu ezită. -Da.
- Foarte bine, zise Malko. Vom afla adevărul.
Dubla panglică asfaltată a şoselei se întindea drept, printre
colineledeşertice, spre Santiago. Malko abia dacă vedea drumul. în minte
nu avea decît un singur nume: TANIA. Cheia enigmei. Românca torturată
de D.I.N.A. murise sau era încă în viaţă? Era în închisoare sau era liberă?
Cine minţea? Geranios? John Villavera?
într-o jumătate de oră nu trecuseră pe lîngă el decît două şarete şi un
autobuz. Mina părăsită se găsea la cincizeci de kilometri în spatele lui.
Versiunea lui Geranios părea trasă de păr: nu prea era verosimil ca John
Villavera să fi chemat de la Washington un agent CIA care să-l găsească pe
mirist şi după aceea să-l lichideze prin cei de la D.I.N.A.... Existau totuşi
fapte tulburătoare...
Carlos Geranios îi promisese lui Malko că îşi va mobiliza toţi informatorii
pentru a afla soarta tinerei femei. Şi, dacă era posibil, unde se găsea, în
cazul în care ar fi fost încă în viaţă.
Apoi era rîndul lui Malko să intre în joc.
Maşina depăşi bifurcaţia ce ducea la aeroportul Puntahuel. Nu avea decît o
singură dorinţă: să se odihnească. Ultimele ore îl solicitaseră din plin... Fu
aproape fericit să revadă şanţul metroului de pe Alameda şi building-ul
cenuşiu al hotelului Sheraton. La recepţie găsi un plic. Oliveira îl ruga s-o
sune. Făcu un duş şi telefona la magazin. Uşurarea chilienei la auzul vocii
sale îi făcu plăcere.
- Credeam că iar ai probleme.
Malko o asigură că nici vorbă de aşa ceva şi o invită la cină. Era prea tîrziu
să mai meargă la Ambasada Americană. Păcat. Era nerăbdător să afle
adevărul. Hotărî să aştepte pîna a doua zi.
Fără ochelari, John Villavera părea mai dur, mai neliniştitor, maxilarul
enorm îi domina faţa, ochii clipeau. Pus ca totdeauna la patru ace, John
Villavera îl examina pe Malko frecîndu-şi ochii.
Rumoarea de pe Caile Augustinas năvălea pe fereastra deschisă.
Americanul îşi puse din nou ochelarii şi căscă.
- Scuză-mă, n-am dormit prea bine. Mi-a fugit pisica. Am căutat-o peste tot.
Ai ceva noutăţi?
- Nu încă.
Malko minţise fără să se gîndească. Dintr-o dată se înfurie împotriva lui.
Spălarea creierului făcută de Carlos Geranios îşi făcea efectul.
Şeful biroului CIA de la Santiago îşi încrucişa degetele pe mapa din faţă.
- De n-ar face Geranios vreo imprudenţă! Am aflat în dimineaţa asta că
generalul Pinochet i-a reproşat personal colonelului O'Higgins că l-a lăsat
să scape. Trebuie neapărat să-i dăm de urmă înainte de a fi prea tîrziu.
Părea sincer îngrijorat, aproape emoţionat. Malko avea ciudă pe el însuşi,
era gata să spună adevărul, îşi zise că va fi luat drept un idiot şi renunţă.
- Cum vrei să-l scoţi din Chile? îl întrebă el pe american.
- Cu avionul, zise Villavera. Dacă îl găseşti, asta o aranjez eu. Se va da un
plan de zbor local, dar avionul va zbura în Argentina, la Mendoza. Cunosc
o mică pistă lîngă drumul spre Valparaiso...
Prin urmare nu departe de mina părăsită.
Era atent. Fără riscuri. Dar ceva îl reţinu pe Malko. Nu-i plăceau
coincidenţele, nici punctele neclare. Iar în situaţia de faţă erau prea multe.
Hotărî să lanseze un balon de încercare.
- Mi s-a spus că acea Tania nu a evadat, după cum a afirmat colonelul
O'Higgins. Ce spui de asta?
John Villavera strînse din buze neîncrezător.
- E îndoielnic. Mai sînt şi lucruri care nu merg. Aceşti militari nu sînt
obişnuiţi cu munca de poliţişti. Dar în presă a apărut un articol care relata
această evadare, în urma căreia forţele de ordine au pierdut doi oameni. în
timp ce erai în spital.
- N-au apărut şi fotografii? Americanul clătină negativ din cap.
- S-a petrecut în timpul interdicţiei circulaţiei... Dar voi încerca să aflu mai
mult. Ce ai de gînd să faci?
- Sînt blocat, zise Malko, atîta vreme cît nu o găsesc pe
Tania, nu am nici o altă pistă. Apropo, crezi că D.I.N.A. a pus să fiu
urmărit?
John Villavera luă un aer sincer reprobator.
- Nu cred. Am avut o convorbire foarte sinceră cu O'Higgins.
l-am promis că ai abandonat căutarea lui Carlos Geranios la cererea mea.
Că nu cauţi decît elementele raportului pe care îl ai de făcut pentru Langley.
Uneori agenţii cei mai experimentaţi dădeau dovadă de o ciudată candoare.
Malko suspină.
- Să sperăm că e mai sincer cu dumneata decît eşti dumneata cu el...
Oricum, aş vrea să am o întîlnire cu el. Se poate aranja?
- Imediat?
- Dacă se poate.
John Villavera ridică receptorul telefonului direct şi formă numărul de la
Edificio Diego Portales.
***
Malko nu-şi putea lua ochii de la mîna dreaptă acoperită cu mănuşa din lînă
neagră, care strîngea mini-buiota japoneză, frămîntînd-o inconştient în timp
ce colonelul Federico O'Higgins vorbea. Ochii verzi-albaştri ai chilianului
îl fixau fără răgaz, îl examinau, de parcă ar fi urmărit să descopere un
secret. Malko îşi zise că era un adversar redutabil. Nu aşteptase mai mult de
trei minute. Prin geamuri intrau razele unui soare cald. Atmosfera acelui
birou modern era liniştitoare, funcţională. Te găseai departe de celulele
instituţiei.
- l-aţi dat de urmă acelei Tania? întrebă Malko. Colonelul O'Higgins clătină
negativ din cap.
- Nu, şi e una din grijile mele. Sînt aproape sigur că a putut ajunge la Carlos
Geranios şi că împreună pun la cale atentate, propagandă, diversiuni.
D.I.N.A. a întocmit un raport care îmi semnalează că M.I.R. încearcă acum
să formeze comitete de Rezistenţă Populară, din cel mult şapte indivizi. Ca
să facă agitaţia de la persoană la persoană.
- Mi se pare totuşi că ţineţi bine în mînă situaţia, remarcă Malko. Că
populaţia e de partea puterii.
Colonelul aprobă onctuos.
- Bineînţeles. Primim numeraose scrisori de denunţare a marxiştilor de care
nici măcar nu ţinem cont. Dar rămîne un nucleu de agitatori profesionişti pe
care trebuie să-l punem în imposibilitatea de a face rău, înainte de a putea
să revenim la condiţii de viaţă normale. Ca această Tania. Fusese trimisă de
Castro pentru a-l îndoctrina pe Allende.
Malko ridică o privire candidă spre cel care conducea D.I.N.A.
- De ce nu aţi arestat-o mai din timp?
- Dar nu aveam probe! exclamă cu convingere Federico O'Higgins. A fost
nevoie de o anchetă lungă.
Malko fu gata să vorbească de Chalo Goulart, apoi îşi zise că era total
inutil.
- Tania era foarte legată de Carlos Geranios?
-Aşa cred. Dar nu de multă vreme... După cum ştiţi, miriştii au dat o mînă
de ajutor la căderea lui Allende. îl considerau prea de dreapta... Dar cu
siguranţă că de atunci s-au apropiat. Cu toate că Tania Popescu este o
comunistă de strictă obedienţă...
Puse jos buiota, îşi masă degetele cu precauţie, cu o mică strîmbătură care
făcu să-i tremure obrajii flasci.
- Cum se schimbă vremea, remarcă el, mă doare teribil. Pune mîna.
Ridică mîna şi întinse degetele spre Malko. Acesta le atinse uşor: erau reci
ca pielea de şarpe.
- Nu mai am arteră, făcu cu tristeţe O'Higgins. Poate că vor fi obligaţi să-mi
taie braţul.
îşi puse din nou mănuşa şi se uită la ceas. Malko se ridică. N-ar mai fi
obţinut nimic în plus de la el.
- Sper că o veţi regăsi pe Tania, zise el.
Federico O'Higgins îşi dădu osteneala să-l conducă. în ascensor, Malko se
întrebă dacă nu cumva Tania evadase în¬tr-adevăr, dar fără să-l anunţe pe
Geranios. Explicaţia putea consta în diferenţele lor ideologice...
Se gîndi că servindu-se de Oliveira ar putea avea şansa să afle mai mult
despre evadarea Taniei, datorită locotenentului Pedro Aguirre.
Vacarmul era îngrozitor. Toată sala relua refrenele cîntate de un bucătar
enorm în tocă albă, acompaniat de o cîntăreaţă la chitară. Melodii chiliene.
Un beţiv se ridică şi veni să se încline comic în faţa Oliveirei, cu o sticlă în
mînă. Oliveira izbucni în rîs şi se sprijini şi mai mult de Malko strivindu-şi
de el pieptul obraznic. Beţivul le turnă de băut cu conştiinciozitate,
inundînd faţa de masă, şi se întoarse la masa lui. Doi bărbaţi dansau
împreună. Oliveira înfipse o limbă ascuţită în urechea lui Malko, în timp ce
cu unghiile îi zgîria uşor coapsa. Fără să-i pese de vecinul aflat în pragul
apoplexiei.
- E vesel aici, şopti ea.
Se găseau la vreo douăzeci de kilometri de Santiago, în¬tr-un soi de cabană
unde cînta o mică orchestră. Malko îşi desprinse mîna şi se uită la ceas.
- A trecut de miezul nopţii. Oliveira zîmbi.
- Cu mine nu ai de ce te teme. Am un permis de liberă trecere. Semnat
probabil de colonelul Manuel Chunio, Călăul din Los Angeles. Tatăl ei.
- Dacă dăm peste locotenentul Aguirre, remarcă el, s-ar putea să nu fie prea
încîntat.
Ea rîse complice.
- Imposibil. E de serviciu toată noaptea la D.I.N.A. E foarte ambiţios. Dar
cu siguranţă că mă va căuta la telefon. Ca să vadă dacă sînt acasă. Aşa că e
mai bine să ne întoarcem...
- Nu e gelos? Oliveira pufni.
- Ca o pumă. Dacă ar şti... Dar poate să mai aştepte. Se întrerupse, se
desprinse de el cu ochii strălucitori şi trase în jos de pulover scoţîndu-şi
sînii şi mai în relief.
Vino.
în maşină, Oliveira se ghemui lîngă el, rîzînd cînd virajele o proiectau pe
protieră. Malko plutea pe un norişor roz, ajutat de alcool şi de oboseală.
Avînd totuşi o mică idee care îi umbla prin minte... Din nefericire, în
meseria lui era greu să disocieze complet plăcutul de util.
Oliveira alunecă printre mîinile lui ca o anghilă rătăcită în¬tr-un acvariu de
Miss Dior...
Vinul chilian greu îi provocase o nebunie erotică comunicativă. Dar pentru
un motiv de neînţeles, i se refuza, mulţumindu-se cu mîngîieri sofisticate,
mergînd de la relaţia pasionată pînă la folosirea extrem de specială a
genelor, îngenuncheată lîngă Malko, numărase cu vîrful limbii ascuţite
urmele albastre şi negre răspîndite pe corpul lui, provocîndu-i de fiecare
dată un mic şoc delicios. începea să se întrebe dacă dulcea Oliveira nu avea
cumva poftă să fie violată...
Deodată îl iasă întins pe mochetă şi se duse să scotocească în sertarul
noptierei.
Malko îi ghicea corpul bronzat în penumbră, cu petele albe ale feselor
rotunde. în Chile încă nu exista bronzarea integrală.
Se întoarse la el şi îl sărută sprijinită în mîini. Apoi gura îi alunecă de-a
lungul pieptului. Malko simţi din nou mîngîierea delicată şi abilă a limbii,
repede înlocuită de degetele ei suple.
Făcînd ceva ciudat...
Malko se ridică pe coate intrigat.
- Ce faci?
- Stai aşa!
O simţi făcînd să-i alunece ceva în jurul sexului. Ceva ca un inel de cauciuc
care îl strîngea fără să-l doară. Unghiile scurte ale Oliveirei îl duseră pînă la
jumătatea sexului. Apoi tînăra se întinse pe el încet, cu tot corpul.
Ondulîndu-se domol, lăsînd picioarele să-i alunece de-o parte şi de alta,
cabrîndu-se ca o pisică la vînătoare.
- Acum hai, murmură ea.
Se rostogoliră pe mochetă. Malko o răsturnă sub el şi o pătrunse cu
aviditate. Oliveira se încorda, încet. încet.
El se supuse, întrebîndu-o cu gura lipită de buzele ei: -Cemi-aipus?
- După, gîfîi ea, am să-ţi spun...
începu să se mişte mai încetişor. Controlîndu-se, aşa cum stătea bine unui
gentleman, chiar şi atunci cînd era în călduri.
- Haide! ceru ea cu un ton brusc imperios.
Vorba asta îl dezlănţui pe Malko: partenera lui scoase deodată un geamăt
răguşit, neaşteptat. Ea care niciodată nu deschisese buzele. Cînd se retrase,
crezînd că a durut-o, şi reveni imediat neputînd să reziste, geamătului ei se
transformă într-un strigăt răguşit. Malko îi simţi picioarele încordîndu-se şi
strîngîndu-se tremurătoare în jurul lui. Acceleră ritmul smulgîndu-i un
adevărat răcnet. Apoi, cu unghiile scurte înfipte în umerii lui Malko, cu
picioarele înnodate în spatele lui, strîngîndu-l ca într-un cleşte, geamătul
Oliveirei deveni continuu.
- încet, încet, îl imploră ea.
Malko simţea cutremurul venind din străfundul pîntelului ei după
accelerarea mişcărilor. Se mişca la fel de încet, făcînd apel la toată voinţa
lui ca să se controleze iar geamătul neîntrerupt îl bicuia ca un afrodiziac
nemaipomenit. Oliveira îi zgîria spatele de parcă ar fi vrut să cojească o
portocală.
Tornada care ţîşni din pîntecul ei îl făcu să uite toate recomandările de
prudenţă ale Oliveirei. O asalta cu ferocitate gîndindu-se brusc numai la
plăcerea lui. Efectul fu extraordinar.
Strigătul Oliveirei se frînse, rămase cu gura deschisă, tremurînd, încordată
sub el ca un arc, ridicîndu-i cele optzeci de kilograme cu forţa orgasmului.
Apoi strigătul apăru din nou cînd plămînii i se umplură iar de aer, un strigăt
atît de puternic încît îl sperie pe Malko. Probabil că se auzea pînă pe
Providencia. Subiect de visare pentru toate acele le-las...,
Malko căzu fulgerat, dar Oliveira continuă să geamă, să suspine, să tremure
sub el de parcă un sex invizibil şi-ar fi continuat activitatea. Malko, plutind,
gîfîind, nici măcar nu se mai gîndea la inelul ciudat pus de Oliveira. în cele
din urmă femeia se linişti şi îl îndepărtă cu un zîmbet satisfăcut. Mîha ei
coborî şi îi scoase inelul misterios. Lumina lămpii de noapte scotea la
iveală cearcănele de un brun-închis, gura umflată, ciudatele pupile culoarea
cobaltului, dilatate, pline de o bucurie animalică.
întinse mîna şi îi arătă lui Malko un cerc de sfoară din care plecau nişte
asperităţi circulare.
- Ştii ce este?
Era maşina infernală care declanşase acel superorgasm.
- Nu, zise Malko.
- Este un guesquel. Provine din Bolivia. Cei din tribul ayamara îl
confecţionează dintr-o pleoapă de lama căreia i s-au lăsat genele. Cînd faci
dragoste, acestea se întăresc. Am impresia că am o perniţă de ace care
încearcă frenetic să iasă din mine. Senzaţia e atît de puternică încît e
aproape insuportabilă. Numai că, nu trebuie făcut prea repede pentru că aş
putea să mor sau să-mi pierd minţile, să nu mă mai gîndesc decît la asta...
Malko contemplă visător obiectul. Hotărît lucru, civilizaţia inca era mult
mai avansată decît se credea...
- Cine ţi l-a dat?
- Primul băiat cu care am făcut dragoste după divorţ. Pentru că nu reuşeam
să simt plăcerea. Un bolivian frumos ca un zeu. S-a întors acolo, mi-a spus
că nu voi uita niciodată, că mă voi gîndi la el de fiecare dată cînd voi face
dragoste cu acest... Că fără el mi se va părea fad...
- E adevărat?
- E adevărat, făcu ea cu gravitate. E ca un drog. Orice macho de aici m-ar
ucide dacă ar şti că mă gîndesc la un alt bărbat în timp ce fac dragoste cu
el...
- Ca să vezi, zise Malko, locotenentul tău încă nu te-a
unat.
- Nu va întîrzia, îl asigură ea cu un zîmbet ambiguu. Malko avu o inspiraţie
bruscă.
- Ştii că Tania a evadat de la D.I.N.A.... Oliveira se încruntă.
- A evadat! Nimeni nu evadează de la D.I.N.A.
- întreabă-l pe locotenentul tău, zise el pe jumătate în erios, pe jumătate în
glumă.
Chiar în acel moment sună şi telefonul. Oliveira îi aşeză un deget pe buze.
- Ssst! Cu siguranţă că e el.
Ridică receptorul şi zise cu o voce pe care reuşi să şi-o refacă adormită:
-Alo?
Făcu cu ochiul lui Malko şi se instala cu spatele sprijinit de pat şi picioarele
îndoite. Malko îşi închipui ce,mutră ar fi făcut locotenentul Aguirre dacă ar
fi văzut-o astfel. Evident că nu auzea decît jumătate din conversaţie. Destul
ca să înţeleagă. Nu constitui nici o surpriză pentru el cînd o auzi spunînd,
după ce închise telefonul:
- Ai avut dreptate. Mi-a spus că s-a scris în ziare. Dar eu nu le citesc.
îl sărută... Apoi puse un disc şi rămaseră multă vreme întinşi pe mochetă.
Malko era atît de obosit încît aţipi. Se trezi tresărind, visa că un condor îi
păpa părţile nobile.
Dar erau doar dinţii ascuţiţi ai Oliveirei. Se uită şi văzu că pusese din nou
guesquel-u\.
Nesăţioasă.
Oliveira îşi abandonă activitatea şi se urcă călare pe Malko cu o strălucire
amuzată în ochi.
- N-am mai făcut niciodată aşa, zise ea. Să fii atent.
Se pătrunse încet, mişcîndu-şi buzele să nu ţipe, apoi rămase cîteva secunde
nimişcată, trăgîndu-şi răsuflarea, începu să se mişte cu ochii închişi, cu
degetele crispate pe pîntecul lui Malko, de parcă ar fi vrut să-l respingă.
Instrumentul infernal îi rîcîia intimitatea ca un mic animal ostil şi complice
totodată. în ciuda durerii, Oliveira acceleră ritmul şi începu să ţipe. Avu un
orgasm foarte repede, apoi un al doilea, după care continuă fără încetare,
legănîndu-şi capul, cu unghile crispate în trupul lui Malko.
Un sunet neaşteptat domină deodată urletele Oliveirei. Telefonul. Malko
trebui s-o zguduie ca să se întrerupă. Tînăra femeie se uită la el cu privirea
în ceaţă.
- Puţin îmi pasă...
- Dacă e locotenentul tău şi nu răspunzi; s-ar putea să vină aici...
Asta o hotărî. Fără să se ridice de pe Malko, Oliveira întinse mîna şi ridică
receptorul. Conversaţia fu scurtă. Tînăra închise cu o exclamaţie enervată:
- Lasă-mă! Dorm!
- Era Pedro, zise ea. Voia să ştie de ce mă interesez de Tania. îl munceşte
ideea asta.
Reîncepu să se mişte încet. Malko nu reuşea să se concentreze asupra
plăcerii lui. Locotenentul era cam alertat.
- Nu-ţi mai plac? întrebă Oliveira indignată. Malko o prinse de şolduri. r Ba
da.
încercă din toate puterile să se concentreze, să se convingă că situaţia era
clară. Locotenentul Aguirre confirmase evadarea Taniei.
Oliveira îşi primi plăcerea cu un urlet sălbatic şi căzu peste el; faţa inundată
de sudoare i se lipi de pieptul lui Malko.
Acesta rămase cu ochii deschişi, pîndind tăcerea nopţii. Unde era Tania
Popescu?
Oliveira dormea pe burtă. Fundul ei ridica aşternutul ca o sfidare tăcută.
Malko se ridică încet. Dormise foarte prost, întorcînd pe toate feţele datele
problemei. Unde se ascundea Tania? Construise o ipoteză. Tania, agent
K.G.B., putea foarte bine să-l fi manipulat pe Carlos Geranios, pentru a-l
separa de americani, făcîndu-l să creadă că CIA voia să-l omoare, îl ajuta să
ajungă în cuibuşorul stîngii.
De verificat nu se putea verifica, pentru că cel în cauză făcea des contactele
cu foştii lui patroni.
Se potrivea perfect cu tot ce ştia. Inclusiv cu faptul că Tania prefera să nu
fie confruntată cu Carlos.
Vinul chilian îi lăsase o gură de carton. Bău jumătate dintr-o sticlă de
Contrex, aşezată pe podea, lîngă pat, şi se simţi mai bine.
Oliveira mîrîi şi Malko se grăbi să iasă din cameră. O ceaţă matinală plutea
încă peste Santiago. Urcă în Datsun şi porni spre centru. Era nerăbdător să
vorbească cu John Villavera.
Să-i spună ce idei avea. Şi să-i aducă la cunoştinţă ce-i ascunsese.
Fu nevoit să aştepte cu răbdare în spatele autobuzelor urît mirositoare în
timp ce parcurgea Providencia. Fără să vrea, de fiecare dată cînd auzea o
motocicletă se uita în oglinda retrovizoare. Misterioasa motociclistă care îl
urmărise de mai multe ori lucra probabil pentru Tania. Şi asta închidea
perfect cercul.
Mai era încă loc în marea parcare de la Moneda şi traversă piaţa pe jos pînă
pe Caile Augustinas. John Villavera era matinal. Şef al biroului CIA din
Santiago, americanul trebuia deseori să trimită telexuri foarte de dimineaţă.
Malko trecu de barajul secretarelor, bătu la uşă şi intră în biroul
americanului. Acesta tocmai îşi bea cafeaua.
-Te-am sunat la hotel, zise Villavera. Plecaseşi deja...
Malko nu se aşteptase. Viaţa lui personală nu-l privea decît pe el.
- Eram la footing, explică Malko, fără să se aştepte să fie crezut.
- Am ceva pentru dumneata, zise John Villavera cu un
zîmbet misterios.
îi întinse lui Malko un articol tăiat din Mercurio. Ziarul relata despre
evadarea spectaculoasă a unei teroriste periculoase, Tania Popescu, datorită
atacului unui coamando mirist care îi doborîse cu sălbăticie pe cei doi
gardieni din escortă. Sfîrşitul articolului stigmatiza sălbăticia duşmanilor
marxişti... Malko puse jos bucata de hîrtie.
- Şi eu am o surpriză pentru dumneata, zise el.
îi povesti americanului de vizita făcută lui Carlos Geranios în mina
părăsită. John Villavera zîmbi în faţa stingherelii lui Malko cînd acesta
menţiona acuzaţiile lui Carlos aduse agenţiei...
- îl înţeleg pe băiatul ăsta nefericit, zise el. D.I.N.A. s-a purtat oribil cu el.
Povestea de la ambasadă este adevărată. Dar nu eu am denunţat-o pe
această Magali, adăugă el cu un zîmbet puţin forţat, ci Tania.
- Tania?
John Villavera îi arătă un dosar gros.
- lată ce mi-a lăsat predecesorul meu despre Tania Popescu. Este un agent
al lui Castro şi al K.G.B.-ului. Trimisă aici să supravegheze regimul. Ştia,
de la Chalo Goulart, despre ajutorul dat de Carlos Geranios agenţiei. Dar nu
putea face ni¬mic căci, acum, toate mişcările de stînga sînt solidare. A
prefe¬rat să facă treaba pe care ar fi trebuit s-o facă D.I.N.A. Ea a denunţat-
o pe Magali. Ştiu asta din informaţii absolut sigure. A recidivat atunci cînd
a fost arestată. Dacă nu era ea, D.I.N.A. n-ar fi găsit niciodată
ascunzătoarea lui Geranios.
Ţinea. Malko simţea o imensă uşurare. Tania nu-l interesa. Dar trebuia să-l
ajute pe Carlos Geranios să fugă, mai înainte ca acesta să aibă proasta idee
de a se întîlni cu ea.
- Ai putea organiza fuga lui Geranios? întrebă el. John Villavera dădu din
cap afirmativ.
' - Cu siguranţă, la legătura cu el, ca să fim siguri că este pregătit să plece.
Fii atent! Pentru Tania eşti omul care trebuie doborît...
Malko se ridică şi îi strînse mîna.
Era aproape vesel cînd ajunse în piaţa zgomotoasă şi se hotărî să se ducă
să-i ceară scuze Oliveirei pentru plecarea lui precipitată. O merita. După
care se va duce la mina părăsită şi va încerca să-l convingă pe Carlos
Geranios.
Urcă din nou în Datsun, fericit să scape de centrul sufocant şi zgomotos.
Ceaţa mai ascundea încă creştetul colinelor care împresurau Santiago. O
maşină tocmai cobora de pe trotuar în faţa,prăvăliei unde lucra Oliveira.
în timp ce aştepta să se elibereze locul, Malko aruncă o privire în oglinda
retrovizoare. Simţi că îi îngheaţă sîngele în vine. Bătrîna ucigaşă cu
motocicleta era oprită la semaforul de pe Caile Condei!, cu ochelarii care îi
ascundeau chipul şi cizmele albe. Băgă imediat mîna sub banchetă, scoase
pistolul extraplat şi lăsă în jos geamul cu mîna stîngă. îşi simţea gura
uscată. Motocicleta pornise de la semafor. Peste cîteva secunde ajungea în
dreptul lui.
Sprijini ţeava pistolului pe marginea portierei. Nu exista decît o şansă mică
de tot să o doboare fără să fie omorît.
în secunda în care urma să apese pe trăgaci, ochiul lui Malko înregistra că
femeia de pe motocicletă nu avea nici o armă în mînă. Duduitul
motocicletei se auzi lîngă el. Bătrîna făcu un gest cu mîna stîngă, aruncînd
un obiect în interiorul maşinii, instinctiv, Malko crezu că e vorba de o
grenadă. Se aruncă afară dintr-un singur elan, se rostogoli pe asfalt şi
rămase ghemuit în imediata vecinătate a maşinilor. Apoi, pentru că nu se
întîmpla nimic, se ridică furios şi încurcat.
Un grup de lolas, sugînd îngheţate pe trotuar, comentau plonjonul lui cu
ironie.
Motocicleta nu mai era decît un punct care se pierdea în zare. Se întoarse în
Datsun şi remarcă imediat pe podeaua din faţă un cocoloş alb.
îl luă de jos: era o foaie de hîrtie cu o piatră înăuntru. Desfăcu hîrtia şi
descifra cele cîteva rînduri scrise în spaniolă. Cu senzaţia că brusc i se
injectase mercur în vene. "Tarifa este închisă într-o casă de pe Caile
Subercaseaux nr. 34, alături de Cerro Santa-Lucia. Este o clădire mică cu
aparenţa unei clinici chirurgicale... Tania se află într-una din celulele de la
subsol."
împături hîrtia, o puse în buzunar şi demară ca un automat, fără să răspundă
la apelurile Oliveirei care tocmai ieşise din magazin.
Nu era în stare să-i vorbească. Era dominat în egală măsură de o furie oarbă
şi de o angoasă îngrozitoare. Tot edificiul său se năruia. Dacă Tania nu
evadase, asta însemna că toată lumea îl minţise. Cu excepţia lui Carlos
Geranios. Abia reuşi să nu dea peste un grup de lolas care făceau autostopul
în mijlocul drumului. Coti la stînga pe o alee şi pătrunse în cartierul Barrio
Alto. Opri maşina şi căzu pe gînduri. Primul impuls era să se întoarcă la
Ambasada Americană şi să-l arunce pe John Villavera pe fereastră.
Reciti mesajul, încercînd să ghicească intenţiile celor care gravitau în jurul
lui. Incontestabil că jena mulţi oameni. Asta putea să fie o nouă viclenie
deosebit de înşelătoare pentru a se debarasa de el.
Nimic nu doveea că femeia cu motocicleta lucra pentru Carlos Geranios.
Putea foarte bine să lucreze pentru Tania. Şi să-i întindă o cursă.
Mototoli cu furie hîrtia. Totul revenea mereu în acelaşi punct. Atîta vreme
cît nu o găsea pe Tania, oriunde s-ar fi aflat, nu putea să rezolve dilema.
Toată lumea putea fi bănuită că minte, de ambele părţi. Ancheta trebuia
luată de la capăt şi dusă pas cu pas, în ciuda riscurilor.
***
Cele două ambulanţe erau parcate în faţa unei mici clădiri albe cu două
etaje, cu storurile lăsate la ferestre. Lîngă uşă se găsea o placă de cupru:
Casa de Saudade.
Malko trecu încet prin faţa ei, fără a îndrăzni să se oprească, ca să nu atragă
atenţia. Una dintre ambulanţe era goală. La volanul celeilalte dormita un
bărbat destul de în vîrstă îmbrăcat cu o bluză albă. Absolut nimic suspect.
Continuă să înconjoare Cerro Santa-Lucia, o mică colină înaltă de vreo sută
de metri, în formă de boabă de fasole, brăzdată de alei cu bănci pentru
îndrăgostiţi. Opri maşina ceva mai departe. O porni pe jos, aborda Cerro
Santa-Lucia din altă parte şi ajunse la o bancă ce domina clinica prin
poziţia ei mai spre vîrful colinei. Se aşeză pe bancă, prefăcîndu-se că dorea
să profite de soare, şi începu să observe ce se petrecea.
După zece minute, un bărbat ieşi din clinică, urcă în ambulanţa cu şofer şi
vehiculul se îndepărtă.
Apoi timpul se scruse fără să se mai întîmpla ceva. Ambulanţa reveni peste
patruzeci de minute. Cei doi bărbaţi deschiseră uşile din spate şi
transportară o targa pe care Malko zări forma unui corp întins. Apoi şoferul
se întoarse la maşină şi se instala din nou la volan cu un ziar în mînă.
Mako îşi impuse să mai rămînă încă două ore. Era copleşit de necaz şi
frustrare. Clădirea semăna cu o clinică adevărată. Fără antene pe acoperiş,
fără oameni în uniformă, nici măcar multă vînzoleală. în trei ore nu fusese
adusă decît o singură persoană. Cealaltă ambulanţă nu se mişcase din loc.
Faptul că această clinică exista în locul indicat nu însemna nimic.
Furat de gînduri, Malko nu o zări pe bătrîna care se apropia cu paşi mici.
Femeia se aşeză lîngă el şi începu imediat conversaţia, plîngîndu-se de
ultimele scumpiri... Malko îi răspunse monosilabic nedorind să se facă
remarcat. Apoi se gîndi deodată la ceva.
- Locuiţi în acest cartier? întrebă el.
încîntată că se interesează de ea, femeia îi răspunse:
- Da, locuiesc mai jos, pe Caile Salvador, cea de colo.
- Lucraţi la clinica de pe Caile Subercaseaux? întrebă cu nevinovăţie
Malko. Acolo unde se văd ambulanţele?
Femeia se uită la clădirea albă pe care i-o arătă el, bombăni un răspuns
neclar, rămase o clipă tăcută apoi se ridică şi se îndepărtă fără nici o vorbă.
Mutismul brusc contrasta în mod ciudat cu flecăreala de mai înainte.
Tulburat, Malko se ridică şi el. Murea de foame. Soarele îi ardea rana.
Coborî colina, urcă în maşină şi se îndreptă spre-Los Leones.
La o masă de pe terasă îl zări pe Jorge Cortez. Diplomatul dominican era
însoţit de două fiinţe încîntătoare cu părul ca pana corbului. Dominicanul îi
făcu semn să vină la masa lor şi îl prezentă celor două lolas.
- Să luăm masa împreună, propuse el.
- Ai avut un accident? întrebă una dintre fete.
Malko îşi pipăi involuntar arcada. Los Leones era în¬tr-adevăr o oază de
calm. încercă să uite ororile care aveau loc în jurul lui. Cinci minute mai
tîrziu, un amiral - unul dintre cei patru ofiţeri ai juntei - trecea escortat de
patru carabinieros îndreptîndu-se spre terenul de golf. Prietenele lui Jorge
Cortez se uitau cu jind la Malko. Erau nişte produse pure ale cartierului
Barrio Alto. Purtau haine costisitoare provenite din Brazilia, erau bine
coafate, arogante, atrăgătoare şi disponibile.
Au comandat eternele erizos şi churrascos. Malko nu era prea atent la
conversaţie. Se gîndea la bătrîna de pe Ceiro Santa-Lucia. Deodată ciuli
urechea: una dintre ele vorbea de noua ei muncă de jurnalistă la agenţia
Prensa Latina.
- O cunoşti pe Carmen Rosario, o întrebă el, o ziaristă de la Mercurio?
O cunoştea. Malko făcu uz de privirea lui seducătoare.
- Aş vrea s-o întîlnesc, zise el. Pregătesc un memoriu despre Chile şi am
nevoie de informaţii.
Lola luă un aer puţin cam înţepat.
- Va fi încîntată, afirmă ea. Pot să-i telefonez, dacă vrei. La ora asta e la
ziar.
Fata se îndepărtă legănîndu-şi cu naivitate şoldurile. Cînd se întoarse la
masă anunţă cu un aer plin de regret:
- Carmen te aşteaptă la Mercurio după-masă. Adică la orele patru...
Regreta în mod vizibil iniţiativa lui Malko. Piciorul prietenei se sprijini sub
masă de cel al lui Malko fără ca asta s-o împiedice să-l prindă de mînă pe
dominican.
- Diseară dau o mică petrecere, zise diplomatul. Vino şi dumneata.
împreună cu Oliveira.
- Oh! O cunoaşte pe Oliveira! exclamă prietena lui. Piciorul se sprijinea cu
şi mai multă insistenţă de cel al lui Malko. Era delicios de excitant să
sufli'amantul unei prietene...
- Dacă mai rămîi mult la Santiago, n-ai să mai poţi pleca. Sînt prea multe
fete drăguţe, zise Jorge rîzînd.
Cele două lolas chicotiră încîntate. Lui Malko îi era cam greu să participe la
această veselie. Se gîndea la ce-i mai putea aduce ziua aceasta. Probabil că
Oliveira era furioasă la culme. Şi cînd va mai şi afla că a luat masa fără ea
la Los Leones... Prietenele ei se vor grăbi să o informeze. Era nerăbdător să
ajungă la Mercurio. Bău o gură de vin chilian tare şi încercă să se destindă
puţin. Dar nodul care îi strîngea stomacul refuza să-i dea pace.
Carmen Rosario era o blondă drăguţă, puţin cam solidă, cu pieptul
dezvoltat, cu părul lung şi nasul.coroiat. îl primise pe Malko într-un mic
separeu din sticlă în redacţia ziarului Mercurio, care era aproape goală a ora
aceea. El îi propuse să meargă să bea ceva şi ea acceptă imediat.
- Să mergem la Carlton, îi zise ea. E alături. Să pot fi anunţată dacă se
iveşte ceva.
Cînd intră la Carlton, Malko avu impresia că se întoarce cu cincizeci de ani
în urmă. Totul era prăfuit, chiar şi chelnerii; scaunele aveau fundurile rupte,
perdelele erau adevărate zdrenţe, totul mirosea a mucegai. Cîteva doamne
bătrîne serveau ceaiul şi flecăreau cu glas scăzut. Probabil că pe la
începutul secolului fusese un local foarte elegant, dar de atunci nimeni nu
mai schimbase feţele de masă...
în faţa eternului pisco-sour - whisky-ul nefiind la îndemîna chilianului
mediu - Carmen şi Malko au început să discute. Despre politică, modă,
orice. Ziarista vorbea cu uşurinţă. Cînd Malko o întrebă cum intrase la
Mercurio tînăra rîse.
- Oh, eram deja ziaristă de pe vremea lui Allende.
- Şi nu ai avut necazuri? se miră el. O luminiţa veselă luci în ochii ziaristei.
- Nu. Tatăl meu are prieteni în junta. Directorul ziarului a fost arestat şi
totul s-a oprit aici. Acum cîştig 1 500 000 escudos - un salariu bun.
- Şi scrii ce vrei?
Ea ezită puţin înainte de a răspunde.
- Da... Dar sînt lucruri pe care e mai bine să nu le încerci. De exemplu să
ataci guvernul.
Rîse.
- Am făcut o anchetă despre hrana socială, pe care junta a impus-o tuturor
restaurantelor, obligîndu-le să o afişeze în meniul lor pentru preţul de 1
luca. Ca săracii să nu sufere prea mult din cauza inflaţiei. Am descoperit că
majoritatea restaurantelor ofereau pentru acest preţ ciorbă de capete de
peşte! Am fost sfătuită să nu-mi public ancheta. Deocamdată...
- Ce ţi s-ar fi întîmplat dacă ai fi publicat-o? Tînăra se strîmbă.
- Oh probabil că aş fi fost convocată la D.I.N.A. unde nişte ofiţeri mi-ar fi
explicat că făceam jocul marxiştilor şi mi-ar fi citit lista amanţilor mei, ca
să mi se arate că se ştia totul despre mine. Şi după aceea mi-ar fi oferit o
"cafea-cafea".
- Chiar ştiu totul?
Carmen Rosario dădu cu gravitate din cap.
- Totul, confirmă ea. Au multe mijloace şi un număr mare de informatori.
Cei mai buni.
Tînăra zîmbi.
- Dacă trimiţi o telegramă la hotel, trebuie să nu apară în ea lucruri
compromiţătoare. Vezi mica anexă de sub scară, acolo unde se află biroul
I.T.T.? Un poliţist vine de două ori pe zi după copia telegramelor...
- încîntător!
Malko îşi zise că ziarista părea un spirit destul de independent ca să poată
merge mai departe.
- Mi se pare că am citit ceva scris de dumneata în Mercurio, zise el. Recent.
O poveste cu o evadare.
Ea aprobă imediat.
- Ah da, evadarea Taniei Popescu.
- Cum ai obţinut această informaţie? Credeam că D.I.N.A. este destul de
discretă în privinţa operaţiunilor ei.
Tînăra ezită imperceptibil, apoi îşi aşeză picioarele unul peste altul.
- Logodnicul meu este ofiţer, explică ea. Din cînd în cînd îmi dă informaţii
pe care ceilalţi nu au cum să le afle. De aceea sînt aşa de bine plătită la
Mercurio...
Cu siguranţă că militarii făceau ravagii printre aceste lolas.
- Prin urmare, te-a dus la locul faptei? întrebă Malko.
- Oh nu! exclamă imediat Carmen Rosario. Mai întîi, că s-a întîmplat
noaptea. Şi apoi, D.I.N.A. nu vrea să i se identifice agenţii! Mi-a povestit
cum s-a întîmplat şi chiar mi-a dat o fotografie a Taniei ca să o public,
promiţînd o recompensă. Era o poveste foarte bună pentru că este prima
dată cînd cineva evadează de la D.I.N.A.
Conversaţia devie spre politică, M.I.R., junta. Chiliana era în mod vizibil
favorabilă regimului fără a-i fi cu adevărat robită. Malko plăti şi ieşiră de
acolo revenind în secolul XX.
Ziarista urcă la sediul ziarului. El plecă de jos. Era din ce în ce mai gînditor.
Faţa Taniei plutea în mintea lui ca o fantomă rea.
Unde era?
Nimeni altul decît el n-ar fi putut să răspundă în mod sigur la această
întrebare. Răspunsul implica un risc extrem de mare. Totuşi, Malko era
hotărît să şi-l asume încercînd să profite de un strop de noroc...
Jorge Cortez, înfăşurat într-un halat de baie, cu picioarele goale, cu părul
răvăşit, deschise uşa cu un zîmbet surprins şi îl invită pe Malko să intre.
- Nu mă aşteptam să te văd, făcu el. Şi adăugă cu glas scăzut:
- Făceam dragoste.
Malko îl urmă în salon. Casa era situată pe una din nenu-măratele străduţe
liniştite din Barrio Alto, într-un colţ strict rezidenţial. O servitoare bătrînă
se ivi bombănind, dar se îmblînzi văzîndu-l pe Malko.
Diplomatul izbucni în rîs.
- E de speriat cu ea, urăşte femeile... De fiecare dată cînd e aici o fată,
bătrîna e odioasă, refuză chiar să le aducă micul dejun sau să le vorbească.
încă nu-şi termiase fraza cînd îşi făcu apariţia una din fetele de la
restaurant, cu aerul furios, înfăşurată într-un prosop care se oprea în partea
de sus a coapsefor puternice şi frumoase. Se lăsă să cadă lîngă Malko,
descoperind şi mai mult din trupul ei, şi izbucni:
- Servitoarea ta m-a făcut putoare cînd am întrebat-o unde e sala de baie!
Prosopul alunecă, descoperind un sîn alb pe care nu-şi dădu osteneala să şi-
l acopere. Era furioasă foc.
- Dacă te va vedea în ţinuta asta, remarcă cu blîndeţe Jorge, îşi va spune că
nu s-a înşelat!
Furioasă la culme, fata se ridică dînd drumul prosopului şi traversă camera,
în întregime goală, aproape lovindu-se de servitoare. Aceasta bombăni cu
claritate un cuvînt urît şi îşi făcu semnul crucii. Fata scuipă ca o pisică
furioasă. După cinci minute pleca, trîntind uşa, mai-mai să năruie pereţii.
- Cred că acesta e sfîrşitul unui frumos roman de amor... Plină de
bunăvoinţă, bătrîna veni să-l întrebe ce dorea să
bea. Jorge rîse din toată inima şi se întoarse spre Malko.
- Sper că n-ai venit să-mi deranjezi viaţa sentimentală fără un motiv serios.
Zîmbetul lui era cam şters. Malko zîmbi şi el, dar privirea îi rămase rece.
- întîmplarea face ca în acest moment să fii singura persoană din Santiago
în care am încredere, zise el, deşi abia ne cunoaştem. Or, am astăzi nevoie
de cineva în care să am încredere absolută. Pentru o problemă de viaţă şi de
moarte.
Jorge Cortez ridică mirat din sprîncene.
- Mi ş-a spus că eşti agent CIA. Ai totuşi numeroşi prieteni în oraş. în ciuda
micului incident pe care l-ai avut cu D.I.N.A., John Villavera are legătură
cu cei pentru care lucrezi.
- Este adevărat, recunoscu Malko. Dar asta nu schimbă cu nimic problema
mea.
- Te ascult, zise Jorge Cortez fără să insiste.
- Nu îţi voi cere nimic periculos, explică Malko. Doar să anunţi un mic
număr de persoane dacă nu-ţi voi da nici un semn de viaţă la un moment
dat. Dacă nu vorbeşti nimănui de această înţelegere, atunci nu rişti nimic.
- Foarte bine, zise diplomatul. Ai cuvîntul meu.
**
Malko opri Datsun-ul în spatele ambulanţei şi se îndreptă spre intrarea
clinicii. Liniştit, dar cu stomacul contractat, deschise uşa. Culoarul era
destul de întunecat, dar la stînga lui se găsea o gheretă din sticlă care nu se
putea vedea din exterior. Acolo se aflau doi bărbaţi în civil. Unul dintre ei,
văzîndu-l pe Malko, îşi părăsi locul şi ieşi pe culoar, barîndu-i calea.
- Señor?
Se vedea clar că nu avea mutră de infirmier.
- Am întîlnire cu locotenentul Pedro Aguirre, zise Malko. La ora cinci.
Era cinci fără zece.
- Locotenentul Pedro Aguirre? repetă civilul. Nu-I cunosc. Aici este...
- Informează-te, zise tăios Malko.
Civliul îl măsură din cap pînă în picioare, nehotărît, apoi, vizibil tulburat,
încuviinţă din cap.
- Aşteptaţi aici, señor*.
Intră în ghereta de sticlă, închise uşa şi se apropie de un telefon. Malko nu-
şi lua ochii de la el. După spusele Oliveirei, Aguirre lucra noaptea, deci n-ar
fi trebuit să fie la post în timpul zilei... Dacă l-ar fi găsit, Malko avea o
explicaţie gata pregătită. Convorbirea telefonică se prelungea. Semn bun. In
sfîrşit, civilul puse telefonul în furcă şi reveni cu un aer necăjit/
- Nu l-am putut găsi pe locotenentul Aguirre, zise el. Dar dacă v-a dat
întîlnire, cu siguranţă că va veni. Să vă arăt unde
îl puteţi aştepta.
Malko îl urmă pînă la capătul culoarului. Acolo intrară într-o încăpere mică
cu cîteva scaune. Civilul îl lăsă acolo şi închise uşa.
Parcă ceva îngheţase în el. îşi recăpătase tot sîngele rece. Mesajul aruncat
de bătrîna motociclista nu minţise. Această "clinică" era într-adevăr un
centru al temutei D.I.N.A. De altfel îl frapa ceva: lipsa mirosului
caracteristic al clădirilor spitaliceşti. Acum trebuia verificat ultimul punct.
Nu avea mult timp la dispoziţie. Se ridică, deshise uşor uşa şi privi în jur.
La cîţiva metri de acolo, în faţa unei scări care ducea la subsol, doi
carabinieri stăteau pe două taburte, cu puştile de asalt SIK între picioare.
Malko înainta încet pe culoar, mergînd în direcţia opusă pînă cînd ieşi din
raza lor vizuală. Apoi se întoarse fără să se ascundă. Văzîndu-l pe Malko,
amîndoi se ridicară în picioare. Acesta îi măsură cu privirea şi întrebă tăios:
- A apărut cumva locotenentul Aguirre? Unul dintre soldaţi scutură din cap.
- N-am văzut pe nimeni. Dar, señor, cine...
- Tu, vino cu mine, zise Malko. Tu*rămîi aici, Imediat ce locotenentul
Aguirre soseşte de la sediul de pe Calle Londres, spune-i că maiorul Salto a
şi venit.
Carabinierii erau dezorientaţi. Tonul de comandă al iui Malko îi
impresiona. în principiu, toţi cei care se găseau în "clinică" făceau parte din
D.I.N.A. sau din armată. Mulţi ofiţeri se îmbrăcau în civil.
Celulele se aflau la subsol. Ei nu se găseau acolo decît de la începutul
dimineţii şi nu cunoşteau pe toată lumea. Gărzile se schimbau noaptea, cînd
circulaţia era interzisă, ca să nu se vadă uniformele. In timpul zilei,
carabinierilor li se interzicea în mod categoric să apară afară, dacă nu voiau
să se trezească la Ritoque.
- Vamos, repetă Malko cu un ton nerăbdător.
Ascultător, unul dintre soldaţi porni pe scară cu arma în mînă. Malko venea
după el. Celălalt se aşeză din nou pe taburet.
Ajunseră jos. Soldatul bătu într-o uşă şi se întoarse spre Malko.
Acesta îşi strecură mîna sub haină, scoase pistolul extraplat cu un gest
foarte natural şi înfipse ţeava în gîtul soldatului.
- Silencio, zise el cu glas scăzut, si no te mata.1)
îi smulse arma cu mîna stîngă şi se rezemă de zid. încremenit de uimire,
celălalt nu-şi recăpătase glasul. Malko deschise uşa şi îl împinse cu putere
înaintea lui.
Zări un civil aşezat la o masă de lemn şi citind o revistă ilustrată. Omul
ridică capul şi văzu pistolul lui Malko îndreptat spre el.
în spatele mesei se întindea culoarul centrai spre care se deschideau vreo
douăsprezece uşi.
Civilul se schimbase la faţă. Nu era ras, nu purta armă, era gras şi destul de
în vîrstă. Privirea lui se plimba de la Malko la carabinier, plină de mirare.
- în care celulă e Tania Popescu?
Gardianul nu reacţiona, fie că că nu ştia, fie că era prea uluit ca să
răspundă. Malko se îndreptă spre prima uşă fără să-i scape din ochi.
O deschise fără greutate. înăuntru nu era nimeni.
Făcu semn celor doi să se apropie, îi împinse în interior şi trase un zăvor
mare pe afară. Apoi se duse la următoarea uşă, trase zăvorul şi deschise.
Doi bărbaţi stăteau întinşi direct pe podea, în mijlocul propriilor
excremente, plini de sînge, într-un miros îngrozitor. Malko lăsă uşa
deschisă, cuprins de greaţă. Nenorociţii nici măcar nu se mişcară. Alte două
încăperi erau goale. O altă adăpostea şase prizonieri aşezaţi pe jos, cu
spatele la zid, cu mîinile legate în lanţuri unii de alţii. Oamenii ridicară spre
Malko o privire lipsită de expresie, luîndu-l în mod vizibil drept unul din
călăii de la D.I.N.A. - Tania? întrebă el. Tania Popescu?
Nu i se răspunse. în celula următoare, o femeie tînără, cu hainele sfîşiate,
cu sîngele curgîndu-i de-a lungul piciorului, gemea slab, cu ochii închişi.
Fu gata să vomeze. Cînd ieşi de acolo auzi strigăte şi paşi pe culoarul de la
parter. Probabil că se întrebau unde dispăruse... Nu mai avea decît foarte
puţin timp.
Zgomotul cizmelor zguduiră scara. Mai avea trei uşi. S-ar fi putut să nu
aibă timp să le deschidă pe toate. Dacă nu o găsea pe Tania, atunci ar fi
rămas cu o îndoială. Asta era ultima ocazie... Alese ultima uşă din dreapta
şi o deschise în momentul în care uşa culoarului se deschidea cu violenţă.
Un bec gol ardea agăţat de tavan, într-un colţ era ghemuită o formă
omenească, într-un miros insuportabil, cu faţa atît de umflată încît abia o
puteai recunoaşte, cu capul căzut pe piept. în faţă i se pusese o strachină, ca
unui animal. Părul murdar atîrna, lipit de sudoare şi sînge. Nasul era ca un
cartof. Strivit. Pieptul semăna cu cel al unei femei bătrîne, flasc, plin de
urmele loviturilor. Tania întoarse uşor capul spre Malko. Privirea ei lipsită
de expresie nu-i putea indica dacă îl recunoaşte sau nu.
Urletele şi răpăitul cizmelor îl forţară pe Malko să se întoarcă în momentul
în care haita se arunca asupra lui.
Copleşit de numărul soldaţilor şi al civililor, Malko căzu sub lovituri.
Ultimul gînd, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, fu că nu-l vor ucide imediat.
Pe asta şi contase.
Jorge Cortez îşi termină paharul de J&B şi se ridică să schimbe discul. Se
făcuse noapte şi era răcoare. închise uşa din salon, se întoarse în fotoliu şi
luă telefonul lîngă el. O angoasă difuză îl împiedica să se destindă. Malko
ar fi trebuit să fie înapoi de mai bine de o oră. încercase să-şi spună că
circulaţia pe Providencia era îngrozitoare la sfîrşitul zilei, că ar fi putut să
rămînă în pană, că poate îi pierduse numărul de telefon... Dar toate astea
nu-l linişteau deloc.
Se uită la plicul închis pe care i-l lăsase vizitatorul lui. Jorge Cortez nu era
un om de acţiune. O avere importantă îi permisese o carieră agreabilă în
diplomaţie, fără să se preocupe prea mult de salariu. îi plăceau femeile,
petrecerile, conversaţiile mondene şi mîncarea bună. Niciodată înainte de
Chile nu mai fusese amestecat în vreo poveste a Serviciilor Secrete. Chiar
evita să-i frecventeze prea mult pe ataşaţii militari. De data aceasta îşi
vîrîse degetul în maşinărie. Zvonurile îi aduseseră foarte repede la
cunoştinţă că Malko nu se găsea în Chile ca să se ocupe de Wifd Life
Fund._To\u\ se ştia în micul cerc diplomatic. Nu voia să cunoască
adevăratul motiv al vizitei lui. Dar nici nu se putea sustrage. O complicitate
insolită îl lega de Malko. în parte din cauza experienţei lor comune cu
D.I.N.A. Mai ales pentru că se recunoscuseră ca fiind din aceeaşi rasă.
Desfăcu plicul şi se uită la hîrtie. Erau înşirate trei nume în ordine, fiecare
cu cîte două numere de telefon.
1. John Villavera.
2. Colonelul Federico O'Higgins.
3. David Weise. Langley. Virginia.
Malko îi precizase lui Jorge Cortez să-i anunţe pe primii doi despre
telefonul care îi fusese dat celui de al treilea. Jorge îşi trecu limba peste
buzele uscate şi formă primul număr. Sigur că Malko nu va mai reveni.
- Aşa, porcule, voiai să mă vezi, ai? Petrolul se scurgea în picături de pe
faţa lui Malko, arzîndu-i ochii. Mîinile prinse în cătuşe la spate nu-i
permiteau să se şteargă. Lichidul cleios i se lipea de piele. Dar nu se gîndea
la propriile lui suferinţe. Era sufocat de o furie oarbă împotriva celor care îl
minţiseră. Dădu din cap, încercă să deschidă ochii, zări vag silueta
locotenentului Pedro Aguirre postat în faţa căzii pline cu petrol. O variantă
a supliciului El scaphandro perfecţionată de D.I.N.A...
Bine înfipt în cizmele lustruite, cu uniforma impecabilă strînsă pe el, cu
privirea rea, locotenentul Aguirre se uita la Malko clocotind de o furie
nemărginită. Şapca înaltă era agăţată în cuier. Tăcuţi, cei doi carabinieri în
haine de lucru, care îl ţineau pe Malko în cada de petrol, se străduiau să nu
alunece pe mozaicul lipicios. Şi ei erau murdari de lichidul urît mirositor.
Fuseseră gata să-l omoare cu lovituri de picioare. îl urcaseră la primul etaj
numai într-o bătaie, pînă cînd un ofiţer dăduse ordin să nu fie ucis înainte
de a vorbi. Carabinierul îşi amintea de numele dat de Malko pentru a-i
înşela vigilenţa... Plecaseră acasă după locotenentul Aguirre. în aşteptarea
acestuia, se străduiseră să-l pregătească pe Malko.
Mai întîi lovituri, apoi dezbrăcatul la pielea goală, scotoceala umilitoare,
loviturile. în sfîrşit, cada cu petrol.
Aguirre tocmai sosise. Copleşit de o mînie indescriptibilă.
Faptul că Malko ajunsese la Tania servindu-se de numele lui nu putea decît
să-i atragă necazuri. Dar era ceva şi mai rău. Avea siguranţa că Malko se
afla cu Oliveira cînd telefonase. Şi Oliveira îl refuza...
îl va face pe acest gringo să plătească pentru toate.
- Nu vrei să spui nimic? urlă el la Malko.
"Ce face Jorge?" îşi zicea acesta din urmă. Se întreba dacă nu cumva fusese
nebun să se încreadă într-o persoană aproape necunoscută.
Pedro Aguirre îşi dădu seama deodată că dezvăluirile prizonierului puteau
fi stinghieritoare pentru orgoliul lui.
- Voi ieşiţi, le ordonă el carabinierilor.
Aceştia îi dăduseră drumul lui Malko care alunecă în cadă, numai cu capul
ieşit afară, pentru că se proptise cu picioarele de pereţi. Imediat ce uşa se
închise, locotenentul Aguirre se aplecă spre el.
- Cine ţi-a spus că Tania e aici, căcat de comunist ce eşti?
- Nimeni! făcu Malko.
- Mincinosule! răcni locotenentul. O să te fac să plăteşti pentru toate
minciunile.
Probabil că în acest moment telefonul funcţiona între Washington şi
Santiago. Colonelul O'Higgins era deci anunţat că Washington-ul era la
curent. Malko conta pe faptul că, în mod oficial, Chile nu-şi putea permite
să lichideze un agent CIA.
Dar nu se ştia niciodată...
Dacă Malko se înşelase, David Wise ar fi fost obligat să se mulţumească cu
repatrierea a ceea ce mai rămînea din el în condiţii decente.
- De ce voiai s-o vezi pe Tania? întrebă locotenentul Aguirre.
Malko înghiţi puţin petrol şi tuşi.
- Asta nu te priveşte.
Şi adăugă cu un ton dispreţuitor:
- Locotenente Aguirre, vei fi obligat să mă eliberezi şi să-mi ceri scuze.
Reprezint Guvernul Statelor Unite. Vei avea de dat socoteală... Şi s-ar putea
ca Oliveira să-ţi poarte pică pentru asta...
Pedro Aguirre îl contemplă îndelung, clocotind de ură. Apoi încuie uşa şi se
aplecă peste cadă.
- Ştii că îi interoghez pe toţi ticăloşii de felul tău? Că nimeni nu a venit pînă
acum să se plîngă? Ştii, spune? Nici tu nu vei veni să te plîngi. Nici
americanilor, nici altcuiva.
Fără să-i lase timp să-i răspundă, chilianul apăsă cu palma mîinii drepte
capul lui Malko, cu toată puterea, forţîndu-l să alunece în petrol. Malko se
încorda din toate puterile sprijinindu-se de pereţii alunecoşi şi rezistă mai
multe secunde. Mîna apăsa fără milă. Pe faţa lui Aguirre apăruse un rictus
feroce şi plin de încîntare. Ca în ziua în care îi turnase apă pe gît unui
student de stînga pînă cînd acestuia îi plesniseră intestinele. însărcinările lui
speciale îi confereau o atotputernicie ameninţătoare. Brusc, picioarele lui
Malko derapară şi alunecă în cadă. Braţul locotenentului intră în petrol,
murdărind uniforma pînă la cot. Dar nu-i păsa. La douăzeci de centimetri
sub petrol simţea capul lui Malko luptînd împotriva asfixiei şi asta aproape
că îi procura o plăcere sexuală.
Imaginea Oliveirei îi trecu prin faţa ochilor şi apăsă şi mai tare.
Malko n-ar fi fost primul suspect decedat în timpul unui interogatoriu. De
la clinica rechiziţionată, D.I.N.A. nu păstrase decît un singur medic. Foarte
util la semnarea certificatelor de deces cu motivaţii de tipul: stop cardiac.
Bineînţeles, fără să precizeze cauza.
Corpul lui Malko avu un spasm furios. înghiţise o gură mare de petrol.
***
Colonelul O'Higgins tocmai schimba pila electrică de la buiotă cînd
telefonul începu să sune.
Ridică receptorul cu mîna stîngă. Dreapta îl durea din ce în ce mai rău.
Lividă, se strînse ca o gheară de animal, cu unghiile albăstrite. Auzind
vocea lui Jorge Cortez, îi rugă să aibă răbdare cîteva secunde şi îşi puse la
loc mănuşa de lînă. Apoi apucă iar receptorul.
Faţa îi încremeni imediat ce auzi vorbele diplomatului. Răspunse
monosilabic, fără să se angajeze la nimic, ascultîndu-l pe dominican pînă la
capăt.
Apoi, foarte politicos, îi explică că era foarte sigur vorba de o păcăleală, de
o glumă proastă... Că se vor întîlni a doua zi la club şi vor rîde împreună de
această întîmplare. Dar Jorge Cortez nu prea părea dispus să rîdă. Cînd
menţiona numele lui David Weis, Federico O'Higgins fu nevoit să facă un
efort ca să nu închidă şi să nu-i trimită o echipă D.I.N.A. în lagăre şi.,
cimitire mai erau încă destule locuri. Se strădui din răsputeri să continue cu
o voce mondenă, glumind chiar. îl asigură că totuşi se va informa, în
virtutea raporturilor excelente dintre ei. Dar că, mai mult ca sigur, nimic nu
era adevărat în povestea asta. Chilianul puse receptorul în furcă, scoase un
mîrîit furios, lovi cu piciorul coşul de hîrtii şi începu să se plimbe prin
birou, strîngînd buiota japoneză de parcă ar fi vrut s-o rupă. Ticălosul!
Spumega de furie. încredinţînd mesajul unui diplomat, Malko îl punea la
adăpost de represaliile celor din D.I.N.A. Nici colonelul O'Higgins nu putea
să ordone arestarea primului consilier al Ambasadei Dominicane, din cauza
reputaţiei pe care o avea Chile. Se aşeză din nou. Dădu cîteva telefoane şi
recapitula situaţia...
Avea foarte puţin timp la dispoziţie ca să acţioneze. După aceea, procesul
ar fi fost ireversibil. Ridică receptorul şi formă un număr cu arătătorul mort.
Mîna care îl apăsa pe cap îl prinse deodată de păr şi îl trase în sus.
Sufocîndu-se, dar conştient încă, Malko îşi zise că în sfîrşit sosea
"cavaleria". Capul îi ieşi afară din petrol, aspiră cu aviditate o gură de aer,
auzi vociferări, strigăte, interjecţii furioase. Apoi începu să vomite şi puţin
îi mai păsă de restul. Avu impresia că s-a scurs un timp infinit de lung pînă
cînd nişte mîini l-au ridicat, l-au smuls din cadă şi l-au aruncat jos. Ochii
lipiţi de petrol îl împiedicau să vadă cu claritate. Nu distingea decît siluete.
Cineva înjură încercînd să-l apuce cu mîinile. în cele din urmă îl traseră de
picioare într-o încăpere vecină şi îi desfăcură cătuşele.
Aproape imediat un jet violent de apă îl lovi în faţă. Sufocîndu-se din nou,
Malko tuşi, se zbătu, jetul coborî asupra corpului. începu să spele petrolul.
Apoi l-au frecat viguros cu nişte cîrpe, curăţindu-i mai ales ochii şi faţa. în
sfîrşit putu să vadă. Se găsea pe mozaicul unei încăperi. Doi carabinieri, în
cămăşi, cu un aer dezgustat, îl curăţau cu buretele. în fine i se aruncă un
şervet umed.
Făcu un mare efort să se ridice în picioare, se sprijini de zid şi simţi că
ameţeşte. Carabinerii se uitau la el rînjind.
- Ne simţim mai bine după baie, nu?
Malko preferă să nu răspundă. Dacă scăpase de petrol, asta însemna că
planul lui mersese. îl binecuvîntă în gînd pe Jorge Cortez. Diplomatul îşi
ţinuse promisiunea. Altfel, probabil că acum şi-ar fi dat ultima suflare, cu
plămînii plini de petrol. O femeie fără vîrstă intră în încăpere şi îi întinse
hainele, după ce-l puse să semneze de primire. Legalitatea nu-şi pierdea
drepturile. Se îmbrăca cum putu... Se uită la ceas. Nouă şi zece. Mersese
repede.
Un civil, cu o faţă impenetrabilă, îl aştepta pe culoarul de la parter. Cînd îl
zări se ridică în picioare.
- Sefior, am ordin să vă conduc la colonelul O'Higgins.
Malko ieşi primul din "clinică" şi se opri în prag să adulmece aerul
proaspăt. O furgonetă Chevrolet, vopsită în negru şi alb, staţiona în spatele
ambulanţei. Datsun-ul dispăruse. Malko urcă în Chevrolet. Civilul se sui
lîngă el şi trecu la volan. Partea din spate era separată de cabină printr-un
grilaj gros. De pereţi atîrnau curele. Chevrolet-ul se deplasa cu repeziciune.
Maşinile se îndepărtau singure din calea lui. Numai D.I.N.A. folosea acest
tip de vehicul... Parcurseseră Providencia fără să schimbe nici o vorbă,
pătrunseră în cartierul Barrio Alto, prin acel labirint de străduţe, şi în cele
din urmă maşina opri într-o curbă, în faţa unei case joase înconjurată de o
grădină.
- Aici este, sefior, zise civilul.
Malko coborî. Se grăbea să ajungă în faţa lui John Villa-vera. Americanul îi
deschise uşa cu faţa gravă. Se măsurară din priviri cîteva secunde, apoi
primul îi zise celuilalt cu o căldură puţin cam forţată:
- îmi pare bine că nu te simţi prea rău.
Malko îl ţintui cu o privire glacială fără să ia în seamă mîna întinsă spre el.
- Cred că ai să-mi dai anumite explicaţii.
Americanul clătină din cap şi trăsăturile îi încremeniră brusc. Se trase într-o
parte pentru a-l lăsa pe Malko să intre. -Colonelul Federico O'Higgins se
află aici, îl anunţă el. Malko simţi cum îl cuprinde furia.
- Sînt încîntat să ajung din nou în faţa acestei lepădături, zise el.
Intră în salon clocotind de furie. Ofiţerul chilian stătea în¬tr-un fotoliu, cu
mîna dreaptă strînsă pe buiotă. Schiţă un surîs palid şi stînjenit şi zise cu o
voce blîndă:
- Vă înţeleg iritarea, prinţe Malko, dar şi dumneata m-ai minţit. Mi-ai
promis categoric că nu te vei mai ocupa de cazul Geranios. (Suspină.) N-
am o meserie uşoară.
Malko îl întrerupse necruţător.
- Aproape toţi cei care au avut aceeaşi meserie ca a dumitale au fost
spînzuraţi, colonele.
Tenul lui Federico O'Higgins deveni şi mai palid ca de obicei.
- Prinţe Malko, îl întrerupse John Villavera, nu fi prea aspru cu colonelul.
Malko căută privirea chilianului.
- Şi aşa, Tania Popescu a evadat?
Federico O'Higgins lăsă ochii în jos şi zise cu un zîmbet josnic:
- Prinţe Malko, pentru motive care ţin de securitatea ţării, nimeni nu trebuia
să ştie că această persoană mai este încă deţinută la noi. Am primit ordinul
scris chiar de la generalul Pinochet.1) A trebuit să-l mint şi pe domnul
Villavera, lucru pe care poate să-l confirme. N-am făcut-o cu inima
uşoară...
Scîrbit, Malko îndreptă un deget răzbunător spre colonelul chilian.
- Ai minţit pentru că voiaţi s-o torturaţi în linişte. Pînă cînd va vorbi sau va
muri. Aşa cum faceţi cu toţi oamenii pe care îi arestaţi...
- Nu am mai torturat-o, protestă O'Higgins. A fost transportată în acea
clinică ca să fie îngrijită în urma exceselor comise asupra ei.
- îngrijită cu băi de petrol, făcu cu amărăciune Malko. încetaţi să mai
minţiţi.
Se întoarse spre John Villavera, care asista mut la această altercaţie.
- Asta e valabil şi pentru dumneata. Manipulîndu-mă, ai încercat să-l dai pe
Carlos Geranios pe mîna celor de la D.I.N.A. ca să-l asasineze.
Americanul se înroşi brusc, începînd cu fruntea.
- Uiţi că lucrăm pentru acelaşi guvern şi că colonelul O'Higgins este un
prieten al Statelor Unite.
- Mă îndoiesc că Congresul se mîndreşte cu o astfel de prietenie, lovi
Malko. în ultima vreme la Washington s-au schimbat anumite lucruri. Ar
trebui să faci o plimbare pînă acolo...
Federico O'Higgins se ridică şi îşi puse mîna îngheţată pe braţul lui Malko.
- Vreau să mă explic, zise el, veţi judeca după aceea. Mai întîi jur că John
Villavera nu ştia mai mult decît dumneata. Această persoană, Tania
Popescu, aştepta întăriri din Argentina. Un comando de asasini de extremă
stîngă. Veneau aici să reihstaureze teroarea. Arestarea lor în munţi ar fi fost
cu neputinţă. Sînt patru mii de kilometri de frontieră şi nu avem prea multe
mijloace la dispoziţie. Singurul nostru indiciu era Tania Popescu.
Ştiind-o încă în închisoare, stîngiştii n-ar fi venit... Supraveghem toate
ascunzătorile. Ca să le aflăm locul, am fost obligaţi să o interogăm puţin
cam brutal...
Furia lui Malko slăbea. Oboseala şi dezgustul... Şi apoi, vocea blîndă şi
persuasivă a colonelului O'Higgins era greu de combătut. Acesta schimbă
buiota dintr-o mînă în alta şi adăugă:
- Prinţe Malko, nu luptăm împotriva unor copii de cor. Cunoaşteţi metodele
marxiştilor. Ştiţi ce se petrece în Argentina. Această Tania a fost cauza
uciderii multor oameni în timpul "regimului Allende". De multă vreme am
fi arestat-o dacă nu ar fi avut protecţii înalte.
Ochii mari şi proeminenţi păreau avizi să convingă. Dar Malko nu voia să
fie convins. Se întoarse spre John Villavera.
- Cum poţi susţine în mod serios că încercai să-l scoţi pe Carlos Geranios
din Chile cînd întreţii legături atît de bune cu colonelul O'Higgins?
John Villavera îşi trecu limba peste buzele uscate. Ochii palizi şi
proeminenţi ai colonelului chilian se îndreptară asupra americanului.
- Sper că prinţul Malko vorbeşte la trecut. Ştiţi că acest Geranios este
extrem de periculos şi s-a făcut vinovat de delicte grave în această ţară.
- N-am vrut niciodată să-l sustrag justiţiei voastre, bîigui John Villavera, ci
doar să-l încurajez să se constituie prizonier. Şi cred că atunci, făcînd apel
la generozitatea dumitale...
Colonelul O'Higgins dădu cu gravitate din cap. Efectiv sîntem totdeauna
gata să-i iertăm pe cei care se căiesc...
- S-ar trezi macerîndu-se în petrol, în aşteptarea gestului dumitale generos,
remarcă Malko caustic.
Chilianul nu-l luă în seamă.
- Prinţe Malko, mă crezi în privinţa Taniei Popescu? (Se apropie şi mai
mult de Malko.) Dacă într-adevăr am fi vrut să ne debarasăm de Carlos
Geranios, şi dacă domnul Villavera ar fi fost complicele nostru, era uşor să
vă urmărim şi după aceea să punem mîna pe el. Mi se pare că i-ai
comunicat locul unde se ascunde.
Malko nu răspunse. Era singurul argument care îl tulbura cu adevărat. Şi la
care nu avea nici un răspuns. Se aşeză, epuizat, mirosind încă a petrol.
- Foarte bine, admise el cu o voce ostenită. Toate astea sînt o ţesătură de
chiprocouri. Asta nu înseamnă că D.I.N.A. nu seamănă tare mult cu un
organism pe care l-am cunoscut în tinereţea mea: Gestapoul.
O'Higgins îşi masă cu grijă buiota. John Villavera îşi freca bărbia grea,
stînjenit.
- Astea sînt nişte vorbe foarte aspre, zise el, care cu siguranţă că nu reflectă
exact ceea ce crezi...
- Vă voi părăsi, anunţă O'Higgins. Sper că această afacere s-a terminat
definitiv.
Apăsase pe cuvîntul "definitiv".
Malko îl lăsă pe american să-l conducă pe colonelul O'Higgins; între timp îl
cuprinsese un acces de tuse provocat de petrol. John Villavera se întoarse
cu fruntea barată de o cută adîncă.
- M-ai pus într-o poziţie foarte dificilă, îi reproşa el lui Malko. O'Higgins e
furios rău de tot împotriva mea. Am fost obligat să-i povestesc totul ca să te
scot din buclucul în care te vîrîseşi.
Malko nu se putu hotărî dacă să-i tragă un picior în burtă sau să-l scuipe în
faţă. Era prea obosit.
- Am fost torturat de două ori de o organizaţie pe care mi-ai lăudat-o pentru
comportarea ei corectă, făcu el cu amărăciune. Toată lumea m-a minţit. Au
încercat să mă asasineze!
- Nu ştiam că Tania Popescu fusese transferată într-un alt centru de tortură,
mărturisi Villavera. Ştii, O'Higgins nu-mi spune totul. în privinţa lui Carlos
Geranios însă îţi jur că nu mi-a trecut niciodată prin minte să-l dau pe mîna
celor din D.I.N.A.
Dimpotrivă. Te implor să mă crezi şi să continui încercarea de a-l salva.
Eşti singurul care o poate face.
Malko închise ochji, cuprins de ameţeală. Era prea mult pentru o singură zi.
întreaga povară recădea pe umerii lui. Care era adevărul? Scrută faţa
crispată a lui John Villavera care emana sinceritate şi angoasă.
într-un fel sau altul, soarta lui Carlos Geranios se afla în mîinile lui.
Se ridică.
- Duceţi-mă la hotel, ceru el. Vom mai vorbi mîine.
**
Malko deschise pleoapele. Senzaţia era oribilă: cum închidea ochii se vedea
în cada cu petrol. Dormise prost. Prin fereastra rămasă deschisă auzea
rumoarea din piaţa Moneda. Se ridică. Luase o hotărîre: îl va anunţa pe
fugar, furnizîndu-i toate elementele, apoi îl va lăsa să-şi aleagă singur
soarta. Totul era să ajungă la ascunzătoarea lui cu o şansă rezonabilă de a
nu fi urmărit. Era riscant, dar nu avea de ales. Se îmbrăcă şi coborî. în mod
miraculos, Datsun-ul îşi făcuse apariţia în parcarea pieţei, iar cheia, lăsată
la hotel, fusese pusă într-un plic cu numele lui. în timp ce mergea pe lîngă
gaura de metrou de pe Alameda, un zgomot ca de petardă îl făcu să întoarcă
capul: bătrîna ucigaşă pe motocicletă sosea în spatele lui. Se uită cum se
apropie. Bătrîna ţinea cît se poate de limpede ghidonul cu ambele mîini şi
mergea foarte încet. Era o apariţie incredibilă cu ochelarii ei mari şi cerceii
de ţigancă. Dar nu părea să aibă intenţii rele.
Rămînînd totuşi circumspect, Malko o lăsă să ajungă în dreptul lui şi coborî
geamul. Ea se aplecă, fără să dea drumul ghidonului, schiţă un zîmbet şi
strigă:
- Hay informaciones para el Señor Carlos?1)
- Da, strigă Malko.
Femeia îi făcu semn să coboare şi Malko îi dădu ascultare, îl aşteptă să
ajungă lîngă ea fără să oprească motorul.
- Vamos, señor!
Malko se uită la şaua dublă, apoi se hotărî să încalece. Bătrîna demară
imediat şi o luă la dreapta pe o stradă cu sens

Note:
1) Ai noutăţi pentru Carlos ? (n. a.)
interzis. O parcurse trecînd foarte aproape pe lîngă maşini şi primind cu
calm toate înjurăturile şoferilor. Conducea cu îndemînarea unui bărbat.
Malko se prinse de mijlocul ei gros. Nimeni nu putea să-i urmărească. Puţin
mai departe se întoarseră în cartierul central. Opri în faţa unei case vechi de
prin anii treizeci, murdară şi negricioasă, îşi scoase ochelarii şi îşi netezi
fusta. Era perfect calmă.
- Pe aici, domnule.
O urmă într-un ascensor greoi. Intrară într-un apartament burghez de la
etajul nouă. Cîteva fete stăteau pe divane şi scaune, fumînd şi flecărind. Nu
era nevoie să întrebe unde se găsea. O braziliancă enormă veni să-i propună
serviciile într-o spaniolă aproximativă. Bătrîna îşi făcu din nou apariţia
însoţită de o femeiuşcă mică şi rotofeie cu ochi vioi. Se închiseră toţi trei
într-o încăpere goală şi femeia îl întrebă pe Malko:
- V-au dat drumul?
- Da, răspunse Malko. Vreau să-l văd pe Carlos. Am noutăţi. Am găsit-o pe
Tania.
Cele două femei rămaseră tăcute. Malko insistă:
- E în acelaşi loc?
- Da, zise bătrîna.
- Anunţă-I, îi ceru Malko.
Coborî împreună cu bătrîna. Femeia se urcă pe motocicletă şi se îndepărtă,
fără măcar să-i propună să-l ducă de unde îl luase. Malko fu nevoit să ia un
taxi. Totul durase aproape un sfert de ceas. M.I.R. era încă bine organizat...
Se hotărî să-i facă o vizită Oliveirei.
Aproape că nu mai sinţea petrolul şi avea nevoie de puţină destindere. Găsi
un loc de parcare în faţă la Coppelia şi merse pe jos pînă la Palta. Fu nevoit
să urce la primul etaj ca să dea de Oliveira. Ea îl văzu într-o oglindă şi se
întoarse spre el. Malko îşi reţinu o exclamaţie de surpriză. Ochiul stîng, şi
mai albastru ca de obicei, era subliniat de un semn lat şi vînăt care se
întindea pînă la mijlocul obrazului. Pometul şi maxilarul erau umflate.
Oliveira îi aruncă o privire în stare să îngheţe un mort.
- Ce vrei? Nu-mi place să fiu deranjată aici... Malko nu se aştepta deloc la o
astfel de primire.
- în fond, ce ţi-am făcut? întrebă el cu glas scăzut. Se temu o clipă că
chiliana îi va scoate ochii.
- Ce mi-ai făcut? mîrîi ea. l-ai spus lui Pedro că m-am culcat cu tine! A
venit ieri seară şi puţin a lipsit să nu mă omoare.
Acum era rîndul lui Malko să fie cuprins de mînie.
- Ascultă, îţi dau cuvîntul meu de onoare că nu i-am spus nimic
locotenentului. El a fost gata-gata să mă asasineze. Dacă a aflat despre noi,
eu nu am nici un amestec, deşi ghicesc eu cum. Dacă ne întîlnim disearăîţi
voi explica...
Ochii Oliveirei se mai îmblînziră.
- Vino mai tîrziu să mă iei. îmi pare bine că nu i-ai spus. Mă întristasem.
Santiago dispăruse în depărtare de multă vreme. Malko aştepta să fie
depăşit de un autobuz mare înainte de a se angaja pe drumeagul de ducea la
mina părăsită. Era obosit, împăcarea cu Oliveira fusese aproape la fel de
epuizantă ca o baie în petrol. Măcar să-i fi trimis bătrîna mesajul. Altfel
oamenii lui Carlos l-ar fi ciuruit fără vorbă multă... încetini şi intră domol
în mină, semnaliza cu farurile şi aşteptă.
Nu durăhnriult. Un bărbat cu o torţă şi o armă Kalaşnikov se apropie de
maşină.
Carlos Geranios era în spatele lui. Chilianul îi strînse mîna lui Malko. Faţa
fugarului era şi mai slăbită iar barba îi năpădise de tot obrajii subţi.
Cearcăne mari îi subliniau ochii prea strălucitori.
- Ştiu ce s-a întîmplat, zise el. Era gata să mori din cauza mea. Dar acum ai
aflat adevărul!
- Am multe noutăţi, îl anunţă Malko.
Carlos Geranios îl conduse spre interiorul minei. Se aşezară pe lăzile vechi
şi Malko începu să-i povestească tot ce aflase.
- Voi pleca!
Malko îşi asuma o responsabilitate enormă. Dar chilianul era şi el în
aceeaşi situaţie. în cele din urmă, după ce cîntăriseră totul, ajunseseră la
concluzia că John Villavera spusese adevărul. Că prin urmare Carlos
Geranios se putea încrede în el. Malko se ridică.
- Pe mîine.
- Pe mîine, zise-Carlos.
Se uită la Malko cum se îndepărtează, gîndindu-se la corpul aruncat în
curtea Ambasadei Italiei cu trei săptămîni în urmă. Datsun-ul se pierdu în
depărtare de-a lungul colinelor. Zarurile erau aruncate. Oricum, n-ar fi
putut să stea la infinit în gaura aceea.
- îmi pare bine că neînţelegerile dintre noi s-au risipit, strigă John Villavera
pe deasupra mesei.
Vacarmul era atît de mare la celelalte mese de la El Parron încît erai obligat
să strigi ca să poţi comunica. Zilnic era la fel la ora prînzului. Chilieni
înstăriţi, negustori sau prieteni ai regimului care se îmbuibau cu nidos^i
udate de valuri de vino ţinto de 15 grade... Cel puţin, nimeni nu putea
asculta conversaţiile. Malko alesese acel local pentru că era chiar în faţa
magazinului unde lucra Oliveira, pe Providencia. Tocmai îl anunţase pe
şeful biroului CIA de acceptarea lui Carlos Geranios de a se folosi de
ajutorul agenţiei pentru a părăsi Chile. Malko aşteptă să se potolească
gălăgioşii de la o masă vecină şi îl privi pe american drept în ochi.
- John, zise el, eşti sigur că nu va fi nici o fraiereală? Răspunzi cu viaţa ta
de Geranios...
Americanul avu o mimică şocată.
- Tot ceea ce-ţi cer, făcu el, este ca O'Higgins să nu afle niciodată că l-am
minţit pînă la capăt. Mi-ar face o viaţă infernală... Voi pune toate
amănuntele la punct chiar azi. Va trebui mers pe drumul spre Ibacache, pe
dreapta, începînd de la drumul spre Valparaiso, după care oprirea se va face
între kilometrul şapte şi kilometrul opt. Acolo e o porţiune dreaptă unde
poate ateriza un avion uşor.
- Credeam că folosim un teren.
- M-am informat şi e mult prea frecventat. Poate că e chiar supravegheat de
D.I.N.A. Aparatul se va îndrepta direct spre Mendoza, în Argentina. Cu
Geranios. Iar dumneata, dacă vrei, mă iei de acasă şi mergem să petrecem
week-end-ul la Vifia Del Mar.
Ochii americanului străluceau de o bucurie anticipată.
Chemă chelnerul.
- Voi trimite imediat un telex la Langley ca să anunţ vestea cea bună.
- Aş vrea şi eu o copie, ceru Malko.
- Numai că e o telegramă codificată, "ultrasenzitivă", protestă John
Villavera, şi nu ştiu dacă eşti autorizat să ai cunoştinţă de ea. Mai întîi
trebuie să întreb la Langley.
- Asta îl va linişti pe Geranios.
Gîndul îi zbură la o altă evacuare în curs, la mii de kilometri de acolo la
enormele aparate C5-A evacuîndu-i de la Saigon pe toţi "trădătorii" hărăziţi
plutonului de execuţie de către G.R.P. şi nord-vietnamezi. De toată
bucătăria asta se ocupa CIA. Cubanezi, sud-vietnamezi, sud-americani:
începea să se strîngă cam multă lume... Dacă se continua în ritmul ăsta, ar fi
fost evacuat şi Israelul.
- De unde iei avionul? întrebă Malko.
- îl închiriez de la aeroclubul Eulegio Sanchez, zise americanul. Nu e prima
oară cînd o fac. Un mic Piper Comanche. Va decola cu un plan de zbor fals.
- Cine îl va pilota?
- Un băiat sigur. Un tip de la noi, detaşat într-o .misiune de asistenţă tehnică
la Anaconda. Se pare că a făcut o treabă bună înaintea evenimentelor. în
seara asta stabilim ora... Pînă atunci relaxează-te.

Note:
1) Nido - mîncare chiliana din came şi cartofi (n.a)
- Sper că prietenul nostru O'Higgins pleacă şi el în vacanţă, zise Malko.
Se despărţiră pe trotuar, şi Malko traversă Providencia pentru a ajunge la
Oliveira. Se simţea ciudat de calm. Acum acţiunea era pornită. Dar era cu
neputinţă ca D.I.N.A. să fi abandonat orice speranţă de a-l găsi pe Geranios
prin intermediul lui. Prin urmare, trebuia să fie mai prudent ca de obicei.
Oliveira aştepta în faţa magazinului. Faţa i se dezumflase, iar ochelarii
negri îi ascundeau ochiul vînăt pe care îl compensa cu o pereche de blugi
care ţipau pe ea şi păreau lipiţi pe fesele ei insolent de provocatoare. îl luă
pe Malko de braţ şi îl trase spre Datsun. Se înţeleseseră să ia cafeaua la Los
Leones.
- Mîine voi pleca la Vina, îl anunţă ea.
- Bună idee, aprobă Malko.
Merseră pînă la Leones. Malko avea întîlnire cu Jorge Cortez. Dominicanul
îl aştepta singur la o masă. în timp ce Oliveira era plecată să-şi mai fardeze
puţin ochiul învineţit, Jorge se aplecă spre Malko.
- Acum mă urmăresc tot timpul...
îi arătă cu privirea doi bărbaţi aşezaţi la o altă masă. Costume de culoare
deschisă,, păr gras, feţe măslinii. Poliţişti. Ţineau sub observaţie masa fără
să se ascundă. Malko îşi întoarse privirea de la ei.
- Ai avut necazuri?
- Nu chiar, zise dominicanul. Am fost convocat la D.I.N.A., unde un maior
mi-â reamintit relaţiile excelente care domnesc între ţările noastre şi
obligaţia pe care o aveam de a nu mă amesteca în afacerile interne ale
acestei ţări... Am spus că a fost vorba de o intervenţie personală şi totul s-a
oprit aici. Dar ştiu că de atunci telefonul meu este pus sub ascultare şi sînt
urmărit zi şi noapte. Servitoarea mi-a spus că nişte poliţişti au interogat-o la
piaţă.
- Imi pare rău, zise Malko. Dar te asigur că intervenţia dumitale a fost
indispensabilă...
- Nu te scuza, protestă diplomatul, dar fii atent. Ştiu dintr-o sursă sigură că
O'Higgins a jurat că nu vei părăsi Chile în viaţă. Un accident se poate
întîmpla oricînd. Oh, nu te vor împuşca, asta ar face prea multe valuri. Dar
poate foarte bine să te calce o maşină...
Tăcu. Oliveira se întorcea la masă. Conversaţia aborda subiectul zilei. Cea
de a şaptesprezecea devalorizare a monedei naţionale de la începutul
anului. Asta o încînta pe tînără femeie.
- Afacerile nu au fost niciodată aşa de bune, zise ea. O sumedenie de lolas
cumpără ca nişte nebune...
Şi în acest timp 30% din copii sufereau de malnutriţie. Iar salariul minim
era de 80 de mii de escudos, aproape 20 de dolari S.U.A.
Malko se uită la cei doi poliţişti. în minte îi stăruie dureros avertismentul
lui Jorge Cortez. D.I.N.A. dispunea de mijloace puternice şi un accident
putea fi înscenat cu uşurinţă!
Oliveira se aplecă la urechea lui şi îl atinse uşor cu limba.
- Vii diseară?
- Nu. îmi adun forţele pentru mîine.
- Vom face dragoste ca nişte nebuni, îi şopti ea. Am o surpriză pentru tine.
Vei vedea.
Poate un alt guesquet?
Jorge Cortez se uită la ea zîmbind.
**
- lată tichetul dumneavoastră, zise tînăra funcţionară de la Lan-Chile.
Avionul decolează lâ orele 14. Să fiţi la aeroport cu două ore înainte.
Formalităţile durează totdeauna mult. Călătorie plăcută.
Malko mulţumi şi ieşi din agenţie amestecîndu-se cu mulţimea de pe Caile
Augustinas. Chiar în faţă se găsea un fals Gucci. Obiecte de o urîţenie
întristătoare care purtau acest nume celebru. O glumă a lui Allende,
perpetuată de noul regim. Malko se gîndi cu o fărîmă de nostalgie la week-
end-ul cu Oliveria. Era un risc pe care nu şi-l putea permite. Mai ales după
avertismentul lui Jorge. Neanunţînd-o pe Oliveira, telefonîndu-i pentru a-i
vorbi despre acest week-end, nu făcea decît să nniştească D.I.N.A. în felul
acesta vor considera că mai au încă puţin timp la dispoziţie ca să se
debaraseze de el. Va trimite cîteva rînduri pentru Oliveira. De la New York
sau de la Rio. Universul paralel în care trăia parţial nu permitea
sentimentalismul. Era nerăbdător să ajungă la castelul lui din Liezen, să
simtă mirosul de lemn al bibliotecii, să vadă boscheţii frumos tăiaţi, să fie
servit de Krisantem şi mai ales să o regăsească pe vulcanica, cărnoasa,
incredibila şi unica Alexandra, care probabil că îşi pierduse răbdarea
bănuindu-l de cele mai rele neruşinări. Măcar de n-ar afla vreodată de
existenţa guesquel-u\u\\ Sănătatea lui Malko n-ar fi rezistat... Era
nerăbdător să vadă noile ţigle pe care le comandase în Boemia pentru
refaoerea acoperişului. Costau practic cît greutatea lor în aur.
Sau în sînge.
Regreta că nu găsise nici un loc pe Scandinavian Airlines, dar toate
avioanele lor care zburau spre Rio erau pline, chiar şi la clasa întîi. Lan-
Chile nu-i inspira decît foarte puţină încre-dere. Merse pînă la Ambasada
Statelor Unite să vorbească din nou cu John Villavera.
**
- P/per-ul va fi aici la orele şapte, îl anunţă americanul. Pilotul are de gînd
să aterizeze la Mendoza, de cealaltă parte a Anzilor. Cineva de la noi va fi
acolo să-l întîmpine pe Carlos cu bani şi un paşaport.
John Villavera jubila. Maxilarul lui mare părea că a mai cîştigat în greutate.
II duse pe Malko în faţa unei hărţi prinse de perete şi îi arătă drumul spre
Ibacache. Era barat cu două linii roşii.
- Avionul va ateriza în acest loc, preciza el. Intre bornele şapte şi opt. Mai
întîi va face o trecere să se asigure că sînteţi acolo, l-am spus cum arată
tipul şi ce culoare are maşina dumitale. Pentru a evita o eroare improbabilă,
vei face un cerc cu vopsea neagră pe acoperiş în ultimul moment;
- Şi D.I.N.A.? întrebă Malko.
- E week-end, explică Villavera. Majoritatea serviciilor moţăie. O'Higgins
pleacă în sud. Dar fii totuşi atent să nu te urmăroâscă
Villavera dădu ocol biroului şi îi strînse mîna îndelung, cu ochii strălucitori
în dosul ochelarilor.
- Voi trimite un raport extrem de favorabil la Washington, zise el.
*
**
Sprijinit cu coatele de fereastră, Malko se uita jos la piaţa pustie. în parcare
nu mai rămăseseră decît cîteva maşini, printre care şi a lui. Era ora unu fără
zece. Peste zece minute circulaţia în Santiago era interzisă. Rarii trecători
se grăbeau spre casele lor. Peste tot se închisese de multă vreme. Bagajele
lui erau gata. în mod oficial pleca foarte devreme la Vina Del Mar.
în week-end.
Se culcă, încercă să doarmă, numără orele şi jumătăţile de oră anunţate de
biserica din apropiere.
Se trezi tresărind şi se uită la ceas: era patru şi jumătate. Pînă la urmă
adormise. Fu gata în zece minute; nu luă cu el decît o husă de haine. Holul
era pustiu. Un funcţionar mătura şi altul moţăia la recepţie. Malko ieşi în
piaţa Moneda. încă nu se luminase. Urcă în maşină, singura rămasă în
parcare, şi plecă pe Alameda.
Abia încetase interdicţia de circulaţie. Zări o maşină de poliţie care nu-i
dădu atenţie; zece minute mai tîrziu gonea pe drumul spre Valparaíso.
Deodată, la ieşirea din oraş, un carabinier ieşi dintr-un adăpost şi îi făcu
semn să oprească.
- Señor, viteza e limitată la 45 pe acest tronson. N-aţi văzut panourile
indicatoare?
Malko îngînă o sumedenie de scuze jşi plecă mai departe. Pistolul extraplat
era ascuns sub husă. în spatele lui răsărea soarele, dar perdele mari de ceaţă
mai ascundeau încă vaste zone din peisaj. Nu se zărea nici măcar
aeroportul, pe dreapta drumului. Un autobuz trecu pe lîngă el, din sens
invers, venind de la Valparaíso. Altfel, drumul era total pustiu. Ca şi cerul.
Zadarnic se uitase în oglinda retrovizoare, nu zărise nimic apărîndu-i în
spate. Plecînd la acea oră, era sigur că nu va fi urmărit. Condiţie sine qua
non pentru reuşita operaţiunii.
în afară de pericolul la care se expunea, era nerăbdător să afle dacă
hotărîrea lui fusese justă, dacă intuiţia îl înşelase sau nu. Absorbit de
gînduri, trecu de bifurcaţia care ducea la mina părăsită şi fu nevoit să se
întoarcă. Acum se făcuse ziuă de-a binelea şi deşertul era mov.
Avea un avans de o oră. Frînă brusc: drumul era barat de o şaretă cu cal. Pe
cînd se pregătea s-o ocolească, nişte oameni înarmaţi ieşiră din boscheţii de
pe marginea drumului. Malko recunoscu trăsăturile slabe ale lui Geranios.
Rebelul îi adresă un salut vesel şi se apropie de maşină.
- Buenos diasl Nu ne temem de dumneata, dar nu se ştie niciodată! S-ar fi
putut să fii capturat ieri seară şi să fi fost forţat să spui unde se află
ascunzătoarea. Aşa că ne-am mişcat din loc...
Malko se uită în jurul lui. Erau vreo doisprezece oameni, toţi foarte tineri,
echipaţi cu arme de tot felul, îmbrăcaţi în civil şi neraşi. în plus, Isabella-
Margarita avea cizme şi blugi. Şi ea era înarmată cu un pistol-mitralieră
Beretta. Deodată Malko fu cuprins de nelinişte:
*
Teroare la Santiago
- Nu pot lua pe toată lumea! Carlos Geranios îl linişti imediat.
- Ceilalţi nu pleacă. Mai este încă treabă de făcut aici. Să-i regrupeze pe
camarazi, să refacă celulele, să prelucreze masele. Pînă la urmă regimul se
va nărui, iar noi îi vom da o mînă de ajutor...
- Să mergem, zise Malko. Eşti gata?
- Sînt gata, răspunse Geranios.
întinse arma unui bărbos şi înainta spre Isabella-Margarita. Şi ea lăsase
arma jos. Se îmbrăţişară îndelung, fără o vorbă, apoi se sărutară cu furie.
Se despărţiră şi Carlos Geranios se lăsă să cadă pe bancheta maşinii. Ridică
pumnul.
- VivaEIMir!
- Viva!
Strigătul jeşise din toate piepturile. Malko îşi zise că viaţa era ciudată. în
timp ce maşina se îndepărta, Carlos se întoarse de mai multe ori. Isabella-
Margarita stătea în mijlocul drumului şi îi făcea cu mîna.
- Nu ştiu cînd o voi revedea, zise chilianul.
Merseră în tăcere. Carlos Geranios îl îndruma pe Malko pe întortocheatele
piste ale deşertului, pentru a evita reîntoarcerea pe drumul mare spre
Valparaiso. Nu se vedea nici ţipenie de om.
- Ţi-ai riscat viaţa şi ai suferit din cauza mea, remarcă deodată chilianul. N-
aş fi crezut aşa ceva cu putinţă din partea unui agent CIA.
- Nu sînt un agent obişnuit, zise Malko. în plus, mi se pare că ai lucrat şi
dumneata pentru CIA.
Carlos Geranios afişă un surîs disperat.
- Este adevărat. Dar am comis o greşeală teribilă, teribilă, repetă el cu glas
scăzut. Voiam să-l forţez pe Allende să accepte revendicările muncitorilor.
Dar ei aveau nevoie de hrană. Aşa că am acceptat banii de unde veneau; nu
credeam că Allende era atît de fragil. Nu mi-o voi ierta toată viaţa.
Comuniştii ne acuză că ne-am lăsat cumpăraţi. E fals. Ne-am înşelat.
Totdeauna am urît imperialismul Nordului.
Se făcu din nou tăcere. Malko se simţi deodată obosit. Vedea drumul dublu
în faţa lui.
- Ăsta e drumul spre Ibacache, zise Carlos Geranios. la-o la dreapta.
Malko intră pe un mic drum asfaltat care ducea spre sud, şerpuind prin
deşert. încetini, depăşi borna şapte. Ajunseseră la locul întîlnirii. Malko
trase pe margine şi opri motorul.
Tăcerea era impresionantă. O pasăre trecu în zbor în înaltul cerului. Un
vultur. Cei doi bărbaţi coborîră. Era ora şase şi jumătate. Malko căscă,
scoase pistolul din husă şi îl încarcă. Carlos avea la centruă un pistol-
automat de calibrul 45. Chilianul se sprijini de maşină epuizat.
- De cînd am fugit de la Ambasada Italiei, mărturisi el, n-am mai petrecut o
singură noapte adevărată... Nu ştii ce înseamnă să nu poţi niciodată să
te.odihneşti total. Să fii gata mereu să sari la arme. Cînd voi ajunge la
Mendoza, voi dormi o săptămînă întreagă.
Malko scoase cutia cu vopsea, o pensulă şi începu să traseze cercul negru
pe acoperişul maşinii, după ce îi explică lui Geranios despre ce era vorba.
Apoi examina drumul cu nelinişte. Era plin de găuri mari. Niciodată
avionul n-ar fi putut să aterizeze. Se întoarse la Carlos Geranios, încercînd
să-şi ascundă îngrijorarea. Chilianul stătea jos, sprijinit de maşină.
- Ce este? îl întrebă el văzîndu-i aerul preocupat.
Malko îl înştiinţa despre starea drumului. Rebelul se duse să vadă şi reveni
schimbat la faţă.
- Nu va putea să aterizeze, zise el posomorît. Dacă totuşi reuşeşte, riscă să
capoteze la decolare.
Rămaseră tăcuţi. Era şapte fără cinci. Prea tîrziu ca să mai poată face ceva.
Malko îşi luă inima în dinţi.
- Dacă... nu poţi pleca, ai prevăzut ceva?
Carlos Geranios clătină uşor din cap, cu ochii plini de deznădejde.
- Nu, făcu el. Nu ar fi prea multe probleme din punct de vedere material.
Moral însă, nu ştiu dacă voi rezista. Trebuie să pun toate astea la loc sigur...
îi arătă o geantă din piele închisă cu un lacăt. Un zîmbet palid îi scoase la
iveală dinţii albi.
- Pentru conţinutul acestei genţi au vrut să mă omoare, zise el.
- Ce ai înăuntru? întrebă Malko.
Carlos Geranios ezită înainte de a răspunde.
- Dovezile că Federico O'Higgins este un agent al CIA, unul din ei, de ani
de zile. Şi apoi nişte lucruri care îi interesează mult pe americani.
Documente despre proiectul "Camelot". Un raport despre reuniunea
"Comitetului celor 40" care a avut loc la Washington la 27 iunie 1970.
Subiectul discuţiilor a fost Chile. Erau de faţă Henry Kissinger, directorul
CIA, secretarul Departamentului Apărării şi alţii...
- Dar ce mai e şi proiectul "Camelot"? întrebă Malko. Geranios zîmbi.
- Ar trebui să ştii. O creaţie a "Diviziei clandestine" a CIA. Clasată drept
High-risk covert operation. în vederea destabilizării regimului Allende...
Totul se află aici.
Bătu cu mîna peste geantă.
Malko îşi simţi stomacul preschimbîndu-se în plumb. îi era frică să
înţeleagă. Dar totul îşi găsea locul cu atîta claritate încît nu putea ignora
dezvăluirile lui Geranios...
- Carlos, zise el, de ce nu mi-ai spus despre toate astea zilele trecute?
Chilianul scutură din cap.
- Nu puteam s-o fac. Nu aveam destulă încredere în dumneata.
- Şi John Villavera ştie că ai aceste documente?
- Probabil că da. Cei din vechea echipă erau la curent. Au încercat să le
recupereze prin negocieri.
- Cine ţi Ie-a procurat?
Carlos Geranios avu un zîmbet ostenit. -Tania.
Cercul se închisese. Tania, agent sovietic, intenţionase să compromită
regimul lui Pinochet şi CIA. Malko se uită la cerul gol. Simţi cum îl
cuprinde o angoasă inexorabilă. Revăzu faţa prea cuminte a lui John
Villavera, persoana care reprezenta CIA la Santiago...
-Trebuie să plecăm de aici, zise el cu o voce albă. Cît mai repede posibil. Să
ne întoarcem în mina părăsită. Vom avea timp să reflectăm.
Carlos Geranios îl privi cu uimire.
- Dar de ce? Mi-ai spus că...
- Nu ştiam că deţii aceste documente compromiţătoare pentru CIA. Asta
schimbă totul. S-o ştergem de aici.
Carlos Geranios nu-l mai asculta. Privea cerul spre est. Deodată întinse
braţul cu faţa luminată de bucurie.
- Priveşte!
Malko se uită în direcţia indicată. Un avion se apropia de drum, zburînd
destul de jos. Un mic aparat cu un singur motor. Greutatea care apăsa
stomacul lui Malko se volatiliza într-o fracţiune de secundă. John Villavera
nu-l minţise! Ceea ce-şi imaginase adineauri nu era decît un coşmar teribil.
Micul aparat se apropia, zburînd la cîteva sute de metri, paralel cu drumul.
Malko îşi zise că cercul negru de pe acoperiş era inutil. Nu exista nici o
fiinţă omenească pe di-stanţă de o milă de jur-împrejur. Cu un zumzăit
vesel, Piper-u\ vopsit în galben trecu pe deasupra capetelor lor. Amîndoi îi
făcură semne fără să reuşească să-l vadă pe pilot.
- Se va întoarce! strigă Geranios. Peste cinci minute vom fi plecaţi.
Malko se gîndi la starea îngrozitoare a drumului şi se întrebă cum l-ar putea
preveni pe pilot de pericol. Urmări cu privirea avionul. Acesta continua să
zboare drept, fără să lase impresia că intenţiona să se întoarcă la ei. Malko
îşi spuse la început că era victima unei iluzii optice. Că virase deja, că se
întorcea. Dar micul punct se micşora, se micşora... Zgomotul motorului la
fel... Căută privirea lui Carlos Geranios. Chilianul se transformase parcă în
statuie.
Avionul dispăru în ceaţa care încă mai acoperea contraforţii colinelor.
Pustiul redevenea tăcut. Cîţiva vulturi sau condori zburau în cerc foarte sus
pe cer. Malko se repezi la maşină.
- Repede!
Chilianul privea încă spre locul unde dispăruse avionul. Cu lacrimi în ochi.
Huruitul motorului îl făcu să tresară.
- Ce faci? strigă el.' Se va întoarce.
- Nu , strigă Malko, vino!
Carlos se apropie şi se aşeză cu regret lîngă Malko. Acesta demară. încercă
să întoarcă cu atîta brutalitate încît motorul se opri. în scurta clipă de tăcere,
înainte de a demara din nou, percepu un zgomot care îi îngheţă sîngele în
vine. Părăsi volanul şi se repezi afară din maşină.
- Atenţie, Carlos!
Carlos Geranios nu mai înţelegea. Strînse la piept geanta de piele şi coborî
iar din maşină. Malko întinse braţul spre orizont către nord-est. Ochiul lui
exersat distingea un punct care se apropia cu toată viteza, zburînd foarte
jos. Zgomotul lui îl alarmase... Un Jet1) de luptă.
Malko se uită în jurul lui. Şanţurile de pe marginea drumului nu erau prea
adînci iar deşertul se întindea neted ca în palmă... Deodată, la o depărtare
de vreo sută de metri, zări o falie mare de origine vulcanică, ceea ce
chilienii numeau quebradas. Malko o luă la fugă, trăgîndu-l după el pe
Carlos Geranios. Plonjară în acelaşi timp pe pămîntul pietros, în mijlocul
cactuşilor, în timp ce urletul Jet-ului devenea asurzitor.
Şi un alt zgomot se suprapuse primului, cel al unui tun rapid. Urmară o
serie de explozii şi apoi una mai mare. Zgomotul Jet-ului se îndepărtă.
Malko se caţără pe marginea faliei şi se uită afară. Rămăşiţele Datsun-ului
ardeau; portierele fuseseră proiectate la o distanţă de mai mulţi metri.
Avionul nu mai era decît un punct mic în direcţia munţilor.
- Dacă a văzut că nu eram în maşină, zise Malko, se va întoarce să ne
termine pînă cînd nu va mai rămîne nimic din noi...
Strîngînd servieta la piept, Geranios se uita fix la cer. Cu o încetineală
exasperantă, avionul - un Mirage chilian - urca pe cer, realizînd un arabesc
plin de graţie, strălucind în răsăritul soarelui. Apoi alunecă pe o aripă,
revenind spre ei. Cu coloana de fum negru urcînd din deşert, pilotul ar fi
trebuit să fie orb ca să rateze ţinta. Malko se gîndi cu o furie de nedescris la
cercul de vopsea neagră făcut după sfatul lui John Villavera... Oferise pur şi
simplu băţul cu care să fie bătut.
Se aruncară din nou în falie, fără să ia în seamă cactuşii care le zgîriau
pielea. îşi ţinură respiraţia, cu muşchii încordaţi... Tirul rapid se repetă,
urmat de exploziile proiectilelor. Dar nici unul în apropierea lor. Se ridicară
în picioare. Avionul Mirage urca drept spre cer. Pilotul nu făcuse decît să
tragă o rafală de siguranţă în rămăşiţele care ardeau pe drum. Malko şi
Geranios rămaseră nemişcaţi în timp ce aparatul zbura în cerc probabil ca
să se asigure că nimic nu mai trăia în maşina incendiată. Inima lui Malko
bătea cu putere.
După cîteva minute, care pentru cei doi durară adevărate ore, Mirage-u\ luă
direcţia nord-est, de acolo de unde venise. Cei doi bărbaţi ţîşniră afară din
falie, smulgîndu-şi acele cactuşilor intrate în piele şi haine, palizi la faţă.
Mîinile lui Carlos tremurau. Malko era dominat de o furie oarbă şi totodată
de o groază retrospectivă.
- Vor veni după cadavre, zise el.
Cu gîtul uscat, cu plămînii parcă în flăcări, cu picioarele ca de plumb,
Malko alerga spre vest, cu ochii ţintă la linia colinelor care păreau că se
îndepărtează pe măsură ce se apropiau de ele.

Note:
^ JET- avion cu reacţie (n.t.)
Carlos Geranios alerga alături de el, cu gura deschisă ca să aspire cît mai
mult aer, trăgînd după el servieta grea din piele. Departe în urma lor, focul
mistuise aproape complet maşina. Mirage-ul dispăruse de parcă n-ar fi
existat niciodată. Se îndepărtau de drumul Santiago-Valparaiso, căci pe
acolo urma să vină D.I.N.A. după cadavre. Cel puţin aşa credeau... Malko
avea impresia că plămînii lui vor face explozie. Nu avea decît un singur
gînd. Să pună mîna pe John Villavera. Dar americanul se afla la Santiago.
într-o altă lume... Epuizat, Malko se opri din alergat. Carlos Geranios îl
trase de mînă.
- Repede, compañero, repede, dacă vin acum ne omoară. Dacă ar fi existat
martori, atunci ar fi fost mai dificil să-i
suprime.
- Du-te, Carlos, zise Malko. Nu mai pot.
îi venea chiar să arunce pistolul extraplat, aşa de insuportabilă i se părea
greutatea lui. Geranios scutură din cap.
- Vamos! Vamos!
Deodată, o explozie ca de petardă, îi făcu să întoarcă capetele. Se apropia o
maşină, vestigiu dintr-o altă epocă: un Ford T, vechi de cincizeci de ani,
înaintînd pe mijlocul drumului cu treizeci de kilometri la oră. Claxona slab
şi, văzînd că cei doi bărbaţi rămăseseră în mijlocul drumului, se opri cu un
scîrţîit tînguitor de frînă. înăuntru nu era decît un ţăran bătrîn care le adresă
un zîmbet larg şi o frază lungă, într-un limbaj de neînţeles pentru Malko.
Dialect chilian.
Carlos vorbi cu bătrînul. Apoi chilianul traduse pentru Malko.
- A văzut rămăşiţele maşinii. Crede că am avut un accident, l-am cerut să ne
ducă la Santiago. Mergea la Ibacache. Vine de la Los Rotos.
Negocierile durară cîteva minute, impulsionate considerabil de un teanc de
escudos. în sfîrşit, cei doi urcară în maşină. Carlos se aşeză lîngă şofer.
Fordul fu gata să nu mai pornească. După douăzeci de minute traversau
Ibacache şi se îndreptau spre Santiago.
Malko îşi rumega furia. Acum nu mai putea interveni decît ambasadorul
SUA. Ţăranul le întinse o pungă de hîrtie cu empenadas, un soi de foi din
aluat local pe care se grăbiră să le consume cu multă poftă.
După aceea, Malko moţăi, clătinat de hurducături şi se trezi la claxonările
furioase ale unui autobuz care îi depăşi aproape aruncîndu-i în şanţ. Intrară
în Santiago pe la sud. Malko sita că în timpul zilei nu risca prea mult.
D.I.N.A. era prea prudentă. Şi, deocamdată, în mod oficial era mort...
Asta îi oferea un oarecare răgaz.
Fordul pătrunse pe Alameda, în spatele palatului Moneda. Ţăranul opri,
devorînd cu privirea vechea clădire.
- E prima oară cînd vin aici, zise el extaziat, e frumos! Carlos şi Malko
săriră din Ford, îi strînseră mîna şi se
îndepărtară. Intrară într-un bar, Harţi, unde pentru 350 escudos o chelneriţă
în mini le aduse amîndurora cîte o "cafea-cafea". Băură amîndoi cîte două,
una după alta.
- Să mergem la ambasadorul Statelor Unite, sugeră Malko. Carlos Geranios
dădu negativ din cap.
- Nu. Nu mai am încredere în americani. Mă voi ascunde în Santiago şi îmi
voi organiza plecarea altfel.
îi întinse mîna.
- Adios.
Malko îi strînse mîna. Nu-i venea să creadă că misiunea lui se terminase.
- Cum voi putea să iau legtura cu tine? întrebă el. Carlos Geranios ezită.
- Prin patroana bordelului de pe Caile Miraflores, Anna, răspunse el. Ea va
şti întotdeauna unde sînt.
Luă geanta de piele şi ieşi de la Haiti, dispărînd în mulţime. Malko îl imită
foarte repede. Nu avea decît un singur gînd: să-i spună lui John Villavera ce
credea despre el. Era sîmbătă. La Langley nu era nimeni. Luînd avionul
chiar în acea zi, ar fi ajuns ia Washington duminică dimineaţă. Era
nerăbdător să ajungă în biroul lui Michael Burrough, cel care patrona
"Western Hemisphere", la Clandestine Division. Ca să-i "aranjeze" soarta
reprezentantului CIA la Santiago.
Zgomotul unei fanfare militare îl făcu să întoarcă capul. Un convoi lung
înainta pe Avenida Presidente Bunez. Soldaţii mergeau cu un pas lent şi
rigid, de paradă în spatele unui sicriu purtat pe un afet de tun acoperit cu
drapelul chilian. Din rîndurile lor se auzea un cîntec, sfîşietor şi insolit.
Malko avu impresia că visează. Soldaţii cîntau "Lili Mariane".
Se apropie de un trecător şi îl întrebă ce se petrece. Acesta îi răspunse cu
indiferenţă:
- îl îngroapă pe amiralul Bonilla. Cel care s-a prăbuşit cu elicopterul.
Soldaţii trecură prin faţa lui cu pas de gîscă, tropăind pe şosea, cu privirea
fixă, cîntînd în gura mare vechiul cîntec al Wehrmacht-ului. Rarii spectatori
îşi întorceau privirile sau dispăreau pe străzile din apropiere. Vreo douăzeci
de ofiţeri mergeau solemn în capătul coloanei, împopoţonaţi ca nişte brazi
de Crăciun. Malko îl căută cu privirea pe colonelul O'Higgins, dar nu-l zări.
Porni spre Sheraton, în timp ce ropotul cizmelor descreştea în spatele lui.
Avea cîteva lucruri urgente de făcut.
***
Malko tocmai vroia să închidă după ce lăsase telefonul să sune de vreo zece
ori. Dar cineva ridicase în sfîrşit receptorul.
- Hellol făcu vocea lui John Villavera.
Malko încercă să facă abstracţie de furia lui preţ de cîteva secunde. Să se
bucure de această clipă. Apoi anunţă cu o voce sarcastică:
- O surpriză, John, o surpriză neplăcută.
Nu auzi deGît pîrîiturile zgomotului de fond. Cu siguranţă că John
Villavera îi recunoscuse vocea. Trebuia să-şi revină. Şi-I închipuia strîngînd
receptorul în mînă; căutînd o explicaţie... înnebunit, furios. întrebîndu-se ce
nu mersese.
- John, făcu Malko, apăsînd pe fiecare cuvînt, bănuiam că eşti o lepădătură.
Dar în halul ăsta eşti demn de admirat. Aşa că fă-ţi comisioanele singur.
Chilienii nu sînt conştiincioşi... Sînt viu. Şi Carlos la fel. Badnews^, nu-i
aşa?
Americanului îi reveni în sfîrşit glasul. Fiecare cuvînt părea că iese cu
greutate.
- Eram sub duş, ce se întîmplă? De ce nu eşti în drum spre Argentina?
- John, făcu Malko, dacă n-ar fi depins decît de tine, acum aş fi fost în drum
spre iad... Numai că eu mă duc la Washington, unde voi explica cum tu,
reprezentantul CIA la Santiago, ai organizat asasinarea mea şi a lui Carlos
Geranios. Voi afla cine a dat ordinul! Am cîţiva prieteni acolo...
Vocea lui John Villavera deveni ascuţită.
- Nu înţeleg nimic din ce spui! Unde e Geranios? Ce s-a întîmplat? De ce
mă acuzi?
- Ai fost de un cinism nemaipoment cînd m-ai sfătuit să fac un cerc negru
pe acoperişul maşinii, continuă Malko sufocîn-du-se de furie. Cam cum i-ai
cere unui iepure să-şi deseneze o ţintă pe piept. Să ştii că apreciez asta,
John.Totdeauna se spune că funcţionarii n-au umor. E o greşeală. Ţu ai
foarte mult, John! îţi spun adio. Dar vei mai auzi de mine. Înainte de a
părăsi această frumoasă ţară, mă voi duce să-i spun şi ambasadorului ce
cred despre tine.
- Aşteaptă, protestă Villavera, trebuie să mergem împreună în week-end la
Vina Del Mar...
- John, făcu Malko, eşti mai abject decît îmi închipuiam. Malko închise
telefonul puţin uşurat. Pornirea de a-i
telefona lui Villavera fusese mai tare decît el. Acum voia să facă o baie. La
Santiago era neputincios, nu putea lupta împotriva unui guvern legal. La
Washington, un anumit număr de înalţi funcţionari îl apreciau şi îl
respectau. Povestea asta avea să-i intereseze tare mult. Mai ales în
momentul în care CIA era pe banca acuzaţilor. "Agenţia", încercînd să
suprime un martor al infamiei ei, oferea un cadou bine venit pentru
numeroşii săi detractori. Jack Anderson va profita de pe urma acestei
situaţii. William Cobby, actualul director al CIA, risca să cadă. Poate chair
şi Kissinger... La ieşirea din baie auzi
1) Veşti proaste (n.t.)
telefonul. Era o voce de femeie.
- Señor Linge? De la Lan-Chile. îmi pare rău. Zborul nostru a trebuit să fie
anulat. Dacă vreţi, vă reţinem un loc pentru marţi. Pînă atunci nu mai avem
nici un loc...
Malko înjură printre dinţi.
- Şi alt zbor nu mai este?
- Nu ştiu, îi răspunse tînăra, nu sînt autoizată să fac rezervări pentru alte
companii. Vă menţin rezervarea...
- Nu, zise Malko.
închise şi se repezi la cartea de telefon. După treizeci de minute fu nevoit să
renunţe. Nici o companie nu mai avea un loc pentru aparatele care părăseau
Santiago. Trei avioane plecau sîmbătă, şi toate erau pline. Nu exista nici
măcar o listă de aşteptare... Mai mult decît suspect. Sună la Lan-Chile. îi
răspunse altcineva. întrebă dacă erau locuri pentru avionul spre Rio şi dacă
va pleca la timp.
După cinci minute avu răspunsul. Da, erau locuri. Da, avionul pleca la orele
patrusprezece şi treizeci de minute.
- Numele dumneavoastră, vă rog, ceru funcţionara. Malko i-l spuse.
Aşteptă. Mai multe minute. Apoi interlocutoarea i se adresă din nou.
- Señor, îl anunţă ea cu o voce stingherită, m-am înşelat, acest zbor a fost
anulat. Nu am fost anunţaţi. Marţi dacă...
Malko închisese. D.I.N.A. şi John Villavera reacţionaseră repede. Luaseră
hotărîrea să-l asasineze pînă marţi.
Ceea ce însemna că Washington-ul nu era probabil la curent. Nu era pentru
prima dată cînd un reprezentant local se arăta zelos.
îi mai rămăsese ambasadorul Statelor Unite. El nu era cumpărat de
D.I.N.A. Şi cu siguranţă că Departamentul de Stat nu se grăbea să acopere
o crimă comisă de CSA. Singura soluţie era să se refugieze la el. Luă din
nou telefonul.
Douăzeci de minute mai tîrziu, după ce sunase de zece ori, află că
ambasadorul era plecat în week-end la pescuit de rechini.
- Dă-mi atunci un număr de la Washington, ceru Malko centralistei de la
hotel. Trebuie să mai aştept mult?
- Vi-I dau imediat...
Dădu numărul direct al lui David Wise... Oriunde ar fi fost, şeful
Serviciului Planuri putea fi găsit fie că era zi, fie că era noapte. De la
primul apel, Malko se repezi la telefon.
- Señor, numărul nu răspunde, anunţă centralista.
Era mai mult decît improbabil. Malko avu deodată o inspiraţie.
- Sunaţi la acest număr, ceru el.
Fata notă al doilea număr de la Washington. Malko aşteptă. Apoi tînăra îl
anunţă, cu aceeaşi părere de rău, că nici acest număr nu răspundea. Malko
mulţumi şi închise. Fără iluzii.
Al doilea număr era cel al Casei Albe.
Cursa se închisese. Nu putea pleca cu avionul, nu putea comunica. Malko
trebuia să rămînă în Chile. Şi mai ales să nu poată spune ce se întîmpla.
Rămînea o soluţie: Carlos Geranios. Malko zîmbi amar de această
răsturnare de situaţie. Omul, pe care venise să-l salveze, s-ar fi putut să-i
dea acum lui o mînă de ajutor...
Deodată auzi în uşă lovituri violente. Sări după pistol şi aşteptă. Loviturile
încetară şi se auzi soneria de la intrare. Se uită la fereastră. Pe acolo nu
avea cum să fugă. Era la etajul treisprezece. Se apropie de uşă şi rămase
lipit de zid, amintindu-şi de felul în care pătrunsese D.I.N.A. la Geranios.
- Cine este?
- Deschide repede!
Oliveira ţîşni în încăpere gîfîind. Albastrul de cobalt al ochilor ei străluceau
de o lumină neobişnuită. Pe umăr purta agăţată aceeaşi traistă.
- Am încercat să-ţi telefonez de o sută de ori, zise ea. Tot timpul suna
ocupat...
- Dar abia la^prínz trebuia să vin la tine...
Tînăra chiliana îl privi drept în faţă. în ochii ei se oglindea spaima.
- Adineauri mi-a telefonat Pedro. M-a întrebat dacă eşti la mine. l-am
răspuns că nu. Mi-a spus să nu încerc să te văd, că asta ar putea să fie foarie
periculos pentru mine... Mi-e frică.
Malko se simţi din nou cuprins de angoasă. Situaţia evolua. Chiar şi hotelul
devenea periculos.
- Pedro are dreptate, zise Malko. D.I.N.A. a hotărît să mă lichideze. Nu pot
să părăsesc Santiago. Trebuie să mă ascund pînă luni cînd se va întoarce
ambasadorul american din week-end.
- îi voi cere tatălui meu...
- Vreau să rămîn cu tine. Nu vor îndrăzni să-mi facă nimic...
- Asta nu e sigur, zise Malko.
- Cu atît mai rău. Rămîn.
Şi se repezi în braţele lui. îl sărută cu dragoste, violent cu tot corpul lipit de
el.
- Unde mergem? şopti ea.
- Ai o maşină? -Nu.
- Voi lua un taxi.
Nu-şi luă cu el decît valijoara-diplomat, lăsînd pe loc restul bagajelor.
Liftierul nu le acordă nici o atenţie.
Ieşiră din hotel. Soarele strălucea orbitor. în faţa Sheraton-ului, cu spatele la
parcare, se alinia un şir de maşini de închiriat, cu şofer. Semaforul de la
colţul străzilor Teations şi Augustinas arăta culoarea roşie. Malko înainta
spre mijlocul străzii cu sens unic, spre maşini. Parcursese zece metri cînd
strigătul Oliveirei, rămasă pe trotuar în faţa Sheraton-ului, îl făcu să
întoarcă capul.
Trecînd pe roşu, o maşină "404" break se năpustea peste el.
Văzu doi bărbaţi în faţă, bara de protecţie fără placă de înmatriculare, apoi
făcu un salt disperat spre una din marile limuzine albastre. Maşina "404" îl
atinse uşor, derapa, se redresa şi dispăru spre Alameda. Un şofer dădu fuga
să-l ajute pe Malko să se ridice, potopindu-i cu blesteme pe şoferii
imprudenţi. Oliveira traversă ca o nebună.
- Ei sînt! strigă ea. Nu aveau număr! Malko se scutură de praf.
Ar fi putut să fie cel mai lung week-end din viaţa lui.
Limuzina albastră se deplasa pe aleea Vitacura cu o viteză de melc. La
preţul la care se vindea benzina, şoferul nu voia să facă nebunii. Oliveira,
cu capul lăsat pe umărul lui Malko, plîngea încet. Pudic, şoferul se făcea că
nu vede nimic. Crezînd că e vorba de o ceartă între îndrăgostiţi. Malko mai
vedea şi acum maşina aceea venind peste el. A doua tentativă în aceeaşi zi.
Şi nu avea să fie ultima.
- Unde mergem? întrebă cu glas scăzut Oliveira.
- La John Villavera, zise Malko.
Şoferul se întoarse să-i întrebe dacă nu doreau să se reculeagă la picioarele
enormei statui reprezentînd Imaculata Concepţie, care domina Cetro San
Cristóbal, chiar în dreapta lor. Malko refuză politicos. John Villavera va
mai avea o surpriză neplăcută. Dădu şoferului adresa de pe Caile
Laperouse.
- Am o socoteală cu acest domn, îi zise el Oliveirei. Apoi vom aştepta la el
întoarcerea ambasadorului.
Ea îl privi înspăimîntată.
- îl vei ...ucide?
- Nu e total exclus, răspunse cu răceală Malko.
Merseră în tăcere pînă la Barrio Alto. Malko se simţea rece ca un aisberg.
Totdeauna avusese oroare de violenţă gratuită. Dar John Villavera nu merita
nici cea mai mică milă. Ceea ce pusese el la cale era josnic... Avea pur şi
simplu poftă să-l suprime. Apăru curba de pe Caile Laperouse unde se
găsea casa americanului. Malko simţi cum i se strînge stomacul. Chiar în
faţă era oprită o furgoneta mare, de culoare albă, aparţinînd bine cunoscutei
D.I.N.A.
- Mergi mai departe, îi spuse el şoferului.
Acesta, pe trei sferturi adormit, nu auzi şi opri chiar lîngă furgoneta, apoi
întoarse capul spre Malko zîmbind. -Să vă aştept, señor?
Geamurile din spate se găseau chiar în dreptul cabinei furgonetei. Malko
zări o şapcă şi o faţă măslinie cu nişte ochi cercetători. Aproape imediat
auzi deschizîndu-se cealaltă portieră a furgonetei. Văzu o siluetă în
uniformă dînd ocol furgonetei pentru a vedea cine era în interiorul
limuzinei. Mai mult ca sigur că semnalmentele lui fuseseră difuzate.
Măsură distanţa care îl separa de casa lui John Villavera. Era imposibil să o
parcurgă fără să fie ucis. Şi mai era şi Oliveira.
Făcu un salt afară din limuzină, îl ocoli pe şofer şi urcă în locul lui.
- Culcă-te pe banchetă! îi strigă el Oliveirei.
Limuzina făcu un salt înainte, măturîndu-l pe şofer cu portiera deschisă şi
evitîndu-l pe puţin pe poliţist. Surprins, acesta din urmă nu avu nici măcar
timp să tragă. Limuzina dispăru după colţ. Malko trecu pe roşu la o
intersecţie şi se pomeni pe aleea Amerigo Vespucci. Oliveira sări peste
spetează şi se aşeză în faţă.
- Fantastic, făcu ea cu un rîs nervos, e ca în filmé!
- în filme, zise Malko, gloanţele nu ucid.
Furgoneta difuza deja semnalmentele maşinii. Cursa se închidea din ce în
ce mai mult. Parcurse Providencia cu o viteză nebună şi se strecură pînă pe
Caile Miraflores. Era duminică şi strada era pustie. Coborî şi o lăsă pe
Oliveira în maşină.
- Aşteaptă-mă aici.
Se repezi în ascensor şi apăsă pe butonul etajului 9. Sună la uşa bordelului
"mamei Anna", care se găsea chiar alături de cea a unui medic. Clienţii
aveau totul la domiciliu...
Uşa se deschise şi apăru o fată foarte tînără, superbă, exagerat de machiată,
cu gene interminabile şi o gură mare şi roşie care îi adresă lui Malko un
zîmbet fermecător.
- Señora Anna?
încîntătoarea creatură luă un aer dezolat.
- La casa esta cerreda! Hoy, esta une matrimonio. Yo se va.D
Şi într-adevăr ieşi. Taiorul "retro" îi accentua îngustimea taliei şi opulenţa
şoldurilor. în ascensor fata îl examina pe Malko fără ruşine.
- Tu vienes mañana, gringo, şopti ea. Pregunta por Laurencia...1)
Deocamdată nu asta căuta Malko. Oliveira se întunecă la faţă văzîndu-l
ieşind cu acea creatură strălucitoare.
- De ce te-ai dus la curve? şuieră ea.
- S-a nimerit să coborîm împreună, jură el.
Porniră din nou. Singura soluţie rămăsese acum prietenul lui, Jorge Cortez,
diplomatul dominican.
***
- Ne urmăreşte o maşină, îl anunţă Oliveira.
Malko simţi cum îl furnică mîinile de frică. Mergeau de-a lungul rîului
secat, spre Barrio Alto. Se întoarse şi văzu o maşină "404" cu doi oameni la
bord. Şi o antenă deasupra... Inutil să se mai întrebe cine erau. Avea să-i
ducă direct la Jorge Cortez. Maşina nu încerca să-i prindă din urmă. Se
întrebă cum dăduseră de urma lor.
Poate că pur şi simplu printr-un noroc.
Trebuie să se debaraseze de urmăritori. Repede. Trecu în revistă toate
posibilităţile. Oliveira tăcea cu mîna crispată pe braţul lui. Din cauza ei,
nici nu putea fi vorba să se lase prins din urmă şi să angajeze lupta. Se
gîndi deodată la oferta şoferului de taxi şi la una din serile precedente. Viră
brusc la stînga şi întoarse trecînd un pod metalic peste rîuleţ. Maşina "404"
era tot timpul în spatele lui.
- Unde mergem? strigă Oliveira.
- Vei vedea!
Ajunse la poalele colinei San Cristóbal şi intră pe un drum îngust ce şerpuia
de-a lungul ei pînă la restaurantul Oenothéque, loc favorit al agenţilor
secreţi ai CIA, de unde se putea vedea tot oraşul. Drumul urca în serpentine
şi vederea era splendidă.
- Dar eşti nebun,'izbucni Oliveira, ne vor prinde. Nu mai e alt drum ca să
coborîm...
- Ştiu, zise Malko.
1) Tu vino mîine, gringo. întreabă de Laurencia, (n.t.)
Mări cu brutalitate viteza. Bătrînul Chevrolet făcu un salt înainte. Maşina
"404", care se apropiase, dispăru la cotitura următoare. Nu era în stare să
lupte împotriva celor opt cilindri ai maşinii americane pe această coastă
abruptă. Limuzina arunca pietrişul în părţi, cauciucurile gemeau, capota
supraîncălzită făcea un zgomot de-ţi frîngea inima, înspăimîntată, Oliveira
stătea agăţată de Malko.
Intrară pe esplanada care înconjura restaurantul din vîrful colinei.
Fără măcar să încetinească, Malko execută o întoarcere pe loc şi o porni în
sens invers pe drumul pietros. Strînse în mîini volanul şi ţîşni cu toată
viteza. Nimic la primul viraj.
Nimic la al doilea.
Maşina "404" apăru la mijlocul celui de al treilea, urcînd cu greu, lipită de
peretele perpendicular. Şoferul zări limuzina şi trase instinctiv de volan
spre dreapta. Malko acceleră şi merse drept înainte. Cu aproape cincizeci la
oră, calandru! Chevrolet-ului izbi în plin maşina "404" la nivelul primei uşi
din stînga. Şocul fu îngrozitor, bara de protecţie a limuzinei intră ca în
brînză în tabla maşinii "404", împingînd-o afară de pe drum ca pe o bilă de
biliard. Maşina urmăritorilor căzu în rîpă, alunecînd pe cele patru roţi, cu
un oribil pîrîit de tablă. Limuzina se opri, cu partea din faţă în gol, cu aripa
stînga sfărîmată şi calandrul spart. Maşina "404" se rostogoli de mai multe
ori de-a lungul colinei, explodă la cincizeci de metri mai jos, izbindu-se de
un pilon de ciment, şi luă foc.
Totul nu durase decît un minut. Oliveira începu să respire, cuprinsă de un
tremur nervos.
Malko dădu înapoi. Roata din faţă se frecă de aripă cu un zgomot
exasperant, dar se putea deplasa. Cînd ajunse la poalele colinei, Oliveira era
în plină criză. Malko o porni spre nord. Obţinuse o mică amînare... O trase
pe Oliveira spre el.
- Nu-ţi fie frică, te voi lăsa la un prieten sigur.
- Vreau să rămîn cu tine, gemu ea.
Malko nu răspunse. Situaţia devenea mult prea periculoasă... După cinci
sute de metri un beculeţ roşu se aprinse pe tabloul de bord. Temperatura
ajunsese la o s^tă. Şocul spărsese radiatorul. Limuzina se mişca din ce în ce
mai greu. Un jet de abur începu să iasă prin crăpăturile capotei... motorul se
opri din nou şi un jet de abur ţîşni din capotă! Malko sări din cabină
trăgînd-o pe Oliveira după el. Deveniseră prea uşcr de reperat.
- Să mergem pe jos, zise el.
Mai aveau cam un kilometru pînă la casa lui Jorge Cortez.
***
Amabil ca întotdeauna, dominicanul îi servise cu va/nas.1) După ce află
toată odiseea lor, diplomatul, fără să facă nici un comentariu, le propuse:
- Ar fi mai bine să rămîneţi aici pînă mîine. Vă voi conduce cu maşina mea
la Ambasada Americană.
Malko scutură din cap.
- E prea periculos pentru dumneata. Sînt dezlănţuiţi. Vor neapărat să mă
termine.
- Dar Villavera?
- E de partea lor.
Urmă o tăcere apăsătoare. Oliveira, care fusese în sala de baie, se întoarse
palidă la faţă şi se aşeză lîngă Malko.
- Cred că nu avem de ce ne teme atîta vreme cît e ziuă, zise Malko. Dar cît
timp circulaţia e interzisă vor face tot ce le va sta în putere. Nu uita că
O'Higgins ştie că sîntem prieteni. Va fi primul loc unde va veni.
- Atunci ce vrei să faci?
- Am nevoie de maşina dumitale, zise Malko. O voi lăsa undeva. Prefer să
nu-ţi spun, ca să nu ştii nimic.
- O găseşti în garaj, făcu diplomatul. Eşti sigur că nu vrei să dormi aici?
- Sigur, îi răspunse Malko. Mi-ai făcut destule servicii. Băură. Apoi
diplomatul îi conduse în garaj şi le dădu cheia
Buick-ului Riviera. Se uită după ei făcîndu-le cu mîna. Malko mergea încet,
acum ceva mai liniştit. Pînă la căderea nopţii rămăsese mai puţin de o oră şi
maşina aceea nu era încă cunoscută de D.I.N.A. Dar foarte curînd avea să
se pună problema nopţii. Nu puteau să doarmă în maşină, era prea periculos
într-un oraş atît de patrulat de poliţie ca Santiago.
Tînăra chiliana nu spunea nimic. Puse o casetă cu Jim Croce şi închise
ochii. Malko conducea ca un automat, parcurgînd aleile liniştite din Barrio
Alto. Simţea privirea Oliveirei îndreptată spre el. Drumurile de ieşire din
Santiago erau cu siguranţă supravegheate de D.I.N.A.; despre aeroport nici
nu putea fi vorba. Carlos Geranios rămînea de negăsit.
- Unde mergem? întrebă Oliveira.
- Asta mă întrebam şi eu, suspină Malko. Cel mai bine ar fi să încercăm să
ne refugiem ia o ambasadă...
- Nu e uşor, observă Oliveira. Sînt foarte bine păzite. Carabinierii au ordin
să tragă fără somaţie.
încă o uşă care se închidea. Malko simţi că îi este şi foarte foame. Dar toate
restaurantele erau periculoase. înjură cu glas scăzut, blestemînd CIA şi mai
ales pe John Villavera. Merse mai departe pe Providencia, încetini cînd
trecu prin faţa reşedinţei ambasadorului american.
O maşină "404" cu patru oameni la bord staţiona lîngă trotuar şi o furgoneta
vopsită în alb şi negru bloca poarta.
Ceva mai departe coti la dreapta, pe Vicuria McKenna, o alee largă care
ducea spre sud.
Opri la stop, cuprins de furie şi de descurajare totodată. Plasa întinsă de
D.I.N.A. se strîngea cu scurgerea fiecărui ceas. Nu era uşor să lupţi
împotriva unei poliţii atotputernice, într-un oraş unde nu cunoştea practic
pe nimeni, unde duşmanii lui aveau puteri depline.
Poate Carlos Geranios fusese prins... Era obligat să se debaraseze de
Oliveira, să rămînă singur. Era frînt de oboseală şi murea de foame.
Fără să ştie încotro merge, o porni pe Vicuria McKenna. Buick-ul mergea
fără probleme. Deodată Oliveira se îndreptă pe scaun.
- Ştiu un loc unde nimeni nu va veni să ne caute! Izbucni ea.
Malko fu gata să lovească o rablă care venea în faţă.
- Unde?
Pentru prima oară de cînd porniseră la drum, Oliveira avea o lumină veselă
în privire.
- La Valdivia, zise ea.
- E un hotel, îi explică Oljveira. Unde te duci să faci dragoste. Este foarte
cunoscut. în Time Magazine a apărut un articol despre el.
Malko crezu că nu auzise bine. Time Magazine nu avea obiceiul să facă
reclamă unor astfel de stabilimente. Nici măcar la Santiago.
- Ce are deosebit? întrebă el. Tînăra femeie rîse stingherită.
- Nişte decoruri extraordinare în camere. Fiecare e diferită. Tahitiana,
capsula .spaţială, franceza, japoneza, galeria oglinzilor, maşina, o şaretă cu
fîn şi multe altele. Fiecare îşi alege ce vrea. Mai ales că nu ai nevoie de acte
ca să intri. Ci numai de 35 de mii de escudos.
Malko nu se putu reţine să nu fie intrigat de întinderea cunoştinţelor tinerei
chiliene.
- Mergi des acolo?
Ea clătină din cap, în timp ce trecea prin faţa porţilor înalte de la Ambasada
Argentinei: o clădire cenuşie în mijlocul unui parc, bine păzită de
carabinieri.
Mă duceam cu ţăranul meu de bărbat. De fiecare dată cînd veneam la
Santiago. Cred că am făcut toate camerele.
Oliveira îşi însoţi vorbele cu o strîmbătură încîntătoare.
- Dar nu era deloc grozav. înainte de a merge acolo beam mult şi după
aceea în cinci minute totul era gata şi adormea... Asta nu se putea numi
decît risipă de bani.
- Mi se pare o idee bună.zise Malko. Ne-am putea odihni. Unde este?
- Mergi drept înainte.
Maşina continua să străbată Vicuria McKenna aproximativ un kilometru,
după care coti pe o stradă mică fără lumină, mărginită de un zid orb. Mai
multe fete în super-mini se plimbau pe trotuare. Prostituate.
- Intră acolo, îi zise Oliveira arătîndu-i o poartă mare. Tocmai ieşea o
maşină lugă de culoare neagră. Pe
bancheta din spate Malko zări o mireasă în mare ţinută care îi adresă un
salut vesel şi complice.
în curte se găseau aliniate mai multe boxe pentru maşini. Paznicul se ivi
imediat şi îl conduse într-una din ele. Apoi îl însoţi la o casă unde oficia o
funcţionară indiferentă. Oliveira se aplecă spre ea şi îi şopti ceva. Casiera
examina o foaie de hîrtie aşezată în faţa ei şi dădu din cap afirmativ.
O fată într-o fustă mini de culoare neagră îi conduse apoi pe un culoar în
aer liber ce ducea la o serie de bungalouri răspîndite într-o mică grădină.
Lumina era extrem de slabă şi decorul părea feeric: boschete de plante
verzi, cocotieri, masive de flori. Lămpi mici semnalau fiecare bungalou.
Nu văzu pe nimeni. La intrare nu li se ceruse nici un act. Călăuza îi duse
pînă la un bungalou izolat, le deschise uşa, dînd la iveală nişte trepte care
coborau în adîncime. Malko era uluit. Ai fi zis că este o adevărată cavernă
cu pereţii cenuşii, neregulaţi, stalagmite, iar lumina ascunsă cu abilitate sub
torţe false. Un adevărat decor de cinema. După ce călăuza închise uşa,
Oliveira se lipi de Malko.
- Asta e peştera! îi explică ea, cu un ton încîntat. Totdeauna am dorit să mai
vin aici...
Coborîră treptele pînă jos. Solul era acoperit cu blănuri, erau colţuri
tapisate cu oglinzi şi pline cu perne. "încăperea" se termina cu o banchetă
lată care avea deasupra o oglindă imensă. în fund, prin pereţii din sticlă, se
zăreau rădăcini enorme luminate de proiectoare. O muzică domoală se
revărsa din difuzoarele invizibile. Malko rămase cu gura căscată în faţa
patului: un soi de culcuş preistoric acoperit cu blană, încadrat de oglinzi,
unde chiar şi telefonul era vîrît într-un toc păros...
în afară de muzică nu se auzea nimic. "Peştera" era săpată în sol. Aveai
impresia că legătura cu lumea era tăiată. Malko înţelegea gustul
îndrăgostiţilor pentru Valdivia. Era într-adevăr un decor perfect în care te
puteai iubi liniştit. Absenţa ferestrelor întărea impresia de intimitate. Se
gîndi la mireasa îmbrăcată în alb care tocmai plecase. Valdivia era într-
adevăr o instituţie...
Deodată gura caldă a Oliveirei îi aminti că nu era singur. îl împinse pe pat
fără o vorbă şi se întinse peste el cu presiune exigentă a întregului corp.
Mai tremura încă; un tremur nervos, scurte accese sacadate. Malko primi
această destindere cu bucurie; tensiunea nervoasă din ultimele ore fusese
prea puternică.
Deodată Oliveira se rostogoli lîngă el.
- Mi-e foame! zise ea. Şi se tîrî pînă la telefon.
- Comandă şampanie, îi şopti Malko.
Şi pînă la sosirea comenzii îşi explorară domeniul. Pereţii din stuc semănau
aproape perfect cu cei ai unei peşteri adevărate, dar cu aer condiţionat...
-Vei vedea, şopti ea, am o surpriză pentru tine.
Malko spera că va fi o surpriză plăcută. Se gîndi din nou la John Villavera
şi furia îi alungă dorinţa. "Peştera" nu era decît un interludiu agreabil.
Un chelner bătu la uşă şi aşeză o tavă imensă lîngă pat. Arici de mare şi
nişte scoici mari specifice ţării, machas. La care se adăugau două sticle de
Moet şi Chandon. Flămînzi, se aruncară amîndoi asupra mîncării. Malko
desfăcu şampania. Băură şi mîncară. Fiecare înghiţitură de şampanie mai
risipea o părticică din tensiunea lui Malko.
După prima sticlă de Moet, Oliveira se ridică îşi luă traista şi dispăru în sala
de baie. Cînd îşi făcu apariţia, Malko simţi un şoc în epigastru.
Creatura din faţa lui, îmbrăcată într-un furou negru din dantelă,
confundîndu-se cu ciorapii de aceeaşi culoare şi purtînd în picioare pantofi
cu tocuri interminabile, părea ieşită dintr-o bandă desenată pentru adulţi. îşi
mişcă formele pînă la pat în foşnet de veşminte şi căzu în braţele lui Malko
rîzînd.
- Prevăzusem asta pentru week-end! zise a. Ca să-ţi arăt că nu sînt o
ţărancă.
Contactul cu corpul parfumat, cu materialul foşnitor care îmbrăca coapsele
pline şi pieptul abia acoperit de dantelă, avură drept efect transformarea lui
Malko cît ai clipi într-un adevărat om al cavernelor, respingînd într-o
depărtare nebuloasă CIA, D.I.N.A. şi pe Geranios.
Şampania, peştera şi oglinzile topiseră "pojghiţa socială" a tinerei femei.
Oliveira trase cu nerăbdare capul lui Malko spre pîntecul ei. Apoi privi în
oglinda mare imaginea picioarelor lungi cu ciorapi negri strîngînd între ele
părul blond. Acest tablou fu gata să-i declanşeze orgasmul.
Iar cînd acesta se produse, unghiile îi pătrunse în ceafa lui Malko, dădu
capul pe spate şi ţipă.
Lui Malko îi venea să muşte, ca o fiară sălbatică, cu dorinţa multiplicată de
strigătele partenerei.
Se repezi peste ea pătrunzînd-o dintr-o singură mişcare. Ea îl primi cu un
geamăt de bucurie şi făcu faţă asaltului agăţată cu braţele şi picioarele de de
el, scuturată de spasme de plă-cere atît de apropiate încît păreau unul
singur.
Apoi rămaseră lipiţi unul de altul, trăgîndu-şi răsuflarea. După care au
mîncat din nou, au băut şampanie, întinşi pe perne în faţa oglinzii. Oliveira,
cu părul în ochi, cu cearcăne mari, cu o lucire irezistibilă în privire, părea
că se, bucură ca şi Malko de "deghizarea ei".
Acesta, poate pe nedrept, se simţise total la adăpost. Oliveira îl mîngîia, îl
stropea cu şampanie ca să-l poată usca apoi cu limba.
- Nu cred că omul cavernelor a avut atîta confort, zise Malko întinzîndu-se
cu un suspin.
Drept răspuns, Oliveira, care terminase de mîncat, se instala peste un teanc
de perne şi îngenunche în faţa lui ca o hetairă supusă şi experimentată.
Gura ei caldă zgîndărî din nou părticele de erotism din corpul obosit al lui
Malko. Acesta încercă să profite din plin de clipa prezentă. Cînd aprecie că
îi trezise din nou forţele, Oliveira îşi întrerupse mîngîierea, bău dintr-o
înghiţitură o cupă de şampanie şi se întoarse singură cu spatele la el şi cu
faţa la oglindă.
Cu capul între braţe, cu fundul ridicat, părea, datorită ţinutei, o pisică mare
şi neagră care aştepta să fie posedată.
Ridică ochii, şi privirile li se încucişară în oglindă. Conturul pupilelor ei era
de un albastru apropiat de negru, iar centrul abia colorat.
Malko citi în ei dorinţa animalică, neînfrînată, absolută, o supunere totală.
O chemare mută.
O prinse de şolduri şi o pătrunse. Picioarele lungi şi subţiri rămaseră strînse
unul lîngă altul, ca pentru a face accesul mai dificil. Malko se retrase,
alunecă mai sus, milimetru cu milimetru, şi o pătrunse din nou, aproape la
fel de brutal. Reacţia neprevăzută a Oliveirei fu un strigăt de plăcere
răguşit. O simţi strîngîndu-se în jurul lui într-o contracţie excitantă... >
La fiecare elan Oliveira scotea un geamăt scurt, cu mîinile agăţate de blană,
primindu-l cu tot corpul.
Malko lăsă ochii în jos şi îi surprinse privirea fixă şi tulbure contemplînd cu
aviditate în oglindă imaginea celor două trupuri înlănţuite. Asta îi declanşa
imediat plăcerea. Oliveira ţipă din nou. Apoi, fulgeraţi, se rostogoliră într-o
parte, nedezlipiţi unul de altul, cu creierul gol, cu trupul sătul. Fericiţi ca
nişte animale. Farmecul "peşterii" îşi făcea efectul.
Edificio Diego Portales. Etajul 17. Singura fereastră luminată era cea a lui
Federico O'Higgins. Şeful D.I.N.A. menţinea o presiune telefonică
constantă asupra diferitelor servicii. Ca de fiecare dată cînd era contrariat,
mîna atrofiată îl durea îngrozitor. Degeaba dăduse buiota la maximum, avea
impresia că mîna îi ardea din interior. Cu degetele crispate pe sursa de
căldură, respira cu calm ca să nu urle.
Se auzi unul din telefoane. Ridică receptorul şi recunoscu vocea
locotenentului Pedro Aguirre. Acesta mărturisi cu umilinţă că nu-l găsise pe
Malko. O'Higgins nu avu curajul nici măcar să-l certe. Ştia că Aguirre nu
visa decît să-l ucidă cu mîna lui pe adversarul lor comun. O'Higgins se
răsuci cu fotoliu cu tot şi revăzu în minte elementele de care dispunea.
Cei doi avuseseră un noroc incredibil că scăpaseră de Mirage. Pilotul lui
era unul dintre cei mai buni din forţele aeriene. Specializat în atacul la mică
altitudine. De altfel nu ratase maşina...
După aceea pista fugarilor dispărea. Indiciul următor era* apariţia în faţa
casei lui John Villavera, apoi atacul maşinii poliţiei pe Cent) San Cristobal,
care se soldase cu un mort şi un grav rănit. Acum atotputernica D.I.N.A. nu
ştia nici măcar ce vehicul folosea Malko. Toate locurile posibile erau
supravegheate fără întrerupere.
Colonelul O'Higgins trecu printr-un moment de descurajare. Dacă nu-i
găsea pe cei doi, viitorul lui era compromis. CIA nu agrea decît trădătorii
eficace... Se duse pînă ia fereastră şi privi firma luminoasă a imobilului
Xerox, chiar în faţa lui, apoi drumul pustiu. Străzile golite de interdicţia de
circulaţie erau străbătute fără încetare de toate vehiculele de care dispunea
D.I.N.A. Elicoptere survoulau oraşul şi împrejurimile pentru cazul în care
ar fi încercat să fugă.
Chilianul se întreba cu disperare unde se putuseră refugia. Avea totuşi
informatori peste tot. Trebuia să-i găsească înainte de sfîrşitul week-end-
ului. Dacă nu, era compromis.
începu din nou să dea telefoane. Aproape două sute de agenţi îl hăituiau pe
bărbatul blond şi pe Carlos Geranios. Deodată îi veni în minte un element.
Trebuia imediat verificat.
**
Malko se trezi primul. Anchilozat, dar grozav de destins. Cu senzaţia de a fi
trecut printr-un storcător. Oliveira, fulgerată de plăcere, nu se mai
dezbrăcase. Dormea de-a curmezişul patului, cu trăsăturile luminate de o
mare plăcere. Malko se simţi din nou invadat de un impuls irezistibil. După
pericolele prin care trecuse cu o zi înainte, psihicul lui reacţiona violent.
Atinse uşor şoldul Oliveirei şi ea se întoarse cu faţa în sus, fără să se
trezească. Se strecură lîngă ea, o pipăi puţin şi o pătrunse cu sălbăticie. Ea
se trezi cu un mic strigăt, se ridică pe coate, recăzu şi se cambra imediat ca
să-l primească mai bine. în cîteva minute atinseră paroxismul plăcerii. Apoi
rămaseră unul lîngă altul treziţi de-a binelea.
Ceasul lui Malko se oprise. Al Oliveirei arăta orele patru. Dormiseră
şaisprezece ore... Se repeziră sub un duş deosebit de sofisticat, compus din
patru jeturi orizontale. Malko, mort de sete, ceru o sticlă de Sainte-Yorre.
Şampania era delicioasă, dar provoca sete.
- Am chef să schimbăm camera, propuse Oliveira. Există una cu oglinzi
peste tot. Ai impresia că o mie de inşi fac dragoste...
Apa călduţă îi biciuia plăcut. Malko relua contactul cu realitatea. Mîine îi
va telefona ambasadorului american. Se gîndi că nu-l putea abandona pe
Carlos Geranios.
- Trebuie să ies, anunţă el. Oiiveira îi aruncă o privire speriată.
- E periculos!
- Am ceva important de făcut, zise el. Nu-ţi fie teamă, n-am să risc.
Malko ieşi de sub duş, se îmbrăcă, îşi puse arma la centură şi întrebă:
- Patronul hotelului nu se va mira că stăm aici două zile la rînd?
Oiiveira scutură veselă din cap.
- Oh nu! Sînt obişnuiţi. Mulţi vin din provincie şi stau cîte opt zile. Se
ppate face chiar o înţelegere ca să încerci mai multe camere in aceeaşi zi.
Malko o luă în braţe. Era încă udă.
- Plec. Mă aştepţi aici? Ea se strîmbă.
- Nu, mă duc în cealaltă cameră. Galeria oglinzilor.
Malko urcă scara, deschise uşa şi fu întîmpinat de o rază orbitoare de soare.
O palisadă din plastic verde îl ghidă pînă la ieşire; sistemul era astfel
conceput încît cei care intrau să nu se întîlnească cu cei care ieşeau.
Discreţie înainte de toate.
Buick-ul lui Jorge Cortez fusese spălat. Malko dădu 5 000 de escudos
paznicului şi ieşi. Nu putea părăsi fără îngrijorare portul care era Valdivia.
***
Din prudenţă, garase maşina departe de casă. Anna cea plinuţă şi cu privire
pătrunzătoare îl recunoscu şi îl pofti să intre. Aceeaşi formaţie de fete care
aşteptau cuminţi în salon. Anna îl conduse pe Malko într-o cămăruţă.
Imediat expresia de pe faţă i se schimbă.
- Ce s-a întîmplat, señor?
- Trebuie să iau imediat legătura cu Carlos, zise el. Femeia scutură din cap.
- Imposibil acum, señor. Poate diseară, şi nici atunci nu sînt sigură... Poate
să vă telefoneze?
Malko îşi zise că era prea periculos să dea numărul de la Valdivia.
- Nu, zise el. Te sun eu diseară. Fără să-mi spun numele. Din partea Juliei.
Femeia îi dădu numărul şi îl conduse pînă la ieşire. Cînd a ajuns la Buick,
răsuflă uşurat.
Era în continuare încolţit. Fu tentat să se ducă la John Villavera, dar se
stăpîni. Se întoarse la Valdivia.
Totul era calm. Paznicul îl salută cu un zîmbet larg. Probabil că Oiiveira
dăduse anumite instrucţiuni, căci o servitoare durdulie îl conduse direct
într-o încăpere care dădea într-un mic culoar al clădirii principale, în mod
curios acoperit cu muşchi în care te afundai ca în zăpadă. Oiiveira îl aştepta
aşezată pe perne, bînd un pisco-sour. Cînd îl văzu, se ridică într-o clipă şi se
aruncă în braţele lui.
- Mi-a fost aşa de teamă că n-ai să te mai întorci, murmură
ea.
Camera pătrată era tapisată cu oglinzi, dar lucrul cel mai extraordinar era
alcovul unde era patul. Datorită oglinzilor care reflectau una spre alta
lumina, corpurile se oglindeau la infinit. Tavanul nu era nici el altceva decît
o oglindă imensă.
- Va fi fantastic, şopti Oiiveira.
Părea să fi uitat complet de tragica lor cursă din faţa urmăritorilor.
Malko se aşeză pe perne, zicîndu-şi că era ultima noapte de destindere.
Cineva bătu la uşă: le aduceau cina. Eternii arici de mare. Cinci minute mai
tîrziu, goi puşcă, făceau dragoste în mijlocul oglinzilor. Era o impresie
extraordinară, să ţi se pară că sînt mai mulţi în încăpere nefiind totuşi decît
doi... Din nou, ţipătul Oliveirei cutremură oglinzile.
- Nu voi uita niciodată Valdivia, zise ea mai tîrziu. Este pentru prima oară
cînd fac cu adevărat ceea ce vreau.
Alunecă la picioarele lui şi începu o felaţie blîndă şi lentă, multiplicată la
infinit de oglinzile care închipuiau pereţii. Un fel de imn al recunoştinţei.
Apoi băură din nou şampanie.
- Dacă Pedro m-ar vedea aici cu tine, m-ar omorî... pufni Oiiveira puţin
ameţită.
Se ridică în picioare cu faţa la peretele de oglindă şi îşi turnă uşor între sîni
conţinutul unei cupe de şampanie. Se înfiora de muşcătura lichidului rece.
Malko profită de acest răgaz ca să o sune pe Anna. Imediat ce auzi parola,
femeia îi zise:
- 732 864.
Şi închise imediat fără să-i lase timp să repete. Oiiveira venise deja lîngă el
şi îi vîrîse .sub nas pieptul îmbibat de şampanie, nelăsînd decît o singură
soluţie unui gentleman grijuliu care nu voia s-o lase să răcească. După ce
uscă toată pielea călduţă, Malko îşi simţi limba da de carton din cauza
zelului cu care se ocupase de Oiiveira. Deodată îi veni poftă de mai multă
şampanie. Ridică receptorul telefonului, în timp ce Oiiveira, de-a dreptul
nesătulă, se tîra spre pîntecul lui. Malko închise ochii plin de mulţumire.
Recepţia nu se hotăra să răspundă. în momentul în care voia să spună "alo",
Malko surprinse în receptor ecolul mai multor voci. Probabil că în clipa în
care Malko sunase, apăruse cineva şi cel de la recepţie aşezase telefonul pe
masă.
- Un gringo blond, înalt. E cu o chiliana... auzi el.
Inima începu să-i bată cu putere. închise cu un gest de automat.
Avu impresia că un balon gigantic îi pătrunsese în stomac tăindu-i
răsuflarea. După privirea lui, Oiiveira îşi dădu seama că era vorba de ceva
serios. Se ridică repede în picioare.
- Ce este? întrebă ea cu o voce albă.
- D.I.N.A., zise Malko, e la recepţia hotelului. Ne caută.
Buzele Oliveirei tremurau. Era albă la faţă. Se îmbrăcă sumar cu gesturi
stîngace, uitîndu-şi şosetele. Malko era deja gata. Deschise uşa care dădea
în culoar. Valdivia era tot calmă, în aparenţă. Exista o foarte mică şansă ca
D.I.N.A. să nu fi ocupat curtea unde se găsea maşina. O împinse pe
Oiiveira pe culoar.
- Repede.
închiseră uşa camerei cu oglinzi şi plecară în fugă, domolind pasul la
trecerea pe lîngă o servitoare, coborîră, găsiră culoarul în aer liber
luminat.de un neon verde.
Şi acolo era pustiu.
Malko încetini din nou pasul cînd văzu ieşirea. Examina curtea prin uşa
îngustă. Imediat o împinse pe Oiiveira înapoi. O furgonetă mare, vopsită în
alb şi negru, aparţinînd odioasei D.I.N.A., bloca intrarea în parcare. Se
întrebau cum de îi găsiseră. Dar deocamdată asta nu era decît o întrebare
pur academică. Retrăgîndu-se în grabă, se loviră de un cuplu care ieşea: un
bărbat cu păr argintiu trăgînd după el o tîrfă în haine de duminică, care se
uită la ei şocată.
Ezitau, neştiind ce să facă, auziră un zvon de voci de la celălalt capăt al
culoarului.
Malko se repezi în prima cameră deschisă. înăuntru mirosea a vopsea şi a
lipici. Era o mică galerie de oglinzi neterminată. Lipiţi unul de altul, auziră
nişte voci care spuneau că trebuie să scotocească peste tot... Mirosul
lipiciului celulozic le făcea greaţă.
Ieşiră imediat ce vocile se îndepărtară, traversară culoarul şi ajunseră la un
altul. Trebuia să cîştige timp. Cu siguranţă că D.I.N.A. avea să cerceteze tot
hotelul. Malko se gîndi la telefon. Dacă reuşea să-l anunţe pe Carlos
Geranios, poate că chilianul i-ar fi putut veni în ajutor. Dar nu putea
telefona chiar el. Deodată avu o idee.
O porni pe culoar, încercînd toate uşile. Două camere erau goale. Alte două
încuiate. A cincea era descuiată.
Apăsă uşor pe clanţă şi uşa se deschise.
Camera, în parte tapisată cu oglinzi, avea o cavitate în mijloc unde se găsea
o enormă motocicletă B.M.W. O fată cu un păr lung şi negru stătea în
picioare pe pedale, aplecată peste ghidonul de care se ţinea cu amîndouă
mîinile, în timp ce primea asaltul unui bărbat grăsuţ care se găsea în spatele
ei şi se mişca gîfîind. Cei doi erau atît de ocupaţi încît nu auziră uşa.
Amîndoi răsuflau din greu, întretăindu-şi suspinele cu interjecţii obscene.
Deodată femeia se nărui peste ghidon, gemînd de plăcere. Bărbatul întoarse
capul şi-l zări pe Malko. Rămase cu gura căscată de mirare, apoi o furie
violentă îi strîmbă trăsăturile. Partenera lui nu observase încă nimic.
- Silencio\ îi porunci Malko venind spre el.
Pistolul se transformă în argument hotărîtor în sprijinul acestei cerinţe.
Femeia se întoarse brusc, scoase o exclamaţie şi nu se mai mişcă. Bărbatul
coborî de pe motocicletă, în timp ce erecţia lui se cocîrjea în mod jalnic.
Avea vreo cincizeci de ani, împănat de grăsime aproape peste tot, grozav de
păros.
-Ceînseamnă...?începu el.
Malko arătă cu pistolul o scară care urca spre un mare alcov mărginit de
lanţuri.
- Urcaţi amîndoi. Fără discuţii. Repede.
Bărbatul ieşi primul din cavitate. Malko îl împinse cu ţeava pistolului.
Femeia îl urmă tremurînd. Avea probabil vreo patruzeci de ani, cu un corp
puţin cam greoi, dar încă frumos. Malko şi Oiiveira urcară şi ei scara.
Partea de sus era ocupată de un pat mare la nivelul solului. Cuplul aştepta
în picioare.
- întindeţi-vă, zise Malko. Pe margine. Mai întîi ea. Femeia se supuse cu o
privire înspăimîntată.
- Aşază-te peste ea, îi ordonă Malko partenerului ei. Acesta se lungi cu
stîngăcie peste femeie, aruncînd o privire speriată spre Malko. Era vizibil
că nu înţelegea ce voia. Malko dădu ocol patului şi şe lungi între perete şi
cuplu, trăgînd-o pe Oiiveira la el. în felul acesta, cineva care îşi trecea capul
pe mica scară mărginită de lanţuri nu vedea decît un cuplu făcînd dragoste.
Dar deocamdată aveau mai curînd aerul unor oameni surprinşi de erupţia
Vezuviului. Malko înfipse ţeava pistolului în coastele bărbatului.
- Nu aşa, faceţi dragoste ca lumea...
Nu era sadism, dar nu voia să trezească vreo bănuială poliţiştilor de la
D.I.N.A.
- Dar nu pot! gemu nefericitul. Manuela fă ceva. Nu minţea.
Ochii femeii sclipiră. Se desprinse de el şi se ghemui aplecîndu-se spre
pîntecul lui. în alte împrejurări mai puţin tragice, scena ar fi fost rizibilă.
Bărbatul închidea ochii şi făcea eforturi incredibile să se concentreze...
Nimic. Furios, bărbatul bombăni:
- Chupas como una huevona!1)
în sfîrşit ajunse la un rezultat aproape onorabil. în orice caz suficient pentru
ce voia să facă.
- Aşază-te într-o parte, ordonă Malko.
Cei doi făcură întocmai. Femeia stătea acum cu spatele la el. Simţea pielea
călduţă sprijinindu-se pe stofa subţire a costumului său. Bărbatul abia se
mişca, cu ochii închişi. Malko realiză brusc că femeja se împingea în el cu
fundul. Cerînd discret să fie asaltată din acea parte! Protesta cu glas scăzut,
gemea şi îl împingea imperativ. Fantasmele astea...
Jos se auzi un zgomot. Cineva bătu la uşă şi nişte voci strigară. Femeia îşi
opri imediat mişcarea.
- Răspundeţi, şopti Malko.
Omul răspunse cu o voce sugrumată.
- Haipersonas? întrebă o voce răguşită.
- Aquil
Paşi grei scuturară scara. Malko îşi ţinu respiraţia, gata să tragă. Dar după o
clipă de tăcere paşii coborîră.
- Nu e el, auzi Malko.
Poliţiştii plecară şi, imediat, bărbatul se ridică agitat.
- Cine eşti?
De data asta îi era într-adevăr frică, crezînd că e vorba de capriciul unui
pervers sexual... Malko îi arătă telefonul.
- Nu are importanţă. Vei mai face încă ceva. Sună centrala şi cere numărul
732 864. Repede.
în mod normal, o convorbire cerută din această cameră n-ar fi avut de ce să
trezească bănuieli.
Bărbatul ceru numărul şi aşteptă. Malko îi luă receptorul.
- Cine e? făcu o voce de bărbat.
- Malko.
Urmă o tăcere, apoi se auzi din nou vocea lui Carlos Geranios.
- Malko? Ce s-a întîmplat?
Malko fu gata să tragă un chiot de bucurie recunoscîndu-i vocea.
- Sînt fa Valdivia, zise el. D.I.N.A. e aici. Mă hăituieşte...
- Vin, zise Carlos Geranios. Voi fi afară.
închisese. Oliveira se uită la Malko cu o privire înspăimîntată. Cuplul nu
mai avea deloc chef să facă dragoste. Malko se gîndi. D.I.N.A. nu avea
cum să se limiteze la o cercetare superficială a hotelului. Trebuia să iasă de
acolo. Era ora cînd circulaţia era interzisă. Nimeni nu le-ar fi venit în ajutor
cu excepţia lui Carlos Geranios.
Trecu un sfert de oră.
- Poate că vor pleca, zise Oliveira plină de speranţă.
- Cu siguranţă că nu, răspunse Malko. Trebuie să găsim un loc unde să ne
ascundem, dar nu o cameră.
- Ne-am putea folosi de aceştia doi ca să ne protejăm? sugeră chiliana.
Noţiunea de ostatic îi făcea oroare lui Malko. Şi ideea nu ar fi fost nici prea
eficace.
Deodată femeia începu să plîngă.
- Oh, lăsaţi-ne să plecăm!
- Veţi rămîne aici, zise Malko. Vă sfătuiesc să nu spuneţi nimic. Altfel
D.I.N.A. vă va considera complici.
Era ameninţarea cea mai convingătoare ca să-şi ţină gura.
Malko şi Oliveira coborîră scara cu lanţuri. Malko se lipi de uşa de jos şi
ascultă. Dinspre culoar nu venea nici un zgomot. Deschise.
Alergară spre ieşire. Cînd să ajungă, în faţa lor se auziră deodată voci.
Malko se repezi la prima uşă şi o deschise. Dădea spre o scară care ducea la
un culoar subteran foarte îngust spre care se deschideau trei uşi. O
fundătură. Dacă ar fi fost prinşi acolo totul s-ar fi terminat. Dar culoarul de
sus era deocamdată piin de lume. Nu putea să urce imediat. Deschiseră
prima uşă. O "peşteră" ultramodernă, orbitor de albă. Un bărbat aţipise
lungit pe spate. Sub duş, o brunetă îşi provoca singură plăcere, cu capul dat
pe spate, cu jetul îndreptat între coapse. Ieşiră. A doua încăpere era goală.
După un moment de odihnă, întinşi pe ciudatul sol de muşchi, pîndind
zgomote din exterior, Malko se hotărî în cele din urmă să iasă de acolo.
Trebuia neapărat să urce la suprafaţă. Culoarul era din nou gol. Alergară
spre celălalt capăt al clădirii, încercînd să găsească o a doua intrare. Din
nou se auzi un zgomot de cizme şi iar se repeziră în prima cameră ieşită în
cale. Malko se pomeni în faţa unei maşini ciudate, cu faruri mari şi o capotă
de un verde ca smaraldul. Din tavan atîrnau piese de ia motor. Dar falsa
maşină avea în centrul ei un pat acoperit cu o piele de panteră. în mijlocul
lui, o femeie îngenuncheată aplica unui bărbat în picioare, sprijinit de
volan, o felaţie conştiincioasă.
Femeia se opri brusc la apariţia intruşilor.
Malko duse un deget la buze.
- Sssst! Silencio.
Pe culoar se auzeau paşi apropiindu-se. Cineva bătu la uşă. Malko se
întoarse gata să tragă. Cuplul, rămas în aceeaşi poziţie, nu îndrăznea nici să
mai respire. O voce răguşită urlă prin uşă că toată lumea trebuia să
părăsească Valdivia.
Malko schimbă o privire cu Oliveira. Acesta era sfîrşitul. D.I.N.A. îi aştepta
afară.
O trase pe Oliveira după el, lăsînd cuplul traumatizat pe viaţă. După o
alergare disperată printr-un labirint de culoare înguste, abia luminate,
împinşi de cupluri înspăimîntate care se iveau peste tot, ajunseră într-un
birou mic. Bîrlogul patronului.
în faţă se găsea centrala telefonică păzită de un carabinier cu pistol-
mitralieră. De partea cealaltă a unei curţi mici se găsea un soi de bucătărie
şi magazie de băuturi unde-şi făceau de lucru cîţiva din angajaţii casei. Era
intrarea de serviciu care părea mult mai puţin păzită. Cineva se ivi în
spatele lui Malko intrînd pe o uşă pe care acesta nu o văzuse.
- Señor?
Omul îl recunoscu pe Malko, văzu pistolul, se albi la faţă şi se lăsă să cadă
pe scaunul de la birou.
- Señor, no me mata, murmură el. Ochii lui priveau fix la pistol.
- Unde sînt? întrebă Malko.
- Peste tot, şopti patronul. Peste tot, señor. Scotocesc hotelul cameră cu
cameră, nu le puteţi scăpa.
în stradă, foarte aproape, clănţăni o rafală de armă automată. Oliveira
scoase un strigăt. Malko se încorda tot. Era cu siguranţă Carlos Geranios.
O apucă de mînă pe Oliveira şi o împinse afară din birou. în faţa lui se
deschidea un culoar îngust şi rău mirositor care dădea spre stradă. Se
repeziră în această direcţie. în acelaşi moment cineva se ivi din stradă,
fugind de împuşcături, şi pătrunse pe culoar. La lumina felinarelor, Malko
recunoscu pălăria albă şi silueta scurtă a lui Juan Planas, poliţistul torţionar!
Chilianul, din cauza umbrei de pe culoar, îl recunoscu şi el doar o fracţiune
de secundă mai tîrziu. Se dădu înapoi spre stradă ducîndu-şi mîna la
centură.
- Hei, señor! strigă el.
Braţul lui Malko zvîcni înainte. Arma sări din mîna chilianului. Pălăria albă
păru luată de o pală de vînt, de o floare roşie în mijlocul frunţii.
Cu gura deschisă, fulgerat, Juan Planas se prăbuşi pe spate agitat de mişcări
necontrolate.
Malko trecu peste corp, trăgînd-o după el pe Oliveira care urla de spaimă,
şi ajunse la ieşire. Un carabinier şi un civil erau întinşi pe trotuar. Dintr-o
maşină neagră, oprită la dreapta, la capătul străzii, ţîşneau luciri scurte. O
furgoneta mare dintre acelea pe care le avea în proprietate D.I.N.A. era
oprită între intrarea de serviciu şi intrarea principală, la stînga lui Malko,
ripostînd tirului celor care trăgeau din maşina neagră. în spate, grupuri de
poliţişti şi de clienţi de la Valdivia se retrăgeau în dezordine fugind de
gloanţe.
Malko o prinse pe Oliveira de mînă şi îi arătă maşina neagră. -Fugi!
Malko se avîntă înainte. Cei din furgoneta îi văzură. Farurile vehiculului se
aprinseră. O grindină de gloanţe ţîşni din maşina neagră pentru a proteja
fuga lui Malko. Furgoneta se puse în mişcare venind spre ei.
înspăimîntată, Oliveira dădu drumul mîinii lui Malko şi vru să se lipească
de zid pentru a scăpa de vehicul. Prea tîrziu. Furgoneta continuă să
înainteze şi o prinse pe Oliveira între peretele drept şi zidul Valdiviei. Atins
uşor de vehiculul greu, Malko auzi un strigăt cumplit. Trăgînd mereu, văzu
capul spart al şoferului.
Furgoneta continuă să meargă şi se lovi de un camion staţionat în zonă.
Malko se repezi la silueta întinsă pe trotuar, vru s-o ia în braţe, dar îşi trase
mîinile pline de şînge. Oliveira zăcea pş burtă, cu capul sfărîmat, ucisă pe
loc, în mijlocul unei bălţi de sînge care se mărea.
Nici măcar nu avea timp să se ocupe de ea. Deja gloanţele şuierau pe lîngă
el, ricoşînd din zid şi din asfajt.
Alergă, în zigzag spre maşina neagră. Gîfîind, se aruncă înăuntru prin
portiera deschisă. Primi o jerbă fierbinte în faţă şi se prăbuşi pe podea, în
timp ce maşina demara cu brutalitate. Omul de lîngă el golea încărcătorul
armei Kalaşnikov prin gemuleţul din spate. Deodată ţipă şi se prăbuşi în
momentul în care maşina intra pe Vicuña McKenna.
Primise şi el un glonţ în cap.
Carlos se întoarse cu faţa rătăcită, cu un rictus disperat.
- Ea a murit?
- Da, răspunse Malko.
- Cîini împuţiţi! făcu rebelul. Nu...
Nu-şi termină fraza. în spatele lor clănţăni o rafală. Carlos se aruncă la
început înapoi, apoi capul îi căzu pe volan fără o vorbă, de parcă ar fi avut
o ameţeală. Cu un ultim reflex, chilianul apăsă cu piciorul pe frînă şi Fiatul
mare se opri brutal, lovindu-se de trotuar.
- Carlos!
Malko sări afară, deschise portiera şi trase corpul lui Carlos Geranios.
Ochiul stîng îi rămăsese agăţat de volan, scos de glonţul care îi trecuse prin
cap. Corpul căzu pe trotuar. Malko auzi maşinile poliţiei demarînd. Aleea
Vicuria McKenna se întindea în faţa lui total pustie.
Trecu la volan şi porni. Fără să se uite în urma lui, fără să se mai gîndească
la ceva. Străzile din Santiago erau goale. Mersul pe străzile acelui oraş mort
îi provoca o senzaţie extraordinară. Cu cît se depărta mai mult de Valdivia,
cu atît mai mult se accentua senzaţia de coşmar. La început conduse
mecanic, încercînd să-şi revină de pe urma şocului provocat de moartea
celor doi şi de pericolul la care se expusese. Apoi se dumiri că era în viaţă.
Revăzu corpul Oliveirei, dislocat, sfărîmat, cu capul terciuit şi creierul
răspîndit pe trotuar. îi venea să urle de ura neputincioasă. Fără să-şi dea
seama, îndreptă maşina spre Barrio Alto.
Malko traversă peluza ca o fantomă, cu pistolul în mînă, abia luminat de
clarul de lună. Lăsase Fiatul la o depărtare de cinci sute de metri ca să
ajungă la casa lui John Villavera prin grădinile celorlalte vile. O furgonetă
mare, vopsită în negru şi alb, staţiona în faţa grilajului grădinii. Deci era
aici.
Uşi le-ferestre ale salonului erau închise. Malko dădu ocol casei. Nu găsi
nimic deschis. Dacă ar fi spart un geam, ar fi atras imediat atenţia
poliţiştilor. Merse pînă la garaj şi zări Lincoln-ul mare înăuntru. în fund, în
spatele maşinii, era o uşă mică ce comunica cu casa. Aşteptă, pîndindu-i pe
oamenii din furgonetă. în momentul în care şoferul aprindea o ţigară,
Malko se repezi în garaj şi se ghemui în spatele maşinii.
Apoi, metru cu metru, ajunse în fund şi încercă uşa. Era deschisă! Intră şi o
închise imediat. încercă să-şi amintească topografia clădirii. Dormitorul lui
John Villavera era la celălalt capăt al culoarului, lîngă salon.
înainta cu grijă pe mozaic. Ochii i se obişnuiau treptat cu întunericul.
Uşa dormitorului era întredeschisă din cauza pisicii. Malko zări o formă în
pat şi auzi o respiraţie regulată. John Villavera dormea. Protejat nu numai
de D.I.N.A. Pe noptieră se găsea o
armă care nu-i era necunoscută: un pistol-mitralieră M.A.C.1) • scurt şi
masiv, prelungit cu o surdină de douăzeci de centimetri, încărcătorul avea
52 de gloanţe...
Malko întinse braţul şi îl luă. Făcea mai puţin zgomot decît pistolul lui.
Americanul se mişcă în somn şi se ridică deodată în capul oaselor pipăind
să aprindă lumina.
Ochii lui somnoroşi se umplură de silueta lui Malko cu arma în mînă.
- John, ştii de ce-am venit? zise Malko fără să ridice glasul. John Villavera
clipi, ridică maxilarul care părea gata să-i
cadă, respiră adînc şi se ridică. Purta o pijama albastră cu dungi. Işi puse
mîinile în buzunare şi ridică capul.
- Da, ştiu, zise el cu o voce fără timbru.
- Oliveira a murit, spuse Malko. Carlos Geranios, la fel. O luminiţă trecu
prin ochii lui John Villavera.
-Ai ...hîrtiile?
Fără să vrea, Malko simţi un oarecare respect pentru el. Un om care se ştie
deja mort şi se mai preocupa de munca lui, asta forţa admiraţia.
- Nu, nu am hîrtiile, John, zise el. Nici măcar nu ştiu unde sînt.
John Villavera avea dreptul să afle asta.
-John, zise Malko, ai vreun mesaj de transmis, ceva...
Americanul scutură uşor din cap, cu maxilarele strînse.
-Nu.
Malko se gîndi deodată la ceva.
- Ei l-au ucis pe Chalo Goulart? Americanul dădu afirmativ din cap.
Ceva mişcă lîngă pat şi fugi printre picioarele lui Malko. Pisica. John
Villavera o urmări cu privirea. Malko profită ca să apese pe trăgaci,
cruţîndu-l pe american de cruzimea de a se vedea murind. Gloanţele intrară
în piept, în gît, în cap. Sub impactul proiectilelor de 38, John Villavera se
clătină şi căzu pe spate.
Degetul lui Malko se ridică de pe trăgaci.
Se apropie. Imaginea Oliveirei cu capul sfărîmat îi dădu curajul să întoarcă
corpul. John Villavera mai respira încă în sughiţuri, apăsîndu-şi cu
amîndouă mîinilepata roşie care i se lărgea pe pijama. Malko îşi întoarse
ochii. II cuprinse o tristeţe de moarte. Moartea lui Villavera nu-i învia nici
pe Oliveira, nici pe Carlos. Dar trebuia să moară.
Mirosul acru al explozibilului invada încăperea. Malko se simţi rău.
Aproape niciodată, în cursul lungii cariere de agent secret, nu omorîse cu
sînge rece. John Villavera îl manipulase cu răceală pentru a-l face să ducă
un om la moarte. Mai era răspunzător şi de moartea Oliveirei. Poate că
primise ordin să facă astfel. Malko nu avea să ştie niciodată. Nu va pune
această întrebare. Cunoştea CIA. Ar fi fost minţit. Dar uneori trebuia făcută
ordine. Altfel deveneai aidoma adversarilor împotriva cărora luptai.
Era riscul cel mai vechi din lume pe care Malko îl evitase pînă atunci. Ieşi
din cameră fără să mai întoarcă capul. Nu-I lichidase pe John Villavera
degeaba. Americanul ştia pentru ce murise...
Ieşi pe culoar şi ascultă zgomotele din exterior. Detunăturile înăbuşite ale
armei nu-i alarmase pe poliţiştii de la D.I.N.A.
Se simţea vlăguit. Aproape că nu-i mai păsa ce se va întîmpla cu el. Totuşi,
instinctul de conservare fu mai tare. Creierul reîncepu să funcţioneze,
căutînd o posibilitate practică de a ajunge la reşedinţa ambasadorului
Statelor Unite, în ciuda obstacolelor din drum.
Deodată îi veni în gînd Lincoln-ul blindat cu cauciucuri rezistente la
gloanţe din garajul lui John Villavera. Exact ce-i trebuia: un adevărat tanc.
Se întoarse în garaj şi urcă la volan. Porni motorul. în oglinda retrovizoare
îi văzu pe cei doi poliţişti din furgonetă tresărind. Aprinse luminile cu calm.
Ca şi cum ar fi fost John Villavera. Ieşi încet cu spatele din garaj. Unul din
poliţişti ieşi din furgonetă să-l ghideze! Era prea întuneric ca să poată fi
recunoscut.
Conduse încet îndreptîndu-se spre centru. Radioul pornise automat, potrivit
pe un post bolivian care difuza nişte cîntece frumoase, cu acompaniament
de chitare şi flaut indian, unde se vorbea de moarte şi de libertate. La
capătul Providenciei se ivi un girofar: o maşină "404" - D.I.N.A. Văzînd
maşina americană, frînă brusc şi întoarse pornind în urmărirea ei. Malko
acceleră, distanţîndu-se cu uşurinţă. Imediat auzi un zgomot înăbuşit în
partea din spate. Un glonţ lovise ferestruica... Nu-i provocase nici măcar o
gaură.
Malko îşi continuă drumul depăşind reşedinţa ambasadorului american,
urmărit de sirenă şi de o rafală de gloanţe care lovea caroseria cu un
zgomot de grindină. Avea sentimentul ameţitor că era invulnerabil... Zări în
trecere grilajul reşedinţei, carabinierii, mai multe maşini, poliţişti care
alergau, alarmaţi de maşina "404" care îl urmărea.
După două sute de metri frînă brusc şi viră scurt la stînga ca să întoarcă.
Văzîndu-i manevra, maşina "404" opri în spatele lui şi din ea ţîşniră trei
oameni cu pistoale-mitraiieră. Traversară terenul ce separa benzile de
circulaţie aşteptîndu-l. Malko acceleră uşor în momentul în care poliţiştii
deschideau focul asupra Lincoln-ului. Cu tot sîngele rece, lăsă instinctiv
capul în jos cînd gloanţele de calibru 38 loviră parbrizul gros de cinci
centimetri... reuşind doar să-l umple de plesnituri.
în caroserie se auziră o serie de şocuri înfundate, oglinda din stînga deveni
opacă şi asta fu totul.
Grilajul era acum la treizeci de metri. Apăsă cu disperare pe acceleraţie.
"Tancul" făcu un salt înainte. Mai mulţi carabinieri se dădură în lături
urlînd, din nou îl încadra o ploaie de gloanţe, grilajul apăru în faţă, urmă un
şoc îngrozitor, un zgomot de tablă şi fiare şi se trezi în grădina reşedinţei,
trăgînd în urma lui bucăţi din grilaj. Conduse maşina în spatele clădirii, sări
afară şi se repezi spre peron. îndreptă arma spre broască şi trase două rafale
lungi. Uşa se deschise.
Malko se năpusti pe scara superbă urcînd cîte patru trepte deodată, intră
într-un birou la etajul unu şi încuie uşa.
Era biroul ambasadorului.
Abia atunci se mai destinse puţin.
Se făcuse ziuă. Peste cîteva ore ambasadorul avea să fie acolo. Se aşeză pe
un scaun şi ascultă zarva furioasă care venea din stradă. Fără maşina
blindată a reprezentantului CIA
Nu ar fii ajuns acolo de cât mort. De odată se gîndi la sacoşa de documente
pe care o avea Carlos Geranios. Ce se întîmplase cu ea?
Asta nu mai era problema lui. În uşa biroului se auziră bătăi violente. Voci
întrebau în americană ce se întmpla. Erau cei doi puşcaşi ai marinei
însărcinaţi cu paza reşedinţei, treziţi din somn din cauza împuşcăturilor.
Liniştit, Malko deschise şi se trezi nas în nas cu doi tipi în maieu şi cu
coltul în mână. Le arătă paşaportul emis de Departamentul de Stat şi el
explică rapid că fusese obligat să se refugieze acolo din motive de forţă
majoră... Cei doi nu aveau nici ce mai mică slăbiciune pentru chilieni. Unul
dintr e ei un sergent, salută şi zise:
All right, Sir. Odihniţi-vă. Ne vom îmbrăca şi vom coborâ. Şi vă jur că
nici unul din scârboşi ăştea de poliţişti nu va pune piciorul aici.
Malko mulţumi. Închise uşa, se întinse pe divan şi adormi imediat.
 Capitolul 21
Limuzina neagră, arborând fanionul american pe aripa dreaptă, înainta
încet pe Alameda, în ciuda maşinilorde politie care trebuiau sa îi deschidă
calea.
Pe bancheta din spate ambasadorul Statelor Unite şi Malko nuşi adresaseră
practic nici un cuvânt decând plecaseră de la reşedinţă. Fiind în termeni
excelenţi cu toţi membri juntei, deplânsese hotărât operaţiunea Geranios şi
consecinţele ei. Fusese nevoie de o telegramă oficială de la Departamentul
de Stat care să-i ceară diplomatului să-l însoţească el însuşi pe Malko până
la avion şi să aştepte decolarea acestuia, ca să se hotărască s-ăl scoată pe
Malko din ţară. Nu apreciase de loc pătrunderea în reşedinţa lui, nici
dezordinea care o însoţise.
Protestele guvernului chilian se strângeau teanc pe biroul lui însoţite de o
acuzaţie de o omucidere voluntară a supra persoanei lui John Villavera,
consilier cultural al ambasadei...
Malko avusese o convorbire confidenţială cu Michael Burrough, cel care
răspundea de Western Hemisphere la Compartimentul clandestin. Delicată
şi uneori violentă. Nu avea să ştie niciodată adevărul despre Carlos
Geranios. Dar va duce la Washinton un număr din Rebelde en la
clandestinidad care producea o scrisoare foarte compromiţătoare a unui fost
reprezentant al CIA adresată colonelului O”Higgins care nu era pe atunci
de cât căpitan. Cu câteva fotocopii ale cecurilor. Ziarul sosise la ambasadă
pe numele său. Carlos Geranios era mort dar răzbunarea lui abea acum
începea.
Deodată maşina frână şi se opri. Alea era blocată de soldaţi. Malko privi
prin geamul blindat. Deveni neliniştit. O”higgins era capabil de orice... Dar
nu era pentru el. Mai întâi văzu un gard viu format din carabinieri cu
pistoalele-mitralieră în mînă. Un poliţist civil ieşi de sub bolta unei porţi
ţinând în mână un obiect ciudat... O statuie de gips reprezentând un picior
omenesc închis într-o cuşcă.. Poliţistul o ţinea ca pe o colivie, de un inel
prins deasupra..
. In spatele lui, un altul purta o colivie asemănătoare unde, de data asta, era
o mînă de om, apoi altul cu q colivie mai mică, care conţinea un pumn
închis.
în sfîrşit, în urma lor, un om în carne şi oase. Bărbos, îmbrăcat cu o cămaşă
şi nişte pantaloni albaştri. Avea mîinile prinse la spate cu cătuşe şi faţa
gravă. Doi poliţişti îl îmbrînceau plini de zel.
Malko întoarse capul spre ambasadorul american, înlemnit în faţa acestui
spectacol insolit.
- Domnule ambasador, zise el cu calm, vă alegeţi tare rău prietenii.
Diplomatul nu răspunse. Scena era atît de simbolică încît părea ireală. Cu
grijă, poliţiştii aşezară în furgonetă coliviile ' vinovate de a-l fi ofensat pe
generalul Pinochet, apoi îl urcară şi pe sculptor. Furgonetă demară şi
limuzina putu să-şi continue drumul.
Pînă la aeroport făcură aproape o jumătate de oră. Malko părăsea Chile fără
regret. Un titlu enorm în Mercurio anunţase moartea lui Carlos Geranios în
cursul unei lupte feroce cu carabinierii. Editorialul conchidea că, de acum,
la Santiago va domni ordinea şi că interdicţia de circulaţie pe timpul nopţii
avea să fie în curînd ridicată.
Nici un rînd despre moartea Oliveirei. O puteai găsi la rubrica accidentelor
rutiere. Victima unui şofer neidentificat. Iar ucidera lui John Villavera era
opera unor asasini neidentificaţi, probabil făcînd parte dintre extremiştii de
stînga.
Maşina pătrunse pe pista de zbor, precedată de cea a poliţiei, şi merse pînă
la avionul DC-8 vopsit în galben. Plecarea era peşte zece minute şi toţi
pasagerii se găseau la bord. Lima şi Miami. De acolo Malko urma să
zboare spre Europa.
Cînd maşina opri, Malko avu un şoc. Colonelul O'Higgins era acolo, cu
cîţiva poliţişti. Ambasadorul îl linişti nu prea bine dispus.
- Nu-ţi fie teamă, m-a anunţat că va fi aici. A venit pentru ca totul să
fie în regulă.
Malko coborî primul şi merse spre maşina colonelului. Federico O'Higgins
nu se mişcă, afişînd un zîmbet nesigur pe faţa rotundă şi lividă de tont. De
parcă nu s-ar fi întîmplat nimic.
Cuprins de o inspiraţie subită, Malko înainta spre el. Zîmbi şi îi întinse
mîna.
Chilianul fu atît de uluit încît întinse şi el mîna.
Numai că în loc să-i apuce mîna stîngă, Malko îl prinse de dreapta, cea ale
cărei degete moarte strîngeau buiota japoneză. O'Higgins nu avu timp să
reacţioneze. Buiota căzu pe asfalt. Malko îl privi ţintă în ochi şi începu să
strîngă.
Cu toată puterea.
La început O'Higgins se strîmbă, încercînd să-şi păstreze demnitatea. Ca şi
cum ar fi fost o glumă proastă lipsită de importanţă. Apoi durerea deveni
foarte puternică şi se dădu înapoi încercînd să-şi desprindă mîna. Malko se
deplasă o dată cu el fără să-i dea drumul.
Atunci gura colonelului chilian se deshise şi se auzi un strigăt ascuţit.
Malko strîngea mai departe ştiind cît de insuportabilă era durerea. Din ochii
lui O'Higgins tîşniră lacrimile. Alb la faţă, cu sudoarea picurîndu-i de pe
frunte, murmură:
- Dă-mi drumul. Te rog.
Malko nu răspunse, ştrîngîndu-l mai tare. Deodată genunchii lui O'Higgins
cedară şi căzu în genunchi pe ciment, cu faţa deformată de durere. Nimeni
nu îndrăznea să intervină. Malko îl mai ţinu aşa încă cîteva secunde, apoi îi
dădu drumul dintr-o dată. Cu gura deschisă, O'Higgins încercă să nu-şi
piardă cunoştinţa în mijlocul unui cerc plin de oroare. Malko urcă calm
pasarela. înainte de a dispărea în avion, se întoarse. Colonelul chilian era
tot în genunchi, îndoit de durere. Malko regretă în mod sincer că nu putuse
să-i facă un rău mai mare.

Redactor: Anca Pisica Tehnoredactare computerizată: Simona Vezeteu

Redactor tehnic: Nelu Georgescu Tipografia: S.C. TIPORAMA COOP.
S.A.