Biomembrane Leabu PDF

Mircea Leabu i Marina T.
Nechifor – Biomembranele, unitate în diversitate
2.1. Consideraii generale asupra membranelor

biologice (biomembranelor)
2.1.1. Definiia noiunii de membran celular
Pentru ca o celul s supravieuiasc i s-i desfoare eficient activitatea
trebuie s îi asigure o independen relativ fa de mediul înconjurtor. Asta
înseamn c trebuie atât s-i protejeze structurile i echilibrele moleculare interne,
cât s i fie capabil s recepteze informaii despre ce se întâmpl în jurul su, s le
interpreteze i s îi adapteze corespunztor comportamentul. Pentru rezolvarea
acestor nevoi ale celulei trebuie s existe o component în organizarea celulei care s
delimiteze i s protejeze celula de variaiile necontrolabile din mediu. Aceast
component, acceptat intuitiv de mult vreme, a fost la început denumit
membran plasmatic. Noiunea îi are originea în lucrrile lui Wilhelm
Friedrich Benedikt Hofmeister (1824 – 1877) care, în 1867, a postulat c fiecare
mas plasmatic este mrginit la suprafaa exterioar de un strat subire mai
translucid, cu indice de refracie a luminii mai mare i cu densitate i tenacitate
crescute. Hofmeister a numit aceast structur de mrginire ca ”strat de piele” al
protoplasmei ( Hautschicht ). Noiunea de membran plasmatic i caracterul su
semipermeabil au început s fie menionate în manuale numai dup studiile de
osmolaritate ale botanistului, chimistului i farmacistului german Wilhelm
Friedrich Phillip Pfeffer (1845 – 1920), respectiv de permeabilitate ale
botanistului i geneticianului olandez Hugo Marie de Vries (1848 – 1935). O alt
denumire sinonim, sub care poate fi întâlnit ceea ce acum se denumete
membran celular este aceea de plasmalem.
Am putea defini lapidar membrana celular ca acea ultrastructur,
format în principal din lipide polare i proteine, care separ, dar i unete
celula cu mediul . Se va vedea c pe msur ce vom înainta în prezentarea
organizrii moleculare i a funcionrii membranei celulare definiia se va încrca de
semnificaii. Este aici momentul s menionm o convenie: vom numi ultrastructur
în cursul acestui manual orice component supramolecular din structurile vii, în
acest context din celule, care nu poate fi observat la microscopul optic (a crui
putere de rezoluie este de 0,2m), ci doar la microscopul electronic. Aadar,
convenional, în contextul biologiei celulare, numim ultrastructur orice element de
organizare a celulelor, esuturilor sau organelor care nu se poate observa decât la
microscopul electronic, iar structur ceea ce se poate observa la microscopul optic.
Membrana celular i, în general, biomembranele, unde includem i
endomembranele, au o grosime de 7-10nm (0,007-0,01m), adic sunt de ~20 de ori
mai subiri decât o structur observabil la microscopul optic.
O scurt incursiune în istoria evoluiei cunotinelor despre organizarea
molecular a membranei celulare poate fi util formrii gândirii tiinifice a tinerilor
interesai s se îndrepte ctre cercetarea biomedical.
2.1.2. Repere istorice în cunoaterea organizrii membranei
celulare
Prezena unei ultrastructuri care s înveleasc celula, pentru a o separa de
mediu i a menine homeostazia intern, a fost intuit, aa cum am amintit mai sus,
dinainte de a se cunoate din ce este format la nivel biochimic i cum este
organizat pentru a îndeplini funciile de baz: separarea mediului intracelular de cel
extracelular i permiterea interaciunilor celulei cu mediul, fr de care nu ar fi
posibil supravieuirea. Aceast intuire a reprezentat totodat o provocare pentru
oamenii de tiin din domeniu. Dup studiile de pionierat menionate mai sus,
primul care a contribuit la obinerea unor informaii utile în dezvoltarea
13
Mircea Leabu i Marina T. Nechifor – Biomembranele, unitate în diversitate
cunotinelor despre natura (bio)chimic a membranei celulare a fost Charles

Ernest Overton, care în 1899 [1] a raportat o serie de rezultate ce au artat c
permeabilitatea prin membran a unor compui chimici este cu atât mai ridicat cu
cât solubilitatea lor în lipide este mai ridicat. Aceste rezultate au dus la ideea c
lipidele sunt componente majore ale membranelor celulare. Experimentele au fost
efectuate atât pe celule vegetale, cât i pe eritrocite, dovedindu-se c lipidele
structureaz membranele celulare indiferent de regnul crora acestea aparin.
Acestei informaii i s-au adugat rezultatele studierii tipurilor de molecule din
diverse organisme, care au dovedit c lipidele sunt de departe cele mai abundente
molecule hidrofobe din sistemele celulare. Investigaiile asupra proprietilor fizice
ale membranelor celulare au artat c rezistena lor electric sau capacitana sunt în
domeniile celor obinute în sisteme create prin folosirea lipidelor izolate.
Evidenierea de ctre Irving Langmuir1 a faptului c lipidele amfifile întinse
într-un film pe o suprafa apoas se orienteaz cu capul polar ctre ap i cu prile
hidrofobe ctre aer, a reprezentat premiza unor experimente care au dus la
aprofundarea cunoaterii modului de organizare a membranelor celulare. Aceasta
pentru c, în 1925, medicul olandez Evert Görter (1881 – 1954) i asistentul su
Frank Grendel, folosind tehnica lui Langmuir au descoperit c lipidele extrase din
membrana eritrocitar acoper o suprafa dubl de monofilm, fa de suprafaa
populaiei eritrocitare din care lipidele au fost extrase [2]. Ei au propus c lipidele
sunt organizate în membranele celulare sub forma unui bistrat i pot fi considerai
prinii actualului model de organizare a membranei celulare, pe care îl vom dezvolta
i analiza detaliat ceva mai jos.
Urmtorul moment în înelegerea organizrii moleculare a membranei
celulare a fost în 1935, când James Frederic Danielli (1911 – 1984) i Hugh
Davson (1909 – 1996), ambii de la University College din Londra au stipulat c la
nivelul membranelor trebuie s existe i proteine întrucât tensiunile superficiale de la
suprafaa unui bistrat lipidic sunt mult mai ridicate decât cele de la suprafaa
membranelor celulare. Adugarea de proteine în mediul de formare a unui bistrat
lipidic duce la scderea tensiunilor superficiale. Pe baza acestor rezultate
experimentale Danielli i Davson au propus modelul „sandwich” de organizare a
membranei celulare conform cruia aceasta este format dintr-un bistrat lipidic
plasat între dou straturi de proteine globulare.
Modelul Danielli-Davson a prut s fie confirmat de aspectul trilaminat
evideniat electrono-microscopic pentru membranele celulare (Fig. 2.1). Examinarea
electrono-microscopic a membranelor într-o diversitate de celule i observaia c
toate arat la fel, l-a determinat pe J. David Robertson (1923 – 1995) s lanseze,
în 1957, modelul „unit membrane”. Toate membranele se evideniau ca dou
straturi (lamine) electrono-opace ce delimitau unul electrono-transparent. Modelul
meninea ideea c membranele sunt alctuite dintr-un bistrat lipidic plasat între
dou straturi proteice, iar observarea atent sugera c proteinele din exterior sunt
diferite de cele din interior [3].
Anii ’60 – ’70 ai secolului XX au reprezentat perioada unor dezvoltri care au
dus în 1972 la elaborarea de ctre Seymour Jonathan Singer (n. 1924) i Garth
L. Nicolson (n. 1943) a modelului în mozaic fluid de organizare a membranei
celulare [4], model valabil i pentru endomembrane, adic pentru toate tipurile de
biomembrane. Articolul care a introdus denumirea modelului a fost anticipat de o
lucrare a celor doi, din noiembrie 1971, în care au definit principiile organizrii
moleculare a membranei celulare [5]. În conformitate cu acest model, formaiunea
1 IrvingLangmuir, chimist i fizician (1881 – 1957), a primit în 1932 Premiul Nobel în chimie pentru lucrrile sale
în chimia suprafeelor, aa cum a motivat juriul ("for his discoveries an d investigations in surface chemistry").
14
de baz a unei membrane este un bistrat lipidic cu proprieti fluide manifestate

bidimensional, mozaicat cu proteine care fie sunt ataate de o parte sau de cealalt a
bistratului, fie sunt cufundate în acesta strbtându-l complet sau parial.
Fig. 2.1. Biomembranele (membranele celulare i endomembranele) se evideniaz în imaginile

de microscopie electronic de transmisie ca ultrastructuri cu aspect trilaminat. Punctele negre
de pe suprafaa celulei reprezint markeri electronodeni (aur coloidal cu diametrul de 5nm) pregtii
pentru evidenierea componentei glucidice a membranei. © Mircea Leabu, 2014.
Fig. 2.2. Imagine de microscopie electronic de transmisie pentru un preparat obinut prin
tehnica de îngheare-fracturare. În jumtatea dreapt a imaginii, unde fractura a trecut printre foiele
bistratului lipidic al unei membrane celulare, se observ abundena de particule proteice care
reprezint proteine ce strbat complet structura lipidic de baz. (Imagine pus cu amabilitate la
dispoziie de Dr. Florea Lupu, University of Oklahoma Health Sciences Center. ) © Florea Lupu, 2014.
15
Fig. 2.3. O reprezentare la nivel molecular a organizrii biomembranelor sub forma mozaicului
fluid. Desenul sugereaz diversitatea de componente (diferite lipide, variate proteine – în verde,
multiple structuri glucidice – hexagoane albastre) care argumenteaz eterogenitatea organizrii, ca i
distribuia asimetric a biomoleculelor la nivelul ultrastructurii. © Mircea Leabu, 2014.
Membranele, organizate în mozaic fluid (Fig. 2.3), se caracterizeaz prin

eterogenitate compoziional (bazat pe o mare diversitate de tipuri de molecule ce
intr în alctuirea lor) i prin aranjare asimetric (ce este conferit chiar de
elementul de baz, bistratul lipidic, la nivelul cruia foia extern conine
preponderent anumite tipuri de lipide, iar foia intern altele). Asimetria este sporit
de proteinele ce completeaz organizarea membranelor, cele adsorbite pe faa
extern fiind diferite de cele prezente pe faa intern, în timp ce proteinele cufundate
în structura lipidic de baz expun poriuni diferite ale lanului polipeptidic de o
parte sau de cealalt a bistratului. Pe de alt parte, componenta glucidic a
membranelor se gsete numai la suprafaa acestora, crescând caracterul asimetric al
organizrii lor. În sfârit, diversitatea de molecule care organizeaz membranele
prezint o permanent dinamicitate, ceea ce le confer un comportament fluid. Mai
mult, micarea componentelor lipidice sau proteice se realizeaz aproape în
exclusivitate în planul membranei, fr rsturnri spontane ale moleculelor care s
permit trecerea lipidelor dintr-o foi a bistratului în cealalt, sau s permit
proteinelor s treac poriunile expuse la exterior ctre interior, sau invers. Aceast
mobilitate restricionat la micrile în plan determin caracterul fluid manifestat
bidimensional al membranelor. Toate aceste caracteristici, datorate
comportamentului componentelor moleculare ale membranelor, se rsfrâng, într-un
mod fericit, asupra funcionalitii lor, aa cum se va vedea în detaliile de mai jos
asupra organizrii ultrastructurii care separ, dar i unete celula cu mediul
înconjurtor.
16
În ceea ce urmeaz ne propunem s abordm organizarea molecular i

funcionarea membranei celulare parcurgând drumul de la molecule la o structur
funcional.
2.1.3. Compoziia chimic global a membranei celulare
Pentru o abordare logic i angajarea în drumul pe care ni l-am propus, putem
pleca de la ceea ce conine sub aspect chimic membrana celular. În compoziia
membranelor se afl ap într-un procent de 20-30, restul de 70-80% fiind reziduu
uscat. Cât privete compoziia acestui reziduu uscat, substanele minerale sunt slab
reprezentate (pân la 1%), restul de 99% fiind substane organice, adic lipide 40-
50%, proteine 50-60% i o component glucidic de pân la 10% 2.
Compoziia chimic global mai sus menionat poate prea contradictorie
cunotinelor noastre despre cantitatea de ap din sistemele biologice. Este corect, în
sistemele biologice apa reprezint aproximativ 70-80%, iar substana uscat numai
20-30%. Care este logica acestei situaii rsturnate? O putem înelege plecând de la
însi definiia membranei celulare: ultrastructura care separ, dar i unete celula
cu mediul.
S dezvoltm raionamentul. Ce caracter fizico-chimic are interiorul celular?
Unul hidrofil. Apa este solventul biologic fr de care reaciile biochimice care stau la
baza proceselor celulare nu s-ar putea desfura. Dar ce proprieti fizico-chimice are
mediul extracelular? Tot hidrofile. Aadar, membrana celular trebuie s separe
dou medii hidrofile. Este de ateptat, în conformitate cu legile fizicii, ca o barier
eficient între dou medii hidrofile s aib caracter hidrofob. Aa stând lucrurile,
aceast ultrastructur cu caracter hidrofob trebuie s exclud masiv apa, de unde
procentul redus de ap aflat la nivelul structurii membranelor. Aadar, soluia
optim s-a dovedit a fi o ultrastructur bazat pe lipide. Care sunt modalitile de
aranjare i rolurile lipidelor, proteinelor i componentei glucidice din organizarea
molecular a membranelor vom dezvolta în cele ce urmeaz, abordând pe rând
aceste componente i având în minte, în permanen, modelul mozaicului fluid de
organizare a ultrastructurii denumit membran celular.
Ceea ce mai putem meniona aici este faptul c aa cum se sugera din definiia
noiunii de membran celular aceasta trebuie s se comporte ca o barier între
mediile extracelular, respectiv intracelular, îns aceast barier nu trebuie s fie una
absolut ci selectiv, adic s permit interaciunea celulei cu mediul. De aceea,
putem afirma c membrana celular trebuie s îndeplineasc dou mari categorii de
funcii: (i) funcie de barier (adic s nu permit trecerea întâmpltoare prin ea)
i (ii) funcie metabolic (adic s asigure celulei schimburi de informaie i de
substan cu mediul, în ambele sensuri: dinspre exterior spre interior i dinspre
interior spre exterior).
Bibliografie selectiv
1. Overton E. (1899) Über die allgemeinen osmotischen Eigenschaften der Zelle, ihre vermutlichen
Ursachen und ihre Bedeutung für die Physiologie . Vierteljahrsschr. Naturforsch. Ges Zürich 44: 88–
114.
2. Gortel E, Grendel F. (1925) On bimolecular layers of lipoids on the chromocytes of the blood. J Exp
Med . 41, 439–443.
3. Robertson JD. (1957) New observations on the ultrastructure of the membranes of frog peripheral
nerve fibers. J Biophys Biochem Cytol . 3: 1043-8.
4. Singer SJ, Nicolson GL . (1972) The fluid mosaic model of the structure of cell membranes. Science.
175: 720-31.
2 Repartizarea procentelor între substanele organice se raporteaz la totalul acestora; adic totalul lipide +
proteine + glucide = 100%. Atragem atenia cititorilor c în toate situaiile în care se opereaz cu procente,
acestea trebuie corect raportate la baza de referin.
17
5. Singer SJ, Nicolson GL . (1971) The structure and chemistry of mammalian cell membranes. Am J
Pathol . 65: 427-37.
6. Steck TL, Weinstein RS, Straus JH, Wallach DF. (1970) Inside-out red cell membrane vesicles:
preparation and purification. Science. 168: 255-7.
7. Steck TL. (1972) Selective solubilization of red blood cell membrane proteins with guanidine
hydrochloride. Biochim Biophys Acta. 255: 553-6.
8. Steck TL. (1974) The organization of proteins in the human red blood cell membrane. A review. J Cell
Biol . 62: 1-19.
9. Marchesi SL, Steers E, Marchesi VT, Tillack TW . (1970) Physical and chemical properties of a
protein isolated from red cell membranes. Biochemistry. 9: 50-7.
10. Tillack TW, Marchesi SL, Marchesi VT, Steers E Jr . (1970) A comparative study of spectrin: a
protein isolated from red blood cell membranes. Biochim Biophys Acta. 200: 125-31.
11. Tillack TW, Marchesi VT. (1970) Demonstration of the outer surface of freeze-etched red blood cell
membranes. J Cell Biol . 45: 649-53.
12. Segrest JP, Jackson RL, Andrews EP, Marchesi VT . (1971) Human erythrocyte membrane
glycoprotein: a re-evaluation of the molecular weight as determined by SDS polyacrylamide gel
electrophoresis. Biochem Biophys Res Commun. 44: 390-5.
13. Nicolson GL, Marchesi VT, Singer SJ. (1971) The localization of spectrin on the inner surface of
human red blood cell membranes by ferritin-conjugated antibodies. J Cell Biol . 51: 265-72.
14. Marchesi VT, Tillack TW, Jackson RL, Segrest JP, Scott RE. (1972) Chemical characterization
and surface orientation of the major glycoprotein of the human erythrocyte membrane. Proc Natl Acad
Sci U S A. 69: 1445-9.
15. Tillack TW, Scott RE, Marchesi VT . (1972) The structure of erythrocyte membranes studied by
freeze-etching. II. Localization of receptors for phytohemagglutinin and influenza virus to the
intramembranous particles. J Exp Med . 135: 1209-27.
16. Segrest JP, Kahane I, Jackson RL, Marchesi VT . (1973) Major glycoprotein of the human
erythrocyte membrane: evidence for an amphipathic molecular structure. Arch Biochem Biophys. 155:
167-83.
18
2.2. Lipidele membranare

2.2.1. Aspecte generale
Lipidele reprezint 40-50% din materialul organic al membranelor. Sub
aspect molecular ele constituie componenta biochimic de baz a membranelor
celulare (raportul molecular lipide/proteine fiind de ~50/1).
Aa cum stipuleaz modelul în mozaic fluid al organizrii
membranelor, lipidele sunt organizate în membrane sub form de bistrat, cu
capetele hidrofile la exterior i cozile hidrofobe în interior, bistrat care prezint
proprieti fluide, manifestate bidimensional. În bistrat lipidele au o distribuie
(dispunere) asimetric i sunt de o mare eterogenitate. Aadar, membranele celulare
au la baza organizrii lor un bistrat lipidic cu comportament fluid manifestat
bidimensional, caracterizat prin asimetrie i eterogenitate.
În cele ce urmeaz vom cuta s argumentm aceste afirmaii de ordin
general, detaliind aspectele legate de eterogenitatea lipidelor ce intr în componena
membranelor, dispunerea lor asimetric în cadrul bistratului i comportamentul lor
fluid, manifestat bidimensional, cu scopul de a înelege cum acestea asigur
funcionarea membranelor. Informaiile se vor nuana i ne vor ajuta s înelegem
mai bine cum opereaz membranele celulare, prin abordarea ulterioar a aspectelor
legate de proteinele membranare ca i prin discutarea componentei glucidice a
membranelor. De punctat c tot ce vom prezenta aici, în principiu, pentru
organizarea i funcionalitatea membranei celulare se aplic i membranelor din
interiorul celulelor, aa-numitele endomembrane, cele care structureaz organitele
delimitate de membrane.
2.2.2. Definiia lipidelor membranare
În problema definirii lipidelor membranare, nu ne propunem un enun cu
valabilitate absolut. Intenia este de a formula o definiie operaional, pentru
interesul nostru, astfel încât s avem aceeai percepie a noiunii. Vom structura
aceast definiie dup modelul logic al definirii prin gen proxim i diferen(e)
specific(e)3.
3 Logica, tiina care ne înva cum s gândim corect pe baza unor structurri raionale ale cunotinelor,
stabilete patru modaliti de construcie a definiiilor pentru noiuni (fiine, obiecte, fenomene). Aceste patru
modaliti conduc la patru tipuri de definiii care sunt: (i) definiiile genetice (constructive) prin care se
indic modul în care a luat fiin noiunea; (ii) definiiile ostensive (demonstrative sau prin indicare) prin
care se enumer câiva dintre membrii (preferabil reprezentativi) clasei din care face parte noiunea de definit;
(iii) definiiile enumerative prin care se enumer toi membrii clasei; (iv) definiiile prin gen proxim i
diferen(e) specific(e) prin care, mai întâi se stabilete o categorie mai larg de noiuni creia îi aparine i
cea pe care dorim s o definim (genul proxim), dup care se identific i se enumer atâtea caracteristici, specifice
noiunii pe care urmrim s o definim, câte sunt necesare pentru o extragere fr ambiguiti din genul proxim i
pentru definirea clar.
Pentru extinderea demersului intelectual al acestei note de subsol, s exemplificm cu definiii pentru fiecare tip
din cele patru.
În privina definiiilor genetice am putea propune una pentru ce este România i vom spune: România este o ar
european format printr-un proces îndelungat de unire a unor ri medievale mici, mai întâi a Moldovei cu ara
Româneasc, în a doua jumtate a secolului al XIX-lea, proces finalizat prin adugarea Ardealului i Basarabiei la
sfâritul primului rzboi mondial.
Ca exemplu de definiie ostensiv s încercm aplicarea la Oceania, spunând: Oceania este o regiune de insule din
Oceanul Pacific între care se afl Papua Noua Guinee, Insulele Marshall, Samoa, Noua Zeeland.
Definiia enumerativ o putem exemplifica pentru rile scandinave i vom putea spune: rile scandinave sunt
Norvegia, Suedia, Finlanda i Danemarca.
Nu vom da exemplu de definiie prin gen proxim i diferen(e) specific(e), deoarece folosim metoda în text la
definirea lipidelor membranare, dar vom remarca faptul c toate celelalte tipuri de definiii se adreseaz, de
regul, unor iniiai (în istorie sau geografie pentru exemplele folosite), pe când tipul de definiie ce face subiectul
acestei fraze este unul instructiv, care poate ajuta înelegerea i unora mai puin sau deloc iniiai. Definiia cu gen
proxim i diferene specifice este cel mai des utilizat în tiine, dac nu în exclusivitate. Prin acest tip de definiie
se pot defini chiar i obinuinele, despre care tot tiina logicii ne spune c sunt greu de definit. Condiia este ca
cel care definete s cunoasc foarte bine ceea ce trebuie s defineasc. Pentru cei care sunt instruii, acest tip de
19
Lipidele membranare reprezint o categorie larg de substane organice

relativ insolubile în ap, solubile în cei mai muli solveni organici, cu caracter
amfifil, multe dintre ele fiind esteri ai unor alcooli polihidroxilici cu acizi grai (acizi
carboxilici cu lan alifatic liniar, adic o caten liniar coninând mai muli atomi de
carbon).
Se observ c, din punct de vedere al structurii chimice, definiia este foarte
cuprinztoare sub aspectul speciilor moleculare pe care le poate include. S nu
uitm, îns, c interesul nostru este de natur biologic, aa c, privind din aceast
perspectiv, mai multe întrebri pot frmânta dorina de a ptrunde logic domeniul.
Care ar fi acestea?
1. De ce lipide (în elementul de baz al organizrii biomembranelor care este
bistratul lipidic)?
2. Care dintre lipide (particip la organizarea membranelor)?
3. De ce (dispunere în) bistrat?
S lum pe rând aceste întrebri i s punctm aspecte care s ne ajute în a
gsi rspunsuri, cu rsfrângere asupra înelegerii funcionalitii membranelor.
2.2.3. Descrierea lipidelor membranare i caracterizarea
bistratului lipidic
2.2.3.1. Lipidele sunt componente ideale pentru structurarea
membranelor
Aceast seciune îi propune s rspund la prima întrebare din cele de mai
sus: de ce lipide? Caracterele fizico-chimice ale lipidelor le definesc drept molecule
ideale pentru structurarea de membrane, a cror principal menire este aceea de a
separa dou compartimente apoase (interiorul celulelor de mediul înconjurtor). De
ce le definesc drept molecule ideale? Pentru c structura chimic i caracterul lor
amfifil induce proprieti amfipate arhitecturii pe care o organizeaz, partea
hidrofob putând crea o barier, iar partea hidrofil conferind capacitatea de a
acomoda mediile apoase aflate de o parte i de cealalt, adic interiorul, respectiv
exteriorul celulei.
Lipidele sunt molecule mici cu posibiliti mari de mobilitate, astfel încât
structurile pe care le pot asambla nu sunt rigide (acest lucru reprezentând un avantaj
pentru biomembrane). Sunt molecule relativ insolubile în medii apoase, prezentând
tendin de asociere spontan, ceea ce confer structurilor pe care le formeaz
tenacitatea de a-i pstra integritatea sau de a se reface rapid, atunci când sunt
agresate mecanic. Tendina spontan de asociere implic un consum energetic
minim în pstrarea integritii bistratului, ceea ce reprezint un avantaj în economia
celular. Dei sunt molecule mici, structura lor este deosebit de complex (chiar
numai rememorând definiia, dar i, cum se va vedea în cele ce urmeaz, când vom
rspunde întrebrii “Care dintre lipide?”). Vom vedea c aceast complexitate
chimic este exploatat judicios de celul (vezi la seciunea despre rolul lipidelor
membranare). Dac ar fi s punctm, pentru început, avantajele ce rezult în privina
structurrii membranelor, notm c defectele, ce ar putea aprea în structura
chimic a lipidelor membranare sau în organizarea bistratului, sunt uor de acceptat
i, ulterior, de corectat, fr a induce efecte biologice catastrofale (caracterul amfifil
nu se pierde). Mai mult, modelarea structural a lipidelor, dup cum va reiei mai jos
(vezi la seciunea despre rolul lipidelor membranare), care se face printr-un bagaj
enzimatic adecvat, consistent i bine elaborat, folosete integrrii celulei în contextul
biologic în care se afl i funcioneaz.
definiie este elocvent din punct de vedere formator, deoarece creeaz o imagine sugestiv pentru obiectul,
noiunea sau fenomenul care se definete.
20
2.2.3.2. Clasificarea lipidelor membranare

Prin ceea ce vom include în rspunsul la întrebarea: “care dintre lipide?” vom
argumenta caracterul eterogen al organizrii moleculare a membranelor celulare.
Biochimia descrie o mare diversitate de clase de lipide, grupate în dou mari
categorii: lipide complexe, caracterizate prin prezena în structura lor a acizilor grai
(acilgliceroli, fosfogliceride, sfingolipide, ceruri) i lipide simple (steroizi,
prostaglandine i terpene). Ne putem întreba, pe bun dreptate, dac toate aceste
clase de lipide pot fi întâlnite în structura membranelor celulare. Ei bine, rspunsul
este: NU! În membranele celulare întâlnim numai trei tipuri de lipide pe care le
putem clasifica, în funcie de structura lor chimic global, în: (1) fosfolipide, (2)
colesterol i (3) glicolipide.
Enumerarea este în funcie de abundena în care apar. Fosfolipidele reprezint
70-75% dintre lipidele membrane, colesterolul 20-25%, iar glicolipidele 1-10%. O
meniune de fcut, în legtur cu glicolipidele din membranele celulelor animale,
este aceea c ele sunt din clasa sfingolipidelor (vezi despre sfingolipide mai jos, la
clasificarea în funcie de poliolul din structur). Iat, în aceast prim clasificare a
lipidelor membranare, o prim dovad a eterogenitii lipidelor membranare.
Ideea de eterogenitate a lipidelor membranare sporete, îns, dac ne-am
propune s abordm chiar i numai complexitatea tipurilor de lipide din clasa
fosfolipidelor, cele mai bine reprezentate lipide din membranele celulare, sub
aspectul abundenei. Acestea se pot clasifica, în funcie de poliolul din structur în:
(i) fosfogliceride (glicerofosfatide) – dac poliolul este glicerin (un
triol);
(ii) fosfosfingozide (sfingofosfatide, sau simplu sfingozide) – dac
poliolul este sfingozin, de fapt un aminodiol cu un lan alifatic (acesta
constituie unul din lanurile alifatice ale cozii hidrofobe, cel de al doilea
fiind un acid gras inserat printr-o legtur amidic la gruparea amino a
sfingozinei).
Dar eterogenitatea fosfolipidelor membranare nu se termin aici. Ea se
nuaneaz prin analiza detaliilor referitoare la structura lor chimic. În cele ce
urmeaz, vom discuta despre eterogenitatea structural a fosfogliceridelor, dar
menionm c unele aspecte se extind i asupra sfingozidelor.
Structura de principiu a unui fosfoglicerid este reprezentat grafic, în mod
intuitiv, în Fig. 2.4. Se observ c pe scheletul polialcoolului (glicerina) se afl grefate
pe de o parte (la hidroxilii din poziiile 1 i 2) dou lanuri alifatice provenind de la
acizii grai esterificai cu gruprile hidroxil (acestea formând coada hidrofob a
lipidului membranar), iar, pe de alt parte (la hidroxilul din poziia 3), o molecul,
notat simbolic cu X (variabil), ataat prin intermediul unei grupri fosfat,
împreun formând partea esenial a capului hidrofil al fosfolipidului.
În funcie de compusul hidrofil, variabil X, fosfogliceridele se împart în:
(i) fosfatidilcoline (prescurtare internaional PC, denumire uzual
lecitin), când X este colin (Fig. 2.5);
(ii) fosfatidiletanolamine (PE), X fiind etanolamin;
(iii) fosfatidilserine (PS), la care X este serin;
(iv) fosfatidilinozitoli (PI), în care X este inozitol;
(v) acid fosfatidic (PA ), cu X-ul fiind, simplu, un atom de hidrogen.
Fosfolipidele enumerate mai sus se afl în diferite proporii în membranele
diverselor celule, dei exist date care le clasific în anumite intervale de abunden,
cum se va meniona puin mai jos. Celula controleaz aceste rapoarte între cantitatea
de diferite fosfolipide în membrane în funcie de nevoile ei, în diferitele situaii
concrete în care se poate afla.
21
Fig. 2.4. Structura schematic, de principiu, a unui fosfoglicerid. În

verde este reprezentat miezul glicerolului; în cafeniu sunt reprezentate
lanurile alifatice ale acizilor grai; cu X, în albastru, este reprezentat
partea variabil din capul hidrofil.
Echivalentul fosfatidilcolinelor pentru sfingofosfolipidele membranare sunt

sfingomielinele (SM). De amintit aici (pentru sporirea ideii de eterogenitate a
fosfolipidelor membranare) i dou tipuri de fosfolipide ”neuzuale”: 1) fosfolipidele
în care dou molecule de acid fosfatidic sunt condensate la hidroxilii laterali ai unei a
treia molecule de glicerin, formând cardiolipine (1,3-difosfatidil-gliceroli),
fosfolipide specifice membranei mitocondriale interne; 2) fosfolipidele echivalente
fosfatidilcolinelor sau fosfatidiletanolaminelor, care în poziia 1 a glicerinei au
eterificat un alcool gras nesaturat cu dubla legatur între C1 i C2, numite
plasmalogene i reprezentând ~10% dintre fosfolipide în creier, muchi, testicul,
rinichi. De remarcat c în muchiul cardiac nivelul plasmalogenelor ajunge la 50%,
speculându-se c ar putea proteja miocardul fa de efectul speciilor reactive de
oxigen de tipul oxigenului singlet.
Cât privete abundena sub care tipurile de fosfolipide apar în organizarea
bistratului, PC, SM, PE i PS sunt majoritare, reprezentând fiecare, în medie, dac ar
fi s calculm considerând toate membranele despre care
avem date, între 20 i 25%. PI i PA sunt fosfolipide mai
slab reprezentate, însemnând pân la 10-15% primul,
respectiv 1-2% cel de-al doilea; în ciuda acestui fapt (sau
poate tocmai de aceea) aceste dou fosfolipide sunt
implicate în procese celulare deosebit de importante (vezi
la rolul lipidelor membranare). Dincolo de aceste valori
medii, mai uor de reinut, abundena fiecrui tip de
fosfolipid în diversele biomembrane variaz, îns, în limite
destul de largi [1].
Fig. 2.5. Structura unei fosfatidilcoline (1-stearil-2-oleil-fosfatidil-

colin). Lecitina, denumirea uzual a acestui fosfoglicerid, vine de la
cuvântul  ( lekithos), care în limba greac înseamn glbenu
de ou, întrucât acesta are un coninut foarte bogat în lecitin.
22
Fig. 2.6. Lipidele membranare în foiele bistratului. Este evideniat diversitatea i distribuia
difereniat între cele dou foie ale bistratului, inducând membranelor caracterul eterogen i
asimetric.4 Aceast reprezentare simbolic a bistratului lipidic i tipurilor de lipide membranare va fi
utilizat în figurile din carte ori de câte ori este nevoie. © Mircea Leabu, 2014.
Dup prime argumente referitoare la eterogenitatea lipidelor membranare,

aduse pân în acest moment, ne aflm acum în situaia de a putea puncta aspecte
legate de dispunerea asimetric a fosfolipidelor în biomembrane (Fig. 2.6).
Experimental s-a dovedit c PC i SM sunt preponderent distribuite în foia extern a
bistratului, în timp ce PE este preponderent distribuit în foia intern, iar PS i PI
sunt, dup datele existente pân în prezent, aproape exclusiv în foia intern, în
condiii normale [2]. Mai mult, apariia PS în foia extern a bistratului reprezint o
dovad timpurie a intrrii celulei într-un proces apoptotic [3-5]. De asemenea,
activarea plachetelor sanguine este însoit de apariia PS în foia extern a
bistratului lipidic membranar [6]. Colesterolul este, în general, egal distribuit între
ambele foie ale bistratului, dei anumite situaii pot determina o redistribuire
asimetric a sa. Glicolipidele se afl numai în foia extern a bistratului lipidic. De
curând, distribuia asimetric a fosfolipidelor bistratului lipidic membranar a început
s fie investigat în contextul anumitor patologii [7, 8], afectarea ei fiind însoit de
defecte în funcionarea normal a celulelor.
Ideea eterogenitii fosfolipidelor membranare este argumentat i de
diversitatea tipurilor de acizi grai care intr în structura lor. Acetia au un numr
par de atomi de carbon cuprins între 12 i 24 (C 12-C24), dei limitele valorilor
menionate sunt controversate, în sensul c ar fi prea largi pentru cea inferioar i c
ar fi mai precaut s considerm cifra 14 ca adevrat. La acizii grai cu mai puin de
12 atomi de carbon, solubilitatea în ap a lipidelor pe care acetia le formeaz crete
prea mult, ceea ce poate afecta integritatea bistratului i rolul de barier al acestuia.
Acizii grai cu mai mult de 24 de atomi de carbon în molecul sporesc prea mult
hidrofobicitatea lipidelor i îngroa bistratul reducând eficiena sub aspectul
proprietilor de permeabilitate selectiv i îi reduc fluiditatea, prin creterea
interaciunilor la nivelul cozilor hidrofobe. Aadar, din motive de eficien în
funcionarea membranelor acizii grai evideniai a structura lipidele membranare
conin între 12(14) i 24 de atomi de carbon. Ei pot fi acizi grai saturai sau
4 Exist între profesionitii domeniului o convenie ca atunci când în desene, scheme sau imagini de microscopie
electronic se prezint poriuni din membranele celulare spaiul extracelular s se aeze sus (ctre nord), iar
citosolul jos (ctre sud). Vom respecta în carte aceast convenie.
23
nesaturai, cu catena hidrocarbonat neramificat. În ceea ce privete poziionarea

acizilor grai în structura glicerofosfatidelor putem face urmtoarele afirmaii:
1. În poziia 1 a glicerinei, de regul, se afl esterificat un acid gras saturat. Cei
mai des întâlnii sunt (i) C14, acidul miristic, (ii) C16, acidul palmitic i (iii)
C18, acidul stearic. O ordine a frecvenei sub care apar ar fi: C 16 > C18 > C14.
2. În poziia 2 a glicerinei, de regul, este esterificat un acid gras nesaturat. Cei
mai des întâlnii sunt (i) C 18:1,5 acidul oleic, (ii) C 18:2, acidul linoleic i (iii)
C18:3, acidul linolenic. Trebuie s amintim aici, pentru rolul su deosebit de
important (vezi “Rolul lipidelor membranare”), acidul arahidonic sau
acidul eicosatetraenoic (C20:4).
De menionat, în încheierea acestui comentariu, c acizii grai din sfingolipide
sunt, de regul, saturai.
Înainte de a trece la aspecte mai detaliate asupra organizrii lipidelor la
nivelul membranelor i cum aceasta se rsfrânge asupra comportamentului
bistratului lipidic i funcionalitii sale, merit de punctat, pentru o ultim
argumentare a amplei eterogeniti a lipidelor membranare, faptul c, luând în
considerare cele dou poziii de esterificare i doar cei 20 de acizi grai mai des
întâlnii, numrul diverselor entiti moleculare din fiecare tip de fosfolipid (PC, PE,
PS, PI, SM) poate atinge valoarea de 400. Bineîneles c aceste valori teoretice nu se
regsesc în realitate dintr-o multitudine de motive de constrângere specifice
sistemelor biologice.
2.2.3.3. Structura de bistrat rezolv dezideratul esenial al organizrii
membranei
Vom încerca s precizm aici câteva argumente logice pentru a rspunde
întrebrii „De ce bistrat?”. Bistratul este cea mai simpl form de organizare a
lipidelor care poate închide un volum mare de mediu hidrofil, spre a-l separa de un
altul, tot hidrofil (capetele hidrofile la exterior, putând acomoda cele dou medii
hidrofile; cozile hidrofobe în interior, în adâncimea structurii, conferind rolul de
barier). Aadar, bistratul este o form de organizare a lipidelor amfifile care poate
corespunde dezideratelor celulelor de a fi separate de mediul înconjurtor i de a-i
menine într-o manier eficient homeostazia intern.
Asamblarea în bistrat se poate face spontan, fiind deci favorizat energetic, iar
bistratul nu poate prezenta, din considerente termodinamice, capete libere. Acest
lucru confer membranelor tenacitate în pstrarea integritii structurale i
capacitate de refacere rapid chiar în cazul unor distrugeri datorate agresiunilor
mecanice.
Organizarea sub form de bistrat i dispunerea asimetric a componentelor
acestuia confer proprieti fizico-chimice diferite celor dou fee ale membranei;
mai mult, asigur comportament independent celor dou fee ale membranei, dar i
solidar, atunci când nevoile celulei o cer, aceasta având cile de a controla
comportamentul (independent sau solidar) al componentelor membranare.
2.2.3.4. Starea fizic a bistratului lipidic
Discuia asupra strii fizice a bistratului lipidic îi propune s ne dea o
imagine intuitiv privind efectele comportamentului bistratului asupra funcionrii
5 În simbolistica notrilor abreviate ale acizilor grai, prima cifr din indicele inferior reprezint numrul de
atomi de carbon din molecul, „:” reprezint simbolul pentru prezena dublelor legturi, iar cifra a doua
reprezint numrul de duble legturi din molecul. În biochimie notaiile pot fi mult mai detaliate pentru
indicarea suplimentar a poziiei dublelor legturi în lanul alifatic, îns, în economia discuiei noastre i în
înelegerea implicaiilor biologice, aceste detalii nu sunt semnificative. Totui, variabilitatea poziionrii dublelor
legturi în acizii grai nesaturai reprezint un argument suplimentar al eterogenitii lipidelor membranare (în
special pentru fosfolipide).
24
membranelor. Bistratul lipidic este fluid, adic într-o continu dinamic, aceasta
având efect asupra interrelaiilor dintre moleculele care îl compun, interrelaii care
sunt într-o permanent modificare. Fluiditatea bistratului lipidic este o rezultant a
diverselor posibiliti de micare a lipidelor ce îl alctuiesc. În ce const aceast
diversitate? Lipidele membranare pot executa urmtoarele tipuri de micri:
1. Micri intramoleculare, pe care lipidele le realizeaz în raport cu propria
lor structur (în raport cu propria lor ax, în raport cu propria lor geometrie), spaiul
ocupat de ele putând fi aproximat cu un cilindru având o baz cu suprafaa de ~60 Å 2
(raz de ~4.4 Å) i o înlime de ~30 Å. Aceste micri intramoleculare pot fi:
 De rotaie, cu o frecven de 109 rotaii/s; aceste micri izvorsc din
capacitatea lanurilor acizilor grai de a se roti în jurul legturilor C-C, însoit
de vibraia atomilor de carbon angajai în legtur, iar aceste micri se
rsfrâng asupra comportamentului întregii molecule, prin cuplurile de fore pe
care le induc; rezultanta acestui „zbucium” intern molecular este micarea de
rotaie a moleculei lipidice în ansamblu.
 De flexie a cozilor hidrofobe, cu o frecven de 10 8 flexii/s; aceste micri
trebuie înelese tot ca rezultat al micrilor din interiorul moleculelor de lipid,
la nivelul cozilor hidrofobe ale acizilor grai nesaturai, care, din cauza
împiedicrilor datorate prezenei celuilalt acid gras din structur, nu pot
executa, de regul, decât micri asemntoare tergtorului de parbriz, dei
mobilitatea celuilalt lan, saturat, poate permite chiar rotaii complete; efectul
la nivelul întregii molecule este acela al micrii de flexie a cozii.
2. Micri intermoleculare, care implic schimbarea poziiei moleculelor de
lipid unele în raport cu altele. Acestea pot fi:
 Micri de translaie (difuzie lateral), micri ale lipidelor în planul
membranei, în aceeai foi a bistratului, unele printre altele; dinamicitatea
acestei micri este sugerat de frecvena schimbrilor de direcie, care este de
107/s, distana parcurs de un lipid în unitatea de timp neavând o semnificaie
biologic major. Trebuie menionat faptul c prezena colesterolului în
bistrat determin o diminuare a mobilitii laterale.
 Micri “flip-flop”, denumite astfel prin termenul importat din limba
englez, adic micri de trecere a lipidelor dintr-o foi a bistratului în
cealalt; aceste micri presupun o rsturnare a moleculei în planul
membranei, pentru a-i pstra capul hidrofil la exteriorul structurii, adic
trecerea capului hidrofil prin poriunea hidrofob a membranei; frecvena
acestor micri este foarte mic, practic nul (dac ar fi s riscm o cifr, am
putea spune c aceast micare ar putea avea loc o dat pe lun pentru fiecare
molecul individual), ceea ce pare logic; exist totui o endomembran la
nivelul creia micarea de “flip-flop” are loc frecvent i anume membrana
reticulului endoplasmic (aspecte ce vor fi detaliate în capitolul “Biogeneza i
traficul intracelular al membranelor” din volumul al II-lea al crii).
Valorile pentru frecvene, mai sus menionate, sunt rezultatul unor msurtori
fizice pe bistraturi artificiale. În membranele celulare i în biomembrane, în general,
micrile lipidelor nu se supun legilor micrii browniene, ci sunt mai reduse, fiind
limitate de organizarea molecular complex i de ultrastructurile proteice corticale,
aflate în spaiul citosolic de sub membrane [9].
Revenind la tema acestei seciuni, s punctm c absena practic a micrilor
“flip-flop” explic bidimensionalitatea strii fluide a bistratului lipidic, elementul de
baz din organizarea membranelor celulare. Micrile lipidelor se manifest practic
numai în cadrul aceluiai strat al bistratului. De asemenea, frecvena extrem de
redus a micrilor “flip-flop” are ca efect meninerea distribuiei asimetrice a
25
moleculelor de lipide între cele dou straturi, distribuie construit de celul cu mare
consum energetic odat cu biogeneza de novo a membranelor (vezi la “Biogeneza
membranelor” în volumul al II-lea). Manifestarea bidimensional a fluiditii
bistratului lipidic d membranei celulare caracterul de structur cu proprieti
mezomorfe, proprieti specifice cristalelor lichide. Acest comportament mezomorf
este accentuat de capacitatea lipidelor de a organiza microdomenii bogate în
sfingolipide (parte dintre ele glicolipide), colesterol i anumite proteine membranare.
Aceste microdomenii sunt denumite “plute lipidice” (în englezete ”lipid rafts”)
i au deosebit importan atât structural (organizeaz ultrastructuri specializate
ale membranei, cum ar fi caveolele), cât i metabolic inând laolalt molecule i
macromolecule destinate a funciona împreun în complexe supramoleculare [10].
Pentru a înelege mai bine organizarea microdomeniilor de membran, s
menionm c lipidele, aa cum nu sunt echilibrat repartizate între cele dou foie ale
bistratului, nu sunt omogen amestecate nici în cadrul fiecrei foie a bistratului, ci se
asociaz într-un mod neomogen pe baza unor considerente fizico-chimice. Plutele
lipidice fie planare, fie invaginate sub forma caveolelor (numite vezicule
plasmalemale în celula endotelial) se caracterizeaz printr-o fluiditate mai mic în
comparaie cu restul bistratului. Prezena plutelor lipidice i eterogenitatea lor susin
i nuaneaz ideea de organizare a membranelor ca un mozaic fluid. Plutele lipidice
pot fi asemuite unor sloiuri de forme, dimensiuni i compoziie biochimic variate, ce
plutesc în oceanul lipidic mai puin specific organizat. Caveolele reprezint o form
de plute lipidice, ce se dispun individual sau în ciorchini la nivelul membranei.
Eterogenitatea plutelor lipidice a fost evideniat prin interpretarea
rezultatelor diferitelor metode de obinere sau de studiu:
- diveri detergeni neionici utilizai (duc la fraciuni cu compoziie diferit);
- sonicarea preparatelor de membrane i analizarea fraciunii uoare (alte
rezultate);
- analize imunocitochimice (diferite încrcturi proteice la nivelul diverselor
microdomenii reprezentate de plutele lipidice).
Dei rezultatele experimentale sunt, în anumite limite, variate, sugerând
diversitatea compoziional a plutelor lipidice, se pot extrage, totui, câteva
caracteristici generale [10]:
- colesterolul este de 3-5 ori mai abundent decât în restul membranei i reprezint
33-50% din totalul lipidelor la acest nivel;
- sfingolipidele (SM i glicolipidele) sunt îmbogite i reprezint 30-35% dintre
lipidele din plute;
- glicerofosfolipidele sunt srac reprezentate (în comparaie cu restul membranei);
30% pentru PC + PE, fa de ~50% în restul membranei;
- lipidele specifice foiei interne a bistratului (PS, PI) sunt slab reprezentate la
nivelul plutelor lipidice;
- în foia intern de la nivelul plutelor, lipidele conin preferenial acizi grai
saturai (prin aceasta, s-ar putea realiza necesarul de rigiditate corespunztor
celui al foiei externe, unde sfingolipidele, coninând acizi grai saturai, sunt
bogat reprezentate).
Anticipând, vom meniona aici c plutele lipidice se caracterizeaz i prin
capacitatea de a aglomera anumite tipuri de proteine membranare. Aadar, repetm
pentru reinerea mai atent, organizarea lipidelor membranare în microdomenii
accentueaz aspectul de mozaic fluid al membranelor (ca nite sloiuri plutind în
bistrat). Conceptul de plut lipidic este într-o continu dezvoltare [11].
În ciuda acestor organizri eterogene, capacitatea lipidelor de a se mica în
cadrul bistratului este doar nuanat pe întinsul suprafeei membranei i nu anulat.
26
Aceast capacitate de micare a lipidelor în cadrul membranei determin

proprietatea numit fluiditate. Fluiditatea membranelor poate fi modulat
(modificat, reglat) de mai muli factori. Aceti factori pot fi de natur fizic, sau
chimic. Ca factori fizici amintim temperatura i presiunea. Fluiditatea membranelor
este direct proporional cu temperatura i invers proporional cu presiunea.
Efectivitatea acestor factori fizici în modularea fluiditii membranare este îns
limitat, dup cum uor ne putem da seama. Nici presiunea i nici temperatura nu
pot varia în limite largi (ba dimpotriv) în condiii fiziologice. Mult mai pregnant este
efectul factorilor chimici în modularea fluiditii membranei. Acetia, în funcie de
provenien, se pot clasifica în (i) factori chimici intrinseci sau (ii) factori
chimici extrinseci.
Factorii chimici intrinseci, pe care celula îi folosete în modularea fluiditii
membranei în funcie de necesiti, sunt cantitatea de acizi grai nesaturai din
structura fosfolipidelor sau a glicolipidelor i/sau cantitatea de colesterol din bistrat.
Fluiditatea membranei este direct proporional cu procentul de acizi grai
nesaturai din structura chimic a lipidelor bistratului (crete cantitatea de acizi grai
nesaturai, crete i fluiditatea), în timp ce creterea procentului de colesterol duce la
rigidizarea membranei (micorarea fluiditii). Aadar, fluiditatea membranei este
invers proporional cu cantitatea de colesterol din bistrat (Fig. 2.7). Cum trebuie
înelese sugestiv motivele acestor efecte ale colesterolului i acizilor grai nesaturai
asupra fluiditii membranei celulare? Descriptiv, geometria angular a cozilor
acizilor grai nesaturai are ca efect deprtarea spaial a lipidelor i micorarea
interaciunilor între acestea atât la nivelul poriunii hidrofobe, cât i al capetelor
hidrofile. În ceea ce privete efectul colesterolului, din motive structurale (datorit
geometriei spaiale), acesta sporete tria interaciunilor atât la nivelul cozilor
hidrofobe, cât i al capetelor hidrofile, anulând efectul acizilor grai nesaturai
Factorii chimici extrinseci se clasific la rândul lor în (a) fiziologici
(hormoni sau mediatori chimici liposolubili), (b) patologici (metabolii liposolubili
ai unor ageni patogeni, substane chimice toxice, liposolubile) sau (c) terapeutici
(medicamente liposolubile). Multe analgezice, ca i unele anestezice, fiind compui
liposolubili, acioneaz i prin modificarea fluiditii membranelor neuronale. Dovezi
experimentale recente dovedesc faptul c, alturi de efectele datorate modificrii
fluiditii membranare, anestezicele i/sau analgezicele acioneaz i prin
modificrile conformaionale induse la nivelul unor proteine transmembranare,
afectându-le funcia.
Fig. 2.7. Efectul rigidizant al colesterolului la nivelul bistratului. Datorit geometriei moleculare,
colesterolul are abilitatea de a se insera în spaiile dintre fosfolipide sporind interaciunile moleculare
atât la nivelul capetelor hidrofile, cât i la nivelul cozilor hidrofobe. © Mircea Leabu, 2014.
27
Dup cum vom vedea, fluiditatea membranelor este modulat i nuanat i

de ctre celelalte componente ale membranelor: proteinele i structurile glucidice.
Practic, dinamicitatea componentelor membranare, care asigur buna funcionare a
lor i, prin aceasta, a întregii ultrastructuri, difer de la un moment la altul în funcie
de starea în care (macro)moleculele se afl: independente sau în interrelaie cu alte
componente din membrana însi sau din spaiile apropiate (citosolul cortical sau
elemente din exterior).
2.2.4. Rolul lipidelor membranare
Dup cum am artat pân acum, rezult c fr bistrat lipidic nu pot exista
membrane celulare. Bistratul lipidic reprezint componenta de baz a organizrii
membranelor, funcia structural a lipidelor membranare organizate în bistrat
fiind esenial. Dincolo de funcia structural prin care ofer membranei cel mai bun
element pentru organizare i funcionare, bistratul lipidic confer membranei
celulare rolul de barier, aceast menire a lipidelor membranare fiind enunat înc
de la dovedirea prezenei lor în membrane. Dar lipidele nu se afl, nici pe departe, în
membrane numai din considerente structurale. Ele sunt implicate în importante
funcii metabolice, acele funcii care unesc celula cu mediul înconjurtor, o
integreaz pe aceasta în “ambiana biosocial”. Mai mult, echilibrul dintre diferitele
tipuri de lipide din membrane influeneaz comportamentul normal al celulei, iar
modificarea lui poate atrage deviaii patologice. De aceea, lipidele membranare pot
reprezenta inte terapeutice [12].
Glicolipidele sunt implicate în fenomene de recunoatere i semnalizare
intercelular (vezi la “Componenta glucidic a membranei”).
Detalii referitoare la rolurile metabolice ale lipidelor sunt cunoscute pentru
fosfolipide. Acestea pot fi modificate de enzime specifice numite fosfolipaze. De
regul, aceste modificri se petrec ca urmare a unor procese de semnalizare, parte
dintre metaboliii rezultai acionând ca mesageri secunzi (vezi semnificaia
sintagmei la „Semnalizarea celular”) i faciliteaz numeroase procese prin care
celulele rspund semnalelor receptate.
Exist mai multe tipuri de fosfolipaze, care au proprietatea de a elibera diverse
molecule din complexa structur biochimic a fosfolipidelor (Fig. 2.8). Acestea sunt: 6
(i) fosfolipaza A1 (prescurtare internaional PLA1, cu PL de la termenul
englezesc P hospho Lipase), care elibereaz acidul gras din poziia 1 a
glicerinei;
(ii) fosfolipaza A2 (prescurtare internaional PLA2), care detaeaz acidul
gras din poziia 2 a glicerinei, cu formare de lizofosfatide;
(iii) fosfolipaza B (prescurtare internaional PLB), care poate scoate acizi grai
din ambele poziii ale glicerolului din structura fosfolipidelor, completând de
regul activitatea PLA1 sau PLA2; acioneaz în general asupra lizofosfatidelor
eliminând din bistrat fosfolipidul afectat;
(iv) fosfolipaza C, care desface legtura dintre glicerin i fosfat, cu eliberarea
diacilglicerolilor ( DAG), care rmân în bistrat i a unui compus hidrofil ce
difuzeaz în citosol;
(v) fosfolipaza D, care elimin restul hidrofil X, cu formarea PA la nivelul
bistratului.
6
Recomandm o modalitate mnemotehnic de a reine legtura dintre tipurile de fosfolipaze i rolul lor. Este
uor de remarcat c, plecând de la acizii grai legai la hidroxilii din poziiile 1 i 2 ale glicerinei i mergând ctre
compusul variabil din capul hidrofil al fosfolipidelor, fosfolipazele se denumesc succesiv de la A la D în funcie de
partea din molecul pe care o taie: A1 pentru cele care scot acizii grai din poziia 1 (A de la acid i 1 poziia), A2
elibereaz acidul gras din poziia 2, apoi B contribuie la eliminarea ambilor acizi grai, C taie legtura esteric
dintre glicerin i fosfat, iar D desface numai partea variabil din capul hidrofil.
28
Pentru exemplificarea efectelor celulare, datorate aciunii fosfolipazelor,

punctm urmtoarele (vezi i subcapitolul “Semnalizarea celular”):
a) Fosfolipaza A2 poate elibera acidul arahidonic, care este precursor pentru patru
clase de substane cu roluri dintre cele mai diverse: 1. prostaglandine; 2.
tromboxani; 3. prostacicline; 4. leucotriene. Aceti compui sunt obinui
prin complexe procese de metabolizare a acidului arahidonic (cu bagaje
enzimatice adecvate), dup eliberarea sa din fosfolipidele care îl conin. Primele
trei tipuri rezult pe calea ciclo-oxigenazei, cea de-a patra clas pe calea lipo-
oxigenazei. Toate aceste tipuri de metabolii ai acidului arahidonic sunt
eliberate din celulele care îi produc i au rol de molecule mesager în diferite
procese de semnalizare celular.
b) Fosfatidilinozitolii sunt implicai în mecanisme de transmitere transmem-
branar i intracelular a semnalelor. Când unele molecule semnal (liganzi) se
leag de receptorii specifici din membranele celulare, PI intr într-o secven de
reacii denumit cascada fosfoinozitidelor (Fig. 2.9).
În aceast cascad PI sunt, pas cu pas, fosforilai iniial la fosfoinozitolfosfai
(PIP), sub aciunea fosfatidilinozitol kinazei 7 (PI kinaza), cu consum de ATP, apoi la
fosfatidilinozitol-bis-fosfai8 (PIP2), sub aciunea PIP kinazei, de asemenea cu
consum de ATP. Asupra fosfatidilinozitol-4,5-bis-fosfatului format acioneaz
fosfolipaza C (izoforme  i  ale fosfolipazei C, specifice pentru fosfatidilinozitoli)
cu eliberarea de IP3 (inozitol-1,4,5-tris-fosfat9) i DAG. IP3 acioneaz ca mesager
secund inducând creterea Ca2+ în citosol i conducând la rspunsuri celulare rapide
i de scurt durat (exemplu, contracia muscular). La rândul su, DAG este
implicat în declanarea unor rspunsuri celulare mai lente i de lung durat
(exemplu, semnalizarea prin cile protein-kinazei C).
Fig. 2.8. Locurile specifice de aciune pentru diferitele tipuri

de fosfolipaze, la nivelul moleculelor de fosfolipide. A1 –
fosfolipaza A1; A2 – fosfolipaza A2; B – fosfolipaza B; C –
fosfolipaza C; D – fosfolipaza D.
7 Prin kinaze desemnm acele enzime a cror activitate se soldeaz cu grefarea de fosfat pe diferite substrate.
8 Atenie! În denumirea acestor metabolii se folosesc particulele „bis”, respectiv „tris” i nu di sau tri, deoarece
fiecare reziduu fosfat este inserat pe un alt hidroxil al inozitolului. Formele bi/di, respectiv tri se folosesc în
denumirea compuilor în care fosfatul se leag unul de altul (exemple: adenozin-difosfat, adenozin-trifosfat).
9 Vezi nota de subsol numrul 7.
29
Fig. 2.9. Cascada fosfoinozitide-

lor . Aciunea secvenial a fosfati-
dilinozitol-kinazelor duce la formarea
PIP2. Ulterior fosfolipaza C- , cea
din exemplul figurii, cu specificitate
pentru fosfatidil-inozitoli, elibereaz
IP3 i DAG, care sunt mesageri
secunzi în anumite procese de sem-
nalizare transmembranar.
Dei rolul colesterolului în procesele metabolice de la nivelul membranei a

fost mai puin investigat, studii recente au dovedit c el este implicat în interaciuni
cu proteine platform/proteine adaptoare care au rol în formarea de complexe de
semnalizare [13]. În felul acesta colesterolul contribuie la recrutarea acestor proteine
platform, ca endoproteine pe faa citosolic a membranei celulare, cu facilitarea
funciei acestora de a pune în bun situaie de aciune proteine implicate în diferite
procese de semnalizare i eficientizarea fenomenelor la care trebuie s participe
partenerii asociai la nivelul platformei de semnalizare astfel formate.
Ca s rezumm cele prezentate despre lipidele membranare punctm:
1. Lipidele membranare organizeaz componenta de baz a biomembranelor,
bistratul lipidic, element cu proprieti fluide, manifestate bidimensional i
caracterizat atât prin eterogenitate compoziional, cât i prin asimetrie;
2. Structura de bistrat lipidic este ideal pentru separarea eficient, selectiv a
dou medii hidrofile (interiorul celular de mediul extern);
3. Prin componenta sa hidrofob, mrginit pe ambele pri de suprafee hidrofile
care îl compatibilizeaz cu mediile apoase separate, bistratul lipidic asigur
funcia de barier a membranelor, fr a-i conferi caracter de barier absolut,
adic fr a împiedica selectivitatea acestei structuri în interaciunea celulei cu
mediul (schimbul de substan i de informaie);
4. Departe de a avea numai un rol structural, lipidele membranare particip la
funcia metabolic a membranei celulare în procese de semnalizare, dar i prin
posibilitile de control a conformaiei proteinelor cufundate în bistrat,
putându-le modula funcia.
1. Frega NG, Pacetti D, Boselli E. (2012). Characterization of Phospholipid Molecular Species by
Means of HPLC-Tandem Mass Spectrometry. In: „Tandem Mass Spectrometry – Applications and
Principles”, editor Jeevan Prasain (ISBN: 978-953-51-0141-3). Rijeka: InTech Europe; 2012. pp. 637-
672.
2. Luckey M. Membrane structural biology with biochemical and biophysical foundations. New York:
Cambridge University Press, 2008. (Fig. 2.14, p.27).
3. Han CZ, Ravichandran KS. (2011) Metabolic connections during apoptotic cell engulfment. Cell .
147(7): 1442-1445. doi: 10.1016/j.cell.2011.12.006.
4. Armstrong A, Ravichandran KS. (2011) Phosphatidylserine receptors: what is the new RAGE?
EMBO Rep. 12(4): 287-288. doi: 10.1038/embor.2011.41.
5. Tung TT, Nagaosa K, Fujita Y, Kita A, Mori H, Okada R, Nonaka S, Nakanishi Y . (2013)
Phosphatidylserine recognition and induction of apoptotic cell clearance by Drosophila engulfment
receptor Draper. J Biochem. 153(5): 483-491. doi: 10.1093/jb/mvt014.
6. Fox JE. (1996) Platelet activation: new aspects. Haemostasis. 26: 102–131.
30
7. Zwaal RFA, Schroit AJ . (1997) Pathophysiologic implications of membrane phospholipid asymmetry

in blood cells. Blood . 89: 1121–1132.
8. Kuypers FA . (1998) Phospholipid asymmetry in health and disease. Curr Opin Hematol . 5: 122–131.
9. Kusumi A, Fujiwara TK, Chadda R, Xie M, Tsunoyama TA, Kalay Z, Kasai RS, Suzuki KG .
(2012) Dynamic organizing principles of the plasma membrane that regulate signal transduction:
commemorating the fortieth anniversary of Singer and Nicolson's fluid-mosaic model. Annu Rev Cell
Dev Biol . 28: 215-250. doi: 10.1146/annurev-cellbio-100809-151736.
10. Pike LJ. (2004) Lipid Rafts: Heterogeneity on the high seas. Biochem. J. 378, 281-292.
11. Sonnino S, Prinetti A . (2013) Membrane domains and the "lipid raft" concept. Curr Med Chem .
20(1): 4-21.
12. Escriba PV . (2006) Membrane-lipid therapy: a new approach in molecular medicine. Trends Mol Med .
12, 34-43.
13. Sheng R, Chen Y, Yung Gee H, Stec E, Melowic HR, Blatner NR, Tun MP, Kim Y, Källberg
M, Fujiwara TK, Hye Hong J, Pyo Kim K, Lu H, Kusumi A, Goo Lee M, Cho W . (2012)
Cholesterol modulates cell signaling and protein networking by specifically interacting with PDZ
domain-containing scaffold proteins. Nat Commun. 3: 1249. doi: 10.1038/ncomms2221.
31
2.3. Proteinele membranare

2.3.1. Consideraii generale asupra prezenei proteinelor în
membrane
Modelul mozaicului fluid de organizare a membranelor biologice ne arat c,
alturi de lipidele aezate sub form de bistrat, la construcia acestor componente
celulare particip i proteinele. Raportul molecular între lipidele i proteinele ce
alctuiesc membranele celulare este în medie de aproximativ 50/1. Acest raport este
uor de îneles inând cont de faptul c, de regul, compoziia sub aspectul masei de
material organic la nivelul membranelor este de ~40% lipide i ~50% proteine, iar
lipidele sunt molecule cu greutate molecular mic, în timp ce proteinele sunt
macromolecule.
Realitatea biologic este îns divers, existând i excepii de la aceste
procente. De exemplu, la nivelul tecii de mielin, unde funcia de barier este
esenial rolului membranei celulelor Schwann care formeaz înveliul din jurul
axonului, procentul de mas pentru lipide este de ~80, iar cel al proteinelor de
numai ~20. De evideniat, pentru situaia diametral opus, compoziia de la nivelul
membranei mitocondriale interne unde lipidele reprezint ~20%, iar proteinele
~80%. Funcia metabolic a acestei membrane este deosebit de accentuat (vezi în
capitolul volumului al II-lea, destinat membranei mitocondriale interne), chiar dac
ar fi s menionm doar activitatea complexelor proteice implicate în transportul
electronilor (lanul transportor de electroni, numit i lanul respirator), respectiv
activitatea ATP-sintazei, complexul proteic care produce ATP. La nivelul membranei
mitocondriale interne îns, este la fel de important i funcia de barier. Poate de
aceea aici se afl cardiolipinele, fosfolipide deosebite, cu patru lanuri alifatice în
coada hidrofob (patru acizi grai în molecul), deci cu proprieti amfifile a cror
component hidrofob este amplificat.
Comentariile de mai sus, asupra complexitii realitii biologice în privina
raportului lipide/proteine în membrane, ne permit s enunm reguli de principiu
care sugereaz corespondena între acest raport i funcionalitatea membranei.
Aceste reguli sunt:
(i) cu cât funciile metabolice ale unei membrane (sau poriuni – ceea ce se
definesc drept microdomenii sau domenii – dintr-o membran) sunt mai
accentuate, cu atât coninutul de proteine al acelei membrane sau poriuni de
membran este mai ridicat;
(ii) cu cât rolul de barier al unei membrane trebuie s se manifeste mai pregnant,
cu atât coninutul în lipide este mai crescut.
În abordarea studiului proteinelor membranare plecm de la ceea ce tim deja
despre organizarea membranei, cu cele menionate despre caracteristicile fizico-
chimice i comportamentul membranei, aa cum am vzut c sunt induse de însi
prezena lipidelor în elementul de baz, bistratul lipidic. Completarea cu proteine a
organizrii moleculare a membranelor celulare nu anuleaz, ci amplific i/sau
nuaneaz eterogenitatea, asimetria i comportamentul de fluid bidimensional al
structurii. Vom cuta s argumentm, prin prezentarea aspectelor legate de prezena
proteinelor în membrane, afirmaia din fraza anterioar. Proteinele completeaz
bistratul lipidic pentru definitivarea organizrii biomembranelor, în toat grosimea,
ca i pentru asigurarea funcionalitii ultrastructurii.
Pentru argumentarea ideii de eterogenitate, vom utiliza aceeai strategie
folosit la prezentarea eterogenitii lipidelor membranare: discutarea diversitii de
tipuri de proteine din membrane prin clasificarea lor pe diverse criterii.
32
2.3.2. Clasificri ale proteinelor membranare

O prim clasificare a proteinelor membranare se face în funcie de poziia lor
fa de bistratul lipidic, care permite împrirea acestora în dou mari categorii:
1. Proteine periferice sau extrinseci: acele proteine care se afl ataate de o
parte sau de alta a bistratului lipidic, interacionând cu capetele hidrofile ale
lipidelor (dar nu numai, dup cum se va vedea din unele aspecte prezentate mai
jos);
2. Proteine integrale sau intrinseci: acele proteine care sunt cufundate în
bistratul lipidic strbatându-l complet sau parial.
Evidenierea, descrierea i denumirea acestor dou categorii de proteine
membranare au fost fcute în deceniul opt al secolului XX de ctre Theodore L. Steck
i colaboratorii si [1] (la numai doi ani dup introducerea modelului în mozaic fluid
privind organizarea membranelor). Diversitatea de tipuri de proteine membranare
este accentuat i de alte aspecte (Fig. 2.10).
Proteinele periferice reprezint, în general, ~25% din polipeptidele unei
membrane, se extrag cu soluii saline sau ageni chelatori, au caracter hidrofil (dup
extragere nu sunt asociate cu lipide) i îi pstreaz solubilitatea în ap. În funcie de
foia bistratului lipidic creia îi sunt asociate, proteinele extrinseci se clasific în (i)
ectoproteine (proteine periferice asociate foiei externe a bistratului, aadar expuse
la exteriorul membranei celulare sau pe faa luminal a membranelor organitelor) i
(ii) endoproteine (proteine periferice asociate foiei interne a bistratului, aadar
expuse pe faa citoplasmatic a membranelor i endomembranelor).
Au fost evideniate atari mai ferme ale proteinelor periferice la bistratul
lipidic, prin conjugri (stabilirea de legturi covalente) cu componente lipidice.
Fig. 2.10. Diversitatea de proteine membranare i exemplificarea clasificrilor acestora. 1 –

protein periferic, ectoprotein; 2 – ectoprotein ancorat prin glicofosfatidil-inozitol; 3 – protein
periferic, endoprotein; 4 – endoprotein acilat; 5 – protein integral, transmembranar unipas
(prezint i acilare); 6 – protein transmembranar multipas; 7 – protein integral, parial imersat în
bistratul lipidic; fosfolipidele din foia intern, cu sarcin negativ reprezint fosfatidilserine. © Mircea
Leabu, 2014.
33
Pe de o parte, pentru unele ectoproteine a fost evideniat o cuplare prin

carboxilul terminal la gruparea amino a etanolaminei din captul liber al structurii
glucidice a unor glicofosfatidilinozitoli (Fig. 2.10, exemplul 2). Fenomenul se
numete glipiare [2-4]. Partea lipidic rmâne în foia extern a bistratului i
poart numele de ancor glicofosfatidilinozitolic. Funciile acestor proteine
modificate prin glipiare sunt intens studiate. Exist dovezi experimentale care
confirm rolul acestor modificri într-o multitudine de procese care se petrec la
suprafaa celulei, dar i intracelular. De exemplu, unele din moleculele de adeziune
celular sunt glipiate, unele proteine glipiate sunt implicate în procese imune, exist
ectoproteine cu rol enzimatic ancorate prin glipiare, proteine glipiate rein la nivelul
lor molecule din spaiul extracelular i contribuie la endocitoza lor i a fost
evideniat direcionarea ectoproteinelor ancorate la bistrat prin glipiare ctre
domeniul apical al membranelor din celulele polarizate (celule ale epiteliilor
monostratificate).
Pe de alt parte, unele dintre endoproteine se pot asocia tranzitoriu i
reversibil bistratului lipidic prin reacii de acilare, cum ar fi miristilare, palmitilare,
farnezilare, geranil-geranilare (Fig. 2.10, exemplul 4), radicalul acil fiind cufundat în
foia intern a bistratului [2] (vezi CASETA 2.1). Aceste modificri reversibile sunt
importante pentru exprimarea funciilor acestor proteine. Mai mult, unele dintre ele,
cum ar fi proteinele G mici, numite i proteine G monomerice (vezi ce sunt acestea la
„Semnalizarea celular”) pot tranzita, pe baza acestor modificri, din starea de
protein citosolic în starea de protein periferic pentru exercitarea funciilor (vezi,
de asemenea, detalii la „Semnalizarea celular”). Au fost evideniate modificri prin
acilare i pentru proteine transmembranare (Fig. 2.10, exemplul 5).
De menionat c atât proteinele membranare acilate, cât i cele glipiate au
tendina de a se acumula în caveole sau la nivelul plutelor lipidice (microdomenii de
membran definite i discutate parial, mai sus la seciunea despre lipidele
membranare). Acolo a fost anticipat informaia c asemenea modificri ale
proteinelor le fac candidate la acumularea în microdomenii de membran de tipul
plutelor lipidice.
CASETA 2.1. Ancorarea proteinelor membranare prin intermediul conjugrilor cu
elemente lipidice (acilare)
Proteinele care îi exercit funcia biologic exclusiv pe una din cele dou fee ale bistratului lipidic
sunt adesea asociate mai ferm bistratului prin interaciuni cu lipide din foia expus fie mediului
extracelular, fie celui intracelular. O serie de proteine intracelulare (endoproteine) cu rol în
procese de semnalizare celular se ata ș eaz, prin modificri covalente, la stratul lipidic dinspre
faa citoplasmatic a membranei. Aceast asociere mai ferm se datoreaz legrii covalente a unor
funciuni chimice din proteine fie la catene ale acizilor grai, fie la grupri prenil (farnezil sau
geranil-geranil). Astfel, au fost evideniate urmtoarele modaliti de ataare la bistratul lipidic a
unor proteine hidrosolubile (dup biosinteza lor în citosol), pe baza unor modificri covalente,
post-traducere: (i) miristilarea, prin formarea unei legturi amidice între gruparea amino-
terminal aparinând unui rest de glicin de la captul catenei polipeptidice i gruparea carboxil a
acidului miristic; (ii) palmitilare, formarea unei legturi tip tioester între un rest de cistein din
interiorul catenei polipeptidice i gruparea carboxil a acidului palmitic; (iii) prenilare, constând
în formarea unei legturi tioeter între un rest de cistein (poziionat iniial în poziia a patra de la
captul carboxi-terminal i ulterior în poziie terminal, dup fixarea de gruparea lipidic i
clivarea celor trei aminocizi de la extremitatea catenei polipeptidice) i o grupare prenil (3-metil-2-
buten-1-il). Deseori ataarea proteinei printr-o singur ancor lipidic nu este suficient de ferm,
fiind necesar fixarea suplimentar de o ancor lipidic secundar. De exemplu, membrii familiei
de proteine Ras (proteine G mici cu funcie GTP-azic, având rol în semnalizare) sunt recrutate la
nivelul membranei plasmatice prin fixarea cu o grupare prenil combinat cu fixarea prin acidul
palmitic. Prenilarea proteinelor este mediat de trei tipuri de enzime, respectiv farneziltransferaza
i geranilgeraniltransferazele de tip I i II. În ultimii ani inhibitorii farneziltransferazei s-au
dovedit candidai terapeutici importani pentru tratamentul unor forme de cancer i al unor
infecii cu parazii aparinînd genului Plasmodium, agentul infecios al malariei, i genului
Trypanosoma (specia T. brucei ), agentul infecios al „bolii somnului”.
34
Proteinele integrale (Fig. 2.10, exemplele 5-7) reprezint, de regul, ~75%

din proteinele unei membrane, se pot extrage din structura bistratului lipidic prin
folosirea de detergeni (adic dup distrugerea integritii bistratului lipidic), dup
extragere rmân asociate cu lipide, sunt insolubile în ap (dializarea detergentului
duce la precipitarea lor prin floculare) i au caracter amfifil (poriunea hidrofob
fiind reprezentat de zona imersat în bistratul lipidic, poriunea/poriunile
hidrofil/hidrofile reprezentând domeniile lanului polipeptidic expuse în afara
bistratului lipidic). Proteinele integrale care traverseaz complet bistratul lipidic sunt
denumite proteine transmembranare (Fig. 1.10, exemplele 5 i 6) i reprezint cea
mai mare parte a proteinelor intrinseci. Cele care sunt parial cufundate în bistratul
lipidic (Fig. 2.10, exemplul 7) nu au primit o denumire specific. Mai mult, acestea
din urm au fost considerate pân prin ultimul deceniu al secolului XX a fi practic
inexistente. Se specula în favoarea acestei idei pe considerente structurale i
termodinamice. Explicaia era c nu putea fi adoptat de ctre aceste proteine o
conformaie care s asigure hidrofobicitate în poriunea de pliere a lanului
polipeptidic în interiorul bistratului lipidic. În momentul de fa sunt cel puin dou
proteine integrale candidate la imersare parial în bistratul lipidic al membranelor
crora le aparin: citocromul b 5 din membrana reticulului endoplasmic i
caveolina, la nivelul membranelor celulelor ce pot structura caveole ca formaiuni
specializate de membran (de exemplu, celule musculare netede, celule endoteliale,
enterocite etc.). Schimbarea atitudinii comunitii stiinifice în privina acestei
situaii, dup raportarea dovezilor experimentale legate de aranjamentul celor dou
proteine în membrane, este un exemplu al dinamicii cunoaterii în biologia celular
i al modului rapid în care conceptele pot evolua în acest domeniu.
Revenind la proteinele transmembranare, acestora li se definesc trei domenii
structurale: (i) un ectodomeniu, numit si domeniu extern (poriunea expus pe
faa extern a membranei), (ii) un endodomeniu, numit i domeniu citosolic
(poriunea expus pe faa intern a membranei) i (iii) un domeniu
transmembranar (poriunea ce strbate bistratul lipidic). În ceea ce privete
modul de organizare structural a ecto- i endo-domeniilor, lanurile proteice se pot
împacheta combinat în aceste zone atât ca -helixuri, cât i ca -pliuri, aa cum se
întâmpl cu toate proteinele. Situaia este oarecum diferit pentru domeniul
transmembranar. Pentru acesta, pân prin deceniul 9 al secolului XX, a existat
accepiunea c nu poate fi structurat decât sub form de -helix, astfel încât s poat
fi mascate ctre axul acestuia poriunile hidrofile ale lanului polipeptidic, iar la
exteriorul su s fie expuse prile hidrofobe, acomodabile cu hidrofobicitatea din
profunzimea bistratului lipidic. Se justifica i în acest caz prin considerente de ordin
structural i termodinamic. Între timp îns, au fost identificate proteine
transmembranare care, la nivelul domeniului transmembranar, prezint -pliuri
orientate în contrasens care se organizeaz asemenea doagelor unui butoia. În acest
fel fiecare doag (poriune organizat în -pliuri) expune ctre zonele hidrofobe ale
bistratului suprafaa hidrofob i ascunde ctre interiorul butoiaului componentele
hidrofile din structura lanului polipeptidic. Asemenea proteine se întâlnesc, de
exemplu, în membrana mitocondrial extern formând porine. Descifrarea structurii
porinelor a reprezentat un alt exemplu de schimbare de atitudine pe care evoluia
cunoaterii realitii biologice a impus-o comunitii tiinifice.
Proteinele transmembranare se pot clasifica i pe baza altor criterii. Astfel, în
funcie de numrul de treceri ale lanului polipeptidic prin planul membranei ele se
împart în (i) unipas (o singur trecere; exemplul 5 în Fig. 2.10) i (ii) multipas
(mai multe treceri; exemplul 6 în Fig. 2.10). Este lesne de îneles c proteinele
structurate ca -pliuri la nivelul domeniului transmembranar (porinele) nu pot fi
unipas.
35
În funcie de poziia fa de bistrat a captului amino al lanului polipeptidic,

proteinele transmembranare se clasific în (i) proteine transmembranare de tipul I
(când captul amino se afl în ectodomeniu) i (ii) proteine transmembranare de
tipul II (când captul amino se afl în endodomeniu).
Toate aceste clasificri ne sugereaz marea diversitate de proteine
membranare, astfel încât este clar c prezena proteinelor în structura membranelor
respect caracterul eterogen al organizrii acestora, nuanându-l. În acelai timp,
existena ecto- i endoproteinelor (firesc entiti moleculare diferite, rezultat al unor
fenomene diferite de biosintez i asamblare; vezi la seciunea „Biogeneza
membranelor” din volumul al II-lea) sporete asimetria organizrii moleculare a
membranelor. Mai mult, asimetria membranelor este accentuat i de prezena
proteinelor transmembranare cu ectodomeniul diferit de endodomeniu, ca i prin
caracterul asimetric al organizrii lanului polipeptidic cruia îi putem asocia
caracteristici vectoriale (origine, direcie, sens), chiar dac similitudinea nu trebuie
îneleas în sensul strict algebric. Originea unei proteine poate fi convenional
atribuit captului amino-terminal (cu acesta începe biosinteza proteinelor la nivelul
ribozomilor), direcia nu este deloc una rectilinie, iar sensul este dinspre captul
amino-terminal spre captul carboxi-terminal.
Vom comenta ceva mai jos efectul i importana proprietilor eterogenitate i
asimetrie (care sunt amplificate de prezena proteinelor), asupra funcionalitii
membranelor. De fapt, insistena noastr în prezentarea acestor caracteristici de
organizare a biomembranelor (eterogenitate, asimetrie i comportament dinamic de
fluid bidimensional) nu s-ar justifica dac nu ar fi deosebit de important
semnificaia biologic a lor.
2.3.3. Exemple de proteine membranare
Primele i cele mai detaliate informaii asupra proteinelor membranare au
fost obinute din studiul membranelor eritrocitare [5]. Motivaia este simpl i se
bazeaz pe urmtoarele aspecte:
(i) materialul biologic este uor de obinut în cantitate suficient (eritrocitele
reprezint populaia celular majoritar din sânge);
(ii) omogenitatea populaiei celulare este uor de asigurat (celelalte tipuri celulare
reprezint o mas mic, sunt mai uoare, sedimentând deasupra eritrocitelor
la centrifugare, sau doar în câmp gravitaional, iar eliminarea lor se poate face
chiar cu pierderi de eritrocite, pentru siguran în eliminarea impurificrii
preparatului final);
(iii) membranele se obin fr dificultate printr-un simplu oc hipoton urmat de
centrifugare; membranele obinute (numite i fantome eritrocitare) nu sunt
impurificate cu endomembrane (membrane ale organitelor celulare),
inexistente în hematii.
Proteinele membranelor astfel purificate au fost rezolvate prin electroforez în
gel de poliacrilamid în prezen de dodecilsulfat de sodiu (SDS-PAGE). Avantajele
acestui tip de electroforez constau în faptul c detergentul (dodecilsulfatul de sodiu,
numit i laurilsulfat de sodiu) pe de o parte elibereaz toate proteinele (atât pe cele
periferice, cât i pe cele integrale) din arhitectura membranei, solubilizându-le dup
dezorganizarea bistratului lipidic [6], iar pe de alt parte se adsoarbe unitar pe
lanurile polipeptidice, conferindu-le o densitate de sarcin negativ unitar. În
aceste condiii migrarea proteinelor în câmp electric, prin mediul vâscos de
poliacrilamid, se face numai în funcie de greutatea lor molecular.
Rezultatele unei asemenea abordri pentru descrierea proteinelor membranei
eritrocitare se înfieaz sub forma unui spectru de benzi proteice distribuite între
20 i 250 kDa, care iniial au primit denumiri sub form de cifre (banda 1, banda 2,
36
etc.), nuanându-se cu, spre exemplu, banda 4.1, banda 4.2, acolo unde benzile
apreau ca dublete. Ulterior, unele dintre proteine au primit denumiri specifice. În
momentul de fa organizarea i funcionarea membranei eritrocitare poate fi
discutat pe baza informaiilor disponibile referitoare la proteinele ei. Comentariile
asupra proteinelor membranei eritrocitare ne vor ajuta s înelegem mai aprofundat
organizarea acestor macromolecule în arhitectura biomembranelor, care este în
strâns legtur cu funcionalitatea lor.
Vom începe cu o protein, de fapt o glicoprotein (60% din masa molecular a
glicoconjugatului este reprezentat de încrctura glucidic), numit glicoforin
(etimologic însemnând purttoare de glucide), prezent din abunden în membrana
eritrocitului, care migreaz atipic (se dispune electroforetic undeva pe la 90kDa, dei
masa ei molecular este de numai ~30kDa). Exist mai multe izoforme de glicoforin
[7] identificate pân în prezent: A, B, C, D i E. Izoforma glicoforin A a fost prima
protein a membranei eritrocitare cunoscut detaliat [8], sub aspectul structurii
biochimice. Are 131 aminoacizi, cunoscându-i-se integral secvena; este protein
transmembranar unipas, tip I (captul amino în ectodomeniu); domeniul expus la
suprafaa membranei este mare (70 de aminoacizi) i poart 16 lanuri glucidice (15
O-glicozidice i unul N -glicozidic), acestea dublând practic gabaritul acestei molecule
(aceast organizare biochimic a glicoproteinei reprezint o explicaie pentru
migrarea electroforetic atipic; practic densitatea de sarcin negativ pe unitatea de
mas este mai mic decât în mod normal, detergentul SDS adsorbindu-se unitar
numai pe lanul polipeptidic, nu i pe structurile glucidice); endodomeniul este mic
(39 de aminoacizi), purtând captul carboxil al lanului polipeptidic; domeniul
transmembranar este structurat în -helix i conine 22 de aminoacizi, care sunt
identificai.
Paradoxul este c, dei structural glicoforina i-a dezvluit repede secretele,
funcia nu i se cunoate înc exact. Totui, pentru izoforma glicoforin C a fost
dovedit o funcie structural [9] (vezi mai jos la citoscheletul asociat membranei),
iar pentru izoforma glicoforin A un rol de restabilire a funciei unei forme mutante a
proteinei banda 3, prin interaciunea dintre cele dou [10]. Ciudenia este cu atât
mai mare cu cât exist eritrocite (Ena-) din a cror membran glicoforina lipsete,
fr ca funcionalitatea s le fie afectat. Populaiile cu asemenea defecte de
exprimare a glicoforinei sunt în zonele cu malarie endemic, iar exprimarea
deficitar în glicoforin A reprezint un mecanism de adaptare, parazitul
Plasmodium falciparum invadând eritrocitele gazd prin legarea la o structur
glucidic purtat de aceast protein transmembranar [11].
O situaie diametral opus o reprezint proteina banda 3, cunoscut i ca
AE1 (de la numele în englez, „ Anion E xchanger 1”) [10], despre care informaia
asupra detaliilor structurale a evoluat mai anevoios, dar a crei funcie a fost repede
i clar stabilit: este proteina care structureaz canalul anionic de schimb între
bicarbonat (HCO 3-) i clorur (Cl-). Banda 3 este protein transmembranar, are 911
aminoacizi în lanul polipeptidic i o mas molecular de ~100kDa. Partea N-
terminal a proteinei (aminoacizii 1-359) intr în structurarea endodomeniului,
asigurând interaciuni cu alte proteine membranare. Domeniul transmembranar, la
nivelul cruia se formeaz canalul de schimb anionic, are 12-14 treceri în -helix prin
bistratul lipidic (~50kDa din masa molecular). La endodomeniul mare format în
principal din captul N-terminal se adaug captul C-terminal scurt (format din 33
aminoacizi) aflat tot spre citosol. Aadar, endodomeniul conine ~400 din
aminoacizii care formeaz proteina, adic ~40kDa i poart atât captul N-terminal
(protein transmembranar de tip II), cât i captul C-terminal. Ectodomeniul este
mic, încrctura glucidic este redus (se pare c doar un lan, cu o structur extrem
de eterogen [12]) i este reprezentat de bucle dintre poriunile transmembranare. În
poriunea C-terminal banda 3 leag anhidraza carbonic II, important pentru
37
funcia transportorului prin furnizarea anionului bicarbonat [13]. Au fost identificate

forme mutante pentru proteina banda 3 care induc o serie de patologii specifice
eritrocitelor [10], iar glicoforina A pare a fi de ajutor acestor forme mutante în
restabilirea funciei de transport.
Cea de-a treia protein pe care o amintim este spectrina, care, împreun cu
celelalte dou amintite mai sus, reprezint peste 60% (procente de mas) din
proteinele membranei eritrocitare. Spectrina este o protein periferic situat pe faa
intern a membranei (aadar o endoprotein) i reprezint componenta de baz a
ceea ce numim citoschelet asociat membranei sau simplu citoschelet
membranar ori citoscheletul membranei.10
Citoscheletul membranei este o reea de endoproteine cu ochiuri i
noduri, solidar membranei prin ataarea la endodomeniul unor proteine
transmembranare. Grosimea acestei ultrastructuri membranare este de 5-10nm.
Citoscheletul membranei este solidar i cu organitul denumit citoschelet.
Citoscheletul ca organit este reprezentat de filamente sau microtubuli distribuite în
întreg volumul citosolic i este responsabil, între altele, de meninerea i/sau
modificarea formei celulelor, ca i de geometria membranei. La unele tipuri celulare
citoscheletul este implicat în organizarea specializrilor de membran cum ar fi
microvilii, stereocilii, cilii, flagelii. De menionat c la eritrocit forma biconcav i
maleabilitatea acesteia se datoreaz în exclusivitate citoscheletului membranar.
Spuneam c spectrina este componenta de baz a citoscheletului asociat
membranei. Ea este un heterodimer (Fig. 2.11, A) format dintr-o subunitate  (-
spectrin, 280kDa) i o subunitate  ( -spectrin, 246kDa). Ambele subuniti
sunt formate predominant din multiple uniti repetitive de 106 aminoacizi: 22
pentru -spectrin i 17 pentru -spectrin [14]. Cele dou subuniti cu geometrie
fibrilar se rsucesc uor una în jurul alteia într-o structur elicoidal, formând
bastonae flexibile cu lungimea de ~100nm. Rsucirea este în contrasens
(antiparalel), fiecare bastona având la capete gruparea amino-terminal a unei
subuniti i gruparea carboxi-terminal a celeilalte. Captul coninând gruparea
amino-terminal a subunitii  i gruparea carboxi-terminal a subunitii  este
numit capul bastonaului, iar cellalt capt este coada acestuia. Bastonaele au
capacitatea de a interaciona câte dou, cap la cap, formând tetrameri lungi de
~200nm (Fig. 2.11, B). Aceti tetrameri formeaz laturile reelei citoscheletului
membranar. Capetele tetramerilor, ce reprezint cozile bastonaelor de spectrin, au
capacitatea de a se asocia, de regul câte 5 sau 6, prin interaciuni cu oligomeri de
actin, formând nodurile reelei, la nivelul crora se gsesc i alte proteine care
controleaz dinamica interaciunilor i, prin aceasta, dinamica citoscheletului
membranar.
Aadar actina este o alt protein ce particip la organizarea citoscheletului
membranei, asigurând solidarizarea componentelor acestuia la nivelul nodurilor. În
forma sa monomeric actina este o protein globular cu masa de ~43kDa i un
diametru de ~5nm. La nivelul citoscheletului membranar formeaz fragmente mici,
de 8-12 monomeri cu rolul de a asigura asocierea cozilor tetramerilor de spectrin în
nodurilor reelei.
Tot în noduri se localizeaz o alt protein periferic, banda 4.1, cu masa de
~80kDa i conformaie globular (diametrul ~6nm). Banda 4.1 interacioneaz
dinamic, pe de o parte cu spectrina i actina în nodurile reelei citoscheletale i, pe de
alt parte, cu endodomeniul glicoforinei C, contribuind la ataarea citoscheletului pe
10 Atragem atenia c noiunea de citoschelet se utilizeaz i pentru organitul nedelimitat de endomembrane
format din filamente de actin, filamente intermediare i microtubuli. Aadar, facem apel la cititori s disjung
între sintagma citoschelet asociat membranei sau citochelet membranar i organitul numit citoschelet.
38
faa citosolic a membranei [10]. Rezult de aici un rol structural pentru o izoform a
paradoxalei glicoforine.
Ataarea citoscheletului asociat la membran este îns datorat în principal
unei alte proteine globulare, ankirina (masa molecular ~210kDa, diametrul
~9nm). Ankirina se leag atât la subunitatea  a spectrinei, la cea de-a 15-a unitate
repetitiv [13] (în treimea dinspre cap a heterodimerului), cât i la endodomeniul
benzii 3, asigurând ancorarea reelei citoscheletului membranar, prin intermediul
laturilor ochiurilor acestuia.
Pe scurt, citoscheletul membranei (Fig. 2.12) este format din tetrameri de
spectrin ce organizeaz laturile ochiurilor reelei, unde prin intermediul ankirinei se
leag de banda 3 (protein transmembranar) i din mici filamente de actin care
leag cozile tetramerilor de spectrin la nivelul nodurilor reelei, unde, prin
intermedierea benzii 4.1, reeaua se ataeaz suplimentar la endodomeniul benzii 3,
sau al glicoforinei. Interaciunile de afinitate dintre elementele citoscheletului asociat
membranei sunt într-o dinamic permanent, astfel încât aceast ultrastructur nu
este rigid, ci într-o continu modelare care s satisfac nevoile celulei. În acest fel
eritrocitul îi modeleaz forma pentru a putea s treac prin cele mai subiri capilare
(diametrul acestor capilare este de 5m, în timp ce diametrul unui eritrocit este de 7-
8m). În timpul strbaterii acestor capilare eritrocitul capt o form concav-
convex (ca o meduz) i astfel se strecoar, cu membrana foarte aproape de cea a
celulei endoteliale din peretele vasului de sânge, favorizându-se schimbul de gaze.
Citoscheletul asociat membranei nu este doar o caracteristic a membranei
eritrocitare. El se gsete în toate celulele i este structurat asemntor, chiar dac
unele dintre componente au fost denumite diferit (spre exemplu echivalenta
spectrinei în celulele nervoase este numit fodrin). Repetm, dac la eritrocit
aceast ultrastructur este singura responsabil de forma celulei, ca i de
maleabilitatea acesteia, deoarece este un element dinamic în permanent
reconstrucie, la celelalte celule pentru asigurarea formei, citoscheletul asociat
membranei este în interrelaie cu organitul denumit citoschelet.
Fig. 2.11. Structurarea i organizarea spectrinei. (A) Ambele subuniti  i  sunt formate din
domenii repetitive de câte 106 aminoacizi i se rsucesc, antiparalel una în jurul alteia, formând un
bastona de 100nm. (B) Heterodimerii  se leag cap-cap formând tetrameri lungi de 200nm. ©
Mircea Leabu, 2014.
39
Fig. 2. 12. Organizarea citoscheletului membranar, ca o reea dinamic de endoproteine cu

ochiuri i noduri . Tetramerii spectrinei formeaz laturile ochiurilor, la nivelul crora ultrastructura se
ataeaz prin ankirin la banda 3 (canalul de schimb anionic), protein transmembranar multipas,
prin aceste interaciuni reeaua solidarizându-se membranei. Nodurile se formeaz prin ataarea
multipl a tetramerilor de spectrin la nivelul cozilor heterodimerilor , iar interaciunile acestora sunt
întrite prin participarea oligomerilor de actin i a proteinei benzii 4.1. Banda 4.1 ataeaz
suplimentar citoscheletul membranar la ultrastructur, interacionând cu domeniul citosolic al
glicoforinei (încrctura glucidic bogat a glicoforinei este reprezentat prin norul albastru de
deasupra ectodomeniului proteinei). Traseele contorsionate ale tetramerilor de spectrin sugereaz
maleabilitatea ultrastructurii i se datoreaz punilor flexibile pe care monomerii , respectiv  le
organizeaz între unitile repetitive de tip spectrinic. © Mircea Leabu, 2014.
Revenind la metodologia electroforetic de studiere a proteinelor

membranare, aceasta a fost dezvoltat, prin combinare cu extragerea i ataarea
proteinelor – rezolvate prin SDS-PAGE – pe membrane adsorbante (din
nitroceluloz sau poli-difluorur de viniliden). Extragerea proteinelor din gelul de
electroforez se realizeaz tot sub aciunea câmpului electric aplicat unui sandvi
format de gelul obinut dup migrarea i rezolvarea proteinelor pe baza greutilor
lor moleculare i membrana adsorbant, iar procesul este numit transfer
electroforetic. Tehnica se finalizeaz cu o etap de imunodetecie a diferitelor specii
proteice prin folosirea de anticorpi, printr-o metod indirect (anticorpi primari,
direcionai specific împotriva unei anumite proteine, urmai de anticorpi secundari,
anti-specia surs a anticorpilor primari, cuplai, de regul, cu peroxidaz de hrean,
pentru reacia de vizualizare prin chemiluminiscen amplificat). Prin aceast
dezvoltare pot fi investigate proteine membranare fr a mai fi nevoie de izolarea
iniial a unor fraciuni pure de membran. Singurul aspect ce trebuie cunoscut
anterior este localizarea membranar a proteinei investigate. Pentru exemplificarea
tehnicii (denumit în literatura de specialitate, fr o semnificaie semantic,
„ western blot”) artm variaia exprimrii unor integrine în culturi celulare
obinute din celule musculare netede din peretele de tromp uterin (Fig. 2.13).
Tehnica este deosebit de util în studiul efectelor anumitor condiii experimentale
asupra exprimrii proteinelor studiate, ca i în studii de activare a unor proteine în
diferite procese celulare, dac exist anticorpi specifici pentru domeniile proteinei
care sufer modificri ca urmare a activrii.
40
Fig. 2.13. Investigare prin „western blot” a

variaiei exprimrii unor diverse subuniti de
integrine în celule musculare netede din tromp
uterin, la diferite pasaje obinute dup iniierea
unei culturi primare. 1 – pasajul 2; 2 – pasajul 4; 3
– pasajul 6; 4 – pasajul 8. Cifrele din partea stâng
a imaginii reprezint masele moleculare ale
standardelor. Evidenierea -actinei ne ajut s
dovedim încrcarea proteic identic a probelor
supuse electroforezei. © Mircea Leabu, 2014.
Investigrile funcionale i de distribuire/redistribuire ale proteinelor

membranare se pot realiza prin alte tehnici de studiere a celulelor. Microscopia de
fluorescen reprezint o asemenea modalitate de studiu într-o multitudine de
modelri experimentale (Fig. 2. 14 i Fig. 2. 15).
Fig. 2.14. Proteine membranare identificate prin imunofluo-

rescen. (A) Proteina CD31 (abreviaie de la C luster of Differen-
tiation 31), cunoscut i ca
PECAM-1 (de la P latelet E ndothelial C ell
Adhesion M olecule 1) este uniform distribuit pe suprafaa celulelor.
(B) Conexina, o protein ce formeaz jonciuni comunicante (acestea
organizându-se ca microdomenii de membran) are o distribuie în
pete în membrana celular. (Imagini puse la dispoziie, cu amabilitate
de Dr. Florea Lupu, University of Oklahoma Health Sciences Center.)
© Florea Lupu, 2014.
41
Fig. 1.15. Evidenieri prin microscopie de fluorescen a organizrii i reorganizrii unor

proteine membranare i a citoscheletului actinic la celule în repaus (A-G), respectiv dup
stimulare cu factor de cretere epidermal, abreviat EGF, (H-N). În verde, este prezentat
distribuia integrinei 21 (care se leag de colagen) înainte (A), respectiv dup stimularea celular
(H). Se observ c pe celulele în repaus integrina este distribuit uniform în pete mici, iar dup
expunere la EGF exist o redistribuire cu aglomerarea semnificativ a proteinei la nivelul corpului
celular, în timp ce la nivelul lamelipodiilor, extinse datorit stimulrii celulei, se pstreaz o distribuie
în pete mici. În rou, este reprezentat situaia citoscheletului actinic. Acesta este distribuit
preponderent cortical în celulele aflate în metabolism bazal (B), în timp ce dup stimulare, alturi de o
mai accentuat organizare cortical, se formeaz fibre de stres i o reea de filamente de actin la
nivelul lamelipodiilor (I). În magenta, este evideniat receptorul pentru EGF care se distribuie
respectând citoscheletul actinic în celulele aflate în repaus (C) i se expune amplu pe suprafaa
membranar a celulei stimulate (J). În imaginile D-G se prezint suprapunerile organizrii la celula în
repaus a diferitelor componente investigate pentru identificarea eventualelor co-localizri: integrina i
actina (D), receptorul pentru EGF i integrina (E), receptorul pentru EGF i actina (F) sau pentru
toate proteinele evideniate (G). Aceleai posibile co-localizri pot fi urmrite pentru celulele stimulate
în imaginile K-N: integrina i actina (K), receptorul pentru EGF i integrina (L), receptorul pentru EGF
i actina (M) sau în cazul tuturor proteinelor studiate (N). Celulele supuse modelului experimental au
fost ataate pe suprafee de cultur acoperite cu colagen tip I. © Mircea Leabu, 2014.
Din cele discutate pân aici rezult c proteinele contribuie la caracteristicile

structurale conferite membranelor de bistratul lipidic, nuanându-le. Astfel,
proteinele sporesc eterogenitatea compoziiei membranelor ca i asimetria
structural a acesteia.
42
Totui, în ciuda complexitii interaciunilor pe care proteinele membranare le

stabilesc între ele, cu lipidele membranare, sau (dup cum vei constata în
numeroase ocazii prin parcurgerea i însuirea informaiilor de biologie celular a
biomembranelor) cu elemente moleculare complexe intracelulare, ori din afara
celulelor, aceste componente responsabile de funciile metabolice sunt mobile,
micându-se în planul membranei. Punctând aspecte legate de dinamica proteinelor
membranare, vom putea înelege posibilitatea redistribuiei lor în funcie de starea în
care celulele se afl (Fig. 2.16). Mai mult, reorganizrile i redistribuirea elementelor
biochimice la nivelul membranei permit celulei s îi adapteze comportamentul la
nevoile impuse de condiiile de mediu sau de propriile necesiti.
2.3.4. Mobilitatea proteinelor membranare
Dinamicitatea proteinelor membranare se bazeaz pe dou tipuri de micri:
micri de rotaie i micri de translaie.
Micarea de rotaie a proteinelor membranare în jurul propriei axe, denumit
i difuzie rotaional, este de cel puin 1000 de ori mai lent decât a lipidelor.
Este lesne de îneles acest lucru gândindu-ne la diferenele de gabarit între lipide i
proteine.
Micarea de translaie, denumit i difuzie lateral, este i ea mult mai
lent decât a lipidelor, fiind în medie de 1 m/s. Lentoarea difuziei laterale a
proteinelor nu trebuie îneleas numai prin diferenele de mrime între acestea i
lipide, ci i prin interaciunile pe care proteinele le stabilesc în mod dinamic între ele
sau cu alte structuri dinuntrul sau din afara celulei. Astfel aceeai protein, în
aceleai condiii de fluiditate a bistratului lipidic, se poate mica mai repede sau mai
încet în dependen de starea funcional, de moment a ei (interacioneaz sau nu cu
alte componente membranare, celulare sau extracelulare). Pe de alt parte, migrarea
lateral a proteinelor membranare poate fi limitat, din considerente impuse de
nevoile funcionale ale celulelor, numai la anumite domenii ale membranei. De
exemplu, celulele polarizate ale epiteliilor unistratificate îi creeaz i îi pstreaz o
compoziie proteic diferit la nivelul membranei apicale, fa de cea de la nivelul
membranei latero-bazale; asta deoarece cele dou domenii diferite ale membranei
celulare au funcii diferite. Mai mult, micarea proteinelor membranare este limitat
i din cauza îngrdirilor pe care le impun organizarea citoscheletului membranar i a
filamentelor de actin din citoscheletul cortical. Au fost descrise trei niveluri
ierarhice de îngrdire a mobilitii proteinelor pe distane între 2 i 300nm, numite
domenii de mezoscal: domeniul dinamicii complexelor proteice (3-10nm), domeniul
plutelor lipidice (2-20nm) i domeniul compartimentrii prin citoscheletul
membranar/actina organizat cortical [15]. Toate aceste aspecte nuaneaz dinamica
proteinelor membranare într-un mod care se rsfrânge asupra funciilor, iar lipidele
nu par a scpa de împiedicri similare de libertate, chiar dac rigoarea supunerii
acestora nivelelor de restricii menionate este mai puin rigid.
Dovezile experimentale asupra translaiei proteinelor (difuziei laterale a
proteinelor) în planul membranei au venit din observaii colaterale, nu neaprat din
experimente imaginate i conduse special pentru investigarea acesteia.
Prime dovezi au fost aduse în 1970 [16], când se urmrea obinerea de celule
hibride între om i oarece (aa-numiii heterocarioni). Pentru a se monitoriza
fuziunea celulelor i obinerea heterocarionilor, cele dou tipuri de celule au fost
marcate cu anticorpi specifici, ce purtau fluorescene de culori diferite. În celula
hibrid s-a observat c fluorescenele iniial localizate separat, s-au amestecat dup
40 de minute, distribuindu-se uniform în membrana heterocarionului. Aceast
observaie a fost explicat prin capacitatea proteinelor membranare de a difuza în
planul membranelor crora le aparin.
43
Alte dovezi au venit din observaiile asupra fenomenelor de “ patching /

capping” pe care le-am putea denumi în românete ptare (maculare ) /
calotare, observate chiar la microscopul electronic în experimente corespunztor
conduse [17]. Iat în ce constau aceste observaii. Limfocitele, a cror suprafa era
marcat iniial uniform cu anticorpi policlonali marcai cu feritin [17] sau cu
fluorocromi [18], prezentau în timp aglomerri în pete, iar în cele din urm feritina
sau fluorescena se adunau în întregime polar, sub forma unei tichii (calote sferice).
Explicaia acestei realiti experimentale nu putea fi dat decât acceptând c
proteinele, distribuite iniial uniform în planul membranei, pot difuza lateral liber,
iar ambivalena i caracterul policlonal al anticorpilor folosii, prin legri încruciate,
contribuiau la unirea partenerilor de reacie în complexe din ce în ce mai mari,
sfârind prin formarea unui complex singular.
Al treilea tip de experimente, de aceast dat destinate studiului difuziei
laterale a moleculelor individuale de rodopsin (cromoprotein cu fluorescen
intrinsec) din membranele discurilor celulelor cu bastonae din retin, sunt cele
care studiaz refacerea fluorescenei dup foto-stingere denumit prescurtat FRAP
(de la “ F luorescence Recovery A fter P hotobleaching”). Asemenea experimente au
permis i estimarea coeficienilor de difuziune, aadar aprecierea cantitativ a
micrii proteinelor membranare [19]. Ele se pot realiza i pentru proteine care nu
sunt fluorescente de la sine, dup ce acestea au fost marcate cu fluorocromi. Pe scurt,
aceste experimente constau în stingerea fluorescenei unei zone micronice din
membran, prin aciunea unui fascicul de lumin intens i puternic focalizat (de
obicei raz laser) i în urmrirea refacerii fluorescenei în acea zon, datorit difuziei
moleculelor fluorescente din celelalte zone, neafectate (nestinse) ale membranei. În
acest fel se pot msura coeficieni de difuziune pentru proteine membranare din
orice tip de celul.
2.3.5. Rolul proteinelor membranare

Ca i în cazul lipidelor membranare, proteinele au atât rol structural, cât i
rol metabolic. Este evident c atâta timp cât proteinele integrale sunt cufundate în
bistratul lipidic rolul lor în organizarea membranei ca ultrastructur celular (rolul
structural) este unul intrinsec. Prezena proteinelor în bistrat nu trebuie s afecteze
funcia de barier selectiv conferit de însui elementul de baz din organizarea
membranelor. O bun exemplificare asupra rolului structural al proteinelor
membranare îl constituie comentariul aferent citoscheletului membranar (vezi mai
sus). Se poate aduga rolul unor proteine transmembranare numite caderine în
stabilirea jonciunilor dintre celule, la nivelul esuturilor sau a celor numite
integrine (vezi CASETA 2.2) implicate, de regul, în interaciunea celulelor cu
componente ale matricei extracelulare (proteine i/sau glicoproteine ce structureaz
diverse componente tisulare între celule). Rolul structural, al unor asemenea
proteine transmembranare, este acela de a menine celulele într-o ordonare coerent
în organizarea esuturilor, dar i de a permite acestora s schimbe informaii pentru
o integrare eficient, iar schimbul de informaii transcede funcia structural; aadar
atât caderinele, cât i integrinele au i funcii metabolice (vezi în capitolul 3, la
subcapitolul ”Semnalizarea celular”). Asta înseamn c nu se poate face o delimitare
între cele dou tipuri de funcii (lucru valabil i pentru lipide de altfel). Aceleai
entiti moleculare pot avea atât rol structural, cât i rol metabolic (vezi mai sus, ca
exemplu, proteina banda 3 din membrana eritrocitar). Aa stau lucrurile i pentru
integrine, respectiv caderine care au atât un important rol structural (ataarea
celulelor la substrat sau unele de altele), cât i rol în culegerea de informaii legate de
ambiana în care celulele se gsesc, ceea ce le implic în declanarea de procese
celulare menite s creeze rspunsuri specifice condiiilor concrete din mediu.
44
CASETA 2.2. Integrinele i rolul lor . Integrinele sunt glicoproteine transmembranare,

structurate ca heterodimeri  (fiecare subunitate –  sau  – fiind o protein unipas, de tipul I),
cu rol în aderarea celulelor la matricea extracelular i în transmiterea de informaii legate de
caracteristicile fizico-chimice ale structurilor macromoleculare din mediul extracelular. Exist,
identificate în momentul de fa, 18 subuniti  i 8 subuniti  , care, prin diverse combinaii,
formeaz (dup informaiile de care dispunem în acest mement) 24 de tipuri distincte de integrine.
Aceti heterodimeri diferii au specificiti diverse, atât sub aspectul partenerului de interaciune
din matricea extracelular pe care îl leag, cât i sub aspectul afinitilor fa de acetia. Altfel
spus, chiar dac specificitatea integrinelor este un parametru degenerat (mai multe proteine de
matrice se pot lega de aceeai integrin i mai multe integrine pot lega aceeai protein de
matrice), afinitatea acestor interaciuni este diferit, iar semnalele pe care celula le primește dup
angajarea integrinelor în interaciunile specifice sunt, de asemenea, diferite. Dac rolul structural
al integrinelor este relativ bine caracterizat, rolul metabolic al lor (procesele de semnalizare pe care
le declaneaz) este departe de a fi cu claritate elucidat, dei nu este contestat de nimeni în
comunitatea tiinific. Integrinele sunt implicate în controlul unor procese celulare ca
diferenierea, moartea celular programat, motilitatea. Toate aceste procese sunt importante atât
în organizarea normal a esuturilor i organelor, cât i în patologii dintre cele mai diverse. În
aceste aspecte de biologie normal sau patologie celular, integrinele coopereaz cel puin cu
receptorii pentru factori de cretere. Cile de semnalizare ce sunt iniiate de integrine se
intersecteaz cu cele iniiate de receptorii pentru factori de cretere [20], nuanând într-o plaj
larg capacitile celulelor de a rspunde factorilor externi i asigurând o multitudine de
posibiliti de adaptare.
În general, atât pentru caderine, cât i pentru integrine se poate afirma c ele
determin celula s se comporte difereniat în funcie de statusul lor: un anumit
comportament, atunci când sunt angrenate în interaciuni cu alte celule, respectiv
componente ale matricei celulare i un alt fel de comportament, atunci când sunt
detaate din astfel de interaciuni, iar gradele lor de libertate sporesc.
Detalii asupra rolurilor metabolice ale proteinelor membranare sunt
prezentate în subcapitolele privind transportul membranar i semnalizarea celular.
Aici vom aminti, doar în linii generale, c rolurile metabolice ale proteinelor
membranare se manifest în ceea ce privete schimburile de substan i informaii
dintre celule sau dintre acestea i mediu. Astfel, proteinele membranare pot fi
receptori (pentru hormoni, factori de cretere, citokine, chemokine),
transportori prin membran (canale ionice, pompe ionice, conexoni, porine)
sau transportori cu membran (clatrin, caveolin: proteine ce structureaz
înveliuri ale unor microdomenii din membran pentru a permite invaginarea
acestora i detaarea sub form de vezicule, realizând procese denumite generic
endocitoz; alte proteine asigur fuzionarea unor vezicule cu membrana celular,
facilitând fenomenul de secreie prin exocitoz; vezi amnunte la transportul
membranar).
Proteinele membranare mai pot funciona ca enzime (metaloproteinaze
pentru componente de matrice extracelular, fosfolipaze – vezi diversitatea acestora,
mai sus, la seciunea despre rolul lipidelor membranare, kinaze, fosfataze) sau ca
proteine implicate în semnalizare (de exemplu, proteine platform/schel, numite
i proteine adaptoare sau proteine G). Detalii asupra mecanismelor prin care aceste
proteine membranare îi realizeaz funciile vei gsi (i trebuie folosite într-o
discuie profesionist despre aceast component molecular a membranei) pe
parcursul însuirii tuturor celorlalte informaii despre celul.
În toate aceste funcii asimetria structurrii membranei este deosebit de
important. Astfel, receptorii, dar i proteinele de adeziune (caderinele i integrinele)
prin asimetria lor structural permit prin ectodomenii interaciunea cu liganzii
specifici, iar prin endodomenii asigur transmiterea informaiei ctre interiorul
celulei i declanarea unor procese celulare care se constituie în rspuns celular la
semnalele receptate. De remarcat c în transmiterea semnalelor prin receptori sau
integrine un rol important revine domeniului transmembranar al acestor proteine
45
integrale. Domeniile transmembranare au capacitatea de a suferi rearanjri

conformaionale, induse de legarea ligandului. Aceste rearanjri conformaionale
asigur transmiterea, din afara celulei în citoplasm, a informaiei purtate de ligand
i predate prin interaciunea cu receptorul specific. Fenomenul de transmitere a
informaiei din afara celulei în citoplasm este denumit i transducie a semnalului.
Informaia, ajuns la nivelul endodomeniului receptorului, este preluat, prelucrat
i, de regul, amplificat de participanii la diversele procese de semnalizare
(mesageri secunzi i/sau efectori intracelulari, care vor fi definii la seciunea legat
de semnalizarea celular). De menionat aici c efectele asupra conformaiei
domeniilor transmembranare sunt dependente i de aspectele legate de parametrul
fizic fluiditate a membranei, detaliat mai sus, în seciunea privitoare la starea fizic a
bistratului lipidic.
În rezumat, proteinele membranare sporesc eterogenitatea compoziional i
asimetria membranelor i moduleaz proprietile fluide ale acestora, adic
accentueaz i modeleaz caracteristicile induse de bistratul lipidic. Altfel spus,
proteinele membranare coopereaz cu lipidele atât în structurarea membranei cât i
în perfectarea funcionalitii acesteia, prin rolul lor metabolic, cel care asigur
integrarea celulei cu mediul. În exercitarea rolurilor lor metabolice, proteinele
membranare pot antrena atât lipidele membranare, cât i componente citosolice sau
extracelulare.
1. Steck TL. (1974) The organization of proteins in the human red blood cell membrane. A review. J Cell
Biol . 62: 1-19.
2. Schultz AM, Henderson LE, Oroszlan S . (1988) Fatty acylation of proteins. Annu Rev Cell Biol . 4:
611-647.
3. Rodriguez-Boulan E, Powell SK . (1992) Polarity of epithelial and neuronal cells. Annu Rev Cell Biol .
8: 395-427.
4. Spiro RG. (2002) Protein glycosylation: nature, distribution, enzymatic formation, and disease
implications of glycopeptide bonds. Glycobiology. 12: 43R-56R.
5. Marchesi VT, Furthmayr H, Tomita M . (1976) The red cell membrane. Annu Rev Biochem. 45:
667-98.
6. Helenius A, Simons K . (1975) Solubilization of membranes by detergents. Biochim Biophys Acta.
415: 29-79.
7. Chasis JA, Mohandas N. (1992) Red blood cell glycophorins. Blood . 80: 1869-1879.
8. Tayyab S, Qasim MA . (1988) Biochemistry and roles of glycophorin A. Biochem Educ. 16: 63-66.
9. Takakuwa Y . (2001) Regulation of red cell membrane protein interactions: implications for red cell
function. Curr Opin Hematol . 8: 80-84.
10. Williamson RC, Toye AM. (2008) Glycophorin A: band 3 aid. Blood Cells Mol Dis. 41: 35-43.
11. Orlandi PA, Klotz FW, Haynes JD. (1992) A malaria invasion receptor, the 175-kilodalton
erythrocyte binding antigen of Plasmodium falciparum recognizes the terminal Neu5Ac(alpha2-3)Gal-
sequences of glycophorin A. J Cell Biol . 116: 901-909.
12. Drickamer LK . (1978) Orientation of the band 3 polypeptide from human erythrocyte membranes.
Identification of NH2-terminal sequence and site of carbohydrate attachment. J Biol Chem . 253: 7242-
7248.
13. Vince JW, Reithmeier RA . (1998) Carbonic anhydrase II binds to the carboxyl terminus of human
band 3, the erythrocyte C1-/HCO3- exchanger. J Biol Chem. 273: 28430-28437.
14. Kennedy SP, Warren SL, Forget BG, Morrow JS . (1991) Ankyrin binds to the 15th repetitive unit
of erythroid and nonerythroid beta-spectrin. J Cell Biol . 115: 267-277.
15. Kusumi A, Fujiwara TK, Chadda R, Xie M, Tsunoyama TA, Kalay Z, Kasai RS, Suzuki KG .
(2012) Dynamic organizing principles of the plasma membrane that regulate signal transduction:
commemorating the fortieth anniversary of Singer and Nicolson's fluid-mosaic model. Annu Rev Cell
Dev Biol . 28: 215-250. doi: 10.1146/annurev-cellbio-100809-151736.
46
16. Frye LD, Edidin M. (1970) The rapid intermixing of cell surface antigens after formation of mouse-
human heterokaryons. J Cell Sci . 7: 319-335.
17. de Petris S, Raff MC. (1973) Normal distribution, patching and capping of lymphocyte surface
immunoglobulin studied by electron microscopy. Nat New Biol . 241(113): 257-259.
18. Schreiner GF, Unanue ER . (1975) The modulation of spontaneous and anti-Ig-stimulated motility of
lymphocytes by cyclic nucleotides and adrenergic and cholinergic agents. J Immunol . 114(2 pt 2): 802-
808.
19. Wey CL, Cone RA, Edidin MA . (1981) Lateral diffusion of rhodopsin in photoreceptor cells measured
by fluorescence photobleaching and recovery. Biophys J . 33(2): 225-232.
20. Leabu M, Uniyal S, Xie J, Xu YQ, Vladau C, Morris VL, Chan BM. (2005) Integrin 21
modulates EGF stimulation of Rho GTPase-dependent morphological changes in adherent human
rhabdomyosarcoma RD cells. J Cell Physiol . 202, 754-766.
47
2.4. Componenta glucidic a membranei

În afar de lipide i proteine, în organizarea molecular a membranelor se
întâlnesc i glucide. În ceea ce urmeaz vom folosi termenul de component glucidic
a membranelor i nu de glucide membranare, pentru a fi, prin exprimare, mai
aproape de realitatea biologic. Motivaia acestei preferine este dat de faptul c, în
membranele celulare (ca i în endomembrane) glucidele nu se gsesc ca entiti
individuale, ci sunt grefate pe un purttor lipidic sau proteic, ca structuri în principal
oligozaharidice, dar i polizaharidice. Componentele biochimice complexe formate
din glucide i lipide sau din glucide i proteine poart denumirea generic de
glicoconjugate. Prile glucidice ale glicoconjugatelor sunt dispuse întotdeauna pe
faa extern a membranelor celulare, formând ceea ce denumim glicocalix. Înc de
la început, în baza afirmaiei anterioare i rememorând faptul c pe faa intern a
membranelor se afl citoscheletul asociat, putem puncta faptul c prezena acestor
dou (ultra)structuri sporete asimetria membranelor. În cele ce urmeaz, abordând
aspecte generale referitoare la prezena glucidelor în organizarea membranelor, vom
adânci argumentarea nu numai pentru caracterul asimetric al structurrii acestora,
dar i pentru eterogenitatea compoziional a lor, respectiv pentru efectele asupra
comportamentului fluid manifestat bidimensional.
2.4.1. Definiia glicocalixului i organizarea lui molecular
Glicocalixul reprezint înveliul glucidic al celulelor, constituit din structuri
oligozaharidice sau polizaharidice inserate pe lipide ale foiei externe a bistratului
sau pe proteine (adic pe ectoproteine, respectiv pe ectodomeniile proteinelor
transmembranare). În privina modului de organizare a componentei glucidice a
membranelor punctm c glicolipidele poart doar structuri oligozaharidice, în timp
ce proteinele pot purta atât structuri oligozaharidice, cât i polizaharidice.
Din punctul de vedere al structurii biochimice globale, trei sunt componentele
membranare ce particip la structurarea glicocalixului prin prile glucidice din
compoziia lor: glicolipidele, glicoproteinele i proteoglicanii. Toate cele trei
categorii de componente sunt denumite generic, repetm, glicoconjugate.
Grosimea glicocalixului este, în medie, între 20 i 50nm, variind de la un tip de celul
la altul, dar i pentru aceeai celul de la un domeniu membranar la altul (spre
exemplu la celulele epiteliilor unistratificate între polul apical i cel latero-bazal).
Sunt îns raportri de grosimi ale glicocalixului ce pot ajunge pân la 200 i chiar
2000nm [1]. O regul pe care o aplicm în înelegerea grosimii glicocalixului este c
acesta are o grosime cu atât mai mare, cu cât celulele sunt mai puin implicate în
interaciuni cu alte celule sau cu substrate din matricea extracelular. Aplicând
aceast regul vom intui c glicocalixul cel mai gros îl prezint celulele sanguine. Pe
de alt parte, la celulele epiteliilor monostratificate, polul apical are un glicocalix mai
abundent, fa de polul latero-bazal. La celulele epiteliilor în monostrat definim dou
domenii membranare11: domeniul apical, situat la polul orientat ctre
cavitile pe care aceste epitelii le cptuesc (polul apical al celulei), respectiv
domeniul latero-bazal, situat ctre spaiile dintre membranele a dou celule
învecinate ale epiteliului i, respectiv, ctre membrana bazal, element al matricei
extracelulare prin care aceste epitelii se ataeaz de structurile tisulare (polul latero-
bazal al celulei). Mai mult, acolo unde mediul din cavitatea cptuit de celulele
epiteliale monostratificate este puternic agresiv (de exemplu în stomac, sau în
intestin), glicocalixul este îngroat de secreii glicoproteice de tip mucinic (vezi, mai
11 Atragem atenia a nu se face confuzie între noiunea de domeniu membranar i cea de microdomeniu de
membran.
48
jos, prin ce se caracterizeaz glicoproteinele de tip mucinic, numite mai scurt

mucine, din mucusul diferitelor structuri).
În cele ce urmeaz vom discuta aspectele cu caracter general legate de
organizarea glicocalixului. În privina argumentrii pentru participarea componentei
glucidice la sporirea eterogenitii biochimice a membranei, nu vom proceda la
metoda clasificrii structurilor zaharidice din glicocalix. Ar fi o munc greu de dus la
bun sfârit, întrucât complexitatea i diversitatea structural a lanurilor
oligozaharidice de la nivelul acestui înveli glucidic al celulelor face abordarea
detaliilor dificil, dar i ineficient i fr justificare în raport cu scopul nostru:
cunoaterea organizrii membranei la nivel molecular, pentru a înelege funcionarea
ei ca un sistem integrat. Aceast modificare a modalitii de abordare nu va afecta cu
nimic înelegerea organizrii acestei componente moleculare a membranelor i a
rolului ei, ci doar va simplifica transmiterea cunotinelor în toat diversitatea lor.
În structurarea glicocalixului nu particip toate monozaharidele existente în
natur. Numai apte intr, de regul, în alctuirea lanurilor oligozaharidice ale
glicolipidelor i glicoproteinelor. Acestea sunt, într-o ordine lipsit de o anumit
semnificaie: glucoza (Glc), galactoza (Gal), manoza (Man), fucoza (Fuc), N -
acetil-glucozamina (Glc N Ac), N -acetil-galactozamina (Gal N Ac) i acizii
sialici (SA). Spunem acizi sialici (la plural) i nu folosim singularul deoarece ne
referim la o clas de glucide ce deriv din structura de baz a acidului neuraminic
(Fig. 2.16), un glucid cu 9 atomi de carbon în molecul, cel din poziia 1 aflându-se
într-o grupare carboxil (de unde i numele de acid). De la acidul neuraminic deriv
primii reprezentani a dou serii: acidul N -acetil-neuraminic (NANA), cel mai
rspândit i acidul N -glicolil-neuraminic. Dar diversitatea acizilor sialici nu se
oprete aici, deoarece reprezentanii de baz pot fi O-acetilai la hidroxilii de la
carbonii 4, 7, 8 i/sau 9. inând cont c pot fi mono-, di- sau, mai rar, chiar tri-
acetilai ne facem o idee mai exact asupra diversitii entitilor moleculare incluse
sub numele de clas acizi sialici. Speciile tetra-acetilate nu se întâlnesc în glicocalix i
este lesne s raionm de ce: sunt componente deosebit de hidrofobe i nu pot fi
acomodate acolo, într-o formaiune ultrastructural prin excelen hidrofil. Aceast
diversitate enorm de tipuri de acizi sialici se constituie, iat, ca o prim
argumentare a eterogenitii structurilor glucidice ale glicocalixului.
În afar de cele apte monozaharide menionate, în proteoglicani întâlnim i
xiloza (monozaharidul prin care se poate lega structura glucidic de o serin din
partea proteic), precum i acizi uronici (acid glucuronic i acid iduronic).
Dac ar fi s ne referim la detalii fizico-chimice care caracterizeaz
monozaharidele menionate, putem afirma c numai Fuc este din seria L, toate
celelalte aparinând seriei D.
Fig. 2.16. Structurile de baz ale seriilor de acizi sialici. Acidul neuraminic nu a fost identificat ca
atare în componenta glucidic a biomembranelor, ci doar derivaii N -acetil- i N -glicolil- ai si.
49
Prin enumerarea monozaharidelor ce particip la structurarea lanurilor

oligo- sau poli-zaharidice ce organizeaz glicocalixul accentum ideea de
eterogenitate structural a membranelor celulare i, în general, a biomembranelor.
Dar lucrurile nu se opresc doar la acest nivel. Pentru argumentarea caracterului
eterogen al structurrii membranelor (indus de lipide, apoi amplificat de proteine,
dar i de structurile glucidice) trebuie s subliniem c îniruirea glucidelor în
lanurile oligozaharidice nu este aceeai, diferind între glicolipide i glicoproteine,
diferind între diversele glicolipide, diferind între diversele glicoproteine. Mai mult,
legarea monozaharidelor între ele se poate face în mai multe moduri, întrucât exist
mai multe grupri hidroxil disponibile. E drept c nu toate din aceste posibiliti sunt
utilizate de celule. Diversitatea de posibiliti teoretice este limitat de tipurile de
glicoziltransferaze (numele generic pentru enzimele care biosintetizeaz structuri
glucidice în celule) pe care o anumit celul le are în reticulul endoplasmic i în
complexul Golgi, organitele unde structurile glucidice din glicolipide, glicoproteine,
sau proteoglicani sunt biosintetizate. Glicoziltransferazele sunt enzime cu
stereospecificitate foarte ridicat, astfel încât legarea, pas cu pas, a glucidelor unul de
altul în structurile oligozaharidice, din glicolipide i glicoproteine, nu este
întâmpltoare.
Între glicolipide, glicoproteine i proteoglicani exist însemnate diferene
structurale la nivelul componentei glucidice.
Glicolipidele, care constituie ~10% dintre lipidele membranare, conin un
singur lan oligozaharidic, de regul neramificat. Lanurile glucidice din glicolipide
conin, în general, mai puine monozaharide (rar peste 13-15). Pentru a avea o
imagine corect a organizrii spaiale a lanurilor, vom meniona c acestea nu au
traiect liniar ci sunt “contorsionate”, tocmai datorit orientrii gruprilor hidroxil
utilizate la lungirea oligomerului glucidic (rezultat al stereospecificitii
glicoziltransferazelor).
Glicoproteinele conin uzual mai multe lanuri oligozaharidice grefate pe
lanul polipeptidic. Inserarea se poate face la azotul amidic al unei asparagine
aflate întotdeauna într-o secven consens (vezi la seciunea despre biogeneza
membranelor, în volumul al II-lea) sau la hidroxilul dintr-o serin ori dintr-o
treonin. În primul caz structurile glucidice se numesc N -glicozidice, în cel de-al
doilea O-glicozidice. Structurile O-glicozidice (legate la serin sau treonin) sunt
abundente în glicoproteinele de tip mucinic. De aceea aceste tipuri de oligozaharide
din proteine sunt denumite i structuri mucinice. Structurile N -glicozidice conin
Man, cele O-glicozidice nu. Lanurile oligozaharidice ale glicoproteinelor sunt
ramificate. Ramificarea se face dup principiul dihotomic (adic din fiecare punct de
ramificare pleac numai dou ramuri). De regul, din câte se cunoate pân în
prezent, exist unul sau dou puncte de ramificare, astfel încât fiecare structur
oligozaharidic din glicoproteine poate fi biantenar sau triantenar. Structurile
oligozaharidice ale glicoproteinelor conin, de regul, un numr semnificativ mai
mare de monozaharide, în comparaie cu cele ale glicolipidelor.
Privind succesiunea monozaharidelor în lanurile oligozaharidice din
glicolipide i glicoproteine, se pot face urmtoarele afirmaii cu caracter de regul: (i)
glucoza, atunci când se afl, nu se gsete niciodat în poziie terminal a lanului;
(ii) acizii sialici, atunci când se afl (i de regul se afl), se gsesc întotdeauna în
poziia terminal a lanului. Regula nu este înclcat nici atunci când o molecul de
acid sialic se afl subterminal. Aceasta înseamn c lanurile se pot termina cu acizi
sialici legai unul de altul. Un aspect cu semnificaie biologic (vezi mai jos la
seciunea despre rolul glicocalixului) ce trebuie punctat aici este faptul c, de regul,
structurile glucidice din glicolipide i glicoproteine se termin cu elemente
purttoare de sarcin negativ (dac nu cu acid sialic, cum se întâmpl cel mai
adesea, atunci cu un glucid care sufer o sulfatare la unul dintre hidroxili).
50
Dei proteoglicanii sunt mai slab reprezentai la nivelul membranelor celulare,

ceea ce a determinat i evidenierea mai târzie a prezenei lor în glicocalix,
contribuia acestora la structurarea componentei glucidice a membranelor nu poate
fi neglijat, din cel puin dou motive. În primul rând încrctura lor glucidic
depete cu mult componenta proteic (90-95% de mas glucide, 5-10% maxim
protein în structura proteoglicanilor, în timp ce în glicoproteine raportul masic
glucide/proteine este subunitar) i, în al doilea rând, structurile glucidice
(polizaharidice) sunt cele mai lungi dintre toate cele întâlnite la nivelul glicocalixului.
Diferenele de organizare la nivel chimic dintre glicoproteine i proteoglicani
îndreptesc biochimitii s le considere dou tipuri diferite de glicoconjugate, dei
ambele au în structur lan polipeptidic i glucide. Lanurile polizaharidice ale
proteoglicanilor poart denumirea de glicozaminoglicani. Glicozaminoglicanii
sunt structuri polizaharidice neramificate, formate din uniti dizaharidice repetitive
alctuite dintr-un zahar sau aminozahar i un acid uronic (acid glucuronic sau
iduronic). Excepia de la aceast descriere de principiu a compoziiei moleculare o
prezint keratan-sulfaii în care unitile dizaharidice repetitive conin Gal (un zahar)
i Glc N Ac (derivat de aminozahar). De subliniat i în acest context, puternica
încrctur negativ a proteoglicanilor provenit atât de la acizii uronici coninui,
cât i de la sulfatrile pe care le pot conine zaharurile sau aminozaharurile prezente
în moleculele glicozaminoglicanilor. Aceast puternic încrctur negativ se
rsfrânge asupra caracteristicilor fizice ale suprafeei celulare. Toate celulele din
organism poart o sarcin negativ net pe suprafaa lor, iar aceasta se datoreaz, în
principal, structurilor glucidice din glicocalix.
2.4.2. Metodologia de studiu a glicocalixului
Prezena glicocalixului la suprafaa celulelor a fost evideniat la microscopul
electronic prin metode de citochimie ultrastructural atât nespecifice (adic
metode care evideniaz structura, fr a aduce indicii referitoare la compoziia ei
biochimic), cât i specifice (metode care permit descrierea, cel puin parial, a
biochimiei structurii).
Ca un prim exemplu de metod nespecific amintim folosirea roului de
ruteniu (Fig. 2. 18, A). Acest compus interacioneaz cu sarcinile negative de la
nivelul glicocalixului impregnându-i grosimea cu nucleii grei ai ruteniului i
conferind structurii electrono-opacitate. Putem caracteriza prin aceast metod
glicocalixul sub aspectul grosimii sale i al densitii lanurilor glucidice care îl
formeaz.
O alt modalitate nespecific de a evidenia glicocalixul este aceea de a
vizualiza densitatea de sarcini negative de la suprafaa celulelor, prin folosirea de
trasori electrono-deni purttori de sarcini pozitive. Acest lucru se poate face cu
proteine cationizate (care la pH fiziologic poart sarcin net pozitiv) adsorbite pe
particule de aur coloidal (Fig. 2. 17, B i C). Caracterul particulat al trasorilor
electrono-opaci cu aur coloidal permite evidenierea mai multor aspecte legate de
organizarea înveliului exterior al membranelor, cum ar fi: abundena de elemente
purttoare de sarcini negative, distribuia lor pe diverse microdomenii de membran,
dar i grosimea ultrastructurii purttoare a sarcinilor negative. În ciuda acestor
detalii, metodele cu rou de ruteniu i cu trasori electrono-deni cationizai rmân
nespecifice, deoarece nu se adreseaz tipurilor de elemente biochimice care
determin marcrile. tim acum c ele sunt componente glucidice purttoare de
funciuni negative (grupri carboxil sau grupri sulfat esterificate pe hidroxili ai
glucidelor).
Ca metod specific pentru studiul glicocalixului prezentm citochimia
ultrastructural cu lectine [2, 3].
51
Fig. 2. 17. Identificarea nespecific a glicocalixului de la suprafaa celulelor pe baza încrcrii

negative pe care o poart multe din glucidele componente. A. Decorarea suprafeei celulare cu
rou de ruteniu. B, C. Evidenierea încrcrii negative a suprafeei luminale a celulelor endoteliale din
capilarele creierului (B), respectiv pancreasului endocrin (C) cu ajutorul albuminei serice bovine
cationizate, adsorbit pe aur coloidal de 10nm. Calitatea preparatelor ne permite s evideniem
limpede i aspectul trilaminat al membranelor în microscopia electronic de transmisie standard.
(Imagini puse la dispoziie, cu amabilitate, de Dr. Nicolae Ghinea, Département Recherche
Translationnelle, Institute Curie, Paris.) © Nicolae Ghinea i Mircea Leabu, 2014.
Lectinele12 sunt proteine sau glicoproteine ce leag specific structuri

glucidice, au cel puin dou situri de legare identice i nu sunt de origine imun
(adic nu sunt anticorpi împotriva unor epitopi ce conin glucide). Pentru fiecare
lectin exist un monozaharid determinant al specificitii, dar ambiana molecular
în care acesta se afl este, de asemenea important. Lectinele mai sunt cunoscute i
sub denumirea de aglutinine deoarece, mulumit capacitii lor de a interaciona cu
structurile glucidice, cât i datorit faptului c prezint cel puin dou situri identice
de legare, pot aglutina celulele sanguine. Lectinele au fost iniial identificate în plante
i extrase din acestea (de regul din semine). Ulterior, activiti de tip lectinic au fost
evideniate i în organismele animale, fiind implicate într-o multitudine de procese
celulare (vezi câteva exemplificri, mai jos, la seciunea referitoare la rolul
glicocalixului).
În citochima ultrastructural lectinele pot fi folosite dup cuplare cu trasori
electrono-opaci (feritin, peroxidaz de hrean, hempeptizi, aur coloidal),
în tehnici directe sau sub form nativ, în tehnici indirecte (în sandvi), metode în
doi pai. La primul pas, suprafaa celulelor este incubat cu lectina aflat în exces în
soluia folosit, pentru saturarea interaciunilor de afinitate. Excesul de molecule de
lectin este apoi îndeprtat, rmânând numai cele ataate specific de componente
glucidice ale membranei (prin unul din siturile de legare), care sunt vizualizate, în
pasul al doilea al metodei, prin legarea de glicoproteine corespunztoare, cuplate cu
trasori electrono-opaci. Tehnicile indirecte, în doi pai, pentru citochimia
ultrastructural cu lectine exploateaz existena celor dou situri identice de legare
12 Atragem atenia a nu se confunda termenul lectin cu cel de lecitin (nume generic pentru fosfatidilcoline).
52
ale uneltei de investigare. Glicoproteinele marcate cu trasorul electrono-opac se

fixeaz pe siturile de interaciune ale lectinelor rmase disponibile, dup legarea cu
unul din situri la componentele glicocalixului. Avantajul acestor metode este c
lectinele sunt folosite cu capacitile de legare (afinitatea i specificitatea) nealterate.
Afinitatea i specificitatea acestor unelte de studiu pot fi afectate în cazul folosirii
unor conjugate lectin-trasor electrono-opac, din cauza reaciilor chimice petrecute
în timpul cuplrii sau posibilelor împiedicri sterice care pot aprea în conjugat.
A fost folosit o mare gam de lectine pentru caracterizarea parial a
glicocalixului diverselor tipuri de celule (Fig. 2. 18). Amintim aici pe cele mai des
utilizate, cu glucidul determinant al specificitii lor.
Concanavalina A (ConA), o lectin din Concanavalia ensiformis, care leag -
Man dintr-un miez trimanozidic al structurilor N -glicozidice sau -Glc aflat în
poziie terminal. Rezult c la nivelul glicocalixului ConA nu se leag de Glc, aceasta
nefiind situat în poziie terminal (Fig. 2.18, A i E).
Lectina I din Ulex europaeus (UEA I),13 care recunoate -Fuc aflat în poziie
terminal a lanului oligozaharidic.
Lectina din Dolichos biflorus (DBA) interacioneaz cu structuri ce conin -
Gal N Ac legat de o alt Gal N Ac.
O alt lectin ce leag -Gal N Ac, îns inserat pe o Gal, este cea din Helix
pomatia (HPA).
Pentru -Gal sunt folosite lectina din arahide (PNA) i/sau lectina I din
Ricinus communis (RCA I). Specificitile celor dou lectine sunt îns diferite. PNA
(Fig. 2.18, D) se leag exclusiv de Gal aflat în poziie terminal, în timp ce RCA I
(Fig. 2.18, C i G) poate recunoate i Gal aflat în poziie subterminal, dac acidul
sialic terminal este inserat la hidroxilul de la carbonul ase al acesteia. Mai mult,
ambiana în care galactoza terminal se afl în cadrul secvenei glucidice este diferit
pentru ce leag PNA, fa de ce leag RCA I. Aadar specificitile celor dou lectine
sunt nuanate.
Au fost folosite dou lectine i pentru evidenierea citochimic a acizilor
sialici. Acestea sunt lectina din germeni de grâu (WGA) i lectina din Limulus
polyphemus (LPA). WGA (Fig. 2.18, B i F) recunoate acidul N -acetil-neuraminic-4-
O-acetilat, dar i -Glc N Ac. LPA se leag de acizi sialici atât din categoria celor N -
acetilai, cât i din categoria celor N -glicolilai.
Nuanrile din specificitile acestor lectine sunt bine cunoscute sub aspectul
secvenelor în care trebuie s se afle glucidul determinant al specificitii. Utilizarea
lor aduce astfel informaii nu numai asupra prezenei i abundenei tipurilor de
glucide din compoziia glicocalixului, dar i în ceea ce privete caracterizarea parial
a structurilor oligozaharidice, a secvenelor acestora. Cu cât spectrul lectinelor
folosite este mai larg, cu atât imaginea asupra glicocalixului este mai detaliat. În
plus, combinarea acestor metode cu folosirea exo- sau endo-glicozidazelor,
pentru degradarea specific secvenial sau global a lanurilor glucidice,
completeaz fericit caracterizarea citochimic a glicocalixului. Trebuie îns
menionat c informaiile complete asupra structurilor glucidice ale glicocalixului le
aduc tot metodele biochimice, prin care putem segrega între glicolipide, glicoproteine
i proteoglicani, putem izola i caracteriza entitile moleculare. Mai mult, subtilele
implicaii ale structurilor glucidice din glicocalix asupra funcionrii membranelor se
vor putea descifra numai prin folosirea metodelor de manipulare genetic asupra
enzimelor care elaboreaz lanurile glucidice ale suprafeelor membranare. Acestea
sunt provocri ale timpurilor (nu prea îndeprtate) ce vor s vin în cercetarea de
biologie celular i molecular.
13 Întoate abreviaiile care urmeaz pentru lectine, ”A” vine de la termenul aglutinin. Toate abreviaiile sunt cele
folosite internaional.
53
Fig. 2.18. Caracterizarea glicoca-

lixului pentru celule endoteliale
(A-D), respectiv monocite sangu-
ine (E-G), prin citochimie ultra-
structural cu lectine, utilizând
tehnici indirecte. Trasorii elec-
trono-opaci reprezint aur coloidal
de 5nm, adsorbit cu glicoproteine
corespunztoare specificitii lecti-
nelor utilizate. Observm c struc-
turile N -glicozidice, evideniate cu
ConA sunt abundente i uniform
distribuite pe suprafaa endote-
liului (A) i a monocitelor (E), dar în
numr mai mare pe celulele san-
guine. Acizii sialici identificai de
WGA sunt slab reprezentai pe su-
prafaa luminal a celulelor endote-
liale (B), dar abundeni la suprafaa
monocitelor (F). Structurile glucidi-
ce recunoscute de RCA I sunt
abundente atât pe suprafaa endo-
teliului (C), cât i pe cea a mono-
citelor circulante (G). Comparând
legarea abundent a RCA I pe su-
prafaa luminal a celulelor endote-
liale (C), cu legarea relativ srac a
PNA (D), deducem c la suprafaa
endoteliului avem abunden de
galactoz ce poart la hidroxilul
carbonului ase acid sialic i
srcie de structuri oligozaharidice
terminate în galactoz. © Mircea
Leabu, 2014.
54
Aadar, sperana în ceea ce privete rezolvarea problemei caracterizrii

glicocalixului i în general a biologiei glucidelor celulare, sub aspectul funciilor lor, o
reprezint biologia molecular prin capacitatea de a identifica i modela bagajul
enzimatic celular implicat.
Pentru a integra informaiile structurale prezentate mai sus, cu scopul de a
înelege organizarea spaial a glicocalixului, putem rezuma c acest înveli celular
trebuie perceput ca o lizier, ca un lstri din ce în ce mai des pe msur ce
ptrundem de la exteriorul structurii ctre bistratul lipidic. El se caracterizeaz prin
eterogenitate compoziional i de organizare, sporind asimetria membranelor,
deoarece este prezent numai pe versantul extern. Aceast organizare a sugerat i
primele idei asupra funciilor glicocalixului.
2.4.3. Rolul glicocalixului
Prin asemnare cu rolul protector al prii glucidice din glicoproteine
împotriva aciunii proteazelor, se poate afirma c glicocalixul protejeaz structura
membranei celulare împotriva agresiunilor fizico-(bio)chimice. Lucrul acesta nu este
departe de realitatea biologic. Modul în care glicocalixul este organizat, confer
membranei rezisten mecanic, controlând accesul oricror factori de agresiune
ctre straturile profunde ale ultrastructurii, deci ctre bistratul lipidic i ctre
componentele proteice ale acesteia. Rolul acesta este cu atât mai important cu cât
prezena factorilor agresivi este mai mare. Aceasta este o motivaie pentru care
celulele sanguine sau polii apicali ai celulelor epiteliale dispuse în monostrat au
glicocalixul abundent. Mai mult, în anumite situaii în care agresiunile pot fi mai
accentuate, membranele sunt protejate de secreii glicoproteice abundente (de
exemplu în mucoasele gastrice i intestinale).
Dar glicocalixul nu este, nici pe departe, important numai pentru acest aspect.
Prin componentele acide din structura lor (acizii sialici, acizii uronici, gruprile
sulfat), lanurile oligo-/poli-zaharidice ale glicocalixului particip la asigurarea
sarcinii negative a suprafeei celulare. Încrctura negativ a suprafeei celulare, o
caracteristic general valabil tuturor celulelor, face ca interaciunile dintre acestea
s nu se poat realiza decât sub control celular, în zone (microdomenii) ale
membranelor înalt specializate în realizarea acestei funcii. În aceste zone, se
formeaz ceea ce numim jonciuni celulare (vezi în volumul al II-lea, la subcapitolul
despre jonciunile celulare), structuri specializate ale membranelor cu organizri i
funcii diverse. Stabilirea jonciunilor celulare are la baz fenomene de recunoatere
celular în care sunt implicate i componente glucidice ale membranelor.
Participarea structurilor glucidice (de regul prin glucidul terminal) în fenomenele
de recunoatere celular reprezint o explicaie pentru care glucoza nu se gsete în
poziie terminal; glucoza este glucidul aflat liber în umorile organismelor i ar
competiiona structurile glucidice ale glicocalixului în interaciunile pe care ar trebui
s le stabileasc în diferitele procese de recunoatere, interferând cu funciile
acestora i împiedicând celula s le controleze eficient.
Aadar, componentele structurale ale glicocalixului (componentele glucidice
ale membranelor) sunt implicate în fenomene de recunoatere celular, cu rol în
organizarea de esuturi i organe, atât prin interaciuni ale celulelor între ele, cât i
prin aderarea acestora la substrate extracelulare (la componente ale matricei
extracelulare). Se formeaz astfel ultrastructuri cu caracter permanent sau cu
existen de lung durat. În ciuda caracterului lor permanent sau de lung durat,
aceste elemente ultrastructurale de la nivelul membranelor nu trebuie înelese ca
rigide i imuabile. Ele sunt într-o permanent dinamic, rspunzând nevoilor celulei
în ceea ce privete amploarea lor, capacitatea de a se forma i desface în diferite zone
ale membranelor celulare sau capacitatea de a implica în momente diferite
componente moleculare diverse, pentru a-i nuana funcia. Caracterul permanent
55
sau de lung durat al existenei lor trebuie îneles în sensul c întotdeauna celulele
prezint asemenea ultrastructuri necesare organizrii esuturilor.
Aspectele menionate mai sus ne pot da o semnificaie biologic a faptului c
toate celulele din organism poart la suprafa o sarcin negativ net. Aceast
realitate face imposibil interaciunea i agregarea nespecific (doar pe baza unor
posibile interaciuni electrostatice) a celulelor. Ca s înelegem i mai pregnant
importana acestei încrcturi electrice a suprafeei celulelor, s ne gândim ce s-ar
întâmpla dac în sânge unele celule ar purta sarcin electric de suprafa pozitiv,
iar altele negativ. Celulele ar agrega nespecific, iar circulaia sanguin ar fi blocat,
aprând fenomene de embolie; organismul nu ar putea supravieui.
Exist fenomene fiziologice care se desfoar pe baza unor modificri ale
structurilor glucidice ale suprafeei celulare. De exemplu, eritrocitele de mamifer
dup desialilarea structurilor din glicocalix sunt eliminate din circulaie la nivelul
ficatului i splinei [4]. Pierderea de acid sialic din poziia terminal a structurilor
glucidice din glicocalix reprezint semnal de îmbtrânire a acestor celule. De
asemenea, plachetele sanguine desialilate îi micoreaz timpul de via în circulaie
i determin sporirea trombocitopoiezei [5]. Eliminarea din circulaie a celulelor cu
structurile glucidice desialilate implic receptori cu activitate lectinic îndreptat
împotriva galactozei ajuns în poziie terminal, receptori aflai în membrana i
expui la suprafaa celulelor cu rol de macrofage din organele curitoare.
Fenomenele de recunoatere celular sunt implicate i în procese biologice în care
interaciunile dintre celulele participante sunt temporare i tranzitorii. Exemplificm
prin (i) ceea ce se întâmpl la extravazarea leucocitelor în zonele de inflamare
tisular i (ii) prin implicarea structurilor glucidice în procesul de fertilizare.
(i) Extravazarea celulelor sanguine (leucocitelor) are loc printr-un
proces al crui efect este trecerea lor printre celulele endoteliale, din fluxul sanguin
în esuturi, fenomen denumit diapedez. Diapedeza se produce sub aciunea unei
varieti de stimuli, care depind de i difereniaz procesele biologice ce duc la
extravazarea diferitelor tipuri de celule sanguine [6-8]. Recrutarea leucocitelor aflate
marginal în fluxul sanguin din vasele de sânge aflate la nivelul zonelor inflamatorii,
implic structurile glucidice ale glicocalixului acestora (Fig. 2.19, A). Este vorba de
interaciunea dintre o protein membranar cu activitatea de tip lectin (protein
care apare tranzitoriu la suprafaa celulei endoteliale) i o structur glucidic din
glicocalixul leucocitelor antrenate de fluxul sanguin în capilarele din zonele
inflamatorii. Cum se petrec, în linii mari, fenomenele (Fig. 2.19) descriem în cele ce
urmeaz, încercând s punctm elementele eseniale ale fenomenelor.
____________________________________________________________________________________________________________________________
Fig. 2. 19. Fenomenele celulare i moleculare care se petrec în cursul extravazrii limfocitelor
în zonele inflamatorii. Procesul este iniiat de interaciuni care implic glicocalixul limfocitului i
anume a unor structuri oligozaharidice numite antigene Lewis X (A), care sunt purtate atât de proteine
(glicoproteine), cât i de lipide (glicolipide). Aceste oligozaharide sunt legate de selectine expuse la
suprafaa celulelor endoteliale activate din zonele inflamatorii (A i B-1). Aceste interaciuni, de joas
afinitate, încetinesc limfocitele marginale i le determin o rostogolire la suprafaa luminal a
endoteliului. Evenimentul faciliteaz interaciunea unui receptor specific cu factorul de activare
plachetar (PAF), care este produs de celulele endoteliale sub aciunea stimulilor eliberai de procesul
inflamator (B-2). Interaciunea receptorului cu PAF stimuleaz limfocitul, prin aceasta rezultând ac-
tivarea integrinei L2, care se leag de partenerul expus constitutiv la suprafaa celulelor endo-
teliale i anume cu molecule de adeziune celular din familia imunoglobulinelor (ICAM), determinând
o ataare mai ferm a limfocitului la endoteliu (B-2). Interaciunile integrin-ICAM, de înalt afinitate,
induc etalarea limfocitului la suprafaa endoteliului i migrarea activ (sub control celular), ctre zone
joncionale dintre dou celule endoteliale (B-3), pe unde declaneaz procesul de diapedez (B-4).
Dup extravazare, limfocitul îi continu migrarea ctre locul inflamaiei pentru a-i îndeplini rolul (B-
5). © Mircea Leabu, 2014.
____________________________________________________________________________________________________________________________
56
57
Procesele inflamatorii duc la eliberarea de stimuli care acioneaz asupra unor

receptori din membranele celulelor endoteliale, conducând la expunerea pe suprafaa
luminal a acestora (în ariile inflamate) a unor glicoproteine cu activitate lectinic,
denumite P-selectine. P-selectinele, care fac parte din familia selectinelor, nu se
afl permanent la suprafaa endoteliului, în condiii de repaus ele fiind stocate în
membrana unor structuri veziculare din interiorul celulelor endoteliale. Expunerea
tranzitorie a P-selectinelor la suprafaa membranelor apicale ale celulelor endoteliale
se face numai ca rezultat al stimulilor eliberai în procesele inflamatorii, stimuli care
activeaz celulele ce cptuesc peretele vasului sanguin. P-selectinele au parteneri de
aciune expui permanent pe suprafaa limfocitelor i anume structuri glucidice din
glicocalixul acestora, numite antigene sialilate Lewis-X (Fig. 2.19, A).
Interaciunile dintre P-selectine i leucocite, care au loc în zonele inflamatorii, sunt
de joas afinitate, fcându-se i desfcându-se, asigurând dinamica unui proces de
rostogolire a leucocitelor pe suprafaa endoteliului i încetinindu-le deplasarea.
Simultan cu expunerea P-selectinelor la suprafaa endoteliului, celulele endoteliale,
activate de stimulii eliberai în procesele inflamatorii, expun factorul de activare
plachetar (PAF) 14, un compus de natur fosfolipidic, produs prin fenomene de
metabolizare a fosfatidilcolinelor.
Cele ce urmeaz descriu fenomenele ce se petrec în cazul particular al
extravazrii limfocitelor T (Fig. 2.19, B). Prin legarea de receptorii de pe suprafaa
limfocitelor, PAF activeaz integrina L2, prin mecanisme de semnalizare
dependente de RhoGTP-aze (din familia proteinelor G mici, vezi la semnalizarea
celular). Integrinele sunt compui glicoproteici transmembranari cu rol în
adeziunea celular, au afinitate ridicat i sunt structurate ca heterodimeri . Au
specificitate pentru proteine ale matricei extracelulare sau pentru proteine
transmembranare expuse pe suprafaa unor celule partenere. În starea inactiv,
domeniul extracelular al integrinelor este pliat (precum lama unui briceag în teac),
iar dup activare ectodomeniul se extinde la lungimi de 20nm (atingând zonele
superficiale ale glicocalixului i fcând siturile de interaciune accesibile), putând
astfel interaciona cu partenerii specifici. Integrina L2 activat se leag la
molecule de adeziune celular (CAM) din superfamilia imunoglobulinelor
ICAM-1 i ICAM-2, expuse constitutiv la suprafaa celulelor endoteliale.
Interaciunile integrin L2-ICAM duc la ataarea ferm a limfocitelor la suprafaa
endoteliului i la oprirea lor din micarea în care fluxul sanguin le antreneaz.
Totodat are loc etalarea i migrarea activ a lor pe suprafaa celulelor endoteliale
pân în zonele joncionale dintre acestea. Ajunse aici, limfocitele se insinueaz
printre dou celule endoteliale prsind lumenul vasului i trecând în esut pentru a-
i îndeplini menirea în zona tisular inflamat.
Fenomene similare se petrec i la extravazarea monocitelor (Fig. 2.20). În
acest caz integrina implicat este M2. Aceste fenomene de extravazare nu se petrec
numai în cazul afeciunilor inflamatorii, ci i în alte situaii patologice, cum ar fi în
procesul de aterogenez, când monocitele circulante ptrund în intima arterelor
unde încearc s curee peretele vaselor de depunerile lipidice nefiziologice,
devenind celule spumoase [2, 3].
În general, orice celul sanguin imunocompetent trece, prin asemenea
fenomene, din circulaia sângelui în esuturi, pentru a se achita de sarcinile de
aprare a organismului, atunci când este cazul. Aa se explic de ce studiul acestor
fenomene a reprezentat o provocare tiinific, atât pentru fiziologia, cât i pentru
patologia celular.
14 PAFrezult din derivai alchilai ai fosfatidilcolinei (alcool gras în loc de acid gras la hidroxilul 1 al glicerinei),
dup aciunea fosfolipazei A2 i acetilarea hidroxilului 2 astfel eliberat din legtura esteric iniial. Altfel spus,
PAF este 1-alchil-2-acetil-3-fosfocolino-glicerol.
58
Fig. 2.20. Monocit circulant surprins la nivelul unei zone joncionale dintre dou celule
endoteliale, pregtit s iniieze un proces de diapedez. Suprafaa ambelor tipuri celulare este
marcat pentru evidenierea structurilor glucidice N -glicozidice (manozele au legat ConA, care ulterior
a fost marcat cu o glicoprotein adecvat, adsorbit pe aur coloidal de 5nm). © Mircea Leabu, 2014.
(ii) Fertilizarea este procesul prin care spermatozoidul fuzioneaz cu

ovocitul [9-11]. Pentru realizarea acestui proces, spermatozoizii trebuie s ajung în
tractul reproductor feminin, unde sufer un fenomen de capacitare, ce dureaz 5-
6 ore la om. Capacitarea const în modificri ale compoziiei lipidice i glicoproteice
a suprafeei capului spermatozoidului, ca i în creterea metabolismului i motilitii
celulare a acestuia. Mecanismele acestor transformri structurale i funcionale nu
sunt cunoscute înc în detaliu. Ele sunt declanate de ptrunderea anionului
bicarbonat prin membrana spermatozoidului i activarea unei adenilatciclaze.
Spermatozoidul astfel capacitat poate traversa stratul celulelor foliculare ce
înconjoar ovocitul, pentru a ajunge la zona pellucida, un înveli glicoproteic al
ovocitului, format din trei glicoproteine denumite ZP1, ZP2 i ZP3. Ajuns aici, el se
leag de structuri O-glicozidice ale ZP3, prin componente ale membranei zonei
acrozomale. Zona pellucida acioneaz ca o barier ce confer specificitate de
specie fertilizrii, astfel încât aceasta nu se poate realiza între celule ale unor specii
diferite. Acest lucru a fost evideniat prin faptul c eliminarea zonei pellucida a
ovocitului permite fertilizarea elementelor aparinând unor specii diferite. Zigoii
hibrizi astfel obinui nu sunt îns viabili. Interaciunea descris mai sus între
spermatozoid i ZP3, declaneaz ceea ce se numete reacie acrozomal. Aceasta
const în eliberarea prin exocitoz a coninutului vacuolei acrozomale, ca urmare a
unui complex proces de semnalizare, indus de legarea spermatozoidului la zona
pellucida i care are ca efect creterea concentraiei Ca2+ în citosolul
spermatozoidului. Enzimele eliberate ca urmare a reaciei acrozomale (proteaze i
hialuronidaze) degradeaz local zona pellucida permiând spermatozoidului s o
penetreze ca s ajung la membrana ovocitului de care se leag i cu care fuzioneaz.
Fuziunea are la baz activitatea unei proteine de fuziune din membrana
spermatozoidului expus ca urmare a modificrilor induse de reacia acrozomal.
59
Fertilizarea se sfârete cu ceea ce se numete reacia cortical a ovocitului, care

împiedic polispermia, adic fuziunea mai multor spermatozoizi cu acelai ovocit.
Aceast reacie cortical confer protecia secundar (de lung durat) împotriva
polispermiei. O blocare primar (de scurt durat) a polispermiei are loc pe baza
depolarizrii rapide a membranei ovocitului în momentul fuziunii cu
spermatozoidul. Reacia cortical const în activarea, în momentul fuziunii ovocit-
spermatozoid, a unei ci de semnalizare prin fosfoinozitide (fosfatidilinozitoli) care
are ca efect creterea concentraiei Ca2+ în citosolul ovocitului i exocitarea
coninutului enzimatic al granulelor corticale ale acestuia. Enzimele eliberate prin
reacia cortical modific biochimic structura zonei pellucida, prin clivarea ZP2 i
degradarea componentei glucidice a ZP3. Aceste modificri asigur rezistena zonei
pellucida la legarea altor spermatozoizi. Aadar dou dintre evenimentele eseniale
ale procesului de fertilizare (reacia acrozomal a spermatozoidului i reacia
cortical a ovocitului) implic participarea direct a unor structuri glucidice.
Complexitatea celor dou fenomene prezentate mai sus ne îndreptete s
considerm c suntem departe de a întrevedea diversitatea i subtilitatea
fenomenelor celulare dependente de structurile glucidice atât de atent i cu mare
efort elaborate de celul. Fr îndoial c, odat cu dezvoltarea unor metode i
tehnici noi de investigaie a rolului structurilor glucidice, cunotinele noastre despre
celul vor avea de câtigat, cu rsfrângere în capacitatea utilizrii fenomenelor
celulare în activitatea medical.
Pe fenomene de recunoatere celular care implic structurile glucidice ale
glicocalixului se bazeaz i compatibilitile de grup sanguin ale sistemului
ABO. Purttoarele antigenelor de grup sanguin sunt structuri oligozaharidice cu
poriuni terminale identice purtate de glicolipide i glicoproteine din membranele
celulelor sanguine. Lanurile glucidice responsabile de compatibilitile de grup
sanguin au urmtoarele structuri:
Grupa O: Fuc12Gal14Glc N Ac…
Grupa A: Fuc12Gal14Glc N Ac…
(13)
Gal N Ac
Grupa B: Fuc12Gal14Glc N Ac…
(13)
Gal
Grupa AB poart în amestec ambele antigene ale grupelor A i B. Bineîneles

c apartenena la una dintre grupe este dependent de tipul de glicoziltransferaze
disponibile, ca urmare a exprimrii genelor corespunztoare. Compatibilitile de
grup sanguin sunt determinate de prezena în sânge a anticorpilor anti-antigene de
grup. Indivizii din grupa A conin în plasma lor anticorpi anti-B care vor aglutina
celulele din grupele B i AB datorit legrii de structurile glucidice împotriva crora
sunt îndreptai. Indivizii din grupa B conin anticorpi anti-A, care aglutineaz
celulele din grupele A i AB. Indivizii din grupa AB nu conin nici un fel de anticorpi
i sunt primitori universali, deoarece nu exist riscul de a aglutina celulele, indiferent
crui grup ar aparine. În sfârit, indivizii din grupa O, neavând nici structurile
glucidice specifice grupei A, nici pe cele specifice grupei B sunt donatori universali,
celulele lor sanguine nefiind aglutinate indiferent de anticorpii anti-antigene prezeni
la primitor. Este de menionat, odat în plus cât de importante pot fi mici variaii ale
structurrii componentelor glicocalixului. Pentru aspectele legate de riscurile
60
medicale ale eventualelor ignorri a grupelor sanguine, responsabilitatea (pentru

dramaticele fenomene care se pot produce) o poart doar câte un monozaharid (Gal,
respectiv Gal N Ac) legat în aceeai poziie a unei structuri de baz.
În încheierea prezentrii aspectelor legate de rolul componentei glucidice a
(bio)membranelor, nu putem s nu facem câteva referiri i la receptorii celulari.
Structurile glucidice sunt necesare, dar nu neaprat suficiente funcionrii
receptorilor din membranele celulare. Cea mai mare parte dintre receptorii
suprafeelor celulare, evideniai pân în prezent, sunt glicoproteine. Pentru
unii dintre ei eliminarea componentei glucidice nu afecteaz esenial capacitatea de
legare a liganzilor, pentru alii da. Pentru cei care îi pierd afinitatea fa de liganzi,
nu se poate afirma cu certitudine c structura glucidic este implicat în formarea
locului de legare. Mai degrab se speculeaz c ar fi vorba de modificri
conformaionale induse de pierderea componentei glucidice, modificri ce ar avea ca
efect distrugerea geometriei sitului de legare.
Componentele glucidice ale suprafeei celulare reprezint interes deosebit
pentru înelegerea atât a fiziologiei, cât i a patologiei celulare. De exemplu, acizii
sialici terminali din glicocalixul limfocitelor T sunt implicai în aproape toate
fenomenele ce in de destinul i funciile celulei. Supravieuirea celular însoit de
fenomenele de maturare, difereniere, motilitate i moartea celular sunt dependente
de acizii sialici i de interaciunile acestora cu proteine cu activiti lectinice,
îndreptate ctre aceste glucide terminale [12]. Modificri în glicozilarea suprafeei
celulare însoesc diferite patologii, cum ar fi în cazul celulelor canceroase, cu
implicaii asupra progresiei tumorale i metastazrii [13].
Implicarea glicocalixului în fiziologia i patologia celular a fcut ca acesta s
fie considerat int terapeutic în tratamentele multor boli [1, 14-17], ca i în
modularea unor fenomene celulare dintre cele mai diverse [18, 19].
În concluzie, se poate spune despre componenta glucidic a membranelor c
nuaneaz, uneori într-o manier de mare subtilitate, funcionarea acestei
ultrastructuri care separ, dar i unete celula cu mediul.
1. Becker BF, Chappell D, Bruegger D, Annecke T, Jacob M . (2010) Therapeutic strategies
targeting the endothelial glycocalyx: acute deficits, but great potential. Cardiovasc Res. 87: 300-310.
2. Leabu M, Ghinea N, Muresan V, Colceag J, Hasu M, Simionescu N. (1987) Cell surface
chemistry of arterial endothelium and blood monocytes in the normolipidemic rabbit. J Submicrosc
Cytol . 19: 193-208.
3. Ghinea N, Leabu M, Hasu M, Muresan V, Colceag J, Simionescu N. (1987) Prelesional events
in atherogenesis. Changes induced by hypercholesterolemia in the cell surface chemistry of arterial
endothelium and blood monocytes, in rabbit. J Submicrosc Cytol . 19: 209-227.
4. Aminoff D, Bell WC, VorderBruegge WG. (1978) Cell surface carbohydrate recognition and the
viability of erythrocytes in circulation. Prog Clin Biol Res. 23: 569-581.
5. Karpatkin S, Shulman S. (1980) Asialo platelets enhance thrombopoiesis. Trans Assoc Am
Physicians. 93: 244-250.
6. Hynes RO, Lander AD. (1992) Contact and adhesive specificities in the associations, migrations, and
targeting of cells and axons. Cell . 68: 303-322.
7. Ebnet K, Vestweber D. (1999) Molecular mechanisms that control leukocyte extravasation: the
selectins and the chemokines. Histochem Cell Biol . 112: 1-23.
8. van Buul JD, Hordijk PL. (2004) Signaling in leukocyte transendothelial migration. Arterioscler
Thromb Vasc Biol . 24: 824-833.
9. Wassarman PM, Jovine L, Litscher ES. (2001) A profile of fertilization in mammals. Nat Cell Biol .
3: E59-E64.
10. Wassarman PM, Jovine L, Qi H, Williams Z, Darie C, Litscher ES. (2005) Recent aspects of
mammalian fertilization research. Mol Cell Endocrinol . 234: 95-103.
11. Wassarman PM, Litscher ES. (2008) Mammalian fertilization: the egg's multifunctional zona
pellucida. Int J Dev Biol . 52: 665-676.
61
12. Bi S, Baum LG. (2009) Sialic acids in T cell development and function. Biochim Biophys Acta . 1790:
1599-1610.
13. Dafik L, d'Alarcao M, Kumar K . (2010) Modulation of cellular adhesion by glycoengineering. J Med
Chem. 53: 4277-4284.
14. Drake-Holland AJ, Noble MI. (2009) The important new drug target in cardiovascular medicine –
the vascular glycocalyx. Cardiovasc Hematol Disord Drug Targets . 9: 118-123.
15. Du J, Yarema KJ. (2010) Carbohydrate engineered cells for regenerative medicine. Adv Drug Deliv
Rev. 62: 671–682.
16. Schwardt O, Kelm S, Ernst B. (2013) SIGLEC-4 (MAG) Antagonists: From the Natural
Carbohydrate Epitope to Glycomimetics. Top Curr Chem . Nov 26. [Epub ahead of print] DOI:
10.1007/128_2013_498
17. Suzuki O, Abe M. (2013) Recent progress and new perspectives in lymphoma glycobiology.
Fukushima J Med Sci . 59(1): 1-14.
18. Ryan JM, Rice GE, Mitchell MD. (2013) The role of gangliosides in brain development and the
potential benefits of perinatal supplementation. Nutr Res. 33(11): 877-887. DOI:
10.1016/j.nutres.2013.07.021.
19. Pshezhetsky AV, Ashmarina LI. (2013) Desialylation of surface receptors as a new dimension in cell
signaling. Biochemistry (Mosc). 78(7): 736-745. DOI: 10.1134/S0006297913070067.
62
2.5. Consideraii finale asupra organizrii mo-

leculare a membranelor celulare
2.5.1. Modelul în mozaic fluid este înc actual i adaptabil
Organizarea membranelor celulare (ca i a endomembranelor) are la baz un
bistrat lipidic eterogen, asimetric, cu proprieti fluide manifestate bidimensional.
Acestuia i se adaug proteine care îi confer caracterul unui mozaic (proteine plutind
pe sau cufundate în marea lipidic ce formeaz bistratul). O asemenea organizare a
fost denumit în mozaic fluid, dup modelul introdus in 1972, de Singer i Nicolson.
Modelul mozaicului fluid pentru organizarea biomembranelor a fost
completat prin evidenierea i descrierea unor structuri adiacente: citoscheletul
asociat membranei (ultrastructur aflat pe faa intern a membranelor) i
glicocalixul (ultrastructur expus pe faa extern a membranelor, alctuit din
lanuri oligo-/poli-zaharidice din compoziia glicolipidelor, glicoproteinelor i
proteoglicanilor din membran). Aceste elemente adiacente susin asimetria
organizrii membranelor. Aadar, atât proteinele ce intr în organizarea lor, cât i
componenta glucidic a membranelor nu diminueaz, ci accentueaz i nuaneaz
caracterul eterogen, asimetric i de fluid bidimensional al structurrii membranelor
celulare.
Tot în completarea modelului în mozaic fluid sub aspect ultrastructural, dar i
funcional au fost definite noiunile de domenii i/sau microdomenii de membran.
Acestea sunt regiuni mai extinse (domeniile) sau mai reduse (microdomeniile) din
suprafaa membranelor a cror compoziie este diferit de a altor zone. Compoziiile
diferite ale domeniilor de membran (apical versus latero-bazal) sunt riguros
controlate i pstrate de celul. Compoziia i existena microdomeniilor (caveole,
plute lipidice, structuri cu înveli de clatrin i altele pe care le vei întâlni pe msur
ce vom avansa în cunoaterea celulei) au o dinamic mai accentuat, rspunzând
nevoilor în continu schimbare ale celulelor, nevoi impuse de considerente interne
ale celulei sau de stimuli externi la care celulele trebuie s rspund.
De fapt, tot ce a însemnat dezvoltarea cunoaterii legate de organizarea i
funcionarea biomembranelor, dup elaborarea modelului în mozaic fluid, nu a
contrazis, ci a dovedit valabilitatea celor stipulate de Singer i Nicolson, în 1972 [1-3].
Orice nou informaie, care a fost adugat cunotinelor despre modul în care
biomembranele sunt organizate i despre cum se comport biocomponentele la
nivelul acestora pe considerente fizice, chimice i biologice, a contribuit la rafinarea
modelului [4], dei uneori el este superficial prezentat în manuale [5]. Este îns
datoria celor care iniiaz în cunoaterea biomembranelor pe noii venii s prezinte
modelul de aa manier încât orice confuzie s fie eliminat, iar mintea s rmân
deschis noutilor. Modelul mozaicului fluid asupra organizrii biomembranelor are
o capacitate de adaptare nelimitat.
Componentele membranelor fie ele lipide, proteine, componente glucidice au
atât roluri structurale, cât i metabolice. Aceast dualitate a rolurilor este valabil, pe
de o parte, pentru clasele de componente biochimice ale membranelor i, pe de alt
parte, pentru entiti moleculare (aceeai molecul poate îndeplini atât funcii
structurale cât i metabolice).
În ciuda acestei organizri moleculare complexe (puternic eterogen i
asimetric), sau mai degrab tocmai datorit ei, biomembranele acioneaz/trebuie
s acioneze ca sisteme integrative. Detalii asupra funcionrii biomembranelor ca
atare se vor prezenta, în primul rând, la seciunile legate de transportul membranar
i de semnalizarea celular. Aspecte legate de comportamentul biomembranelor ca
sisteme integrative sunt valabile i în legtur cu alte biomembrane, cu precdere
cele care delimiteaz o serie de organite celulare, numite endomembrane.
63
În sfârit, nu putem termina prezentarea organizrii moleculare a

membranelor fr a puncta câteva lucruri legate de semnificaia biologic a
caracteristicilor fizico-chimice ale organizrii biomembranelor (eterogenitate,
asimetrie i fluiditate manifestat bidimensional) cu rsfrângere asupra
comportamentului lor.
2.5.2. Semnificaia biologic a modului de organizare
molecular a membranelor
În toate informaiile utilizate pân acum pentru înelegerea modului de
organizare a membranelor am inut permanent seama de modelul mozaicului fluid
introdus de Singer i Nicolson, în 1972. Am parcurs o multitudine de aspecte legate
de: a) diversitatea de componente moleculare de la nivelul membranelor (ceea ce
induce eterogenitate compoziional), b) distribuia inegal i/sau aranjamentul
difereniat al componentelor între cele dou fee ale membranei (ce confer asimetrie
ultrastructurii) i c) dinamicitatea componentelor la nivelul membranelor care, îns,
implic numai micri pe dou direcii (definit ca fluiditate bidimensional). Toate
aceste detalii nu le-am discutat nici de dragul (bio)chimiei, nici de dragul (bio)fizicii
la care am fcut apel, ci pentru c aceste caracteristici fizico-chimice de organizare i
de comportament al componentelor – eterogenitate, asimetrie, fluiditate manifestat
bidimensional – au semnificaii biologice, adic se rsfrâng i sunt exploatate în mod
fericit în ceea ce membrana trebuie s fac în interesul celulei, adic s o separe de,
dar s o i uneasc cu mediul. S lum pe rând aceste caracteristici i s încercm s
extragem elementele eseniale referitoare la semnificaia biologic a realitii lor,
altfel spus s înelegem de ce este important c (bio)membranele sunt organizate aa
cum sunt, sau, dac vrei, ce s-ar întâmpla dac nu ar fi aa, deoarece, din punct de
vedere logic, în acest fel trebuie s operm pentru extragerea semnificaiei a ceva.
De ce este important faptul c în membrana celular avem o diversitate uria
(putem spune fr temere) de componente biochimice? Altfel spus, la ce folosete
celulei aceast compoziie eterogen? S nu ne sfiim aici s facem o comparaie cu ce
putem percepe referitor la capacitatea unui grup de oameni de a realiza lucruri
complexe. Pentru aceasta este necesar ca în acel grup de oameni s se afle persoane
cu capaciti, înclinaii, talente, abiliti diferite, corespunztoare nevoilor impuse de
complexitatea problemelor ce trebuie rezolvate. Lucrurile nu stau altfel nici în
contextul membranei i al complexitii de fenomene prin care aceasta îi realizeaz
menirea: separarea interiorului celular de mediu, dar i conectarea celulei cu ceea ce
se afl în afara ei cu scopul determinrii unui comportament adecvat, pentru
asigurarea supravieuirii sale i a „angrenajului” (citete esutului) din care face
parte. Aadar: multitudinea de biocomponente asigur multitudinea de posibiliti
de aciune, adic diversitatea de funcii. Exist o corelaionare direct între
complexitatea de funcii pe care membrana unei celule trebuie s o asigure i
diversitatea de biocomponente de la nivelul acesteia. Cu alte cuvinte, ca s operm cu
termeni învai la matematic, dependena dintre complexitatea de funcii a
membranei unei celule i diversitatea componentelor din organizarea acesteia (adic
gradul de eterogenitate biochimic a acelei membrane) este una de proporionalitate
direct. Aceast regul odat stabilit i îneleas în semnificaia ei biologic ne
determin s putem deduce c organizarea la nivelul biocomponentelor
membranelor a dou celule diferite este diferit, chiar dac se respect principiul
organizrii în mozaic fluid, necesitatea prezenei lipidelor amfifile, aranjate sub
form de bistrat, la care se adaug proteine i o component glucidic orientat spre
exterior. Dincolo de respectarea acestor aspecte generale, tipurile de lipide sau
proporiile dintre acestea difer, exist bagaje de entiti moleculare proteice diferite
(chiar dac unele dintre proteine se pot gsi într-o mare diversitate de tipuri de
64
membrane), iar structurile glucidice difer cel puin în anumite limite care fac
membranele s difere sub aspectul biocomponentelor.
Cum se rsfrânge aranjarea asimetric a biocomponentelor membranei asupra
intereselor celulei? Adic, ce putem spune despre semnificaia biologic a asimetriei
membranelor? Faptul c cele dou fee ale membranelor expun elemente biochimice
diferite, adic asigur proprieti fizico-chimice diferite celor dou suprafee (cea
expus la exterior, respectiv cea expus ctre interiorul celulei) permite desfurarea
de fenomene diferite de o parte sau de cealalt a acestei ultrastructuri. Mai mult,
celula are mecanisme prin care poate permite acestor fenomene diferite s se
desfoare independent sau s se coreleze, în funcie de nevoile ei de supravieuire i
funcionare „ireproabil”. Altfel spus, celula poate rmâne mai mult sau mai puin
indiferent la ce se petrece în exteriorul ei, dar poate s i fie deosebit de sensibil la
ce se afl sau se petrece în afara ei pe baza informaiilor pe care le primete, le
analizeaz i le ia în consideraie.
Pentru înelegerea semnificaiei biologice a fluiditii bidimensionale a
membranei revin la exemplul utilizat la începutul acestei seciuni (cel legat de
abilitatea unui grup de oameni de a rezolva probleme complexe), dar vom extinde
exemplul la ce se întâmpl într-o instituie. De fapt încercm aici s rspundem la
întrebarea: de ce este important c în membran biocomponentele sunt într-o
permanent micare? S nu uitm c aceast micare permanent a componentelor
individuale prezint grade de libertate mai mari sau mai mici, în funcie de condiiile
concrete în care celula se poate afla. Mai întâi s punctm de ce este important c
micrile au loc în doar dou dimensiuni, adic în numai dou direcii,
corespunztoare micrii planare (adic bidimensionale). Aceast micare
bidimensional asigur meninerea asimetriei din organizarea membranei, iar
semnificaia biologic a acestui aranjament asimetric am punctat-o deja în paragraful
precedent. Dincolo de faptul c aceast micare este bidimensional, ea este
important pentru celul chiar prin faptul c exist. Ne întoarcem la exemplul
invocat, chiar dac poate prea banal; îl considerm sugestiv. Pentru ca oamenii unui
grup s realizeze activiti practice ei trebuie s fie adui în acelai loc. Pentru asta
trebuie s se deplaseze de acas la instituia unde lucreaz i s îi fac treaba cât
dureaz programul de lucru. Asta trebuie s se întâmple i cu biocomponentele
(molecule, macromolecule) dintr-o membran. Ele trebuie s se poat mica pentru a
se întâlni ca s îi fac, împreun, treaba. Spunem c ele organizeaz microdomenii
(echivalentul unor secii sau departamente într-o instituie). Numai c pentru buna
funcionare a instituiei seciile sau departamentele nu sunt total independente, ele
trebuie s interacioneze, deci trebuie s existe persoane care s se mite dintr-un loc
în altul, iar uneori este nevoie s se creeze grupuri interdepartamentale pentru
rezolvarea unor probleme. Asta se întâmpl i în membran: microdomeniile sunt
dinamice; elementele din unele se pot mica i intra în componena altor
microdomenii pentru a se implica în altceva în interesul bunei funcionri a
întregului (membrana, respectiv, mai departe, celula). Aadar, semnificaia biologic
a faptului c, în membran, componentele biochimice sunt într-o permanent
micare este aceea c pemite acestora s se asocieze într-o diversitate de modaliti,
pentru a îndeplini o multitudine de activiti. Mai mult, în membrane aceeai
component poate induce efecte multiple prin rolul su care se poate manifesta
difereniat, în funcie de partenerii de interaciune cu care se întâlnete temporar, pe
perioade mai lungi sau mai scurte de timp.
Cred c acum putem spune, în sfârit, c avem suficiente informaii care s ne
permit s credem c am îneles principial membrana celular (cum este organizat
i de ce este astfel organizat) i ne putem detaa ca s o privim cu înelepciune i s
putem aplica aceast înelegere de principiu la orice situaie particular am întâlni.
Aceast poziie va fi util în abordarea aspectelor care urmeaz, legate de
65
aprofundarea cunotinelor despre membrane, adic aspectele ce ne vor ajuta s

înelegem mai bine cum funcioneaz membranele ca sisteme integrative. De fapt, se
vor aborda aspectele legate de mecanismele prin care membrana conecteaz celula la
mediu, nefiind o barier absolut. Fenomenele prin care membrana celular
realizeaz aceast conectare a celulei cu mediul sunt de dou tipuri: fenomene de
transport membranar i fenomene de semnalizare.
1. Morange M. (2013) What history tells us XXX. The emergence of the fluid mosaic model of
membranes. J Biosci . 38(1): 3-7.
2. Nicolson GL. (2013) The Fluid-Mosaic Model of Membrane Structure: Still relevant to understanding
the structure, function and dynamics of biological membranes after more than 40 years. Biochim
Biophys Acta . Nov 1. pii: S0005-2736(13)00393-3. DOI: 10.1016/j.bbamem.2013.10.019. [Epub ahead
of print]
3. Bagatolli LA, Mouritsen OG. (2013) Is the fluid mosaic (and the accompanying raft hypothesis) a
suitable model to describe fundamental features of biological membranes? What may be missing? Front
Plant Sci . Nov 13; 4: 457.
4. Nicolson GL. (2013) Update of the 1972 Singer-Nicolson Fluid-Mosaic Model of Membrane Structure.
Discoveries. 1(1): e3. DOI: 10.15190/d.2013.3
5. Leabu M. (2013) The still valid fluid mosaic model for molecular organization of biomembranes.
Accumulating data confirm it. Discoveries. 1(1): e7. DOI: 10.15190/d.2013.7
66
3.1. Consideraii generale asupra funcionrii

biomembranelor
Dei, dup cum am constatat în capitolul anterior, organizarea molecular a
biomembranelor se caracterizeaz prin mare diversitate de biocomponente, aflate
într-o agitaie permanent, complexitatea acesteia nu complic, ci eficientizeaz
funcionarea ultrastructurii care separ, dar i unete celula cu mediul. Ceea ce se
complic este calea noastr de a elucida mecanismele prin care membranele îi
îndeplinesc menirea. Totui, pe msur ce reuim s descifrm ceea ce se întâmpl,
din punct de vedere molecular, la nivelul biomembranelor ne dm seama cât de
important este faptul c ele sunt aa cum sunt.
Toate componentele membranare coopereaz în asigurarea funciei
ultrastructurii, iar colaborarea dintre biocomponentele ce o organizeaz asigur o
combinatorie larg, ce permite celulei ci dintre cele mai diverse de a schimba
substane i/sau de a comunica între ele, ori cu mediul extracelular. Complexitatea
molecular a membranelor se rsfrânge într-o complexitate funcional care asigur,
pe de o parte, investigarea a tot ceea ce se afl împrejurul celulei (spaiul extracelular
sau alte celule) i, pe de alt parte, declanarea rspunsurilor celulare adecvate
adaptrii la mediul înconjurtor. În toat aceast aciune, caracteristicile organizrii
moleculare a membranei (eterogenitate, asimetrie, comportament de fluid
bidimensional) capt o deosebit importan. Departe de a fi doar o structur
eterogen sumativ (elemente aruncate acolo, la grmad), coninând o multitudine
de tipuri de lipide/glicolipide i proteine/glicoproteine, membrana celular se
constituie ca un sistem biologic ce integreaz marea diversitate de biomolecule
exploatând-o în scopul rezolvrii problemelor pe care le impun existena i
supravieuirea celulei în condiiile concrete ale mediului înconjurtor. Aadar, prin
toat discuia referitoare la funcionarea membranei ca sistem integrativ,
cunotinele referitoare la organizarea molecular a acestei ultrastructuri vor sta la
baza înelegerii fenomenelor. Cum menirea membranei este aceea de a separa, dar a
i uni celula cu mediul, aceste roluri implic asigurarea unui schimb de substan
i/sau informaie cu exteriorul, riguros controlat. Asta înseamn c biomembranele
trebuie s îndeplineasc rolul de barier selectiv, în interesul adaptrii i
supravieuirii celulelor.
Pentru o sistematizare a proceselor, vom include ceea ce ine de schimbul de
substane dintre celul i mediu într-o seciune intitulat “Transportul
membranar”, iar ceea ce ine de schimbul de informaie sub titlul “ Semnalizarea
celular”. Trebuie subliniat faptul c în realitate nu se poate face, de fapt, o
separaie între cele dou tipuri de fenomene, ele coexistând i cooperând în
realizarea eficient a funciilor membranelor. Mai concret spus, transportul
membranar este dependent (controlat i modulat) de fenomene de semnalizare
celular, iar semnalizarea celular implic adesea fenomene de transport
membranar.
Aadar, nimic din ceea ce se întâmpl la nivelul membranei nu poate fi scos
din context (ca de altfel tot ce se întâmpl în celul, în ansamblul su). Membrana
asigur celulei informaiile necesare pentru supravieuire i aciune în funcie de ce
se întâmpl în jurul su. Astfel, simultan, celula primete informaii pe multiple ci,
pe care le prelucreaz i apoi, inând cont de toate, rspunde printr-un
comportament adecvat. Aceast capacitate a celulei de a primi i analiza informaii
multiple, culese prin diverse componente, din variate surse poate fi denumit în
românete diafonie (termenul în englez, folosit pentru a denumi aceste fenomene
este „cross-talk”). Este vorba de interferene între cile de semnalizare, care
moduleaz reciproc efectele diverselor informaii primite de celule i prin care se
realizeaz rspunsul cel mai optim i cea mai adecvat comportare a celulelor în
69
contextul dat. Un exemplu de diafonie este cel ce determin motilitatea celular, care
se desfoar sub aciunea semnalelor primite prin factori de cretere, citokine sau
chemokine, semnale care influeneaz activitatea integrinelor [1-5]. Astfel, pentru a
decide s migreze dintr-un loc în altul în esuturi, celulele utilizeaz informaiile
primite prin receptori pentru diveri factori chemo-/cito-tactici, ca i prin integrine a
cror interaciune cu substratul (biocomponente din matricea extracelular) i
distribuie membranar sunt modulate i adaptate, pentru a favoriza complexele
procese ce însoesc micarea celulei. Analiza semnalelor ce vin de la receptori i
integrine conduce la declanarea unor reorganizri ale citoscheletului, cu efecte
asupra morfologiei celulare i forelor necesare deplasrii. Mai mult, dincolo de
semnificaia fiziologic a ceea ce se întâmpl la nivelul membranei, procese
patologice dintre cele mai diverse sunt însoite de alterri ale acestor colaborri [5-7].
În cele ce urmeaz vom detalia mai întâi aspecte legate de transportul
membranar, dup care ne vom direciona atenia asupra complexitii proceselor de
semnalizare celular.
Bibliografie selectiv
1. Ciobanasu C, Faivre B, Le Clainche C . (2013) Integrating actin dynamics, mechanotransduction
and integrin activation: The multiple functions of actin binding proteins in focal adhesions. Eur J Cell
Biol . 92(10-11): 339-348. DOI: 10.1016/j.ejcb.2013.10.009.
2. Sasaki AT, Firtel RA . (2006) Regulation of chemotaxis by the orchestrated activation of Ras, PI3K,
and TOR. Eur J Cell Biol . 85(9-10): 873-895.
3. Ayuso-Sacido A, Graham C, Greenfield JP, Boockvar JA . (2006) The duality of epidermal
growth factor receptor (EGFR) signaling and neural stem cell phenotype: cell enhancer or cell
transformer? Curr Stem Cell Res Ther . 1(3): 387-394.
4. Leabu M, Uniyal S, Xie J, Xu YQ, Vladau C, Morris VL, Chan BM. (2005) Integrin 21
rhabdomyosarcoma RD cells. J Cell Physiol . 202, 754-766.
5. Bershadsky A, Chausovsky A, Becker E, Lyubimova A, Geiger B. (1996) Involvement of
microtubules in the control of adhesion-dependent signal transduction. Curr Biol . 6(10): 1279-1289.
6. Miyazono K . (2009) Transforming growth factor-beta signaling in epithelial-mesenchymal transition
and progression of cancer. Proc Jpn Acad Ser B Phys Biol Sci . 85(8): 314-323.
7. Bierie B, Moses HL. (2010) Transforming growth factor beta (TGF-beta) and inflammation in cancer.
Cytokine Growth Factor Rev. 21(1): 49-59. DOI: 10.1016/j.cytogfr.2009.11.008.
70
3.2. Transportul membranar

Prin transport membranar1 înelegem totalitatea proceselor prin care celula
folosete componentele membranei pentru schimbul de substan pe care îl
efectueaz cu mediul. În funcie de felul în care substanele anorganice sau organice
solubilizate ori unele materiale insolubile (cum ar fi bacterii, debriuri celulare etc.)
ptrund în sau ies din celul, adic în funcie de calea pe care substanele/materialele
o urmeaz în cursul schimbului dintre celul i mediu, ca i de mecanismele
implicate, transportul membranar poate fi clasificat în dou categorii principale:
1. Transport prin membran, atunci când substanele strbat membrana (din
exterior spre interior sau invers) fie direct printre lipidele bistratului, fie prin
biostructuri specializate organizate de proteinele transmembranare;
2. Transport cu membran (transport vezicular), atunci când substanele
sunt introduse în celul sau eliminate din aceasta prin intermediul unor
vezicule delimitate de (endo)membrane care se desprind de membrana celular
sau fuzioneaz cu ea, pentru a efectua schimbul.
Transportul prin membran este specific ionilor i moleculelor mici ( < 10Å;
M < 800Da). Transportul cu membran realizeaz schimbul de molecule mari ( >
10Å; M > 800Da), de macromolecule, respectiv de particule. Indiferent de sensul în
care are loc schimbul (din exterior în celul sau din celul ctre exterior), aceast
selectare rmâne valabil între cele dou tipuri de transport. De remarcat c
parametrii referitori la gabaritul compuilor transportai sunt valori mediate i ar fi
valabile la modul absolut doar pentru structuri sferice/globulare. În realitate,
procesul de transport al moleculelor mici prin membran depinde i de geometria
acestora, molecule alungite, care depesc 800Da, putând fi transportate prin
membran (spre exemplu prin jonciunile comunicante; vezi în volumul al II-lea).
3.2.1. Transportul prin membran

Fenomenele de transport prin membran sunt de o mare diversitate, ceea ce
impune, pentru o mai uoar abordare i înelegere, sistematizri pe mai multe
niveluri. Calea cea mai util pentru sistematizare e reprezentat de clasificarea pe
criterii din ce în ce mai de detaliu.
În funcie de necesarul de energie care se consum pentru desfurarea sa,
transportul prin membran se clasific în urmtoarele dou mari categorii (Fig. 3.1.):
1. Transport pasiv , care nu necesit consum energetic concomitent pentru
trecerea de substan prin membran;
2. Transport activ , care necesit consum de energie în momentul trecerii prin
membran a substanei transportate.
Pe de alt parte, transportul prin membran se poate face direct printre lipidele
bistratului (ceea ce se mai numete difuziune simpl; Fig. 3.1, exemplul 1) sau prin
structuri organizate de proteine (transport facilitat; Fig. 3.1, exemplele 2 i 3).
Transportul prin membran care necesit proteine specific organizate
transmembranar se poate desfura fie de la concentraie mare la concentraie mic,
acesta numindu-se difuziune facilitat (Fig. 3.1, exemplul 2), fie de la concentraie
mic spre concentraia mare, ceea ce necesit consum energetic (Fig. 3.1, exemplul
3), acesta numindu-se transport activ, tocmai pentru c necesit energie (în greaca
1 Suntem nevoii s facem specificaia nuanrii în limba român a denumirilor: fenomenele de transport ce se
petrec la nivelul membranelor le denumim global prin sintagma ”transport membranar”. Aceasta deoarece prima
clasificare, legat de criteriul cii urmate de substanele transportate i mecanismele implicate, aduce expresia
”transport prin membran”, care ar putea fi confundat cu termenul general (într-un limbaj simplist), dar care
are o definire concret ce respect complexitatea de fenomente de transport de la nivelul membranelor.
71
veche  înseamn activitate). Dup aceast nuanare a viziunii asupra

complexitii fenomenelor de transport prin membran, vom detalia informaiile
legate de acesta urmând clasificarea dup criteriul consumului de energie. Aadar
vom aborda mai întâi transportul pasiv, dup care vom completa cunotinele cu
aspecte legate de transportul activ.
3.2.1.1. Transportul pasiv
Transportul pasiv mai este denumit i transport disipativ, deoarece implic
difuziunea care reprezint micarea de substan de la concentraie mare la
concentraie mic. În contextul discuiei noastre, transportul pasiv disipeaz practic
gradiente de concentraie aflate de o parte sau de alta a barierei pe care membranele
o reprezi
reprezint;
nt; tocmai de aceea
aceea transportul
transportul pasiv nu necesit energie.
energie. Cum trebuie
trebuie
îneles acest transport i cum îl putem sistematiza prin clasificri, pentru
simplificarea înelegerii?
Unele molecule mici (în limita de gabarit specificat mai sus) pot strbate
membrana strecurându-se printre lipidele membranare (Fig. 3.1, exemplul 1). Acest
lucru este uor de îneles dac ne gândim c lipidele, aezate în bistrat, au micri de
o mare diversitate
diversitate i nu organizeaz
organizeaz o structur cu o compac
compactitate
titate rigid,
rigid, lsând
lsând în
permanen între ele spaii de dimensiuni i geometrii variabile. În aceste spaii, o
serie de molecule mici se pot insinua (dac dimensiunile le permit) i în felul acesta
pot trece mai repede sau mai încet dintr-o parte în cealalt a membranei. Acest tip de
trecere se face fr a necesita consum concomitent de energie i este, de aceea,
transport pasiv.
Fig. 3.1. Clasificri ale transportului prin membran în termeni vizuali. Poziiile 1 i 2 reprezint
situaii de transport pasiv, adic difuziune simpl (1) care se desfoar direct printre lipidele
bistratului, respectiv difuziune facilitat (2) care se desfoar prin structuri transmembranare
organizate de proteine (transportori sau canale). Poziia 3 reprezint transport activ, facilitat de
asemenea de structuri transmembranare organizate de proteine specializate în a folosi energie pentru
trecerea de substane dintr-o parte în alta a membranei, împotriva gradientelor de concentraie.
Sgeile indic sensuri dependente de condiiile concrete în care fenomenele de transport se petrec.
© Mircea Leabu, 2014.
72
Calea transportului pasiv printre moleculele lipidelor membranare poate fi

urmat de moleculele nepolare sau hidrofobe (spre exemplu: molecule de gaze – O 2,
N2, CO2, NO, CO, eter etilic, benzen i asemntoare), dar i de moleculele polare
mici (cu masa molecular sub 100Da; de exemplu: H2O, etanolul, ureea, glicerina),
care se pot strecura în i prin spaiile dintre lipide. Acest transport, care se
desfoar prin trecerea substanelor printre lipidele membranare, este numit i
difuziune simpl.
Pentru moleculele polare mari (cu greutatea molecular între 100 i 800Da),
cât i pentru ioni, transportul prin membran se face numai cu implicarea unor
proteine transmembranare ale cror domenii ce strbat bistratul organizeaz
structuri specifice care se constituie drept ci de traversare a planului membranei
pentru compuii transportai. Aceste proteine poart denumirea de transportori
(pentru molecule polare mari: glucoz, aminoacizi, nucleotide) sau canale ionice
(firete, pentru ioni: H+, Na+, HCO3-, K +, Ca2+, Cl-, Mg2+). Transportorii menionai
precum i canalele ionice efectueaz tot un transport pasiv (fr consum concomitent
de energie), deoarece trecerea se face de la concentraie mare ctre concentraie
mic. Transportul pasiv prin transportori sau prin canale ionice se numete i
difuziune facilitat.
În funcie de numrul tipurilor de substan transportate simultan,
transportul facilitat (inclusiv difuziunea facilitat) poate fi clasificat în (Fig. 3.2): (i)
transport singular numit
numit i transport uniport (Fig.
(Fig. 3.2, exemplul 1), când este
transportat o singur entitate (bio)chimic (ion sau molecul) sau (ii) transport
cuplat , numit i co-transport , când sunt transportate simultan (adic într-un
singur ciclu) dou sau mai multe entiti (bio)chimice (ioni, molecule sau ioni i
molecule). La rândul su, transportul cuplat se poate clasifica în dou tipuri, în
funcie de sensul în care sunt transportate diferitele substane. Când toate
substanele sunt transportate în acelai sens, transportul cuplat este numit simport
(Fig. 3.2, exemplul 2). Dac cel puin una dintre substanele transportate este purtat
în sens opus celorlalte, co-transportul este numit antiport (Fig.
(Fig. 3.2, exemplul 3).
Fig. 3.2. Tipuri de tran-

sport pasiv prin mem-
bran, facilitat de pro-
teine (difuziune facilita-
t), definite în funcie
de numrul de entiti
(bio)chimice transporta-
te simultan (adic în de-
cursul unui ciclu de
transport). 1 – uniport; 2
– simport; 3 – antiport.
Sgeile colorate indic,
în parte, sensul de mi-
care al fiecrei entiti
chimice transportate.
73
Fig. 3.3. Co-transportorul de glucoz i sodiu din membrana apical a enterocitelor, ca

exemplu de simport. Proteina transmembranar care structureaz transportorul leag doi ioni de
sodiu (concentraie mare) i o molecul de glucoz (concentraie mic) din lumenul intestinal (1).
Legarea entitilor transportate atrage modificri în conformaia proteinei, cu trecerea ionilor i
glucidului prin cile transmembranare de transport, organizate de protein i cu asigurarea blocrii
trecerii altor elemente (2). Eliberarea compuilor transportai în citosol determin rearanjri în
conformaia transportorului cu refacerea, în ectodomeniu, a siturilor de legare a ionilor i glucozei (3),
un nou ciclu de transport putând fi iniiat. © Mircea Leabu, 2014.
Ca exemplu de transportor uniport, amintim transportorul de glucoz din

membrana eritrocitar (GLUT1) [1]. Este o protein multipas, cu masa molecular de
~45kDa, având 12 treceri în -helix prin planul membranei, la nivelul crora, alturi
de aminoacizi hidrofobi, gsim i Ser, Thr, Asn i Gln, aminoacizi polari responsabili,
în timpul procesului de transport, de interaciunea cu molecula de glucoz pentru
trecerea ei prin membran. Ambele capete terminale ale lanului polipeptidic sunt
expuse în citosol. În membrana eritrocitar exist peste 200 000 de molecule de
transportor GLUT1 pentru o celul. GLUT1 face parte dintr-o familie de transportori
de glucoz cu 14 membri (GLUT1-14), toi cu câte 12 treceri în -helix prin planul
membranei i cu capetele N- i C-terminale în endodomeniu. Transportorii GLUT
sunt întâlnii i în membranele altor tipuri de celule animale, nu numai în eritrocite
sau în linia hematopoietic eritroid [2-5]. În condiii bazale, în celulele musculare i
în adipocite GLUT4 sufer un proces continuu, dar cu dinamic sczutsczu t de reciclare
între membran i câteva compartimente intracelulare, cu numai 5% din totalitatea
74
moleculelor expuse în membrana celular. Dup stimulare cu insulin, în 2-3

minute, celulele modific echilibrul între cantitatea de GLUT4 aflat în
compartimente intracelulare i cea expus în membran, care crete la 50% [5].
Aceste observaii susin afirmaia fcut mai sus cum c transportul i semnalizarea
sunt procese membranare ce se influeneaz reciproc.
Ca transportor simport (Fig. 3.3), merit amintit co-transportorul de
sodiu/glucoz (SGLT1) din membrana apical a enterocitelor (celulele absorbante
din intestin) [6, 7]. De remarcat faptul c acest transportor folosete disiparea
gradientului de Na+, pentru a prelua glucoza din lumenul intestinal în citosolul
enterocitelor, împotriva gradientului de concentraie a glucidului. Un asemenea
transport mai este numit i transport activ secundar , deoarece se bazeaz
practic pe energia consumat anterior de celul pentru meninerea gradientului de
Na+ (12mM în celul, 145mM în exterior), ceea ce se realizeaz prin activitatea
pompei de sodiu i potasiu, un antiport (vezi mai jos la 3.2.1.3. Transportul
activ). Asta înseamn c glucoza, transportat împotriva gradientului de
concentraie prin disiparea celui al sodiului, este eficient absorbit din lumenul
intestinal ctre spaiul de sub epiteliu de unde este preluat în circulaia sanguin.
SGLT1 este protein transmembranar multipas cu 14 treceri în -helix prin planul
membranei, dintre care trecerile 10-14 au fost dovedite ca structurând calea de
trecere a glucozei. Ambele capete ale lanului polipeptidic sunt în ectodomeniu. În
bucla hidrofil N-terminal SGLT1 este glicozilat, dar structurile glucidice nu sunt
necesare activitii biologice. Lanul polipeptidic al SGLT1 are 664 de aminoacizi i o
mas molecular de ~73kDa. Un ciclu al mecanismului de transport co-transport 2
ioni de sodiu i o molecul de glucoz. În membranele latero-bazale ale enterocitelor
se gsete un transportor uniport de glucoz (GLUT2) prin care glucoza introdus în
celul de SGLT1 este transportat în spaiul subepitelial [7]. SGLT1 face parte dintr-o
familie de co-transportori sodiu/glucoz ce conine peste 220 de membri în celulele
eucariote i procariote, iar la om 11 membri [6]. Genele ce codific cei 11 membri duc
predictibil la proteine cu greuti moleculare între 60 i 80kDa, coninând de la 580
pân la 718 aminoacizi. Cu excepia a doi dintre membri, ceilali realizeaz 14 treceri
în -helix prin planul membranei.
Ca exemplu de transport antiport, readucem în atenie canalul de schimb
anionic HCO3-/Cl- din membrana eritrocitar [8, 9], denumit simbolic prin banda
3, dar pentru care se folosete i abreviaia AE1 (vezi detalii structurale la
subcapitolul „ Proteine membranare”, seciunea „ Exemple de proteine
membranare”). Schimbul anionic (1:1) poate fi inversat în funcie de concentraiile
bicarbonatului în celul, respectiv mediul extracelular. Proteine similare se întâlnesc
i în alte tipuri de celule, iar familia acestora poart denumirea de schimbtori
anionici (prescurtat AE, de la sintagma englezeasc Anion E xchanger). În celulele
noneritroide au fost identificate AE2 i AE3 [10, 11]. Alturi de controlul
homeostaziei eritrocitare i tisulare a CO 2, prin schimbul HCO3-/Cl-, aceste canale
acioneaz i în controlul i reglarea pH-ului celular i al sângelui [11]. Aceast
activitate de reglare a pH-ului sângelui (respectiv urinei) se manifest i la nivelul
nefrocitelor, unde la schimbul pasiv HCO3-/Cl- se adaug activitile unui canal
uniport de Cl-, necesar meninerii homeostaziei intracelulare a anionului i ale unei
pompe protonice, destinat eliminrii H+ rezultat din hidroliza acidului carbonic,
obinut prin hidratarea CO2.
Un alt antiport, prezent în membrana celor mai multe celule excitabile sau
secretoare [12], este schimbtorul de Ca2+/Na+, care efectueaz tot un transport
activ secundar, eliminând un ion Ca 2+ prin introducerea a 3 ioni Na +. (De fapt sunt
raportate valori diferite de ioni Na + schimbai cu un ion Ca 2+, astfel încât mai
circumspect ar fi s spunem c stoichiometria antiportului este mai mult de 2 Na +,
pentru 1 Ca2+ [13]). Familia de proteine transmembranare cu aceast funcie este
75
notat prescurtat cu NCX (de la N atrium-C alcium e X changer), fiind identificai la

mamifere trei membri: NCX1, NCX2 i NCX3. NCX1 se afl în aproape toate
esuturile, dar este exprimat mai abundent în inim, creier i rinichi [14]. NCX1 are
938 aminoacizi (110kDa, mas deductibil din secvena de aminoacizi) i are 9
domenii transmembranare în -helix [15]. Captul amino terminal al lanului
polipeptidic se afl la suprafaa membranei, aadar NCX1 este protein
transmembranar tip I, iar între segmentele transmembranare 5 i 6 se structureaz
o bucl citosolic (adic pe faa intern a membranei) de 550 de aminoacizi (mai
mult de jumtate din lungimea lanului polipeptidic) esenial pentru reglarea
activitii canalului. Activitatea schimbtorului Na+/Ca2+ este dependent de
concentraiile extracelular, respectiv citosolic ale cationilor schimbai, dar i de
concentraia H+, a ATP i a fosfoinozitidelor bis-fosforilate [13]. În funcie de
potenialul de membran i de concentraiile aflate de o parte sau de cealalt a
membranei pentru cationii transportai, schimbul poate fi inversat. De remarcat este
faptul c în celula muscular cardiac, unde contribuia de calciu citosolic necesar
contraciei se datoreaz masiv (~70%) eliberrii din reticulul sarcoplasmic, iar numai
în mic msur (~30%) invaziei de calciu extracelular, eliminarea procentelor de
Ca2+ din citosol, necesar procesului de relaxare se face în principal prin NCX i nu
prin pompa de calciu sarcolemal (adic pompa de calciu din membrana celulei
musculare). În cazul reintroducerii Ca2+ în reticulul sarcoplasmic, contribuia revine
în exclusivitate pompei de calciu din membrana organitului [16]. De regul NCX
transport de 10, 15 ori mai mult Ca 2+ în afara celulei decât pompa membranar de
calciu [14].
Transportul pasiv, oricum s-ar desfura, se petrece în sensul de diminuare a
gradientului de concentraie al componentei transportate. De aceea se mai numete
i transport disipativ, transport entropic sau transport la vale (de la
concentraie mare, la concentraie mic). Acest tip de transport se poate desfura,
teoretic, pân când concentraia componentei transportate se egalizeaz de cele dou
pri ale membranei prin care se desfoar. Aceast situaie ipotetic nu se
realizeaz în realitate, în cazul ionilor, datorit mecanismelor de control al activitii
canalelor.
Asupra acestor aspecte, legate de activitatea canalelor ionice membranare, se
pot face comentarii suplimentare. Canalele nu sunt permanent deschise, iar celula
poate controla/comanda funcionarea lor. În funcie de mecanismul prin care este
controlat regimul de deschidere a lor, canalele ionice se pot împri în trei categorii
(Fig. 3.4):
1. Canale ionice controlate (operate) electric (prin voltaj), adic prin
modificarea potenialului de membran (Fig. 3.4, exemplul 1). Acestea sunt
închise (Fig. 3.4, 1a) atunci când potenialul membranei este cel normal (adic
50 – 70mV, cu minus pe partea citosolic). Canalele controlate electric se
deschid atunci când potenialul de repaus al membranei se modific (Fig. 3.4,
1b).
2. Canale ionice controlate (operate) chimic (prin liganzi) (Fig. 3.4,
exemplul 2), adic se deschid atunci când proteina, care formeaz structura
transmembranar destinat transportului, leag un compus chimic (ligandul)
care schimb conformaia complexului (Fig. 3.4, 2b). Ligandul se poate lega în
ectodomeniul proteinei care structureaz canalul (sau al uneia dintre
subuniti, dac este multimer) fiind ligand extracelular sau, pentru alte tipuri
de canale, la endodomeniu (ligand intracelular sau citosolic).
3. Canale ionice controlate mecanic, adic a cror stare deschis/închis
este dependent de exercitarea unor tensiuni mecanice asupra membranei (Fig.
3.4, exemplul 3).
76
Fig. 3.4. Tipuri de canale ionice i strile lor . 1 – canal controlat electric: închis (a), în condiii de
repaus (potenialul membranei normal); deschis (b), când potenialul membranei este modificat;
inactiv (c), devenit refractar la persistena modificrii potenialului membranei. 2 – canale controlate
chimic (prin ligand): închis (a), în absena ligandului legat de complexul proteic transmembranar;
deschis (b), ca urmare a legrii ligandului; inactiv (c), în conformaie închis, dei ligandul este legat.
Este evideniat faptul c, pentru canalele comandate chimic, ligandul poate fi extracelular sau
citosolic. 3 – canale controlate mecanic: închis (a), în absena tensiunii/stresului mecanic; deschis (b),
atunci când se exercit o tensiune mecanic asupra membranei; inactiv (c), când dei stresul
mecanic persist, canalul adopt conformaie închis, devenind refractar la stimul. Este reprezentat
faptul c, la inactivare, închiderea se realizeaz (de regul) în zona endodomeniului, ca urmare a
schimbrilor citosolice locale în homeostazia ionilor transportai. © Mircea Leabu, 2014.
Trebuie menionat c activarea canalelor respect un mecanism ciclic. Acesta

asigur inactivarea lor chiar în condiiile care au determinat deschiderea (adic în
condiiile persistenei stimulului), deoarece pot prezenta trei stri:
- starea închis (Fig. 3.4, situaiile a), de repaus, în absena stimulului
(modificarea potenialului, legarea ligandului sau tensiunea mecanic);
- starea deschis, care permite trecerea ionilor, dup apariia stimulului (Fig. 3.4,
situaiile b);
- starea inactiv, închis la prezena prelungit a stimulului (Fig. 3.4, situaiile c);
aceasta înseamn pentru cele trei tipuri de canale: ( i ) conformaie închis sub
potenial de membran modificat (alt conformaie decât cea închis de
repaus), (ii ) ocupat de ligand dar închis i (iii ) închis în prezena tensiunii
mecanice care a determinat deschiderea.
77
Aceast trecere într-o stare refractar a canalelor ionice asigur meninerea

homeostaziei ionice intracelulare în condiiile de persisten a semnalelor, refacerea
potenialului membranar, desprinderea ligandului i, eventual, metabolizarea sa, cu
revenirea celulei la starea bazal, adic starea de neexcitaie, astfel încât s devin
sensibil la o nou stimulare. De remarcat c trecerea în stare refractar se petrece
datorit modificrilor spaio-temporale în homeostazia ionic din citosolul
subcortical (de regul), ceea ce atrage schimbri de conformaie a endodomeniilor
transportorilor [17-19]. Aceste schimbri care induc inactivarea canalelor pot fi sau
nu însoite de modificri chimice ce se petrec asupra lanului polipeptidic [20, 21].
Dintre cele trei tipuri de canale ionice, cele controlate mecanic (Fig. 3.4,
exemplul 3) au fost ultimele descoperite i sunt i cele mai dificil de investigat,
începând chiar cu stabilirea faptului c sunt controlate mecanic. Dificultile se
datoreaz urmtoarelor aspecte [22]:
(i) celulele mecano-senzitive nu sunt numeroase în organism i sunt împrtiate
printre multe alte tipuri celulare, spre deosebire de celulele care conin canale
din celelalte tipuri;
(ii) numrul de canale controlate mecanic în membranele celulelor mecano-
senzitive este de câteva ordine de mrime mai sczut decât numrul canalelor
comandate electric sau chimic (de exemplu, eritrocitele au 1,2x10 6 molecule de
banda 3, membrana celulelor cu bastonae conine aproximativ 4x107
molecule de rodopsin, celulele olfactive în jur de 1,7x10 7 receptori olfactivi, în
timp ce celulele proase din organul lui Corti au între 50 i 100 de canale
controlate mecanic);
(iii) dovedirea proprietilor mecano-senzitive ale eventualilor candidai este
dificil cu tehnicile clasice.
În ciuda acestor dificulti, interesul pentru studiul canalelor controlate
mecanic este deosebit de actual, atâta timp cât dorim s cunoatem mecanismele
celulare i moleculare ale receptrii, controlrii i reglrii presiunii sanguine, ale
senzaiilor tactile, ale percepiei sunetelor, gravitaiei i acceleraiei. Din ceea ce se
cunoate pân în prezent, canalele controlate mecanic sunt împrite în patru tipuri
[22]: degenerine/canale epiteliale de sodiu (abreviere DEG/ENaC, de la
DEG enerin/ E pitelial Natrium C hannel ), canale receptor tranzient de potenial
(prescurtat canale TRP, de la T ransient Receptor P otential ), canale de potasiu cu
doi pori (notate K 2P) i canale mecano-senzitive de conductan mic (abreviat MscS,
de la M echanosensitive channel of S mall conductance). O trstur comun a
acestor canale controlate mecanic este aceea c genereaz semnale electrice foarte
rapide, cu o laten de sub 1ms.
Suntem la un capitol destinat înelegerii funcionrii biomembranelor ca
sisteme integrative, ceea ce înseamn nu doar c toate tipurile de componente ce le
organizeaz (lipide, proteine i componenta glucidic) particip la funciile
membranelor, dar i c putem exemplifica modul în care coopereaz elemente cu
funcii variate în fenomene celulare complexe. Pentru înelegerea faptului c
evenimentele celulare nu se petrec individual, ci într-o permanent cooperare i
completare, ca i pentru contientizarea faptului c celulele se comport adecvat
situaiilor în care sunt puse numai datorit acestei conlucrri a componentelor lor,
inclusiv a componentelor membranare, putem exemplifica prin ceea ce se petrece la
nivelul jonciunilor neuro-musculare în momentul stimulrii celulei musculare
pentru contracie, de ctre sistemul nervos (Fig. 3.5). Este vorba aici de o cooperare
eficient între diferite tipuri de canale (în cazul acesta între canale comandate
electric i canale comandate prin ligand).
78
Fig. 3.5. Cooperarea diferitelor tipuri de canale la nivelul jonciunii neuro-musculare. A.

Jonciunea aflat în repaus, deoarece impulsul nervos nu a ajuns la butonul terminal. Canalele de
calciu controlate electric, care comand exocitarea acetilcolinei, sunt închise. Sgeile roii sugereaz
direcia de propagare a semnalului. B. Jonciunea neuro-muscular activat. Stimularea nervoas a
ajuns la butonul terminal, canalele de calciu operate electric sunt deschise, iar creterea concentraiei
de Ca2+ în citosolul de la nivelul butonului terminal determin secreia de acetilcolin. Acetilcolina
secretat în fanta sinaptic se leag de canalele de sodiu pe care le comand, le deschide i
determin, prin depolarizarea local a membranei, activarea unor canale de sodiu comandate
electric. În acest fel se extinde depolarizarea sarcolemei, ceea ce induce deschiderea unor canale de
calciu comandate electric, iar calciul extracelular intrat în citosolul celulei musculare, duce i la
afectarea canalelor de calciu de la nivelul reticulului sarcoplasmic, determinând eliberarea de calciu i
crescând concentraia de Ca2+ în citosolul miocitului. Unele fenomene sunt mai complexe decât se
prezint în aceast figur. © Mircea Leabu, 2014.
Jonciunea neuro-muscular, numit i sinaps neuro-muscular, reprezint

o apoziie dintre membrana butonului terminal al unui axon i un microdomeniu al
membranei celulei musculare. Între cele dou membrane, aflate în apoziie la nivelul
sinapsei, în spaiul numit fant sinaptic, se creeaz un microclimat favorabil
transmiterii de semnale între celula nervoas i celula muscular. Ce se întâmpl la
acest nivel, când un semnal nervos ajunge la butonul terminal al axonului?
Propagarea semnalului nervos de-a lungul axonului se materializeaz prin
depolarizarea membranei axonale secvenial, de-a lungul acestuia. Când semnalul,
79
deci depolarizarea membranei axonale, ajunge la butonul terminal, are loc

deschiderea unor canale de Ca2+ operate electric. Deschiderea acestor canale permite
ionilor de calciu din spaiul extracelular (unde concentraia este cu patru ordine de
mrime mai ridicat, adic 10 -3M) s intre în citosolul de la nivelul butonului axonal
(unde concentraia este mic, de ordinul 10 -7M). Creterea concentraiei de Ca2+ în
butonul axonal induce secreia de acetilcolin (depozitat în vezicule de secreie de la
nivelul butonului axonal) în fanta sinaptic. Acetilcolina secretat în fanta sinaptic
se leag de canalele de sodiu controlate chimic prezente în membrana sinaptic a
celulei musculare pe care le deschide. Ionii Na + ptrund în celula muscular
depolarizând membrana acesteia la nivelul jonciunii neuro-musculare.
Depolarizarea membranei la nivelul sinapsei duce la deschiderea unor alte canale de
Na+ comandate electric, extinzând modificarea potenialului membranei celulei
musculare. Aceast depolarizare extins duce la deschiderea la nivelul membranei
celulei musculare a unor canale de Ca2+ operate electric, ca i a unor canale de calciu
din membrana reticulului sarcoplasmic. Ptrunderea Ca2+ (atât din exteriorul celulei,
cât i din reticulul sarcoplasmic) în citosolul celulei musculare determin contracia
celulei. Relaxarea celulei musculare presupune eliminarea ionilor de Ca 2+ din citosol,
prin aciunea canalelor de schimb Na+/Ca2+ i a unor pompe de Ca 2+. Dup
transmiterea semnalului, la nivelul fantei sinaptice acetilcolina este fie metabolizat
la colin i acid acetic de o colinesteraz, fie reintrodus în vezicule de secreie, în
butonul axonal prin endocitoz. Scderea concentraiei de acetilcolin în fanta
sinaptic, alturi de relaxarea celulei musculare prin scderea concentraiei citosolice
de Ca2+ asigur pregtirea celulei pentru reluarea ciclului. Este evident, celulele fac
toate aceste lucruri mult, mult mai repede decât descriem noi în cuvinte. (Din
fericire!)
3.2.1.2. Transportul apei prin membrana celular
Nu putem încheia aspectele legate de transportul pasiv prin membrane fr s
vorbim despre transportul apei, solventul fiziologic. De acest transport depinde
echilibrarea presiunilor coloidosmotice i supravieuirea celulelor. Trecerea apei
printr-o membran poart denumirea de osmoz. Acesta este un termen util în
biofizic, unde mecanismele care se ascund în spatele acestei treceri nu conteaz. În
biologia celular, îns, unde vrem s desluim mecanismele care se petrec în celul
sau la nivelul diferitelor componente celulare (cum este acum membrana celular) în
toat diversitatea i complexitatea lor, termenul osmoz (chiar dac nu trebuie
ignorat) nu este deosebit de util. Mai degrab poate crea confuzie, dac nu este corect
îneles. Mult vreme s-a considerat c osmoza implic numai trecerea apei printre
lipidele bistratului (intrarea apei în celul sau prsirea celulei de ctre moleculele
polare, mici ale apei). Ei bine, prin membrana celular apa trece atât prin difuziune
simpl (adic printre lipidele bistratului), cât i prin difuziune facilitat, deoarece
multe celule i-au produs complexe proteice transmembranare destinate
transportului pasiv al apei. Aceste complexe proteice transmembranare, destinate
transportului facilitat al apei prin membranele celulare, poart denumirea de
aquaporine.2 Termenul osmoz implic trecerea apei prin biomembrane prin
ambele mecanisme, cumulat. Rolul aquaporinelor este acela de a eficientiza trecerea
apei prin membrane, astfel încât, pe de o parte, fenomenele fiziologice s se petreac
dup o dinamic adecvat i, pe de alt parte, la apariia unor dezechilibre osmotice
accidentale homeostazia celular s nu sufere dramatic i s pun în pericol
supravieuirea.
2 Proteinele care structureaz aquaporine au fost pentru prima dat identificate în membrana eritrocitar, iar
rolul lor a fost intuit de românul Gheorghe Benga. Studii consecvente referitoare la aceti transportori ai apei prin
membrane au fost efectuate ulterior de grupul lui Peter Agree, acesta primind, în 2003, Premiul Nobel pentru
chimie cu urmtoarea motivaie a juriului: " for the discovery of water channels ".
80
Aquaporinele sunt proteine identificate în toate organismele (de la bacterii, la

mamifere i în plante) i sunt ubicuitare în organismele multicelulare, fiind
exprimate în diferite grade în toate tipurile de celule [23, 24]. La om au fost
identificai cel puin 13 membri ai familiei proteice a aquaporinelor [24], desemnate
abreviat prin AQPx (cu x începând de la 0, AQP0 fiind aquaporina din cristalin,
numit iniial proteina integral major, abreviat MIP, de la M ajor I ntegral
P rotein, de unde i tendina de a denumi astfel superfamilia de proteine creia îi
aparin i aquaporinele). Identitatea molecular a primei aquaporine (AQP1) a fcut
obiectul articolului publicat de echipa lui Peter Agree în 1992. Agree i colaboratorii,
microinjectând ovocite de Xenopus laevis cu ARNm al proteinei CHIP28, abundent
exprimat în membrana eritrocitar, au constatat o cretere semnificativ a
permeabilitii osmotice a apei [25]. Aquaporinele (Fig. 3.6) sunt proteine
transmembranare cu masa molecular de ~30kDa (masa molecular predictibil a
monomerilor de aquaporine este între 26 i 34kDa), au ase treceri în -helix prin
bistratul lipidic (Fig. 3.6, notaiile TM1-TM6) i dou segmente scurte, tot
helicoidale, care strjuiesc vestibulele citoplasmatic (Fig. 3.6, notaia B1), respectiv
extracelular (Fig. 3.6, notaia B2) ale canalului organizat de cele ase domenii
transmembranare [25-27]. Capetele amino- i carboxi-terminale ale lanului
polipeptidic se afl pe faa citosolic. În membrane, monomerii astfel organizai
transmembranar se asociaz câte patru formând homotetrameri. Fiecare monomer al
complexului tetrameric reprezint uniti funcionale. Pentru AQP4 homotetramerii
se asociaz la un nivel superior în reele octogonale prin interaciuni ale unor motive
(secvene mici de aminoacizi) specifice din regiunea capetelor amino-terminale ale
monomerilor.
Apa poate trece prin canalele aquaporinelor în ambele sensuri, depinzând de
presiunile coloidosmotice existente de cele dou pri ale membranei. Reglarea
activitii aquaporinelor i importana acestora în controlul presiunilor
coloidosmotice reprezint teme tiinifice de interes în momentul de fa [27, 28]. În
prezent, cunoatem c reglarea activitii se face prin protonare, dar i prin
fosforilare sau legare de ali cationi [27], fr ca mecanismele de control i reglare s
fie deplin elucidate, alte modaliti de reglare sugerate fiind în studiu. Exprimarea
adecvat a aquaporinelor în celule este important pentru multe fenomene
fiziologice: absorbia adecvat la nivelul cilor urinare pentru formarea urinei,
semnalizare neuronal prin modularea transportului prin canale ionice, motilitate
celular prin asigurarea dinamicii lamelipodiilor, hidratarea pielii, proliferarea
celular, metabolismul lipidic (implicarea aquagliceroporinelor, aquaporine cu
transport dual pentru ap i glicerin) [24]. Mai mult, deficiene în exprimarea
aquaporinelor pot induce sau însoi diverse patologii: cataract, diabet insipid, edem
cerebral, obezitate [23].
Fig. 3.6. Aranjarea lanului polipep-

tidic al aquaporinelor în bistratul
lipidic. Cele 6 domenii transmem-
branare (TM1-TM6) formeaz canalul
de trecere a apei/glicerinei, iar cele
dou bucle, citosolic (B1), respectiv
extracelular (B2), asigur selectivita-
tea primar a complexului, strjuind
vestibulele intern, respectiv extern ale
cii de trecere. © Mircea Leabu, 2014.
81
3.2.1.3. Transportul activ

Pân aici am detaliat aspecte legate de transportul în sensul diminurii
concentraiei componentei/componentelor transportate, adic transportul pasiv sau
entropic. Celulele au îns nevoie de transport de molecule mici i/sau ioni i
împotriva gradientelor de concentraie existente la un moment dat sau existente
permanent la nivelul membranelor. Pentru rezolvarea acestor nevoi, în membrane
sunt organizate biostructuri proteice capabile s transporte molecule mici i ioni
împotriva gradientului de concentraie al acestora, prin consum de energie provenit
din scindarea unor molecule macroergice (de regul ATP). Aceste structuri proteice
membranare poart denumirea de pompe. Transportul efectuat de ele se numete
transport activ, transport antientropic sau transport la deal .
Ca exemplu de transport activ vom aborda pompa de Na+/K +, numit i
Na+/K +-ATPaz3. Pompa este o structur complex din punct de vedere biochimic
[29], organizat ca un tetramer format din dou subuniti , mari (care reprezint
unitatea catalitic i transportoare) i dou subuniti , mici (glicoproteice,
reglatoare, neimplicate direct în pomparea ionilor, dar necesare pentru împachetarea
conformaional corect a subunitilor  în reticulul endoplasmic, în momentul
biosintezei, asamblrii în membran i maturrii). În unele organe, se altur un al
treilea tip de lan polipeptidic, subunitatea  (un polipeptid foarte mic, capabil s
moduleze afinitatea pentru ionii transportai i pentru ATP). Toate cele trei tipuri de
subuniti sunt proteine transmembranare.
Subunitile  (Fig. 3.7) sunt neglicozilate. Ele au o mas molecular de
~110kDa (putând conine între 1014 i 1028 de aminoacizi), au 10 treceri în -helix
prin bistratul lipidic membranar (notate abreviat cu TM1 – TM10; în Fig. 3.7. sunt
numerotate în ordine, cu cifrele 1-10), iar ambele capete amino- i carboxi-terminale
ale lanului polipeptidic se afl în endodomeniu [29]. Exist patru izoforme de
subuniti : 1, care are un lan polipeptidic format din 1024 aminoacizi, 2, cu
1021 aminoacizi, 3, cu doar 1014 aminoacizi i 4, cu cel mai lung lan polipeptidic,
coninând 1028 de aminoacizi [29, 30]. Domeniul extracelular este minor i format
din dou bucle mici, prima între domeniile transmembranare TM1 i TM2 (cam 12
aminoacizi, responsabil de interaciunea cu ouabaina, care inhib activitatea
pompei) i o a doua între TM7 i TM8 (în jur de 39 de aminoacizi). Celelalte bucle
extracelulare sunt nesemnificative (câte 3-4 aminoacizi) în privina participrii la
organizarea domeniului extracelular al proteinei. Domeniul citosolic este abundent,
fiind format din: (i ) poriunea N-terminal a subunitii (primii 90-97 de aminoacizi
ai lanului polipeptidic), (ii ) o bucl de lungime medie, între domeniile
transmembranare TM2 i TM3 (format din ~143 de aminoacizi), ( iii ) bucla mare
format de lanul polipeptidic între TM4 i TM5 (are în jur de 439 de aminoacizi i
conine atât acidul aspartic ce se fosforileaz în ciclul de activitate a pompei, cât i
situl de legare a ATP), (iv) alte dou bucle semnificativ mai mici între TM6, TM7 (28
de aminoacizi) i între TM8, TM9 (27 de aminoacizi) i ( v) captul C-terminal, mic
(format din ultimii 21 de aminoacizi ai lanului polipeptidic) [31]. La nivelul acestui
complex endodomeniu sunt prezente siturile de legare a sodiului (sunt legai
simultan 3 ioni), care au mare afinitate pentru cation. Siturile de legare a ionului de
sodiu sunt accesibile numai în starea în care pe endodomeniu, la nivelul buclei mari
se afl legat ATP. Starea în care subunitatea  prezint legai concomitent ATP i cei
trei ioni de sodiu reprezint iniierea ciclului de pompare (vezi mai jos etapele
mecanismului de pompare).
3 Pompa de sodiu a fost descoperit în 1950 de chimistul danez Jens Christian Skou, care 47 de ani mai târziu, în
1997, a fost distins cu Premiul Nobel în chimie cu urmtoarea motivaie a juriului: " for the first discovery of an
ion-transporting enzyme, Na +,K +-ATPase". Denumirea de Na+/K +-ATPaz se datoreaz faptului c scindeaz
enzimatic ATP pentru energia necesar transportului antientropic.
82
Fig. 3.7. Elementele din organizarea în membran a domeniilor subunitii (subunitatea

transportoare) a pompei de sodiu i potasiu. Cele 10 domenii transmembranare organizate în -
helix (TM) sunt numerotate, în ordine, de la 1 la 10. Se observ ectodomeniul slab reprezentat, format
în principal de dou bucle mici: prima între TM1 i TM2, iar a doua între TM7 i TM8. Endodomeniul
este foarte bogat coninând captul N-terminal al subunitii, pe lungimea primilor 97 de aminoacizi ai
proteinei, captul C-terminal, relativ scurt (ultimii 21 de aminoacizi ai proteinei), dou bucle mici între
TM6 i TM7, respectiv TM8 i TM9, o bucl de lungime medie între TM2 i TM3 i bucla citosolic
major, realizat de lanul polipeptidic între TM4 i TM5, care conine situl de legarea a ATP i acidul
aspartic ce se fosforileaz în cursul ciclului de funcionare a pompei. © Mircea Leabu, 2014.
Rolul celorlalte subuniti  (respectiv , când aceasta exist) este destul de

controversat, înc, deoarece i rezultatele experimentale sunt destul de diverse în
semnificaia lor.
Subunitatea  este glicoprotein transmembranar unipas, tip II cu un
endodomeniu mic format dintr-o poriune scurt a captului N-terminal i un
ectodomeniu mare format din mai mult de jumtate din întregul lan polipeptidic cu
captul C-terminal. Exist trei izoforme de subuniti : 1, care are 304 aminoacizi
i trei situri de posibil N -glicozilare, 2 cu 290 de aminoacizi în structur i 4 pân
la 9 situri de glicozilare, depinzând de specie (4 la pasre, 7 la obolan, 8 la om, 9 la
oarece) i 3, având 279 de aminoacizi [29]. Nu se cunoate dac toate aceste
posibile situri de glicozilare sunt utilizate ca atare, dar toate izoformele sunt, cu
certitudine, mai puternic sau mai slab glicozilate. Dei inhibarea glicozilrii cu
tunicamicin nu blocheaz activitatea pompei i nici sensibilitatea acesteia la
ouabain, este totui dovedit, pentru subunitile  neglicozilate, afectarea
echilibrului de asamblare . Aceste rezultate experimentale sugereaz rolul
subunitii  în corecta împachetare a subunitii  în timpul biosintezei, la nivelul
reticulului endoplasmic i formarea eficient a complexelor proteice ale pompei [29].
O alt caracteristic structural important a subunitii  este capacitatea de a
forma trei puni disulfidice în ectodomeniu. La obolan aceste puni, ce asigur
împachetarea corect a subunitii 1, se formeaz între Cys125-Cys148, Cys158-Cys174 i
Cys212-Cys275. Chiar dac poziiile relative ale cisteinelor implicate în formarea
punilor nu sunt conservate la izoformele 2 sau 3, punile sunt prezente, ceea ce
83
sugereaz importana lor pentru o aranjare tridimensional corect, funcional.

Desfacerea celor trei puni disulfidice cu ageni reductori duce la pierderea funciei
pompei, iar o singur mutaie punctiform care elimin numai una dintre cisteinele
în discuie împiedic asamblarea corect a heteromerilor  [32].
Referitor la asamblarea complexelor proteice ale Na +,K +-ATPazei se cunoate
c subunitile  au domeniul transmembranar în apropierea domeniilor TM7 i
TM10 ale subunitii  i c mai interacioneaz cu bucla dintre TM7 i TM8 a
ectodomeniului subunitii catalitice [33]. Cât privete asamblarea subunitii  (la
complexele de transport în care ea exist), domeniul transmembranar al acesteia se
localizeaz într-un an dintre TM2, TM6 i TM9 al subunitii , dar interacioneaz
i cu subunitatea  la nivelul ectodomeniului, respectiv cu endodomeniul subunitii
 la nivelul buclelor dintre domeniile transmembranare TM6/TM7 i TM8/TM9 [33-
35]. Toate aceste interaciuni ce sunt nuanate prin asocierile diferite dintre cele 4
izoforme de subuniti , trei izoforme de subuniti  i apte izoforme de
subuniti  asigur modulri de mare finee ale funciei pompei în diverse tipuri
celulare [29, 33].
Cât privete structura biochimic a subunitii , aceasta este o protein
transmembranar unipas, tip I i au fost identificate 7 izoforme, cu mase moleculare
între 8 i 14kDa [29, 33]. Toate aceste izoforme au fost dovedite a se asocia cu
pompele de Na+/K + [33], modulând activitatea acestora. Subunitatea  se exprim în
special la nivelul rinichiului, având rol i în adaptarea, respectiv supravieuirea
celulelor în condiii hipertone [36].
Ce se cunoate despre mecanismul de aciune al Na +,K +-ATPazei? Ciclul de
pompare are 7 etape i duce la expulzarea a 3 ioni de Na + i introducerea a 2 ioni de
K + în celul, pe baza unor modificri de conformaie între dou forme: E1 cu acidul
aspartic din situl catalitic nefosforilat i E2 cu acidul aspartic fosforilat [37]. Etapele
ciclului de pompare sunt (Fig. 3.8):
1. Legarea ATP pe endodomeniul subunitii  i expunerea siturilor de legare a
ionilor Na+;
2. Legarea a trei ioni Na+ în poriunea citosolic (endodomeniul) subunitii  a
pompei, pe situri de înalt afinitate;
3. Fosforilarea unui aspartat prin scindarea ATP la ADP (consumul energetic
necesar activitii pompei), cu schimbarea conformaiei proteinei, ceea ce duce la
conducerea celor trei ioni Na+ în ectodomeniul subunitii , pe situri de
interaciune de joas afinitate;
4. Disocierea i expulzarea în exterior a ionilor Na+ i legarea pe ectodomeniul
subunitii  a doi ioni de K +, pe situri de mare afinitate expuse prin modificrile
de conformaie ce se petrec în etapele 2 i 3;
5. Hidrolizarea aspartilfosfatului i schimbarea conformaiei subunitii , ceea ce
atrage transferul ionilor K + în endodomeniu pe situri de joas afinitate;
6. Eliberarea ionilor K + de pe endodomeniul subunitii , în citosol;
7. Încheierea ciclului prin refacerea sitului specific i legarea ATP, pentru refacerea
conformaiei cu expunerea siturilor de mare afinitate pentru ionii Na+ i
pregtirea unui nou ciclu de pompare.
Pompa de Na+/K + este electrogenic, adic prin eliminarea a 3 ioni de Na + i
introducerea a numai 2 ioni K +, contribuie la realizarea i/sau meninerea
potenialului membranar. Se întâlnete în membranele tuturor celulelor animale.
Importana prezenei i activitii sale poate fi probat i de faptul c adesea ea
consum jumtate din cantitatea celular de ATP. Inhibarea activitii ei prin
ouabain duce la incapacitatea celular de a menine echilibrul Na +/K +, cu afectarea
potenialului membranar i din asta rezult complicaii asupra fiziologiei celulare.
84
Fig. 3.8. Etapele unui ciclu funcional pentru subunitatea  a pompei de sodiu si potasiu. În
fazele 1, 2, 6 i 7 subunitatea  are conformaii corespunztoare formei E1, în timp ce în fazele 3, 4 i
5 conformaiile sunt pentru forma E2. Ciclul începe cu legarea celor trei ioni de sodiu pe siturile de
mare afinitate din endodomeniu (1), ceea ce atrage lizarea ATP cu fosforilarea restului aspartat i
eliberarea ADP (2); fosforilarea (P) acidului aspartic duce la modificri conformaionale ale subunitii
, cu transferarea celor trei ioni de sodiu în ectodomeniul proteinei transmembranare, pe situri de
joas afinitate (3), de unde sunt expulzai cu expunerea siturilor de mare afinitate pentru ionii de
potasiu (4); ectodomeniul leag cei doi ioni de potasiu (5) ceea ce conduce la hidroliza aspartil-
fosfatului, cu eliberarea de acid fosforic i schimbarea conformaiei, care favorizeaz transferul ionilor
de potasiu pe situri de joas afinitate din endodomeniu (6); eliberarea ionilor de potasiu în citosol
duce la refacerea sitului de legare a ATP (7), iar legarea compusului macroergic pe endodomeniu
reface siturile de mare afinitate pentru sodiu, ciclul putând reîncepe. © Mircea Leabu, 2014.
Pompa discutat mai sus face parte din tipul P de ATPaze (ATPaze de tip
plasmalemal), alturi de pompa protonic (H+-ATPaz), pompa H+/K + (H+,K +-
ATPaz) i de pompa de calciu (Ca2+-ATPaz). P-ATPazele au aceeai structur
catalitic i mecanisme asemntoare celui descris pentru pompa de Na +/K +.
La nivelul endomembranelor a fost evideniat i tipul V de ATPaze (ATPaze
de tip vacuolar), care pompeaz protoni în endozomi sau lizozomi. Organizarea
acestora este mult mai elaborat, având nevoie de cel puin 11 subuniti ca s îi
îndeplineasc funcia, ceea ce duce la formarea unor complexe proteice de ~1000kDa
[38].
În sfârit, menionm c la nivelul celulelor eucariote mai exist tipul F de
ATPaze (cu F de la „ phosphorilation F actor”), care sintetizeaz ATP folosind
energia rezultat din disiparea unui gradient protonic existent la nivelul membranei
85
în care sunt organizate i tipul E de ATPaze (cu E de la „ E xtracellular ATP ”), care

sunt enzime ale suprafeei celulare cu rol în hidroliza diverilor nucleozid-trifosfai
(inclusiv ATP) extracelulari, cu implicare în diferite fenomene de semnalizare i nu în
transportul activ. V-ATPazele i F-ATPazele au similitudini de organizare (complexe
proteice cu numr mare de subuniti) i reprezint, pe baza mecanismului de
funcionare, ceea ce numim motoare moleculare [38, 39].
Pentru argumentare suplimentar a imaginii cooperrilor dintre diversitatea
de componente ale membranei celulare prin funciile lor, la cele prezentate mai sus
(Fig. 3.5) adugm prezentarea unor fenomene care se completeaz reciproc în
interesul bunei funcionri a celulei, exemplificând colaborarea dintre diveri
transportori la nivelul celulelor intestinale absorbante denumite enterocite (Fig. 3.9).
Enterocitele sunt celulele responsabile de preluarea din hrana digerat a
compuilor biochimici utili rezultai (între alii glucoza). Aceste celule formeaz
epiteliul simplu columnar care delimiteaz lumenul intestinal. Enterocitele sunt
celule polarizate, adic celule ale cror membrane au organizare molecular (cel
puin ca tipuri de proteine) diferit la nivelul lumenului intestinal (pol apical, unde
suprafaa membranei este mult sporit prin structurarea unor digitaii numite
microvili), fa de zonele dinspre esuturi (pol latero-bazal).
Fig. 3.9. Cooperarea proceselor de transport

activ (transport activ secundar, respectiv
transport activ primar) i pasiv la nivelul
enterocitului. La nivelul membranei apicale se
afl transportorul simport pentru glucoz i sodiu
(SGLT) care faciliteaz preluarea glucozei prin
transport activ secundar pe baza disiprii
gradientului ionilor de sodiu. Glucoza, astfel
introdus în citosolul enterocitului, este eliminat în
spaiul interstiial subepitelial, printr-un uniport de
glucoz (GLUT) aflat în membrana latero-bazal,
care efectueaz transport pasiv (concentraia de
glucoz absorbit din lumenul intestinal creeaz
un gradient al monozaharidului, care este mai
abundent în citosol, decât în spaiul bazal). Sodiul
preluat din lumenul intestinal, aparent din
considerente energetice impuse de activitatea
antiportului SGLT, este eliminat activ din enterocit
tot în spaiul subepitelial prin aciunea pompei de
sodiu i potasiu. Asta înseamn c fenomenele
asigur preluarea concomitent a glucozei i
sodiului din alimentaie. N.B. Sgeata cu
traiectorie întoars, îndreptat dinspre glucoz
ctre zona jonciunilor ocludente, semnific faptul
c pe acolo monozaharidul nu poate s treac (ca
de altfel nici alte substane, în afar de unii ioni,
acetia cu mari restricii). © Mircea Leabu, 2014.
86
Aadar, membrana apical conine, cel puin în parte, o serie de proteine care
nu sunt localizate în membranele lateral, respectiv bazal, ca de altfel i reciproc
(anumite proteine nu se gsesc decât în membranele latero-bazale). De menionat c
celula controleaz eficient aceast polarizare, chiar din momentul biogenezei acestor
domenii de membran (apical, respectiv latero-bazal) i este ajutat în meninerea
acestui caracter polarizat prin jonciunile ocludente pe care le organizeaz.
Care sunt procesele care coopereaz în asigurarea funciei enterocitului în
contextul exemplului nostru? La nivelul membranei apicale se afl transportorul
simport SGLT1, care introduce glucoza în citosolul enterocitului, alturi de 2 ioni Na +
prin mecanismul de transport activ secundar, prezentat anterior la seciunea 3.2.1.1.
Transportul pasiv. Acest proces de transport are o parte bun (preluarea glucozei
i sodiului din alimente), dar i una periculoas (introducerea de Na+ în exces în
citosolul enterocitelor, ceea ce ar afecta potenialul membranar). Glucoza, preluat
prin activitatea SGLT1, este mai departe expulzat în spaiul subepitelial de
transportorul uniport GLUT2 aflat în membrana latero-bazal, pentru a fi predat
circulaiei sanguine i transportat acolo unde organismul are nevoie de ea. De
excesul de Na+ se ocup pompa de Na+/K + aflat tot în membrana latero-bazal a
enterocitului, care eliminând 3 ioni de Na + din enterocit i introducând 2 ioni K + în
celul asigur meninerea homeostaziei ionice intracelulare, ca i potenialul
membranar în limite normale. Prin aceste cooperri ale transportorilor din
membranele apical, respectiv latero-bazal ale enterocitului se asigur preluarea
glucozei din intestin chiar împotriva gradientului de concentraie, ceea ce conduce la
creterea concentraiei de glucoz în citosolul enterocitului, cretere care asigur
funcionarea transportorului pasiv GLUT2, deoarece concentraia glucozei în
interstiiul peretelui intestinal este mai mic decât în enterocit, dar se asigur i
meninerea homeostaziei Na+ în enterocit, deoarece ceea ce introduce simportul
SGLT1 este compensat de expulzarea efectuat de pompa Na+/K +.
Încheiem discuiile referitoare la transportul activ prin membran, amintind
de o clas de transportori cu deosebit semnificaie fiziologic i, mai larg, medical,
cunoscui sub denumirea de transportori ABC (cu ABC de la ATP- Binding
C asette). Semnificaia fiziologic i medical a acestor transportori activi rezid în
faptul c induc rezisten multipl la medicamente („multidrug-resistance”), fiind
capabili s elimine din celule o multitudine de compui cu utilitate terapeutic,
indiferent de modul prin care acetia pot ptrunde în celula int. Se gsesc atât la
procariote, cât i la eucariote. La procariote, transportorii ABC permit adaptare i
rezisten la antibiotice. La eucariote, menirea lor principal este aceea de a elimina
substane inutile, toxice. De menionat c transportorii ABC sunt principalii
responsabili de inducerea rezistenei celulelor canceroase la chimioterapie [40, 31].
Transportorii ABC sunt de o mare diversitate i au capacitatea de a transporta
o mare varietate de substane plecând de la ioni, glucide, aminoacizi, vitamine,
lipide, antibiotice i medicamente (inclusiv xenobiotice) i ajungând pân la
oligozaharide, oligopeptide sau chiar proteine cu mas molecular mare [40-44]. În
ciuda acestei mari diversiti de tipuri, se pstreaz câteva reguli în organizarea
structurilor proteice transmembranare care reprezint transportorii ABC. În funcie
de modul în care sunt respectate aceste reguli, transportorii ABC se pot împri în: (i)
sisteme importatoare mici, la care fiecare element de organizare structural este
asigurat de un alt polipeptid; (ii) sisteme importatoare mari, la care organizarea
implic dou subuniti proteice identice (homodimeri) sau diferite (heterodimeri);
(iii) sisteme exportatoare organizate ca dimeri (numite i hemi-transportori, half-
transporter în englez) sau ca monomeri (numite i transportori întregi, full-length
transporter) [38, 41]. La om sunt identificate aproape 50 de tipuri de transportori
ABC [44].
87
Fig. 3. 10. Organizarea pe dome-

nii a transportorilor ABC. Este
prezentat organizarea unui sis-
tem importator mare, cu dou sub-
uniti. Cele 12 domenii trans-
membranare (câte 6 pentru fiecare
subunitate), notate TMD, asigur
structurarea V-ului care, prin ori-
entarea deschiderii ctre citosol,
respectiv ctre suprafaa membra-
nei, asigur funcionalitatea trans-
portorului. Orientarea deschiderii
în V este dependent de legarea
ATP pe endodomeniile celor dou
subuniti notate cu NBD. În apo-
ziie cu ectodomeniile subunitilor
transportoare este prezent unita-
tea de legare a solutului (SBD).
Sgeile verzi, mediene din dese-
nul complexului proteic, arat
direcia de micare a moleculei
transportate. © Mircea Leabu,
2014.
În încercarea de a înelege cum funcioneaz transportorii ABC s detaliem,

într-o oarecare msur, modul cum sunt ei structurai i organizai la nivelul
membranei (Fig. 3.10). Toate cele trei tipuri de sisteme de transportori ABC conin
domenii transmembranare (notate abreviat cu TMD, de la T rans M embrane
Domains) care realizeaz canalul prin care trece compusul transportat i domenii
de legare a nucleotidelor (abreviat NBD, de la N ucleotide- Binding Domains),
pe faa citosolic a membranei, cu rol în legarea i hidrolizarea catalitic a ATP.
Alturi de aceste domenii, sistemele importatoare mai conin domenii de legare a
soluilor transportai (abreviat SBD, de la S olute- Binding Domains), pe faa
extern a membranei, cu rol în preluarea i transferarea compusului transportat
ctre TMD [38]. Complexele proteice funcionale conin dou TMD miez, a cror
asociere sub forma unui V rsturnat (adic având deschiderea ctre citosol)
determin formarea canalului de transport a solutului i dou NBD care leag dou
molecule de ATP i le poziioneaz în vecintate, dar antiparalel [38, 41].
De regul, sistemele importatoare mici au fiecare dintre domeniile menionate
formate din polipeptide independente ce se asociaz conducând la formarea
complexului funcional [38, 41]. Sistemele importatoare mari i sistemele
exportatoare sunt formate fie din dou subuniti (formând complexe homo- sau
hetero-dimerice la hemi-transportori), fie dintr-o singur protein (la transportorii
întregi). La hemi-transportori cele dou subuniti structureaz pe baza aceluiai lan
polipeptidic atât un TMD, cât i un NBD, iar la transportorii întregi se structureaz în
prima jumtate a lanului polipeptidic un TMD i un NBD, iar în cea de-a doua
jumtate a lanului a doua pereche TMD, NBD. TMD miez respect regula organizrii
cu 6 segmente transmembranare în -helix, dei exist i sisteme care au TMD
format din numai 5 segmente transmembranare sau altele care au 10 segmente
transmembranare pentru fiecare TMD [38]. La transportorii cu mai mult de 6
segmente transmembranare pe TMD exist dovezi experimentale care sugereaz
rolul segmentelor suplimentare în reglarea i modularea funciei.
Cum funcioneaz aceste complexe transmembranare în procesul de
transport? Mecanismul de aciune presupune modificri ciclice ale conformaiei i
88
poziiei relative a celor dou TMD datorate hidrolizei ATP legat la nivelul NBD [38,
41]. Etapele ciclului de transport pentru sistemele importatoare sunt:
1. Legarea i acostarea la nivelul complexului transportor a solutului, prin SBD;
2. Legarea ATP la NBD i adoptarea conformaiei acestor domenii care s plaseze
în poziie antiparalel cele dou molecule de nucleotid;
3. Modificarea poziiei TMD i inversarea deschiderii V ctre suprafaa
membranei, datorit interaciunilor de la nivelul NBD ocupate de ATP;
4. Avansarea solutului în profunzimea deschiderii V a celor dou TMD;
5. Hidrolizarea ATP cu eliberarea de pe NBD a ADP rezultat i inversarea
deschiderii V a TMD cu eliberarea solutului în citosol, ceea ce readuce
conformaia complexului la cea iniial, capabil s intre într-un ciclu nou.
Ciclul de aciune pentru sistemele exportatoare are un numr mai mic de etape:
1. Intrarea solutului în adâncitura V a TMD;
2. Legarea ATP pe endodomenii i interaciunea dintre cele dou NBD pentru
aezarea antiparalel a moleculelor de nucleotid;
3. Modificarea poziiei TMD cu inversarea deschiderii V i eliberarea solutului în
spaiul extracelular;
4. Hidrolizarea ATP i inversarea deschiderii V, cu formarea conformaiei iniiale
a complexului transportor.
În cele mai bine de trei decenii de când au fost identificai, transportorii ABC au
reprezentat biostructuri membranare pentru care interesul tiinific a fost în
permanent cretere. Suntem departe de a cunoate suficiente detalii legate de
funcionarea acestora, care s ne permit s îi exploatm eficient în medicin.
Transportorii ABC rmân mai departe structuri ale membranei celulare de mare i
acut interes pentru ceea ce numim medicin translaional, adic acele cercetri din
bio-medicin care s duc la o cât mai eficient aplicare a rezultatelor în clinic.
3.2.3. Transportul cu membran

Transportul cu membran este dependent fie de capacitatea unor
microdomenii membranare de a se invagina sub forma unor vezicule, urmat de
desprinderea (fisionarea) membranei lor de cea la nivelul creia se formeaz i
introducerea în celul a substanelor captate în volumul veziculei, fie de capacitatea
endomembranelor veziculelor/vacuolelor de secreie de a fuziona cu membrana
celular i eliberarea în spaiul extracelular a substanelor din interior. Transportul
cu membran permite celulelor s fac schimb de substan cu exteriorul, ca i
transportul prin membran detaliat în subcapitolul anterior, dar folosind mecanisme
diferite, care implic nu doar proteinele membranare, ci microdomenii membranare
(adic poriuni de membran ce solidarizeaz structural i funcional anumite
lipide/glicolipide i anumite proteine/glicoproteine cu scopul de a le facilita
funcionarea împreun).
În funcie de sensul în care se efectueaz, transportul cu membran se împarte
în trei tipuri:
1. Endocitoz, atunci când componentele transportate sunt preluate din exterior
i introduse în celul;
2. Exocitoz, prin care se elimin componente din interiorul celulelor în afara
lor;
3. Transcitoz, care este specific celulelor ce organizeaz epitelii unistratificate
i presupune preluarea de substane din exteriorul celulei pe una din feele
epiteliului (la polul apical, adic din lumenul delimitat de epiteliu, sau la polul
latero-bazal, adic din spaiul interstiial subepitelial), transportarea lor dintr-o
89
parte în cealalt a celulei epiteliale i eliminarea materialului transportat trans-

epitelial în exteriorul celulei, pe cealalt fa a epiteliului.
3.2.3.1. Endocitoza
Procesele de preluare de substan de ctre celul din spaiul extracelular se
pot clasifica în funcie de caracteristicile fizico-chimice ale materialelor endocitate
sau în funcie de mecanismele prin care se desfoar.
În funcie de caracteristicile materialelor preluate de celul, endocitoza se
împarte în dou categorii:
1. Fagocitoz (de la termenii greceti  – a mânca + ky – vas,
recipient, celul +  – sufix pentru proces, fenomen), atunci când sunt
endocitate materiale particulate (de exemplu bacterii, fragmente celulare,
virusuri), adic celula mnânc.
2. Pinocitoz (de la termenii greceti  – a bea + ky – vas, recipient,
celul +  – sufix pentru proces, fenomen), când sunt endocitate substane
solubilizate în fluidul extracelular, adic celula bea.
Diferena între cele dou tipuri de endocitoz nu const numai în tipul de
material transportat în celul, ci i în mecanismele prin care acestea se desfoar,
chiar dac nu mecanismele au reprezentat criteriul pentru clasificare.
Fagocitoza a fost descris cu mai bine de un secol în urm de Ilia Iliici
Mechinikov 4 în 1882, iar denumirea ei a aprut pentru prima dat într-un articol al
acestuia din 1884. O scurt istorie a evoluiei cunotinelor despre fagocitoz este
prezentat într-un relativ recent articol de sintez [45]. Subtilitile fenomenului de
fagocitoz sunt departe de a fi pe deplin elucidate. Ceea ce se întâmpl de regul,
chiar dac exist variaii ale mecanismelor, pare a fi general valabil (Fig. 3. 11). Dei
fenomenele care se petrec în timpul proceselor de fagocitoz sunt complexe i
deosebit de bine controlate de celul, ele se pot sistematiza prin câteva consideraii
de principiu. Procesul presupune capacitatea membranei celulei fagocitare de a
recunoate particula de endocitat, prin proteine membranare destinate, ceea ce
declaneaz fenomene care implic atât alte componente ale membranei, cât i
elemente din citosol. Fagocitoza presupune extinderea de pseudopode (prelungiri
citoplasmatice delimitate de domenii de membran a cror dinamic este controlat
de rearanjri ale citoscheletului de actin) de-a lungul particulei care urmeaz s fie
endocitat. În acest proces rolul filamentelor de actin este acela de a antrena, din
interiorul celulei, membrana pentru formarea prelungirilor care învluie particula de
endocitat prin formarea a ceea ce se numete cup fagocitar sau cup de
fagocitare.
La nivelul membranei sunt implicai receptorii de fagocitare care se ataeaz
de componente de pe suprafaa particulei care urmeaz a fi endocitat, componente
care se numesc opsonine. De regul aceste componente sunt anticorpi care
recunosc proteine ale suprafeei structurii fagocitate. Aceast decorare a particulelor
fagocitate cu anticorpi poart denumirea de opsonizare. În momentul în care
particula fagocitat este complet îmbrcat de prelungirile celulei care fagociteaz,
membrana fuzioneaz i particula este inclus într-o vacuol, în interiorul celulei
fagocitante. Vacuola poart denumirea de endozom, în general, sau fagozom în cazul
particular al fagocitozei. Fagozomul fuzioneaz ulterior cu lizozomul, componenta
fagocitat este digerat, iar elementele biochimice rezultate sunt utilizate de celula
fagocitar. De menionat c organismul este dispus i la „pierderi”; în cile aeriene,
macrofage tisulare migreaz în spaiile echivalente exteriorului organismului, cur
sacii alveolari i traiectele respiratorii de materialele insolubile i sunt expectorate.
4 Ilia
Iliici Mecinikov este laureat al Premiului Nobel în fiziologie sau medicin în 1908, premiul fiind împrit cu
Paul Ehrlich. Motivaia juriului a fost: „in recognition of their work on i mmunity”.
90
Fig. 3. 11. Evenimente celulare ce se petrec în fenomenul de fagocitare a unei bacterii. A.

Detalii moleculare asupra iniierii fenomenului: 1 – Fenomenul de opsonizare se petrece prin legarea
de anticorpi (ac) de proteine expuse la suprafaa bacteriei (ag), ducând la învelirea ei în domenii Fc
cu receptori pe suprafaa macrofagelor. 2 – Bacteria opsonizat este recunoscut de macrofage, prin
receptorii pentru Fc (RFc), fiind fixat pe suprafaa celulelor destinate s curee organismul de
invadatori. Dup primele interaciuni, ali RFc sunt mobilizai ctre locul de fixare a bacteriei pentru a
spori interaciunile. 3 – Prin interaciunile dintre RFc i opsoninele de la suprafaa bacteriei, începe
emiterea prelungirilor citoplasmatice (pseudopode) ale macrofagului cu iniierea formrii cupei de
fagocitare, la care particip filamente de actin prin dinamicitatea lor. B. Continuarea procesului în
contextul întregii celule. 1 – Procesele iniiate conform celor prezentate detaliat continu cu
definitivarea formrii cupei fagocitare în care este înglobat bacteria. 2 – În final, prelungirile
citoplasmei ajung s conflueze, iar bacteria este internalizat într-o structur delimitat de membran
numit fagozom, care este direcionat ctre lizozomi, unde are loc degradarea tuturor materialelor
care formeaz celula procariot, iar compuii de baz (aminoacizi, glucide, nucleotide etc.) eliberai
prin digestie sunt folosii de celula fagocitar pentru propriul metabolism. © Mircea Leabu, 2014.
Fenomenele prezentate mai sus succint, principial sunt în realitate mult mai
complexe. Ele implic pe de o parte fluidizarea membranelor pentru facilitarea
relocaiei receptorilor la opsonine (adic la imunoglobuline, prin legarea la domeniile
Fc ale acestora), ca i depolarizri ale membranelor prin activarea unor canale de
calciu care modific tranzitoriu potenialul de membran pentru receptori (canale
sensibile la o multitudine de stimuli [46]), alturi de activri de kinaze pentru
fosfoinozitide [47, 48]. Toate aceste componente se implic în facilitarea formrii
cupei de fagocitoz i realizarea procesului de endocitare a bacteriilor. Fagocitoza
este un fenomen specific proceselor vitale de aprare/curare a esuturilor de
materiale insolubile periculoase (de exemplu în procese imune anti-bacteriene) sau
de prisos (în cazul currii corpilor apoptotici). Cum ceea ce este fagocitat ajunge s
91
fie degradat în lizozomi i refolosit de celul, putem spune c fagocitoza este o

exprimare în lumea vie a legii conservrii materiei: ”În natur nimic nu se pierde,
nimic nu se creeaz, totul se transform”, învat la chimie, în contextul legii
conservrii masei, lege datorat lui Antoine-Laurent de Lavoisier care a postulat-o în
cartea sa Traité élémentaire de chimie, publicat în 1789, dar anticipat de
Mihail Vasilievici Lomonosov care, într-o scrisoare ctre Leonhard Euler din 5 iulie
1748, a stipulat: ”Orice schimbare în natur are loc astfel încât atâta cât se ia dintr-un
corp, atâta se adaug altuia. Astfel, dac o cantitate de materie descrete într-un loc,
ea crete altundeva.”
Fagocitoza este un fenomen specific unor anumite tipuri de celule din
organism cum sunt macrofagele, dar i polimorfonuclearelor, numite i microfage.
De menionat c pentru moartea celular programat, corpii apoptotici care se
formeaz declaneaz procesul de fagocitoz la celulele din jur, fr ca acestea s fie
neaprat macrofage profesioniste, ducând la o curare a esutului, fr a se produce
inflamaii [49, 50]. Dei fenomenele care se petrec sunt principial asemntoare, la
nivel molecular exist diferene semnificative [51]. Atragerea macrofagelor, respectiv
activarea pentru fagocitoz a celulelor înconjurtoare (neprofesioniste în fagocitoz)
este determinat de factori chemotactici eliberai de celulele intrate în apoptoz (de
exemplu lizofosfatidilcolinele sau sfingozin 1-fosfatul, derivat al echivalentului
acidului fosfatidic din categoria sfingolipidelor, care rmâne fr acidul gras amidat).
Fagocitoza propriu-zis (formarea cupei fagocitare) este declanat de prezena la
suprafaa corpilor apoptotici a fosfatidilserinelor, ”flopate” 5 din foia intern a
bistratului lipidic membranar în momentele de iniiere a apoptozei i care acioneaz
ca semnale denumite sugestiv (chiar metaforic) ”mnânc-m”. Aceasta în linii mari,
deoarece i în acest caz al fagocitrii corpilor apoptotici mecanismele sunt mai
complexe i implic participarea i a altor componente membranare care sunt
exprimate de celula curitoare în momentele eseniale.
Pinocitoza, adic endocitoza de compui macromoleculari solubilizai, pare
a fi mult mai divers din punctul de vedere al mecanismelor prin care se realizeaz.
De aceea, se definesc mai multe tipuri de pinocitoz, pe baza mecanismelor prin care
se efectueaz.
O prim form este pinocitoza constitutiv. Aceasta presupune preluarea
în vezicule de endocitoz a unor volume de lichid extracelular, cu tot ce conine
acesta solubilizat, printr-un proces ce se desfoar de la sine, continuu, asemenea
unui act reflex, cum ar fi respiraia organismului. Evident, printr-un asemenea
proces, cantitile de substane endocitate sunt proporionale cu concentraiile în
care acestea se afl în mediul extracelular. Referitor la intensitatea cu care se
desfoar pinocitoza constitutiv, putem s gândim c aceasta poate fi modulat de
celul în conformitate cu nevoile ei concrete, fr a exista în momentul de fa dovezi
experimentale în aceast direcie i fr s se schimbe caracterul ei constitutiv, dac
aceast modulare a frecvenei s-ar întâmpla.
O a doua form este pinocitoza mediat de receptori, numit mai uzual
endocitoz mediat de receptori, cum vom face i noi pe mai departe.
Termenul a fost introdus în 1976 de Joseph L. Goldstein i Michael S. Brown, 6
preocupai de metabolizarea LDL (lipoproteinelor de densitate joas; prescurtarea
vine de la termenul englezesc Low Density Lipoprotein) i rolul acestor lipoproteine
în controlul i modularea colesterolemiei i în ateroscleroz [52]. Ei au descris
5 Aa cum la rsturnarea fosfolipidelor în membran, cu trecerea dintr-o foi a bistratului în cealalt, am preluat
termenul din limba englez ”flip-flop” fr ezitare, aici, numim ”flopare” trecerea fosfatidil-serinelor din foia
intern (unde este localizat în condiii normale) în cea extern a bistratului. Nu exist nici o temere de confuzie,
deoarece aceste cuvinte nu exist în limba român, dar nici alte cuvinte care s defineasc succint i sugestiv
procesele nu avem în lexic. Aadar, considerm justificate aceste preluri de termeni.
6 Joseph L. Goldstein i Michael S. Brown sunt laureai ai Premiului Nobel pentru fiziologie sau medicin în 1985,
iar motivaia juriului a fost: „ for their discoveries concerning the regulation of cholesterol metabolism ”.
92
preluarea LDL prin endocitoz mediat de receptori de ctre fibroblaste [53, 54].
Prin acest proces sunt internalizate de ctre celul proteine (liganzi) care mai întâi
sunt recunoscute i legate de receptori specifici expui la suprafaa membranei (Fig.
3. 12).
Fig. 3. 12. Endocitoza mediat de receptori: mecanism i ultrastructur. A. Unitatea de clatrin

(un heterodimer) conine un lan greu (subunitatea mare), reprezentat în verde închis i un lan uor
(subunitatea mic), în verde deschis. Heterodimerii clatrinei se asociaz în trischelioni care, prin
interaciuni reciproce, pot forma ochiuri hexagonale sau pentagonale, prin jocul dintre acestea
realizându-se cuca de clatrin a unei vezicule de endocitoz mediat de receptori. Asocierea
trischelionilor la endodomeniile receptorilor ce internalizeaz liganzii se face prin intermediul unor
proteine adaptoare (AP), în cazul prezentat AP2. B. Dinamica procesului de endocitoz mediat de
receptori. Dup interaciunea cu liganzii, receptorii sunt adunai în structuri cu înveli de clatrin de la
nivelul membranei, având loc un fenomen de nucleaie. Zona de nucleaie se constituie ca
microdomeniu care concentreaz receptorii purttori de liganzi, conducând la sporirea ariei acoperite
cu clatrin i la adâncirea poriunii de membran din ce în ce mai puternic, datorit organizrii cutii
de clatrin. În final, poriunea de membran capt o form sf eric, se desprinde de membran i îi
pierde înveliul de clatrin (aceasta i proteinele adaptoare reciclându-se). Vezicula fr clatrin se
transform în endozom timpuriu. C. Imagini de microscopie electronic de transmisie, tehnica de
îngheare-fracturare-sublimare, aezate sugestiv în relaie cu evenimentele prezentate în B, prin care
se evideniaz creterea cutii de clatrin. D. Imagini ale structurilor cu înveli de clatrin, aa cum se
pot vedea în microscopie electronic de transmisie, tehnica standard. © Mircea Leabu, 2014.
93
Dup ce receptorul interacioneaz cu ligandul, complexele receptor-ligand

sunt adunate în adâncituri ale membranei tapetate pe faa intern cu un complex de
endoproteine a crui component de baz este clatrina [55]. Clatrina este un
heterodimer cu un lan greu i un lan uor, fiind capabil s se autoasocieze în
structuri ternare numite trischelioni (Fig. 3.12, A).
Microdomeniile adâncite ale membranei învelite cu clatrin sunt denumite
structuri cu înveli (în englez, „ coated pits”). Acestea se formeaz permanent,
aglomerând fie receptorii în ateptarea liganzilor, fie complexele ligand-receptor,
dup formare. Pe msur ce receptorii expui la suprafaa celulelor sau complexele
receptor-ligand se aglomereaz în microdomeniul corespunztor al membranei, iar
înveliul de clatrin se formeaz, adâncitura membranei crete pân la definitivarea
formei sale sferice i desprinderea de membrana la nivelul creia s-a format, sub
forma unei vezicule cu înveli. Rolul clatrinei este acela de a aglomera complexele
ligand-receptor în zona membranar destinat endocitrii (pentru unii dintre
receptori), de a controla adâncirea microdomeniului membranar, care devine
structur cu înveli i de a definitiva formarea veziculei cu înveli. Acest rol are la
baz capacitatea clatrinei de a se asambla în trischelioni [56, 57], care mai departe
pot forma ochiuri hexagonale i pentagonale într-o geometrie asemntoare peticelor
mingii de fotbal, care duc la formarea veziculei. Formarea trischelionilor i
înreelarea acestora se realizeaz prin participarea unor molecule proteice ajuttoare,
numite proteine adaptoare, prescurtat AP (de la numele englezesc Adaptor
P rotein). Proteinele adaptoare sunt complexe heterotetramerice formate din dou
subuniti mari ( i  de ~100kDa) i dou subuniti mai mici (  i , de ~50kDa,
respectiv ~19kDa). Au fost identificate patru tipuri de AP, notate de la AP1 la AP4.
Subunitile sunt notate la rândul lor cu 1 – 4, 1 – 4, 1 – 4, respectiv 1 – 4.
Maleabilitatea complexelor AP este conferit de organizarea lor, având un corp cu
dou urechi i elemente balama care le conexeaz (Fig. 3.12, A). Înveliul de clatrin
al veziculelor de endocitoz mediat de receptor se dezasambleaz imediat dup
desprinderea veziculei de membrana celular, iar structura membranar devine
endozom timpuriu. La nivelul endozomului au loc diverse fenomene de sortare a
ceea ce a fost internalizat pentru a fi direcionat, difereniat, mai departe. Una dintre
cile de direcionare o reprezint calea lizozomal, prin fuzionarea cu organitul
preexistent în celul.
Analizând dinamica procesului de endocitoz mediat de receptori, deducem
c acest tip de transport cu membran este unul care se caracterizeaz prin
concentrarea componentei endocitate, ceea ce o deosebete de pinocitoza
constitutiv. Ligandul este introdus în celul la o concentraie mai mare decât cea în
care el se afl în mediu. Aceast caracteristic se datoreaz faptului c, înainte de a fi
endocitat, ligandul este acumulat i concentrat la nivelul structurii cu înveli prin
complexele receptor-ligand. Endocitoza mediat de receptori a fost descris pentru
unele lipoproteine plasmatice, pentru transferin sau pentru unii factori de cretere.
Destinaia materialului endocitat prin medierea receptorilor este diferit,
fenomenele de sortare de la nivelul endozomilor timpurii fiind eseniale în destinul
materialului endocitat. LDL se elibereaz în endozom, sub aciunea pH-ului acid i
este direcionat ctre lizozomi, în timp ce receptorul este reciclat la suprafaa celulei
pentru un nou ciclu de endocitoz. Sub aciunea aceluiai mediu acid din endozom,
transferina pierde fierul, iar eliberarea ionului metalic face proteina s rmân
ataat de receptor, ca apotransferin. Întoars ca apotransferin la suprafaa celulei,
unde gsete un pH neutru, se desprinde de receptor pentru a reintra într-un nou
ciclu de transport al fierului. Reciclarea receptorului la LDL i a complexului
receptor-transferin se face prin intrarea lor în apendice tubulare ale endozomilor
timpurii. Procesele de aglomerare i sortare din endocitoza mediat de receptori sunt
riguros reglate de celul. În aceste fenomene de reglare particip i ubiquitina (vezi i
94
CASETA 3.2) care conjug receptorii prin ceea ce se numete mono-ubiquitinilare

sau multi-ubiquitinilare (mai multe ubiquitine ataate în poziii diferite ale lanului
polipeptidic), acestea fiind diferite de fenomenul de poli-ubiquitinilare a proteinelor
citosolice care urmeaz s fie degradate în proteazomi (organite nedelimitate de
endomembrane specializate în degradarea proteinelor citosolice nefuncionale).
Merit reinute aceste funcii diferite ale ubiquitinei în celul bazate pe mecanisme
difereniate sensibil.
Relativ recent a fost evideniat i o a treia form de pinocitoz, tot mediat de
receptori, dar pentru molecule mici. Acest proces de transport membranar a fost
denumit potocitoz (de la termenii greceti  – a bea + ky – vas, recipient,
celul +  – sufix pentru proces, fenomen). Ca i pinocitoza constitutiv,
potocitoza se efectueaz prin intermediul caveolelor, invaginri ale membranei
organizate prin implicarea caveolinei (Fig. 3.13). Potocitoza a fost evideniat prima
dat pentru acidul folic i denumit astfel în 1992 de Richard G. W. Anderson [58,
59]. Procesul de potocitoz, dup legarea moleculelor mici la receptori (ectoproteine
cu ancor glicofosfatidilinozitolic [60]) i sechestrarea lor în caveole, pentru a fi
astfel transportate, permite trecerea liganzilor direct în citoplasm prin anumite
canale din membrana caveolar. Aceste canale se deschid în momentul în care
caveolele îi închid comunicarea cu exteriorul. În momentul de fa, Anderson i ali
cercettori care studiaz funciile caveolelor încearc s extind procesul de
potocitoz la toate fenomenele de transport care sunt efectuate de caveole prin
evitarea cii ctre lizozom [61].
Exist în prezent o preocupare susinut pentru înelegerea la nivel molecular
a diverselor forme de pinocitoz ceea ce a condus la o clasificare a lor în endocitoz
dependent de clatrin i endocitoz independent de clatrin (ceea ce
înseamn o difereniere la nivelul mecanismelor ce erau incluse în pinocitoza
constitutiv) [62, 63]. La rândul ei endocitoza independent de clatrin poate fi
endocitoz dependent de caveolin sau endocitoz independent de
caveolin, dar dependent de alte tipuri de proteine care s asigure invaginarea i
desprinderea veziculelor de membran. Dac majoritatea tipurilor de endocitoz
sunt efectuate de structuri veziculare, au fost evideniate i procese de endocitoz ce
implic invaginri membranare sub forma de structuri tubulare [62, 63].
Departe de a fi doar o cale de a prelua materie din spaiul extracelular,
endocitoza este un fenomen care permite celulei s controleze funciile membranei,
prin modularea componentelor acesteia [62, 64].
Fig. 3.13. Aspectul caveolelor în imagini de

microscopie electronic de transmisie. Fr
investigaii specifice nu se pot face diferenieri
între caveolele implicate în pinocitoz con-
stitutiv, potocitoz sau transcitoz (exist do-
vezi experimentale cum c procesele pot implica
aceleai caveole, cu sortarea i direcionarea
ulterioar, în endozomi). © Mircea Leabu, 2014.
95
Prin endocitoz, celula poate ascunde componente ale organizrii membranei,

permiând reciclarea acestora în funcie de nevoile celulei sau le poate elimina
temporar degradându-le, pentru a le biosintetiza din nou i expune la suprafaa
celulei atunci când este cazul [65]. Aa se întâmpl cu o mare parte dintre
componentele implicate în semnalizarea celular (vezi mai jos), iar aceast realitate
este un alt exemplu de cooperare între fenomenele ce definesc cele dou mari roluri
ale membranei: schimbul de substan (transportul membranar) i schimbul de
informaie (semnalizarea celular). Endozomii care se formeaz dup desprinderea
de membran a structurilor de endocitoz asigur sortri ale componentelor
endocitate i chiar sunt implicai în continuarea proceselor de semnalizare [66].
3.2.3.2. Exocitoza
Procesul prin care celula elimin substane produse în diverse procese celulare
(inclusiv biosinteze de compui destinai secreiei) i acumulate temporar în structuri
delimitate de endomembrane numite vezicule sau vacuole de secreie poart numele
de exocitoz. Exocitoza este ultimul pas al unui proces celular complex, care implic
în cascad mai multe organite (ribozomi, reticul endoplasmatic, aparat Golgi, sistem
endozomal), proces numit secreie celular. (Despre procesul de secreie celular
vom vorbi în volumul al II-lea, la capitolul ”Biogeneza i traficul intracelular al
membranelor”). Din punctul de vedere al mecanismelor prin care este controlat,
exocitoza poate fi constitutiv sau semnalizat. Aceasta înseamn c, pe de o parte,
unele produse destinate secreiei sunt eliminate din celul pe msur ce se formeaz
veziculele secretorii i acestea ajung la membrana celular unde are loc fuzionarea
membranelor i secreia, prin procese constitutive, care se desfoar de la sine. Pe
de alt parte, anumite componente produse în celul sunt acumulate i stocate în
zone juxtamembranare, pân când celula primete un semnal care comand secreia
lor. Aceast exocitoz semnalizat este dependent de creterea concentraiei de Ca2+
din citoplasm în zona de stocare a veziculelor de secreie [67]. Mecanismul
exocitozei (Fig. 3.14) presupune urmtoarele etape [68, 69]:
1. Transportul veziculelor (în englez „vesicle trafficking”) de secreie din
locul de formare în locul de stocare din apropierea membranei la nivelul creia
se face secreia. Acest transport este efectuat de aa-numitele motoare
moleculare (izoforme de miozin pentru transportul pe calea filamentelor de
actin, sau dynein ori kinezin pentru transportul pe calea microtubulilor);
2. Ancorarea veziculelor (în englez „vesicle tethering”) prin factori de
ancorare de natur proteic la o distan de ~25nm de membrana celular;
3. Acostarea veziculelor (în (în englez „vesicle docking”) la membrana celular,
adic aducerea acestora la o distan de 5 – 10nm (cât grosimea unei
membrane) între cele dou membrane (celular, respectiv vezicular);
4. Capacitarea veziculelor (în englez „vesicle priming”) care presupune o
serie de evenimente legate de rearanjrile dependente de ATP i de Ca 2+ ale
proteinelor i lipidelor membranei veziculare, rearanjri necesare efecturii
ultimei etape. (În exocitoza constitutiv aceast etap se pare c nu exist.);
5. Fuzionarea veziculelor cu membrana celular i expulzarea produilor de
secreie [70]. Fuzionarea este realizat de nite proteine numite abreviat
SNARE (de la “ S oluble
oluble N -ethylmaleimide-sensitive
-ethylmaleimide-sensitive Attachment protein
RE ceptor”)
ceptor”) care sunt v -SNARE
-SNARE (în membrana v eziculelor)
eziculelor) i t-SNARE (în
membrana int, cu t de la englezescul t arget
arget ).
). Trebuie menionat faptul c
interaciunile bazate pe complementaritatea v-SNARE/t-SNARE sunt
importante i pentru fenomenele care se petrec în etapele anterioare.
Ce se întâmpl cu membranele veziculelor de secreie pare a depinde de tipul
de exocitoz. La exocitoza constitutiv este acceptat c membranele poart, de
96
regul, componente noi pentru membrana celular, astfel încât acestea migreaz în
planul membranei int [71]. La exocitoza semnalizat (mai în detaliu investigat),
veziculele reintr în citosol fiind reciclate.
Fig. 3.14. Desfurarea procesului de exocitoz. A . În prima faz, dup ce vezicula de secreie a
fost direcionat ctre membrana pe unde se face exocitoza, are loc ancorarea la microdomeniul
specific. Acest fenomen este facilitat de nite proteine numite factori de ancorare, care sunt controlate
de proteine G mici (sunt definite la seciunea despre semnalizarea celular). B. Etapa urmtoare
implic interaciunile dintre partenerii veziculari i cei ai membranei int (v-SNARE i t-SNARE),
realizându-se acostarea. C. Interaciunile dintre v-SNARE i t-SNARE induc capacitarea membranei
veziculare în vederea deschiderii la nivelul porozomului, proces complex ce implic ioni de calciu
dehidratai. D. Deschiderea veziculei este însoit de expulzarea parial a materialului de exocitat,
dup care vezicula se reînchide revenind în citosol, proces care nu este prezentat în imagine.
Structurile albastre din interiorul veziculei de secreie reprezint componenta care contribuie la o bun
compactare a materialului de secreie. În anumite celule, aceast funcie de compactare revine unor
proteoglicani intraveziculari. Sgeile roii indic avansarea procesului. © Mircea Leabu, 2014.
97
Fig. 3. 15. Porozomi

în celulele pancrea-
sului exocrin (A, C,
D) i în neuroni (E,
F). A. Imagine de
microscopie de for
atomic (AFM) de la
polul apical al unei
celule acinare pan-
creatice vii, care evi-
deniaz prezena
adânciturii (sgeata
galben) cu poro-
zomi la nivelul ei
(sgeata bleu-gri). B.
Desen schematic re-
prezentând adâncituri
i cupe ale porozo-
milor, la care granule
de zimogen (ZG),
vezicule secretorii din
celulele pancreasului
exocrin, acosteaz i
fuzioneaz tranzitoriu
pentru a elibera en-
zime digestive din ce-
lul. C. Micrografie
AFM cu patru porozomi (unul indicat prin cap de sgeat, bleu-gri). Porozomii din membranele
celulelor pancreasului exocrin variaz în dimensiuni (între 100 i 180nm diametru). D. Aspectul în
microscopie electronic de transmisie al unui porozom din membrana apical (PM) a unei celule
acinare pancreatice. Este indicat membrana cu porozom (POM, cap de sgeat, în galben) asociat
membranei unei vezicule secretorii (ZGM). În insert, structura inelar (capete de sgeat, albastru)
care formeaz gâtul complexului porozomal. E. Imagine de microscopie electronic a unui porozom
neuronal (capetele de sgeat, în rou), asociate unei vezicule sinaptice (SV) din membrana
presinaptic (Pre-SM) dintr-o terminaie nervoas; abreviaia Post-SM din imagine indic membrana
postsinaptic. Este de observat o plomb central în complexul porozomal. F. O imagine
tridimensional AFM a unui porozom neuronal din membrana presinaptic într-o celul viabil.
Plomba central este evident (cap de sgeat, în rou). Porozomul neuronal este cu un ordin de
mrime mai mic (10-12nm diametru) fa de cel prezent în membrana celulelor pancreasului exocrin
(100-180nm diametru). (Imaginile au fost puse la dispoziie, cu generozitate, de Dr. Bahnu Jena,
George E. Palade University Professor, Department of Physiology, Wayne State University School of
Medicine and Director, NanoBioScience Institute, Detroit, Michigan, USA. Figura reprezint imagini
compozite publicate anterior în: Proc Natl Acad Sci USA. 94: 316-321 (1997); Biophys J. 85: 2035-
2043 (2003); Cell Biol Int. 28: 699-708 (2004); J Microscopy. 232: 106-111 (2008). ©Bhanu Jena)
98
În prezent exist un mare interes pentru înelegerea momentului final al

exocitozei, procesul de fuzionare a veziculelor secretorii cu membrana. Se pare c
fuzionarea (cel puin în unele tipuri de celule) se face la nivelul unor structuri
preexistente în membrana int, structuri care favorizeaz deschiderea veziculelor i
care au fost denumite porozomi [72-76], de unii autori, în timp ce alii opteaz
pentru sintagma pori de fuziune [77], care se formeaz în momentul interaciunii
intime a celor dou membrane, cea a veziculei, cu cea int. Indiferent de cum ar fi
denumite structurile care favorizeaz i faciliteaz fuzionarea veziculelor cu
membrana celular i expulzarea materialului de secretat, fenomenul de exocitoz se
petrece principial la fel, aa cum a fost prezentat mai sus (Fig. 3. 14).
Porozomii (Fig. 3.14 i Fig. 3.15) sunt complexe supramoleculare, lipido-
proteice, de la nivelul membranei, având fom de cup. La aceste complexe veziculele
de secreie acosteaz tranzitoriu pentru a fuziona cu membrana i a expulza o parte
din coninut, proces ce poate fi asemnat cu o erupie vulcanic. Vezicula se
reînchide i revine, parial golit, în citosol. Determinarea organizrii moleculare i a
dinamicii porozomilor la rezoluie nanometric i în timp real (adic pe celule vii),
izolarea lor, stabilirea compoziiei (atât proteine, cât i lipide), ca i reconstituirea
funcional a lor în bistraturi lipidice artificiale sunt etape experimentale care au fost
realizate i acestea recomand porozomii ca pori universale de secreie în celulele
specializate în acest fenomen.
Bhanu Jena, descoperitorul porozomului i cel care a propus denumirea, trece
dincolo de disputa porozom sau por de fuziune (disput pe care pare a o considera
caduc) i propune un posibil mecanism de aciune a acestei nanostructuri prezente
în membrana celulelor specializate în secreie. Prin acest mecanism, la baza
porozomului, în momentul eliberrii materialului secretat, se formeaz porul de
fuziune între membrana veziculei acostate i membrana celulei (vezi i legenda Fig.
3.15, d). Aadar, porozomii, care preexist în membrana int acioneaz prin
deschiderea unui por de fuziune. Mecanismul propus, nu numai c explic
fenomenele membranare care se petrec în procesul de exocitoz, dar este i o
pledoarie care ne arat c biologicul folosete la un nivel superior legile chimiei i
fizicii, exploatându-le în interesul fenomenelor ce constituie viul. Ceea ce se întâmpl
la nivelul porozomului, de exemplu crearea acelei tensiuni mecanice care contribuie
la formarea porului de fuziune, vine s demonstreze odat în plus c membrana
integreaz participarea componentelor biochimice în fenomenele complexe pe care
trebuie s le asigure celulei, folosind toate posibilitile chimice i fizice cu scopul
gsirii celor mai bune soluii pentru a face bine ceea ce are de fcut i pentru a
supravieui ea i angrenajul din care face parte. Aceast capacitate integrativ este
valabil pentru celul în ansamblul ei. Se vorbete deja în biologia celular despre
”ambiana social” a celulelor sau de integrare în contextul social al celulelor, iar
pentru toate acestea celulele au la suprafaa lor biocomponente care le ajut s fie
”buni membri ai societii”, prin organizare de elemente specializate în asemenea
funcii (de exemplu jonciuni celulare, pe care le vom aborda în volumul al II-lea al
crii, domenii sau microdomenii specializate ale membranelor).
Dup ce am prezentat fenomenele de transport cu membran prin care
celulele preiau, pentru propriile nevoi, substane din exterior (endocitoz) sau
elimin în exterior substane pentru a se ”comporta corect” fa de structura
biologic în care sunt angrenate sau chiar fa de întreg organismul (exocitoz), este
timpul s abordm i un comportament ”altruist” al celulelor, care implic transport
cu membran, adic procesul de transcitoz, prin care celulele mut dintr-o parte în
alta substane (între spaii pe care trebuie s le separe), pentru a le favoriza
ajungerea la locurile unde este nevoie de ele.
99
Fig. 3.15. Vezicule de secreie acostate la complexele porozomului în membrana presinaptic a

unei terminaii nervoase. a. Imagine AFM a unei vezicule sinaptice (SV), obinut în suspensie,
acostat la complexul în form de cup al porozomului (P), pe faa citosolic a membranei
presinaptice. De observat diametrul de 35nm al SV acostate la complexul porozomului de 15nm. b.
Imagine de microscopie electronic (EM) evideniind asemntor o SV de 35nm acostat la
porozomul de 15nm din membrana presinaptic. De notat plomba central a porozomului, ce se
poate evidenia i prin EM. c. Confirmarea celor observate prin AFM i EM referitor la organizarea
porozomului, prin tehnica împrtierii la unghi mic a razelor X, în soluie (SAXS), care a permis
reconstrucia tridimensional a unei vezicule sinaptice (în violet) acostat la complexul porozomului
cu form de cup (în roz) din membrana presinaptic a unor sinaptozomi izolai. De remarcat c toate
tehnicile (AFM, EM i SAXS) duc la rezultate similare referitor la acostarea i interaciunea veziculei
sinaptice cu complexul porozomului, în neuroni. d. Desen care sistematizeaz un posibil mecanism al
implicrii porozomului (P) în acostarea veziculelor sinaptice la membrana presinaptic (PSM) i
eliberarea neurotransmitorului. Mecanismul implic cinci etape: 1. Vezicul acostat la complexul
porozomului. De notat braul (A) al plombei centrale (CP) care permite micarea vertical a acesteia,
pe direcia indicat de sgeata roie cu dou capete. Când baza plombei centrale (B) este împins
ctre interiorul veziculei, ca urmare a stimulrii, se formeaz o mic ridictur cu dimensiuni apropiate
de diametrul bazei plombei (aproximativ 3-4nm diametru). În consecin, membrana de la baza
porozomului, care formeaz ridictura de 3-4nm, este supus unei mari tensiuni conducând la o
strâns apropiere i contact cu foia citosolic a membranei veziculare, ceea ce favorizeaz
interaciunile v-SNARE/t-SNARE dup geometria unui inel sau rozete ducând la fuzionarea
membranelor, cu formarea unui por de fuziune i eliberarea neurotransmitorului (prezentat în etapa
notat cu 3 în figur). 4. Ulterior, prin retragerea plombei porozomale în poziia de repaus, tensiunea
dispare i are loc reînchiderea porului format tranzitoriu. 5. Vezicula implicat în proces se desprinde
de porozom i este recirculat, fiind reîncrcat prin intermediul transportorilor de neurotransmitor
100
3.2.3.3. Transcitoza
Dei privit simplist ar prea o însumare a endocitozei i exocitozei, lucrurile
nu sunt aa. Transcitoza este un proces al crui mecanism, chiar dac neelucidat în
momentul de fa, este departe de a însemna o endocitoz urmat de o exocitoz.
Termenul a fost introdus de Nicolae Simionescu în 1979 [78] privitor la trecerea prin
celulele endoteliale de macromolecule dinspre plasm ctre esut i invers, prin
structuri delimitate de membrane, numite la început, pentru celulele endoteliale
vezicule plasmalemale, ulterior fiind numite caveole în cazul tuturor tipurilor
celulare.
Fig. 3.16. Modificrile în procesul fisiunii membranare atrag creterea ultrastructurilor

neconvenionale de endocitoz/transcitoz, în celulele endoteliale din plmânul de oarece
care exprim un domeniu (SH3A) al intersectinei-1s. a1. Ultrastructura endoteliului este afectat
de modelarea experimental a exprimrii domeniului intersectinei-1s, astfel încât alturi de caveole,
componentele normale, apar unele elemente neconvenionale de transport cu membran: invaginri
cu structuri cu înveli de clatrin (asterisc în caseta delimitat de linia punctat alb), sau structuri
tubulare (casetele punctate în negru), coninând componenta de transportat (albumin seric marcat
cu aur coloidal). Elementele tubulare sunt mai bine evideniate în inserturile a1.1 i a1.2. a2. Alte
forme de structuri neconvenionale datorate aceleiai modulri a proteinei exprimate de celulele
endoteliale. Este vorba de ciorchini de caveole mari, nefireti (sgeata neagr i caseta delimitat de
linie punctat alb, respectiv insertul a2.1), coninând acelai compus transportat marcat cu aur
coloidal. Bare dimensionale: 200 nm (a1.1); 100 nm (a1 i a2); 50 nm (a1.2). Imagini de microscopie
electronic de transmisie puse cu amabilitate la dispoziie de Dr. Sanda Predescu, Department of
Pharmacology/Pulmonary and Critical Care Medicine, Rush University Medical Center, Chicago,
Illinois. © 2012. Dan N. Predescu et al . [81], articol cu acces liber, sub licena Creative Commons
Attribution.
_________________ __________________ _________________ _________________ __________________ _________________ _________________ ________________ __
(Continuare legend Fig. 3.15)

(NTT) din membrana SV, pentru a fi gata în efectuarea unui nou ciclu de exocitoz (acostare,
fuzionare, expulzare de neurotransmitor). (Imaginile au fost realizate i puse la dispoziie, cu
generozitate, de Dr. Bahnu Jena, George E. Palade University Professor, Department of Physiology,
Wayne State University School of Medicine and Director, NanoBioScience Institute, Detroit, Michigan,
USA. Figura reprezint imagini compozite publicate anterior în: Cell Biol Int. 28:699-708 (2004) i
Micron. 56:37-43 (2014). ©Bhanu Jena)
____________________________________________________________________________________________________________________________
101
Transcitoza este un proces specific celulelor ce formeaz epitelii simple

(monostratificate). Celulele endoteliale de la nivelul capilarelor sunt exemplul clasic
de celule care efectueaz transcitoz [79-81]. Studiul mecanismelor transcitozei la
nivelul endoteliului reprezint un domeniu de mare interes atât pentru cunoaterea
fenomenului normal, cât i în vederea modulrii sale, inclusiv pentru scopuri
terapeutice. Exist modaliti de afectare a procesului de transcitoz prin exprimarea
selectiv de proteine celulare care pot interfera cu fenomenele membranare care
însoesc transcitoza i contribuie la formarea unor structuri de transport nefireti
(Fig. 3.16).
Procesul transcitozei se petrece i la nivelul altor epitelii cum ar fi epiteliul
absorbant intestinal. Hepatocitele efectueaz i ele transcitoz pentru
dimeri/polimeri de IgA de la polul sanguin la polul biliar, unde sunt eliberai cu o
component secretorie, ectodomeniul receptorului implicat în transcitoz [82].
Imunoglobulina A astfel eliminat ajunge în bil i mai departe în tubul digestiv
unde au loc prime activiti de aprare imun legate de alimentaie. Exemplul
transportului trans-hepatocit al dimerilor de IgA reprezint dup toate dovezile o
transcitoz mediat de receptori [83]. De altfel, transportul prin transcitoz al
unor polimeri imunoglobulinici pare a fi o proprietate a tuturor epiteliilor simple ce
cptuesc organe cavitare, cu rol în iniierea aprrii imune înc din aceste spaii,
echivalente topologic cu exteriorul organismului. Spre exemplu, acest tip de
transcitoz a fost dovedit i pentru epiteliul uterin [84].
Celor interesai de noutile referitoare la transcitoz sub aspectul diversitii
epiteliilor la nivelul crora se petrece i asupra mecanismelor prin care se produce, le
recomandm un relativ recent articol de sintez scris de Pamela Tuma i Ann L.
Hubbard, de la Johns Hopkins University, Baltimore [85]. În acest articol se va vedea
c, dei transcitoza a fost definit ca proces specific celulelor epiteliale simple, ea se
petrece i în sisteme neepiteliale. De interes este i articolul de sintez redactat de
Aleksandr Treyer i Anne Müsch, de la Albert Einstein College of Medicine,
Department of Developmental and Molecular Biology, Bronx, New York, prezentând
detalii legate de anumite procese de transcitoz (unele surprinztoare) în hepatocite
[86], cu referire la unele implicaii patologice.
3.2.4. Consideraii finale asupra transportului membranar

Celula nu poate supravieui dac nu schimb substane cu mediul: preluarea
de produi utili metabolismului su i eliminarea de compui inutili, care ar putea
deveni toxici, sau de compui destinai cooperrii cu alte celule din organism
(compui destinai secreiei). Cum substanele care trebuie s ajung în celul, ca i
cele care trebuie s o prseasc, sunt de o mare diversitate (unele lipofile, altele
hidrofile, iar între acestea din urm putem vorbi de substane purttoare de sarcin
sau nu, ca i de molecule mici sau macromolecule), este firesc s înelegem c la
nivelul membranei se petrec mecanisme specifice, pentru a facilita celulei preluarea
sau eliminarea acestei mari diversiti de compui.
Aadar, o diversitate de tipuri de compui de transportat (iar dac ar fi s ne
gândim la diversitatea de entiti chimice de transportat, aceasta este i mai mare,
adic avem mai multe specii ionice, mai multe specii de molecule polare, mai multe
proteine etc.) atrage, fr doar i poate, o diversitate de fenomene responsabile de
transportul membranar. Cum avem de-a face cu o mare diversitate de fenomene de
apropiat, de îneles i, eventual, de însuit, cea mai comod modalitate de a acoperi
realizarea elului este clasificarea lor pe diverse criterii. Acest lucru l-am i fcut în
acest subcapitol legat de transportul membranar. Astfel, exist fenomene de
transport prin membran, în care substanele transportate strbat planul membranei
i exist fenomene de transport cu membran, prin care substanele transportate
sunt introduse în sau expulzate din celul prin structuri delimitate de membrane.
102
Fiecare dintre aceste dou mari tipuri de fenomene de transport membranar include,
la rândul su, multiple variante în funcie de caracteristicile fizico-chimice ale
substanelor transportate.
Între substanele care pot realiza transport prin membran, unele difuzeaz
relativ nestingherite prin bistrat (substanele liposolubile, dar i substane polare cu
mase moleculare sub 100Da), difuzând dinspre spaiul cu concentraie mare (fie el
citosol, fie exteriorul celular) ctre spaiul cu concentraie mic, ceea ce se numete
transport prin difuziune simpl.
Ionii i moleculele polare mai mari (pân în 800Da) au nevoie la trecerea prin
planul membranei de proteine ce organizeaz ci transmembranare de strbatere, iar
aceste elemente de transport sunt numite canale pentru ioni i transportori pentru
celelelate tipuri de molecule polare mici (adic glucide, aminoacizi, nucleotide etc).
Ca i la difuziunea simpl, i în acest caz, motorul transportului îl reprezint
diferenele de concentraie în care aceti compui se afl de o parte, respectiv de
cealalt a membranei. Deoarece transportul necesit proteine organizate
transmembranar, aceste modaliti de transport prin membran poart denumirea
de difuziune facilitat. Termenul difuziune, ca i în fizic, are semnificaia de micare
de la concentraie mare la concentraie mic, iar asta se face fr consum de energie.
În aceste situaii vorbim de transport pasiv, form de transport corespunztoare unei
clasificri fcute în funcie de energetica procesului. Când fenomenul de transport
necesit consum de energie, avem de-a face cu ceea ce numim transport activ. Nevoia
de consum de energie apare atunci când prin membran trebuie s fie transportate
componente împotriva gradientului de concentraie. Dac energia necesar trecerii
substanei prin membran se consum concomitent cu realizarea transportului,
atunci acesta este denumit transport activ primar, iar dac energia a fost consumat
anterior transportrii compusului de interes pentru celul, vorbim de transport activ
secundar.
Fenomenele de transport prin membran se pot clasifica i în funcie de
numrul de tipuri de substane transportate într-un ciclu al fenomenului. Dac se
transport un singur compus odat, atunci transportul este singular sau uniport.
Dac simultan sunt transportate cel puin dou tipuri de substane atunci vorbim de
transport cuplat sau co-transport. În sfârit, fenomenele de co-transport se clasific
la rândul lor în funcie de sensul în care se mic substanele ce trec simultan prin
membran, prin aceeai formaiune proteic transmembranar. Dac toate
substanele transportate în cadrul unui ciclu de activitate trec prin membran în
acelai sens, transportul este simport. Dac cel puin un compus transportat se mic
în sens opus celuilalt/celorlali, atunci vorbim de transport antiport.
Toate fenomenele de transport prin membran, identificate pân în prezent,
se pot asocia diferitelor categorii definite prin diversele tipuri de clasificri, menite s
uureze cunoaterea i înelegerea.
Prin diversitatea de tipuri de transport cu membran, celulele, pe de o parte,
îi completeaz nevoile de substane i/sau cur organismul i îl apr de ”intrui”
(cum se întâmpl prin procesele imune) sau de materiale rezultate din procese
fiziologice (apoptoz) sau patologice (resturi de celule necrozate), dar contribuie, pe
de alt parte i la buna organizare i/sau funcionare ale esuturilor, respectiv
organismului în ansamblul su. Pentru aceste scopuri, celulele i-au dezvoltat o
multitudine de tipuri de fenomene endocitotice prin care îi asigur capacitatea de a
prelua diverse componente macromoleculare (pinocitoza, potocitoz, endocitoz
mediat de receptori) sau materiale insolubile, cum ar fi bacterii, debriuri celulare
(fagocitoz). Mai mult, dincolo de grija pentru sine i responsabilitatea pentru
meninerea curat a organismului, implicarea unora dintre celule (cele care
organizeaz epitelii monostratificate ce cptuesc organe cavitare) în meninerea
bunei funcionri a esuturilor i a organismului în ansamblul su a necesitat
103
instituirea unor procese de transport de substan dintr-o parte în alta a spaiilor pe

care le separ, transcelular. Aceste procese care pot fi dependente sau nu de unii
receptori poart denumirea de transcitoz, care poate fi uneori transcitoz mediat
de receptori.
În sfârit, desfurarea normal a tuturor acestor procese de transport
membranar (prin membran, respectiv cu membran) contribuie la starea de
sntate a organismului. Multe patologii pot fi însoite sau determinate de dereglri
în desfurarea fenomenelor de transport membranar i, de aici, rezult interesul i
justificarea acestuia pentru cunoaterea în detaliu a proceselor i pentru gsirea de
soluii în vederea utilizrii terapeutice a lor. De mult vreme sunt cunoscute
modaliti terapeutice care exploateaz modularea funciei canalelor ionice sau a
pompelor (de exemplu în cardiologie). Dar nici fenomenele de transport cu
membran nu sunt de ignorat. Exist modelri experimentale din care rezult c
pinocitoza i transcitoza pot fi exploatate în interes terapeutic [87].
Bibliografie selectiv
1. Montel-Hagen A, Sitbon M, Taylor N . (2009) Erythroid glucose transporters. Curr Opin Hematol .
16: 165-172.
2. Uldry M, Thorens B. (2004) The SLC2 family of facilitated hexose and polyol transporters. Pflugers
Arch. 447: 480-489.
3. Hou JC, Pessin JE. (2007) Ins (endocytosis) and outs (exocytosis) of GLUT4 trafficking. Curr Opin
Cell Biol . 19: 466-473.
4. Cheeseman C. (2008) GLUT7: a new intestinal facilitated hexose transporter. Am J Physiol
Endocrinol Metab. 295: E238-E241.
5. Mavros Y, Simar D, Singh MA . (2009) Glucose Transporter-4 expression in monocytes: a systematic
review. Diabetes Res Clin Pract . 84: 123-131.
6. Wright EM, Turk E . (2004) The sodium/glucose cotransport family SLC5. Pflugers Arch . 447: 510-
518.
7. Wright EM, Hirayama BA, Loo DF . (2007) Active sugar transport in health and disease. J Intern
Med . 261: 32-43.
8. Williamson RC, Toye AM. (2008) Glycophorin A: Band 3 aid. Blood Cells Mol Dis . 41: 35-43.
9. Satchwell TJ, Shoemark DK, Sessions RB, Toye AM. (2009) Protein 4.2: a complex linker. Blood
Cells Mol Dis. 42: 201-210.
10. Alper SL. (1991) The band 3-related anion exchanger (AE) gene family. Annu Rev Physiol . 53: 549-
564.
11. Jay DG. (1996) Role of band 3 in homeostasis and cell shape. Cell . 86: 853-854.
12. Barzilai A, Rahamimoff H . (1987) Stoichiometry of the sodium-calcium exchanger in nerve
terminals. Biochemistry. 26: 6113-6118.
13. DiPolo R, Beaugé L . (2006) Sodium/calcium exchanger: influence of metabolic regulation on ion
carrier interactions. Physiol Rev. 86: 155-203.
14. Yang YC, Fann MJ, Chang WH, Tai LH, Jiang JH, Kao LS. (2010) Regulation of sodium-calcium
exchanger activity by creatine kinase under energy-compromised conditions. J Biol Chem. 285(36):
28275-28285. doi: 10.1074/jbc.M110.141424.
15. Ren X, Nicoll DA, Philipson KD. (2006) Helix packing of the cardiac Na+-Ca2+ exchanger:
proximity of transmembrane segments 1, 2, and 6. J Biol Chem. 281: 22808-22814.
16. Bers DM. (2000) Calcium fluxes involved in control of cardiac myocyte contraction. Circ Res. 87: 275-
281.
17. Engbers JD, Anderson D, Zamponi GW, Turner RW . (2013) Signal processing by T-type calcium
channel interactions in the cerebellum. Front Cell Neurosci . 7: 230. DOI: 10.3389/fncel.2013.00230.
18. Van Petegem F, Lobo PA, Ahern CA . (2012) Seeing the forest through the trees: towards a unified
view on physiological calcium regulation of voltage-gated sodium channels. Biophys J . 103(11): 2243-
2251. DOI: 10.1016/j.bpj.2012.10.020.
19. Catterall WA . (2012) Voltage-gated sodium channels at 60: structure, function and pathophysiology. J
Physiol . 590(Pt 11): 2577-2589. DOI: 10.1113/jphysiol.2011.224204.
20. Li WG, Xu TL. (2012) Emerging approaches to probing ion channel structure and function. Neurosci
Bull . 28(4): 351-374. DOI: 10.1007/s12264-012-1248-0.
104
21. Findlay I. (2004) Physiological modulation of inactivation in L-type Ca2+ channels: one switch. J
Physiol . 554(Pt 2): 275-283.
22. Arnadóttir J, Chalfie M . (2010) Eukaryotic mechanosensitive channels. Annu Rev Biophys . 39: 111-
137.
23. Zeidel ML. (2012) Water homeostasis: evolutionary medicine. Trans Am Clin Climatol Assoc . 123: 93-
105.
24. Verkman AS. (2011) Aquaporins at a glance. J Cell Sci . 124: 2107-2112.
25. Preston GM, Carroll TP, Guggino WB, Agre P. (1992) Appearance of water channels in Xenopus
oocytes expressing red cell CHIP28 protein. Science. 256(5055): 385-387.
26. Verkman AS, Mitra AK . (2000) Structure and function of aquaporin water channels. Am J Physiol
Renal Physiol. 278(1): F13-28.
27. Perez Di Giorgio J, Soto G, Alleva K, Jozefkowicz C, Amodeo G, Muschietti JP, Ayub ND.
(2014) Prediction of Aquaporin Function by Integrating Evolutionary and Functional Analyses. J Membr
Biol . 247(2): 107-25. DOI: 10.1007/s00232-013-9618-8.
28. Day RE, Kitchen P, Owen DS, Bland C, Marshall L, Conner AC, Bill RM, Conner MT .
Human aquaporins: Regulators of transcellular water flow. Biochim Biophys Acta. 2013 Sep 30. pii:
S0304-4165(13)00435-2. doi: 10.1016/j.bbagen.2013.09.033. [Epub ahead of print] Accesibil la:
http://dx.doi.org/10.1016/j.bbagen.2013.09.033 (vizualizat în 21 decembrie 2013).
29. Blanco G, Mercer RW . (1998) Isozymes of the Na-K-ATPase: heterogeneity in structure, diversity in
function. Am J Physiol . 275(5 Pt 2): F633-F650.
30. Blanco G. (2005) Na,K-ATPase subunit heterogeneity as a mechanism for tissue-specific ion
regulation. Semin Nephrol . 25: 292-303.
31. Axelsen KB, Palmgren MG. (1998) Evolution of substrate specificities in the P-type ATPase
superfamily. J Mol Evol . 46: 84-101.
32. Beggah AT, Jaunin P, Geering K . (1997) Role of glycosylation and disulfide bond formation in the b
subunit in the folding and functional expression of Na,K-ATPase. J Biol Chem. 272: 10318–10326.
33. Geering K . (2008) Functional roles of Na,K-ATPase subunits. Curr Opin Nephrol Hypertens . 17: 526-
532.
34. Füzesi M, Gottschalk KE, Lindzen M, Shainskaya A, Küster B, Garty H, Karlish SJ. (2005)
Covalent cross-links between the gamma subunit (FXYD2) and alpha and beta subunits of Na,K-ATPase:
modeling the alpha-gamma interaction. J Biol Chem. 280: 18291-18301.
35. Lindzen M, Gottschalk KE, Füzesi M, Garty H, Karlish SJ. (2006) Structural interactions
between FXYD proteins and Na+,K+-ATPase: alpha/beta/FXYD subunit stoichiometry and cross-
linking. J Biol Chem. 281: 5947-5955.
36. Berl T. (2009) How do kidney cells adapt to survive in hypertonic inner medulla? Trans Am Clin
Climatol Assoc. 120: 389-401.
37. Faller LD. (2008) Mechanistic studies of sodium pump. Arch Biochem Biophys. 476: 12-21.
38. Nelson N, Perzov N, Cohen A, Hagai K, Padler V, Nelson H. (2000) The cellular biology of
proton-motive force generation by V-ATPases. J Exp Biol . 203(Pt 1): 89-95.
39. Nakanishi-Matsui M, Sekiya M, Nakamoto RK, Futai M. (2010) The mechanism of rotating
proton pumping ATPases. Biochim Biophys Acta. 1797: 1343-1352.
40. Biemans-Oldehinkel E, Doeven MK, Poolman B. (2006) ABC transporter architecture and
regulatory roles of accessory domains. FEBS Lett . 580: 1023-1035.
41. Oldham ML, Davidson AL, Chen J . (2008) Structural insights into ABC transporter mechanism.
Curr Opin Struct Biol . 18: 726-733.
42. Huang Y, Sadée W . (2006) Membrane transporters and channels in chemoresistance and -sensitivity
of tumor cells. Cancer Lett . 239: 168-182.
43. Oostendorp RL, Beijnen JH, Schellens JH. (2009) The biological and clinical role of drug
transporters at the intestinal barrier. Cancer Treat Rev. 35: 137-147.
44. Nagao K, Kimura Y, Mastuo M, Ueda K . (2010) Lipid outward translocation by ABC proteins.
FEBS Lett . 584: 2717-2723.
45. Tissières P, Pugin J. (2009) The role of MD-2 in the opsonophagocytosis of Gram-negative bacteria.
Curr Opin Infect Dis . 22: 286-291.
46. Yin J, Kuebler WM. (2010) Mechanotransduction by TRP channels: general concepts and specific
role in the vasculature. Cell Biochem Biophys. 56(1): 1-18. doi: 10.1007/s12013-009-9067-2.
47. Koyasu S. (2010) Vanilloid flavor for a good appetite? Nat Immunol . 11(3): 187-189. doi:
10.1038/ni0310-187.
48. Link TM, Park U, Vonakis BM, Raben DM, Soloski MJ, Caterina MJ. (2010) TRPV2 has a
pivotal role in macrophage particle binding and phagocytosis. Nat Immunol . 11(3): 232-239. doi:
10.1038/ni.1842.
105
49. de Almeida CJ, Linden R . (2005) Phagocytosis of apoptotic cells: a matter of balance. Cell Mol Life
Sci . 62: 1532-1546.
50. Elliott MR, Ravichandran KS. (2010) Clearance of apoptotic cells: implications in health and
disease. J Cell Biol . 189: 1059-1070.
51. Han CZ, Ravichandran KS . (2011) Metabolic connections during apoptotic cell engulfment. Cell .
147(7): 1442-1445. doi: 10.1016/j.cell.2011.12.006.
52. Goldstein JL, Basu SK, Brunschede GY, Brown MS. (1976) Release of low density lipoprotein
from its cell surface receptor by sulfated glycosaminoglycans. Cell . 7: 85-95.
53. Goldstein JL, Brown MS. (1976) The LDL pathway in human fibroblasts: a receptor-mediated
mechanism for the regulation of cholesterol metabolism. Curr Top Cell Regul . 11: 147-181.
54. Brown MS, Ho YK, Goldstein JL. (1976) The low-density lipoprotein pathway in human fibroblasts:
relation between cell surface receptor binding and endocytosis of low-density lipoprotein. Ann N Y Acad
Sci . 275: 244-257.
55. Pearse BM. (1976) Clathrin: a unique protein associated with intracellular transfer of membrane by
coated vesicles. Proc Natl Acad Sci U S A. 73: 1255-1259.
56. Ungewickell E. (1983) Biochemical and immunological studies on clathrin light chains and their
binding sites on clathrin triskelions . EMBO J . 2: 1401-1408.
57. Popova NV, Deyev IE, Petrenko AG. (2013) Clathrin-mediated endocytosis and adaptor proteins.
Acta Naturae. 5(3): 62-73.
58. Anderson RG, Kamen BA, Rothberg KG, Lacey SW . (1992) Potocytosis: sequestration and
transport of small molecules by caveolae. Science. 255: 410-411.
59. Matsue H, Rothberg KG, Takashima A, Kamen BA, Anderson RG, Lacey SW . (1992) Folate
receptor allows cells to grow in low concentrations of 5-methyltetrahydrofolate. Proc Natl Acad Sci U S
A. 89: 6006-6009.
60. Anderson RGW . (1998) The caveolae membrane system. Annu Rev Biochem. 67: 199-225.
61. Mineo C, Anderson RG. (2001) Potocytosis. Robert Feulgen Lecture. Histochem Cell Biol . 116: 109-
118.
62. Doherty GJ, McMahon HT. (2009) Mechanisms of endocytosis. Annu Rev Biochem. 78: 857-902.
63. Hansen CG, Nichols BJ. (2009) Molecular mechanisms of clathrin-independent endocytosis. J Cell
Sci . 122(Pt 11): 1713-1721.
64. Grant BD, Donaldson JG. (2009) Pathways and mechanisms of endocytic recycling. Nat Rev Mol
Cell Biol . 10: 597-608.
65. Masilamani M, Peruzzi G, Borrego F, Coligan JE. (2009) Endocytosis and intracellular
trafficking of human natural killer cell receptors. Traffic. 10: 1735-1744.
66. Murphy JE, Padilla BE, Hasdemir B, Cottrell GS, Bunnett NW . (2009) Endosomes: a
legitimate platform for the signaling train. Proc Natl Acad Sci U S A. 106: 17615-1722.
67. Barclay JW, Morgan A, Burgoyne RD. (2005) Calcium-dependent regulation of exocytosis. Cell
Calcium. 38: 343-353.
68. Mayer A . (2002) Membrane fusion in eukaryotic cells. Annu Rev Cell Dev Biol . 18: 289-314.
69. Verhage M, Sørensen JB. (2008) Vesicle docking in regulated exocytosis. Traffic. 9: 1414-1424.
70. Leabu M. (2006) Membrane fusion in cells: molecular machinery and mechanisms. J Cell Mol Med .
10; 423-427.
71. Morgan A . (1995) Exocytosis. Essays Biochem. 30: 77-95.
72. Jena BP. (2012) Porosome: the secretory portal. Exp Biol Med (Maywood). 237(7): 748-57. DOI:
10.1258/ebm.2012.012110.
73. Jena BP. (2009) Functional organization of the porosome complex and associated structures
facilitating cellular secretion. Physiology (Bethesda). 24: 367-376. doi: 10.1152/physiol.00021.2009.
74. Jena BP. (2008) Porosome: the universal molecular machinery for cell secretion. Mol Cells . 26: 517-
529.
75. Jena BP. (2004) Discovery of the Porosome: revealing the molecular mechanism of secretion and
membrane fusion in cells. J Cell Mol Med . 8: 1-21.
76. Jena BP. (2003) Fusion pore or porosome: structure and dynamics. J Endocrinol . 176(2):169-174.
77. Vardjan N, Jorgacevski J, Zorec R . (2013) Fusion pores, SNAREs, and exocytosis. Neuroscientist .
19(2): 160-174. DOI: 10.1177/1073858412461691.
78. Simionescu N. (1979) The microvascular endothelium. Segmental differentiation, transcytosis:
selective distribution of anionic sites. În „ Advances in Inflammation Research”. Editat de Gerald
Weissmann, Bengt Samuelsson i Rodolfo Paoletti. Raven Press, New York, 1979, vol. I, pp. 61-70.
79. Predescu SA, Predescu DN, Malik AB. (2007) Molecular determinants of endothelial transcytosis
and their role in endothelial permeability. Am J Physiol Lung Cell Mol Physiol . 293(4): L823-L842.
106
80. Predescu SA, Predescu DN, Palade GE. (1997) Plasmalemmal vesicles function as transcytotic
carriers for small proteins in the continuous endothelium. Am J Physiol . 272(2 Pt 2): H937-H949.
81. Predescu DN, Neamu R, Bardita C, Wang M, Predescu SA . (2012) Impaired caveolae function
and upregulation of alternative endocytic pathways induced by experimental modulation of intersectin-
1s expression in mouse lung endothelium. Biochem Res Int . 2012:672705. DOI: 10.1155/2012/672705.
82. Solari R, Schaerer E, Tallichet C, Braiterman LT, Hubbard AL, Kraehenbuhl JP . (1989)
Cellular location of the cleavage event of the polymeric immunoglobulin receptor and fate of its
anchoring domain in the rat hepatocyte. Biochem J . 257(3): 759-768.
83. Geuze HJ, Slot JW, Strous GJ, Peppard J, von Figura K, Hasilik A, Schwartz AL . (1984)
Intracellular receptor sorting during endocytosis: comparative immunoelectron microscopy of multiple
receptors in rat liver. Cell . 37: 195-204.
84. Richardson JM, Kaushic C, Wira CR . (1995) Polymeric immunoglobin (Ig) receptor production
and IgA transcytosis in polarized primary cultures of mature rat uterine epithelial cells. Biol Reprod . 53:
488-498.
85. Tuma PL, Hubbard AL. (2003) Transcytosis: crossing cellular barriers. Physiol Rev. 83: 871-932.
86. Treyer A, Müsch A . (2013) Hepatocyte polarity. Compr Physiol . 3(1): 243-287. DOI:
10.1002/cphy.c120009.
87. In J, Lukyanenko V, Foulke-Abel J, Hubbard AL, Delannoy M, Hansen AM, Kaper JB,
Boisen N, Nataro JP, Zhu C, Boedeker EC, Girón JA, Kovbasnjuk O. (2013) Serine protease
EspP from enterohemorrhagic Escherichia Coli is sufficient to induce shiga toxin macropinocytosis in
intestinal epithelium. PLoS One. 8(7): e69196. DOI: 10.1371/journal.pone.0069196.
107
3.3. Semnalizarea celular

Probabil c nimic din ceea ce se întâmpl la nivelul membranelor nu prezint
o complexitate mai mare decât fenomenele de semnalizare. Când ptrunzi în aceast
tem a biologiei celulare, te simi ca intrat într-o jungl: nu tii de unde poate veni
sprijinul în a gsi calea de rzbatere în drumul ales, nu tii de unde poate veni
pericolul. (Rugm cititorii ca, dincolo de pregtirea pentru dificultatea temei, s
îneleag din aceast metafor c fenomenele de semnalizare sunt, pe de o parte,
eseniale pentru buna funcionare a celulelor, dar, pe de alt parte, atunci când ies
din limitele normalului însoesc procese patologice dintre cele mai diverse.) Au fost
scrise cri întregi care încearc s sistematizeze cunotinele noastre despre
semnalizarea celular. Problema este c, dei suntem ca într-o jungl, cunoscând o
groaz de aspecte, care mai de care mai provocatoare, cunoatem prea puine pentru
a gsi drumul ctre esene. Acumularea de cunotine în domeniul semnalizrii
celulare este un proces continuu, susinut de interesul major pentru acest subiect din
cercetarea biomedical contemporan, cu efecte atât în cunoaterea celulei normale,
cât i în ceea ce înseamn patologiile dependente de aceste fenomene membranare,
respectiv celulare. Din 1957, când Earl Wilbur Sutherland, Jr. a identificat adenozin-
monofosfatul ciclic (AMPc) ca molecul produs intracelular (rezultate publicate un
an mai târziu [1, 2]) i pe care în 1965 a supranumit-o mesager secund, fiind
implicat în rspunsul celular la semnalul primit de la epinefrin (adrenalin) [3],
interesul pentru ce se întâmpl în celul, când aceasta interacioneaz cu molecule
semnal (numite i mesageri primari) a crescut permanent, iar informaiile s-au
acumulat în ritm din ce în ce mai alert, ajungând în acest moment la o explozie de
cunotine în permanent cretere, exponenial. Munca de pionierat a lui
Sutherland 1 i a grupului su a permis elaborarea unui model de aciune a
hormonilor potrivit cruia molecula semnal (mesagerul primar) nu trebuie s intre în
celul pentru a transmite un mesaj. Conform acestui model, hormonul se leag de un
receptor expus pe suprafaa celular stimulând formarea, în mediul intracelular, a
mesagerului secund, care la rândul su poate s moduleze (s activeze sau s inhibe)
diverse procese metabolice. Rolul pe care mesagerii secunzi îl au în semnalizarea
celular a fost îneles, din ce în ce mai bine, pe parcursul urmtorilor 50 de ani de la
descoperirea AMPc, iar eforturile depuse pentru descifrarea rolului nucleotidelor
ciclice (atât al AMPc, cât i al unui alt compus înrudit, guanozin-monofosfatul ciclic –
GMPc) au fost rspltite prin decernarea a nu mai puin de cinci Premii Nobel [4].
Descoperirea rolului de mesager secund pentru AMPc a fost începutul unei evoluii
spectaculoase a cunotinelor despre ceea ce numim acum semnalizare celular, iar
implicarea mesagerilor secunzi s-a dovedit a fi o regul fr aplicabilitate general,
întrucât exist multiple ci de semnalizare care nu necesit participarea acestor
intermediari, dup cum se va vedea în acest subcapitol.
Demersul prezentrii temei într-o carte general despre biomembrane, care
are i rolul unui manual, este unul dificil, deoarece necesit o sistematizare atent
care s nu creeze confuzie i s lase mintea cititorului deschis. Ne asumm
dificultatea i riscurile unei reuite de un nivel aflat sub exigenele celor iniiai.
3.3.1. Câteva aspecte generale despre semnalizarea celular

Semnalizarea celular, care mai general ar putea fi denumit semnalizare
intercelular (deoarece exist de regul o celul care transmite un semnal i o alt
celul care îl recepteaz, dei unele celule pot recepta i semnale fizice), reprezint
1 Earl
Wilbur Sutherland Jr. a fost distins în 1971 cu Premiul Nobel pentru fiziologie sau medicin, cu
urmtoarea motivaie a juriului: „ for his discoveries concerning the mechanisms of the action of
hormones”.
109
modalitatea esenial prin care celulele pot comunica între ele prin schimb de
informaii, indiferent de distana la care se afl. O alt denumire a ceea ce generic
numim semnalizare celular mai poate fi aceea de semnalizare transmembranar,
deoarece oricare ar fi calea prin care celula primete din afara sa sau transmite în
afar informaiile, mesajul trebuie s strbat membrana, s treac prin planul
acesteia. Aadar, semnalizarea celular presupune, de regul, cooperarea între dou
celule; una care trimite semnalul, cealalt care îl recepteaz i fenomene care se
petrec la nivelul membranelor (pentru trecerea semnalului din interior în exterior, la
celula semnalizatoare i pentru trecerea mesajului prin membrana celulei receptoare,
de la exterior la interior, pentru a fi folosit mesajul).
3.3.1.1. Clasificarea cilor de semnalizare
În funcie de distana la care se afl celulele care semnalizeaz între ele (celula
care transmite semnalul, respectiv celula care îl recepteaz), cile de semnalizare se
împart în (Fig. 3.17):
- endocrine (Fig. 3.17, A), atunci când celulele se afl la distan, iar molecula
semnal trebuie s fie transportat de umorile organismului (de regul de sânge
i de lichidul interstiial);
- paracrine (Fig. 3.17, B), atunci când celulele care comunic se afl în imediata
vecintate;
- autocrine (Fig. 3.17, C), atunci când semnalul este transmis i receptat de
aceeai celul;
- juxtacrine (Fig. 3.17, D), ci prin care sunt receptate semnale, atunci când
celulele sunt joncionate, adic legate una de alta (tocmai datorit strii lor de
ataare).
Aceast clasificare este necesar s fie nuanat, deoarece exist o modalitate
de semnalizare deosebit, între dou celule dintre care cel puin cea care transmite
semnalul este neuron i care se afl în imediata apropiere (deci corespunde definiiei
semnalizrii paracrine), dar este denumit specific i anume semnalizare prin
sinapse sau semnalizare sinaptic (vezi ce se întâmpl la nivelul sinapselor aa cum a
fost prezentat în Fig. 3. 5). Alt situaie, care ar prea a nu respecta, în mod rigid,
clasificarea i definiiile date pentru diversele tipuri de ci de semnalizare, este cea
legat de faptul c unele celule care comunic paracrin se pot afla la mare distan
unele de altele, deoarece celulele care semnalizeaz trimit prelungiri citoplasmatice
foarte lungi. Aa se întâmpl în cazul telocitelor care trimit lungi telopode, de ordinul
sutelor de m [5]. Pentru aceste tipuri de celule i capacitatea lor de a semnaliza au
fost descrise i ultrastructuri ce se numesc sinapse stromale, realizate cu celule
tisulare rezidente sau migrate din sânge [6]. În sfârit, între aceste cazuri deosebite
de procese de semnalizare, care nuaneaz clasificarea, trebuie menionat i
semnalizarea prin intermediul jonciunilor comunicante (Fig. 3.17, E), care de fapt
reprezint o cale prin care celule stimulate prin interaciunea unor receptori proprii
cu molecule semnal, trimit informaia stimulului celulelor din jur, cu care au stabilit
jonciunile. Aceast transmitere de informaii se face prin difuziunea direct a unor
mesageri secunzi pe calea conexonilor, complexe proteice transmembranare (vezi în
volumul al II-lea).
Revenind la clasificare, pentru primele trei ci menionate, semnalizarea se
face prin molecule secretate de celula semnalizatoare. Acestea trebuie s se deplaseze
prin spaiile intercelulare pentru a ajunge la int, adic la alte celule (în primele
dou cazuri), sau la aceeai celul pentru semnalizarea autocrin. Semnalizarea
juxtacrin presupune interaciunea unor molecule din structura membranelor celor
dou celule (celula semnalizatoare, respectiv celula int). De remarcat c, în aceast
110
situaie, ambele celule transmit semnal i ambele recepteaz informaii prin

semnalul transmis de partenerul de interaciune.
Fig. 3.17. Tipuri de ci de semnalizare. Sgeile roii, unde exist, indic direcia de micare a
moleculelor semnal. A. Calea endocrin reprezint semnalizarea în care celula care trimite semnalul
se afl într-un esut din alt zon a organismului. Celula secret molecula semnal (ligandul) prin
exocitoz, iar aceasta ajunge în circulaia sanguin prin care este dus la celula int. Intrarea
moleculelor semnal în capilare se face prin transcitoz (dinspre esut ctre lumenul vasului de sânge)
sau prin fenestre (deschideri diafragmate în corpul celulelor endoteliale), iar la nivelul esutu-rilor ce
conin celulele int are loc procesul de transcitoz în sens invers (dinspre lumenul capilarului ctre
spaiul subendotelial). Odat ajunse în zona celulelor int, moleculele semnal se leag de receptorul
specific, declanând procesul de semnalizare celular. B. Semnalizarea paracrin implic dou celule
aflate în proximitate. Moleculele semnal exocitate de celula semnalizatoare gsesc pe suprafaa
celulelor vecine receptorul cu care interacioneaz, activându-l i iniiind mecanismul de semnalizare.
C. În semnalizarea autocrin, celula care elibereaz molecula semnal o i recunoate prin receptorul
aflat în propria membran, auto-stimulându-se. D. Semnalizarea juxtacrin implic interaciunea a
dou celule prin componente, de regul, transmembranare. În aceast situaie ambele celule transmit
semnale i ambele recepteaz starea de legtur în care se afl. E. Semnalizare prin eludarea unui
receptor din celula int. Acest tip de semnalizare opereaz în celulele esuturilor în care este nevoie
de comportament sincron. Aceste celule stabilesc jonciuni comunicante (vezi în volumul al II-lea al
crii, la seciunea despre jonciuni celulare) prin intermediul unor complexe transmembranare
denumite conexoni. Avantajul unor asemenea nanostructuri joncionale, destinate comunicrii
intercelulare, este dat de faptul c nu este nevoie ca fiecare celul s fie stimulat de molecula
semnal în mod direct, prin propriii receptori, ci o singur celul stimulat transmite informaia tuturor
celorlalte celule dimprejur. © Mircea Leabu, 2014.
111
Fig. 3. 18. Componentele eseniale pentru declanarea semnalizrii i efectele semnalelor . A.

Pentru declanarea unui proces de semnalizare sunt necesari doi factori: molecula semnal, numit i
ligand, în spaiul extracelular i receptor accesibil, cel mai adesea în membran. B. Procesul de
semnalizare celular se iniiaz, îns, numai prin interacionarea ligandului cu receptorul pe care îl
activeaz prin modificarea conformaiei. C. Orice celul recepteaz o mare diversitate de semnale.
Cea mai mare parte a semnalelor (indicate în figur prin numere de la 1 la 4) sunt destinate
supravieuirii i funcionrii normale a celulelor. Celulele stem i cele progenitoare au nevoie de
stimuli specifici (5 i 6) pentru a se diferenia corespunztor. Diviziunea celular i toate procesele ce
pregtesc aceast etap a ciclului celular necesit o combinaie adecvat de stimuli, inclusiv unii
specifici (7 i 8) care induc proliferarea. În situaia în care celulele nu mai primesc stimulri de nici un
fel, respectiv combinaii neadecvate de semnale, sau anumite semnale (9), acestea pot duce la
declanarea morii celulare programate (de regul apoptoz) sau la situaii patologice (ceea ce nu
este prezentat în figur). Sgeile dinspre cifrele care indic stimulii au semnificaia acionrii
acestora, iar liniile barate însemn c semnalele respective sunt blocate. © Mircea Leabu, 2014.
112
Un caz aparte de semnalizare juxtacrin este reprezentat de ataarea celulelor

la componente ale matricei extracelulare; în aceast situaie, celula care
interacioneaz cu componenta extracelular „contientizeaz” starea ei: se afl
angrenat într-o interaciune cu matricea extracelular sau se afl detaat de
aceasta, comportându-se diferit, adic rspunzând nuanat în funcie de starea în
care se afl.
3.3.1.2. Aspecte generale legate de mecanismul
mecanismul semnalizrii celulare
Oricare ar fi tipul de cale de semnalizare, la iniierea fenomenului particip
dou componente (Fig. 3.18, A, B): (i) molecula semnal , numit i ligand
(secretat sau expus la suprafaa membranei de celula semnalizatoare; ligandul
poate fi i o macromolecul din matricea extracelular) i (ii) receptorul de la
nivelul celulei int.
Ca urmare a interaciunii receptorului cu ligandul, deci ca urmare a receptrii
unui semnal, celula int declaneaz unele procese ce se constituie ca reacie la
primirea informaiei purtate de molecula semnal i se finalizeaz cu ceea ce se
numete rspuns la semnalul receptat. Legarea moleculei semnal atrage modificri
conformaionale la nivelul receptorului ce induc iniierea mecanismului prin care
celula primete i prelucreaz semnalul. Rspunsurile celulare sunt de o mare
diversitate. Aceast mare diversitate de rspunsuri are la baz, în primul rând, marea
varietate de molecule semnal. Exist sute de molecule semnal care pot afecta c elulele.
Cum simultan pot s se exercite diverse semnale (diferite molecule semnal receptate
simultan de aceeai celul), rezult c celulele pot rspunde, teoretic, la milioane de
combinaii posibile. Cum capacitatea unei celule de a recepta un semnal este
dependent de prezena receptorului corespunztor, rezult c diversitatea
rspunsurilor celulare este dependent i de setul de receptori disponibili. Dar tipul
de rspuns pe care celula îl creeaz este dependent i de setul de proteine efectoare,
adic acele proteine care preiau semnalul de la receptor i contribuie la desfurarea
proceselor intracelulare care constituie rspunsul. Acesta este motivul pentru care
acelai stimul (aceeai molecul semnal) poate duce la rspunsuri diferite, în tipuri
diferite de celule. De exemplu, acetilcolina determin contracia la nivelul celulelor
musculare striate scheletale (vezi în Fig. 3.5 cum se determin aceast contracie),
dar conduce la relaxarea muchiului cardiac, pe când în celulele secretoare ale
mucoasei gastrice sau din medulosuprarenal duce la secreie, inducând exocitoz.
Oricare ar fi combinaia de semnale care acioneaz asupra unei celule la un
moment dat, rspunsul celular va determina un comportament îndreptat spre unul
dintre urmtoarele patru efecte posibile (Fig. 3.18, C):
(i) diferenierea, însoit de autoregenerare, pentru celule stem sau
progenitoare în perioada dezvoltrii embrionare i formrii esuturilor,
inclusiv în organismele tinere, dar i în organismele adulte, în situaii de
regenerare tisular sau în procesele legate de hematopoiez;
(ii) supravieuirea, care reprezint efectul cel mai des întâlnit ca rspuns i
care se bazeaz pe cea mai mare diversitate de combinaii, fiecare celul
necesitând stimuli specifici pentru a rspunde prin supravieuire i
funcionare normal;
(iii) proliferarea, este declanat la anumite combinaii de semnale ce apar
atunci cînd este nevoie de sporirea populaiei celulare într-o anume zon a
unui esut (ine de capacitatea organismului de a-i menine homeostazia
celular i capacitatea de a reface esuturile);
(iv) moartea celular programat (de regul sub form de apoptoz),
apare în lipsa oricrui semnal care s determine supravieuirea sau în
prezena unor semnale specifice.
113
Indiferent de rspunsul celular pe care îl determin, putem defini patru etape

ale procesului de semnalizare celular, etape care sunt general valabile (dar nu în
exclusivitate). Celula i-a creat alternative la aceste principii ale procesului de
semnalizare pentru a eficientiza satisfacerea nevoilor sale, deoarece uneori nu este
cazul s recurg la procese deosebit de elaborate. Etapele de principiu ale
mecanismelor de semnalizare celular sunt:
1. Iniierea semnalizrii prin legarea ligandului (moleculei semnal) de
receptor (Fig. 3.18, B i Fig. 3.19, momentul 1). Legarea ligandului de
receptor presupune o interaciune de afinitate, de mare specificitate,
caracteristic sistemelor biologice, care se bazeaz pe o multitudine de fore
fizico-chimice, dintre cele mai diverse, exercitate simultan (puni de hidrogen,
interaciuni electrostatice, interaciuni hidrofobe), toate contribuind la punerea
în comun a unor suprafee organizate de structurile teriare i/sau cuaternare
ale celor dou molecule.
Fig. 3.19. Mecanismul de
semnalizare celular în
cascad. 1. Iniierea sem-
nalizrii are loc la nivelul
membranei prin realizarea
interaciunii ligand-recep-
tor. Legarea moleculei
semnal de receptor induce
modificri conformaionale
ale lanului polipeptidic al
receptorului care se pro-
pag prin domeniul trans-
membranar pân la endo-
domeniu, mesajul fiind
transdus. Informaia purtat
de molecula semnal traver-
seaz astfel planul mem-
branei ajungând în citosol
i are loc activarea recep-
torului. 2. Receptorul acti-
vat leag molecula primului
efector, activându-l. Cât
persist starea stimulat a
receptorului, acesta poate
activa un numr mai mare
de molecule ale primului
efector. Are loc prima
treapt a amplificrii sem-
nalului. 3. Primul efector
activat interacioneaz, la
rândul su, cu efectorul al
doilea din cascad stimu-
lându-l în numr multiplu,
ceea ce sporete ampli-
ficarea. Procesul continu
în aceeai manier, de n
ori, iar la sfârit, ultimul tip
de efector din cascada de
semnalizare, activat pentru
un numr de molecule
corespunztor amplificrii (n*x), contribuie la finalizarea rspunsului celular. Factorul de amplificare
3, folosit în primele trepte, este aleatoriu, dup cum aleatorie este situaia în care, în toate treptele
cascadei de semnalizare, amplificarea ar respecta un factor constant. În figur nu este reprezentat
pasul 4 al semnalizrii, atenuarea semnalului, care implic fenomene complexe i diverse. ©
Mircea Leabu, 2014.
114
2. Transducia semnalului i activarea receptorului: Transducia

semnalului 2 are la baz modificri conformaionale la nivelul moleculei
receptorului, datorate interaciunii cu ligandul. Pentru receptorii aflai la
nivelul membranei celulare, cei mai numeroi din cunotinele noastre de pân
acum, modificrile se propag, prin intermediul domeniului transmembranar al
receptorului, la endodomeniu, atrgând activarea receptorului.
3. Activarea efectorului i amplificarea semnalului (Fig. 3.19, momentele
de la 2 la n): Receptorul stimulat prin legarea ligandului activeaz, la rândul
su, proteina efectoare din pasul imediat urmtor al semnalizrii. O prim
amplificare a semnalului este efectuat chiar la acest nivel deoarece un receptor
stimulat poate, cât se afl în aceast stare, s activeze un numr mai mare de
molecule ale efectorului. inând cont de faptul c un proces de semnalizare
presupune un numr mai mare de tipuri de efectori acionând secvenial,
fiecare preluând semnalul de la tipul anterior (din amonte) i transmiându-l
tipului urmtor (în aval), amplificarea semnalului crete în fiecare etap a cii
de semnalizare, pân la finalizarea rspunsului celular.
4. Atenuarea semnalului i desensibilizarea celulei: Aceast etap
presupune inactivarea efectorilor i controlul complexului ligand-receptor (fie
desfacerea ligandului i degradarea intracelular a acestuia, fie degradarea
simultan a celor doi protagoniti ai iniierii procesului de semnalizare, ceea ce
presupune implicarea fenomenului de endocitoz). Inactivarea efectorilor poate
însemna cel mai adesea lizarea moleculelor activatoare (de exemplu scindarea
GTP la GDP), metabolizarea mesagerilor secunzi (vezi mai jos definirea
acestora), dac acetia sunt implicai în calea de semnalizare în cauz, sau
scoaterea funciunilor activatoare de pe molecula efectorului (de exemplu
defosforilarea, dac fosforilarea a presupus activarea), sau alte modaliti de
modificare post-traducere 3 (de exemplu fosforilarea dac forma activ
presupune defosforilarea). Desfacerea complexului ligand-receptor se face, de
regul, dup internalizarea acestuia în sistemul endozomal, care poate fi
urmat de sortri i direcionri ale ligandului sau chiar i ale receptorului ctre
lizozomi, pentru degradare. Alteori receptorul, care elibereaz ligandul în
endozom, este reciclat la suprafaa celulei, pentru a reintra în rol în interesul
celulei.
3.3.2. Tipuri de receptori i modaliti de aciune

Marea diversitate a receptorilor cunoscui se poate clasifica în funcie de mai
multe criterii. Un prim criteriu îl reprezint proprietile fizico-chimice ale moleculei
semnal. În funcie de acest criteriu, împrim receptorii celulari în dou categorii:
1. Receptori pentru molecule semnal liposolubile/lipofile (hidrofobe);
2. Receptori pentru molecule semnal hidrosolubile/hidrofile.
3.3.2.1. Receptorii pentru liganzi lipofili sunt proteine localizate în citosol sau
în nucleu care preiau ligandul dup difuzia acestuia prin membran. Este firesc ca
aceti liganzi, având proprieti lipofile (adic fiind solubili în lipide), s poat
strbate membrana prin difuziune simpl, adic s treac printre lipidele bistratului.
2 Dei nu exist neaprat o controvers, sintagma de transducie a semnalului a fost iniial îneleas ca
introducerea semnalului purtat de ligand din exteriorul celulei, în interior i transmiterea mesajului mai departe
ctre elementele implicate în realizarea rspunsului celular. În prezent, unii consider c prin transducia
semnalului trebuie s înelegem atât trecerea mesajului prin planul membranei i activarea receptorului, cât i
procesele de transmitere în cascad a informaiei primite de celul, cu amplificarea efectului, pentru realizarea
rspunsului celular. În carte, noi folosim prima accepiune.
3 Prin modificri post-traducere înelegem schimbri ale diferitelor funciuni ale aminoacizilor din lanul
polipeptidic al unei proteine, dup ce biosinteza acesteia a fost finalizat. Aceste modificri post-traducere sunt
efectuate de enzime specializate.
115
Fig. 3.20. Modul de aciune a receptorilor pentru liganzi lipofili . A. Ligandul este purtat ctre
membrana celulei int de un transportor extracelular, care îl izoleaz de hidrofilicitatea mediului. B.
La nivelul membranei int transportorul se adsoarbe la suprafaa celulei, creând premisele eliberrii
ligandului ctre bistratul lipidic. C. Dup eliberare, ligandul traverseaz bistratul lipidic membranar. D.
Dup traversarea bistratului lipidic, ligandul este preluat de receptor în citosolul cortical; receptorul
trece în stare activat, gata s cltoreasc spre i s ptrund prin porii nucleari în nucleu, pentru a
aciona asupra genei int. © Mircea Leabu, 2014.
116
Ca s ajung la membrana celulei int, îns, liganzii trebuie s fie purtai prin
spaiul extracelular de ctre transportori miscibili cu apa, adic proteine care îi leag
în complexe specifice, mascându-i de hidrofilicitatea mediului. Ajuni prin aceast
intermediere la celulele int, sunt eliberai la nivelul plasmalemei, permiându-li-se
strbaterea bistratului datorit proprietilor lor fizico-chimice. Mai departe
fenomenele se pot rezuma astfel: (i) pentru receptorii localizai în citosol (Fig. 3.20),
dup formarea complexului ligand-receptor acesta este transportat în nucleu, unde
îi îndeplinete funcia, aceea de a modula exprimarea genelor i (ii) pentru
receptorii localizai direct în nucleu, liganzii sunt condui acolo de alte proteine
transportoare, aflate în citosol, care îi izoleaz de hidrofilicitatea mediului
intracelular, îi translocheaz prin porii nucleari i, odat ajuni în spaiul în care sunt
localizai receptorii, îi transfer acestora activându-i i declanând transcrierea
genelor int.
Sunt cunoscute 6 tipuri de receptori pentru liganzi lipofili: receptor pentru
cortizol , receptor pentru estrogeni, receptor pentru progesteron,
receptor pentru vitamin D, receptor pentru hormoni tiroidieni i
receptor pentru acid retinoic.
Pe lâng receptorii ai cror liganzi lipofili sunt cunoscui, exist i receptori
care au fost identificai i inclui în clasa receptorilor nucleari doar pe baza descifrrii
secvenei de ADN, fr ca ligandul lor s fie cunoscut. Acetia au primit denumirea
de receptori nucleari orfani i sunt intens dezbtui i studiai, reprezentând
pentru comunitatea tiinific o int de dezvoltare a cunoaterii, inclusiv o posibil
int terapeutic [7, 8].
Fig. 3.21. Organizarea molecular i modul de aciune caracteristice receptorilor pentru liganzi
lipofili. A. Receptorul în complexul inhibitor i domeniile funcionale ale sale. B. Receptor activat
ataat la elementul de legare a receptorului din structura ADN (în rou) i cu domeniul de activare a
transcrierii la nivelul genei int. © Mircea Leabu, 2014.
117
Oricare ar fi tipul de receptor din aceast categorie, ei prezint unele

caracteristici structurale i funcionale comune. Acestea sunt: un sit de legare a
ligandului, un sit de legare la secvene specifice din ADN i un domeniu de activare a
transcrierii (Fig. 3.21, A). Similar este i mecanismul de activare. În stare inactiv,
înainte de a interaciona cu ligandul, receptorul este cuplat la un complex proteic
inhibitor (Fig. 3.21, A). În aceast stare complexat, inactiv, receptorul are mascate
situl de legare la ADN i domeniul de activare a transcrierii. Dup legarea ligandului,
receptorul se desprinde de complexul de inactivare i, dac se afl iniial în citosol,
este gata de transportat (translocat) în nucleu. Ajuns acolo, declaneaz fenomenele
pe care le faciliteaz i receptorii localizai permanent în nucleu, adic datorit
expunerii locului de legare la ADN, se ataeaz în zone favorabile activrii genei
specifice i prin domeniul de activare a transcrierii, devenit accesibil, procesul este
declanat (Fig. 3.21, B). Transcrierea genei i exprimarea acesteia în celul, prin
proteina codificat, determin producerea rspunsului specific perechii respective
receptor-ligand.
3.3.2.2. Receptorii pentru liganzi hidrofili sunt cei mai numeroi i sunt
localizai la nivelul membranei celulare, expunând situl de legare a moleculei semnal
la suprafaa celulei. Aceti receptori se pot împri, în funcie de tipul de mecanism
de semnalizare pe care îl declaneaz, în 3 clase principale:
1. Receptori cu funcie de canal ionic (deja amintitele canale comandate
chimic, de la transportul prin membran);
2. Receptori cuplai cu proteine G heterotrimerice;
3. Receptori cu funcie enzimatic sau cuplai cu enzime.
Chiar din denumirile lor se poate deduce faptul c mecanismele prin care
receptorii la liganzi hidrofili sunt activai se caracterizeaz prin mare diversitate.
Pentru a nuana i mai mult ideea de diversitate, în cazul receptorilor pentru liganzi
hidrofili, menionm c cei cu funcie enzimatic sau cuplai cu enzime se clasific, la
rândul lor, în 6 tipuri:
i. Receptori cu activitate tirozin-kinazic – acioneaz direct ca enzime
atunci când sunt activai i fosforileaz tirozine specifice din propriile structuri
(mai exact, ale partenerului de dimerizare, un alt monomer al receptorului) sau
din structura unui mic set de proteine de semnalizare, intracelulare;
ii. Receptori cuplai cu tirozin-kinaze citosolice – nu au activitate
enzimatic intrinsec, dar transmit semnalul prin asocierea direct cu proteine
intracelulare cu funcie tirozin-kinazic ;
iii.Receptori cu activitate serin/treonin-kinazic – au funcie enzimatic
i fosforileaz serine i/sau treonine din propriile structuri i/sau din structura
unor proteine reglatoare cu care se asociaz i care, dup activare, moduleaz
transcrierea unor gene specifice;
iv. Receptori dependeni de o activitate histidin-kinazic – activeaz o
cale de semnalizare cu dou componente: mai întâi se produce autofosforilarea
kinazei la histidin, dup care are loc transferul gruprii fosfat unei proteine de
semnalizare secundar, efector al acestor ci;
v. Receptori cu activitate guanilat-ciclazic – au funcie enzimatic i
catalizeaz, prin activarea endodomeniului, formarea direct de GMP ciclic
(GMPc) în spaiul citosolic submembranar;
vi. Receptori cu activitate fosfatazic – acioneaz ca enzime, hidrolizând
grupri fosfat grefate pe tirozine din structura unor proteine de semnalizare
intracelulare, specifice; se numesc i tirozin-fosfataze asemntoare
receptorilor deoarece liganzii prezumtivi nu au fost înc identificai, iar
funcia lor de receptori nu a fost evideniat direct.
118
Fig. 3.22. Receptor cu funcie de canal, exemplificat prin receptorul pentru acetilcolin. A. În
stare inactiv, lipsa interaciunii cu ligandul, contribuie la meninerea domeniilor transmembranare
TM2, ale complexului pentameric, în poziii prin care obtureaz calea de trecere a ionului (sunt
prezentate în imagine numai cele dou subuniti , ale complexului proteic ce organizeaz canalul).
B. Dup ocuparea sitului de legare a acetilcolinei, modificrile conformaionale din ectodomeniul
complexului transmembranar induc o deplasare a TM2, printr-o micare de rsucire (direciile de rotire
sunt indicate de sgei) ce se finalizeaz cu deschiderea cii de trecere a ionului specific. © Mircea
Leabu, 2014.
Este momentul s detaliem puin informaiile despre canalele comandate prin

liganzi, despre care am mai vorbit la subcapitolul anterior, transportul membranar.
Ne amintim c sunt complexe proteice transmembranare, multipas cu rol în
transportul ionilor i ele funcioneaz i ca receptori cu funcie de canal. Un exemplu
de receptor cu funcie de canal ionic a fost deja amintit la transportul prin
membran. Este vorba de receptorul pentru acetilcolin (Fig. 3.22) de la nivelul
sarcolemei (membrana celulei musculare striate scheletale), localizat în membrana
de la nivelul sinapsei neuro-musculare. Acest receptor este un complex
transmembranar format din cinci subuniti (2, ,  i ), fiecare cu câte patru
treceri în -helix prin bistratul lipidic (TM1-TM4). Trei dintre aceste segmente
transmembranare sunt orientate ctre lipidele bistratului (TM1, TM3 i TM4), iar
unul (TM2) ctre axul pentamerului, unde se formeaz calea de trecere a ionului [5].
Ectodomeniile celor 5 subuniti sunt mari i formeaz 2 situri de legare a
acetilcolinei cu participarea în principal a celor dou subuniti . Când receptorul
interacioneaz cu ligandul, modificrile conformaionale de la nivelul
ectodomeniului complexului atrag deplasarea TM2 la nivelul zonei transmembranare
i se deschide calea de trecere a ionului [9-11]. Organizarea descris mai sus i
mecanismul de aciune (Fig. 3.22) sunt valabile i pentru alte categorii de receptori
cu funcie de canal aflai în membrana celular i comandai de liganzi extracelulari.
Un alt exemplu de canal implicat în procese de semnalizare îl reprezint
receptorul pentru IP3, numit i canal de calciu controlat de IP3, din
membrana reticulului endoplasmic (reticul sarcoplasmic în celulele musculare), al
crui ligand este citosolic. Receptorul se gsete într-un numr mare de tipuri
celulare i apare în toate formele de organisme de la nematode la om. Rolul su este
acela de a elibera Ca 2+ din rezervele intracelulare, cel mai adesea din reticulul
119
endoplasmic. Controleaz o mare diversitate de fenomene dependente de Ca 2+, cum

ar fi contracia muscular, secreia celular, proliferarea celular, apoptoza,
fertilizarea, motilitatea celular i altele. Receptorul este protein transmembranar
cu ~2700 aminoacizi în molecul i o mas de ~300kDa. Domeniul transmembranar
implic poriunea carboxi-terminal a lanului polipeptidic, are 6 treceri în -helix
prin bistratul lipidic prin care organizeaz canalul de calciu, trecerile 5 i 6 fiind
critice în formarea cii ionice. Canalul pentru ion se formeaz la nivelul unei
structuri tetramerice (patru monomeri de receptor pentru IP3 se asociaz în
membran pentru a forma complexul unui canal funcional). Captul amino-
terminal al proteinei monomerice, orientat ctre citosol structureaz situl de legare a
IP3 (pân spre aminoacidul 650) i conine trei aminoacizi bazici prezeni în toate
cele trei izoforme ale receptorului: Arg-265, Lys-508 i Arg-511. Între regiunea
responsabil de legarea ligandului i poriunea proteinei care formeaz domeniul
transmembranar, se afl o zon ampl de control i modulare a funciei receptorului
la nivelul creia se afl situri de legare a diveri modulatori cum ar fi ATP,
calmodulin sau situri de fosforilare sub aciunea unor kinaze [12-14].
Receptorii cuplai cu proteine G heterotrimerice4 (Fig. 3.23) sunt
proteine transmembranare multipas de tip I, cu 7 treceri prin planul membranei.
Fig. 3.23. Organizarea transmembranar a receptorilor cuplai cu proteine G heterotrimerice.

Ectodomeniul proteinei poate organiza situri de interaciune cu o diversitate de molecule semnal.
Aceste situri se pot afla la nivelul captului N-terminal al lanului polipeptidic, la nivelul buclelor
extracelulare, dar i în spaiul creat, pe faa extern a membranei, de domeniile transmembranare
TM3, TM5, TM6 i TM7, cu asistarea, la exterior, prin bucla dintre TM4 i TM5. La nivelul
endodomeniului, receptorul organizeaz interfaa de interaciune cu proteinele G heterotrimerice.
4 În 2012, Robert J. Lefkowitz i Brian K. Kobilka au primit Premiul Nobel pentru chimie, pentru contribuia lor
la cunoaterea acestor receptori, iar motivaia succint a juriului a fost: " for studies of G-protein–coupled
receptors". Mai mult, anterior, în 1994, Alfred G. Gilman i Martin Rodbell au primit Premiul Nobel pentru
medicin sau fiziologie pentru studii destinate proteinelor G heterotrimerice cu urmtoarea motivaie a juriului:
" for their discovery of G-proteins and the role of these proteins in signal transduction in cells ".
120
Ectodomeniul receptorului este mare i structureaz situri pentru diveri

liganzi, iar endodomeniul conine situl de interaciune cu proteinele G
heterotrimerice, cât i locuri de fosforilare necesare desensibilizrii.
Organizarea transmembranar a receptorului [15] implic expunerea la
suprafaa celulei a captului amino-terminal, iar cele apte domenii
transmembranare (TM1 la TM7) organizeaz trei bucle externe între TM2 i TM3,
TM4 i TM5, respectiv TM6 i TM7 (aceste bucle împreun cu captul N-terminal
formând ectodomeniul), ca i trei bucle interne între TM1 i TM2, TM3 i TM4,
respectiv TM5 i TM6, bucle care, împreun cu captul carboxi-terminal expus pe
faa citosolic, formeaz endodomeniul receptorului, responsabil de transmiterea
mesajului ctre proteinele G heterotrimerice. În endodomeniu, bucla dintre TM5 i
TM6, ca i captul C-terminal prezint mare variabilitate structural de la o form la
alta de receptori din aceast clas. Pe ectodomeniu se pot afla multiple situri de
legare pentru diveri liganzi organizate fie la nivelul poriunii N-terminale a lanului
polipeptidic, fie de buclele extracelulare, fie de zone superficiale din TM3, TM5, TM6
i TM7, împreun cu bucla extracelular dintre TM4 i TM5 aflat deasupra.
Diversitatea de situri de legare a unor molecule semnal explic i potenialul deosebit
al acestor receptori pentru fiziologia celular. La aceasta se adaug diversificarea pe
care o pot asigura seturile de efectori intracelulari din diferitele tipuri de celule care
folosesc aceti receptori.
Au fost identificate circa 1000 de tipuri de receptori cuplai cu proteine G
heterotrimerice. Numrul lor mare poate fi corelat cu faptul c recunosc i mediaz
rspunsuri la stimularea celular printr-o gam foarte divers de molecule semnal
(peptide i hormoni peptidici, neurotransmitori sau mediatori lipidici) i prin
stimuli senzoriali.
Ca s argumentm mai concludent marea diversitate a receptorilor cuplai cu
proteine G heterotrimerice, putem da drept exemplu pe cei sensibili la substanele
odorante din mucoasa nazal. Exist un numr foarte mare de receptori olfactivi
diferii, circa 350 subtipuri în mucoasa nazal la om i aproximativ 1000 la oarece,
ceea ce explic simul olfactiv mai dezvoltat la cel din urm.
Numrul acestor receptori este amplificat i de faptul c pentru acelai ligand
pot exista mai muli receptori; de exemplu exist 9 receptori activai prin adrenalin,
5 pentru acetilcolin i cel puin 15 pentru serotonin.
Succint, mecanismul de aciune al acestor receptori implic urmtoarele patru
etape:
1. legarea ligandului i activarea receptorului;
2. interaciunea receptorului activat cu proteinele G heterotrimerice i activarea
acestora prin eliberarea GDP, urmat de legarea GTP i disocierea trimerului în
subunitatea  i heterodimerul , ambele elemente rezultate în urma disocierii
efectuând pai independeni în semnalizare;
3. transmiterea semnalului la efectorul din aval care poate avea fie funcie
enzimatic (adenilat-ciclaza, fosfolipaza C- , GMPc-fosfodiesteraza), fie rol de
canal ionic.
4. dezactivarea proteinei G heterotrimerice prin hidroliza GTP datorat funciei
GTP-azice a subunitii ; în acest fel, subunitatea  revine la conformaia
iniial, inactiv, cu GDP legat, form care are mare afinitate pentru dimerul 
cu care se reasociaz, rezultând structura heterotrimeric ce poate începe un
nou ciclu.
Ca în toate celelalte procese de semnalizare, fixarea ligandului determin
reorganizarea conformaiei unor segmente transmembranare din structura
receptorului i expunerea unor motive cheie de aminoacizi la nivelul buclelor
citosolice dintre domeniile transmembranare i de la nivelul segmentului C-terminal
121
al lanului polipeptidic. Aceste motive permit modularea interaciunilor

endodomeniului receptorului cu proteina G heterotrimeric. Proteinele G
heterotrimerice funcioneaz ca un „releu” ce cupleaz funcional receptorul din
amonte de efectori din aval. Activarea lor de ctre receptor se concretizeaz prin
schimbarea GDP cu GTP pe subunitatea  i desfacerea trimerului în G activat i
heterodimerul activat G, fiecare dintre aceste elemente activate având propriile
roluri în cascade de semnalizare de sine stttoare (Fig. 3.24).
Receptorii cuplai cu proteinele G heterotrimerice au mecanisme diferite,
deoarece acionând asupra unor efectori diveri induc rspunsuri difereniate, în
funcie de tipul de protein G heterotrimeric implicat i setul de efectori ai celulei
stimulate. Au fost identificate mai multe tipuri de proteine G heterotrimerice,
cunoscându-se cam 20 subuniti , cel puin 6 subuniti  i 12 subuniti  [16, 17]
pentru celulele mamiferelor. La om au fost evideniate 16, 5, respectiv 11 gene diferite
care codific subunitile ,  i  [18]. Punctm 7 dintre aceste subuniti :
Fig. 3.24. Iniializarea semnalizrii prin receptorii cuplai cu proteine G heterotrimerice i

diversitatea de ci ce pot fi urmate. A. Complexul receptor-efector în stare inactiv. Ligandul nu
este legat pe situl specific, ceea ce menine receptorul i heterotrimerul proteinei G în stare inactiv.
Sgeata albastr indic disponibilitatea GTP de a dezlocui GDP de pe subunitatea  a
heterotrimerului. B. Ligandul legat de receptor activeaz endodomeniul care se comport ca factor de
schimbare a GDP cu GTP pe subunitatea  a proteinei G heterotrimerice. Aceast înlocuire
determin desfacerea complexului (sgeile roii, duble, în contrasens) în trei elemente: receptor,
subunitatea G activat i dimerul , de asemenea activat. Sunt menionate cile ulterioare de
transmitere a semnalului pentru elementele active ale proteinei G heterotrimerice, fiind evident
diversitatea de modaliti de folosire de ctre celule a acestei clase de receptori, ca i faptul c
rspunsurile pot fi rapide sau lente. © Mircea Leabu, 2014.
122
1. s din proteine G stimulatoare (Gs), care activeaz adenilat-ciclaza i canale de

Ca2+;
2.  i pentru proteine G inhibitoare (G i), inhibând adenilat-ciclaza i activând
canale de K +;
3.  q în organizarea proteinelor G q, care activeaz fosfolipaza C- ;
4.  olf în proteine G olfactorii (G olf ), activând adenilat-ciclaza în neuronii olfactivi;
5. proteine Go, care conin o inhibând canale de Ca 2+ i activând canale de K + i
fosfolipaza C-;
6.  t din proteine Gt (transducin), care activeaz GMPc-fosfodiesteraza în
celulele fotosensibile cu bastonae;
7. 12, sau 13 din organizarea proteinelor G12/13, care activeaz factori de
schimbare a guanozin-nucleotidelor (abreviat GEF, de la numele englezesc
G uanine nucleotide E xchange F actors) în GTP-azele mici (numite i
proteine G mici sau proteine G monomerice) din familia Rho GTP-azelor.
Din diversitatea de fenomene controlate de receptorii cuplai cu proteinele G
heterotrimerice alegem dou pentru exemplificare, ambele folosind ca efector
adenilat-ciclaza i ca mesager secund adenozin-monofosfatul ciclic (AMPc),
produs din ATP de enzima menionat. Prin aciunea adenilat-ciclazei, dintr-o
molecul de ATP rezult o molecul de AMPc cu eliberarea de pirofosfat. Cele dou
fenomene alese pentru detaliere vizeaz rspunsurile rapide (prima exemplificare),
respectiv rspunsurile lente (a doua exemplificare), ambele fiind dependente de
protein-kinaza A activat de AMPc (Fig. 3.25, A).
Rspunsul rapid ales pentru exemplificare (Fig. 3.25, B) se refer la
modularea metabolismului glicogenului în muchiul striat scheletal i controleaz
homeostazia glucozei în celulele acestui esut. Mecanismul este declanat de
protein-kinaza A , efector al cascadei pornite de receptorul cuplat cu proteine G
heterotrimerice din sarcolem (membrana celulei musculare). Protein-kinaza A este
activat de AMPc, produs de adenilat-ciclaz, care este efectorul din amonte stimulat
de subunitatea  a proteinelor G heterotrimerice, dup primirea semnalului de ctre
celul.
Activarea protein-kinazei A implic desprinderea subunitilor catalitice de
cele inhibitoare care le împiedic s acioneze în absena AMPc (aa cum se prezint
în Fig. 3.25, A). Aadar, când adenilat-ciclaza este activat de stimularea receptorilor
cuplai cu proteina G heterotrimeric are loc formarea de AMPc care interacioneaz
cu subunitile inhibitoare din complexul de repaus, inactiv al protein-kinazei A.
Interaciunea cu AMPc schimb conformaia subunitilor inhibitoare, iar
subunitile catalitice se elibereaz, cu situl kinazic activ. Odat activat, protein-
kinaza A intete enzimele implicate în metabolismul glucozei, inhibând formarea
glicogenului (glicogenogeneza) i favorizând eliberarea monozaharidului
(glicogenoliza).
Eliberarea glucozei se face sub form de glucozo-1-fosfat, ca urmare a unui
proces celular ce începe cu activarea fosforilaz-kinazei, prin fosforilarea indus de
protein-kinaza A. Fosforilaz-kinaza fosforilat (aadar în form activat), transmite
informaia, mai departe, la glicogen-fosforilaz. Glicogen-fosforilaza este activat,
prin fosforilare, de ctre fosforilaz-kinaz i acioneaz asupra depozitelor de
glicogen, eliberând glucozo-1-fosfatul. Glucozo-1-fosfatul astfel eliberat este convertit
în glucozo-6-fosfat i intr sub aceast form în procesul de glicoliz. Aadar,
procesul de eliberare a glucozei din glicogen face parte din fenomenele de rspuns
rapid induse de receptorii cuplai cu proteinele G heterotrimerice.
123
Fig. 3.25. Ci de semnalizare induse de receptorii cuplai cu proteine G heterotrimerice, având
adenilat-ciclaza ca efector . A. Mesagerul secund produs de activarea adenilat-ciclazei, AMP ciclic,
se leag de elementele subunitii reglatorii, ducând la desprinderea acestora de subunitile
catalitice ale protein-kinazei A care devine activ. B. Exemplu de rspuns rapid, prin care se
controleaz depozitele de glucoz reprezentate de incluziunile de glicogen. Protein-kinaza A
activeaz fosforilaz-kinaza, care, la rândul su, stimuleaz glicogen-fosforilaza. Glicogen-fosforilaza
activat elibereaz glucoza din glicogen sub form fosforilat la hidroxilul glicozidic. Glucozo-1-
fosfatul, astfel mobilizat din depozitul de glicogen, intr în procesul de glicoliz, contribuind la
metabolismul energetic celular. C. Exemplu de rspuns lent, prin care se moduleaz exprimarea unor
gene. Protein-kinaza A activat în citosol este translocat în nucleu unde activeaz, prin fosforilare,
CREB, protein specific pentru elemente (secvene de ADN) de rspuns la AMPc. CREB astfel
activat se leag de secvena specific i recruteaz CBP declanând transcrierea genei int. N.B. În
figur nu este sugerat complexitatea transportului din citosol în nucleu a protein-kinazei A, prin porul
nuclear, fenomen care este el însui bine controlat i reglat de celul prin intermediul complexului
proteic al porului care este prezent în figur, în mod schematic. © Mircea Leabu, 2014.
Dar, aa cum am menionat, activarea receptorilor cuplai cu proteine G

heterotrimerice poate induce i rspunsuri celulare lente (Fig. 3.25, C). Astfel de
rspunsuri, mediate tot de protein-kinaza A (activat de creterea concentraiei de
AMPc), presupun transcrierea unor gene specifice i se deruleaz pe parcursul unor
intervale de timp de ordinul orelor, i nu de ordinul secundelor aa cum se întâmpl
în cazul rspunsurilor rapide. Numeroase gene, a cror transcriere este activat de
AMPc, prezint în regiunea reglatoare secvene scurte de ADN denumite elemente de
rspuns la AMPc sau CRE (abreviere de la termenul din limba englez C yclic AMP
Response E lement ). Aceste secvene sunt recunoscute de factorul transcripional
124
CREB (de la CRE - Binding protein) ce este substrat al protein-kinazei A. Aadar,

protein-kinaza A, activat de AMPc, fosforileaz proteina nuclear CREB (la
hidroxilul unei serine), iar, ulterior, proteina CREB fosforilat recruteaz un
coactivator transcripional denumit CBP (de la C REB- Binding P rotein), stimulând
transcrierea genelor int. Factorul transcripional CREB este implicat într-o mare
diversitate de procese celulare: proliferare, supravieuire, difereniere, rspunsuri
adaptative, homeostazia glucozei, spermatogenez, reglarea rspunsurilor imune,
plasticitatea sinaptic asociat cu memorizarea, reglarea ritmului circadian, dar este
implicat i în procese mai puin fiziologice, cum este dezvoltarea dependenei de
droguri [19-21].
Pentru o mai corect i complet înelegere a rolului protein-kinazei A în
semnalizare, câteva aspecte sintetice merit subliniate. În primul rând, faptul c
activarea protein-kinazei A de ctre AMPc presupune o modificare a structurii
cuaternare a acesteia. Astfel, în stare inactiv protein-kinaza A este alctuit din
dou subuniti catalitice i dou subuniti reglatoare (Fig. 3.25, A). AMPc se leag
de subunitile reglatoare, modificându-le conformaia i determinând eliberarea
subunitilor catalitice. Subunitile catalitice eliberate acioneaz mai departe,
fosforilând resturi de serin sau treonin atât la proteine int din citoplasm (de
exemplu fosforilaz-kinaza) cât i la proteine din nucleu (de exemplu proteina CREB).
Un alt aspect ce trebuie subliniat este faptul c protein-kinaza A nu mediaz absolut
toate efectele AMPc de la nivel celular. De exemplu, în neuronii olfactivi AMPc
activeaz direct anumite canale ionice din membrana celular, fr intervenia
protein-kinazei A [22-24].
În sfârit, tot pentru extinderea informaiilor, a cunoaterii i, de ce nu, a
înelegerii s punctm câteva aspecte legate de adenilat-ciclaz. Exist cel puin 8
izoforme de adenilat-ciclaze membranare, clasificate în patru grupe în funcie de
mecanismele reglatorii care le guverneaz activitatea [25], dar au fost identificate i
forme solubile ale acestei enzime [26]. Încercând o sintez a ceea ce se cunoate
despre formele membranare ale acestui efector intracelular, putem spune c
adenilat-ciclaza este o protein integral cu 12 treceri prin bistrat, notate cu TM1 la
TM12 [25, 27]. Ambele capete terminale (amino, respectiv carboxil) ale lanului
polipeptidic se afl pe faa citosolic a bistratului lipidic membranar. Dincolo de
aceste elemente grosiere de organizare, se cunoate faptul c cele 12 segmente
transmembranare sunt grupate în dou blocuri: primele 6 într-un prim bloc, urmat
de o bucl citosolic generoas de cel puin 400 de aminoacizi (component
important a endodomeniului), urmat de al doilea bloc transmembranar cu celelalte
6 segmente care strbat bistratul lipidic, iar captul carboxi-terminal, de asemenea
amplu, contribuie semnificativ la endodomeniu, în timp ce celelalte bucle citosolice
sunt mult mai mici. La organizarea endodomeniului particip substanial i
poriunea N-terminal a lanului polipeptidic, având o lungime semnificativ. Pe
bucla citosolic ce urmeaz primului bloc transmembranar exist o poriune de
aproximativ 230 de aminoacizi (notat C1a) care prezint omologie de aproape 40%
cu un fragment al poriunii citosolice C-terminale (notat C2a), aceste dou
segmente ale lanului polipeptidic (poriuni ale endodomeniului) fiind responsabile
de organizarea sitului catalitic [25]. Ectodomeniul este mai puin abundent, dar
conine situri N-glicozilate pe buclele dintre TM9 i TM10 (Asp805), respectiv TM11
i TM12 (Asp890). Interesant este de remarcat c aceste structuri glucidice
influeneaz activitatea catalitic a adenilat-ciclazei deoarece eliminarea lor afecteaz
funcia enzimei [27], ceea ce sugereaz posibiliti de modulare extracelular. Aceste
informaii reprezint argumente suplimentare asupra diversitii i complexitii
mecanismelor celulare poteniale în care este implicat adenilat-ciclaza.
125
S nu uitm c suntem la o discuie asupra diversitii de fenomene de

semnalizare declanate de receptorii cuplai cu proteine G heterotrimerice i la
exemplificri pentru tipuri de rspunsuri rapide, versus tipuri de rspunsuri lente.
Un alt rspuns rapid, declanat de receptorii cuplai cu proteine G
heterotrimerice, se datoreaz activrii fosfolipazei C-  prin subunitatea  a
efectorului din prima linie. Aceast cale de semnalizare duce la declanarea
cascadei fosfoinozitidelor (vezi Fig. 2.9) i se afl printre primele fenomene de
semnalizare descifrate. Fosfatidilinozitolii sunt mai întâi fosforilai succesiv la
hidroxilii din diversele poziii ale inozitolului (de exemplu la hidroxilii din poziiile 4
i 5). Apoi, fosfolipaza C- , specific pentru fosfoinozitide, scindeaz
fosfatidilinozitol-4,5-bisfosfaii la inozitol-1,4,5-trisfosfat (IP 3) i diacilgliceroli. IP3
difuzeaz rapid de la nivelul membranei celulare în citosol, activând canale de calciu
comandate chimic aflate în membrana reticulului endoplasmic/sarcoplasmic,
determinând eliberarea de Ca 2+ din lumenul organitului i creterea concentraiei
acestuia în citosol. Creterea concentraiei citosolice de Ca 2+ determin efecte
diverse, în funcie de tipul celulei. În celulele musculare striate cardiace, IP 3 deschide
canalul de calciu activat chimic din membrana reticulului sarcoplasmic, determinând
contracia muscular.
Moleculele mici de tipul AMPc sau IP3 cu rol în transmiterea semnalelor
dinspre receptori ctre efectori sunt denumite mesageri secunzi.5
Diacilglicerolul eliberat din fosfatidilinozitol-trisfosfai are, la rândul su,
dou poteniale roluri în semnalizare, acionând i el ca mesager secund i inducând
rspunsuri lente.
Pe de o parte, poate activa protein-kinaze C, efectori cu activitate
serin/treonin-kinazic dependent de Ca 2+ (de unde i numele de protein-kinaze C).
Activarea protein-kinazelor C are loc dup recrutarea acestora din citosol la nivelul
feei citoplasmatice a membranei celulare. Aceast recrutare este dependent de
creterea concentraiei citosolice de Ca2+. Ajunse la nivelul feei citoplasmatice a
membranei, protein-kinazele C sunt activate prin efectul cumulat al Ca 2+,
diacilglicerolului i fosfatidilserinelor (fosfolipide anionice prezente, în condiii
normale, numai în foia intern a bistratului). Activarea protein-kinazelor C este
urmat de fosforilarea unei diversiti de efectori, diferind de la un tip la altul de
celul i declanând o diversitate de rspunsuri.
Alt posibil rol al diacilglicerolului este acela de a elibera (sub aciunea
fosfolipazelor A2) un alt compus care, prin metabolizare, duce la formarea de
molecule implicate în fenomene de semnalizare. Fosfolipazele A2 elibereaz acidul
arahidonic din compoziia diacilglicerolului. Acest acid gras cu patru duble legturi
este apoi prelucrat de enzime specifice la patru categorii de molecule mesager cu rol
în semnalizri autocrine sau paracrine:
(i) prostaglandine (molecule mesager cu aciune autocrin sau paracrin);
(ii) prostaciclin (molecul mesager cu aciune paracrin produs de celulele
endoteliale);
(iii) tromboxani (mesageri cu aciune paracrin produi de plachete);
5 A se remarca faptul c atât efectorii celulari, cât i mesagerii secunzi fac acelai lucru: preiau semnalul din
amonte i îl transmit în aval. Folosirea a dou sintagme: efectori intracelulari, respectiv mesageri secunzi este
îns îndreptit i difereniaz între compui de natur polipeptidic (proteine, deci macromolecule) implicate în
procesele de semnalizare i compui de greutate molecular mic i de diverse naturi biochimice, inclusiv ioni, ce
particip în desfurarea proceselor de semnalizare. În plus, este de remarcat c sintagma corect, în contextul
semnalizrii celulare, este aceea de mesageri secunzi, nu secundari, pentru a evidenia faptul c sunt la fel de
importani în derularea eficient i corect a procesului de semnalizare ca toate celelalte elemente implicate. Este,
dac vrei similar cu terminologiile din marin: vorbim de cpitan secund i nu secundar, tocmai pentru
importana funciei, aceea de a suplini activitatea superiorului când acesta devine indisponibil. Singura deosebire
este c în semnalizarea celular mesagerii secunzi nu suplinesc ali factori implicai de drept.
126
(iv) leucotriene (molecule mesager evideniate a fi produse de leucocite – de

unde i denumirea: triene produse de leucocite – dar i de alte celule ale
sistemului imunitar, cu aciune tot în semnalizarea autocrin sau paracrin).
Primele trei categorii sunt formate pe calea ciclo-oxigenazelor, cea de-a patra
pe calea lipo-oxigenazei. Toi aceti metabolii ai acidului arahidonic fac parte din
clasa eicosanoizilor i acioneaz în reaciile inflamatorii i în producerea
senzaiilor de durere. Medicamentele antiinflamatorii (aspirina, antiinflamatoarele
nesteroidice sau cortizonul) acioneaz prin inhibarea producerii de eicosanoizi.
De remarcat c, în exemplele de mecanisme amintite mai sus, am introdus
noiunea de efector intracelular. Se deduce c numim efector intracelular orice
protein implicat în mecanismele de semnalizare celular care primete mesajul
din amonte, activându-se i îl transmite în aval stimulând urmtorul partener din
proces. În amonte de un anumit efector se poate afla receptorul însui, un mesager
secund sau un alt efector activat.
Mergem mai departe încercând s exemplificm i celelalte tipuri de receptori
pentru liganzi hidrofili.
Receptorii cu activitate guanilat-ciclazic sunt i ei de o mare
diversitate [24]. Trebuie menionat c pentru declanarea mecanismelor de
semnalizare aceti receptori dimerizeaz dup legarea ligandului [28].
Ca exemplu de receptor cu activitate guanilat-ciclazic menionm
receptorul pentru factorul natriuretic atrial. În plmânul bovin, de exemplu, acesta
este o glicoprotein transmembranar, unipas, tip I, cu masa molecular de ~135kDa
care, dup legarea ligandului pe ectodomeniu, activeaz domeniul guanilat-ciclazic
din endodomeniu [29]. De remarcat c endodomeniul receptorului conine i un
domeniu omolog kinazic a crui menire nu este cunoscut, dar sunt dovezi
experimentale care indic faptul c acesta este implicat în modularea/reglarea
activitii receptorului [28, 30]. Guanozin-monofosfatul ciclic (GMPc) format este
mesagerul secund care transmite semnalul unor protein-kinaze dependente de GMPc
(G-kinaze) care fosforileaz specific la Ser sau Thr proteine efectoare din aval
necesare crerii rspunsului celular. Efectele factorului natriuretic atrial (se numete
aa deoarece este secretat de cardiomiocitele atriale) sunt: stimularea eliminrii de
sodiu i ap la nivelul rinichilor i relaxarea celulelor musculare netede din peretele
vascular, ambele conducând la reducerea tensiunii arteriale.
Receptorii cu activitate tirozin-kinazic sunt cei mai numeroi, din
datele de care dispunem în acest moment, între receptorii suprafeei celulare din
clasa receptori cu funcie enzimatic sau cuplai cu enzime. Ei se
caracterizeaz printr-o mare diversitate structural acoperind semnalizarea celular
prin cea mai mare parte a factorilor de cretere cunoscui. Aceti receptori sunt
divizai în 20 de subfamilii, caracterizându-se prin acelai domeniu omolog cu
activitate tirozin-kinazic [31, 32]. Primul identificat a fost receptorul la factorul de
cretere epidermal (EGF). Ligandul acestui receptor este un peptid de ~6kDa, cu 53
aminoacizi în structur.
De regul, receptorii cu activitate tirozin-kinazic (Fig. 3.26) sunt proteine
transmembranare unipas, tip I, care exist ca monomeri în stare liber (face excepie
receptorul la insulin, aflat sub form de dimeri, legai prin punte disulfuric), iar
dup interaciunea cu ligandul dimerizeaz. Domeniul transmembranar este
structurat în -helix i conine între 28 i 35 de aminoacizi. În ciuda diversitii lor,
exist câteva trsturi comune reprezentate prin anumite domenii structurale relativ
bine conservate. O trstur comun la nivelul poriunii citosolice este reprezentat
de o zon cu activitate tirozin-kinazic (domeniu tirozin-kinazic). Ectodomeniul
(domeniul extracelular) reprezint o poriune semnificativ a lanului polipeptidic cu
captul N-terminal al acestuia i este glicozilat. La nivelul ectodomeniului se pot gsi
127
domenii repetitive bogate în leucin, domenii bogate în cisteine, domenii repetitive

fibronectinice de tip III sau domenii de tip imunoglobulinic. Existena unor
asemenea domenii reprezint o posibilitate de clasificare a acestor receptori în familii
i subfamilii. În acest moment exist o clasificare pe baza tipului de ligand cu care
receptorii interacioneaz. Pe de alt parte, pe baza asemnrilor structurale
receptorii tirozin-kinazici se pot include în superfamilii de proteine. Receptorii cu
domenii de tip imunoglobulinic sunt inclui în superfamilia imunoglobulinelor.
Fig. 3.26. Organizarea domeniilor i modul de activare a receptorilor cu activitate tirozin-

kinazic. A. Receptorii în absena interaciunii cu ligandul sunt în stare inactiv i sub form
monomeric în membran. Au domeniul transmembranar format dintr-un singur -helix.
Ectodomeniul poart situl de legare a ligandului i uniti repetitive fie de acelai tip (cum apare în
figur), fie în combinaii de diferite tipuri (vezi în text despre ce tipuri de uniti repetitive este vorba).
Endodomeniul prezint domeniul kinazic i o poriune care poate lega efectori dup activare. B.
Legarea ligandului determin dimerizarea i activarea receptorului prin trans-fosforilare. Trans-
fosforilarea (reprezentat prin simbolul P din cercurile cu fond de culoare magenta) se poate efectua
atât la nivelul domeniului kinazic (sporind activitatea catalitic), cât i la nivelul altor tirozine din
poriunea de legare a efectorilor. Dup aceste fosforilri, efectorii se leag prin domeniile SH2, fiind
activai i transmiând astfel semnalul în aval. C. Este sugerat diversitatea de ci de semnalizare
declanate de receptorii cu activitate tirozin-kinazic i efectele pe care acestea le pot induce. ©
Mircea Leabu, 2014.
128
CASETA 3.1. Proteina Src i domeniile modulare de legare, de tip SH

Proteina Src (prescurtarea este de la sarcoma și în lumea ș tiinific se pronun „sarc”, adic în
conformitate cu pronunia englezeasc a abreviaiei, întrucât ”r” se pronun ”ar”) este o protein
cu activitate kinazic, ce este codificat de proto-oncogena c-src, similar oncogenei virale v-src
(identificat la virusul sarcomei Rous). Src joac un rol important în reglarea dezvoltrii
embrionare i a creterii celulare. În celulele mamiferelor au fost identificate 11 tipuri de proteine
cu secvene omoloage i particulariti comune cu cele ale proteinei Src [33]. Ele formeaz o
familie de proteine cunoscute sub numele de kinazele familiei Src. Reprezentanii acestei familii de
kinaze interacioneaz cu numeroase proteine citosolice, nucleare i membranare pe care le
modific prin fosforilare pe resturi de tirozin, specifice. Prin exercitarea funciei protein-tirozin-
kinazice, membrii familiei de proteine Src regleaz o mare diversitate de procese celulare: cretere
celular, diviziune, difereniere, supravieuire, moarte celular programat, rspunsuri imune,
adeziune celular, motilitate i endocitoz. Controlul strict al activitii lor este esenial pentru
funcionarea celular normal, dereglarea activitii lor fiind incriminat în etiologia unor forme
de cancer.
Protein kinazele aparinând familiei Src au o organizare structural multimodular: (i) o regiune
N-terminal care, prin miristilare ș i/sau palmitilare, asigur ancorarea mai ferm a endoproteinei
la bistratul lipidic i meninerea ei la nivelul feei citosolice a membranei celulare, (ii) un domeniu
SH3 prin intermediul cruia se fixeaz de motive structurale bogate în resturi de prolin din
structura partenerilor de interaciune, (iii) un domeniu SH2 care recunoate secvene scurte de
aminoacizi ce includ tirozina fosforilat, (iv) un domeniu cu funcie kinazic (abreviat SH1) i (v) o
regiune C-terminal important pentru reglarea activitii kinazice [34, 35].
Menionm c domeniile SH reprezint structuri modulare ce au fost identificate ulterior la
numeroase clase de proteine celulare implicate în lanuri de semnalizare.
Mecanismul de principiu prin care aceti receptori funcioneaz ar putea fi

sintetizat prin urmtoarele etape:
1. Legarea ligandului atrage atât activarea domeniului catalitic de la nivelul
poriunii citoplamatice, cât i dimerizarea receptorilor datorit modificrilor
conformaionale pe care le induce (în cazul receptorului la factorul de cretere
derivat din plachete, prescurtat PDGF – de la „ P latelet - Derived G rowth
F actor” – ligandul este dimer i dimerizarea receptorului este atras de aceast
caracteristic a factorului de cretere);
2. Activarea i dimerizarea realizeaz condiiile unor autofosforilri încruciate
(trans-autofosforilare) la multiple tirozine ale domeniilor citosolice ale
receptorului. Procesul de autofosforilare are loc la nivelul a dou tipuri de
tirozine: (i) tirozine localizate în domeniul kinazic, a cror fosforilare determin
o cretere marcant a activitii kinazice i (ii) tirozine aflate în afara
domeniului kinazic, care servesc ca situri de ancorare pentru un mare numr de
proteine implicate în procesul de semnalizare. Majoritatea siturilor de
autofosforilare tirozinic sunt localizate în regiunile necatalitice ale domeniului
citosolic;
3. Atragerea i interaciunea cu proteine de semnalizare intracelulare (efectori
enzimatici, proteine adaptoare sau proteine reglatoare) care conin domenii
omoloage Src de tip 2, abreviate prin domenii SH2, cu SH de la S rc
H omology (pentru c au fost evideniate pentru prima oar la proteina Src).
Tirozinele modificate prin fosforilare reprezint zonele de interaciune cu
domeniile SH2 (vezi CASETA 3.1). Aadar, proteinele de semnalizare, care se
leag de tirozinele fosforilate din domeniul citoplasmatic al receptorilor
activai, pot fi: efectori enzimatici, proteine adaptoare, respectiv proteine
reglatoare. Toate acestea au structuri i funcii diferite, dar au drept
caracteristic structural, comun prezena domeniilor SH2;
4. Activarea efectorilor legai prin SH2, care înseamn transmiterea semnalului în
aval, prin diferite mecanisme dependente de natura proteinelor cu domenii
SH2 recrutate la nivelul tirozinelor fosforilate din domeniul citoplasmatic al
receptorilor. Astfel, mecanismele de transmitere a semnalului în aval constau în
129
activarea efectorilor enzimatici, respectiv în structurarea unor complexe de

semnalizare prin intermediul proteinelor adaptoare, toate evenimentele fiind
dependente de domenii SH2. Domeniile SH2 sunt implicate chiar i în
atenuarea semnalului, atunci când aceasta este fcut prin declanarea
endocitozei urmat de sortarea compuilor internalizai la nivelul endozomilor
timpurii, pentru corecta lor direcionare ctre lizozomi i degradare.
Din categoria efectorilor enzimatici, alii decât kinazele Src, care au fost deja
amintite, menionm fosfolipaza C-, enzim care prezint dou domenii SH2. Dup
legarea la receptorul activat, fosfolipaza C- declaneaz calea semnalizrii prin
fosfoinozitide, aa cum a fost prezentat mai sus în cazul fosfolipazei C-. Aadar,
cascada fosfoinozitidelor poate fi declanat atât prin activarea receptorilor cuplai
cu proteine G heterotrimerice, cu implicarea fosfolipazei C-, cât i prin activarea
receptorilor tirozin-kinazici cu implicarea fosfolipazei C-.
Alt efector cu activitate enzimatic este fosfatidilinozitol 3’-kinaza
(abreviat PI3K , de la numele englezesc). Are tot dou domenii SH2, contribuie dup
activare la formarea unor derivai de fosfatidilinozitoli [fosfatidilinozitol 3-fosfat,
fosfatidilinozitol (3,4)-bisfosfat sau fosfatidilinozitol (3,4,5)-trisfosfat]. Dei PI3K
este acceptat c acioneaz în reglarea proliferrii celulare, ca i în dinamica
morfologiei celulare i motilitate, detaliile mecanismelor acestor procese sunt
departe de a fi pe deplin elucidate.
Proteinele adaptoare reprezint alt categorie de proteine cu domenii SH2
care interacioneaz cu receptorii tirozin-kinazici activai. Acestea nu au activitate
catalitic, dar au funcie de proteine platform i mediaz asocierea fizic dintre
receptorii fosforilai i ali efectori din aval. Proteinele adaptoare au în structura lor
cel puin dou domenii SH care mediaz interaciuni protein-protein. Se consider
c proteinele adaptoare pot juca în afara rolului structural de punte de legtur i un
rol în procesarea semnalului, prin optimizarea amplitudinii i duratei rspunsului la
stimuli.
Un exemplu de protein adaptoare este Grb2 (de la G rowth factor r eceptor
bound protein 2). Grb2 face legtura, în sens fizic, între receptorii pentru factorii de
cretere i o cale de semnalizare cunoscut sub numele de calea Ras-MAPK (Ras de
la Rat sarcoma sau de la Retrovirus-associated DNA sequences, i MAPK de la
M itogen- Activated P rotein K inase) prin intermediul domeniilor SH din structura
sa. Grb2 are un domeniu SH2 i dou domenii SH3. Aadar, Grb2 se fixeaz cu
domeniul SH2 de receptorul tirozin-kinazic activat i folosete domeniile SH3 pentru
a recruta alte proteine în complexul de semnalizare (proteine care au în structura lor
motive bogate în resturi de prolin). O astfel de protein recrutat de Grb2 este
proteina Sos (de la S on-o f-sevenless). Sos are un domeniu C-terminal bogat în
prolin prin intermediul cruia interacioneaz cu domeniile SH3 al proteinei Grb2 i
un alt domeniu, denumit Ras-GEF (GEF de la G uanosine nucleotide E xchange
F actor), prin intermediul cruia interacioneaz cu proteina Ras. Aadar
proteinele cu domenii modulare SH particip la structurarea unor complexe de
semnalizare multiproteice, în cadrul crora proteina Ras, dup cum vom vedea în
continuare, joac un rol foarte important.
O alt categorie de efectori pe care o amintim este cea din superfamilia creia
îi aparine i Ras. Este vorba de GTP-azele mici [36]. GTP-azele mici sunt proteine
monomerice cu o mas molecular în jur de 25kDa care au proprietatea de a lega
GTP pe care îl hidrolizeaz, datorit funciei lor GTP-azice intrinseci (viteza reaciei
de hidroliz a GTP datorat funciei GTP-azice intrinseci este foarte mic), dar mai
ales cu concursul unor proteine care activeaz hidroliza GTP, notate simbolic cu
GAP, de la G TP-ase- Activating P rotein. GTP-azele mici sunt activate cât timp
conin GTP i se inactiveaz dup hidroliza acestuia. Datorit capacitii lor de a
130
trece ciclic din stare activ în stare inactiv sunt cunoscute i sub numele de
„comutatori moleculari”. În ciclul de activare-inactivare mai particip i alte proteine
partenere i anume factorii de schimbare a guanin-nucleotidului, notate simbolic cu
GEF, de la G uanine nucleotide E xchange F actors. GEF stimuleaz schimbul GDP cu
GTP, aadar determin activarea GTP-azei mici. Când nu este nevoie de funcia lor,
GTP-azele mici sunt localizate în citosol, complexate cu o protein inhibitoare
numit inhibitor de disociere a guanozin-nucleotidului, prescurtat GDI, de
la G uanine nucleotide Dissociation I nhibitor. Cel mai adesea activarea GTP-azelor
mici este însoit de recrutarea lor la nivelul membranelor (plasmalem sau
endomembrane), recrutare favorizat i de acilare (palmitilare i prenilare) [37]. Din
superfamilia GTP-azelor monomerice fac parte reprezentani ai familiilor de proteine
Ras, Rab, Rac, Ran, Rho. Dintre acestea numai familiile Ras i Rho au legtur cu
receptorii suprafeei celulare. Un alt rol al GTP-azelor este acela de a participa la
controlul corectitudinii traficului structurilor membranare în celul, cum ar fi traficul
dintre reticulul endoplasmic i aparatul Golgi sau traficul veziculelor de secreie ctre
i ancorarea acestora la membrana celular (vezi i Fig. 3.14, A).
Revenind la complexul de semnalizare structurat prin participarea proteinelor
cu domenii SH, rezumm secvena de evenimente:
(i) activarea receptorului tirozin-kinazic este indus de fixarea ligandului, fiind
însoit de dimerizare i fosforilarea unor tirozine din endodomeniul
partenerului de dimerizare;
(ii) tirozinele fosforilate servesc ca situri de recrutare a proteinelor cu domenii
SH2 (de exemplu Grb2), care la rândul lor recruteaz ali participani
(pentru Grb2 este vorba de poteina Sos, care este plasat în vecintatea Ras
astfel încât funcia de GEF, s poat media schimbul nucleotidic GDP cu
GTP);
(iii) forma activ Ras-GTP iniiaz calea de semnalizare Ras-MAP kinazic (un
sistem enzimatic de tip “releu” ce implic o cascad de reacii catalizate de
protein kinaze ce se activeaz secvenial).
Pe lâng efectorii enzimatici i proteinele adaptoare, de receptorii tirozin-
kinazici activai se pot lega (prin intermediul domeniilor SH2) i proteine reglatoare
care atenueaz procesul de semnalizare, printr-un mecanism de reacie negativ. Un
exemplu în acest sens este proteina c-Cbl (abreviaie de la C asitas B-cell
l ymphoma). Aceast protein se poate ataa de receptori tirozin-kinazici activai (de
exemplu de receptorul pentru factorul de cretere epidermal, abreviat EGF) i
determin modificarea covalent a acestora prin ubiquitinare. Mai precis, c-Cbl
catalizeaz grefarea covalent a câte unei singure molecule de ubiquitin (proces
denumit mono-ubiquitinare) în unul sau mai multe situri din structura receptorului.
Mono-ubiquitinarea promoveaz endocitoza i degradarea receptorului în lizozomi,
aceast modificare mediat de proteina c-Cbl fiind aadar responsabil de atenuarea
semnalului [38]. Ubiquitina este o protein înalt conservat în decursul evoluiei
speciilor i are roluri multiple în celul (vezi CASETA 3.2).
Receptorii cuplai cu tirozin-kinaze citosolice includ o mare diversitate
de proteine transmembranare. Din aceast categorie fac parte receptorii pentru
hormonii de cretere, cei pentru citokine, receptorii specifici antigenelor
(receptorii pentru antigene) din limfocitele T i B devenite imunocompetente.
Mecanismul de aciune a acestor receptori implic dimerizarea/multimeri-
zarea receptorului, dup legarea ligandului, aceasta inducând activarea i
transmiterea semnalului prin tirozin-kinaze citosolice asociate. Mai bine cunoscute
sunt tirozin-kinazele citosolice din familia Src, în timp ce cele din familia Janus,
relativ de curând descrise, sunt mai puin cunoscute.
131
CASETA 3.2. Ubiquitina i ubiquitinarea cu multiplele ei roluri

Ubiquitina este o protein alctuit din 76 de aminoacizi (8,5 kDa), extrem de bine conservat
din punct de vedere filogenetic. Ubiquitina se poate fixa covalent de proteine int sub form de
mono-, multi- i poli-ubiquitin. Aceste modificri post-traducere determin localizarea,
funcionalitatea i stabilitatea proteinelor respective [39]. Una dintre cele mai studiate funcii ale
ubiquitinei se refer la reglarea proteolizei. Astfel, conjugarea mai multor molecule de ubiquitin
la o protein int prin poli-ubiquitinare (constând în grefarea unor catene liniare formate din 4-6
molecule succesive de ubiquitin) marcheaz proteina respectiv pentru degradare. Aceast
degradare are loc în proteazom, organit nedelimitat de endomembrane, sub aciunea complexului
proteolitic ATP-dependent, major al celulei. Ubiquitinarea poate s determine pe lâng degradarea
proteolitic i alte “destine” ale proteinelor int. De exemplu, modificrile prin mono-ubiquitinare
servesc ca semnal de recunoatere în traficul de membrane, endocitoz, repararea ADN i în
exportul nuclear [40]. Atragem atenia c trebuie fcut diferena între termenul de poli-
ubiquitinare (grefarea de ubiquitine legate succesiv, deci a unor lanuri de ubiquitine) i multi-
ubiquitinare (care const în mono-ubiquitinri multiple, deci în grefarea câte unei singure
molecule de ubiquitin în mai multe locuri de pe proteina int).
Fig. 3.27. Calea de semnalizare JAK/STAT aferent receptorilor cuplai cu protein-kinaze

citosolice. A. În absena interaciunii cu ligandul, receptorul inactiv poart pe endodomeniu JAK
inactiv. B. Legarea ligandului la receptor determin dimerizarea receptorului, ceea ce permite trans-
fosforilarea moleculelor JAK, care se activeaz astfel i determin fosforilarea siturilor de legare a
efectorului, pe endodomeniile receptorilor din dimer (simbolul P în cercurile pe fond magenta). C.
Fosforilarea receptorilor determin legarea efectorului STAT care este fosforilat de JAK activat. D.
Moleculele STAT fosforilate se desprind de complexul receptor stimulat-JAK activat sub forma unui
dimer de STAT activ. Sub aceast form, dimerul STAT fosforilat este translocat în nucleu unde
determin transcrierea unor gene specifice. © Mircea Leabu, 2014.
132
Tirozin-kinazele citosolice fosforileaz o multitudine de efectori, transmiând

mesajul primit de celul în aval, pentru inducerea rspunsului celular adecvat. Calea
JAK-STAT (abreviaiile efectorilor vin de la Janus kinase6- S ignal T ransducer and
Activator of T ranscription) este un exemplu pentru asemenea mecanisme de
semnalizare (Fig. 3. 27), care se finalizeaz prin transcrierea unor gene, cum se
întâmpl la semnalizarea indus de eritropoietin, hormonul de cretere sau
prolactin [41, 42]. Activarea cii de semnalizare JAK-STAT de ctre citokine /factori
de cretere/hormoni poate stimula proliferarea celular, diferenierea, migrarea
celular sau apoptoza. Aceste evenimente celulare sunt eseniale pentru
hematopoiez, rspunsurile imune, dezvoltarea glandei mamare, lactaie i diverse
alte procese celulare. Dereglarea transmiterii semnalului pe calea JAK-STAT, aa
cum se poate anticipa cu uurin, este însoit de o serie de manifestri patologice:
procese inflamatorii, eritrocitoz, gigantism i tumorigenez [43].
Calea de semnalizare JAK-SAT este relativ simpl din punctul de vedere al
mecanismului i implic participarea unui numr mic de componente cu rol de
„actori” principali: ligandul, receptorul, kinaza asociat (JAK) i efectorul STAT.
Activarea JAK este determinat de dimerizarea/multimerizarea receptorului indus
de interaciunea cu ligandul, astfel încât, ca urmare a modificrilor conformaionale
din endodomeniul receptorului, moleculele de JAK ajung în imediata vecintate,
expuse i se pot fosforila încruciat (trans-fosforilare) la nivelul domeniilor lor cu
activitate kinazic. Kinazele asociate receptorului (JAK) astfel activate fosforileaz,
ulterior, tirozine din endodomeniile receptorilor i din diverse alte substrate,
principala protein int fiind STAT. Proteinele STAT sunt factori transcripionali
lateni, cu localizare citosolic, pân în momentul activrii lor. La mamifere au fost
identificate apte tipuri de STAT, toate având drept caracteristici structurale comune
un rest de tirozin plasat în apropierea captului C-terminal, care reprezint situsul
de fosforilare pentru JAK, precum i un domeniu SH2 care îndeplinete dou funcii,
de ancorare la receptorul fosforilat de JAK i, respectiv, de dimerizare. Aadar, JAK
în form activ fosforileaz tirozine aparinând receptorului care, ulterior, servesc ca
situri de ancorare pentru STAT. Odat fixat de receptor, proteina STAT este
fosforilat de JAK, iar aceast modificare determin disocierea STAT de receptor.
Fosforilarea de ctre JAK a tirozinei din apropierea captului C-terminal al proteinei
STAT este responsabil i de homodimerizarea proteinelor STAT, întrucât
fosfotirozina este recunoscut i fixat prin intermediul domeniului SH2 din
structura partenerului de dimerizare. STAT în form de dimer este translocat în
nucleu i se fixeaz la ADN, pe secvene specifice cu rol reglator, care activeaz sau
represeaz transcrierea genelor int. Prin aceast secven de evenimente, calea de
semnalizare JAK-STAT asigur un mecanism direct de traducere a unui semnal
extracelular într-un rspuns transcripional. Cu toate acestea, chiar dac mecanismul
acestei ci de semnalizare pare s fie relativ simplu (cel puin teoretic), trebuie avut
în vedere c modularea semnalizrii JAK-STAT este extrem de complex, întrucât
alturi de componentele principale pot interveni o multitudine de proteine efectoare
[44]. Exemple, în acest sens, sunt proteinele STAM ( S ignal-T ransducing Adapter
M olecules) i StIP ( St at- I nteracting P rotein). Proteinele STAM reprezint
substrate de fosforilare pentru JAK, având capacitatea de a interveni în activarea
6 Abrevierea vine de la o viziune metaforic ce pleac de la faptul c pe aceste kinaze exist dou situri kinazice
(unul standard i unul mai neobinuit a crui funcie a fost într-o oarecare dezbatere, dei acum sunt dovedite
rolurile lui modulatoare), ceea ce a condus pe cei care au denumit enzima la ideea asemnrii cu Janus, zeul cu
dou fee din mitologia roman. Ali autori (mai puin sensibili la mitologie?) consider abrevierea ca provenind
de la J ust Another K inase (vezi aceast alternativ la originea abrevierii în Silvennoinen O, Witthuhn BA,
Quelle FW, Cleveland JL, Yi T, Ihle JN . (1993) Structure of the murine Jak2 protein-tyrosine kinase and its
role in interleukin 3 signal transduction. Proc Natl Acad Sci U S A. 90(18): 8429-33).
133
transcripional a unor gene int specifice (printr-un mecanism care nu a fost înc
elucidat). Proteinele StIP se pot asocia atât cu JAK, cât i cu STAT (în form
nefosforilat) i servesc, probabil, ca platform (proteine adaptoare) pentru a facilita
fosforilarea STAT de ctre JAK. În plus, au fost identificate i proteine reglatoare
care atenueaz semnalizarea JAK-STAT printr-un mecanism de reacie negativ [45].
Stingerea semnalului prin inactivarea proteinelor JAK i STAT presupune
defosforilri ale fosfotirozinelor (care fosforilate au rol activator) sub aciunea unor
fosfotirozin-fosfataze specifice.
Receptorii cu activitate Ser/Thr-kinazic sunt reprezentai de receptorii
pentru factorii de cretere transformani . Factorii de cretere transformani
reprezint o familie de peptide ce mediaz, prin intermediul receptorilor lor, o
multitudine de fenomene celulare în vertebrate. Efectele difer de la un tip de celul
la altul, putând inhiba proliferarea, putând stimula sinteza de proteine de matrice
extracelular inclusiv formarea de os, sau putând determina micarea celular
chemotactic.
Cât privete receptorii cu activitate fosfatazic, putem aminti ca exemplu
glicoproteina transmembranar, unipas CD45 din membrana limfocitelor T i B care
particip în mod esenial la activarea prin antigene. (Prescurtarea CD vine de la
C luster of Differentiation, semnificând tipuri de proteine de pe suprafaa celular
prin care sunt desemnate limfocitele în diferite faze din cursul diferenierii.)
Pentru o imagine mai complet a diversitii fenomenelor pe care receptorii le
pot declana în celule, trebuie menionat c aceasta sporete prin faptul c activarea
lor se poate face difereniat în diferite momente. Celula este determinat s se
comporte astfel cum îi impune combinaia de semnale pe care le primete la un
moment dat. Comportamentul ei ine de echilibrul între rspunsurile sinergice la
stimuli.
Un ultim aspect pe care îl abordm în contextul semnalizrii celulare este
legat de rolul integrinelor i/sau moleculelor de adeziune celular, în asemenea
fenomene membranare. Menionm c prescurtarea internaional a sintagmei
molecule de adeziune celular este CAM i vine de la numele englezesc al ei: C ell
Adhesion M olecule. Aceste tipuri de semnalizare, prin integrine, respectiv CAM, pot
fi incluse în categoria semnalizrilor juxtacrine.
Integrinele sunt proteine transmembranare organizate ca heterodimeri .
Fiecare subunitate reprezint o protein transmembranar unipas, tip I. Dup datele
cunoscute i recunoscute în prezent de comunitatea tiinific a domeniului, exist 18
tipuri de subuniti  i 8 tipuri de subuniti . Totui, numai 24 de integrine (adic
de heterodimeri ) au fost identificate pân în prezent [46]. Integrinele sunt
receptori celulari pentru proteinele de matrice extracelular. Ele transmit semnale
celulei despre starea ei de ataare i despre caracteristici ale ambianei extracelulare.
Celula se comport diferit dac este ataat la matrice sau nu. Mai mult, integrinele
sunt implicate în motilitatea celular. Motilitatea celular este un fenomen
dependent i de semnale primite de celul de la alte tipuri de liganzi, prin receptorii
corespunztori. În aceast situaie, în care motilitatea este indus de rspunsul
celular la semnale primite de la molecule pentru care exist receptori pe suprafaa
celulei care se mic, este vorba de fenomenul numit chemotaxie. Atunci când
motilitatea este indus numai de interaciunile celulei cu matricea extracelular,
fenomenul poart numele de haptotaxie. Mecanismele haptotaxiei sunt mai puin
cunoscute în acest moment. Dincolo de rspunsul prin motilitate la stimuli, fenomen
în care sunt implicate integrinele, practic semnalele pe care celula le primete prin
receptorii pentru proteinele matricei extracelulare, analizate simultan cu celelalte
semnale, influeneaz i alte fenomene, cum ar fi: proliferarea celular, diferenierea
134
celular, apoptoza (tip de moarte celular programat). Apoptoza indus de

detaarea celulelor de substrat este denumit anoikis.
Integrinele sunt exemplul sugestiv de componente membranare implicate în
semnalizarea celular în ambele sensuri [46-48]: din exteriorul celulei ctre interior,
aa cum este cazul în toate cile de semnalizare sistematizate i prezentate succint în
cele de mai sus, dar i din interiorul celulei ctre exterior. Pentru realizarea rolului
lor, în diversitatea de procese celulare amintite mai sus, integrinele coopereaz cu
kinaze citosolice (kinazele adeziunii focale, prescurtat FAK , de la denumirea
englezeasc F ocal Adhesion K inase, kinazele asociate integrinelor, abreviate
prin ILK , de la I ntegrin- Linked K inase, sau Src) [49-52], cu proteine adaptoare
(paxilin, Grb2, abreviaie de la G rowth factor r eceptor-bound protein 2) [50] sau
cu comutatori moleculari din clasa GTP-azelor mici ( RhoA , Rac1, Cdc42) [53, 54].
Dintre cele dou subuniti , respectiv  ale heterodimerului, cele cu implicarea de
baz, în asemenea procese celulare, sunt subunitile , iar mecanismele prin care
acestea iniiaz procese de semnalizare sunt mai bine cunoscute. Totui, exist dovezi
experimentale conform crora i subunitile  asist procesele de semnalizare prin
integrine [50, 55], modulându-le discret, dar semnificativ, dei mecanismele prin
care aceste componente ale heterodimerului acioneaz sunt mai puin descifrate.
C integrinele sunt o unealt pentru semnalizarea celular în dublu sens, se
poate argumenta simplu, prin descrierea organizrii heterodimerului în membran i
modificrile pe care conformaia diferitelor sale domenii (ectodomeniul, domeniul
transmembranar, respectiv endodomeniul) le sufer în timpul exercitrii funciei. În
stare de repaus, forma inactiv a dimerului  are o structur pliat cu partea distal
a ectodomeniului îndoit ctre plasmalem, precum lama unui briceag în teac.
Diferitele zone ale ectodomeniului astfel pliat au primit, sugestiv, denumiri care ne
conduc la prie anatomice ale piciorului: gamb, pentru poriunea pliat (partea
distal a lanului polipeptidic care structureaz ectodomeniul), coaps, pentru
poriunea proximal plasmalemei din ectodomeniul heterodimerului i genunchi,
pentru poriunea cu rol de balama, la nivelul creia se petrece plierea [46, 56]. În
stare pliat, adic inactiv, ectodomeniul integrinelor se extinde pân la o distan de
10nm fa de aliniamentul bistratului lipidic. Asta înseamn c în stare inactiv
siturile de interaciune cu ligandul ale integrinelor sunt mascate în glicocolix, care
are o grosime minim de 20nm. Prin activare, ectodomeniul heterodimerului se
extinde, precum lama briceagului cu acionare prin buton, expunând siturile de
legare la suprafaa glicocalixului, unde pot interaciona cu partenerii, care sunt
proteine ale matricei extracelulare. Activarea este controlat i comandat din
interiorul celulei, adic rspunde la un semnal din interior în afar. Dup activare,
atâta timp cât integrina nu este legat de proteina de matrice specific,
endodomeniile celor dou subuniti rmân apropiate unul de altul, într-o
conformaie numit strâns [57], astfel încât efectorii intracelulari nu au acces la
siturile de legare. Dup interaciunea cu ligandul, adic, dup interaciunea cu
proteina de matrice, endodomeniile celor dou subuniti , respectiv  se separ
lsând accesibile siturile de interaciune cu efectorii, iar procesele de semnalizare se
declaneaz. În sfârit, o ultim modificare conformaional propus pentru
ectodomeniul integrinelor active, dup legarea partenerului, este una angular,
flexat, stabil prin care strânge componentele legate, apropiind elementele de
matrice extracelular de membran i întrind fora legturii, ceea ce se întâmpl
odat cu aglomerarea complexelor integrin-protein de matrice la nivelul
microdomeniului de membran corespunztor poriunii joncionate [46].
Pentru a finaliza aceast succint referire la procesele de semnalizare pe care
integrinele le declaneaz, este demn de menionat c acestea sunt prin excelen un
mijloc de interferen (diafonie) cu semnalizrile prin intermediul receptorilor la
135
liganzii solubili, indiferent de tipul de receptori crora acetia le sunt destinai, având
loc astfel modulri dintre cele mai diverse în comportamentul celulelor ce recepteaz
o pluralitate de stimuli concomitent [58, 59]. Se produc astfel asamblri i
dezasamblri ale atarilor celulare la substrat, pentru a facilita funciile celulelor în
cadrul esuturilor în cazuri deosebite, când este nevoie de formarea sau refacerea
acestora [60].
CAM sunt proteine transmembranare, unipas implicate în adeziunea celulelor
între ele. Deoarece în stabilirea interaciunilor homofile dintre CAM la nivelul
jonciunilor este nevoie de ioni de calciu, aceste proteine transmembranare se mai
numesc caderine (aderine dependente de calciu). Caderinele, care formeaz o
familie de proteine, transmit semnale celulei dac sunt sau nu implicate în asemenea
interaciuni, la nivelul unor microdomenii de membran numite, de regul, jonciuni
celulare. Celula se comport diferit dac este aderat de alte celule sau este liber. În
momentul de fa sunt dovedite dou fenomene celulare pe care semnalizarea prin
caderine le poate induce: inhibiia de contact a locomoiei [61], respectiv inhibiia de
contact a proliferrii [62]. Ambele au putut fi evideniate în studii ale celulelor în
cultur, dar se caut semnificaia lor in vivo, existând raportri care dovedesc
implicarea acestor fenomene în procese de dezvoltare embrionar [63]. Ca i
integrinele, caderinele coopereaz în funciile lor cu proteinele G mici din familia
Rho-GTPazelor, care moduleaz citoscheletul de actin i interfer cu semnalizrile
altor receptori. De exemplu, la inhibiia de contact a proliferrii, contactul dintre
celule reduce sensibilitatea acestora la factorii de cretere prin inhibarea receptorilor
specifici [62].
3.3.3. Consideraii finale asupra semnalizrii celulare

Ce putem extrage ca semnificaie biologic, adic ce putem esenializa
referitor la fenomenele de semnalizare pentru înelegerea importanei lor în buna
funcionare a celulei i, de aici, pentru buna funcionare a biostructurilor (esuturi,
organe) la formarea crora celulele particip? Întrebarea nu este deloc retoric.
Din tot ce a fost prezentat în subcapitolul pe care îl încheiem aici, referitor la
acest subiect provocator de biologie celular a biomembranelor, este uor de
rememorat diversitatea de fenomene de semnalizare ce se declaneaz la nivelul
membranelor (în cazul moleculelor semnal hidrofile) sau pe care membrana le
faciliteaz, permiând difuzia moleculelor semnal prin planul ei (în cazul liganzilor
lipofili). Din datele acumulate pân în prezent, diversitatea de fenomene de
semnalizare prin receptorii membranari este mai mare decât pentru receptorii
intracelulari, chiar dac între acetia au fost identificai (pe baza studiului
genomului) unii denumii sugestiv receptori orfani, deoarece liganzii lor ne sunt înc
necunoscui. De remarcat c pe msur ce liganzii sunt identificai, aceti receptori se
renumesc receptori orfani adoptai. Aadar, diversitatea de fenomene de semnalizare
poate fi în primul rând argumentat prin diversitatea de tipuri de receptori. Acest
lucru se leag cu caracterul eterogen al organizrii moleculare a biomembranelor i
semnificaia biologic a acestei realiti. Dincolo de diversitatea datorat marii
variabiliti a tipurilor de receptori, varietatea de fenomene ce se petrec în celule,
dup receptarea de semnale, se explic i prin setul de efectori pe care o celul sau
alta îl au la dispoziie. De aceea, aceeai molecul semnal poate induce în diverse
celule rspunsuri diferite. În sfârit, diversitatea de comportamente celulare la
receptarea unuia sau a altuia dintre semnale este guvernat i de setul de semnale pe
care o celul le primete simultan, inclusiv de intensitatea fiecruia (adic rspunsul
celulei depinde de echilibrul dintre diferitele semnale primite). Aadar, totalitatea
semnalelor primite simultan de o celul creeaz interferene între cile de
semnalizare pe care fiecare dintre stimuli le declaneaz, rezultatul fiind unul reieit
din echilibrul care se stabilete în celul între diferitele fenomene menite s duc la
136
crearea rspunsului optim. Fr aceast capacitate de a gsi calea de echilibru, celula
nu s-ar putea adapta, supravieui i funciona în limite normale. De altfel, multe
patologii sunt legate de pierderea de ctre celul a acestei abiliti de echilibrare a
stimulilor.
În ciuda acestei diversiti de fenomene i elemente biochimice care concur
la producerea lor, exist câteva aspecte principiale, care pot crea câteva idei generale,
dar nu absolute, referitor la mecanismele semnalizrii:
(i) orice proces de semnalizare nu poate fi iniiat în absena a doi factori:
molecula semnal (numit generic i ligand), respectiv receptorul specific,
aceti doi factori biochimici trebuind s interacioneze pentru declanarea
fenomenelor;
(ii) interaciunea ligand-receptor duce la stimularea/activarea celui din urm i,
în aceast stare, receptorul activeaz, la rândul su, elemente intracelulare
care particip la procesul de semnalizare (efectori intracelulari, mesageri
secunzi);
(iii) elementele intracelulare implicate preiau semnalul din amonte (de la receptori
direct sau de la efectori, sau mesageri secunzi aflai înaintea lor în calea de
semnalizare) i îl transmit în aval altor efectori;
(iv) procesele menionate la punctele (ii) i (iii) reprezint i momente de
amplificare a semnalului, deoarece receptorii activai de liganzi sau efectorii
activai de participanii din amonte la fenomen, cât sunt în stare activ
transmit informaia la un numr mai mare de efectori din aval (activeaz mai
muli efectori de dup ei în calea de semnalizare sau produc mai multe
molecule de mesager secund); de aceea se vorbete de cascade de semnalizare:
informaia primit de celul este amlificat într-un torent (de menionat c nu
toate procesele de semnalizare implic, obligatoriu, amplificare);
(v) cile de semnalizare conin mai muli sau mai puini pai, pân când celula
ajunge în faza de a realiza rspunsul adecvat la semnalul primit; putem puncta
aici o regul de principiu, cu extindere în tot ce se întâmpl în celul: cu cât
procesul celular este mai complex, are mai muli pai, cu atât celula are mai
multe posibiliti de control asupra acestuia; în contextul subiectului nostru,
cu cât o cale de semnalizare este mai complex, cu atât celula o poate controla
mai bine, iar punctele de interferen pot fi mai numeroase, ceea ce, atâta
timp cât fenomenele sunt sub control adecvat, este spre binele celulei;
(vi) dup realizarea rspunsului la stimul, celula trebuie s se desensibilizeze
pentru a putea reveni la disponibilitatea de a primi acelai semnal în orice
moment în viitor;
(vii) o ultim meniune este cea referitoare la ce pot s însemne activrile diverilor
participani la mecanismul semnalizrii; în primul rând diferitele interaciuni
atrag modificri ale conformaiilor proteinelor implicate; nu întotdeauna
acestea sunt suficiente activrii propriu-zise, ci adesea sunt necesare
modificri post-traducere ale lanului polipeptidic, în varii poziii; cel mai
adesea este vorba de jocul fosforilare/defosforilare sau de schimbri de
molecule mici în diferite complexe, cum se întâmpl la proteinele G (fie ele
heterotrimerice sau monomerice); aadar activrile implic modificri
conformaionale, chimice sau chiar de ambele naturi care sunt reversibile,
aceast reversibilitate reprezentând practic posibilitatea de trecere a
proteinelor de semnalizare din stare inactiv în stare activ i invers.
Dincolo de aceast diversitate de fenomene de semnalizare, în celul lucrurile
se petrec coerent, unitar deoarece exist mecanisme de control i de interferare a
semnalelor în orice combinaie ar stimula ele celula int la un moment dat. Putem
aadar vorbi i în contextul semnalizrii celulare de unitate nscut din diversitate.
137
Bibliografie specific
1. Rall TW, Sutherland EW . (1958) Formation of a cyclic adenine ribonucleotide by tissue particles. J
Biol Chem. 232(2): 1065-1076.
2. Sutherland EW, Rall TW . (1958) Fractionation and characterization of a cyclic adenine
ribonucleotide formed by tissue particles. J Biol Chem. 232(2): 1077-1091.
3. Sutherland EW, Oye I, Butcher RW . (1965) The action of epinephrine and the role of the adenyl
cyclase system in hormone action. Recent Prog Horm Res. 21: 623-646.
4. Beavo JA, Brunton LL. (2002) Cyclic nucleotide research – still expanding after half a century. Nat
Rev Mol Cell Biol . 3: 710-718.
5. Popescu LM, Faussone-Pellegrini MS. (2010) TELOCYTES - a case of serendipity: the winding way
from Interstitial Cells of Cajal (ICC), via Interstitial Cajal-Like Cells (ICLC) to TELOCYTES. J Cell Mol
Med . 14(4):729-740. DOI: 10.1111/j.1582-4934.2010.01059.x.
6. Popescu LM, Gherghiceanu M, Cretoiu D, Radu E. (2005) The connective connection: interstitial
cells of Cajal (ICC) and ICC-like cells establish synapses with immunoreactive cells. Electron microscope
study in situ. J Cell Mol Med . 9(3): 714-730.
7. Mullican SE, Dispirito JR, Lazar MA . (2013) The orphan nuclear receptors at their 25-year
reunion. J Mol Endocrinol . 51(3): T115-T140. DOI: 10.1530/JME-13-0212.
8. Shi Y . (2007) Orphan nuclear receptors in drug discovery. Drug Discov Today. 12(11-12): 440-445.
9. Miyazawa A, Fujiyoshi Y, Unwin N. (2003) Structure and gating mechanism of the acetylcholine
receptor pore. Nature. 423(6943): 949-955.
10. Lester HA, Dibas MI, Dahan DS, Leite JF, Dougherty DA . (2004) Cys-loop receptors: new twists
and turns. Trends Neurosci . 27(6): 329-336.
11. Doyle DA . (2004) Structural changes during ion channel gating. Trends Neurosci . 27(6): 298-302.
12. Yoshida Y, Imai S. (1997) Structure and function of inositol 1,4,5-trisphosphate receptor. Jpn J
Pharmacol . 74(2): 125-137.
13. Bosanac I, Yamazaki H, Matsu-Ura T, Michikawa T, Mikoshiba K, Ikura M. (2005) Crystal
structure of the ligand binding suppressor domain of type 1 inositol 1,4,5-trisphosphate receptor. Mol
Cell . 17(2): 193-203.
14. Foskett JK, White C, Cheung KH, Mak DO. (2007) Inositol trisphosphate receptor Ca2+ release
channels. Physiol Rev. 87(2): 593-658.
15. Haga T. (2013) Molecular properties of muscarinic acetylcholine receptors. Proc Jpn Acad Ser B Phys
Biol Sci . 89(6): 226-256.
16. Berman DM, Gilman AG. (1998) Mammalian RGS proteins: barbarians at the gate. J Biol Chem.
273: 1269-1272.
17. Patel TB. (2004) Single transmembrane spanning heterotrimeric G protein-coupled receptors and their
signaling cascades. Pharmacol Rev. 56: 371-385.
18. Hurowitz EH, Melnyk JM, Chen YJ, Kouros-Mehr H, Simon MI, Shizuya H. (2000) Genomic
characterization of the human heterotrimeric G protein , , and  subunit genes. DNA Res. 7: 111-120.
19. Sakamoto KM, Frank DA . (2009) CREB in the pathophysiology of cancer: implications for targeting
transcription factors for cancer therapy. Clin Cancer Res. 15: 2583-2587.
20. Wen AY, Sakamoto KM, Miller LS. (2010) The role of the transcription factor CREB in immune
function. J Immunol. 185: 6413-6419.
21. Larson EB, Graham DL, Arzaga RR, Buzin N, Webb J, Green TA, Bass CE, Neve RL,
Terwilliger EF, Nestler EJ, Self DW . (2011) Overexpression of CREB in the nucleus accumbens
shell increases cocaine reinforcement in self-administering rats. J Neurosci. 31: 16447-16457.
22. Müller F, Bönigk W, Sesti F, Frings S. (1998) Phosphorylation of mammalian olfactory cyclic
nucleotide-gated channels increases ligand sensitivity. J Neurosci 18: 164-173.
23. Boccaccio A, Lagostena L, Hagen V, Menini A . (2006) Fast adaptation in mouse olfactory sensory
neurons does not require the activity of phosphodiesterase. J Gen Physiol 128: 171-184.
24. Pifferi S, Cenedese V, Menini A . (2012) Anoctamin2/TMEM16B: a calcium activated chloride
channel in olfactory transduction. Exp Physiol. 97: 193-199.
25. Sadana R, Dessauer CW . (2009) Physiological roles for G protein-regulated adenylyl cyclase
isoforms: insights from knockout and overexpression studies. Neurosignals. 17(1): 5-22. DOI:
10.1159/000166277.
26. Tresguerres M, Levin LR, Buck J. (2011) Intracellular cAMP signaling by soluble adenylyl cyclase.
Kidney Int . 79(12): 1277-1288. DOI: 10.1038/ki.2011.95.
138
27. Willoughby D, Cooper DM. (2007) Organization and Ca2+ regulation of adenylyl cyclases in cAMP
microdomains. Physiol Rev. 87(3): 965-1010.
28. Lucas KA, Pitari GM, Kazerounian S, Ruiz-Stewart I, Park J, Schulz S, Chepenik KP,
Waldman SA . (2000) Guanylyl cyclases and signaling by cyclic GMP. Pharmacol Rev. 52(3): 375-414.
29. Uchida K, Mizuno T, Shimonaka M, Sugiura N, Nara K, Ling N, Hagiwara H, Hirose S .
(1989) Purification and properties of active atrial-natriuretic-peptide receptor (type C) from bovine lung.
Biochem J . 263(3): 671-678.
30. Misono KS, Philo JS, Arakawa T, Ogata CM, Qiu Y, Ogawa H, Young HS . (2011) Structure,
signaling mechanism and regulation of the natriuretic peptide receptor guanylate cyclase. FEBS J .
278(11): 1818-1829. doi: 10.1111/j.1742-4658.2011.08083.x.
31. Zwick E, Bange J, Ullrich A . (2001) Receptor tyrosine kinase signalling as a target for cancer
intervention strategies. Endocr Relat Cancer. 8(3): 161-173.
32. van der Geer P, Hunter T, Lindberg RA . (1994) Receptor protein-tyrosine kinases and their signal
transduction pathways. Annu Rev Cell Biol . 10: 251-337.
33. Hunter T. (2009) Tyrosine phosphorylation: thirty years and counting. Curr Opin Cell Biol. 21: 140-
146.
34. Okada M. (2012) Regulation of the Src family kinases by Csk. Int J Biol Sci. 8: 1385-1397.
35. Roskoski R Jr. (2004) Src protein-tyrosine kinase structure and regulation. Biochem Biophys Res
Commun. 324: 1155-1164.
36. Goldfinger LE. (2008) Choose your own path: specificity in Ras GTPase signaling. Mol BioSyst. 4:
293-299.
37. Ahearn IM, Haigis K, Bar-Sagi D, Philips MR . (2012) Regulating the regulator: post-translational
modification of Ras. Nat Rev Mol Cell Biol 13: 39-51.
38. Pennock S, Wang Z. (2008) A tale of two Cbls: interplay of c-Cbl and Cbl-b in epidermal growth
factor receptor downregulation. Mol Cell Biol. 28: 3020-3037.
39. Grabbe C, Husnjak K, Dikic I. (2011) The spatial and temporal organization of ubiquitin networks.
Nat Rev Mol Cell Biol. 12: 295-307.
40. Miranda M, Sorkin A . (2007) Regulation of receptors and transporters by ubiquitination: new
insights into surprisingly similar mechanisms. Mol Interv. 7: 157-167.
41. Watowich SS. (2011) The erythropoietin receptor: molecular structure and hematopoietic signaling
pathways. J Investig Med . 59(7): 1067–1072. DOI:10.231/JIM.0b013e31820fb28c.
42. Bole-Feysot C, Goffin V, Edery M, Binart N, Kelly PA . (1998) Prolactin (PRL) and its receptor:
actions, signal transduction pathways and phenotypes observed in PRL receptor knockout mice. Endocr
Rev. 19(3): 225-268.
43. Sansone P, Bromberg J. (2012) Targeting the interleukin-6/Jak/Stat pathway in human
malignancies. J Clin Oncol. 30: 1005-1014.
44. Rawlings JS, Rosler KM, Harrison DA . (2004) The JAK/STAT signaling pathway. J Cell Sci. 117:
1281-1283.
45. Kiu H, Nicholson SE. (2012) Biology and significance of the JAK/STAT signalling pathways. Growth
Factors. 30(2): 88-106. DOI: 10.3109/08977194.2012.660936.
46. Hynes RO. (2002) Integrins: bidirectional, allosteric signaling machines. Cell . 110: 673-687.
47. Coppolino MG, Dedhar S. (2000) Bi-directional signal transduction by integrin receptors. Int J
Biochem Cell Biol . 32: 171-188.
48. Kim M, Carman CV, Springer TA . (2003) Bidirectional transmembrane signaling by cytoplasmic
domain separation in integrins. Science. 301(5640): 1720-1725.
49. Schwartz MA . (2001) Integrin signaling revisited. Trends Cell Biol . 11: 466-470.
50. Liu S, Calderwood DA, Ginsberg MH. (2000) Integrin cytoplasmic domain-binding proteins. J Cell
Sci . 113(Pt 20): 3563-3571.
51. Playford MP, Schaller MD . (2004) The interplay between Src and integrins in normal and tumor
biology. Oncogene. 23: 7928-7946.
52. Blattner SM, Kretzler M. (2005) Integrin-linked kinase in renal disease: connecting cell-matrix
interaction to the cytoskeleton. Curr Opin Nephrol Hypertens . 14: 404-410.
53. Schwartz MA, Shattil SJ. (2000) Signaling networks linking integrins and rho family GTPases.
Trends Biochem Sci . 25(8): 388-391.
54. Wong KW, Isberg RR . (2005) Emerging views on integrin signaling via Rac1 during invasin-
promoted bacterial uptake. Curr Opin Microbiol . 8: 4-9.
139
55. Leabu M, Uniyal S, Xie J, Xu YQ, Vladau C, Morris VL, Chan BM . (2005) Integrin alpha2beta1
rhabdomyosarcoma RD cells. J Cell Physiol . 202(3): 754-766.
56. Xiong JP, Stehle T, Goodman SL, Arnaout MA . (2003) New insights into the structural basis of
integrin activation. Blood . 102(4): 1155-1159.
57. Valdembri D, Serini G. (2012) Regulation of adhesion site dynamics by integrin traffic. Curr Opin
Cell Biol . 24(5): 582-591. DOI: 10.1016/j.ceb.2012.08.004.
58. Giancotti FG, Tarone G. (2003) Positional control of cell fate through joint integrin/receptor protein
kinase signaling. Annu Rev Cell Dev Biol . 19: 173-206.
59. Ffrench-Constant C, Colognato H. (2004) Integrins: versatile integrators of extracellular signals.
Trends Cell Biol . 14: 678-686.
60. Wehrle-Haller B. (2012) Assembly and disassembly of cell matrix adhesions. Curr Opin Cell Biol .
24(5): 569-581. DOI: 10.1016/j.ceb.2012.06.010.
61. Mayor R, Carmona-Fontaine C. (2010) Keeping in touch with contact inhibition of locomotion.
Trends Cell Biol . 20(6): 319-328. DOI: 10.1016/j.tcb.2010.03.005.
62. McClatchey AI, Yap AS. (2012) Contact inhibition (of proliferation) redux. Curr Opin Cell Biol .
24(5): 685-694. DOI: 10.1016/j.ceb.2012.06.009.
63. Carmona-Fontaine C, Matthews HK, Kuriyama S, Moreno M, Dunn GA, Parsons M, Stern
CD, Mayor R . (2008) Contact inhibition of locomotion in vivo controls neural crest directional
migration. Nature. 456(7224): 957-961. DOI: 10.1038/nature07441.
140
3.4. Unitatea în diversitate, rezultat al modului

integrativ de funcionare a biomembranelor
Dup atâtea cunotine acumulate pân aici, am putea s ne întrebm, în
ideea cptrii înelepciunilor care pot fi extrase: de unde ideea unitii în diversitate
în contextul biomembranelor? În capitolul anterior, ndjduim c am reuit s
argumentm ideea de diversitate. Diversitatea se bazeaz pe ceea ce am prezentat
despre organizarea molecular a biomembranelor. Am vzut c este vorba de o
multitudine de biocomponente, ceea ce induce eterogenitatea molecular a
biomembranelor. Mai mult, componente biochimice care alctuiesc membranele se
afl într-o dispunere asimetric la nivelul ultrastructurii i într-o continu micare,
ceea ce induce fluiditate, o fluiditate care se manifest bidimensional. Am detaliat
acolo aspectele legate de aceste caracteristici i am i tras concluzii asupra
semnificaiei biologice a acestor proprieti. O component celular format dintr-o
multitudine de elemente asigur potenialul unei mari diversiti de fenomene ce se
pot petrece la nivelul ei. Este momentul s argumentm acum în ce const ideea de
unitate care se plaseaz deasupra acestei diversiti, folosind-o eficient. Este vorba de
unitatea (în sensul de coeren) pe care o confer modul de funcionare a
biomembranelor.
Membranele celulare acioneaz ca sisteme integrative la nivelul crora
componentele moleculare, dei sunt de o mare diversitate, coopereaz pentru
asigurarea schimbului de substan i de informaie dintre celul i mediu. Fr
aceste schimburi, celula nu poate supravieui i nici nu se poate adapta. Membrana
trebuie s fie o barier selectiv, cu selectivitate modulabil în funcie de condiii,
deoarece numai astfel poate asigura adaptarea celulei la ce se întâmpl în afara ei,
pentru a asigura supravieuirea, dar i funcionarea corespunztoare.
Fenomenele de schimb de substan între celul i mediu poart denumirea
de transport membranar. Fenomenele de transport membranar sunt de o mare
diversitate, ceea ce explic i, mai mult, impune prezena unei varieti de
componente biochimice în organizarea biomembranelor. O sistematizare eficient a
cunotinelor legate de transportul membranar poate fi fcut prin clasificarea
fenomenelor pe baza diferitelor considerente/criterii, ceea ce a i fost fcut în prima
parte a acestui capitol. S încercm s rezumm, în contextul imaginii integrative pe
care ne-am propus-o prin titlul seciunii.
Puine sunt substanele care pot trece liber prin biomembrane (altfel nu ar fi
posibil funcia de barier), fenomenele de transport pe care acestea le execut
purtând denumirea de difuziune simpl. Trecerea componentelor de acest tip prin
membran se face pe baza miscibilitii lor cu lipidele (ceea ce le ofer posibilitatea
trecerii) i a diferenei de concentraie în care ele se afl de o parte, respectiv de
cealalt a bistratului lipidic (aceasta reprezentând motorul transportului). Dincolo de
aceste situaii ale difuziunii simple, majoritatea schimburilor de substan se
realizeaz cu concursul principal al proteinelor membranare, fenomenele fcând
parte din ceea ce numim transport facilitat prin membran. Totui, proteinele nu
sunt independente, în funcia lor, de lipidele membranare. Caracteristicile fizico-
chimice ale lipidelor bistratului influeneaz funcia proteinelor prin efectele pe care
le induc în aranjamentele conformaionale ale poriunilor lanurilor polipeptidice
imersate în bistrat. Pentru transportul de ioni i molecule polare, pân la un anumit
gabarit (o anumit greutate molecular), exist structuri proteice numite canale,
pompe, respectiv transportori. Toate aceste tipuri de transport sunt reunite sub
categoria denumit transport prin membran. Din cele rezumate în acest paragraf,
transportul prin membran se poate face pasiv, fr consum concomitent de energie
(cazurile de difuziune simpl sau difuziune facilitat) sau activ, când trecerea
141
componentelor transportate se face împotriva gradientului de concentraie,

necesitând consum de energie din partea celulei.
Pentru macromolecule sau material insolubil (particule, debriuri celulare)
transportul se face cu implicarea unor ultrastructuri delimitate de membrane, unele
definite ca microdomenii de membran (caveole, vezicule cu înveli) sau vezicule de
secreie). Acest transport este numit transport cu membran. În funcie de sensul
transportului definim endocitoza (transport cu membran din exterior, adic din
mediul extracelular în interiorul celulei), exocitoza (transport cu membran din
celul în exterior) i un al treilea fenomen de transport cu membran, specific
celulelor epiteliale monostratificate, numit transcitoz. Transcitoza reprezint
transportul cu membran prin care celula preia substana de transportat de la un pol
(apical sau latero-bazal), o traverseaz prin corpul ei i o elimin la polul cellalt. În
aceast „excursie” substana poate sau nu s fie modificat de celul.
Pentru argumentarea ideii de integrativitate, rugm cititorii s identifice,
printr-un efort personal, dar facil pentru cine a citit cu motivaie, multiplele situaii
în care diferitele fenomene de transport membranar se condiioneaz reciproc.
Pentru ghidare, noi amintim doar cazul exocitozei semnalizate, proces de transport
cu membran, care depinde de semnale primite de celula secretoare, de funcionarea
canalelor de calciu, dar implic i pompe de calciu care restabilesc condiiile bazale
de concentraie a acestui ion bivalent în citosol.
În contextul acestei seciuni, care încearc s aeze ca un corolar al
cunotinelor câteva aspecte de principiu, trebuie menionate i fenomenele de
transport cu membran din interiorul celulei, pe care nu le-am abordat aici, dar le
vom prezenta în volumul al doilea al crii, fenomene cunoscute sub numele generic
de trafic intracelular al membranelor. Vom rememora acolo o serie de evenimente
moleculare de care ne-am ocupat aici, care însoesc procesele membranare ce asigur
traficul intracelular de materiale i care implic endomembranele.
Alturi de schimbul de substan amintim c ”datoria” membranelor este i
aceea de a culege din, sau de a transmite în mediul extracelular informaii.
Schimbul de informaie este realizat de celul prin fenomenele de semnalizare
celular. Componentele ce asigur acest schimb sunt tot proteine denumite, în
general, receptori membranari. Lor li se adaug molecule/macromolecule care pot
transmite semnale dinspre celula care trimite mesaj spre exterior (de regul aceste
molecule/macromolecule acionând ca liganzi pentru receptorii din membranele
celulelor int).
Receptorii sunt, în mare parte, proteine transmembranare unipas, dar asta nu
este o regul absolut. Dimpotriv, exist suficient de muli receptori care sunt
proteine transmembranare multipas. A fost evideniat o mare diversitate de tipuri
de receptori care presupun o multitudine de mecanisme de semnalizare. Totui, se
pot puncta unele aspecte general valabile ale fenomenelor de semnalizare. O mare
parte dintre semnale sunt amplificate în interiorul celulei i de aceea nu este nevoie
de concentraii ridicate de stimul (ligand) pentru ca celula s rspund i nici de
cantiti mari de receptori în membrane, pentru ca celula s simt stimulul.
Amplificarea se realizeaz prin mesageri secunzi i/sau efectori intracelulari. La
unele mecanisme de semnalizare particip i lipide membranare a cror complexitate
structural este exploatat fericit i eficient de celul. Lipidele sunt implicate în
mecanisme cu mesageri secunzi. Implicarea lipidelor membranare în procesele de
semnalizare este un alt argument al funcionrii integrative a biomembranelor. Tot
ce se afl în organizarea unei membrane se implic în menirea ultrastructurii într-un
fel sau altul.
În biologia celular, noiunea de receptor este îmbogit în coninut în
comparaie cu cea folosit în farmacologie. Astfel, proteine membranare care sunt
parteneri de interaciune ai altor proteine din matricea celular (cazul integrinelor)
142

Biomembrane Leabu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biomembrane Leabu PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biomembrane Leabu PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mircea Leabu i Marina T.

Nechifor – Biomembranele, unitate în diversitate

2.1. Consideraii generale asupra membranelor

cunotinelor despre natura (bio)chimic a membranei celulare a fost Charles

de baz a unei membrane este un bistrat lipidic cu proprieti fluide manifestate

Fig. 2.1. Biomembranele (membranele celulare i endomembranele) se evideniaz în imaginile

Membranele, organizate în mozaic fluid (Fig. 2.3), se caracterizeaz prin

În ceea ce urmeaz ne propunem s abordm organizarea molecular i

2.2. Lipidele membranare

Lipidele membranare reprezint o categorie larg de substane organice

2.2.3.2. Clasificarea lipidelor membranare

Fig. 2.4. Structura schematic, de principiu, a unui fosfoglicerid. În

Echivalentul fosfatidilcolinelor pentru sfingofosfolipidele membranare sunt

Fig. 2.5. Structura unei fosfatidilcoline (1-stearil-2-oleil-fosfatidil-

Dup prime argumente referitoare la eterogenitatea lipidelor membranare,

nesaturai, cu catena hidrocarbonat neramificat. În ceea ce privete poziionarea

Aceast capacitate de micare a lipidelor în cadrul membranei determin

Dup cum vom vedea, fluiditatea membranelor este modulat i nuanat i

Pentru exemplificarea efectelor celulare, datorate aciunii fosfolipazelor,

Fig. 2.8. Locurile specifice de aciune pentru diferitele tipuri

Fig. 2.9. Cascada fosfoinozitide-

Dei rolul colesterolului în procesele metabolice de la nivelul membranei a

7. Zwaal RFA, Schroit AJ . (1997) Pathophysiologic implications of membrane phospholipid asymmetry

2.3. Proteinele membranare

2.3.2. Clasificri ale proteinelor membranare

Fig. 2.10. Diversitatea de proteine membranare i exemplificarea clasificrilor acestora. 1 –

Pe de o parte, pentru unele ectoproteine a fost evideniat o cuplare prin

Proteinele integrale (Fig. 2.10, exemplele 5-7) reprezint, de regul, ~75%

În funcie de poziia fa de bistrat a captului amino al lanului polipeptidic,

funcia transportorului prin furnizarea anionului bicarbonat [13]. Au fost identificate

Fig. 2. 12. Organizarea citoscheletului membranar, ca o reea dinamic de endoproteine cu

Revenind la metodologia electroforetic de studiere a proteinelor

Fig. 2.13. Investigare prin „western blot” a

Investigrile funcionale i de distribuire/redistribuire ale proteinelor

Fig. 2.14. Proteine membranare identificate prin imunofluo-

Fig. 1.15. Evidenieri prin microscopie de fluorescen a organizrii i reorganizrii unor

Din cele discutate pân aici rezult c proteinele contribuie la caracteristicile

Totui, în ciuda complexitii interaciunilor pe care proteinele membranare le

Alte dovezi au venit din observaiile asupra fenomenelor de “ patching /

2.3.5. Rolul proteinelor membranare

CASETA 2.2. Integrinele i rolul lor . Integrinele sunt glicoproteine transmembranare,

integrale. Domeniile transmembranare au capacitatea de a suferi rearanjri

2.4. Componenta glucidic a membranei

jos, prin ce se caracterizeaz glicoproteinele de tip mucinic, numite mai scurt

Prin enumerarea monozaharidelor ce particip la structurarea lanurilor

Dei proteoglicanii sunt mai slab reprezentai la nivelul membranelor celulare,

Fig. 2. 17. Identificarea nespecific a glicocalixului de la suprafaa celulelor pe baza încrcrii

Lectinele12 sunt proteine sau glicoproteine ce leag specific structuri

ale uneltei de investigare. Glicoproteinele marcate cu trasorul electrono-opac se

Fig. 2.18. Caracterizarea glicoca-

Aadar, sperana în ceea ce privete rezolvarea problemei caracterizrii

Procesele inflamatorii duc la eliberarea de stimuli care acioneaz asupra unor

(ii) Fertilizarea este procesul prin care spermatozoidul fuzioneaz cu

Fertilizarea se sfârete cu ceea ce se numete reacia cortical a ovocitului, care

Grupa AB poart în amestec ambele antigene ale grupelor A i B. Bineîneles

medicale ale eventualelor ignorri a grupelor sanguine, responsabilitatea (pentru

2.5. Consideraii finale asupra organizrii mo-

În sfârit, nu putem termina prezentarea organizrii moleculare a

aprofundarea cunotinelor despre membrane, adic aspectele ce ne vor ajuta s

_______ _ _ __ _ _ ______