Drept Civil

Teoria Obligaţiilor

2017
2017
 23.02.2016

Curs 1

Consideratii generale cu privire la obligatiile civile

Notiunea de obligatie

Definitie: In dr. roman - Obligatia este o legatura de drept, in virtutea careia trebuie sa
platim ceva unei alte persoane, potrivit dreptului civil. In dr. modern - Obligatia este un raport
juridic civil, al carui subiect activ, denumit creditor, este indreptatit sa ceara subiectului pasiv,
denumit debitor, sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva din ceea ce, in absenta angajamentului
juridic, ar fi putut sa faca.

art. 1164: “Obligaţia este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să
procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.”

=> din aceasta definitie ca raportul juridic obligational nu se confunda cu datoria ca

element pasiv care intra in continutul acestui raport, asadar facem distinctie intre sensul
propriu-zis al notiunii, ca raport juridic civil, si sensul particular, care se refera la datorie, ca
element pasiv al raportului obligational.

Raportul juridic obligational este compus din 3 elemente:

1. subiecte
2. continut
3. obiect
Uneori, se spune ca ar mai intra in raportul juridic obligational si sanctiunea, dar
sanctiunea este o parte a normei juridice, iar normele care reglementeaza obligatiile au si ele o
sanctiune, iar sanctiunea ca atare nu este un element al raportului juridic obligational.

1. Subiectele:
a. activ = creditor, are drepturi de creanta
b. pasiv = debitor, are datoria corespunzatoare dreptului de creanta
Uneori, subiectele poarta denumiri specifice, in functie de tipul de raport obligational. De
exemplu, in materie delictuala, vorbim de victima prejudiciului si de autorul faptei, daca e un
raport nascut dintr-un contract de comodat, avem comodant si comodatar etc.

Mai sunt situatii in care fiecare subiect al raportului obligational este, in acelasi timp, si
creditor si debitor, adica fiecare subiect are o dubla calitate, ceea ce inseamna ca fiecare
subiect are si drepturi si obligatii (contracte sinalagmatice). De exemplu, la vanzare-cumparare,
avem vanzator si cumparator.

2. Continutul este format din drepturile si datoriile partilor, adica din creante si din
datoriile corespunzatoare acestora. Creantele se insumeaza la activul patrimonial, iar
datoriile la pasivul patrimonial.

1
 3. Obiectul obligatiei este format din prestatiile la care este indreptatit creditorul si de care
este tinut debitorul. Cum rezulta chiar din definitie, exista 3 prestatii ca obiect al
obligatiei:
a. a da = a constitui sau a transmite un drept reale
b. a face = orice alta prestatie pozitiva, cu exceptia prestatiei de a da (! singura
definitie exacta, exista foarte multe tipuri de prestatii, astfel ca nu ar putea fi
enumerate toate)
c. a nu face, cu caracter special = de a nu face ceva din ceea ce, in absenta
angajamentului juridic, debitorul ar fi putut sa faca. O distingem de prestatia
negativa generala, care este specifica dr. reale, de asemenea, este corelativa dr.
absolute in general, si pe care o mai intalnim si in materie delictuala (neminem
laedere).

Clasificarea obligatiilor

Operatia logica de clasificare este necesara, pentru a ordona campul vast al obligatiilor.
Fiecare specie de obligatie rezultata in urma clasificarii are un regim juridic specific, astel incat,
prin calificarea obligatiei ca facand parte dintr-o specie, identificam regimul ei prestabilit.
Clasificarea obligatiilor se face tinand cont de urmatoarele criterii:

● izvorul
● obiectul
● sanctiunea
● opozabilitatea
I. Dupa obiect (prestatia corespunzatoare):

1. obligatii de a da
2. obligatii de a face
3. obligatii de a nu face
Tinand cont de acelasi criteriu, obligatiile mai pot fi clasificate in: obligatii de rezultat
(determinate) si obligatii de mijloace (de prudenta si diligenta).

1. obligatiile de rezultat = obligatiile al caror obiect includ nu doar prestatia specifica, ci si

rezultatul care trebuie atins prin acea prestatie. Ex. antrepriza: antreprenorul se obliga
sa construiasca o casa, e necesar sa termine casa pentru ca obligatia sa se considere
executata. Furnizare de marfuri: nu e suficient doar transportul, marfa trebuie sa ajunga
la beneficiar.

2. Obligatii de mijloace = cuprind in obiect doar prestatia specifica. Chiar daca rezultatul
nu a fost atins, daca prestatia a fost indeplinita, in raport cu prudenta si diligenta unei
anumite activitati, obligatia a fost executata. Sintagma “prudenta si diligenta” inseamna,
uneori, un intreg sistem de norme profesionale, cu atat mai complicat, cu cat activitatea
este mai complicata. Cele clasice sunt obligatiile medicului si ale avocatului.

2
 Importanta juridica a clasificarii: este unanim admis ca importanta acestei clasificari
rezida pe taramul probarii elementelor raspunderii juridice, mai exact, daca o obligatie nu este
indeplinita, debitorul trebuie sa raspunda. Raspunderea pp dovedirea mai multor conditii:

● neexecutarea sau fapta ilicita

● prejudiciul
● legatura de cauzalitate dintre neexecutare/fapta ilicita si prejudiciu
● vinovatia debitorului.
Pentru angajarea raspunderii, aceste elemente trebuie sa fie dovedite. Uneori,
legiuitorul, pentru a usura sarcina debitorului, prevede anumite prezumtii. De ex., in materie
contractuala, se prezuma culpa debitorului care nu isi executa obligatia.

Exista o prezumtie de culpa in sarcina debitorului daca este vorba de neexecutarea unei
obligatii de rezultat, la cele de mijloace, vinovatia trebuie dovedita - opinie inexacta, in realitate,
dovedirea pp elementul obiectiv.

La obligatii de rezultat, simpla neatingere a rezultatului naste o prezumtie de

neexecutare, daca este vorba de o obligatie de mijloace, aceasta nu naste prezumtia. Ca
urmare, creditorul trebuie sa faca dovada neexecutarii, mai exact faptul ca debitorul nu a depus
toata prudenta si toata diligenta pentru atingerea rezultatului. Proba este greu de facut.

Odata ce neexecutarea s-a dovedit, se naste o prezumtie de culpa, care functioneaza in

ambele cazuri, nu pe taramul dovedirii sale este importanta distinctia.

Acele obligatii de rezultat in cazul carora debitorul atinge rezultatul, dar creditorul
pretinde ca rezultatul are lipsuri cantitative sau calitative - creditorul trebuie sa o faca o dovada
asemanatoare creditorului unei obligatii de mijloace.

II. In functie de sanctiunea obligatiei:

1. obligatii perfecte - in cazul neexecutarii, creditorul are la dispozitie toate sanctiunile

legale impotriva debitorului, pe cale de actiune si pe cale de exceptie.
2. obligatii naturale - creditorul pastreaza doar o parte din mijloacele prin care il poate
determina pe debitor sa execute obligatia, iar alteori obligatia depinde de bunavointa
debitorului (obligatia prescrisa).
III. Dupa opozabilitate:

1. obligatii opozabile partilor

2. obligatii cu opozabilitate mai larga - propter rem si scriptae in rem - nu avem in
vedere acelasi moment temporal. Daca ne raportam la un anumit moment, sunt
opozabile doar partilor, trebuie avuta in vedere succesiunea unor momente temporale
pentru a vedea opozabilitatea largita. Acestea nu sunt opozabile doar debitorului actual,
ci si celor care vor detine in viitor bunul sau vor avea posesia bunului.

3
 Izvoarele obligatiilor

1. acte juridice - actele de drept civil (unilaterale/contracte), actele de drept public

2. fapte juridice in sens restrans - distingem:
a. faptul juridic licit
i. gestiunea de afaceri
ii. plata lucrului datorat
iii. imbogatirea fara justa cauza
b. faptul juridic ilicit = delict civil
Fiecare categorie de obligatii, dupa izvorul sau, va avea un anumit regim juridic. Vom
studia obligatiile in raport cu izvorul lor. Cel mai important izvor de obligatii este contractul.
NB: studiem contractul in ceea ce are el general, iar nu diferitele specii de contracte.

I. Dupa reciprocitatea si interdependenta obligatiilor partilor (art. 1171), exista

contracte sinalagmatice si contracte unilaterale.

art. 1171: “Contractul este sinalagmatic atunci când obligaţiile născute din acesta sunt
reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui
presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi.”

Sinalagmatice - se nasc obligatii reciproce, fiecare parte are nu doar drepturi, ci si

datorii.
Interdependenta = ideea de cauza prelungita de pe terenul formarii contractului pe
terenul incheierii contractului. Orice act juridic are, intre conditiile de validitate, si cauza, pe
langa consimtamant, obiect si capacitate. Notiunea de cauza se prelungeste pe terenul
exercitarii contractului. Fiecare parte in contractul sinalagmatic are nu doar reprezentarea
subiectiva ca se obliga in considerarea faptului ca si cealalta parte se obliga, ci mai are si
reprezentarea subiectiva, in momentul in care exercita contractul, ca si cealalta parte si va
executa datoria. Observam ca notiunea de cauza leaga partile, adica creeaza o
interdependenta atat in momentul incheierii contractului, cat si in momentul executarii
contractului.

Din aceste contracte, se nasc obligatii reciproce si interdependente, in timp ce din

contractele unilaterale se naste un drept in favoarea unei parti si o datorie in favoarea
celeilalte, nefiind vorba nici de reciprocitate, nici de interdependenta.

Exista, uneori, obligatii reciproce intre parti, fara sa fie interdependente. Acestea nu se
nasc din acelasi contract, mai exact, dupa ce se incheie un contract unilateral, dintr-un fapt
extracontractual se naste o datorie pt partea care are un dr. de creanta si un drept pt cel care
are o datorie => contracte sinalagmatice imperfecte. In caz contrar, contractul ramane
unilateral (daca nu sunt reciproce si interdependente). Un contract de depozit ramane unilateral,
chiar daca depozitarul face cheltuieli cu bunul, deponentul va avea datoria de a-i restitui aceste
cheltuieli, iar depozitarul va avea acest drept, insa acestea nu se nasc din contractul initial, ci
dintr-un fapt extracontractual, care poate fi interpretat ca o gestiune de afaceri.

4
 Contractul unilateral ramane un contract, adica are doua sau mai multe parti, nu trebuie
confundat cu actul unilateral. Contractul unilateral este rezultatul clasificarii contractelor pe baza
criteriului reciprocitatii si interdependentei, actul unilateral e rezultatul clasificarii actelor juridice
in general, pe baza criteriului numarului partilor.

Importanta clasificarii: numai in cazul contractelor sinalagmatice se nasc anumite

efecte specifice, adica rezolutiunea si rezilierea, exceptia de neexecutare si riscul contractului,
care nu privesc contractele unilaterale.

In plus, sub aspectul probarii lor, contractele sinalagmatice presupun respectarea

formalitatii multiplului exemplar, in timp ce intr-un contract unilateral este suficient sa se probeze
exemplarul bun si aprobat pentru suma precizata in cifre si litere, scrisa chiar de catre mana
celui care isi asuma obligatia.

II. Dupa scopul urmarit de parti la incheierea contractului (art. 1172):

1. cu titlu oneros = fiecare parte urmareste sa-si procure un avantaj

2. cu titlu gratuit = o parte procura celeilalte parti un avantaj, fara a urmari un avantaj
propriu.
Uneori, aceasta clasificare a fost “tulburata” prin introducerea unor criterii inselatoare,
adica s-a spus ca se bazeaza pe ideea de reciprocitate a obligatiilor partilor, care confunda
aceasta clasificare cu cea anterioara.

Alteori, s-a introdus criteriul echivalentei prestatiilor (echivalenta subiectiva si

obiectiva), numai ca acest criteriu nu este propriu pentru aceasta clasificare, ar putea fi folosit,
eventual, ca un criteriu complementar criteriului scopului urmari de parti. Este situatia
contractului de donatie cu sarcina, un asemena contract procura un beneficiu donatarului, care
se obliga la o prestatie catre donator sau alta persoana. Intr-o asemenea ipoteza, contractul de
donatie devine un contract sinalagmatic, problema fiind daca inceteaza sa mai fie cu titlu gratuit,
devenind un contract cu titlu oneros din cauza existentei sarcinii. Raspunsul depinde de
aplicarea criteriului complementar al echivalentei prestatiilor. Daca sarcina echivaleaza valorii
donatiei, atunci caracterul gratuit piere. Daca sarcina nu atinge valoarea donatiei, contractul isi
pastreaza caracterul gratuit. Deci poate fi un contract sinalagmatic cu titlu gratuit.

Importanta clasificarii:

● sub aspectul conditiilor de validitate, exista o exigenta mai mare cand e vorba de
contracte cu titlu gratuit, adica, de cele mai multe ori, acestea trebuie sa fie incheiate in
forma solemna.
● de asemenea, de regula, contractele cu titlu gratuit sunt contracte intuitu personae, ceea
ce presupune ca error in personam devine viciu de consimtamant, adica este o eroare
eficienta.
● cand este vorba de executarea contractului, ea este privita intr-un mod mai sever in
cazul unui contract cu titlu oneros, numai cand e vorba de un astfel de contract legea
impunand garantia contra evictiunii si garantia contra viciilor.

5
 ● mai mult, in materia succesiunilor, cand e vorba de acte cu titlu gratuit, poate sa opereze
sanctiunea reducerii liberalitatilor excesive si mai poate fi impusa obligatia raportului
donatiilor. Cand, in timpul vietii, de cuius face prea multe donatii unui succesor, in dauna
celorlalti succesori, succesorii dezavantajati vor putea cere reducerea acestor liberalitatii
pana la cotitatea disponibila.
Raportul donatiilor - operatie logico-juridica prin care donatiile sunt aduse la masa
succesorala pentru a se vedea daca s-a depasit cotitatea disponibila.

Aceste doua categorii de contracte, la randul lor, se clasifica in:

1. cu titlu oneros: comutative si aleatorii, dupa criteriul certitudinii sau incertitudinii

existentei sau intinderii prestatiilor partilor, in raport cu momentul incheierii contractului.
art. 1173: “(1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă.

(2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin
uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un
eveniment viitor şi incert.”

In toate cazurile, este vorba de elemente viitoare care, in mod imprevizibil, determina
anumite efecte asupra contractului. Nu evenimentul ca atare este imprevizibil, ci consecintele si
momentul in care se va produce evenimentul. Partile vor sti ca evenimentul va influenta fie
nasterea drepturilor si obligatiilor partilor, fie intinderea lor.

Ex. contract de intretinere, creditorul obligatiei de intretinere da un bun, iar debitorul se

obliga sa il intretina pana la sfarsitul vietii lui. Contractele aleatorii presupun ca la incheierea lor
nu se cunoaste existenta/intinderea drepturilor si a obligatiilor. Per a contrario, la contractele
comutative, drepturile si obligatiile sunt cunoscute.

Importanta: cand e vorba de contracte aleatorii, legiuitorul prevede niste cerinte foarte
stricte pentru incheierea lor.

2. cu titlu gratuit: liberalitati si actele dezinteresate - actele dezinteresate nu presupun

o diminuare a patrimoniului partii care procura celeilalte un prejudiciu (ex. comodatul).
Liberalitatea este actul cu titlu gratuit care presupune diminuarea patrimoniului partii
care procura ceileilalte parti un beneficiu (ex. donatia). Importanta: se poate cere
reducerea liberalitatilor excesive.
III. Dupa cum sunt prevazute sau nu in legislatie:

1. numite: au o reglementare specifica in C.civ. sau in legi civile speciale

2. nenumite: nu au o reglementare proprie.
Importanta clasificarii:

art. 1168: “Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului

capitol, iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care
se aseamănă cel mai mult.”

6
 => contractele numite vor fi guvernate de regulile speciale prevazute de lege, iar, in
completare, de prevederile generale ale contractului. La contractele nenumite, se aplica direct
regulile generale ale contractului si numai daca acestea nu sunt suficiente, s-ar putea aplica
prin asemanare si norme care se pot aplica unui contract numit asemanator (analogia legii).

IV. Dupa durata de executare a contractului:

1. cu executare dintr-o data (uno ictu) = contractul se executa printr-o singura prestatie
2. cu executare succesiva (continue) = executarea se face fie prin prestatii succesive,
repetate in timp dupa anumite perioade, fie este vorba de prestatii care se executa
continuu in timp
In realitate, aceasta clasificare se refera mai mult la obligatiile rezultate din contract.
Sunt contracte din care se nasc obligatii uno ictu sau cu executare succesiva sau ambele. Ex.
locatiune.

V. Dupa raportul care exista intre ele:

1. contracte principale = cu existenta autonoma, conditiile de validitate se verifica numai

in legatura cu acel contract.
2. contracte accesorii = depinde de existenta contractului principal, trebuie sa fie
indeplinite si conditiile specifice pentru contractul accesoriu si cele pentru cel principal.
VI. Dupa efectele contractului:

1. contracte constitutive/translative = nasc drepturi si obligatii pentru viitor

a. drepturi reale
b. drepturi de creanta
2. contracte declarative de drepturi = recunosc drepturi si obligatii din trecut
VII. art. 1175: criteriul contributiei vointei fiecarei parti la incheierea contractului:

1. contractele negociate - partile contribuie in mod egal la inchierea contractului.

2. contractele de adeziune - inegalitate a contributiei partilor, o parte redacteaza clauzele,
cealalta doar isi da acordul, nu inseamna ca nu are o contributie, numai ca acest
continut al contractului este rodul celeilalte parti (ex. servicii standardizate si produse
standardizate - telefonice). Se pune problema protectiei consumatorilor si, din aceasta
perspectiva, se produce o interpatrundere intre aceasta clasificare si cea care are in
vedere contractele incheiate intre profesionisti si consumatori.
3. contractele fortate - nu mai e vorba de faptul ca o parte contribuie mai mult sau mai
putin, ci de faptul ca legiuitorul impune incheierea contractului (ex. asigurarea auto)
VIII.

1. contracte-cadru = art. 1176 - un fel de act normativ al partilor care guverneaza

contractele incheiate intre partile acestui contract (ex. combinat de otel, care incheie un
contract cadru cu un furnizor de cox, in fiecare an se incheie un contract prin care se
furnizeaza)
2. contracte de executare

7
 Contractul

Contract = art. 1166: “Contractul este acordul de voinţe dintre două sau mai multe
persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”

Contractul este un act juridic bilateral sau multilateral. Este un acord de vointa in toate
situatiile. Notiunea de “persoane” are un inteles specific, prin acestea intelegem partile
contractului. O parte intr-un contract poate sa fie o singura persoana sau un grup de persoane
care au aceeasi pozitie, acelasi interes in incheierea contractului. Vorbim de contractul de
vanzare-cumparare, dar putem avea doi vanzatori si doi cumparatori, insa, strict juridic, avem
doua parti.

Contractul este acordul de vointa realizat intre doua sau mai multe parti, cu intentia de a
produce efecte juridice.

Ceea ce este specific: vointa juridica, prin ea insasi, intemeiaza nasterea raportului
obligational. Se mai intampla si in cazul actului juridic unilateral, dar celelalte obligatii presupun
pentru nasterea lor si savarsirea unui fapt sau intamplarea unui eventiment.

Cand e vorba de contract, simpla vointa juridica, fara nicio manifestare de fapt,
determina nasterea obligatiei. Vointa juridica construieste lumea, este materialul de constructie
care da coeziune societatii, contracrele nu sunt altceva decat “caramizi” de vointa juridica. Este
vorba de o pura relatie volitiva si intelectuala, din care se construiesc raporturi juridice
obligationale.

Fundamentul contractului: vointa juridica => autonomia de vointa, ca temei al

contractului, adica de libertatea de a contracta.

art. 1169: “Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul
acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri.”

=> libertatea de a contracta are limite: impuse de lege, ordinea publica si bunele
moravuri, care exprima tocmai limita fireasca a libertatii noastre de a contracta, astfel incat sa
nu aducem atingere libertatii celorlalti si sa nu aducem atingere unor valori sociale si
comunitare.

Plecand de la aceste limite, au fost tendinte doctrinare, potrivit carora, contracrul nu se

mai fundamenteaza pe autonomia de vointa, ci pe solidarismul contractual sau pe ideea de
dirijism contractual, mai exact, ca intr-un contract ceea ce este important nu e libertatea partilor,
ci tocmai limitele acestei libertati, prin care statul incearca sa apere interesul public.

Contractul se incheie prin acordul de vointa al partilor, fundamentul sau ramane

libertatea de a contracta, autonomia de vointa este substanta contractului. Este adevarat ca
limitele acestei vointe au fost uneori mai restranse, iar alteori mai largi si, in functie de fiecare
epoca istorica, au fost tendinde de a ingradi mai mult sau mai putin libertatea contractuala.

8
Oricat de multe limite ar exista, libertatea contractuala ramane fundamentul contractului. Acesta
nu este posibil fara aceasta libertate de vointa.

Concluzia: in toate timpurile, fundamentul contractului ramane autonomia de vointa,

ceea ce se schimba in timp este perspectiva asupra limitelor acestei libertati de a contracta.
Intr-o societate bazata pe democratia constitutionala si pe economia de piata libera, normal este
ca ingradirea libertatii contractuale sa nu devina excesiva, sa-si pastreze caracterul rezonabil,
tocmai pt ca si democratia constitutionala si economia de piata libera presupun initiativa
membrilor comunitatii, fie ca e vorba de initiativa in calitate de cetateni, fie ca e vorba de
initiativa lor in domeniul economic. Sub acest aspect, nu e vorba doar de initiativa de
intreprindere, ci si de toate formele pe care le imbraca initiativa la participantii la viata
economica. Ca urmare, fara aceasta initiativa a fiecarui participant la viata democratica sau
economica, nu ar exista nici democratie constitutionala, nici economie de piata.

Clasificarea contractelor

Operatia logica a clasificarii este necesara, pentru a identifica specii de contracte in

multimea foarte larga a contractelor. Identificarea lor este utila, pentru ca fiecare dintre ele are
un regim juridic propriu, iar calificarea unui contract ca facand parte dintr-o anumita specie
inseamna si identificarea regulilor juridice carei se aplica.

Clasificarea se face dupa mai multe criterii:

Dupa modul de formare a contractului/acordului de vointa (art. 1174):

1. consensual - regula = acordul de vointa nu are nevoie de nicio forma speciala, simpla
intalnire a vointelor partilor intr-un mod concordant (acord) naste contractul. Acest
principiu al consensualismului, care se manifesta in cazul contractelor consensuale,
justifica cel mai bine libertatea de vointa si ideea ca orice contract este un fenomen
volitiv si intelectual.

2. solemn - sunt situatii in care, pt ca acordul de vointa sa fie valabil, trebuie sa imbrace o
forma solemna. Solemnitatea se poate exprima in forma autentica, dar se poate exprima
si in alte forme. NB: forma autentica nu este singura forma de exprimare a solemnitatii
contractului/actului juridic, este posibil ca legiuitorul sa prevada ca simpla forma scrisa
este o forma de solemnitate, alteori, solemnitatea este exprimata prin accesul publicului
la ceremonia casatoriei. Forma autentica este ceruta ad validitatem. Nerespectarea
formei => nulitatea contractului.

3. real - pe langa acordul de vointa al partilor, presupune, pentru formarea valabila,

predarea lucrului care formeaza obiectul contractului (remiterea materiala/traditiunea).
Contractul de depozit si de comodat sunt contracte reale. Avem acordul de vointa, dar
validitatea sa presupune si un fapt material - traditiunea lucrului. In absenta traditiunii,
acordul de vointa poate avea cel mult semnificatia unui antecontract.
=> contracte formale (solemne si reale) si contracte consensuale.

9
 1.03.2016

Curs 2

Incheierea contractelor

Principiul guvernant: libertatea contractuala = (1) partile sunt libere sa incheie sau nu
un contract + (2) partile sunt libere sa stabileasca continutul contractului.

Libertatea este absoluta sau limitata?

(1) Cu privire la latura pozitiva, avem in materia asigurarilor raspunderea civila auto,
care este o raspundere obligatorie, deci contractul de asigurare este obligatoriu pentru
persoana. Libertatea de a incheia contractul este limitata de o sanctiune contraventionala, pe
langa faptul ca, in caz de accident, persoana nu mai este indreptatita sa primeasca
indemnizatia de asigurare. Persoana este libera sa aleaga firma cu care incheie asigurarea.

(2) In ceea ce priveste continutul contractului, limitarea este data de faptul ca nu

trebuie incalcata ordinea publica (normele de interes public sau de interes privat, atunci cand se
sanctioneaza cu nulitatea actului) si bunele moravuri.

In plus fata de limitarile pe care le-am analizat, ne mai confruntam, in ultimul timp, cu
faptul ca, cu privire la libertatea de a alege continutul contractului, marea majoritate a
contractelor incheiate in mod uzual (de transport, de cumparare de alimente, bilete de film etc.)
sunt incheiate fara a avea o posibilitate efectiva de continutul acestora. Exista anumite
reglementari specifice care pot sa impuna protectia partii considerate mai slabe (care nu a putut
negocia - consumatorul).

Cand se poate negocia continutul contractului - incheierea contractului e guvernata de

regulile art. 1182 C.civ.

alin (1): “ Contractul se încheie prin negocierea lui de către părţi sau prin acceptarea fără
rezerve a unei oferte de a contracta.” => doua posibilitati de incheiere a contractului:

1. negocierea
2. emiterea unei oferte, pe care cealalta parte o accepta fara rezerve
Este posibil ca continutul ofertei sa fie rezultatul negocierii dintre parti => nu se exclud
cele doua modalitati.

Consimtamantul la incheierea contractului, desi nu este definit expres de legiuitor,

reprezinta manifestarea de vointa in sensul incheierii unui contract. Aceasta manifestare
prezinta doua faze:

● interna - procesul de formare a vointei juridice => consimtamantul trebuie sa fie serios,
liber si exprimat in cunostinta de cauza; se are in vedere intreaga problematica a
discernamantului si a viciilor de consimtamant.
● externa - mecanismul formarii consensului extern al partilor, este manifestarea
perceptibila a vointei juridice, presupune exprimarea consimtamantului intr-o maniera

1
 suficienta pentru incheierea contractului; aceasta faza desemneaza, de fapt, cele doua
aspecte consacrate in art. 1182 C.civ.:
○ negocierea
○ mecanismul formarii contractului prin intalnirea ofertei si acceptarii

Negocierea

Art. 1183 alin. (1) C.civ.: “Părţile au libertatea iniţierii, desfăşurării şi ruperii negocierilor
şi nu pot fi ţinute răspunzătoare pentru eşecul acestora.” => principiul libertatii contractuale =
partile sunt libere sa intre in negocieri, sa isi aleaga partenerii de negocieri, dar pentru a
respecta aceasta libertate, daca negocierile nu duc la un rezultat, partile sunt libere sa le rupa.

Limitele libertatii precontractuale sunt date, insa, de de existenta unor obligatii legale
sau conventionale, explicite sau implicite.

1. Pe parcursul negocierilor, partile sunt tinute de obligatia de buna-credinta, instituita

printr-o norma imperativa - art. 1183 alin. (2): “Partea care se angajează într-o negociere este
ţinută să respecte exigenţele bunei-credinţe. Părţile nu pot conveni limitarea sau excluderea
acestei obligaţii.”

Intelesul bunei-credinte este dificil de determinat, definirea acesteia fiind imposibila. Mai
simpla este determinarea manifestarilor contrare bunei-credinte, care trebuie eliminate sau
prohibite din faza precontractuala. Unele dintre acestea au fost consacrate exemplificativ in
C.civ.:

● art. 1183 alin. (3): “Este contrară exigenţelor bunei-credinţe, între altele, conduita părţii
care iniţiază sau continuă negocieri fără intenţia de a încheia contractul.”
! expresie a abuzului de drept precontractual (= utilizarea unui drept contrar bunei-
credinte, cu depasirea scopului pentru care acest drept este recunoscut si protejat de
lege, adica intr-un mod excesiv si nerezonabil)

● art. 1183 alin. (4): “Partea care iniţiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-
credinţe răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi. [...]”
Diferenta dintre buna-credinta din materia drepturilor reale si buna-credinta in negocieri:

● cazul posesiei - “posesorul nu cunostea si nici nu trebuia sa cunoasca” => credinta

subiectiva pe care o avea o persoana
● a executa/negocia cu buna-credinta are in vedere o anumita conduita a partilor, se
impune un anumit comportament corect si loial.
2. In plus, partile sunt tinute si de o obligatie de confidentialitate, reglementata de art.
1184 C.civ., care se naste atunci cand exista o informatie confidentiala (=informatii care nu
rezulta din registrele publice, cand singura cale de a cunoaste acele informatii este aceea a
divulgarii lor de catre persoana cu care se negociaza, fiind vorba de accesibilitatea
informatiilor.) si trebuie sa se fi luat cunostinta de ele pe parcursul negocierilor, in alt caz nefiind
incident art. 1184.

2
 art. 1184: “Când o informaţie confidenţială este comunicată de către o parte în cursul
negocierilor, cealaltă parte este ţinută să nu o divulge şi să nu o folosească în interes propriu,
indiferent dacă se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea
părţii în culpă.”

! nu mai este vorba de o obligatie imperativa, ci de una dispozitiva => partile pot deroga
de la aceasta prevedere => recalificare a informatiilor schimbate ca nefiind confidentiale.

3. Obligatia de informare precontractuala

Natura juridica: obligatie legala, implicita si de rezultat.

Nu e reglementata expres, ci in mod indirect, prin faptul ca este consacrat si sanctionat

dolul prin reticenta. Uneori, cazurile sunt consacrate expres (ex. creditele bancare), in celelalte
cazuri fiind nevoie ca informatia sa fie importanta, esentiala, de natura a determina partea sa nu
mai incheie contractul deloc sau sa nu il mai incheie in aceleasi conditii.

Mai este necesar ca respectiva informatie sa fie greu accesibila, altfel aflandu-ne pe
terenul erorii nescuzabile, caz in care legea impune partilor sa depuna diligente proprii inainte
de incheierea contractului, altfel anulandu-se toata contrarietatea dintre parti (partile au interese
contrare, ex. vanzare-cumparare - pretul).

4. Daca exista un contract de negociere incheiat intre parti, se pot naste si alte obligatii,
acesta fiind util atunci cand obiectul contractului este foarte complex, necesitand anumite
evaluari prealabile (ex. cumpararea unei societati pentru dezvoltarea unui complex imobiliar,
fiind vorba despre due dilligence, verificare pe care o fac de cele mai multe ori avocatii
cumparatorului, facand o evaluare a tuturor bunurilor care exista si a actelor incheiate de
societate pentru a vedea pericolul la care se expune partea care cumpara societatea).

Alte obligatii precontractuale se pot naste din diferite acte preparatorii, incheiate pe
parcursul desfasurarii negocierilor. Unele dintre ele nu au o valoare contractuala, in timp ce
altele au o valoare contractuala variabila. Printre acestea, se numara: pactul de preferinta,
pactul de optiune, promisiunea unilaterala/bilaterala de a contracta.

➔ Pactul de preferinta = contract preparatoriu, prin care una dintre parti se obliga fata de
cealalta sa o prefere ca partener contractual in conditii identice de contractare, fata de
orice alti potentiali contractanti. Promitentul nu isi da consimtamantul la incheierea
viitorului contract, ci se angajeaza doar sa propuna beneficiarului incheierea unui
contract determinat si, numai daca se decide, sa incheie un asemenea contract.

➔ Pactul de optiune privind contractul = contractul prin care o parte (promitent) isi
exprima irevocabil consimtamantul la incheierea unui contract cu cealalta parte
(beneficiar), pentru o durata de timp determinata (termen de optiune), in cazul in care
beneficiarul se decide sa incheie contractul
=> are loc fixarea unei oferte de contract, prin intermediul unui contract.
Natura juridica: este un contract de principiul unilateral. Exceptie: poate avea caracter
sinalagmatic, daca beneficiarul executa o anumita prestatie.

3
 ! daca are ca obiect o instrainare, pactul de optiune genereala o inalienabilitate legala
subinteleasa pe parcursul termenului de optiune.
Forme ale nerespectarii pactului de optiune de catre promitent:
★ revocarea pactului inainte de expirarea termenului de optiune
★ incheierea de contracte cu tertii cu privire la obiectul pactului

➔ Promisiunea unilaterala de a contracta = contractul prin care o parte (promitent) se

obliga fata de cealalta (beneficiar) sa incheie in viitor un contract determinat (contractul
promis), daca beneficiarul va dori.
Spre deosebire de pactul de optiune, promisiunea unilaterala da nastere in sarcina
promitentului doar la o obligatie de a face.
! daca contractul promis este contract sinalagmatic => acceptarea de catre beneficiar
= promisiune de a contracta
≠ contract
Este necesar ca promisiunea sa indeplineasca toate conditiile de validitate cerute de
lege pentru contractul promis.

➔ Promisiunea bilaterala (sinalagmatica) de a contracta = contract preparatoriu care

implica obligatia (obligatie personala de a face) ambelor parti (promitenti) de a incheia in
viitor un contract.
In privinta conditiilor de fond, promisiunea sinalagmatica trebuie sa indeplineasca toate
cerintele generale ale actului juridic, precum si cerintele specifice de validitate.
art. 1279 alin. (1): “Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale
contractului promis, în lipsa cărora părţile nu ar putea executa promisiunea.”

Sanctiuni pentru neexecutarea promisiunii de a contracta:

● exceptia de neexecutare
● rezolutiune
● art. 1279 alin. (2): “În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la
daune-interese.” => executarea silita prin echivalent
● art. 1279 alin. (3): “De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis,
instanţa, la cererea părţii care şi-a îndeplinit propriile obligaţii, poate să pronunţe o
hotărâre care să ţină loc de contract, atunci când natura contractului o permite, iar
cerinţele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat
nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a încheia un contract real, dacă prin lege nu se
prevede altfel.” => executarea silita in natura
Daca se incalca una dintre obligatiile din etapa precontractuala, raspunderea poate fi
delictuala (incalcarea unei obligatii legale) sau contractuala (incalcarea unei obligatii izvorate
dintr-un contract de negociere). In cazul obligatiei de informare, poate fi vorba de dol, eroare
sau vicii ascunse, daca sunt indeplinite conditiile.

Cand vine vorba de prejudiciu, judecatorul nu ar putea niciodata sa oblige partile la

incheierea contractului pentru a repara in natura prejudiciul izvorat din nerespectarea acestor
obligatii, pentru ca s-ar incalca principiul libertatii de vointa. Ne aflam in etapa in care partile

4
doar discuta, neexistand un acord prin care sa se convina drepturi, obligatii si situatii in care
inteleg sa isi limiteze propria vointa.

Incheierea contractului

Art. 1182 alin. (2) C.civ.: “Este suficient ca părţile să se pună de acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi
convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane.” = acord
suficient.

=> cheia = identificarea elementelor esentiale, care reprezinta obiectul obligatiei,

nefiind suficient sa se precizeze doar operatiunea care se efectueaza, trebuie sa existe
amandoua. Odata ce ne-am pus de acord cu privire la acestea, regimul juridic pe care il va avea
contractul va putea sa fie completat de normele supletive in materie. Este vorba de acele
obligatii esentiale care duc la identificarea prestatiilor convenite de parti.

! obiectul contractului = operatiunea in sine (ex. vanzare-cumparare)

obiectul obligatiei = prestatiile la care se obliga fiecare parte

Exceptie de la regula acordului suficient: putem avea si elemente subiective cu privire la

care partile trebuie sa se puna de acord: orice element pe care o anumita parte il considera
esential pentru incheierea contractului va avea acest caracter, tocmai pentru a respecta
libertatea contractuala a partilor. Nu este importanta justificarea faptului ca pentru o parte un
anumit element este esential. Ex. vanzare-cumparare: cumparatorul poate considera esential
ca atunci ca i se preda cheile unei case, cealalta parte (vanzatorul) sa fie imbracata in rosu.

Mai exista si exigenta formei - daca legea cere o anumita forma pentru incheierea
valabila a contractului, atunci acordul suficient trebuie sa imbrace aceasta forma. Lipsa formei =
promisiune de a contracta.

Exista acord => contractul este incheiat.

Daca exista elemente secundare cu privire la care partile nu s-au pus de acord, acestea
pot fi convenite ulterior sau poate fi desemnat un tert care sa le stabileasca (= clauze
deschise).

Daca nu se ajunge la un acord, judecatorul este cel care va completa contractul, tinand
seama, dupa imprejurari, de natura acestuia si de intentia partilor. Aceasta “completare a
contractului” nu poate fi decat o interpretare a vointei tacite a partilor sau o completare prin
intermediul normelor supletive sau al uzantelor, nefiind permis ca judecatorul sa “construiasca”
el insusi contractul (acesta poate doar sa isi imagineze ceea ce partile au dorit prin incheierea
contractului, ceea ce face ca o astfel de situatie sa fie de evitat).

5
 Mecanismul acceptarii fara rezerve a unei oferte

In plus fata de negociere, exista mecanismul acceptarii fara rezerve a unei oferte.

Sediul materiei: art. 1187-1195 C.civ.

Notiune - art. 1188 alin. (1) C.civ.: “O propunere constituie ofertă de a contracta dacă
aceasta conţine suficiente elemente pentru formarea contractului şi exprimă intenţia ofertantului
de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.”

Natura juridica - act juridic unilateral, prin care emitentul face cunoscuta tertilor intentia
sa de a contracta si conditiile esentiale ale contractului.

Modalitati de exteriorizare a vointei juridice:

- expres - in scris, verbal sau in alt mod

- tacit - ex. dupa exprirarea locatiunii, locatarul ramane in spatiul inchiriat => oferta de
tacita reconductiune a contractului
Oferta trebuie sa indeplineasca trei conditii:

1. sa fie completa - sa contina toate acele elemente necesare pentru incheierea

contractului, adica sa fie suficient ca pe baza ofertei sa se spuna “da” si sa se incheie
contractul; in caz contrar, contractul nu se va putea incheia pentru ca i-ar lipsi o conditie
esentiala.
2. sa fie ferma - sa existe intentia de a se obliga, de a produce efecte juridice contractul.
Orice propunere care are un caracter echivoc este descalificata ca oferta. Este necesar
ca rezervele incluse in oferta si caracterul angajant juridic sa fie compatibile.
Rezervele reprezinta limitari sau conditionari impuse de chiar emitentul propunerii de a
contracta si incluse in aceasta propunere explicit sau implicit. In functie de natura, intinderea
sau efectele lor, rezervele pot fi:
➔ subiective - ex. inchirierea sub rezerva agrementului viitor privitor la persoana
locatarului/propunerea “negociabila” - nu este valabila ca oferta
➔ obiective - ex. vanzarea in limita stocului disponibil - poate constitui oferta
➔ exprese - este indicata expres rezerva in continutul propunerii
➔ tacite - cele pe care le implica, de exemplu, mijlocul de comunicare a ofertei
3. sa fie valida - sa indeplineasca conditiile de fond ale actului juridic. Daca este cazul si
legea solicita, sa aiba forma necesara pentru incheierea actului; ex. vanzarea unui bun
imobil - oferta de vanzare sa fie facuta in forma autentica.
De la momentul emiterii ofertei, partea poate sa o mentina sau nu un anumit termen. In
functie de aceasta, putem analiza forta obligatorie a ofertei.

Regula: pentru a proteja libertatea de vointa a emitentului, oferta este revocabila (fara
termen).
Exceptia: pentru a proteja securitatea juridica, oferta este irevocabila (cu termen).

Pe langa distinctia dintre oferta cu termen si oferta fara termen, este de retinut si cea
dintre oferta adresata unei persoane prezente si oferta adresata unei persoane absente.

6
 ➔ oferta adresata unei persoane prezente - daca ofertantul nu acorda un termen pentru
examinarea ofertei, acceptarea acesteia de catre destinatar trebuie facuta imediat,
integral si fara rezerve.
Sunt asimilate acestei ipoteze si situatiile in care mijloacele de comunicare dintre
ofertant si destinatar asigura o comunicare imediata a manifestarilor de vointa (ex. oferta
transmisa telefonic).
Aceasta oferta este revocabila. Daca ofertantul acorda un termen de acceptare a ofertei,
este obligat sa o mentina pe tot parcursul acestuia.

➔ oferta adresata unei persoane absente - realizarea acordului de vointe presupune, in

mod rezonabil, un termen mai indelungat decat in cazul persoanelor aflate fata in fata.
Problema fortei obligatorii este mai complexa, solutia fiind diferita, dupa cum oferta este
una cu termen sau una fara termen.
Cand partea care a emis oferta s-a obligat sa o mentina un anumit termen sau din
acordul partilor sau al uzantelor oferta este irevocabila, ofertantul nu o mai poate revoca. Chiar
daca ar trimite un alt act juridic unilateral prin care ar incerca sa invalideze efectele ofertei,
acest act nu va produce niciun efect in termenul prevazut in oferta. Daca destinatarul ofertei
accepta si devine acceptant, contractul se incheie chiar daca ofertantul isi revocase oferta.

! Distinctie:

● oferta cu termen = act juridic unilateral - o persoana identifica toate elementele

esentiale ale contractului si trimite oferta lui catre un destinatar, care, pana la acest
moment, nu si-a exprimat in niciun fel consimtamantul => izvorul obligatiei de a mentine
oferta un anumit termen = manifestarea unilaterala al ofertantului
● pactul de optiune = art. 1278 alin. (1): exista atunci cand partile convin => contract,
conventie, obligatia ofertantului se naste, de data aceasta, din conventie, nu este o
manifestare unilaterala de vointa; este calificat ca un antecontract, la fel ca promisiunea
unilaterala/bilaterala (acte juridice bilaterale), pentru ca pregateste incheierea in viitor a
unui contract.
Oferta cu termen - revocarea = fapt ilicit => raspundere delictuala.

Oferta revocabila - a doua categorie de oferta (oferta fara termen) adresata unei
persoane absente (daca persoana este prezenta si nu accepta pe loc oferta, aceasta devine
caduca). Are o forta obligatorie mai mica fata de oferta cu termen, pentru ca permite revocarea.

Daca revocarea ofertei initiale ajunge la destinatarul ei inainte ca acceptarea sa ajunga

la ofertant, nu se mai incheie contractul, pentru ca lipseste acordul de vointa al ofertantului. Desi
revocarea impiedica incheierea contractului, poate genera raspunderea ofertantului pentru
revocarea intempestiva a ofertei si obligatia sa de a repara prejudiciul astfel cauzat (art. 1193
alin. (3) C.civ.)

Daca revocarea nu ajunge la destinatar inainte ca acceptarea sa ajunga la ofertant,

suntem in prezenta unui contract.

7
 ! Revocarea nu se confunda cu retragerea ofertei (are loc atunci cand reusesc sa
transmit intentia de a nu mai fi tinut de oferta transmisa, inainte ca oferta sa ajunga la cunostinta
destinatarului - art. 1199 C.civ.), deoarece sunt acte juridice unilaterale supuse comunicarii,
care produc efecte doar dupa ce au fost aduse la cunostinta partilor.

Caducitatea ofertei = lipsirea de efecte a ofertei, datorata unor cauze externe vointei
ofertantului. Daca oferta este refuzata sau nu este acceptata in termenul prevazut de aceasta
sau intr-un termen rezonabil, ea va deveni caduca. O problema care se poate ridica este cazul
in care, pana la expirarea termenului stabilit/termenului rezonabil, ofertantul decedeaza/devine
incapabil. Raspunsul difera in functie de tipul de oferta.

● oferta irevocabila - caracter obligatoriu foarte puternic => se va transmite succesorilor,

cat timp nu are caracter intuitu personae (fiind prezumat ca unicul executant posibil al
ofertei emise, decesul sau incapacitatea sa vor genera caducitatea ofertei);
● oferta revocabila - decesul/incapacitatea va atrage caducitatea ofertei

Acceptarea = manifestarea vointei juridice a unei persoane de a incheia un contract in

conditiile stabilite in oferta ce i-a fost facuta in acest scop.

Conditiile acceptarii:

1. conditiile de validitate pentru vointa juridica in general si, daca este cazul, conditiile de
forma;
2. acceptarea sa fie pura si simpla - trebuie sa fie facuta fara rezerve. Daca exista rezerve,
va avea valoarea unei contraoferte pe care acceptantul o face ofertantului, schimbandu-
se rolurile. Totusi, daca aceasta este insotita de anumite clauze noi, dar care nu
altereaza fondul ofertei, trebuie considerata ca acceptare valabila.
3. sa nu fie tardiva - cand acceptarea ajunge la ofertant peste termenul stabilit in
oferta/termenul rezonabil, este posibil, totusi, sa se incheie contractul, existand un regim
juridic distinct, in functie de culpa acceptantului.

Felurile acceptarii

Acceptarea poate fi facuta in mod expres sau tacit, respectiv printr-un act sau fapt din
care sa rezulte in mod neindoielnic acceptarea ofertei. De principiu, tacerea sau inactiunea nu
au valoarea unei acceptari, atat timp cat prin lege, acordul partilor, uzante sau practici
anterioare ale acestora sau alte imprejurari nu s-a stabilit contrar.

Acceptarea necorespunzatoare - nu indeplineste una dintre conditiile de mai sus.

Ipoteze:

★ acceptarea necorespunzatoare - art. 1197 C.civ.: raspunsul destinatarului nu

constituie acceptare atunci cand:
○ cuprinde modificari sau completari care nu corespund ofertei primite
○ nu respecta forma ceruta anume de ofertant
○ ajunge la ofertant dupa ce oferta a devenit caduca

8
 ★ acceptarea tardiva - art. 1198 C.civ. - tot o acceptare necorespunzatoare a ofertei, din
perspectiva conditiilor temporale.
Daca acceptarea tardiva nu ajunge la ofertant in termen din culpa acceptantului,
contractul se va incheia doar daca ofertantul il instiinteaza de indata pe acceptant ca doreste
incheierea contractului (=acceptarea peste termen).
Daca nu exista o culpa a acceptantului, contractul se considera incheiat si va produce
efecte doar daca ofertantul nu-l instiinteaza de indata pe acceptant ca nu mai doreste
incheierea contractului (=acceptarea intarziata).

Art. 1199 C.civ. => acceptarea poate fi retrasa/retractata - conditie esentiala:

acceptarea sa nu fi ajuns la destinatar sau retragerea sa ajunga la destinatar cel tarziu
concomitent cu acceptarea.

Locul si momentul incheierii contractului - art. 1186 C.civ.: “Contractul se încheie în

momentul şi în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia cunoştinţă de
ea din motive care nu îi sunt imputabile.” => prezumtie absoluta ca ofertantul ia la cunostinta de
acceptarea ofertei.

Exceptie fac contractele solemne, care se incheie de la momentul indeplinirii

formalitatilor prevazute de lege pentru validitatea lor (=data auitentificarii inscrisului).

Importanta determinarii momentului la care se incheie contractul:

● este momentul de la care opereaza principiul fortei obligatorii;

● toate elementele de validitate a contractului se apreciaza in functie de acest moment;
● poate determina legea civila aplicabila;
● este momentul de la care incep sa curga anumite termene conventionale sau legale;
● contracte translative - este momentul transferului dr. de proprietate/altor dr. reale.

Determinarea continutului contractului in functie de oferta si acceptare

Clauza de fuziune = partile decid sa excluda din contract orice document

extracontractual; clauza nu inlatura forta interpretativa a unor asemenea documente.

Clauza externa = art. 1201 C.civ.: “Dacă prin lege nu se prevede altfel, părţile sunt
ţinute de clauzele extrinseci la care contractul face trimitere.”

La contractele nenegociate, legea defineste clauzele-standard in art. 1202 alin. (2):

“Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în
mod general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.”

Tehnica acestor clauze este cea care sta la baza contractelor de adeziune, de esenta
acestora (a clauzelor) fiind stabilirea lor unilaterala si lipsa oricarei negocieri. Acestea
genereaza doua tipuri de conflict:

1. intre clauzele standard si cele negociate - solutia: art. 1202 alin. (3) - “Clauzele
negociate prevaleaza asupra clauzelor standard.”

9
 2. intre clauzele standard - solutia: art. 1202 alin. (4) - “Atunci cand ambele parti folosesc
clauze standard si nu ajung la o intelegere cu privire la acestea, contractul se incheie
totusi pe baza clauzelor convenite si a oricaror clauze standard comune in substanta lor,
cu exceptia cazului in care una dintre parti notifica celeilalte parti, fie anterior momentului
incheierii contractului, fie ulterior si de indata, ca nu intentioneaza sa fie tinuta de un
astfel de contract.”
Singura limitare adusa de C.civ. este prevazuta in art. 1203, referitor la clauzele
neuzuale => enumerare stricta a acestor clauze, legea impunand o anumita forma cu privire la
acceptarea acestora pentru ca ea sa produca efecte - clauzele standard care prevăd în folosul
celui care le propune:

● limitarea răspunderii
● dreptul de a denunţa unilateral contractul
● de a suspenda executarea obligaţiilor
● care prevăd în detrimentul celeilalte părţi decăderea din drepturi ori din beneficiul
termenului
● limitarea dreptului de a opune excepţii
● restrângerea libertăţii de a contracta cu alte persoane
● reînnoirea tacită a contractului
● legea aplicabilă
● clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa
instanţelor judecătoreşti

=> prezumtia ca stipulatiile care se incadreaza in categoriile enumerate sunt lipsite de

transparenta => simplificare a probarii caracterului lor abuziv.

! Este obligatoriu ca asfel de clauze sa fie clauze standard. Daca aceste clauze ar fi
negociate de parti, nu intra in sfera clauzelor neuzuale.

Exemplu: contract de telefonie mobila - toata populatia care doreste un astfel de contract
ar trebui sa negocieze clauzele contractului cu doar 4 sau 5 companii de telefonie mobila. Din
cauza inconvenientelor, continutul unui astfel de contract este prestabilit de catre persoanele
abilitate care fac parte din departamemtul juridic al companiei si este distribuit persoanelor
abilitate din cadrul companiei sa incheie contractul. => clauze standard.

Clauze neuzuale - se poate semna in dreptul clauzei, se pot pune separat, intr-o anexa
sau se poate folosi alt mod din care sa rezulte convingerea judecatorului ca, in concret, acea
persoana trebuie sa fi citit clauza pentru a semna de luarea la cunostinta.

In lipsa cunoasterii/intelegerii unei asemenea clauze, aceasta nu produce efecte juridice

= clauza considerata nescrisa.

Legislatie speciala: Legea 193/2000 privind clauzele abuzive, in materia protectiei

consumatorului (=persoana fizica sau juridica ce incheie un act care nu intra in activitatea sa
profesionala obisnuita, acte incheiate in mod uzual).

10
 Exista o protectie oferita inclusiv profesionistilor, in cazul in care incheie contracte care
le sunt impuse si pe care nu le pot negocia (ex. contract cu administratia pietelor locale pt
cumpararea unui stand in piata).

! A nu se confunda clauzele neuzuale cu clauzele abuzive, care beneficiaza de o

reglementare speciala si de un regim juridic special, spre ex., in materia protectiei
consumatorului, stipularea unei astfel de clauze conduce la nulitatea absoluta a acesteia, dar
numai in raporturile dintre un profesionist si un consumator.

Criteriile determinarii caracterului abuziv al unei clauze

Definitie - art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000: “O clauză contractuală care nu a fost
negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună
cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-
credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”

=> conditii:

1. lipsa negocierii - clauzele abuzive sunt asociate notiunii de contract-tip, contract-

standard sau contract de adeziune.
2. dezechilibrul contractual in defavoarea consumatorului - inegalitatea pozitiilor
juridice ale celor doua parti, in sensul afirmarii abuzive a intereselor profesionistului.
3. incalcarea exigentei de buna-credinta - buna-credinta reprezinta un instrument de
evaluare globala a caracterului abuziv al unei clauze => rol:
- poate printampina o posibila evaluare mecanica a dezechilibrului dintre prestatiile
partilor
- poate impune ca la evaluarea caracterului abuziv al unei clauze sa se aiba in vedere
toate circumstantele relevante ale incheierii contractului.
4. lista clauzelor abuzive - incadrarea unei stipulatii nu are ca efect automat declararea
ca abuziva a clauzei - daca sunt in favoarea profesionistului:
- Clauze de excludere/limitare a raspunderii
- Clauze penale excesive
- Clauze potestative
- Clauze de denuntare unilaterala a contractului
- Clauze de prelungire automata a perioadei contractuale
- Clauze de modificare unilaterala a contractului
- Clauze discretionare - ex. Sa determinae unilateral daca a fost sau nu executat
contractul
- Clauze de cesiune a contractului
- Clauze de executare unilaterala
- Clauze care limiteaza dreptul consumatorului la instantele de judecata
5. toate celelalte circumstante relevante

11
 - Natura bunurilor si serviciilor ce fac obiectul contractului
- Circumstantele care au determinat incheierea acestuia - ex. Gradul de nevoie a
consumatorului, daca a fost presat de profesionist etc.
- Alte clauze ale contractului/alt contract de care conventia in discutie depinde.
Care este efectul constatarii caracterului abuziv al unei clauze? - Asemenea clauze
nu produc niciun efect asupra consumatorului. Aceste clauze sunt lovite de nulitate absoluta,
care se extinde asupra intregului contract.

Clauzele abuzive in alte raporturi decat cele de consum - orice utilizare a legislatiei
speciale in materie in afara raporturilor de consum este interzisa. Normele speciale nu se pot
aplica nici macar raporturilor dintre profesionisti, indiferent de constatarea unui dezechilibru
major al raporturilor contractuale dintre acestia. In dreptul comun, exista mai multe tehnici de
eliminare a clauzelor abuzive:

➔ Utilizarea teoriei viciilor de consimtamant - leziunea, cu efecte extrem de extinse,

dolul si eroare, invocate in conditii speciale, unde transparenta contractuala si obligatia
de informare precontractuala se apreciaza diferit fata de situatia in care profesionistii
apartin aceleiasi profesii.
➔ Utilizarea notiunii de cauza - eliminarea unei clauze contractuale care, in conditiile in
care ar fi aplicata, ar lipsi de cauza vointa de a se obliga a celeilalte parti.
➔ Utilizarea teoriei formarii acordului de vointe - anumite reglementari din sfera formarii
contractului pot fi utilizate pentru excluderea din contract a unor clauze abuzive, cu
conditia, de regula, sa fie vorba de un contract de adeziune. Avem in vedere prevederile
legale referitoare la clauzele standardizate si clauzele neuzuale.
➔ Utilizarea notiunii de buna-credinta - este vorba despre exigenta bunei-credinte
precontractuale, care poate fi utilizata de catre judecator pentru a sanctiona
comportamentul abuziv al profesionistului si pentru a lipsi de efecte o clauza susceptibila
de exercitare abuziva.
➔ Utilizarea regulilor transparentei contractuale - daca o clauza de adeziune are o
redactare confuza si nu se poate face dovada continutului sau real prin apelul la
interpretarea contractelor, se va utiliza regula inscrisa in art 1269 C.civ. - in dubio pro
reo.

12
 8.03.2016

Curs 3

EFECTELE CONTRACTULUI

Efectele contractului sunt acele drepturi si obligatii care se nasc, se modifica sau se
sting prin incheierea contractului. Efectele sunt guvernate de doua principii:

1. principiul fortei obligatorii a contractului

2. corelativ primului, principiul relativitatii efectelor contractului.
Uneori, se poate ridica problema interpretarii contractului, care nu se confunda cu
proba contractului, care se face conform regulilor stabilite pentru parti si pentru terti.

Nu se confunda nici cu calificarea acestuia, spre exemplu, se poate ridica problema

calificarii contractului cand partile stipuleaza un contract de vanzare-cumparare, dar sunt
instituite obligatia “vanzatorului” de a asigura folosinta unui bun si obligatia “cumparatorului” de
plati chirie.

Interpretarea se va face ori de cate ori clauzele acestuia nu sunt suficient de clare
pentru a se stabili existenta si intinderea drepturilor si obligatiilor partilor. Este o greseala sa
interpretam contractul daca acele clauze sunt clare. Avem sisteme de interpretare:

1. subiective, conform carora prevaleaza vointa partilor

2. obiective, care pleaca de la forma pe care o are o anumita clauza, imprejurarile
obiective in care partile au incheiat contractul si modalitatea de redactare a acestuia
3. mixte, care le imbina pe cele doua.
C.civ consacra un sistem mixt, care pleaca, insa, si are drept principiu diriguitor
principiul interpretarii conform vointei reale a partilor. Art. 1266-1268 contin reguli
principale de interpretare a contractului, iar in art. 1269 exista reguli subsidiare de
interprerare. Sunt reguli subsidiare pentru ca cele principale dau posibilitatea interpretului sa
ajunga la o interpretare care sa fie in favoarea uneia sau a alteia dintre parti. Regulile
subsidiare stabilesc inca de la inceput faptul ca partile nu mai sunt intr-un regim de egalitate,
fiind preferata in mod direct una dintre ele.

Motive: contractul de adeziune - exista dezechilibrul economic, partea care impune

clauzele urmand sa isi procure un interes, cealalta parte neputand negocia. Cand se
interpreteaza in favoarea celui care se obliga, se aplica principiul in dubio pro reo (in caz de
dubiu, acesta va favoriza inculpatul, in dreptul penal), care se ancoreaza pe principiul libertatii
contractuale, care pleaca de la ideea ca daca exista posibilitatea ca debitorul sa nu fi consimtit
la o anumita obligatie (ca existenta sau intindere), decat sa fie obligata o persoana care nu si-a
dat consimtamantul, mai bine se interpreteaza in favoarea lui si va pierde creditorul obligatiei,
evitand astfel o incalcare a libertatii contractuale.

Art. 1272 C.civ.: “Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres
stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau
echitatea le dau contractului, după natura lui.” => situatie de completare a contractului, in care

1
regimul juridic al acestuia se stabileste atat pe baza clauzelor convenite de catre parti, cat si pe
baza normelor supletive, a uzantelor sau a practicilor statornicite intre acestea.

Odata stabilit continutul contractului, art. 1270 alin. (1) stabileste ca acesta are putere
de lege intre partile contractante si se bucura, prin urmare, de forta obligatorie, altfel spus,
trebuie sa respectam drepturile si obligatiile care se nasc dintr-un contract la fel cum respectam
legea. In caz de neexecutare, ne bucuram de ordinea publica pt ca contractul sa fie adus la
executare.

Contractul se poate incheia doar prin acordul partilor => prin principiul simetriei, un
contract nu poate inceta in alte moduri decat cele prevazute expres la momentul incheierii lui,
decat prin acordull partilor sau prin alte cauze autorizate de lege.

Cand vorbim de exceptii de la forta obligatorie, vorbim de situatiile in care contractul

se modifica sau inceteaza, fara a exista o clauza sau o conventie a partilor in acest sens.

Cauze autorizate de lege:

1. art. 1277 - denuntarea contractului incheiat pe durata nedeteminata;

denuntare = acel mod de incetare a contractului bazat pe manifestarea unilaterala de
vointa a unei singure parti, aceasta vointa fiind discretionara, prin care denuntarea se distinge
de rezolutiune, care duce la incetarea contractului, dar pentru neexecutarea obligatiilor.

O astfel de manifestare unilaterala de vointa nu poate produce efecte decat daca legea
permite acest lucru sau partile au stipulat in contract o clauza de denuntare. Art. 1277
reprezinta o astfel de cauza autorizata, in toate celelalte contracte dreptul de a denunta
contractul exista doar daca exista o clauza de denuntare sau daca in contractul special se
prevede un astfel de mod de incetare.

Altfel, art. 1276 reglementeaza regimul juridic al clauzelor de denuntare.

● alin. (1): contracte cu executare dintr-o data

● alin. (2): contracte cu executare succesiva sau continua
● alin (3): in schimbul acestui drept pot sa pretind o anumita prestatie
● alin (4): aceste norme sunt supletive.
In cazul contractelor cu durata nedeterminata, exista aceasta prevedere legala a
denuntarii unilaterale, pentru a nu se crea o servitute personala. Daca nu s-ar putea denunta
contractul, partile si succesorii acestora vor fi tinuti de acest contract timp de multe generatii,
pana la o eventuala confuziune. Daca, in schimb, contractul are durata determinata, nu va
putea fi denuntat unilateral, cat timp partile nu au prevazut o clauza de dezicere.

2. impreviziunea - art.1271 - se poate ajunge la modificarea contractului sau la incetarea

acestuia de catre instanta (nu de catre una dintre parti), de aceea este o exceptie de la
forta obligatorie a contractului.
Principiul stabilit de alin. (1): forta obligatorie a contractului (“Părţile sunt ţinute să
îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii
costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei.”).

2
 Exceptia intervine cand exista o diferenta de valoare economica ce devine excesiv de
oneroasa pentru una dintre parti si trebuie sa fie vadit injusta (diferenta fata de alin. (1)), este
acea situatie in care oricine este de parere ca executarea contractului este vadit inechitabila
(intervine principiul echitatii). Ex. devalorizarea leului dupa caderea Comunismului, pretul chiriei
fiind echivalentul a 10 paini.

Impreviziunea nu fusese reglementata in Vechiul C.civ., iar instantele nu puteau aplica

un curent doctrinar fara o fundamentare legala, unele refuzau sa aplice teoria, in timp ce altele
au facut-o.

! Nu confundam impreviziunea cu imposibilitatea fortuita de executare. In cazul

impreviziunii, executarea este inca posibila, chiar daca este excesiv de oneroasa. In cazul
imposibilitatii fortuite de executare, nu mai este posibila aceasta executare, oricat si-ar dori
partea sa o faca.

Conditiile in care poate interveni impreviziunea - art. 1271 alin. (3):

a. schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b. schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi
avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c. debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod
rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;
d. debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării
rezonabile şi echitabile a contractului.

3. o alta cauza autorizata: la contractele intuitu personae, atunci cand una dintre parti
decedeaza, ex. comodat.
4. in caz de imposibilitate fortuita de executare (forta majora)
Principiul relativitatii efectelor contractelor este corolarul principiul fortei obligatorii,
deoarece contractul are putere de lege doar intre partile contractante. Reglementat expres de
art. 1280, in realitate, ceea ce presupune este faptul ca partile nu pot, prin conventia lor, sa dea
nastere la drepturi si obligatii in patrimoniul tertilor, pentru ca s-ar incalca principiul libertatii de
vointa.

Exceptii:

1. art. 1282: “(1) La moartea unei părţi, drepturile şi obligaţiile contractuale ale acesteia se
transmit succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulaţia
părţilor ori din natura contractului nu rezultă contrariul. (2) Drepturile, precum şi, în
cazurile prevăzute de lege, obligaţiile contractuale în strânsă legătură cu un bun se
transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părţilor.”
Parti = partile care incheie contractul, care participa fizic sau prin reprezentant.

3
 Succesorii universali = acele persoane care dobandesc toate drepturile si obligatiile pe
care le avea defunctul.

Succesorii cu titlu universal = acele persoane care dobandesc o cota-parte din

drepturile si obligatiile pe care le avea defunctul.

Intre ultimele doua categorii, se aplica, de regula, principiul fortei obligatorii a

contractelor, ii privim ca pe niste continuatori ai persoanei defunctului, motiv pentru care
drepturile si obligatiile defunctului se transmit acestora, daca printr-un alt act nu se prevede
altfel (ex. act intuitu persoane).

Cand prin aceste acte se aduce atingere drepturilor succesorilor, nu mai sunt tinuti sa le
respecte, ci se vor putea comporta ca niste terti fata de acel act, care le este inopozabil. Este
cazul simulatiei, cand actul secret vatama interesele succesorilor.

Succesorii cu titlu particular = acele persoane care dobandesc un bun de la o anumita

persoana. Problema se pune cu privire la transmisiunea drepturilor si obligatiilor cu privire la
acel bun. Regula de la alin. (2): se transmit, dreptul sa fie in stransa legatura cu bunul.

Ex. contract de asigurare a unei masini sau un contract de leasing, in astfel de situatii in
care dreptul nu ar mai avea niciun interes odata transmis dreptul de proprietate asupra bunului,
se vor transmite si drepturile catre succesorul cu titlu particular. Aceste drepturi exista ca
urmare a faptului ca sunt proprietar al bunului.

Obligatiile trebuie sa fie strans legate de bun si trebuie ca transmisiunea acestor obligatii
sa fie prevazuta de lege (propter rem si scriptae in rem). Conditia datei certe vine de pe taram
probatoriu.

Succesorul cu titlu particular mai e denumit si avand-cauza, cand, desi nu a participat la

incheierea contractului, se nasc drepturi si obligatii pt el in legatura cu bunul. In aceasta
categorie, mai sunt inclusi si creditorii chirografari, care au la dispozitie actiunea in simulatie sau
actiunea pauliana, care sunt veritabile exceptii de la principiul opozabilitatii.

Toate celelalte persoane care nu au participat la incheierea contractului poarta

denumirea de terti.

Exceptiile de la principiul relativitatii efectelor contractelor

Doua principii mari guverneaza efectele contractului:

1. P. fortei obligatorii ale contractului: mutuum consensus, mutuum dissensus

2. P. relativitatii efectelor contractelor
Daca efectele contractului sunt o sfera, vom vedea ca invelisul sferei este chiar p.
relativitatii, iar continutul este p. fortei obligatorii. P relativitatii tarmureste spatiul in care
contractul are forta obligatorie. Exceptiile de la forta obligatorie sunt “cratere” in sfera in care
actioneaza forta obligatorie a efectelor contractelor. Se poate largi spatiul in care actioneaza

4
efectele contractului = exceptii de la p. relativitatii - situatiile in care contractul produce efecte nu
doar intre parti si succesorii acestora, ci si fata de anumiti terti, adica persoane care nu au
partcipat la incheierea contractului si nici nu sunt succesorii partilor => “munti”.

Daca printr-un contract un tert primeste un drept = exceptie sub aspect activ - situatie
care se intampla de regula

Daca printr-un contract un tert dobandeste o obligatie = exceptie sub aspect pasiv -
situatie intalnita doar in mod exceptional

In dr. muncii, o exceptie sub aspect pasiv de la p. relativitatii apare cand e vorba de un
contract colectiv de munca, care presupune ca prevederile lui devin obligatorii nu numai pt cei
care au participat la incheierea lui, ci si pt cei care, avand calitatea de salariati, pot invoca in
favoarea lor drepturile nascute din contractul colectiv de munca, dar se poate invoca impotriva
lor si datoriile din acesta.

In dr. civil, avem o situatie cand putem vorbi de o exceptie sub aspect pasiv de la p.
relativitatii efectelor contractelor - in cazul coproprietatii, chiar daca este obisnuita, in cazul
actelor de administrare, regula unanimitatii este inlocuita cu regula majoritatii => un acord intre
majoritatea coproprietarilor va produce efecte, va naste datorii si pt coproprietarii care nu au
participat la incheierea acelor acte.

De asemenea, cand e vorba de coproprietatea fortata asupra partilor comune din

cladirile cu mai multe spatii locative, functioneaza aceeasi regula a majoritatii, dar, in aceasta
ipoteza, coproprietarii sunt, de obicei, asociati intr-o organizatie cu personalitate juridica, adica
este vorba despre o structura asociativa in care, in general, regula majoritatii functioneaza,
nemaifiind vorba de o veritabila exceptie sub aspect pasiv de la p. relativitatii efectelor
contractelor, pt ca deciziile care se iau in structurile asociative persoane juridice nu sunt
contracte, ci acte juridice unilaterale.

Ne intereseaza, in primul rand, exceptiile sub aspect activ de la p relativitatii

efectelor contractelor. Avem in C.civ. o aparenta exceptie si doua reale exceptii sub aspect
activ de la p relativitatii.

Exceptia aparenta este promisiunea faptei altei persoane, care mai este denumita si
“conventie de porte-fort”. Promisiunea faptei altuia este reglementata de art. 1283 C.civ., care a
consacrat ceea ce anterior era discutat in doctrina si jurisprudenta

art. 1283 alin. (1): “Cel care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să
ratifice un act este ţinut să repare prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci
când s-a obligat şi ca fideiusor, dacă terţul nu execută prestaţia promisă.”

=> promisiunea faptei altuia este un contract incheiat intre o persoana numita
“promitent”, care se obliga fata de creditor sa determine o terta persoana sa isi asume o
obligatie fata de creditor sau sa ratifice un act incheiat anterior.

Din aceasta definitie, rezulta ca:

5
 - partile contactante sunt promitentul si creditorul, tertul nu participa la incheierea
contractului si nici nu se naste din promisiunea faptei altuia un drept sau o datorie in
favoarea sau in sarcina tertului.
- promitentul isi asuma, insa, prin acest contract, o obligatie de rezultat, respectiv obligatia
de a-l convinge pe tert sa incheie un act cu creditorul sau sa ratifice un act incheiat
anterior.
- tertul nu va fi obligat prin contractul dintre promitent si creditor, ci prin propriul
angajament juridic, printr-un contract distinct, pe care il va incheia cu creditorul.
Eventuala obligatie/eventualul drept al tertului nu rezulta din promisiunea faptei altuia, ci
dintr-un contract distinct de acesta.
Daca promitentul nu reuseste sa il convinga pe tert sa incheie un act cu creditorul,
promitentul va raspunde fata de creditor pentru neexecutarea obligatiei sale. Fiind vorba de o
obligatie de rezultat, in absenta atingerii rezultatului, indiferent de prestatiile facute de promitent,
datoria lui va fi considerata neexecutata. Ca urmare, creditorul va putea sa ceara daune-
interese de la promitent pentru prejudiciul pe care va trebui sa-l probeze.

Pentru a evita plata acestor daune, promitentul are la indemana, cf. art. 1283 alin (2),
alternativa de a executa el insusi obligatia pe care trebuia sa si-o asume tertul, cu mentiunea ca
nu trebuie sa cauzeze niciun prejudiciu creditorului.

Fiind un contract, promisiunea trebuie sa indeplineasca conditiile de validitate ale

contractului in general. Nu exista cerinte speciale de forma.

In masura in care promitentul il convinge pe tert sa incheie contractul sau sa ratifice un

contract incheiat anterior cu creditorul, obligatia lui se considera executata, el nu mai are din
acel moment nicio obligatie fata de creditor, cu exceptia cazului in care si-a asumat distinct de
promisiunea faptei altuia si obligatia de a fi fideiusor in raport cu tertul. Daca tertul, dupa ce
incheie contractul, nu-si executa obligatia fata de creditor, promitentul va raspunde ca fideiusor.

I. O reala exceptie de la p. relativitatii efectelor contractului este stipulatia pentru altul

sau contractul incheiat in folosul unei terte persoane. In vechiul c.civ., nu era reglementata,
existau insa aplicatii particulare, fie in vechiul c.civ., fie in legi speciale. Plecand de la aceste
cazuri, in doctrina si in jurisprudenta a fost conturata figura juridica a stipulatiei pentru altul.

In C.civ. actual, a fost consacrata aceasta figura juridica de la art. 1284 pana la art.
1288. Asadar, sipulatia pentru altul este un contract prin care o persoana, denumita
“promitent”, se angajeaza fata de alta persoana, denumita “stipulant”, sa execute o prestatie
in favoarea unei alte persoane care nu participa la incheierea contractului si care se cheama
“tert beneficiar”. Asadar, parti la incheierea sunt promitentul si stipulantul. Tertul beneficiar nu
e parte in contractul de stipulatie pentru altul.

Pentru valabilitatea stipulatiei, pe langa conditiile generale de validitate ale contractului

in general, mai sunt necesare doua cerinte speciale:

1. exista animus stipulandi, adica rezulta in mod indubitabil intelegerea incheiata intre
promitent si stipulant ca promitentul isi asuma obligatia in favoarea tertului.

6
 2. tertul beneficiar este o persoana determinata sau determinabila si trebuie sa existe in
momentul in care devine scadenta obligatia promitentului. Daca nu este indeplinita
cerinta, atunci prestatia va fi facuta de promitent fie in folosul stipulantului, fie in folosul
unui alt tert beneficiar desemnat de stipulant.
Desi stipulatia pentru altul este o figura juridica autonoma, totusi ea este o haina juridica
prin care este imbracat fie un contract numit, fie un contract nenumit. Altfel spus, stipulatia
pentru altul se grefeaza pe un contract numit sau nenumit, dar il transforma, in sensul ca
prestatia unei parti nu se mai executa fata de cealalta parte, ci fata de o terta persoana.

Ex. vanzare-cumparare: in loc sa se transmita dreptul de proprietate de la vanzator la

cumparator, se transmite catre o persoana indicata de cumparator, desi cumparatorul plateste
pretul => avem un contract de vanzare-cumparare, modificat prin intermediul stipulatiei pentru
altul.

Rezulta ca vom avea o dedublare a legaturii obligationale, mai exact a datoriei care
are ca obiect prestatia promitentului. Promitentul este legat si de stipulant si, ca urmare, el va
raspunde fata de stipulant daca nu isi executa prestatia, dar este legat si de tertul beneficiar,
intrucat prestatia ca atare s eexecuta si fata de acesta. => Prestatia promitentului se executa
fata de tertul beneficiar, dar raspunderea promitentului se angajeaza in mod specific si fata de
stipulant si fata de tertul beneficiar.

Efectele stipulatiunii pentru altul - trei planuri:

1. raportul dintre stipulant si promitent - promitentul este legat juridic de stipulant, se

obliga fata de acesta, dar prestatia care formeaza obiectul datoriei sale nu se executa
fata de stipulant, ci fata de tertul beneficiar, dar pt ca legatura juridica exista intre
stipulant si promitent, daca promitentul nu isi executa obligatia, stipulantul il poate
chema in judecata, solicitand fie executarea in natura, fie daune-interese pentru
prejudiciul pe care stipulantul il probeaza. Mai mult, daca raportul dintre stipulant si
promitent are caracter sinalagmatic, adica exista o datorie proprie a stipulantului, acesta
poate cere rezolutiunea sau rezilierea daca promitentul nu isi executa obligatia fata de
tert. NB: rezolutiunea sau rezilierea poate fi aplicata numai daca stipulatiunea are
caracter sinalagmatic.

2. raportul dintre promitent si tertul beneficiar - promitentul trebuie sa execute prestatia

fata de tertul beneficiar, iar dreptul tertului beneficiar la executarea prestatiei se naste
chiar in momentul incheierii contractului, asadar acest drept nu mai trece prin
patrimoniul stipulantului, intrucat se naste direct in patrimonul tertului, nu va suporta
concursul creditorilor sau mostenitorilor stipulantului.
NB: desi dreptul se naste direct in patrimoniul tertului, totusi acesta nu este obligat sa
primeasca acest drept. => tertul beneficiar poate sa accepte sau sa refuze dreptul care i s-a
acordat prin stipulatie, o manifestare unilaterala de vointa din partea tertului beneficiar care se
infatiseaza ca fiind exercitarea unui drept potestativ avand fie efectul consolidarii dreptului in
patrimoniul tertului, in masura incare accepta stipulatia, fie efectul desfiintarii cu efect retroactiv
a acestui drept, in masura in care tertul refuza stipulatia.

7
 Cand ia forma acceptarii, manifestarea de vointa nu apare ca exprimarea
consimtamantului la incheierea contractului, este distincta de stipulatie, este un act juridic
unilateral care produce efecte fata de dreptul dobandit. Invers, drepul se desfiinteaza cu efect
retroactiv.

Daca promitentul nu isi executa obligatia fata de tert, acesta are o actiune directa
impotriva promitentului, prin care poate cere executarea in natura sau prin echivalent.
Promitentul nu poate cere rezolutiunea, pentru ca obligatia fata de tert nu are caracter
sinalagmatic.

art. 1288 C.civ. => promitentul poate opune beneficiarului numai apararile pe care le
putea opune stipulantului. Apararile promitentului nu decurg din raportul pe care il are cu tertul
beneficiar, ci din cel pe care il are cu stipulantul.

3. posibilele raporturi juridice dintre stipulant si tertul beneficiar - sunt diverse si se

identifica de la caz la caz, in functie de circumstantele spetei. Ex. prin stipulatie,
stipulantul stinge o daorie pe care o are fata de tert sau stipulantul acorda un imprumut
tertului sau ii face o liberalitate.
C.civ. mai spune ca stipulatia poate fi revocata. Nu este vorba de o exceptie de la
forta obligatorie a stipulatiei pentru altul. Revocarea nu inseamna desfiintarea stipulatiei, ci are
in vedere revocarea dreptului care este acordat tertului, cu consecinta ca promitentul va
executa contractul fata de stipulant sau fata de o alta persoana beneficiara, desemnata de
stipulant.

Revocarea este o manifestare unilaterala de vointa a stipulantului, care nu are

semnificatia unei declaratii de denuntare unilaterala a contractului. Pentru a produce efectul de
revocare, actul de revocare trebuie sa fie facut (art. 1286 alin. (2)) cat timp acceptarea nu a
ajuns la stipulant sau la promitent. Stipulatia poate fi…

Actul unilateral care este revocarea stipulatiei, pentru a produce efecte, trebuie sa fie
comunicat. Art. 1287 - revocarea nu mai poate fi facuta fara acordul promitentului, de vreme ce
promitentul are interesul.. De la comunicare, promitentul nu mai este tinut fata de tertul
beneficiar, ci fata de stipulant sau mostenitorii acestuia. ???

Astfel inteleasa, stipulatia pentru altul este o figura juridica autonoma, reglementata de
codul civil actual.

Actiunile directe - exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractelor:

1. Mai intai, in materia contractului de antrepriza, art. 1856 - “În măsura în care nu au fost
plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract încheiat cu acesta, au
desfăşurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării contractate au
acţiune directă împotriva beneficiarului, până la concurenţa sumei pe care acesta din
urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acţiunii.” => lucratorii folositi
de antreprenor nu sunt parti in contractul de antrepriza, desi au drepturi rezultate din
acesta, in masura in care nu sunt platiti de antreprenor.

8
 2. A doua ipoteza exista in cazul contractului de mandat - art. 2023 - “(1) Mandatarul este
ţinut să îndeplinească personal mandatul, cu excepţia cazului în care mandantul l-a
autorizat în mod expres să îşi substituie o altă persoană în executarea în tot sau în parte
a mandatului.” => exceptia de la p. relativitatii provine din ceea ce numim un contract de
submandat, mandatarul isi angajeaza, la randul sau, un mandatar. Cand vorbim de
exceptie, nu avem in vedere contractul de mandat, ci avem in vedere contractul de
submandat.

Exceptiile de la opozabilitatea fata de terti

Diferenta: contract ca act juridic si contract privit ca realitate juridica, ca fapt juridic.

Ca act juridic, contractul produce efecte numai intre parti si discutam, pe de o parte, de
forta obligatorie si, pe de alta parte, de p. relativitatii.

Ca fapt juridic in sens larg, toti au obligatia generala negativa de a nu pagubi pe nimeni,
deci toata lumea trebuie sa respecte contractul => orice contract este opozabil tertilor, dar
notiunea de opozabilitate fata de terti are acest sens special, care in niciun caz nu inseamna ca
se nasc drepturi si datorii in favoarea sau in sarcina tertilor.

Totusi, sunt anumite situatii in care tertii nu mai au aceasta obligatie sau contractul nu le
mai este opozabil. Avem doua situatii in C.civ. care se prezinta ca exceptii de la
opozabiliatatea fata de terti a efectelor contractelor:

1. Actiunea pauliana
2. Simulatia
Simulatia - reglementata in C.civ. de la art. 1289 pana la art. 1294.

Simulatia = o operatiune juridica, in structura careia intra acordul simulatoriu pe care il

incheie partile, acord simulatoriu care este insotit, uneori, de un contract, ambele avand
caracter secret si, in plus, exista un act public de natura sa invaluie in mod mincinos si acordul
simulatoriu si eventualul contract atasat acestuia. Asadar, prin simulatie, se creeaza o aparenta
care este publica, de natura sa mascheze fata de terti realitatea juridica dintre parti.

Este posibila apararea minciunii prin mijloace legale? Da, numai in masura in care
scopurile urmarite prin simulatie sunt licite, in masura in care scopurile urmarite sunt ilicite,
atunci simulatia numai este protejata juridic si nu mai este sanctionata doar civil, ci si in alte
ramuri de drept. Desi este recunoscuta in dreptul civil, simulatia este si sanctionata cu
inopozabilitatea fata de terti a actului secret si a acordului simulatoriu.

Tipologia simulatiei - avem trei tipuri de simulatie:

1. se incheie acordul simulatoriu intre parti, se incheie un act public intre aceleasi parti, dar
in acordul simulatoriu se precizeaza ca actul public este pur fictiv, nu naste niciun raport
juridic intre parti = simulatia prin act fictiv.

9
 Ex. doua persoane incheie in public o vanzare, dar in actul secret precizeaza ca bunul
ramane la vanzator. In acest caz, acordul nu este insotit de un alt act juridic. In timp ce acordul
simulatoriu este de esenta simulatiei, contractul secret este doar de natura simulatiei, nu de
esenta sa. ! Intotdeauna trebuie sa existe actul public care sa creeze aparenta fata de terti.

2. deghizarea = se incheie un contract secret intre parti, se incheie si un act public, iar prin
acordul simulatoriu se stabileste ca realul act este cel secret.
Ex. in public se incheie vanzarea, iar in secret un contract de donatie, acordul
simulatoriu stabilind care este actul care produce efecte intre parti. NB: actul secret se
confunda cu acordul secret sub aspect...In cazul evocat, deghizarea este totala, adica actul
public deghizeaza intreaga natura juridica a actului secret. Sunt situatii in care deghizarea e
doar partiala, ex. partile incheie in secret un contract de vanzare-cumparare in care precizeaza
un pret, in public un contract cu alt pret, acordul simulatoriu stabilind care este actul care
produce efecte juridice.

3. Simulatia prin interpunere de persoana = se incheie in secret intre parti un contract,

iar in public, acelasi contract se incheie intre una dintre partile contractului secret si o a
treia persoana.
NB: in aceasta ipoteza, pt a fi in prezenta simulatiei, la acordul simulatoriu trebuie sa
participe toate cele trei persoane => acord secret in care toate cele trei persoane sunt
participante, act secret in care participa doar doua si actul public la care participa o persoana
din actul secret si a treia persoana din actul simulatoriu. Precizarea ca toate trei trebuie sa
participe la acordul simulatoriu este necesara pt a face distinctia intre simulatia prin interpunere
de persoana si contractul de mandat fara reprezentare.

Aceasta tipologie a simulatiei e de natura sa explice de ce, daca ne gandim la raportul

temporal dintre actele care intra in structura juridica a simulatiei, intotdeauna acordul simulatoriu
si eventualul contract secret atasat trebuie sa se incheie fie inainte, fie cel mult concomitent cu
actul public, pt ca daca acordul si actul atasat ar fi incheiate dupa actul public, nu am mai avea
simulatie, ci am avea o modificare a contractului public prin intelegeri secrete.

Efectele simulatiei - sanctiunea simulatiei

In raporturile dintre partile acordului simulatoriu, efectele juridice sunt cele recunoscute
prin acordul simulatoriu. Daca acordul simulatoriu este insotit de un contract secret, intre parti,
vor produce efecte clauzele contractului secret. Daca acordul simulatoriu nu e insotit de un act
secret, intre parti nu se produce niciun efect juridic.

Cand acordul simulatoriu este insotit de un act juridic secret, va produce efecte intre
parti numai daca indeplineste conditiile de validitate specifice ale contractului respectiv.
Referitor la forma contractului secret, a fost o controversa in vechiul cod civil. Trebuie contractul
secret sa imbrace forma ceruta de lege? Putem intelege mai bine din art. 1289 alin. (2): ”...”,
care conditioneaza valabilitatea contractului secret numai de indeplinirea conditiilor de fond.
Solutia este rezonabila pentru ca, daca se impune forma autentica, contractul nu mai este
secret si pentru ca, in masura in care contractul public e incheiat in forma autentica, se
indeplineste cerinta de forma prin realizarea ei pt contractul public.

10
 Intrucat intre parti produce efecte contractul secret, oricare dintre ele poate sa ceara
executarea contractului. In raporturile dintre parti si terti, opereaza, in principiu, sanctiunea
inopozabilitatii, adica fata de terti produce efecte actul public. In acest fel, putem spune ca ne
aflam in prezenta unei exceptii de la opozabilitatea fata de terti a efectelor contractelor. Dar
daca tertii au un interes sa invoce contractul secret, ei o pot face. Sanctiunea opereaza nu in
raport cu tertii, ci fata de partile acordului simulatoriu/contractului secret.

art. 1290: ”(1) Contractul secret nu poate fi invocat de părţi, de către succesorii lor
universali, cu titlu universal sau cu titlu particular şi nici de către creditorii înstrăinătorului
aparent împotriva terţilor care, întemeindu-se cu bună-credinţă pe contractul public, au dobândit
drepturi de la achizitorul aparent.

(2) Terţii pot invoca împotriva părţilor existenţa contractului secret, atunci când acesta le vătăma
drepturile.” - acest text arata ca partile si succesorii lor si creditorii nu pot invoca contractul
secret.

C.civ. actual face o diferenta intre creditori si terti, in sensul in care creditorii nu sunt terti.
Desi sunt inclusi in categoria de avanzi-cauza, trebuie sa vedem daca acestia sunt in pozitia
partilor sau in pozitia tertilor. Ei sunt terti fata de contractele incheiate de debitorii lor. In mod
obisnuit, trebuie sa respecte aceste contracte ca realitate juridica, iar uneori nu au obligatia sa
tina cont de contractul secret, care le este inopozabil.

C.civ. - art. 1291: “(1) Existenţa contractului secret nu poate fi opusă de părţi creditorilor
dobânditorului aparent care, cu bună-credinţă, au notat începerea urmăririi silite în cartea
funciară sau au obţinut sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulaţiei.

(2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent şi creditorii dobânditorului
aparent, sunt preferaţi cei dintâi, în cazul în care creanţa lor este anterioară contractului secret.”

Avem contractul public, prin care o parte transmite un drept celeilalte =>
transmitator/dobanditor aparent. Conditia: dobanditorii sa fie de buna-credinta, sa nu cunoasca
existenta contractului secret. In plus: creditorii dobanditorului aparent sa fi notat inceperea
urmaririi silite in CF sau sa fi pus sechestru asupra bunurilor, situatie in care partile nu mai pot
sa opuna contractul secret creditorilor dobanditorului aparent.

Conflict intre creditorii dobanditorului si ai transmitatorului aparent = in principiu,

fiind terti, daca sunt de buna-credinta, au optiunea de a invoce fie actul secret, fie actul public.
In caz de conflict de interese intre acesti dobanditori, vor avea castig de cauza creditorii
instrainatorului aparent, cu conditia ca creanta lor sa fie anterioara contractului secret.

Actiunea specifica prin care se dezvaluie simulatia = actiunea in simulatie, care are
drept obiectiv sa scoata la iveala adevarul acordului simulatoriu si al contractului secret. Partile
sunt primele care au interes sa introduca actiunea, pentru a se obtine executarea silita a
obligatiilor de catre una dintre acestea. Mai au interes si tertii, daca vor sa se prevaleze de actul
secret.

11
 Este o actiune in constatare, imprescriptibila. NB: odata dezvaluit actul secret prin
actiunea in simulatie, cand se pune problema executarii drepturilor si datoriilor din contractul
secret, prescriptia va fi cea specifica acestora, nu se confunda cu prescriptia actiunii in
simulatie.

Proba simulatiei - distinctie intre parti si terti <= art. 1292: “Dovada simulaţiei poate fi
făcută de terţi sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părţile pot dovedi şi ele simulaţia cu
orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.”

=> partile pot sa faca dovada actului secret tinand seama de regulile de proba din
materia actelor juridice, cu exceptia cazului in care ei invoca scopurile ilicite ale simulatiei, caz
in care pot utiliza orice mijloc de proba.Tertii, intrucat nu sunt parte in actul juridic, pot utiliza
orice mijloc de proba pentru a dovedi simulatia.

Domeniul de aplicatie al simulatiei - art. 1293 - in operatia juridica a simulatiei pot

intra nu doar contracte, ci, uneori, si acte unilaterale, dar e vorba de act unilateral care este in
prealabil sau concomitent dublat de un acord intre autorul actului unilateral si destinatarul
acestuia. Cat priveste contractul public, el nu mai exista, avem un act unilateral care se
comunica destinatarului.

Problema simulatiei se poate pune numai in legatura cu acte patrimoniale ! In masura in

care, prin simulatie se urmaresc scopuri ilicite, pe langa sanctiunea civila a inopozabilitatii
acordului simulatoriu si a actului secret, se pot aplica sanctiuni fiscale, administrative sau
penale.

Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

Consideratii generale

Contracte sinalagmatice - caracteristica: reciprocitatea si interdependenta datoriilor

partilor. Notiunea de interdependenta este legata de notiunea de cauza a contractului. Atunci
cand e vorba de contracte sinalagmatice, notiunea de cauza se prelungeste de pe terenul
incheierii contractului pe terenul executarii contractului => fiecare parte are nu numai
reprezentarea subiectiva ca atunci cand se obliga si cealalta parte se obliga, dar are si
reprezentarea subiectiva ca atunci cand isi executa datoriile si cealalta parte isi va executa
datoriile.

Mai rezulta din ideea de interdependenta si ideea adiacenta a simultaneitatii executarii

datoriilor partilor. Asadar, reciprocitatea si interdependenta obligatiilor nascute din contracte
sinalagmatice determina si ideea simultaneitatii executarii obligatiilor. Totusi, exista situatii cand
nu opereaza sau opereaza particular. Ex. prestatia unei parti pp o anumita durata in timp fara sa
fie vorba de prestatii succesive sau continue, iar prestatia celelilalte parti nu are o durata
indelungata, aceasta simultaneitate nu mai poate fi aplicata in mod mecanic.

12
 Ex. contract prin care o parte se obliga sa presteze o lucrare, iar cealalta sa plateasca
un pret. Ideea de simultaneitate trebuie inteleasa in acest caz particular. Nu inseamna ca
simultaneitatea a fost abandonata.

Sunt situatii in care intr-adevar nu are relevanta, adica atunci cand una dintre parti are
un termen de executare, cand partile inteleg sa renunte la acest principiu.

Art. 1555: “(1) Dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în
măsura în care obligaţiile pot fi executate simultan, părţile sunt ţinute să le execute în acest fel.

(2) În măsura în care executarea obligaţiei unei părţi necesită o perioadă de timp, acea parte
este ţinută să execute contractul prima, dacă din convenţia părţilor sau din împrejurări nu
rezultă altfel.”

Specificul contractelor sinalagmatice - rezolutiunea si rezilierea, pe de o parte,

exceptia de neexecutare si riscul contractului => trei efecte specifice. Pentru a intelege cum
opereaza aceste efecte, trebuie sa distingem neexecutarea justificata si neexecutarea fara
justificare a contractului. Atunci cand vorbim de efectele specifice, ele apar cand NU se executa
contractul.

Neexecutare justificata = art. 1555-1557 - cauzele justificate de neexecutare a

obligatiilor contractuale => imprejurari numite cauze care justifica neexecutarea:

1. partile stabilesc o ordine de executare a obligatiilor/un termen de executare a obligatiilor

2. cand o parte nu isi executa obligatia fara justificare, caz in care cealalta parte in mod
justificat poate sa refuze executarea = exceptia de neexecutare
3. evenimentul fortuit - art. 1634 - precizeaza ca evenimentul fortuit include in sfera sa
forta majora, cazul fortuit ori alte evenimente asimilate acestora (art. 1354/art. 1952) -
trebuie sa avem in vedere, in primul rand, fapta victimei sau fapta creditorului si fapta
tertului, adica o persoana straina de raportul obligational, dar e important ca aceasta
fapta sa aiba valoarea fortei majore/a cazului fortuit. In acest fel inteles, evenimentul
fortuit justifica neexecutarea.
Daca nu opereaza niciuna dintre aceste cauze, neexecutarea este fara justificare.
Distinctia este importanta ca efectele specifice ale contractelor sinalagmatice opereaza diferit.
Neexecutare fara justificare - rezolutiune/reziliere si, subsidiar, exceptia de neexecutare.
Neexecutare justificata - riscul in contract.

Exceptia de neexecutare a contractului sinalamatic

Din perspectiva unei parti, e vorba de neexecutare fara justificare, dar, din perspectiva
celeilalte parti apare ca justificata de faptul ca cealalta parte nu isi executa datoria.

Pornind de la p. simultaneitatii, daca o parte nu isi executa datoria, cealalta parte este in
drept sa invoce exceptia, pt a intarzia executarea propriei datorii. Cerinta importanta:
neexecutarea celeilalte parti trebuie sa fie una insemnata. Nu se poate invoca exceptia pentru o
marunta neexecutare. Este o chestiune de fapt, care e apreciata de judecator in caz de litigiu,
dar acesta nu este sesizat pe cale principala, ci in mod secundar, adica direct de creditor fara a

13
putea apela la instanta. In schimb, daca cealalta parte considera exceptia invocata neintemeiat
poate sesiza instanta pentru a constata caracterul abuziv al invocarii exceptiei de neexecutare.
Nu mai poae fi invocata daca partile au prevazut un termen pentru una dintre datorii, renuntand
la principiul simultaneitatii.

14
 15.03.2016

Cursul 4

Efectele specifice ale contractelor

Neexecutarea contractului, in masura in care este fara justificare, permite invocarea

exceptiei de neexecutare de catre cealalta parte, dar, intr-o forma mai severa, pentru a
sanctiona neexecutarea fara justificare, creditorul poate sa recurga la rezolutiune sau reziliere.

Rezolutiunea si rezilierea

Aceste doua remedii pentru neexecutarea contractului, care sunt si sanctiuni civile,
dintr-o alta perspectiva, sunt reglementate in C.civ. la art. 1549-1554. Nu intamplator am folosit
o calificare alternativa a rezolutiunii si rezilierii, pentru ca, dintr-o perspectiva, ele pot fi privite ca
remedii pentru neexecutarea obligatiilor contractuale, calificare care pune in umbra ideea de
culpa si aduce la lumina, pe de o parte, ideea de echitate, iar, pe de alta parte, rezolvarea
pragmatica a situatiei contractului in cazul neexecutarii, in timp ce cealalta calificare, de
sanctiune, pune in lumina ideea de culpa, care, asociata cu principiul fortei obligatorii a
contractului si cu ideea reciprocitatii si interdependentei obligatiilor din contractele
sinalagmatice, fundamenteaza rezolutiunea si rezilierea.

art. 1516 alin. (2): daca e vorba de o neexecutare fara justificare a contractului, iar
debitorul se afla in intarziere, creditorul are la indemana mai multe remedii contractuale, la
alegere: fie poate sa ceara executarea silita a obligatiei, in natura sau prin echivalent, fie poate
sa ceara sau sa declare rezolutiunea ori rezilierea contractului sau poate sa foloseasca orice
mijloc legal pentru realizarea dreptului sau.

=> nu este vorba de remedii cumulative, ci de remedii alternative, creditorul avand un

drept de optiune, putand sa aleaga intre aceste remedii contractuale, in cazul neexecutarii
obligatiilor de catre debitor.

Una dintre posibilitati este tocmai recursul la rezolutiune sau reziliere, fie pe cale
judiciara, fie prin emiterea unei declararii unilaterale. Diferenta dintre rezolutiune si reziliere se
refera, in primul rand, la modul in care opereaza efectele lor:

● rezolutiunea opereaza cu efect retroactiv, aplicandu-se numai contractelor cu executare

dintr-o data
● rezilierea opereaza pentru viitor, ex nunc, aplicandu-se contractelor cu executare
succesiva sau continua.
Altfel, in cadrul rezilierii este aplicabil regimul juridic al rezolutiunii. Este motivul pentru
care vom vorbi in principal de rezolutiune, distinctia urmand a fi facuta cu ocazia prezentarii
efectelor rezolutiunii si rezilierii.

Conditiile necesare pentru a se aplica/declara rezolutiunea:

1
 1. conditia esentiala: neexecutarea obligatiilor contractuale de catre debitor, dar,
intrucat este vorba de un contract sinalagmatic, iar fiecare parte are si calitatea de
debitor si calitatea de creditor, asta inseamna ca oricare dintre parti poate sa se
prevaleze de neexecutarea obligatiilor celeilalte parti.
Privind din perspectiva creditorului obligatiei neexecutate, este important ca aceasta
neexecutare de catre debitor sa fie una semnificativa. Dincolo de multiplele clasificari ale
neexecutarii contractului, cea mai importanta dintre ele ramane aceea in functie de criteriul
importantei neexecutarii. Distinctia este foarte relevanta, intrucat, daca nu este vorba de o
neexecutare semnificativa/importanta, rezolutiunea nu este aplicabila, in locul ei putandu-se
aplica mecanismul reducerii prestatiilor - art. 1551 C.civ.

2. neexecutarea sa fie fara justificare - am prezentat cauzele care justifica neexecutarea

+ de regula, o neexecutare fara justificare inseamna o neexecutare culpabila.
Este adevarat ca in doctrina exista opinii care pretind ca, in cazul rezolutiunii, cerinta
culpei nu este necesara. Aceste opinii pleaca de la ideea ca rezolutiunea se poate aplica pentru
neexecutarea insemnata de catre debitor a obligatiei sale, fara a fi nevoie ca creditorul sa
dovedeasca vinovatia debitorului.

Numai ca sunt doua afirmatii diferite: (1) absenta cerintei dovedirii vinovatiei debitorului
nu echivaleaza cu (2) absenta vinovatiei debitorului. Intr-adevar, in materie contractuala in
general, culpa debitorului nu trebuie sa fie dovedita, creditorul beneficiind de o prezumtie de
culpa. Este ceea ce spune in mod expres art. 1548 C.civ.: simplul fapt al neexecutarii datoriei
debitorului genereaza o prezumtie de culpa in sarcina acestuia, dar imprejurarea ca nu mai e
nevoie sa se faca dovedirea vinovatiei de catre creditor nu lipseste de relevanta elementul
vinovatiei.

Intr-adevar, debitorul poate sa rastoarne prezumtia de nevinovatie, facand dovada unei

cauze care justifica neexecutarea. Ca urmare, a justifica neexecutarea inseamna, de cele mai
multe ori, a rasturna prezumtia de culpa care apasa asupra debitorului, dar, in cazuri
exceptionale, legiuitorul instituie o raspundere fara vinovatie, caz in care, nemaiexistand cerinta
vinovatiei, nu se mai pune nici problema rasturnarii prezumtiei de culpa.

De cele mai multe ori, de regula, justificarea neexecutarii inseamna rasturnarea

prezumtiei de culpa, ceea ce ineamna ca si in cazul rezolutiunii, ca la raspunderea contractuala,
ideea de culpa exista, chiar daca nu i se impune creditorului sarcina dovedirii ei. In plus, ideea
de vinovatie ca temei al rezolutiunii mai rezulta si din faptul ca, asa cum se precizeaza in art.
1549 alin. (1), odata cu rezolutiunea sau rezilierea contractului, creditorul poate sa ceara si
obligarea debitorului la daune-interese, daca si in masura in care creditorul face dovada
prejudiciului.

Debitorul se poate apara si impotriva cererii de rezolutiune si impotriva cererii de daune-

interese in acelasi fel - facand dovada imprejurarilor care justifica neexecutarea (care rastoarna
prezumtia de culpa). Ceea ce este important dincolo de aceasta controversa este faptul ca,
indiferent daca vorbim de justificarea neexecutarii sau de rasturnarea prezumtiei de culpa,
debitorul are la indemana mijloace pentru a se apara impotriva creditorului care ar cere in mod
abuziv rezolutiunea contractului.

2
 3. Uneori, se mai spune ca mai este necesara o cerinta: neexecutarea sa nu fie cauzata
chiar de catre creditor. Aceasta cerinta, in realitate, este absorbita in cerinta ca
neexecutarea sa fie fara justificare, pentru ca, intr-adevar, fapta creditorului este, in
realitate, fapta victimei, pozitie in care se afla creditorul, si am vazut ca in art. 1634
C.civ., in sfera evenimentului fortuit intra nu doar forta majora si cazul fortuit, ci si
imprejurarile asimilate, care, cum se precizeaza in art. 1352 C.civ. sunt tocmai fapta
victimei si fapta tertului, in masura in care acestea indeplinesc conditiile fortei majore si
ale cazului fortuit. Concluzia: fapta creditorului care il impiedica pe debitor sa isi
execute datoria are tocmai semnificatia faptei victimei, adica a evenimentului fortuit.
Cum opereaza rezolutiunea? Mecanismul de operare: art. 1550 C.civ. => aparent, trei
moduri in care poate opera rezolutiunea:

1. rezolutiune judiciara
2. rezolutiune unilaterala
3. rezolutiune de drept - atunci cand debitorul nu executa obligatia, creditorul poate sa
ceara fie executarea silita in natura sau prin echivalent, fie rezolutiunea contractului.
Daca am da credit unui prim inteles al art. 1550 alin. (2), am ajunge la concluzia ca
simplul fapt al neexecutarii datoriei debitorului duce la rezolutiunea, adica la desfiintarea
contractului.
Operand cu efect retroactiv, rezolutiunea inseamna desfiintarea contractului. Mergand
mai departe, inseamna ca debitorul, prin propria lui vointa de a nu executa, scapa de sub
imperiul fortei obligatorii a contractului, altfel spus, am fi in situatia unei conditii pur potestative
din partea celui care se obliga - debitorul, daca vrea executa, daca nu vrea, nu executa.

Acest rationament nu este admisibil, caci se bazeaza pe eroarea parlamentara de a nu

distinge intre semnificatia sintagmei “opereaza de plin drept”. Inainte de adoptarea NCC,
aceasta sintagma era folosita pentru a descrie forta juridica a pactelor comisorii, adica a
clauzelor de rezolutiune, dar se spunea ca pactul comisoriu cu cea mai mare forta juridica este
acela prin care partile prevad ca, in caz de neexecutare de catre debitor, creditorul se poate
prevala de desfiintarea de plin drept a contractului, adica fara punere in intarziere si fara alte
formalitati.

S-a explicat, insa, sub imperiul VCC, ca aceasta formula, “desfiintarea de plin drept”, nu
inlatura dreptul de optiune al creditorului. In realitate, intotdeauna, indiferent de forta juridica a
pactului comisoriu, era nevoie de o delaratie de rezolutiune din partea creditorului, adica de o
manifestare unilaterala de vointa, la care numai creditorul era indreptatit. Logica rezolutiunii a
ramas aceeasi si in NCC. Dreptul de alegere in privinta remediilor contractuale apartine doar
creditorului, nu poate alege debitorul, pentru ca ar insemna sa nu tinem seama de forta
obligatorie a contractului.

Sensul alin. (2): singura interpretare rezonabila este aceea ca si in cazul acestei asa-
numite desfiintari de plin drept a contractului ramane necesara declaratia de rezolutiune a
creditorului, dar momentul in care va fi desfiintat contractul nu va fi acela al comunicarii
declaratiei de rezolutiune de catre creditor sau cel al expirarii termenului precizat in
comunicarea punerii in intarziere, ci va fi chiar momentul neexecutarii.

3
 Concluzia: exista doar doua moduri in care poate opera rezolutiunea:

1. pe cale judiciara
2. pe calea declaratiei unilaterale a creditorului.
Situatia de la alin. (2) este doar o forma particulara a modului de operare a rezolutiunii
prin declaratie unilaterala.

Rezolutiunea judiciara - este de observat ca sunt necesare aceleasi cerinte discutate,

dar, intrucat rezolutiunea va opera prin hotararea judecatoreasca, la sfarsitul procesului, rezulta
ca pe parcursul procesului debitorul poate sa execute, ceea ce va impiedica rezolutiunea.

Mai mult, in legatura cu conditiile rezolutiunii, judecatorul va avea o apreciere proprie,

mai ales in legatura cu insemnatatea neexecutarii. In sfarsit, este posibil ca judecatorul sa
acorde un termen de gratie debitorului, pentru a executa contractul. Toate aceste aspecte
intarzie satisfacerea creditorului, Este motivul pentru care NCC a precizat trei ipoteze in care
creditorul nu mai recurge la instanta de judecata, ci poate declara el insusi rezolutiunea
contractului.

S-a spus ca ne aflam intr-una din rarele situatii de justitie privata, in care o parte isi
poate face singura dreptate. NB: nu este o justitie privata in forma absoluta, pentru ca debitorul,
daca apreciaza ca declaratia de rezolutiune emisa de creditor este abuziva, adica este emisa
fara respectarea conditiilor necesare pentru a opera rezolutiunea, se poate adresa el insusi
instantei de judecata, cerand sa se constate avutul creditorului. Sub aspect procedural, este de
discutat daca debitorul trebuie sa ceara anularea declaratiei de rezolutiune sau este suficient sa
ceara instantei sa constate neoperarea rezolutiunii.

=> diferenta esentiala dintre rezolutiunea judiciara si rezolutiunea unilaterala nu este de

gasit in posibilitatea instantei de a cenzura conditiile rezolutiunii, ci este de gasit in momentul in
care instanta face aceasta cenzura.

Rezolutiune judiciara - analiza a priori a conditiilor rezolutiunii de catre instanta, ceea

ce inseamna ca creditorul este in ofensiva si debitorul este in defensiva judiciara. Rezolutiune
unilaterala - debitorul este in ofensiva si creditorul este in defensiva judiciara, ceea ce
inseamna ca rezolutiunea unilaterala schimba raportul de forte dintre creditor si debitor, mai
exact, creeaza un beneficiu creditorului, care, fara interventia prealabila a instantei, poate
desfiinta contractul. Daca o face abuziv, va suporta eventuale daune-interese catre debitor.

Mecanismul rezolutiunii unilaterale

Opereaza prin intermediul unei declaratii unilaterale de vointa, ceea ce inseamna ca ne

aflam in prezenta unui drept potestativ al creditorului, care, in cazul neexecutarii fara justificare
de catre debitor, isi poate exercita dreptul potestativ printr-o manifestare unilaterala de vointa.

Creditorul poate recurge la acest mod de operare in trei situatii - art. 1553:

4
 1. Partile au prevazut in contract o clauza de rezolutiune sau un pact comisoriu. Asadar,
pactul comisoriu este acordul de vointa al partilor, in sensul ca, daca una nu executa
datoria sa, cealalta este indreptatita sa emita declaratia de rezolutiune.
2. Chiar in absenta unei asemenea clauze, rezolutiunea unilaterala este permisa daca
debitorul este de drept in intarziere (in materie contractuala, de regula, simpla
neexecutare nu atrage raspunderea debitorului, mai este necesar ca creditorul sa
recurga la procedura punerii in intarziere. Sunt si situatii in care debitorul este de drept in
intarziere, chiar si in materie contractuala si mai ales extracontractuala - vezi art. 1521-
1526 - notificarea de punere in intarziere a debitorului trebuie sa contina precizarea
termenului in care debitorul trebuie sa execute, daca nu e facuta aceasta precizare a
termenului, se presupune ca debitorul trebuie sa execute intr-un termen rezonabil, in
functie de imprejurarile de fapt. NB: a nu se confunda cu termenul de executare, adica
cu scadenta obligatiei. Prin ipoteza, notificarea de punere in intarziere este emisa dupa
scadenta.)
3. Chiar daca nu este de drept in intarziere, daca a fost pus in intarziere de creditor si a
expirat termenul, creditorul este indreptatit sa recurga la rezolutiunea unilaterala.
Singura discutie, precizata in art. 1552 alin. (1), prin raportare la art. 1522 alin. (3) este
daca rezolutiunea unilaterala este posibila si atunci cand creditorul l-a pus in intarziere
pe debitor, dar nu a precizat expres termenul de executare in notificare. Tinand seama
de severitatea rezolutiunii unilaterale, se pare ca legiuitorul a vrut sa restranga in
aceasta a treia ipoteza aplicarea rezolutiunii unilaterale numai la situatiile in care
creditorul a precizat expres in notificare termenul de executare, adica ideea termenului
rezonabil implicit nu ar mai fi folosita pentru a justifica rezolutiunea unilaterala.
Asadar, acesta este actul de drept substantial care constituie axul mecanismului
rezolutiunii unilaterale. In jurul acestui act, mai exista, dupa caz, notificarea de punere in
intarziere, daca ne aflam in a treia ipoteza, pentru ca pentru primele doua nu este necesara si
mai este necesara comunicarea declaratiei de rezolutiune catre debitor.

Este posibil ca, in a treia ipoteza, cele doua acte procedurale sa fie continute in acelasi
inscris, dar este posibil ca ele sa fie precizate in doua inscrisuri diferite. Care este importanta
acestei distinctii? Declaratia de rezolutiune produce, de regula, efecte din momentul in care a
fost adusa la cunostinta debitorului. Totusi, efectul se poate produce si la o data ulterioara, in
cazul in care notificarea de punere in intarziere se face simultan cu comunicarea declaratiei de
rezolutiune, ceea ce inseamna ca, prin ipoteza, termenul de executare acordat de creditor va fi
ulterior celui de comunicare a declaratiei de rezolutiune - art. 1552 alin. (4).

Mai trebuie spus ca, desi e vorba de un drept potestativ, totusi, intrucat acest drept
potestativ este atasat remediilor pentru neexecutarea fara justificare si, mai exact, este atasat
dreptului la actiune pe care il are creditorul impotriva debitorului pentru a cere exeuctarea silita,
rezulta ca daca se prescrie dreptul de a cere executarea silita, se stinge si dreptul la
rezolutiunea unilaterala. Nu este vorba de o propriu-zisa prescriere a dreptului potestativ,
intrucat drepturile potestative sunt, de principiu, imprescriptibile, este vorba de o stingere a
acestuia pentru ca s-a prescris dreptul de a cere executarea silita. Prescriptia poate fi invocata
doar de debitor.

5
 Daca este vorba de drepturi imobiliare care fac obiectul contractului supus rezolutiunii,
declaratia de rezolutiune trebuie sa fie inscrisa in CF, iar daca exista alte registre publice,
trebuie indeplinite formalitatile de publicitate pt opozabilitate fata de terti.

Pactul comisoriu - s-ar putea crede ca este altceva decat clauza de rezolutiune despre
care se vorbeste in art. 1552 alin. (1), o ipoteza de rezolutiune unilaterala este aceea in care
“partile au convenit astfel”, ceea ce inseamna clauza. Pactul comisroiu nu este altceva decat
clauza de rezolutiune, iar textul spune ca pt ca un astfel de pact sa aiba efect, este necesar ca
el sa precizeze care sunt obligatiile a caror neexecutare atrage rezolutiunea. Sintagma “de
drept” nu trebuie sa induca in eroare, in toate cazurile este nevoie de declaratia creditorului
pentru operarea rezolutiunii. Cand ne aflam in ipoteza pactului comisoriu, debitorul trebuie sa fie
pus in intarziere, dar se poate prevedea prin pact ca declaratia poate fi emisa fara sa fie pus in
intarziere debitorul.

art. 1553 alin. (3): atunci cand e necesara punerea in intarziere, aceasta trebuie sa
prevada conditiile in care se poate emite declaratia unilaterala de rezolutiune. Partile au
libertatea sa reglementeze ele insele, prin acordul lor de vointa, mecanismul rezolutiunii
unilaterale, precizand toate elementele necesare pentru a inlatura confuziile legate de acest
mecanism.

Efectele rezolutiunii

Rezolutiunea este un remediu, o sanctiune care desfiinteaza contractul cu efect

retroactiv - efect principal. Daca partile au apucat sa execute prestatii pana la momentul
desfiintare, ca urmare a desfiintarii contractului, partile trebuie sa restituie ceea ce s-a executat.
Daca prestatiile executate au facut obiectul unor contracte subsecvente, se aplica resoluto iure
dantis resolvitur ius accipiens, ca regula, pt ca subidbanditorii pot invoca un mod de dobandire.

Daca e vorba de contracte cu executare succesiva sau continua, ne aflam in prezenta

rezilierii, fiind vorba de incetarea contractului din momentul rezilierii, nu a desfiintarii cu efect
retroactiv. Ceea ce s-a executat pana la momentul rezilierii nu se mai restituie, mai mult, daca,
pana in momentul rezilierii o parte isi executase obligatiile intocmai, iar cealalta nu si le-a
executat, partea care nu si-a indeplinit obligatiile va putea fi obligata la plata de daune-interese
pentru datoria neexecutata. Asadar, temeiul acestor daune este contractual, chiar daca
contractul este desfiintat.

NB: in cazul rezolutiunii, cand se pune problema restituirii prestatiilor executate, temeiul
nu mai este contractual, ci este imbogatirea fara justa cauza sau plata lucrului nedatorat.

Indiferent daca este vorba de rezolutiune sau de reziliere, exista anumite clauze
contractuale care isi produc intotdeauna efectul, este vorba de art. 1554 alin. (2): “Rezoluţiunea
nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care
sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune.”

=> uneori, partile prevad in contract o clauza arbitrala, care nu este afectata de
rezolutiune sau o clauza privind atribuirea competentei teritoriale, clauze care privesc
rezolvarea diferendelor dintre parti.

6
 Problema riscului contractului sinalagmatic

In situatiile in care neexecutarea este justificata de un eveniment fortuit, se pune

problema ce se intampla cu contractul. O parte nu executa propria datorie, justifica
neexecutarea, ceea ce inseamna ca nu este in culpa, dar ce se intampla cu datoria celeilalte
parti? Mai trebuie sa isi execute obligatia sau nu? Iar daca a executat-o deja, este indreptatita la
restituirea prestatiei? Aceasta problema se pune, in principal, in aceste contracte sinalagmatice,
deoarece numai in acestea ideea de cauza se prelungeste de pe terenul formarii contractului pe
terenul executarii.

Daca o pare nu isi executa datoria, inseamna ca cealalta parte nu mai are o motivatie, o
cauza pentru executarea propriei datorii sau poate cere restituirea daca aceasta a fost
executata.

Problema riscului in contract este rezolvata prin regula res perit debitori = riscul
contractului este suportat de debitorul obligatiei imposibil de executat.

Exemplu: vanzare-cumparare, vanzatorul nu mai poate preda bunul, intrucat a pierit,

este debitorul obligatiei de predare, riscul este suportat de el, cumparatorul nu mai trebuie sa
plateasca pretul.

Actualul C.civ. renunta la solutia vechiului C.civ. referitoare la contractele translative sau
constitutive de drepturi reale, solutie care rezolva riscul contractual prin solutia res perit creditori
= riscul contractului este suportat de creditorul obligatiei imposibil de executat. In exemplul
anterior, in vechiul cod civil, problema era rezolvata nu din perspectiva obligatiei de a preda
bunul vandut, ci din perspectiva transmiterii dr. de proprietate si cum, de regula, in temeiul
consensualismului, dr. de proprietate se transmite chiar prin incheierea contractului, insemna ca
proprietar era cumparatorul si chiar daca nu i-a fost predat bunul, el suporta riscul contractului.
Exceptia era aplicatia adagiului res perit dominus.

Solutia a fost criticata indelung in doctrina pentru inechitatea ei. Actualul cod civil extinde
regula res perit debitori prin art. 1274.

Ceea ce conteaza este obligatia de predare a bunului, nu transmiterea dreptului de

proprietare. Riscul va fi suportat de debitor, adica vanzatorul, debitor al obligatiei de predare a
bunului. Daca debitorul obligatiei de predare nu a primit pretul, nu mai este indreptatit sa il mai
primeasca, iar daca l-a primit trebuie sa il restituie.

Si in situatia in care creditorul il pune in intarziere pe debitor, preia riscul neexecutarii

obligatiei. Daca a fost pus in intarziere creditorul, nu se mai poate libera. Cand debitorul nu vrea
sa execute, este pus in intarziere. Cand creditorul nu vrea sa preia, este pus in intarziere de
debitor.

Ce se intampla cu contractul?

art. 1556 C.civ.:

7
 → alin. (1) daca imposibilitatea de executare este totala si definitiva, contractul este
desfiintat de plin drept si fara vreo modificare chiar din momentul producerii evenimentului
fortuit.

→ alin. (2) imposibilitatea este doar temporara, caz in care va opera o suspendare a
executarii contractului, pe durata actiunii evenimentului fortuit; cand inceteaza evenimentul,
inceteaza si suspendarea, numai ca aceasta prima consecinta ar putea sa genereze o povara
foarte mare pentru creditor si daca e foarte impovaratoare situatia pentru el, poate sa opteze
pentru desfiintarea contractului.

Deci trebuie sa ceara judecatorului sa aprecieze daca durata evenimentului fortuit este
totusi prea lunga si situatia devine prea impovaratoare. Ni se spune ca se aplica in mod
corespunzator regulile din materia rezolutiunii.

Au fost autori care au tras concluzia ca si cand e vorba de riscul contractului opereaza
rezolutiunea, adica desfiintarea contractului in caz de risc este aceeasi cu rezolutiunea si
intotdeauna in caz de neexecutare opereaza rezolutiunea, singura diferenta fiind ca creditorul
poate sa ceara si daune-interese, vezi vinovatia debitorului.

Teoria nu poate fi primita, pentru ca, in realitate, cand e vorba de rezolutiune, debitorul
se poate apara proband cauza care justifica neexecutarea, deci rezolutiunea nu se mai
pronunta. In cazul riscului contractului, tocmai justificarea neexecutarii evenimentului fortuit este
cea care determina desfiintarea de drept a contractului. Sunt doua ipoetze fundamental diferite.
Numai in cazul rezolutiunii se pot cere daune-interese.

Neexecutarea nu este insemnata - creditorul nu poate obtine nici rezolutiunea, nici

desfiintarea in cazul riscului contractului, el poate sa obtina o reducere a prestatiilor sale
corespunzator cu partea neexecutata de debitor. Daca o asemenea reducere nu este posibila,
creditorul poate sa ceara daune-interese pentru partea de datorie a debitorului - art. 1551.

Incetarea contractului

Legiuitorul a facut o precizare la art. 1321-1323. In realitate, notiunea de “incetare a

contractului” nu are consistenta logica, intrucat in sfera ei legiuitorul a aglomerat cauze diferite,
care nu au legatura intre ele.

art. 1321 - enumerarea executarii, acordului de vointa a partilor, denuntarea unilaterala,

expirarea termenului, indeplinirea sau neindeplinirea conditiei, imposibilitatea fortuita de
executare, care sunt figuri juridice distincte si nu se justifica includerea lor in sfera unei notiuni
unice. Nu se pune semnul egalitatii intre executarea de bunavoie a contractului (plata) si
denuntarea unilaterala sau imposibilitatea fortuita de executare.

Despre unele am discutat deja, despre altele vom discuta mai tarziu. In anumite situatii,
cu fundamentari diferite, viata contractului inceteaza. Cauzele, insa, trebuie analizate, fiecare in

8
parte, in functie de specificul ei. Nici precizarea din art. 1322 prima fraza nu este riguros exacta.
De regula, la incetarea contractului, partile sunt liberate, dar nu intotdeauma se intampla asta.
Ex. reziliere, desi inceteaza contractul, partea care nu si-a executat obligatiile nu este liberata,
ci trebuie sa le execute sau sa plateasca daune-interese.

De altfel, este o contradictie in termeni intre ideea liberarii partilor si plata de daune-
interese, care sunt tocmai expresia obligatiilor, executate prin echivalent. Cat priveste restiuirea
prestatiilor, aceasta trimite la o reglementare de drept comun - art. 1635-1649.

9
 Actul juridic unilateral ca izvor de obligatii

Rolul vointei in drept - vointa in drept se exprima prin acte juridice, numai ca, daca in
dreptul public forma tipica de exprimare a vointei juridice este actul unilateral, in dreptul privat,
contractul este regula de exprimare a vointei juridice. Cu toate acestea, si in dreptul privat exista
acte jruidice unilaterale, mai ales cand este vorba de drepturile personale nepatrimoniale, multe
dintre ele se realizeaza prin acte juridice unilaterale.

Cand vorbim, insa, de drepturi patrimoniale, si cand ne aflam in sfera obligatiilor cuvile,
numai in mod exceptional se admite ca ele pot sa izvorasca dintr-un act juridic unilateral. Cand,
in dreptul civil, se face teoria generala a actului juridic, sursa cea mai importanta pentru
formularea acestei teorii nu este actul unilateral, ci contractul. Toata materia nulitatilor este
reglementata in legatura cu contractul, conditiile de validitate, principiile care guverneaza actul
juridic sunt cele care guverneaza contractul.

Totusi, in legatura cu actul juridic unilateral, legiuitorul a introdus norme de principiu,

care sa alcatuiasca un fel de reglementare generala a actului juridic unilateral, indiferent ca este
vorba de materia patrimoniala sau de materia nepatrimoniala. Este vorba de regulile art. 1324-
1326. Este definit actul juridic unilateral, ca o manifestare de vointa facuta de o singura parte,
cu intentia de a produce efecte juridice. Din perspectiva numarului partilor, distingem intre
actele bilaterale/multilaterale si cele unilaterale.

Tocmai pentru ca substanta normativa principala se regaseste in materia contractului,

art. 1325 - dispozitiile care guverneaza contractele se aplica in mod corespunzator si actelor
unilaterale. Ceea ce este importanta este distinctia dintre acte juridice unilaterale supuse
comunicarii si cele nesupuse comunicarii. Clasificarea este relevanta, pentru ca, in mod normal,
actul juridic unilateral produce efecte numai in legatura cu emitentul sau.

Daca, insa, el produce efecte, prin exceptie, si cu privire la alte persoane decat
emitentul, atunci actul juridic unilateral trebuie sa fie comunicat persoanei in legatura cu care
produce efectul. Ca regula, nu poate sa nasca obligatii in sarcina altor personae, dar poate sa
constituie, sa modifice sau sa stinga un drept al altei persoane.

In aceste situatii, actul unilateral trebuie sa fie comunicat destinatarului sau. In plus,
comunicarea mai este necesara ori de cate ori informarea destinatarului este necesara, potrivit
naturii actului.

Cat priveste forma comunicarii, legiuitorul nu instituie o forma speciala, in functie de

imprejurari, aceasta comunicare va imbraca o forma particulara. Legiuitorul poate preciza care
este forma in care se face comunicarea, cand considera necesar, ex. notificarea de punere in
intarziere.

In toate situatiile in care este vorba de acte unilaterale supuse comunicarii, efectele se
produc dim momentul in care comunicarea ajunge la destinatar. Are importanta momentul

10
obiectiv al ajungerii la destinatar, iar nu momentul subiectiv al luarii la cunostinta de catre
destinatar. Se aplica teoria receptiunii, nu teoria informatiunii.

Dincolo de aceste aspecte specifice, actul juridic unilateral va fi carmuit de principiile

care guverneaza contractul: forta obligaorie, relativitatea, consensualismul, conditiile de
validitate, singurele aspecte care sunt importante in legatura cu actul unilateral, din perspectiva
teoriei obligatiilor, fiind cele prin care sunt identificate imprejurarile in care actul unilateral este
izvor de obligatii.

Aceste imprejurari sunt identificate in art. 1327-1329.

Primul text incearca sa stabileasca, la modul general, cand un act juridic unilateral este
izvor de obligatii, celelalte doua reglementeaza un caz particular, respectiv promisiunea publica
de recompensa ca izvor de obligatii.

Cand este vorba de ipoteza generala in care actul unilateral este izvor de obligatii,
legiuitorul a folosit sintagma “promsiunea unilaterala” in mod nefericit. Creeaza o confuzie cu
promisiunea de a contracta, care este un contract, iar nu un act unilateral.

Era mult mai bine daca se folosea sintagma “angajament (unilateral)”.

Ceea ce este important este ca actul juridic unilateral, chiar atunci cand este izvor de
obligatii, leaga numai pe emitentul sau, adica poate stabili obligatii numai in sarcina emitentului,
nu si in sarcina destinatarului, se precizeaza expres in art. 1327 alin. (1).

Cu alte cuvinte, in sarcina emitentului se naste o obligatie si, in mod corelativ, in

favoarea unui tert se naste un drept. Important este ca intentia emitentului de a se obliga sa fie
fara echivoc si sa nu depinda de acceptarea destinatarului, ceea ce nu inseamna, insa, ca
destinatarul este obligat sa accepte dreptul, este vorba de doua manifestari de vointa distincte,
care nu se leaga intr-un contract: pe de o parte, avem manifestarea de vointa a emintentului
actului unilateral, facuta cu intentia de a se obliga, pe de alta parte, avem o alta manifestare
unilaterala de vointa, a destinatarului, de a accepta sau de a refuza dreptul nascut din actul
unilateral.

Asadar, avem doua acte juridice unilaterale, unul care este izvor de obligatii si altul care
consolideaza sau infirma obligatia nascuta. Am mai intalnit aceasta situatie la stipulatia pentru
altul, si aici dreptul se naste pentru destinatar, din momentul emiterii actului unilateral ca izvor
de obligatii, dar destinatarul, prin manifestarea sa de vointa proprie, consolideaza sau
desfiinteaza retroactiv acest drept.

Cat priveste momentul in care trebuie sa intervina acceptarea sau refuzul dreptului, daca
actul unilateral a prevazut un termen expres, atunci destinatarul trebuie sa isi exprime vointa in
acest termen, daca nu s-a prevazit un termen expres, destinatarul trebuie sa isi exprime vointa
intr-un termen rezonabil, cum se precizeaza in art. 1327 alin. (3), potrivit cu natura obligatiei si
cu imprejurarile in care a fost asumata.

11
 Daca destinatarul nu isi exprima vointa intr-un termen expres/rezonabil, actul unilateral
devine caduc. Dincolo de aceasta reglementare generala, exista si o figura juridica distinctia -
promisiunea publica de recompensa.

1328 alin. (1): promisiunea publica de recompensa = actul juridic unilateral prin care
emitentul, denumit “promitent”, ofera o recompensa unui tert, care efectueaza o prestatie in
beneficiul emitentului, indiferent daca prestatia a fost efectuata in cunostinta de cauza sau nu,
adica daca se cunostea promisiunea.

NB: prestatia pe care o face tertul pentru emitent nu formeaza obiectul unei obligatii
contractuale, destinatarul nu are obligatia sa faca prestatia, are o alegere, o facultate, uneori,
cum spune textul, prestatia se poate executa de catre tert chiar daca el nu are cunostinta de
promisiunea emitentului. Important este ca daca prestatia a fost executata, atunci emitentul are
datoria sa plateasca recompensa, iar tertul are dreptul sa o primeasca.

Observam ca nu doar manifestarea unilaterala de vointa duce la nasterea raportului

obligational, in realitate, este vorba de o structura complexa a izvorului de obligatii, avem actul
unilateral, dar, in plus, avem prestatia tertului, fara de care nu se naste niciun drept si nicio
obligatie, adica actului jridic unilateral i se adauga un fapt material, care este prestatia executata
de tert. In acel moment, se leaga raportul obligational intre promitent si tert.

In masura in care prestatia ceruta de promitent este executata de mai multe persoane,
recompensa se va imparti intre ele, proprotional cu contributia la executarea prestaiei sau se va
imparti in mod egal, daca nu se cunoaste contirbutia fiecareia.

Sunt ipoteze in care prestatia ceruta de catre promitent poate fi executata in mod
succesiv de catre mai multe persoane, nu toate vor avea dreptul la recompensa, raportul
obligational legandu-se intre promitent si persoana care a executat prima prestatie. O asemena
ipoteza este posibila cand o prestatie poate fi executata succesiv in timp.

Promisiunea publica de recompensa se poate revoca, revocarea este un alt act juridic
unilateral, ea este guvernata de principiul simetriei, actul de revocare trebuind sa fie facut in
aceeasi forma in care a fost facut actul unilateral de recompensa sau intr-o forma echivalenta.
Momentul pana la care se poate face revocarea este momentul executarii prestatiei de catre
tert.

In acel moment, s-a nascut obligatia intre promitent si tert, iar aceasta obligatie nu mai
poate fi desfiintata prin vointa unilaterala a promitentului, desi promisiunea este revocabila pana
in acest moment, totusi, daca este facuta fara justa cauza, iar cel care voia sa execute prestatia
a suferit un prejudiciu, adica a facut anumite cheltuieli in vederea executarii viitoare a prestatiei,
atunci promitentul revocant va putea fi obligat la daune-interese.

Legiuitorul vorbeste despre o despagubire echitabila, ceea ce inseamna ca nu este o

corespondenta perfecta intre valoarea prejudiciului suferit de tert si valoarea despagubirii. Cat
priveste dreptul la actiunea in despagubire, termenul este de un an.

12
 22.03.2016

Cursul 5

FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGATII

- Ce este faptul juridic in sens restrans?

- O actiune, o inactiune sau un eveniment de care legea leaga anumite efecte juridice.
Distinctia dintre actul juridic si faptul juridic in sens restrans consta, in primul rand, in
rolul vointei juridice.

● Cand e vorba de un act juridic, vointa juridica sub forma intentiei ca reprezentare
subiectiva este suficienta pentru a naste efectele juridice.
● Cand e vorba de un fapt juridic in sens restrans, in forma actiunii sau inactiunii,
fenomenul de vointa juridica nu este exclus. Orice actiune sau inactiune omeneasca
presupune si o reprezentare subiectiva a autorului faptei, dar efectele juridice nu se
produc ca efect al intentiei si al vointei juridice, ci ca urmare a faptului ca legea leaga de
actiunea sau inactiunea omeneasca acele efecte. Asadar, in cazul unei actiuni sau
inactiuni omenesti, pe langa fenomenul volitiv, pe langa aspectul intelectiv, e nevoie
intotdeauna de o anumita fapta (actiune/inactiune). Prin ea insasi, in acest caz, vointa
nu este suficienta.

Asadar, fenomenul de vointa nu este exclus in cazul faptului juridic in sens restrans, dar
acest fenomen de vointa juridica nu este suficient pentru a produce efecte juridice. Cand e
vorba de un eveniment, nu se mai pune problema vointei omenesti.

Astfel inteles, faptul juridic in sens restrans este fie licit, fie ilicit.

C.civ. reglementeaza trei categorii de fapte licite:

1. gestiunea de afaceri
2. plata lucrului nedatorat
3. imbogatirea fara justa cauza
Spre deosebire de vechiul c.civ., actualul c.civ. reglementeaza in mod distinct si
imbogatirea fara justa cauza, in vechiul c.civ. aveau o reglementare proprie doar gestiunea de
afaceri si plata lucrului nedatorat. In plus, noul c.civ. a inlaturat confuzia pe care vechiul c.civ. o
facea prin utilizarea notiunii de “cvasicontract”. In conceptia vechiului c.civ., aceste fapte licite
erau considerate cvasicontracte. Dar aceasta notiune era inexacta si inutila dpdv metodologic.
Intr-adevar, intre faptul juridic licit si contract nu exista niciun fel de apropiere. Nu putem numi
faptul juridic licit un cvasicontract.

Gestiunea de afaceri

1
 Sediul materiei: art. 1330 - 1340 C.civ.

Definitie: Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit care consta in savarsirea de
acte materiale si incheierea de acte juridice de catre o persoana numita “gerant”, care
administreaza in mod voluntar si oportun interesele altei persoane, numite “gerat”, fara a avea
mandat din partea acesteia si fara a dori sa faca o liberalitate sau fara a crede ca lucreaza in
propriul interes.

art. 1330 C.civ. => conditiile gestiunii de afaceri:

1. conditii cu privire la obiectul gestiunii - obiective;

2. conditii cu privire la oportunitatea gestiunii - obiective;
3. conditii cu privire la atitudinea subiectiva a partilor cu privire la gestiune - (conditii
subiective).
Cat priveste obiectul gestiunii, rezulta din definitie ca gerantul poate sa savarseasca
acte materiale (de factura diversa, de la executarea unei lucrari pana la salvarea unui bun
dintr-un incendiu) sau sa incheie acte juridice.

Cat priveste actele juridice, in contextul gestiunii de afaceri, intereseaza actele de

conservare si actele de administrare, intrucat actele de dispozitie nu pot forma obiectul gestiunii,
dar notiunea de act juridic de administrare are sensuri diferite, in ipoteza in care actul de
administrare este privit ut singuli sau in contextul administrarii unui patrimoniu.

Cu referire la gestiunea de afaceri, actele incheiate de gerant sunt privite in contextul

administrarii unui patrimoniu. Chiar daca privit ut singuli actul juridic este un act de dispozitie, in
contextul administrarii patrimoniului, poate fi un act de administrare. Ex. in materia
coproprietatii.

! se afirma ca gerantul poate incheia unele acte de dispozitie, care sunt asimilate
actelor de conservare sau de administrare, precum vanzarea unor bunuri perisabile.

Actele de gestiune (materiale sau juridice) trebuie sa fie licite si facultative => nu exista
gestiune de afaceri atunci cand o persoana actioneaza in interesul altuia indeplinind o obligatie
imperativ prevazuta de lege sau rezultand dintr-un contract incheiat cu cealalta parte.

Ex.: parintele/tutorele minorului, interzisului judecatoresc, curatorul sau mandatarul unei

persoane. Acestia vor putea fi geranti doar pentru actele utile incheiate peste puterea lor de
reprezentare.

Noul C.civ. foloseste in art. 1330 alin. (1) termenul de “oportunitatea gestiunii”. In
sfera acestei notiuni, intra doua idei: ideea de necesitate si ideea de utilitate. Gestiunea este
oportuna, in masura in care este fie necesara, fie, cel putin, utila. In plus, art. 1339 C.civ.
prevede ca gestiunea este inoportuna atunci cand actele facute de gerant pe perioada gestiunii
nu au fost necesare sau utile. Oportunitatea gestiunii este o chestiune de fapt lasata la
aprecierea instantei de judecata, care se raporteaza fiecare act juridic sau material la momentul
savarsirii sale. De regula, oportunitatea gestiunii se apreciaza in functie de urgenta acesteia.

2
 Necesitatea gestiunii presupune ca gerantul evita, prin administrarea afacerii, o pierdere
patrimoniala pentru gerat (ex. salveaza un bun dintr-un incendiu).

Alteori, gestiunea este doar utila, in sensul ca, prin administrare, gerantul poate sa
creasca valoarea patrimoniului geratului. Este motivul pentru care Noul C.civ. apreciaza
utilitatea gestiunii in functie de sporul de valoare care rezulta in patrimoniul geratului.

Distinctia dintre necesitate si utilitate este relevanta, pentru ca raspunderea

gerantului fata de gerat se modeleaza in functie de aceste doua situatii:

● Cand gestiunea este necesara, gerantul raspunde pentru pagubele create geratului cu
ocazia gestiunii numai daca a actionat cu intentie sau din culpa grava, simpla neglijenta,
chiar daca provoaca o paguba geratului, nu va atrage raspunderea gerantului, tocmai
pentru ca gestiunea este necesara.
● Cand gestiunea este doar utila, gerantul va raspunde pentru prejudiciile cauzate
geratului, indiferent de forma de vinovatie cu care a actionat gerantul.
Este posibil ca gerantul sa savarseasca o fapta ilicita prin gestiune, astfel incat pe faptul
licit al gestiunii de afaceri se grefeaza o fapta ilicita a gerantului, care atrage raspunderea
delictuala, indiferent de forma de vinovatie.

Daca gestiunea este necesara, opereaza raspunderea numai daca gerantul a actionat
cu intentie sau din culpa grava => limitare a raspunderii.

Exista anumite cerinte cu privire la atitudinea subiectiva a partilor fata de gestiune.

In ce-l priveste pe gerant, cum a rezultat din definitie, el administreaza voluntar afacerea
altuia, acest caracter voluntar al gestiunii facute de catre gerant nu asimileaza gestiunea de
afaceri cu un act juridic. Intr-adevar, gerantul actioneaza cu intentia si cu vointa de a administra
afacerile geratului, dar raporturile juridice dintre ei nu izvorasc doar din aceasta vointa, ci din
gestiune in ansamblul ei. Facem referire la vointa numai pentru a contura campul de
manifestare a gestiunii de afaceri.

Gerantul actioneaza cu intentia si cu vointa de a administra afacerile altuia, altfel

neputand fi vorba de o gestiune de afaceri. Totusi, nu este obligatoriu si necesar ca acesta sa-l
fi cunoscut pe gerat si nici ca geratul sa fie o persoana determinata.

Este necesar ca gerantul sa cunoasca faptul ca lucreaza pentru altul, pentru a se naste
in sarcina acestuia obligatiile ce decurg din lege.

Daca gerantul nu stie ca lucreaza pentru altul, crede ca lucreaza pentru sine, nu suntem
in prezenta gestiunii de afaceri, iar raporturile dintre parti vor intra sub incidenta regulilor
imbogatirii fara justa cauza.

Nu este exclus ca gerantul sa lucreze si pentru gerat si pentru el => gestiunea de afaceri
exista in masura in care gerantul lucreaza pentru gerat. Aceasta idee este clar precizata in art.
1330 alin. (2). Ex.: in materia coproprietatii, un coproprietar face acte de conservare sau de
administrare cu privire la bunul comun.

3
 Sub aspectul actiunii vointei, daca gerantul vrea sa faca o liberalitate geratului => nu mai
avem gestiune de afaceri.

Cat priveste atitudinea subiectiva a geratului, acesta, in principiu, este strain de

gestiune, adica nu stie de ea. Chiar daca geratul cunoaste gestiunea, dar nu este in masura nici
sa o preia, nici sa desemneze un mandatar, subzista gestiunea de afaceri.

Rezulta din aceasta prezentare a atitudinii subiective a partilor ca problema capacitatii

se pune in mod diferit, in functie de gerat si gerant.

● Intrucat gerantul incheie si acte juridice, el trebuie sa aiba capacitatea de exercitiu.

● Intrucat geratul doar beneficiaza de gestiune si nu se pune problema incheierii actelor
juridice de catre el, conditia capacitatii de exercitiu nu functioneaza pentru el.
Efectele gestiunii de afaceri (obligatiile care se nasc pentru gerant si gerat din
gestiunea de afaceri)

Gestiunea de afaceri este un fapt juridic unilateral licit => da nastere unui raport
obligational intre gerant si gerat

art. 1331 C.civ. → Gerantul are obligatia de a-l informa pe gerat in legatura cu
gestiunea → obligatia de instiintare. Rostul instiitarii este ca, in masura in care este posibil,
geratul sa preia gestiunea.

art. 1332 C.civ. → In acest context, este de inteles si a doua obligatie a gerantului, de a
continua gestiunea (obligatia de perseverenta), pana cand isi indeplineste misiunea, adica
pana cand o poate abandona fara riscul unei pierderi pentru gerat. Al doilea moment temporal
care limiteaza obligatia de continuare a gestiunii este cea in care geratul, personal sau prin
reprezentat, ori mostenitorii acestuia pot sa preia gestiunea.

=> gerantul nu are o obligatie exorbitanta, fara limita in timp, altfel, un gest de
bunavointa s-ar tranforma intr-o obligatie prea severa. Mai mult, daca gerantul decedeaza,
mostenitorii sai, care cunosc gestiunea, sunt tinuti sa continue afacerile incepute de autorul lor,
in aceleasi conditii ca gerantul (art. 1333 C.civ.)

art. 1334 C.civ. → A treia este obligatia de a gestiona cu diligenta unui bonus pater
familias. Aceasta obligatie defineste criteriul care trebuie sa fie respectat de gerant in activitatea
de gestiune. Nu este nici un criteriu maxim, nici minim, este un criteriu obiectiv, nu subiectiv.

Chestiunea se pune atunci cand gestiunea este doar utila, nu necesara. Daca gestiunea
este necesara, gerantul raspunde doar daca actioneaza cu intentie sau din culpa grava, ceea
ce lasa fara interes criteriul diligentei in executarea gestiunii. Daca este vorba de culpa simpla,
atunci criteriul de apreciere este foarte important.

4
 art. 1335 C.civ. → A patra obligatie este cea de a da socoteala (descarcare de gestiune)
la sfarsitul gestiunii, pentru a preveni litigiile posibile dintre gerant si gerat. Daca geratul ratifica
gestiunea de afaceri, aceasta se transforma in contract de mandat, fiind aplicabile regulile in
materie.

In obiectul gestiunii intra nu doar savarsirea de fapte materiale, ci si incheierea de acte

juridice cu tertii, pentru administrarea intereselor geratului.

- Cine raspunde fata de terti?

- In primul rand, gerantul are o raspundere contractuala fata de terti, in masura in care a
lucrat in nume propriu. Daca a lucrat in numele geratului si tertul cunoaste cunoasca
acest lucru, atunci gerantul va raspunde fata de terti numai daca nu va putea fi atrasa
raspunderea geratului. Aceste doua idei sunt prezente in art. 1336 C.civ.
- Atunci cand gerantul lucreaza in nume propriu, raspunderea lui fata de terti este
principala si exclusiva. Atunci cand gerantul lucreaza pentru gerat, raspunderea lui este
doar subsidiara, adica va raspunde numai daca nu va putea fi tras la raspundere geratul.
Obligatiile geratului

art. 1337 alin. (1) si (3) C.civ. → Principala obligatie este aceea de a-l indemniza pe
gerant pentru cheltuielile facute cu ocazia gestiunii.

“Atunci când condiţiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost
atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum şi, în limita
sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au
fost efectuate, şi să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a
suferit din cauza gestiunii.”

Cheltuielile necesare sunt cele facute cu conservarea bunurilor si intereselor geratului.

Cheltuielile utile sunt acelea care au sporti valoarea patrimoniului geratului, fiind asimilate
cheltuielilor de administrare.

! alin. (3) => caracterul necesar sau util al cheltuielilor se apreciaza prin raportare la
momentul la care au fost facute de catre gerant.

In vederea garantarii obligatiei de restituire a cheltuielilor necesare, art. 1337 alin. (4)
instituie o ipoteca legala in favoarea gerantului.

In ceea ce priveste cheltuielile voluptuare, in lipsa ratificarii acestora de catre gerat, in

principiu, nu sunt supuse restituirii, cu exceptia cazului si in masura in care i-au procurat
geratului un avantaj sau un beneficiu economic (= o imbogatire).

Geratul nu are obligatia de a-l remunera pe gerant pentru serviciile sale => principiul
gratuitatii gestiunii gestiunii de afaceri. Limitare: daca activitatile au fost intreprinse de gerant in
virtutea profesiei sale, geratul are obligatia de a-l remunera, pentru ca, in mod normal, ar fi
trebuit sa plateasca pentru acel serviciu, iar gerantul ar fi primit bani.

5
 - Geratul raspunde si fata de tertii cu care a contractat gerantul. Ne aflam in prezenta unei
exceptii de la principiul relativitatii efectelor contractelor?
- Obligatia geratului nu se naste din actul juridic incheiat de gerant cu un tert, ci din faptul
ca legea leaga de acest act juridic si aceste efecte, se naste din gestiunea de afaceri =>
nu ne aflam in prezenta unei exceptii.
art. 1336 alin. (1) → Atunci cand gestiunea este utila, iar gerantul a lucrat in nume
propriu, inseamna ca tertul are o alegere: poate sa se indrepte impotriva gerantului, geratului
sau a amandurora, dar o singura data, nu poate urmari sa fie despagubit de doua ori. In
aceasta situatie, gerantul si geratul raspund in solidum fata de tertii cu care a contractat
gerantul (fiecare este obligat la intreg fata de terti).

art. 1336 alin. (2) → Cand gerantul a lucrat pentru gerat, in principal, raspunde fata de
terti geratul. In schimb, daca gestiunea nu este utila si nici nu a fost ratificata, gerantul este si
ramane obligat fata de terti pentru obligatiile contractate. Este o inovatie a C.civ.

Cat priveste aprecierea utilitatii gestiunii, ca o cerinta pentru a functiona obligatia de

indemnizare a gerantului de catre gerat, ea depinde de criteriul pe care il avem, si anume
cresterea valorii patrimoniului geratului.

Art. 1338 C.civ. → Ipoteza in care geratul nu numai ca nu este strain de gestiune, dar se
si impotriveste acesteia. Nu putem administra afacerile altei persoane impotriva vointei exprese

a acesteia. Totusi, daca gestiunea este necesara, atunci geratul va fi obligat sa restituie
gerantului numai cheltuielile necesare. In plus, gerantul nu va mai fi exonerat de raspundere, in

situatia in care a actionat chiar si din culpa cea mai usoara, adica se reintregeste raspunderea
civila delictuala, putand fi angajata si pt cea mai usoara culpa.

C.civ. are o prevedere conform careia, cand gestiunea este inoportuna, totusi, geratul ar
trebui sa-l indemnizeze pe gerant, in masura in care geratul a obtinut un avantaj. Notiunea de
”avantaj” are semnificatia unui avantaj patrimonial, or, daca geratul a obtinut unul, inseamna ca
gestiunea est utila. Este o inconsecventa a legiuitorului.

In masura in care, pe parcursul efectuarii gestiunii sau la sfarsitul gestiunii, geratul

ratifica actele de gestiune, raporturile dintre parti vor fi guvernate de regulile contractului de
mandat, nu de cele ale gestiunii de afaceri → art. 1340 C.civ.

Proba gestiunii de afaceri - distinctie intre actele materiale si actele juridice.

Acte materiale - orice mijloc de proba.

6
 Acte juridice - in raporturile dintre gerant si terti (proba urmeaza regulile din materia
actului juridic, pentru ca ambii sunt parti la actul juridic), geratul fiind tert fata de actul juridic
poate face proba cu orice mijloc de proba.

Concluzia: gestiunea de afaceri are o configuratie autonoma, este un fapt juridic licit ca
izvor de obligatii.

Plata lucrului nedatorat

Plata nedatorata este reglementata in C.civ. art. 1341-1344. NCC, intr-adevar, extinde
sfera acestui izvor de obligatii, in raport cu vechiul cod civil, in care sintagma “plata lucrului
nedatorat” era cea corecta, pentru ca vechiul cod civil avea o anumita acceptie a termenului
“plata” in contextul acestui izvor de obligatii. NCC are alta acceptie.

Cerintele platii nedatorate:

1. sa fie vorba de o plata = ce este plata? Vom vedea ca, in limbaj juridic, “plata”
insemana executarea unei prestatii, indiferent de natura ei, care formeaza obiectul unei
obligatii. Ex. construirea unei case, transportul unei marfi, nu este vorba doar de
predarea unei sume de bani, plata este executarea oricarei prestatii.
In raport cu aceasta sfera extinsa a notiunii, vechiul cod civil se refera doar la prestatiile
care constau in predarea unui lucru sau in trasmiterea unui lucru, de aceea, se numea “plata
lucrului nedatorat”. NCC vorbeste de “plata nedatorata”, ceea ce inseamna ca are in vedere cea
mai larga sfera a notiunii, executarea oricarei prestatii, indiferent de natura ei (= orice obligatie
pozitiva, adica de a face sau de a da).

2. plata sa fie nedatorata = cel care face plata sa nu aiba, in realitate, datoria de a plati.
Este posibil ca de la bun inceput datoria sa nu existe (inexistenta absoluta), alteori,
datoria nu mai exista ca urmare a desfiintarii actului juridic din care ia nastere
(nulitate/rezolutiune sau orice alt mod de desfiintare a actului juridic - inexistenta
relativa), ceea ce nu exclude existenta unei alte obligatii de natura diferita. Ex.: debitorul
dintr-un raport obligational existenta face plata catre o alta persoana decat creditorul sau
plata este facuta catre adevaratul creditor de catre o alta persoana decat debitorul.
Uneori, s-a facut distinctie intre cele doua ipoteze: in a doua situatie, nu ar mai fi vorba
de plata nedatorata, ci de o imbogatire fara justa cauza. Dincolo de aceasta discutie, este
important sa vedem cum e posibil ca o plata nedatorata sa fie totusi facuta.

● inexistenta absoluta => plata nedatorata obiectiva;

● inexistenta relativa => plata nedatorata subiectiva.

Aceasta conditie se considera neindeplinita atunci cand:

a) art. 1471 C.civ. → se executa o obligatie naturala;

7
 b) art. 1343 C.civ. → se executa o prestatie inainte de indeplinirea termenului suspensiv de
executare.

3. plata sa fie facuta din eroare = cel care plateste credea ca datoreaza, dar, in realitate,
nu datora. Sunt anumite ipoteze in care, desi cel care plateste nu este in eroare, totusi,
ne aflam in prezenta acestui izvor de obligatii - ex. debitorul a platit creditorului, dar a
pierdut dovada platii si este obligat sa plateasca a doua oara. Cand gaseste dovada,
poate cere restituirea platii, pe temeiul platii nedatorate.
Se mai spune, pentru cei care accepta ca si atunci cand se desfiinteaza un contract
prestatiile executate se restituie pe temeiul platii nedatorate, ca initial plata a fost facuta pentru
ca era vorba de un contract, nu din eroare.

Eroarea poate fi de fapt sau de drept, spontana sau provocata. Aceasta trebuie sa
indeplineasca urmatoarele conditii:

1. numai solvens/cel care plateste in numele sau trebuie sa fie in eroare - nu exclude ideea
ca si accipiens sa fie in eroare, insa existenta sau inexistenta erorii in cazul acestuia nu
are relevanta;
2. eroarea trebuie sa fie determinanta = in lipsa acesteia, plata nedatorata nu s-ar fi facut;
3. eroarea sa fie scuzabila = solvens sau reprezentantul sau sa nu fie in culpa (se accepta
culpa usoara) => eroarea este nescuzabila atunci cand se dovedeste o culpa grava.
Daca aceste trei cerinte sunt indeplinite, se nasc efectele platii lucrului nedatorat.

Se naste un raport obligational intre solvens, in calitate de creditor, si accipiens, in

calitate de debitor.

Principalul efect este obligatia celui care a primit plata sa o restituie. Nu este exclus
ca si solvens sa aiba anumite obligatii fata de accipiens, obligatii care isi au izvorul in faptul
juridic licit al imbogatirii fara justa cauza.

Aceasta obligatie nu se naste in ipoteza de la art. 1342 C.civ.:

“(1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu
bună-credinţă a lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit, în orice mod, de
titlul său de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei.
(2) În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în
temeiul subrogaţiei legale în drepturile creditorului plătit.”

=> pe de o parte, este vorba de un creditor de buna-credinta, adica el primeste plata

fara a sti ca nu este datorata, nu numai debitorul este in eroare cu privire la plata. Pe langa
buna-credinta a creditorului, mai este necesar ca, tocmai pentru ca este de buna-credinta,
creditorul sa fi lasat sa treaca termenul de prescriptie sau sa se fi lipsit de titlul sau de creanta
sau sa renunte la garantiile creantei. In aceasta situatie, nu mai opereaza restituirea, in schimb,
platitorul are o actiune in regres impotriva adevaratului debitor. Textul mai spune ca cel care
plateste se substituie prin subrogatie in drepturile celui platit.

8
 Cat priveste modul in care se face restituirea, limitele si componentele restituirii,
C.civ. trimite la art. 1635-1649, care reglementeaza la modul general restituirea prestatiilor. Nu
exista o reglementare specifica pentru plata nedatorata, ci legiuitorul a alcatuit un set de reguli
cu valoare generala, care se aplica ori de cate ori este vorba de restituirea prestatiilor.

Definitie: Plata lucrului nedatorat este faptul juridic licit, in care o persoana, numita
“solvens”, executa o prestatie, fara a exista datoria corespunzatoare, catre o alta persoana,
numita “accipiens”, solvensul fiind in eroare, fapt juridic din care se nasc drepturi si obligatii intre
solvens si accipiens.

Astfel inteleasa, plata lucrului nedatorat este un fapt juridic licit cu configuratie
autonoma, distincta de alte fapte juridice.

Imbogatirea fara justa cauza

Sediul materiei: Art. 1345-1348

Aceasta figura juridica era in vechiul cod civil creatia practicii judiciare si a doctrinei.

Definitie: imbogatirea fara justa cauza este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei
persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un
temei juridic.

Rezulta din sediul materiei ca mai multe conditii sunt necesare, de ordin material si
juridic, pentru a fi in prezenta imbogatirii fara justa cauza.

Conditii materiale (economice):

1. exista o imbogatire (crestere valorica) a patrimoniului unei persoane

2. exista o saracire (scadere valorica) a patrimoniului altei persoane
3. atat imbogatirea, cat si saracirea, sunt efectele unei cauze comune, cauza care este
fie un eveniment, fie o actiune omeneasca.
NB: imbogatirea nu este cauza saracirii si saracirea nu este cauza imbogatirii, ambele
sunt efecte, niciuna nu este cauza, exista o cauza comuna a acestora. Ex. accesiunea
imobiliara naturala, cand proprietarul imobilului preia lucrarea, trebuie sa-l despagubeasca pe
autorul lucrarii, pe temeiul imbogatirii fara justa cauza. Cauza comuna - exercitarea dreptului
potestativ de accesiune al proprietarului imobilului.

Conditii juridice:

1. nici imbogatirea, nici saracirea nu trebuie sa aiba o cauza legitima, prezenta unei
cauze legitime a imbogatirii impiedica existenta acestui fapt licit. Ex. daca cel caruia ii
creste valoarea patrimoniului a primit o donatie, exista o cauza legitima.

9
 ! nu trebuie confundata cu cauza actului juridic. In materia imbogatirii fara justa cauza,
termenul desemneaza calea sau mijlocul juridic de dobandire a unui avantaj de catre o
persoana (act juridic, hotarare judecatoreasca, dispozitie legala).

2. pentru a se putea cere restituirea de catre cel care a saracit, nu trebuie sa existe un alt
mijloc juridic la indemna celui care a saracit; actiunea in imbogatire fara justa cauza
are caracter subsidiar (actio de in rem verso).

3. ? imbogatirea sa nu fie imputabila imbogatitului - echivalenta, in fapt, cu buna-credinta.

Daca imbogatitul ar fi de rea-credinta (= imbogatirea ii este imputabila) => fapta
prejudiciabila => raspundere civila delictuala, nu imbogatire fara justa cauza.
In masura in care toate cerintele materiale si juridice sunt indeplinite, se naste efectul
imbogatirii fara justa cauza - nasterea unui raport juridic obligational => cel care a saracit are
o actiune in imbogatire fara justa cauza impotriva celui care s-a imbogatit, prin care cere cea
mai mica dintre cele doua valori: valoarea imbogatirii sau valoarea saracirii. Cel care s-a
imbogatit va restitui valoarea cea mai mica - a imbogatirii sau a saracirii.

10
 29.03.2016

Cursul 6

FAPTUL JURIDIC ILICIT CA IZVOR DE OBLIGATII

Raspunderea civila delictuala

→ raspundere juridica, ca forma de raspundere sociala

Consideratii preliminare

Dreptul civil este ansamblul normativ care creeaza spatiul libertatii de vointa si al
responsabilitatii. Libertatea si responsabilitatea, indisolubil legate, trimit la ideea de… Altfel
spus, avem libertatea sa actionam sau sa nu actionam, sa facem orice sau sa nu facem orice,
dar sa nu incalcam obligatia generala de a nu pagubi pe nimeni (neminem laedere).

Incalcarea obligatiei generale de a nu pagubi pe nimeni este specifica raspunderii civile

delictuale, care este o forma de raspundere civila, forma a raspunderii juridice. Ca urmare, vom
avea o raspundere juridica specifica dr. civil, dr. administrativ, dr. constitutional, dr. penal etc.

Dr. civil face distinctie intre raspunderea contractuala si raspunderea extracontractuala.

Forma cea mai importanta de raspundere extracontractuala este raspunderea delictuala. Ea se
naste dintr-un delict civil, faptul juridic ilicit este tocmai delictul civil. Este motivul pentru care
denumirea este de raspundere “delictuala”.

Sub aspect terminologic, termenii sunt echivalenti. Vorbim de fapt juridic ilicit sau de
delict civil, ceea ce inseamna ca vorbim de originea raspunderii delictuale. Obligatia ce se naste
din delictul civil este o obligatie de raspundere delictuala, adica in continutul acestui raport
obligational intra dreptul victimei de a cere despagubiri pentru prejudiciul suferit si obligatia
autorului delictului de a plati despagubirile.

Raspunderea delictuala are mai intai o functie preventiva si, in mod specific, o functie
reparatorie, care inseamna despagubirea victimei cu echivalentul prejudiciului suferit si care
diferentiaza raspunderea delictuala ca sanctiune civila de sanctiunile penale.

Mai mult, raspunderea delictuala este o sanctiune civila care nu se confunda nici macar
cu pedepsele civile. Ideea de pedeaspsa presupune caracterul personal, dar functia reparatorie
a raspunderii delictuale, care presupune ca victima are un drept de creanta impotriva autorului
faptei ilicite, permite transferul acestui drept de creanta la mostenitorii victimei si transferul
datoriei de despagubire la mostenitorii autorului faptei ilicite. Suntem in prezenta unui raport
obligational tipic, nu este vorba de un caracter intuitu persoane, creanta si datoria se transmit la
mostenitori.

1
 Pe de alta parte, raspunderea civila delictuala se diferentiaza de raspunderea civila
contractuala. Ambele sunt forme de raspundere civila, iar C.civ. are in Capitolul IV din Cartea
“Despre obligatii” doua texte introductive, care marcheaza tocmai diferenta dintre raspunderea
delictuala si raspunderea contractuala (art. 1349 si art. 1350). Singurul text care se refera la
raspunderea contractuala este art. 1350, celelalte texte se refera la raspunderea delictuala.

Intre raspunderea delictuala si raspunderea contractuala exista asemanari si deosebiri:

- in ambele cazuri, exista o fapta ilicita ca temei al raspunderii;

- in ambele cazuri, conditiile raspunderii sunt aceleasi, pe langa fapta ilicita, care se afla la
temeiul ambelor forme de raspundere civila, trebuie sa existe un prejudiciu, un raport de
cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu si vinovatia autorului faptei ilicite.
Cand vorbim de raspunderea contractuala, aceste elemente se particularizeaza, fapta
ilicita consta in neexecutarea unei obligatii contractuale sau in executarea necorespunzatoare a
acesteia. De asemenea, prejudiciul este, de regula, echivalentul prestatiei care formeaza
obiectul obligatiei contractuale neexecutate/executate in mod necorespunzator => deosebiri.

Temeiul, desi are semnificatia unei fapte ilicite, are configuratie proprie, dupa caz.

- Raspunderea delictuala - obligatia generala de a nu pagubi pe nimeni, neminem

laedere => raspunderea isi delictuala are originea in lege.
- Raspunderea contractuala - nerespectarea unei obligatii contractuale =>
raspunderea contractuala isi are originea in contract.
Plecand de aici, observam ca, pentru a face diferenta intre cele doua forme de
raspundere civila, este foarte important sa vedem daca intre parti exista un contract si care este
contintul acestuia.

Efectele juridice sunt determinate de continutul contractului si se clarifica acest continut

atunci cand sunt clauze indoielnice, pe baza unui proces de interpretare. Conturand in mod clar
continutul contractului, stim in ce masura fapta savarsita de o parte contractanta are
semnificatia incalcarii unei obligatii contractuale, ceea ce inseamna ca raspunderea este
contractuala, iar nu delictuala.

Cand vorbim de continutul contractului, pe langa clauzele expres prevazute, mai exista
si clauze implicite, care in mod firesc ar trebui sa fie in contract, potrivit legii, obiceiului, practicii
dintre parti. Chiar si incalcarea acestora atrage raspunderea contractuala.

Daca partile contractului cauzeaza, prin faptele lor, prejudicii fata de terti, raspunderea
va fi delictuala. Daca, in raporturile dintre partile unui contract, una dintre parti cauzeaza un
prejudiciu celeilalte parti fara legatura cu contractul, raspunderea va fi delictuala.

Pe langa diferenta de temei al raspunderii, exista elemente de diferentiere in ce priveste

conditiile celor doua forme de raspundere.

Sub aspectul capacitatii, in materie contractuala, facem distinctie intre capacitatea de

folosinta si capacitatea de exercitiu, iar actele juridice pot fi incheiate de catre cei care au

2
capacitatea de exercitiu deplina sau de catre cei care au capacitatea de exercitiu restransa, cu
anumite limitari.

In cazul raspunderii delictuale, exista o prezumtie de discernamant incepand cu varsta

de 14 ani si o prezumtie de lipsa acestuia pana la varsta de 14 ani. Minorul sub 14 ani poate
raspunde delictual, daca victima dovedeste ca minorul a avut discernamant (si un nou nascut
poate raspunde delictual).

Desi e prezumat ca are discernamant, minorul de 14 ani poate proba ca nu a avut, in

mod pasager, discernamant => nu exista limita minima de varsta pentru raspunderea
delictuala, avem doar varsta care delimiteaza perioada prezumtiei de lipsa a discernamantului
de cea a prezumtiei prezentei discernamantului. Ambele prezumtii sunt relative.

Concluzia → in cazul raspunderii delictuale, capacitatea are o sfera mai larga decat in
cazul raspunderii contractuale.

Alta conditie a raspunderii - punerea in intarziere, in materie delictuala, nu este

necesara, altfel spus, autorul faptei este de drept in intarziere, in materie contractuala este
nevoie de punerea in intarziere a debitorului, ca regula, adica creditorul trebuie sa-l puna in
intarziere pe debitor pentru a angaja raspunderea contractuala.

Al treilea element important - o imprejurare care inlatura raspunderea →

consimtamantul victimei = clauza de neraspundere/de diminuare a raspunderii. De regula,
asemenea clauze in materie delictuala nu sunt permise, in materie contractuala putand
functiona, ca regula.

Efectele raspunderii = intinderea obligatiei de reparare a prejudiciului, in principiu, in

ambele cazuri, se include in obligatia de reparare si dauna efectiv suferita si beneficiul
nerealizat.

Totusi, obligatia de raspundere in cazul materiei delictuale este mai extinsa atunci cand
fapta este savarsita cu o forma de vinovatie agravata - intentia. In aceasta situatie, in materie
contractuala, se raspunde si pentru daunele imprevizibile. Altfel, se raspunde numai pt daunele
previzibile. In materie delictuala, indiferent de forma de vinovatie, obligatia de raspundere fiind
integrala, autorul faptei raspunde si pt daune previzibile si pt daune imprevizibile.

Exista diferente sub aspectul dovedirii vinovatiei/a culpei, cand este vorba de intentie,
sarcina probei este intotdeauna a creditorului/a victimei prejudiciului. In materie delictuala,
forma de vinovatie nu influenteaza intinderea obligaiei de reparare, important este cum se
dovedeste culpa. In materia contractuala, exista o prezumtie de culpa in sarcina debitorului (art.
1547). In materie delictuala, indiferent de forma, vinovatia trebuie dovedita de victima
prejudiciului.

3
 Alta diferenta - solidaritatea sau divizibilitatea obligatiei. In materie delictuala, cand
fapta ilicita este savarsita de mai multe persoane, solidaritatea este regula. In materie
contractuala, cand sunt mai multi debitori, regula este divizibilitatea, obligatia se divide in functie
de numarul debitorilor, partile putand prevedea solidaritatea.

Art. 1350 alin. (3) - cumulul raspunderii delictuale cu raspunderea contractuala:

1. este posibil sa combinam in regulile raspunderii delictuale si regulile raspunderii

contractuale, pentru ca creditorul sa aiba anumite avantaje? NU
2. este posibil ca creditorul sa introduca mai intai o actiune pe temei delictual, iar apoi o
actiune pe temei contractual sau invers? NU
3. exclude existenta unui contract raspunderea delictuala pentru incalcarea obligatiilor
contractuale? - pune problema cumulului → alegerea intre temeiul contractual si temeiul
delictual al raspunderii.
Regula - existenta unui contract inlatura apelul la raspunderea delictuala pt incalcarea
obligatiilor contractuale.

NB: daca fapta unei parti contractante excede sfera obligatiilor contractuale si se
cauzeaza un prejudiciu celeilalte parti, se antreneaza raspunderea delictuala. Problema optiunii
se pune atunci cand simultan ar fi indeplinite conditiile ambelor forme de raspundere. Daca
exista raspundere contractuala, regula este ca cea delictuala este exclusa.

Exceptii: in momentul in care delictul civil poate fi calificat si ca infractiune → aceeasi

fapta ilicita sa dobandeasca mai multe calificari, sa fie si delict civil si infractiune. Intr-o asemena
situatie, daca se porneste procesul penal si daca in cadrul acestui proces victima porneste

actiunea civila impotriva inculpatului, atunci, in procesul penal, chiar daca fapta consta in
neexecutarea unui contract, temeiul va fi delictual. In dr. penal, este exclus temeiul
contractual. In momentul in care victima alege sa inceapa actiunea civila in procesul penal,
este un mod indirect de a exercita dreptul de optiune intre cele doua temeiuri, alegand temeiul
delictual.

Daca porneste actiunea civila pe cale separata de procesul penal, trebuie sa i se lase
dreptul de a alege intre temeiul contractual si cel delictual.

S-a spus, pe buna dreptate, ca si in procesul penal, intr-o imprejurare exceptionala,

este posibil ca victima sa aleaga intre cele doua temeiuri, delictual si contractual. Daca, insa,
victima este o persoana minora, actiunea civila se pune in miscare din oficiu in procesul penal,
este o forma de protectie a minorului, dar s-a afirmat ca daca nu am ingadui o optiune intre cele
doua temeiuri in procesul penal, masura de protectie a minorului se transforma intr-o masura de
defavoare. Echitabil este sa se permita victimei sa opteze chiar in procesul penal intre cele
doua temeiuri.

4
5
 Formele de raspundere delictuala

1. Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie - art. 1357-1371

2. Raspunderea civila delictuala pentru fapta altuia - art. 1372-1374
3. Raspunderea civila delictuala pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri -
art. 1375-1380
Pe langa acestea, exista forme speciale de raspundere reglementata in legi speciale: pt
prejudiciile cauzate de aeronave, pt pagubele nucleare, delictuala pt fapte anticoncurentiale, pt
incalcarea obligatiei de protectie a mediului etc.

Raspunderea civila delictuala = obligatia prevazuta de lege in sarcina unei persoane,

numita raspunzatoare, de a repara prejudiciul injust suferit de o alta persoana prin incalcarea
drepturilor sau intereselor sale legitime, in afara unei legaturi contractuale.

Raspunderea delictuala pentru fapta proprie

Sediul materiei: art. 1349 alin. (1) si (2), art. 1357-1571, fiind incidente si dispozitiile
art. 1381-1395 privind repararea prejudiciului

Doua variante:

1. fapta proprie a persoanei fizice

2. fapta proprie a persoanei juridice
Dreptul comun: raspunderea pentru fapta proprie a persoanei fizice, diferenta in cazul
persoanei juridice avand in vedere doar identificarea persoanelor fizice din cadrul persoanei
juridice ale caror fapte atrag raspunderea persoanei jurdice.

Reglementarea juridică a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este dr. comun
al raspunderii civile delictuale. Când discutăm despre formele particulare de răspundere
delictuala, vom avea în vedere doar dispozi iile derogatorii de la dreptul comun. În mod
complementar, rezultă că atunci când vom discuta despre aceste forme particulare de
răspundere delictuală, ori de câte ori nu avem dispozi ii derogatorii, în completare, se va aplica
regimul juridic al răspunderii delictuale, adică răspunderea pentru fapta proprie.

Mai mult, reglementarea raspunderii civile delictuale pt fapta proprie este dreptul comun
pentru întreaga răspundere civilă, adică, dacă este vorba despre răspunderea contractuală,
reglementarea acesteia fiind una specială, va fi completată, când este nevoie, cu reglementarea
răspunderii civile delictuale. Iată de ce acest statut de reglementare de drept comun pune în
eviden ă importan a deosebită a reglementării răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

Răspunderea civilă delictuala presupune, pt. nasterea raportului juridic obligational

specific, îndeplinirea a 4 condiții (conditiile intergii raspunderi civile reparatorii):

● Fapta ilicită

6
 ● Prejudiciul
● Raportul de cauzalitate
● Vinovă ia făptuitorului
Aceste 4 condi ii sunt expres men ionate, în art. 1357 alin. (1) C.civ. → rezultă din acest
text toate cele 4 condi ii. Dacă raportul de cauzalitate nu este men ionat ca atare, ideea de
„cauzează” este suficientă pentru a pune în eviden ă această condi ie.

Fapta ilicită

Sim ul comun ne spune că, în absen a ei, nu există răspundere delictuală. Ea este o
condiție esențială pentru na terea raportului juridic de răspundere. Necesitatea existen ei
acestei condi ii este men ionată expres i în art. 1357, men ionat anterior, i în art. 1349, unde,
în alin. (1), se vorbe te despre ac iunile sau inac iunile care aduc atingere drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane. Or, aceste ac iuni sau inac iuni dau con inut faptei licite.

A adar, fapta ilicită este acțiunea sau inacțiunea prin care, încălcându-se normele dr.
obiectiv sau/ i obiceiul locului (bunele moravuri), se aduce atingere drepturilor i intereselor
legitime ale altei persoane.

Caracteristicile faptei ilicite:

1. are caracter obiectiv (existenta materiala), constand intr-o conduita/manifestare a

omului;
2. obiectiveaza un element psihic - vointa omului, care a ales sa desfasoare o anumita
conduita;
3. este contrara ordinii sociale si reprobata de societate.
Prima problemă pe care o ridică această defini ie este de unde rezultă semnifica ia ilicită
a faptei? Defini ia – aceasta rezultă din încălcarea normelor dreptului obiectiv sau a obiceiurilor
locului = este vorba despre cutume i, mai mult decât atât, este vorba despre regulile morale
care dobândesc valoare cutumiară.

Cu referire la dreptul obiectiv, inând seama că România este integrată în 2 sisteme

europene juridice, ele trebuie să fie avute în vedere când vorbim de semnifica ia ilicită a faptei.
Este vorba, mai întâi, de dreptul european, iar, apoi, este vorba despre Conven ia Europeană a
Drepturilor Omului. Atât dreptul european, cât i sistemul juridic de protec ie a drepturilor omului
sunt integrate în dreptul intern i, ca urmare, sfera ilicitului se raportează i la aceste norme
juridice.

Mai rezultă din defini ie că fapta ilicită poate să fie nu doar o acțiune, ci i o inacțiune.
Ambii termeni presupun că fapta apar ine omului, este vorba despre o faptă omenească.
Termenii „ac iune” i „inac iune” implică o anumită atitudine subiectivă a făptuitorului, ceea ce
este propriu numai omului.

În legătură cu inacțiunea, ca faptă ilicită, trebuie precizat că ea dobânde te acest

caracter ilicit numai în măsura în care există o normă legală sau cutumiară care, într-o situa ie
dată, obligă o anumită persoană la o ac iune specifică. Numai în aceste circumstan e,

7
inac iunea, adică neîndeplinirea ac iunii prevăzute de n.j. sau de obiceiul locului, dobânde te
valen e ilicite.

Ex.: neluarea masurilor de tehnica securitatii muncii, neacordarea asistentei medicale

de urgenta, refuzul de a incheia un contract fortat etc.

Când este vorba despre acțiuni omenești, nu mai este necesară o asemenea
identificare a lor în con inutul normei juridice sau cutumiare, ci important este dacă asemenea
ac iuni, chiar neprecizate în lege, sunt de natură să creeze prejudicii altora i, prin asta, să
încalce obliga ia legală generală negativă de a nu păgubi pe nimeni. Altfel spus, din ansamblul
normelor dreptului obiectiv i al cutumelor, s-a degajat de multă vreme acest principiu,
„neminem laedere”, a.i. pagubirea altora, prin ea însă i, este primul semn al ilicitului. Sunt
împrejurări care înlătură acest caracter ilicit.

A adar, inând seama de această distinc ie între ac iune, pe de-o parte, i inac iune, pe
de altă parte, ca faptă ilicită, în elegem de ce caracterul ilicit al inac iunii trebuie analizat într-un
mod foarte strict, riguros, prin identificarea exactă a normei sau cutumei care prive te un anumit
tip de comportament, într-o situa ie dată.

Fie că e vorba de o ac iune, fie că e vorba de o inactiune, fapta ilicită este un element
obiectiv. Ea se distinge în mod net de latura subiectivă a răspunderii. Chiar dacă, uneori, în
limbajul comun sau chiar în anumite lucrări de drept, există un echivoc între no iunea de culpă
i faptă ilicita, într-un limbaj riguros juridic, disctin ia e netă. Se mai spune „prejudiciul e cauzat
din culpa lui X”: nu culpa cauzează prejudiciul, ci fapta, care poate fi culpabila sau cu intentie.
Fapta ilicită e un element obiectiv, alături de prejudiciu i de raportul de cauzalitate al
raspunderii

Sunt anumite situa ii în care este înlăturat caracterul ilicit al faptei => in prezenta unor
imprejurari expres prevazute de lege, desi cauzeaza un prejudiciu injust altuia, fapta
prejudiciabila este lipsita de conditia ilicitatii. Avem mai multe asemenea situa ii precizate în
C.civ.:

➔ legitima apărare (art. 1360)

➔ starea de necesitate (art. 1361)
➔ dispozi ia sau permisiunea legii i ordinul superiorului (art. 1364)
➔ exercitarea unui drept subiectiv (art. 1353)
➔ consim ământul victimei (art. 1255)

8
 1. Legitima apărare

Punem în eviden ă doar ceea ce este specific, din perspectiva discutată. Con inutul
acesteia: dreptul penal este suficient pentru a o în elege. Ceea ce este important este că, dacă
sunt îndeplinite cerin ele legitimei apărări, art. 1360 alin. (1) precizează că persoana în legitimă
apărare nu datorează o despăgubire pentru prejudiciul cauzat agresorului.

Totu i, ca i în dreptul penal, i în dreptul civil, dacă se depă esc limitele legitimei
apărări, există o consecin ă, sub aspectul răspunderii, în sensul că cel care se apără depă ind
limitele legitimei apărări, nu va mai fi în totalitate exonerat, întrucât fapta î i va păstra caracterul
ilicit (art. 1360 alin. (2)).

Într-o asemenea ipoteză, dacă ne referim la prejudiciu ca element al răspunderii

delictuale, rezultă că el este cauzat prin contribu ia comună a agresorului i a celui care se
apără, a.i. este firesc să existe o repartizare a prejudiciului între cei doi, altfel spus, cel care se
apără, chair dacă i-a cauzat un prejudiciu agresorului, nu va mai răspunde integral, ci numai
propro ional cu contribu ia sa.

Mai mult, daca fapta pagubitoare este savarsita in interesul altuia, cel prejudiciat are la
dispozitie o actiune impotriva tertului, pe temeiul imbogatirii fara justa cauza.

2. Starea de necesitate

Este, de asemenea, o no iune de dr. penal, împrumutată de dr. civil, cu acela i con inut,
dar cu consecin e specifice sub aspectul răspunderii. Într-adevăr, ea înlătură caracterul ilicit al
faptei, dar, chiar dacă nu se mai na te un raport obliga ional de răspundere delictuală, în
măsura în care cel care a ac ionat în stare de necesitate s-a îmbogă it pe sine însu i, sărăcind
pe cel ale cărui bunuri au fost distruse sau deteriorate, se na te un raport obliga ional întemeiat
pe imboga irea fără justă cază (art. 1361 C.civ.).

Există, în legătură cu ambele situa ii, starea de necesitate i legitima apărare, un aspect
particular, reglementat de art. 1362 C.civ. Observăm că, în această situa ie, solu ia este egală,
i pentru legitima aparare i pentru starea de necesitate, nu mai exonerează total de
răspundere, dar, împotriva ter ului se va putea formula o ac iune întemeiată pe îmbogă irea fără
justă cauză, deci oricum a dispărut caracterul ilicit al faptei, nu mai genereaza un raport de
răspundere delictuală.

Un aspect particular asemanator stării de necesitate → art. 1363 C.civ. Sunt elemente
care trimit la starea de necesitate, sunt chiar elemente calificate, pentru că este vorba nu de
interese ale unei persoane, ci de interese publice i, ca urmare, într-o asemenea ipoteză, nu
mai este nici măcar deschisă calea unei ac iuni în imbogatire fara justa cauza.

3. Dispoziția sau permisiunea legii și ordinul superiorului

9
 Sunt situa ii în care legea nu interzice o anumită activitate, ac iune, dar fie o impune, fie
o permite. Cel care săvâr e te o ac iune pe baza dispozi iei sau a permisiunii legii iese din sfera
ilicitului, chiar dacă ac iunea respectivă a cauzat un prejudiciu altuia. Altfel se întampla si in
iptoeza în care ac iunea este savâr ită in executarea unui ordin, de o persoană cu o func ie
subordonată, ordinul fiind emis de o persoană cu o func ie superioată, într-o anumită ierarhie
institu ională.

În legătură cu ambele ipoteze, se pune o problemă comună: inând seama de ierahria

normelor, este posibil i se întampla des in practica, să avem norme inferioare contrare
normelor superioaare sau, când este vorba de ordinul superiorului, ca act unilateral, este posibil
ca el să contrazică o normă juridică.

Ac iunea săvâr ită pe baza dispozi iei sau a permisiunii legii sau executarea ordinului
superiorului, în aceste condi ii, dacă este vădit contrar unei norme juridice, cel care prime te
ordinul nu trebuie să-l execute, deci, î i păstrează caracterul ilicit. Dar, nu de pu ine ori, există
un echivoc, sunt situa ii în care ordinul pare să fie, în egală măsură, legal i ilegal. În asemenea
situa ii, este greu pentru cel dintr-o pozi ie subordonată să refuze ordinul, pentru că s-ar putea
alege cu sanc iuni mai aspre. A adar, numai atunci când ordinul este vădit contrar legii, ie ind
din sfera echivocului, neexecutarea este justificată.

Situa ia normelor juridice secundare în raport cu normele juridice primare este i mai
complicată, pentru că, atunci când o normă secundară impune o anumită ac iune, destinatarul
normei ar trebui să aprecieze el însu i dacă norma secundară e contrară unei norme primare,
apreciere care, mai ales când e vorba de simpli cetă eni, e greu de făcut.

i mai complicată este ipoteza în care norma juridică internă este contrară unei norme
europene sau unei norme din CEDO. În asemenea situa ii, este necesară, de regulă, o
constatare a acestei contrarietă i, fie dintre norma secundară i norma primară, fie dintre norma
juridica internă i norma juridica europeană, fie de instan a de judecată, fie de CCR, fie de
CJUE, fie de Curtea EDO. În absen a unei asemenea constatări, a impune ca o asemenea
contrarietate să fie stabilită fie de un simplu cetă ean, fie chiar de un func ionar, înseamnă a
transfera responsabilitatea statului în ce prive te elaborarea unui sistem coerent de norme, în
sarcina cetă enilor sau a unui simplu func ionar. Dincolo de aceste aspecte importante,
presupunând că nu este niciun echivoc, o ac iune săvâr ita ca urmare a dispozi iei legii sau a
ordinului superiorului nu mai are caracter ilicit.

4. Exercitarea unui drept subiectiv civil

Este reglementată de art. 1353 – când este dreptul exercitat abuziv? Când î i depă e te
limitele interne. Libertatea fiecăruia se opre te acolo unde începe libertatea celuilalt. Exercitarea
dreptului subiectiv se poate face până acolo unde întâlne te exerci iul dreptului subiectiv al
altuia. Această idee permite distinc ia între limitele interne i limitele externe ale dreptului
subiectiv. Limitele extene sunt cele pâna la care dr. subiectiv poate fi exercitat în mod absolut,
prin obiectivarea prerogativelor sale. Dacă am fi singuri pe lume, fiecare ar putea să- i exercite
dr în mod absolut, până la limitele externe.

10
 Limitele interne sunt date tocmai de întâlnirea dintre exercitarea propriului dr subiectiv cu
exercitarea dr subiective ale altora. Dacă nu am stabili această limita internă la această grani ă,
societatea ar fi într-un conflict permanent. Limitarea conflictelor i prevenirea lor sunt posibile
dacă se limitează exercitarea drepturilor subiective, a.i. să nu se producă pagube reciproce
între titularii dreptului.

Observăm că existen a dreptului se întinde până la limitele sale externe, dar dreptul este
normal, firesc, neabuziv exercitat numai până la limitele interne. Spa iul dintre limitele interne i
cele externe ale dr. subiectiv este spa iul abuzului de drept. Dreptul există, dar este abuziv
exercitat. Aceasta este diferen a dintre o faptă ilicită care este pur i simplu în afara oricărui
drept i abuzul de drept, care presupune că fapta este obiectivarea unui drept, dar dincolo de
limitele interne. Este motivul pentru care exercitarea abuzivă nu mai înlătură caracterul ilicit al
faptei.

Cel care- i exercită abuziv dr. trebuie să răspunda delictual. S-a spus, pe bună dreptate,
că răspunderea pentru exercitarea abuzivă a unui drept subiectiv este o formă particulară de
răspunderii civile delictuale, fiind vorba de o raspundere care nu este conditionata de existenta
vinovatiei autorului.

art. 15 C.civ. Abuzul de drept: “niciun drept nu poate fi exercitat in scopul de a vatama
sau pagubi pe altul ori intr-un mod excesiv si nerezonabil, contrar bunei-credinte.”

5. Consimțământul victimei

Acesta este cenzurat de lege, nu orice consimțământ al victimei înlătură caracterul

ilicit al faptei ilicite. Avem, în c.civ. , 3 texte, de la art. 1354 pana la art. 1356. Consim ământul
victimei este legat de clauzele de nerăspundere sau de limitare a răspunderii.

Fie că este vorba despre răspunderea delictuală, fie că e vb de răspunderea

contractuală, păr ile raportului de răspundere ar putea să încheie clauze, conven ii, fie pentru
agravarea răspunderii, fie pentru limitarea ei, fie pentru înlăturarea acesteia. Aceste ultime 2
categorii de clauze intră în sfera a ceea ce numim „consim ământul victimei”.

Rezultă din art. 1355 că trebuie să facem distinc ie între: prejudicii cauzate bunurilor
(prejudicii materiale) i prejudicii cauzate persoanelor (prejudicii corporale). Apoi, între forma de
vinovă ie care înso e te fapta ilicită.

Dacă este o faptă săvâr ită cu intenție sau din culpă gravă, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia nu poate fi limitată, nici exclusă. Dacă este vorba despre
bunuri ale victimei, răspunderea poate fi exclusă i limitată, în măsura în care fapta este
săvâr ită dintr-o simplă neglijen ă.

Dacă este vorba despre prejudicii cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății
victimei, răspunderea nu poate fi înlăturată decât prin lege, per a contrario, răspunderea poate
fi limitată prin conven ie sau act unilateral. Totu i, aceasta interpretare per a contrario este
contrară scopului legii.

11
 În sfâr it, art. 1355 alin. (3) → are în vedere mai ales jocurile sportive, dar i alte activită i
asemănătoare. Se presupune că cine participă la un joc sportiv acceptă riscurile normale, care
presupun, în anumite situa ii, i anumite vătămări. De ex., un meci de box, donarea de sange, o
interventie chirurgicala, prelevarea de organe.

Textul alin. (4) spune că o asemenea declara ie de acceptare a riscurilor activită ii nu

înseamnă întotdeauna un consim ământ al victimei, în măsura în care ac iunile depă esc limita
firească a regulilor jocului sau a activită ii, a.i. pagubele urmează să fie reparate, întrucât nu
func ionează o clauză de nerăspundere.

! In toate situatiile in care clauzele de neraspundere sunt valabile si inlatura caracterul

ilicit al faptei prejudiciabile, in realitate, victima nu consimte anticipat sa i se cauzeze un
prejudiciu prin acea fapta, ci este de acord doar ca fapta sa fie savarsita, asumandu-si expres
riscul unui eventual prejudiciu. Aceasta asumare a riscului nu echivaleaza, de plano si fara
nicio exceptie, cu o renuntare a victimei la dreptul de a obtine plata despagubirilor.

Două aspecte particulare sunt reglementate la art. 1354 i art. 1356. Primul – ipoteza în
care o persoană acordă un ajutor interesat alteia i, cu ocazia acestei activită i, cauzează un
prejudiciu beneficiarului, care devine victimă. Tot a a se poate întâmpla când punem la
dispozi ie altuia cu titlu gratuit anumite bunuri, de ex., le mprumutam, iar cu ocazia utilizării lor,
beneficiarul suferă un prejudiciu. Textul spune că, într-o asemenea situa ie, victima nu poate fi
îndreptă ită la despăgubire decât dacă face dovada inten iei sau a culpei grave a celui care a
pus la dispozi ie bunurile sau a acordat ajutorul dezinteresat.

Ultimul text lămure e situația anunțurilor privitoare la răspundere: dacă un anun

limitează sau exclude răspunderea contractuală, el are valoarea unei clauze de nerăspundere,
numai dacă se face dovada că persoana prejudiciată a avut efectiv cuno tin ă de acel anun ,
indiferent de forma prin care anun ul a fost adus la cuno tin a publicului. Nu contează
formalitatea de publicitate, ci dacă victima, în mod efectiv, a luat cuno in ă de acel anun .

Dacă este vorba despre răspundere delictuală pentru prejudicii cauzate victimei, un
asmenea anun nu înlătură caracterul ilicit al faptei i nu exonerează de răspundere. În
schimb, anun ul ar putea avea semnifica ie din perspectiva contribu iei cauzale la producerea
prejudiciului, adică, cel care a cunoscut anun ul i totu i a săvarsit o anumita activitate este el
însu i în situa ia de a fi autorul unei fapte ilicite, iar paguba pe care o suferă va trebui
repartizată propor ional între el i autorul anun ului.

12
 Prejudiciul

Este expres subliniată necesitatea sa în art. 1356 C.civ i art. 1349, toate cele 4
alineate. Prejudiciul este rezultatul negativ, patrimonial sau moral, al faptei ilicite,
constând în vătămarea drepturilor sau a intereselor legitime ale altor persoane.

Prin asta, se pune prima problemă: prejudiciul poate să constea i în încălcarea unui
interes? Dezbaterea a fost finalizată sub imperiul VCC, care nu prevedea nimic expres în
legătură cu această problemă, în practica judiciară i în doctrină, într-un sens favorabil, s-a
statuat că prejudiciul poate să constea și în vătămarea unui interes, cu anumite
circumstan ieri: să fie vorba despre un interes legitim, serios i asemănator, prin structura sa,
unui adevărat drept subiectiv civil. Mai ales această ultimă precizare necesită o explica ie.

Este vorba despre interese care, prin stabilitatea lor (durat în timp), prin caracterul
frecvent al modului în care se manfiestă în raporturile dintre diferite persoane, dobândesc o
substan ă asemănătoare dr subiectiv civil.

Chestiunea s-a pus mai ales în legătură cu ipotezele în care, în urma unor accidente,
decedează victimele, iar persoanele aflate în între inerea acestora pretind despăgubiri de la
autorul faptei ilicite. Ini ial, s-a spus că ele sunt indreptatite la despăgubiri, dacă aveau un drept
legal de între inere fa ă de victimă. Ulterior, s-a constatat că anumite persoane, de i nu aveau
un asemenea drept legal de între inere împotriva victimei, totu i, se aflau în între inerea ei de
mult timp, exista o relatie specială între aceste persoane între inute i victimă, iar între inerea
fusese prestată în mod efectiv, chiar în absen a unui drept, pe o durata îndelungată de timp.

De exemplu, aceasta a fost situa ia concubinei victimei. De i ea, cel pu in sub imperiul
VCC, nu avea un drept legal de între inere, totu i, în practica judiciara i apoi în doctrină s-a
recunoscut că exista un interes legitim asemănător în structura lui cu un adevarat dr subiectiv
civil, care justifica obligarea la despăgubiri a autorului faptei ilicite. Aceea i solu ie când victima
avea în îngrijire un copil, fără să fi fost adoptat, dacă minorul se bucurase în mod îndelungat de
această între inere.

În NCC, avem un text special (art. 1359) care consacră ideea că prejudiciul poate să
constea i în vătămarea unui interes, dacă întrune te cerin ele evocate.

Clasificarea prejudiciilor

Clasificarea traditionala - dupa cum au sau nu continut economic:

1. prejudicii patrimoniale = sunt consecinte daunatoare cu valoare economica, in sensul

ca pot fi evaluate in bani. Rezulta, in primul rand, din incalcarea drepturilor si intereselor
economice ale victimei, ex.: sustragerea, distrugerea sau degradarea unui bun.
2. prejudicii nepatrimoniale/daune morale = consecintele daunatoare suferite de o
persoana, care nu pot fi evaluate in bani. Constau intotdeauna in dureri fizice si suferinte

13
 psihice, fiind urmarea, in principiu, a drepturilor nepatrimoniale care definesc
personalitatea umana. Daunele morale sunt susceptibile de subclasificari, dintre care
cea mai relevanta este aceea in:
a. daune morale rezultate din leziuni sau vatamari ale personalitatii fizice (care intra
in sfera prejudiciilor corporale);
b. daune morale independente de orice leziune fizica (prejudiciile afective).
Clasificarea moderna - consacrata implicit in textele noului C.civ. care prevad regulile
aplicabile repararii prejudiciului in spatiul raspunderii delictuale.

1. prejudicii patrimoniale = prejudiciile acre au valoare economica, putand fi evaluate in

bani. Rezulta, de regula, din incalcarea drepturilor si intereselor economice ale victimei,
precum: dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale, drepturile de creanta, garantiile
executarii obligatiilior etc.
2. prejudicii corporale = prejudiciile care rezulta din incalcarea drepturilor personale
nepatrimoniale care definesc personalitatea fizica a unei persoane, precum: dreptul la
viata, dreptul la sanatate, dreptul la integritate corporala. De regula, au o alcatuire duala,
fiind prejudicii mixte - componenta economica (patrimoniala) + componenta morala
(nepatrimoniala).
3. prejudicii/daune morale pure = dureri psihice cauzate de atingerile aduse personalitatii
afective ori personalitatii sociale, precum: moartea unei rude apropiate, atentatele la
onoarea, demnitatea, cinstea victimei, atingerile aduse vietii private sau dreptului la
propria imagine etc.
Alte clasificari:

● prejudicii previzibile - imprevizibile

● prejudicii individuale - colective
● prejudicii instantanee - succesive
A fost, de asemenea, discutabilă, sub imperiul VCC, problema dacă prejudiciul
susceptibil de despăgubiri materiale trebuie să fie el însu i material sau poate să fie un
prejudiciu moral. Pentru a în elege problema, ne amintim distinc ia între drepturi personale
nepatrimoniale i drepturi patrimoniale.

Este firesc ca vătămarea unui drept patrimonial să aibă semnifica ia unui prejudiciu
patrimonial, după cum e firesc ca vatamarea unui dr personal nepatrimonial să aibă semnifica ia
unui prejudiciu nepatrimonial, altfel spus, moral. Dar, e posibil ca vătămarea unui drept
patrimonial, pe lângă prejudiciul material, să cauzeze i o suferin ă morală, de ex., se distruge o
opera de artă, dincolo de prejudiciul material, participare afectiva, suferin ă morală. E posibil i
ca un prejudiciu moral să fie insotit, cand se incalca un dr nepatrimonial, si de un prejudiciu
patrimonial. În urma unei calomnii, cineva isi pierde locul de munca. Calomnia incalca un dr
nepatrimonial, dar a avut o cosecin ă patrimonială.

Problema nu se referă decât la ipoteza în care prejudiciul, prin el însu i, este pur moral,
indiferent dacă rezultă din încălcarea unui drept nepatrimonial sau a unui dr patrimonial. Dacă e
un prejudiciu patrimonial, indiferent dacă el rezultă din încălcarea unui dr patrimonial sau

14
nepatriminial, el trebuie să fie reparat mereu material. Problema este dacă prejudiciul moral
poate fi reparat material.

NB: un prejudiciu nepatrimonial poate fi reparat prin mijloace nepatrimoniale. În materia

persoanelor, această chestiune a fost rezolvată în art. 257. Exista prevederi in C.civ. care arată
cum se apără drepturile nepatrimoniale. Art. 253 face o listă a acestor mijloace de apărare a
drepturilor nepatrimoniale. Nu aceasta este însă problema în discu ie.

Pe lângă aceste mijloace nepatrimoniale de aparare, este posibil ca prejudiciul moral să

fie reparat patrimonial?

Sub imperiul vechiului C.civ., răspunsul a fost pozitiv, pana in anul 1952, cand fostul
Tribunal Suprem a adoptat o decizie de îndrumare VII/1952, în care a statuat că prejudiciile
morale nu sunt susceptibile de reparare patrimonială. Argumentul: suferin a nu are pre . Se
spunea că este imorală repararea patrimonială a unui prejudiciu moral. Referitor la această
pozi ie rigidă a instan ei supreme, a fost amendată pentru că via a e mai puternică decât
rigiditatea unor reguli absurde. S-au creat bre e, prin care, în solu ii jurispruden iale, s-a
acceptat, în anumite situa ii, repararea patrimonială a prejudiciului moral. Trei situații:

1. În cazul prejudiciilor cauzate prin vătămarea sănătă ii sau a integrită ii corporale a unei
persoane, s-a spus că, dincolo de prejudiciul material suferit (valoarea ingrijirilor
medicale) e nevoie să se plăteacă unele sume de bani pentru a îmbunătă i condi iile de
via ă alterate ale victimei, ca urmare a vătămării/accidentului.
2. Chiar dacă ele, după accident, pot să reia munca, depun efort suplimentar în raport cu
starea de sănătate, acest efort suplimentar presupune plata unei sume de bani de către
autorul faptei ilicite.
3. În cazul accidentelor grave, s-a apreciat că victimele sunt lipsite de participarea firească
la via a socială i, ca urmare, pentru a compensa această neparticipare, victima trebuie
să primească o sumă de bani de la autorul faptei ilicite, cuantumul acestor sume de bani
fiind stabilit în fc de circumstan ele concrete, de la caz la caz.
După prăbu irea comunismului, aceste rezerve privind despăgubirea materială pentru
prejudiciul moral au fost înlăturate. S-a recunoscut, chiar în lege, că se pot acorda despăgubiri
materiale pentru prejudiciile morale. Mai întâi, legea pentru combaterea concuren ei neloiale, în
1991, apoi, legea contenciosului administrativ i au fost decizii ale CCR, pt ca, în NCC,
chestiunea să fie tran ată la nivel de principiu in art. 253 alin. (4).

Se recunoa te, la nivel de principiu, că prejudicul moral este suspceitbil de repara ie

patrimonială. Art. 1391, în materia răspunderii delictuale, are titlul marginal „Repararea
prejudiciului nepatrimonial”. Textul trimite la regula care stabile te că poate fi reparat
patrimonial prejudiciul moral. Acest text este important pentru că, pe de-o parte, face aplicarea
regulii reparării patrimoniale a prejudiciului moral, dar, pe de altă parte, i pt că introduce câteva
circumstan ieri pentru exercitarea specifică a acestui drept la despăgubiri materiale, în cazul
prejudiciului moral.

Primul text trimite tocmai la acea jurispruden ă anterioară în care se preciza că, dacă
victima suferă o vătămare a integritatii corporale sau a sanatatii, trebuie să primească o

15
compensa ie, ca urmare a neparticipării fire ti la via a socială sau familială. În plus, se mai
adaugă că în pofida ideii că suferin a nu are pre , totu i, persoanele aflate într-o rela ie specială
cu victima decedată au drept la despăgubiri materiale pentru această suferin ă. Art. 1391 alin.
(2) instituie o prezum ie privind existen a acestei suferin e i a prejudiciului moral, susceptiblă
de despăgubiri materiale, în cazul ascenden ilor, al descenden ilor, fra ilor, surorilor, so ului
victimei. Prezum ia nu e absolută, se poate face dovada contrară. Pe de altă parte, dacă e
vorba de alte persoane decât cel pentru care func ionează prezum ia, acestea pot face dovada
suferin ei, dar sarcina probatorie le apar ine.

Sunt, de asemenea, doua restricții în legatura cu dreptul la despagubiri materiale pt

prejudiciul moral:

● Cesiunea dreptului la despăgubire: acest drept nu poate fi cedat decât dacă el a fost
deja constatat printr-o tranzac ie sau printr-o hotărâre judecătorească, adică cesiunea
de drepturi litigioase în această materie este interzisă.
● De i am men ionat că dreptul la despăgubire trece la mo tenitori, când e vorba de un dr.
la despăgubire rezultat dintr-un prejudiciul moral, el nu trece la moștenitori, cu
excepția situa iei în care ac iunea fusese deja pornită de defunct, înainte de deces.
Mo tenitorii pot continua ac uiunea pornită anterior de autorul lor.
Prejudiciul mai are i o altă valen ă, tocmai pentru că există un prejudiciu, în final,
raspunderea delictuala genereaza un raport obliga onal, care are in con inutul său, dr de
crean ă al victimei la despăgubire i datoria de despăgubire a autorului faptei ilicite. Prejudicul
trebuie analizat nu doar ca o condi ie a răspunderii delictuale, ci i din perspectiva efectului pe
care îl generează, i anume dr la despăgubire. Din această perspectivă, mai multe aspecte
trebuie subliniate:

Condițiile reparării prejudiciului: sunt doua condiții necesare pt a se na te dr la

despagubire si obligatia corespunzatoare.

1. Prejudiciul trebuie să fie cert, adică trebuie să existe siguran a că prejudiciul fie deja
s-a produs, fie se va produce în viitor, adică poate fi actual, dar poate fi i viitor,
important este să existe siguran a producerii lui. Un prejudiciu este cert atunci cand
existenta lui actuala sau viitoare este sigura, neindoielnica si, totodata, poate fi stabilita
intinderea sa in prezent. Sunt certe si prejudiciile viitoare, daca sunt intrunite doua
conditii: exista siguranta producerii lor si este posibila evaluarea lor la momentul la care
se solicita repararea.
În doctrină, sub imperiul VCC, se spunea că acest caracter cert al prejudiciului se opune
ideii că poate fi reparat prejudiciul eventual, mai exact spus, se preciza tran ant că nu este
susceptibil de repara ie prejudiciul eventual.

NCC, în art. 1385, cuprinde o normă care pare să pună în discu ie această idee. Textul
folose te termenii „ ansă, probabilitate”, termeni care par să intre în contradic ie cu ideea
certitudinii prejudiciului. Intra in categoria prejudiciilor care rezulta din pierderea unei sanse cele
care sunt urmarea pierderii de catre o persoana a sansei sau posibilitatii de a realiza un castig
sau de a evita o pierdere. Ele se situeaza intre prejudiciile pur eventuale si cele perfect sigure
(certe).

16
 Legiuitorul a făcut o concesie, pt că, mai ales când e vb de economia de pia ă, ideea
aceasta e înso ită de riscuri i anse in acest sens, dintr-un punct de vedere, economia de pia ă
este un joc, în primul rând, jocul cererii i al ofertei, adică în economia de pia ă func ionează nu
certitudini, ci probabilită i, anse de a ob ine profit, riscuri de a pierde investi ii.

inând seama de particularită ile economiei de pia ă, legiuitorul a acceptat că, uneori,
prejudiciul poate să constea în pierderea ansei de a ob ine un avantaj sau de a evita o pagubă,
dar, într-o asemenea situa ie, despăgubirea nu mai prive te paguba sau beneficiul în întregul
lor, ci doar o cota-parte proportionala cu sansa de realizare sau cu riscul de pierdere. E
adevărat că acest calcul nu e mereu exact, tocmai de asta vb de sanse, probabilitate, adică,
există un domeniu în care, fără a avea o dimensiune exactă a prejudiciului, există totu i
siguran a lui, rămând doar să se determine cota de prejudiciu care trebuie suportata de autorul
prejudiciului.

Doctrina franceza: pierderea unei sanse poate reprezenta prin ea insasi un caracter
direct si cert de fiecare data cand se constata disparitia posibilitatii reale ca un eveniment
favorabil, prin definitie, sa duca la realizarea acestei sanse. Ex.: accidentul suferit de o
persoana o pune in imposibilitate de a se prezenta la un examen sau un concurs pentru
ocuparea unui post, neindeplinirea de catre avocat a unui act de procedura care compromis
sansa clientului de a castiga procesul.

2. Prejudiciul să nu fi fost încă reparat: dacă deja a fost reparat, nu mai e nevoie să fie
reparat iar. În practică, sunt situa ii când altcineva decât autorul faptei, repara prejudiciul:

★ Sistemele de asigurări sociale: mai ales când sunt prejudicii cauzate sanatatii sau
integritatii corporale si psihice si despagubiri acordate mostenirilor sau celor in
intretinere, acest sistem acopera, prin pensii sau alte indemnizatii, paguba suferita de
victima/victime, dar, aceasta despagubire nu e integrala, victima are dr sa ceara
diferenta dintre pensie sau indemnzatie si valoarea totala a prejudiciului, de la autorul
faptei. S-a pus problema daca sistemele de asigurari sociale se pot indrepta cu actiune
in regres asupra autorului prejudicului. E o problemă mai complexă.
★ Sistemele de asigurări normale sau asigurările private - victima a fost asigurată:
○ victima a avut o asigurare de persoane: întrucât indemniza ia plătita pe baza
asigurarii de persoane nu are caracter reparatoriu, s-a spus ca ea se cumuleaza
cu despagubirea datorata de autorul faptei ilicite = el trebuie sa plateasca integral
valoarea pagubei, indiferent de indemnizatia de asigurare primita de victima.
○ victima a avut o asigurare de bunuri: intrucat indemniza ia, în acest caz, are
caracter reparator, victima mai are dreptul sa ceară, de la autorul faptei ilicite,
doar diferen a dintr această indemniza ie i valoarea reală a prejudiciului.
○ autorul faptei ilicite a fost asigurat: în principiu, el nu mai datorează victimei
decât eventuala diferen ă dintre indemniza ia primită de victimă i valoarea reală
a pagubei. În această situa ie, cum se întâmplă când e vorba de asigurarea
obligatorie de raspundere in materie auto sau imobiliara, asigurarea priveste
chiar raspunderea ca atare, deci, cel asigurat incearca sa se apere de
eventualele obligatii de reparare a prejudiciilor care apar in viitor, deci nu mai

17
 plateste el iar prejudiciul, ci il plateste societatea de asigurari, daca nu e
reparatia integrala, o va plati diferenta autorul.

Principiile care guvernează repararea prejudiciului - sunt două principii:

Principiul repararii integrale = despăgubirea con ine i valoarea pagubei efective i

valoarea beneficiului nerealizat. Se repara si pagubele previzibile, si cele imprevizibile.

Principiul reparării în natură = e mai mult o utopie, pentru că o reparare in natura, in

materie delictuala, este de cele mai multe ori iluzorie. De cele mai multe ori, in materie
delictuala, reparatia este prin echivalent. Cât prive te căile de reparare prin echivalent, se poate
recurge la o în elegere între păr i, dacă sunt intelepte (calea amaibla), daca nu, victima recurge
la justi ie.
Există doua modalități de reparare a prejudiciului prin echivalent:

1. Stabilirea unei sume globale, ca echivalent al prejudiciului, mai ales când acesta s-a
consumat, se repară prejudiciul deja produs, actual.
E adevărat că, i în acest caz, dacă se acordă o sumă globală, dacă, ulterior, se
descoperă un alt prejudiciu, generat din aceeasi fapta ilicita, victima poate face o noua actiune
pentru diferenta de prejudiciu, dar nu va putea repune în discu ie suma globală anterioară,
pentru prejudiciul constatat prin hot jud. Hotararea judecătorească are deplină autoritate de
lucru judecat.

Este posibil, însă, să se repare prejudiciul prin echivalent, prin acordarea unor sume
periodice, în măsura în care prejudiciul care caracter viitor, mai ales, în exemplele anterioare,
de vatamari ale sanatatii, victima are nevoie de compensa ii lunare, deci, se acordă sume
periodice, pentru prejudiciile viitoare. Hotararea judecatoreasca din ipoteza asta are doar o
provizorie autoritate de lucru judecat, adică, în măsura în care se modifică situa ia victimei,
respectiv a prejudiciului, fie se poate cere sistarea plă ii sumelor periodice, dacă a încetat
prejudiciul, victima s-a vindecat cu totul, fie se poate cere mic orarea sumelor periodice, dacă
se constată că se diminuează prejudiciul. Se poate cere i mărirea, dacă se constată
agravarea. Hot judecatoreasca anterioara are autoritate de lucru judecat numai în legătură cu
circumstan ele avute în vedere când ea a fost pronun ată. Dacă apar împrejurări noi, inceteaza
prejudiciul, se mareste, se micsoreaza, printr-o nouă ac în juti ie se pot pune de acord situa ia
juridica i situa ia de fapt.

Aspecte particulare de reparare a prejudicului: vătămarea sănătă ii i a integrita ii

corporale si decesul victimei. Acestea sunt reglementate clar în C.civ.

Raportul de cauzalitate

S-a spus că răspunderea civila delictuala ridică i probleme de ordin filosofic.

Chestiunea cauzalită ii e una de ordin filosofic, ie im din sfera dreptului.

18
 Raportul de cauzalitate este o conditie materiala, obiectiva, care nu se confunda cu
vinovatia (singura conditie subiectiva a raspunderii delictuale) => poate exista raport de
cauzalitate, fara sa existe vinovatia autorului faptei, dupa cum poate exista vinovatia unei
persoane si sa nu existe raportul de cauzalitate.

Pe langa faptul ca este o conditie a raspunderii, raportul de cauzalitate este si un

criteriu de stabilire a intinderii obligatiei de reparare a prejudicului.

Ideile importante pentru a stabili raportul de cauzalitate:

Întrucât vorbim despre cauză, aceasta nu poate fi decât o faptă a omului. Într-adevăr,
există multe elemente cauzale care trec dincolo de fapta omenească: elemente fizice, elemente
chimice, elemente climatice etc. Când vorbim despre răspundere juridică, interesează numai
fapta omenească, adică numai ac iunea sau inac iunea omenească. De la bun început,
excludem to i ceilal i factori cauzali, chiar dacă ei se află într-o anumită rela ie cu fapta
omenească.

Nu există doar o faptă a omului, ci există numeroase fapte în anteceden a cauzală a

prejudiciului. Care dintre aceste fapte omene ti are, într-adevăr, valoare cauzală în raport cu
prejudiciul determinat? Altfel, aplicăm teoria Butterfly, pentru prejudiciul cauzat.

Ne interesează acea ac iune omenească în rela ie cauzală cu prejudiciul. Pentru a face

această selec ie cauzală, uneori trebuie să inem seama de ceea ce însu i legiuitorul prevede.
El stabile te, în anumite situa ii, care sunt elementele care au valoare cauzală. Art. 1369 C.civ.
face trimitere la asemenea acțiuni sau inacțiuni cu valoare cauzală. Acest art. enumeră o
serie de ac iuni care au valoare cauzală i care trebuie re inute în anteceden a cauzală a
prejudiciului.

Când nu avem asemenea indica ii din partea legii, tinem seama de doua criterii:

1. Nu contează tipul de cauzalitate sau caracterul cauzalită ii, ci contează existența reală
a unui raport de cauzalitate, între faptă i prejudiciu: cauzalitate directă i indirectă,
imediată i mediată, principală sau subsidiară. Indiferent de caracterul cauzei, cât timp
ea determină producerea pagubei, trebuie re inută fapta omeneasă i, deci, răspunderea
autorului faptei.
2. Criteriul complexului cauzal: sunt situa ii în care mai multe ac iuni omene ti determină
producerea prejudiciului, iar ele sunt atât de strâns legate între ele, încât nu se mai
poate face distinc ie între cauze i condi ii, ceea ce înseamnă că vor răspunde pentru
repararea pagubei i persoanele care au săvâr it actiuni sau inac iuni cu valoare de
condi ie, nu neapărat de cauză. Când există un asemenea complex cauzal unic, va fi
atrasă i răspunderea persoanelor ale căror ac iunui/inactiuni au valoare de conditie, nu
si de cauza. S-au integrat in complexul cauzal unic.
Astfel inteles, raportul de cauzalitate e un element obiectiv al raspunderii. E adevarat
ca atitudinea subiectiva a autorului faptei luminează, înt-un fel sau altul, raportul de cauzalitate,
dar nu se confundă acest raport de cauzalitate cu atitudinea subiectivă a autorului.

Cauzele care inlatura raportul de cauzalitate:

19
 Forta majora este intotdeauna o cauza exoneratoare de raspundere, ceea ce duce la
concluzia ca este o cauza care inlatura legatura de cauzalitate dintre prejudiciu si fapta ilicita.
Chiar si atunci cand e o raspundere obiectiva, forta majora tot este o cauza exoneratoare de
raspundere, deci inlatura legatura de cauzalitate.

Cf. art. 1351 alin. (2): “Forta majora este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut
invincibil si inevitabil.”

Fapta victimei si fapta unei terte persoane, pentru a fi cauze care inlatura
raspunderea civila, trebuie sa indeplineasca, de principiu, condtiile fortei majore sau ale cazului
fortuit, in acele ipoteze in care forta majora si cazul fortuit exclud angajarea raspunderii.

Cf. art. 1352 C.civ.: “Fapta victimei insesi si fapta tertului inlatura raspunderea chiar
daca nu au caracteristicile fortei majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, insa numai in cazurile
in care, potrivit legii sau conventiei partilor, cazul fortuit este exonerator de raspundere.”

Vinovăția

art. 1357-1358 C.civ. => principiul raspunderii intemeiate pe vinovatia autorului faptei
ilicite si prejudiciabile.

Terminologic, împrumutăm, în dreptul civil, conceptele din dreptul penal, i anume

formele vinovă iei i gradele de vinovă ie. Nu rămâne valabilă eficien a acestor forme de
vinovă ie, sub aspectul întiderii repara iei.

În materie delictuală, autorul repară prejudiciul în totalitate, integral, chiar i pentru

cea mai u oară formă de vinovă ie. A adar, nu numai formele de vinovă ie nu contează, ci si
gradele.

Totu i, aceste grade i forme ale vinovă iei ar putea să aibă relevan ă nu sub aspectul
întinderii obliga iei de reparare a prejudicului, ci sub aspectul modului în care se repartizează
despăgubirea, între autorii prejudiciului, când sunt mai multe persoane care cauzează
prejudiciul sau între victimă i autorul faptei când însă i victima contribuie i ea la producerea
prejudiciului.

NB: aceste forme speciale de vinovă ie se utilizează drept criteriu de repartizare a

despăgubirii numai atunci când nu se poate stabili exact care este contribu ia fiecărui participant
la producerea prejudiciului (contribu ia cauzală), adică, primul criteriu de repartizare a
prejudiciului este cauzalitatea. Dacă nu se poate face diferen ă între contribu iile cauzale,
recurgem la gradele de vinovatie.

Vinovăția = atitudinea subiectivă negativă a făptuitorului în legătură cu fapta i

urmările ei, fie înainte de producerea faptei, fie cel târziu în timpul producerii faptei.

20
 Atitudine psihică negativă = autorul faptei tie că fapta e ilicită i ori î i dă seama, ori
ar trebui să- i dea seama de urmările ei negative, vătămătoare. În eleasă în felul acesta,
vinovă ia prespune un element intelectiv și unul volitiv, adică un element de cunoa tere i un
element de voin ă. Impreună, aceste 2 elemente dau con inut vinovă iei. Important este că
vinovă ia formează latura subiectivă a răspunderii, în opozi ie cu laura obiectivă, formata de
celelalte trei (fapta ilicita, prejudiciul si raportul de cauzalitate).

Cand vorbim de elementul intelectiv al vinovă iei, ne raportăm, pe de-o parte, la nivelul
general de cunoa tere a societă ii, la un moment dat (nu putem pretinde autorului faptei ilicite
sa fie deasupra gradului de cunoastere al societă ii, la un anumit moment dat), deci acest nivel
de cunoa tere e variabil.

În sfera acestui grad de cunoa tere al societă ii, trebuie să inem seama de nivelul de
cunoa tere al făptuitorului. Sub acest aspect, aprecierea gradului de cunoa tere al făptuitorului
se face fie pe baza unui criteriu obiectiv, fie a unui criteriu subiectiv. Criteriul obiectiv – al
bunului gospodar sau al omului mediu. Criteriul subiectiv – inem seama de puterea reală de
cunoa tere a lui, care poate fi sub sau deasupa acestei medii de cunoa tre.

C.civ. consacra, in principal, criteriul obiectiv pentu aprecierea acestui nivel de

cunoa tere, dar, în împrejurări speciale, este posibil să fie dublat de un criteriu subiectiv. În
strânsă legătură cu acest aspect intelectiv al cunoa terii, se pune problema discernământului
sau problema capacității delictuale: uneori, ea este considerată o condi ie distinctă a
răspunderii delictuale, dar, în realitate, ea este numai un aspect care ine de elementul intelectiv
al vinovă iei.

Într-adevăr, capacitatea delictuală înseamnă discernământ, iar acesta se referă la

cunoa tere. Se referă i la puterea de judecată i la apreciere. În materie delictuală, nu avem o
vârstă minimă pentru prezen a discernămâtului delictual. La orice vârstă, în principiu, se poate
angaja răspunderea delictuală, cu condi ia de a se face dovada discernamantului.

Cand autorul faptei ilicite are sub 14 ani => prezumtie de absenta pana la 14 ani si o
prezumtie de prezenta a discernamtului, dupa 14 ani. Consecința: victima trebuie să facă
dovada discernământului autorului faptei ilicite, dacă are sub 14 ani. Daca are peste 14 ani,
autorul faptei iliicte trebuie sa faca dovada ca n-a avut.

Dacă sunt persoane puse sub interdic ie, ele pot răspunde, în măsura în care se
dovede te că au discernământ. Mai mult, în materie delictuală, s-a spus că nu e nicio distinc ie
între ele i persoanele care nu sunt puse sub interdic ie, întrucât punerea sub interdic ie are
efecte în ceea ce prive te capacitatea de a contracta, nu capacitatea răspunderii delictuale.

Elementul volitiv – presupune puterea de a delibera i de a decide. Consecința: ori de

câte ori făptuitorul nu este liber în procesul de deliberare i de decizie, el nu va răspunde. Mai
concret, dacă sunt elemente de constrângere fizică sau de costrângere morala a faptuitorului, in
momentul savarasirii faptei, si se face dovada acestei constrangeri fizice sau morale, intrucat nu
mai exista vinovatie, nu mai exista nici răspundere. Există, deci anumite imprejurari care
inlatura vinovatia:

21
 ● Forta majoră
● Cazul fortuit - cand e vorba de caz fortuit, este o chestiune de inlaturare a vinovatiei.
Cazul fortuit nu este un eveniment extern, poate avea si origini interne si presupune ca
acea persoana nu a fost suficient de bine pregatita incat sa inlature acel prejudiciu.
● Fapta victimei sau fapta unui tert, cand au fie valoarea fortei majore, fie valoarea
cazului fortuit
NB: chestiunea legată de aceste împrejurări care înlătură vinovă ia este posibila
confuzie a efectului lor, pentru că acestea pot să înlăture chiar raportul de cauzalitate, total
sau par ial. Dacă îl inlatura total, nu se mai pune problema vinovă iei. Dacă nu înlătura total
raportul de cauzalitate, ci doar par ial, rămâne relevantă problema vinovă iei i ele pot avea
influen ă sub aspectul înlăturării ei. In func ie de fiecare situa ie concretă, trebuie distins între o
valen ă sau ale între împrejurări.

Proba efectelor elementelor răspunderii delictuale

Condi iile obiective ale răspunderii se probează cu orice mijloc de probă, tocmai pt că e
vorba de elemente materiale. Când e vorba de vinovă ie, proba este dificilă, întrucât elementele
subiective nu pot fi dovedite în mod direct. Ca urmare, vinovă ia, i în dr civil, ca i în celelalte
ramuri de dr., se poate dovedi în măsura în care atitudinea subiectivă a făptuitorului lasă
amprente asupra elementelor obiective ale răspunderii.

Nu se confundă vinovăția i raportul de cauzalitate, nu se confundă nici cu fapta ilicită,

niici nu prejudiciul. Totusi, aceasta atitudine subiectiva modelează într-un anumit fel fapta, pt ca
actiunile si inactiunile noastre sunt, mai intai, cu mai mult sau mai putina atentie, proiectate, ca
urmare, forma faptelor, ca elemente materiale, este influen ată de atitudinea noastră subiectivă,
adică de elementul intelectiv i de elementul volitiv.

Procesul de probare a vinovă iei e complex, pentru că acesta presupune probarea unor
prezum ii simple de către judecator (?). Or, prezum iile simple sunt cele mai fragile instrumente
de probă, motiv pentru care ele trebuie folosite cu mare aten ie i abilitate, pentru a fi
convingătoare.

Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice

Sediul materiei: art. 219-221 C.civ.

Ne interesează doar aspectele particulare, în legătură cu celelalte, toate precizările din

materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei fizice se aplică. Faptele
ilicite ale organelor persoanelor juridice sunt chiar faptele licite ale persoanei juridice. Este ceea
ce se afirmă în art. 219 alin. (1) C.civ.

22
 Ca urmare, pentru a se putea antrena răspunderea delictuală a persoanei juridice, este
nevoie ca fapta ilicită să fie săvâr ita de organele persoanei juridice. NB: până la urma,
organele persoanei juridice sunt persoane fizice, indiferent daca aceste organe sunt
unipersonale sau colective.

Concluzia: pt a retine raspunderea persoanei juridice, trebuie sa identificam, mai intai,

fapta ilicita savarsita de o persoana fizica sau de persoane fizice care fac parte din organele de
conducere. Daca, in matere civila, se impune o asemenea restrictie, cu atat mai mult ea ar
trebui sa functioneze in matere penala. Este o anomalie a C.p. care permite angajarea
raspunderii penale a persoanei juridice chiar si pentru fapte infractionale care nu au fost
savarsite de organele de conducere, mai mult, exista tendinta doctrinara si jurisprudentiala sa
se angajazeze raspunderea penala a persoanei juridice, char atunci cand exista o infractiune
sarvasita care nu e specifica?

A doua cerinta – sa stabilim daca fapta ilicita savarsita de persoanele fizice din
organele de conducere are legatura cu atributiile si scopul functiilor de conducere.

Prima cerinta – identificam persoanele fizice din conducere, apoi fapta ilicita sa fi fost
savarsita in legatura cu atributiile sau cu scopurile functiei de conducere. E suficient ca fapta sa
aiba o legatura fie cu o atributie, fie cu scopul functiei. Daca aceste cerinte sunt indeplinite, se
angajeaza raspunderea pt fapta proprie a persoanei juridice, dar se poate angaja si
raspunderea persoanei fizice, va raspunde si ea pt fapta proprie. Victima poate cere
despagubiri de la amandoi, ei vor raspunde in solidar, daca face victima act impotriva
amandurora.

Daca plateste persoana juridica paguba, are actiune in regres impotriva persoanei fizice
vinovate de savarsirea prejudiciului. E normal as fie asa pt ca persoana juridica a cauzat
prejudciul nu direct, ci prin persoana fizica.

23
 5.04.2016

Cursul 7

Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane

Dr. comun este raspunderea civila delictuala pt fapta proprie. In legatura cu ceea ce
vom spune astazi, vom avea in vedere acele prevederi specifice pentru raspunderea delictuala
pentru fapta altuia, iar aceste prevederi vor fi completate cu tot ce am discutat la raspunderea pt
fapta proprie.

C.civ. reglementeaza trei forme ale raspunderii delictuale pt fapta altei persoane:

1. raspunderea civila delictuala a parintilor si a tutorilor pt faptele ilicite savarsite de copiii

minori aflati sub autoritatea lor parinteasca;
2. raspunderea civila delictuala pentru faptele ilicite savarsite de minori si de persoanele
aflate sub interdictie, in perioada in care se afla sub supravegherea celor care au
aceasta obligatie pe temei legal, pe temei contractual sau pe temeiul unei hotarari
judecatoresti;
3. raspunderea civila delictuala a comitentilor pentru faptele ilicite savarsite de prepusii lor.

art. 1372 C.civ. → primele dintre aceste forme ale raspunderii pentru fapta altei
persoane, principiul general de raspundere pentru fapta altei persoane; legiuitorul a ales o
metoda sintetica de reglementare, nu trebuie sa credem ca nu se face in continuare distinctie,
cum se facea si in vechiul cod civil, intre raspunderea parintilor si tutorilor pentru faptele
minorilor aflati sub autoritatea parinteasca si pe de alta parte raspunderea pentru faptele ilicite
savarsite de minori si de persoanele aflate sub interdictie, raspundere care apasa in sarcina
persoanelor care au obligatia de supraveghere, pe temei legal, contractual sau al unei hotarari
judecatoresti.

Aceasta distinctie rezulta din redactarea alin. (3) al art. 1372 C.civ. Cele doua fraze ale
acestui alineat au in vedere fiecare cate una dintre cele doua forme de raspundere delictuala.
Plecand de la distinctia facuta in acest alineat, vom vedea care este deosebirea dintre cele
doua forme de raspundere.

1
 Raspunderea parintilor si tutorilor pentru faptele minorilor aflati sub autoritatea lor
parinteasca

Sediul materiei: art. 1372 si art. 1374 alin. (1) C.civ.

Domeniu de aplicare al raspunderii: cateva notiuni il contureaza:

- notiunea de “parinti”: in sfera acestei notiuni, intra nu doar parintii care nasc copii din
casaorie, ci si aceia care nasc copii din afara castaoriei, in sfera acestei notiuni intrand si
parintii adoptivi.

Spre deosebire de vechiul cod civil, care nu includea in aceasta forma de raspundere si
tutorii, noul cod civil ii asimileaza pe tutori parintilor, in masura in care tutorii exercita
autoritatea parinteasca. Sunt situatii in care minorul nu se mai afla sub autoritatea parinteasca a
parintilor, ci se afla sub tutela, iar tutorele exercita autoritatea parinteasca. In acest caz, asupra
tutorelui trec, in principiu, drepturile si indatoririle parintesti cu privire la persoana minorului si
bunurile sale, sub controlul instantei de tutela si, eventual, al consiliului de familie.

- notiunea de “copil minor”: este vorba de o persoana sub 18 ani; in masura in care,
prin casatorie, minorul devine major, parintii sau tutorele nu vor mai raspunde pentru el.
Fundamentarea raspunderii delictuale → notiunea de “autoritate parinteasca”: actualul
cod civil vorbeste in art. 1372 alin. (3) de indatoririle decurgand din exercitiul autoritatii
parintesti. Pe de alta parte, avem mai multe texte care se refera la aceasta notiune in materia
familiei: art. 483 alin. (1) C.civ., art. 483 alin. (3) C.civ., art. 487 C.civ., art. 507 C.civ.

Toate aceste texte pun in lumina ideea ca autoritatea parinteasca este un ansamblu de
drepturi si indatoriri in legatura cu cresterea si educarea minorului. Acest ansamblu de indatoriri
include si obligatia de supraveghere (art. 493 C.civ.), dar nu se reduce la aceasta. C.civ. actual
este fara echivoc in ceea ce priveste intemeierea raspunderii parintilor pe indatoririle rezultand
din exercitarea autoritatii parintesti, in primul rand, indatorirea de crestere si educare a copilului.

Relevanta acestei intemeieri a raspunderii parintilor si tutorilor este vizibila in legatura cu

modul in care acestia din urma ar putea sa rastoarne prezumtiile de raspundere care apasa in
sarcina lor.

Intr-adevar, posibilitatea parintilor de a se apara de raspunderea instituita prin art. 1372

C.civ. este foarte redusa, tocmai pentru ca le este greu, daca nu imposibil, sa faca dovada ca,
desi si-au indeplinit toate indatoririle care dau continut autoritatii parintesti, totusi, minorul a
savarsit fapta prejudiciabila. Vom vedea ce inseamna mai exact afirmatia.

Fundamentul de natura obiectiva al acestei raspunderi face ca aceasta raspundere

delictuala sa fie directa si autonoma => nu este subsidiara si nici macar accesorie in raport cu
raspunderea eventuala a autorului faptei ilicite si prejudiciabile => raspunderea parintilor si

2
tutorilor pentru fapta altei persoane nu depinde de existenta raspunderii autorului faptei
prejudiciabile si nici nu este grefata pe aceasta.

Conditiile raspunderii parintilor si tutorilor - exista practic doar una → copilul sa fie
minor, adica sa nu aiba 18 ani sau sa nu fi devenit major inainte de implinirea acestei varste.
Aceasta conditie este necesar sa existe in momentul savarsirii faptei ilicite. Atunci cand, ulterior
acestui moment, cel in cauza devine major, aceasta imprejurare nu are drept consecinta
inlaturarea raspunderii parintilor sau tutorilor. Solutia este aceeasi, indiferent daca actiunea
impotriva celui raspunzator a fost introdusa de victima inainte sau dupa ce autorul prejudiciului a
ajuns la majorat.

Nu mai exista conditia din vechiul cod civil privind comunitatea de locuinta intre copil si
parinti. Intr-adevar, indiferent de locuinta copilului, cata vreme parintii nu au fost decazuti din
drepturile parintesti, mai exact cata vreme autoritatea parinteasca nu este exercitata de catre
tutore, ei raman raspunzatori. De asemenea, tutorele, daca are aceasta utoritate, nu se va
putea apara de raspundere invocand faptul ca, dintr-un motiv sau altul, copilul a parasit locuinta.

Practic, indepartarea acestei conditii privind comunitatea de locuinta este rezultatul

optiunii legiuitorului in legatura cu intemeierea acestei raspunderi. Cata vreme parintii sau
tutorele au obligatia de crestere si educatie a minorului, trebuie sa acopere riscurile din
comportarea minorului, indiferent daca acesta are locuinta comuna sau nu cu parintii sau
tutorele.

Sub imperiul vechiului cod civil, s-a ajuns la aceasta concluzie chiar daca exista conditia
comunitatii de locuinta, de exemplu, in situatia in care minorul aflat in spital a fugit si a savarsit o
fapta ilicita, parintii au fost considerati raspunzatori, tocmai pentru carentele privind obligatia de
crestere si educare a copilului. Pana la urma, practica judiciara dezvoltata sub incidenta
vechiului cod civil a lasat fara continut conditia comunitatii de locuinta si pe buna dreptate s-a
renuntat la ea in noul cod civil.

Pe langa aceasta conditie speciala de minoritate a copilului, exista mai multe conditii
generale care se refera, de fapt, la conditiile raspunderii pentru fapta proprie, analizate in
persoana minorului. Trebuie sa existe o fapta ilicita, un prejudiciu si un raport de cauzalitate
intre acestea.

NB: a patra conditie a raspunderii pentru fapta proprie nu mai este necesara.
Raspunderea parintilor si tutorilor este menita sa acopere, in primul rand, acele situatii in care
minorul nu are discernamant si, ca urmare, nu ar putea fi tras la raspundere direct de catre
victima.

Chiar daca minorul are discernamant si i se poate retine vinovatia, raspunderea

parintilor si tutorilor functioneaza, singura deosebire constand in optiunea pe care victima o are
de a se indrepta impotriva parintilor sau a tutorelui, pe de o parte, sau a minorului, pe de alta
parte. Sub acest aspect, art. 1372 C.civ. precizeaza ca raspunderea subzista chiar in situatia in
care faptuitorul, fiind lipsit de discernamant, nu raspunde pentru fapta proprie.

3
 Daca sunt indeplinite conditiile generale si conditia speciala precizate, in sarcina
parintilor sau a tutorelui se declanseaza prezumtiile de raspundere, iar acestia nu se pot
apara decat daca ar face dovada ca fapta copilului este urmarea altei cauze decat indeplinirea
defectuoasa a indatoririlor decurgand din exercitiul autoritatii parintesti.

Este, insa, posibil ca parintii sa se apere demonstrand ca nu sunt indeplinite conditiile

generale ale raspunderii. Pentru a putea invoca o imprejurare care inlatura caracterul ilicit al
faptei sau ar putea invoca o imprejurare care inlatura raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si
prejudiciu.

Care sunt efectele acestei forme de raspundere delictuala? In masura in care au fost
indeplinite conditiile evocate, iar parintii nu au facut nicio dovada de inlaturare a raspunderii, se
naste un raport obligational intre parinti sau tutore si victima prejudiciului. In continutul
acestui raport exista, pe de o parte, dreptul victimei la despagubire si, pe de alta parte,
obligatia parintilor sau a tutorelui de a plati despagubirea.

In masura in care minorul a avut discernamant, victima se poate indrepta si impotriva

minorului pentru plata despagubirii, numai ca, in acest caz, va trebui sa invoce doar conditiile
raspunderii pentru fapta proprie, inclusiv vinovatia, si sa le si dovedeasca.

Mai este posibil ca, in masura in care se demonstreaza vinovatia minorului, victima sa ii
cheme impreuna in judecata pe minor si pe parinti sau tutore, caz in care acestia vor avea o
obligatie solidara de despagubire. Cum spune art. 1382, cei care raspund pentru o fapta
prejudiciabila sunt tinuti solidar la reparatie fata de cel prejudiciat. Victima va putea cere
despagubirea intregral, fie de la parinti sau tutore, fie de la minor.

Intr-o asemenea ipoteza, daca platesc despagubirea parintii sau tutorele, iar minorul are
discernamant, teoretic, este posibil sa se formuleze o actiune in regres impotriva minorului, caz
in care regresul va fi integral. Suntem in prezenta unei forme de raspundere pentru fapta altuia.
Daca se poate retine vinovatia minorului, raspunderea ca atare, in ultima instanta, ii apartine.

In concluzie, raspunderea civila delictuala a parintilor si tutorilor este o raspundere

directa, in sensul ca victima poate actiona direct in justitie persoana raspunzatoare pentru a
obtine reparatia, fara ca promovarea actiunii sa fie conditionata de chemarea in judecata,
inainte sau simultan, si a autorului prejudiciului chiar si atunci cand acesta a avut discernamant.

4
 Raspunderea delictuala a celor care pe temei legal, contractual sau al unei hotarari
judecatoresti au obligatia de supraveghere a unor persoane minore sau a unei persoane
puse sub interdictie

Temei: art. 1372 alin. (3) C.civ. → este aplicabila doar prima fraza.

Domeniu de aplicare: este circumstantiat prin doua notiuni:

- “persoanele care au obligatia de supraveghere pe temei contractual, legal sau al

unei hotarari judecatoresti” - actualul cod civil largeste sfera persoanelor care pot fi
raspunzatoare pe acest temei. Vechiul cod civil ii avea in vedere doar pe institutori si
artizani, adica cei care, intr-un concept educativ, exercitau supravegherea asupra
minorilor. Actualul cod a mers mult mai departe si are in vedere orice persoana care are
obligatia de a supraveghea minorul sau o persoana pusa sub interdictie, iar aceasta se
naste nu doar din lege, ci si din contract sau din hotarare judecatoreasca. Orice alta
persoana care supravegheaza copilul raspunde pe acest temei daca are aceasta
obligatie.
- “minor si persoana pusa sub interdictie” - noul cod a largit sfera persoanelor, in
vechiul cod era vorba numai de minori, actualul cod prevede si persoanele puse sub
interdictie. Practic, tutorii pot raspunde pentru fapta altuia conform noului cod civil pe
doua temeiuri: cand e vorba de un minor cu privire la care exercita autoritatea
parinteasca sau pentru o persoana pusa sub interdictie, fata de care au obligatia de
supraveghere. Daca persoana pusa sub interdictie este o persoana minora, prin ipoteza,
atunci ar prevala raspunderea pe primul temei, fiind inlaturata cea pe al doilea temei.
Fundamentul raspunderii: obligatia de supraveghere, idee expres mentionata in art.
1372 alin. (3).

Conditiile raspunderii → distinctie intre cele generale (conditiile raspunderii pt fapta

proprie analizate in persoana minorului sau a persoanei puse sub interdictie: fapta ilicita,
prejudiciul si raportul de cauzalitate. Nici in acest caz, nu este necesar dovada vinovatiei) si cele
speciale.

Este posibil, insa, ca si minorul si cel pus sub interdictie sa fi actionat cu discernamant in
momentul savarsirii faptei. Cel pus sub interdictie este prezumat relativ a nu avea discernamant.
In mod pasager, acesta ar putea avea discernamant. In cazul minorului, numai daca este sub
14 ani se prezuma ca nu are discernamant.

Cat priveste conditiile speciale:

1. sa fie vorba de un minor sau de o persoana pusa sub interdictie

5
 2. in timpul savarsirii faptei ilicite, minorul sau persoana sa se fi aflat sub supravegherea
persoanei care avea aceasta indatorire conform legii, contractului sau hotararii
judecatoresti.
Exista o discutie speciala pentru situatiile in care minorul sau interzisul judecatoresc a
scapat de sub supraveghere. Practica judiciara sub imperiul vechiului cod civil a fost categorica:
daca aceasta imprejurare a fost inlesnita de neindeplinirea corespunzatoare a obligatiei de
supraveghere, chiar daca minorul sau interzisul judecatoresc nu se mai afla efectiv sub
supraveghere, raspundea persoana care avea obligatia de supraveghere.

Solutia este aceeasi si acum. Este important ca minorul sau interzisul judecatoresc sa
se afle efectiv sau sa fi trebuit sa se afle sub supraveghere.

Indeplinirea conditiilor => prezumtiile de raspundere in sarcina celui care are

obligatia de supraveghere, care se va putea apara mult mai usor, intrucat, asa cum spune art.
1372 alin. (3) fraza I: “cel obligat la supraveghere este exonerat de raspundere numai daca
dovedeste ca nu a putut impiedica fapta prejudiciabila”, adica daca va dovedi ca si-a indeplinit
obligatia in mod corespunzator si, totusi, minorul sau persoana pusa sub interdictie a savarsit
fapta ilicita, aceasta forma de raspundere nu va mai opera.

In plus, cel care are obligatia ar putea sa mai dovedeasca fie ca a intervenit o
imprejurare care inlatura caracterul ilicit al faptei, fie ca a intervenit o imprejurare care inlatura
raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu.

Daca sunt indeplinite conditiile raspunderii si nu s-a facut dovada care sa rastoarne
prezumtia de raspundere, efectul este nasterea unui raport obligational intre victima si cel care
are obligatia de supraveghere. Victima va avea dreptul sa ceara repararea prejudiciului, cel care
are obligatia de supraveghere va fi obligat sa il repare.

Daca minorul sau interzisul judecatoresc a avut discernamant, teoretic, este posibil ca
victima sa il cheme in judecata si pe acesta, dar pe temeiul raspunderii pentru fapta proprie.

In masura in care victima face o actiune comuna si impotriva minorului sau a interzisului
judecatoresc si a celui care are obligatia de supraveghere, raspunderea va fi solidara. Si in
acest caz, tot teoretic, s-ar putea pune problema unei actiuni in regres a celui care are obligatia
de supraveghere si a platit despagubirea impotriva minorului sau interzisului judecatoresc, daca
are resurse patrimoniale si daca a avut discernamant.

6
 Raspunderea comitentilor pentru fapele ilicite savarsite de prepusi

Sediul materiei: art. 1373 C.civ.

Domeniu de aplicare:

- “comitent”`- cel care, in virtutea unui contract sau in temeiul legii, exercita directia,
supravegherea si controlul asupra celui care indeplineste anumite functii sau insarcinari
in interesul sau ori al altuia. ! poate fi o persoana fizica, persoana juridica de drept
public sau de drept privat.
- “prepus” - persoana care indeplineste anumite functii sau insarcinari in interesul
comitentului sau al altuia, aflandu-se sub puterea de directie, control si supraveghere a
comitentului. ! intotdeauna este o persoana fizica
- “raport de prepusenie” - se leaga intre doua persoane, dintre care una are calitatea de
comitent si cealalta are calitatea de prepus, raport in virtutea caruia prepusul desfasoara
o anumita activitate in interesul, sub indrumarea, sub coordonearea si sub
supravegherea comitentului.
Noul cod civil reglementeaza pe larg aceasta raspundere a comitentilor pentru
prejudiciile cauzate de prespusii lor in art. 1373. !! aceasta forma de raspundere intervine
numai in acele situatii in care prepusii cauzeaza prejudicii injuste unor terte persoane printr-o
fapta ilicita extracontractuala.

In cazul in care fapta ilicita este savarsita de prepus in executarea unui contract incheiat
de catre un tert (victima prejudiciului) cu comitentul si i se cauzeaza acelui tert un prejudiciu =>
neexecutarea obligatiilro contractuale lato sensu => raspundere civila contractuala pentru
fapta altuia, reglementata expres in art. 1519 C.civ.: “Daca partile nu convin altfel, debitorul
raspunde pentur prejudiciile cauzate din culpa persoanei de care se foloseste pentru
executarea obligatiilor contractuale.”

Temeiul raportului de prepusenie: multa vreme, s-a considerat ca acest temei este o
intelegere intre comitent si prepus, de obicei, un contract. Sub imperiul vechiului cod civil, s-a
acceptat ca raportul se poate naste si pe temeiul unei obligatii legale, in virtutea careia o
persoana trebuie sa realizeze o obligatie pentru cealalta sub indrumarea si supravegherea
acesteia => raportul se naste dintr-o intelegere sau dintr-o obligatie legala.

Este discutat daca s-ar putea naste si dintr-o hotarare judecatoreasca. S-ar putea spune
ca institutia de detinere ar putea sa aiba calitatea de comitent pentru faptele prin care cei aflati
in detentie ar cauza prejudicii tertilor, ca urmare a faptului ca acestia au fost condamnati la o
pedeapsa privativa de libertate, printr-o hotarare judecatoreasca.

Cat priveste contractul ca temei al raportului de prepusenie, el este, de regula,

contractul de munca. Nu este exclus, insa, ca raportul sa fie generat de alte contracte: mandat,
locatiune etc., dar numai in masura in care aceste contracte au clauze clare din care sa rezulte

7
ca mandatarul sau locatarul isi desfasoara activitatea sub autoritatea, controlul, sub indrumarea
si supravegherea mandantului sau a locatorului. Pana la urma, nu conteaza natura contractului,
important este daca in el sunt clauze care sa prevada aceasta relatie speciala, respectiv
activitatea prepusului desfasurata sub autoritatea, indrumarea, controlul si supravegherea altei
persoane.

Nu este exclus ca raportul de prepusenie sa aiba un izvor extracontractual, precum:

ipoteza desfasurarii de catre un copil a unei activitati in interesul parintelui sau, sub autoritatea
familiala pe care parintele o are asupra sa, situatia prestarii de catre un contravenient a unei
activitati in folosul comunitatii ori a executarii unei pedepse prin obligarea la munca.

Conditiile acestei raspunderi sunt generale si speciale. Conditiile generale sunt cele
pentru raspunderea delictuala fapta proprie, analizate in persoana prepusului: fapta ilicita,
prejudiciul si raportul de cauzalitate.

A existat o dezbatere, sub imperiul vechiului cod civil, in legatura cu chestiunea daca
conditia vinovatiei prepusului este necesara pentru a se angaja raspunderea comitentului.
Majoritatea doctrinei si practica judiciara in totalitate au apreciat ca este necesara conditia
vinovatiei prepusului. S-a spus ca, in acest caz, raspunderea comitentului nu mai are in vedere
chestiunea discernamantului, ci ratiunea ei este de cu totul alta natura.

Sub imperiul noului cod civil, subzista conditia vinovatiei prepusului ca o conditie
generala pentru a se angaja raspunderea comitentului, fapt ce rezulta si din compararea art.
1372-1373. In art. 1372 alin. (2), se precizeaza expres ca pentru angajarea raspunderii nu este
necesara dovada discernamantului minorului sau a interzisului. O asemenea precizare nu mai
intalnim in art. 1373. Rezulta ca, in acest caz, este nevoie sa se faca dovada vinovatiei
prepusului.

Fundamentul raspunderii comitentului: de-a lungul timpului, au fost avansate mai

multe teorii:

- raspunde comitentul, intrucat si-a ales gresit prepusul;

- insuficienta supraveghere si indrumare a prepusului;
- in legatura cu dovedirea culpei, opereaza o prezumtie, adica victima nu mai trebuie sa
faca dovada culpei comitentului, dar, prezumtia fiind relativa, ar fi putut fi rasturnata;
- e vorba de o prezumtie absoluta de culpa, irefragabila;
- nu mai e vorba nici macar de o prezumtie de culpa, intrucat, daca ne referim la comitent,
raspunderea lui nu mai e legata de propria vinovatie si s-a ajuns la punctul in care
raspunderea comitentului a fost privita ca o raspundere obiectiva, independenta de
vinovatie;
NB: vorbim de raspunderea comitentului, nu a prepusului pt fapta proprie. Aceasta idee
de raspundere obiectiva a fost afirmata pornind de la un temei nou - ideea de garantie pentru
riscul de activitate. Intrucat comitentul apeleaza la serviciile altei persoane, el trebuie sa isi
asume o adevarata obligatie de garantie fata de tertii care ar putea fi eventual prejudiciati prin
faptele ilicite savarsite de prepus. Intrucat comitentul beneficiaza de activitate, fiind in interesul

8
sau, el trebuie sa ofere aceasta garantie in sens general, care dobandeste un sens concret in
momentul in care efectiv se savarseste fapta ilicita si victima trebuie sa fie despagubita.

Obligatia de garantie, privita ca fundament obiectiv al raspunderii comitentului, nu

trebuie confundata cu o simpla garantie de solvabilitate de tipul fideiusiunii => comitentul nu
raspunde in calitate de garant sau de cautiune legala instituita in favoarea victimei, obligatia sa
de a repara prejudiciul este principala si autonoma in raport cu eventuala obligatie delictuala a
prepusului.

Intemeierea raspunderii comitentului pe ideea de garantie face ca insasi notiunea de

raspundere sa fie pusa sub semnul intrebarii. Intre ideea de raspundere si cea de vinovatie
exista o legatura indisolubila. In realitate, nu mai e vorba de un raport de raspundere, folosim
notiunea intr-un sens metaforic, este vorba de un raport de despagubire.

Chestiunea raspunderii comitentului nu are legatura cu vinovatia prepusului, ci cu

garantia pe care trebuie sa o ofere tertilor.

Conditiile speciale:

1. trebuie sa existe un raport de prepusenie

2. prepusul trebuie sa fi savarsit fapta ilicita in legatura cu atributiile sau scopul
functiilor incredintate - sintagma “atributiile sau scopul functiilor incredintate” se
regaseste ca atare in art. 1373 partea finala. Intr-adevar, vechiul cod vorbea doar de
functii incredintate. A fost o indelungata dezbatere in doctrina si multe solutii pronuntate
pentru a se deslusi sensul acestei idei. S-a ajuns la concluzia ca pentru ca aceasta
conditie sa fie indeplinita este necesar ca fapta sa aiba o anumita legatura cu functiile
incredintate, cel putin sub un aspect: al atributiilor sau al scopului. Legatura dintre fapta
prepusului si atributiile sau scopul functiilor sale poate fi de loc, de timp sau de mijloace
folosite (ex.: era in timpul serviciului, la locul de munca sau se folosea de un bun al
comitentului pentru indeplinirea atributiilor functiei.)
Este posibil ca prepusul sa savarseasca fapta ilicita exercitand o atributie din continutul
functiei incredintate si lucrand in interesul comitentului. Este evident ca va raspunde comitentul.

Este posibil si ca prepusul sa savarseasca fapta ilicita exercitand o atributie, dar lucrand
in propriul interes, adica incalcand scopul functiei. Si in acest caz, comitentul va raspunde,
intrucat fapta are o legatura stransa cu functiile, sub aspectul exercitarii atributiilor din continutul
acestora.

Este posibil ca prepusul sa savarseasca fapta ilicita depasind atributiile care intra in
continutul functiei, dar lucrand in interesul comitentului, adica respectand scopul functiei. Si in
acest caz raspunde comitentul.

Numai cand fapta ilicita nu are legatura nici cu atributiile, nici cu scopul functiei,
comitentul nu mai raspunde. Noul cod a sintetizat aceasta indelungata practica judiciara si a
folosit aceasta sintagma. Art. 1373 alin. (3): “Comitentul nu raspunde daca dovedeste ca
victima cunostea sau, dupa imprejurari, putea sa cunoasca, la data savarsirii faptei

9
prejudiciabile, ca prepusul a actionat fara nicio legatura cu atributiile sau cu scopul functiilor
incredintate.”

Daca sunt indeplinite cerintele generale si cele speciale, se declanseaza prezumtiile de

raspundere in sarcina comitentului, iar acesta are foarte reduse posibilitati de exonerare, adica
ar trebui sa faca dovada ca a intervenit un caz de forta majora sau ca exista o fapta a victimei
sau o fapta a unui tert care au semnificatia unei forte majore si care, practic, inlatura raportul de
cauzalitate dintre propriile obligatii si fapta ilicita a prepusului.

Intrucat nu mai e vorba de vinovatia comitentului, cazul fortuit, chiar dovedit, nu va mai
exonera de raspundere.

Daca ne referim la conditiile analizate in persoana prepusului, daca se face dovada ca

aceste cerinte fie nu sunt indeplinite, fie sunt inlaturate, comitentul va fi si el exonerat de
raspundere.

Efectele raspunderii comitentului pentru fapta prepusului pot fi urmarite pe doua

planuri:

1. In raporturile dintre comitent si victima - efectul raspunderii este nasterea raportului

obligational intre comitent si victima, raport in continutul caruia intra dreptul victimei la
despagubire si obligatia comitentului de a plati despagubirea. Rezulta ca, in primul rand,
victima are o actiune impotriva comitentului.
NB: victima are un drept de alegere, nu este obligata sa ceara despagubirea nici de la
comitent, nici de la prepus. Avand acest drept de alegere, vicima se poate indrepta fie impotriva
comitentului, fi impotriva prepusului, fie impotriva amandurora, caz in care raspunderea celor
doi va fi solidara. Sub imperiul vechiului cod civil, exista o problema sub aspectul temeiului
acestei solidaritati, apreciindu-se ca, in cazul in care prejudiciul este cauzat de mai multe
persoane, vinovatia era aceea care intemeia solidaritatea. Acum, se intemeiaza pe ideea de
garantie, este motivul pentru care unii autori spuneau ca temeiul raspunderii nu mai este unul
pur obiectiv, ci unul mixt, astfel incat sa poata justifica solidaritatea. Noul cod este foarte precis,
spunand ca nu vinovatia intemeiaza solidaritatea, ci raportul de cauzalitate. Textul nu
spune expres ca raportul de cauzalitate intemeiaza solidaritatea, dar, intrucat am vazut ca
uneori exista raspundere fara vinovatie, iar textul vorbeste de raspundere, ceea ce este
important dintre conditiile angajarii raspunderii este conditia raportului de cauzalitate.

Ca urmare, daca exista mai multe fapte ilicite si toate sunt legate de prejudiciu,
raspunderea acelor persoane va fi solidara, tocmai pe temeiul acestui raport de cauzalitate. Si
in cazul nostru, raspunderea comitentului si a prepusului fata de victima este o raspundere
solidara.

Este posibil ca victima sa ceara mai intai plata despagubirii de la comitent, acesta sa
plateasca, ceea ce ridica intrebarea: poate comitentul sa introduca o actiune in regres
impotriva prepusului pentru ceea ce el a platit victimei? Ajungem astfel la chestiunea efectului
raspunderii in raportul dintre comitent si prepus

10
 2. In raporturile dintre comitent si prepus - chestiunea trebuie rezolvata pornind de la
doua idei de baza:
a. raspunderea comitentului este o raspundere pentru fapta altuia, nu una pentru
fapta proprie;
b. cel care raspunde pentru fapta proprie este prepusul, de aici rezulta ca este
echitabil ca, in final, despagubirea sa fie platita de catre prepus.
Asadar, comitentul este doar un substituit al prepusului, comitentul este doar solutia
prin care victima poate evita riscul eventualei insolvabilitati a prepusului, altfel spus, aceasta
forma de raspundere este in avantajul victimei, dar nu in avantajul prepusului.

Temeiul legal al dreptului de regres il constituie art. 1384 alin. (1): “cel care raspunde
pentru fapta altuia se poate intoarce impotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, cu exceptia
cazului in care acesta din urma nu este raspunzator pentru prejudiciul cauzat.”

Cand comitentul va porni actiunea in regres impotriva prepusului, acesta din urma nu se
va putea apara invocand art. 1373 din C.civ. Acest temei de drept este invocat numai de
victima impotriva comitentului. Acest mod in care lucreaza p. echitatii si care face ca, in final, in
masura in care este solvabil, prepusul sa fie acela care suporta despagubirea, ne arata,
totodata, de ce este necesara conditia vinovatiei prepusului: in absenta acestei cerinte, in
masura in care comitentul ar raspunde si daca prepusul nu are discernamant, ar insemna ca nu
s-ar mai putea intoarce comitentul cu actiune in regres impotriva prepusului.

Cateva situatii speciale apar in legatura cu efectele acestei raspunderi in cele doua
raporturi:

1. pp ca fapta ilicita a fost savarsita de doi sau mai multi prepusi apartinand aceluiasi
comitent - in actiunea in regres, pastreaza comitentul beneficiul solidaritatii? Daca
plecam de la premisa potrivit careia comitentul nu raspunde pentru el insusi, ci pentru
fapta altuia, asta inseamna ca putem aplica regulile de la obligatiile solidare, conform
carora cel care e tinut pentru altul, iar nu pentru el, pastreaza beneficiul solidaritatii in
actiunea in regres. Asadar, comitentul, in actiunea in regres impotriva propriilor
prepusi, pastreaza beneficiul solidaritatii. Aceasta solutie nu este expres prevazuta in
art. 1384 C.civ., care reglementeaza actiunea in regres, dar rezulta din regulile care
guverneaza obligatiile solidare.
2. fapta ilicita a fost savarsita impreuna de doi sau mai multi prepusi apartinand unor
comitenti diferiti - intr-un asemenea caz, poate victima sa ceara de la oricare comitent
despagubirea integrala? Raspunsul este negativ, intrucat daca raspunderea comitentului
se intemeiaza pe obligatia de garantie, fiecare comitent garanteaza tertii pentru
eventualele prejudicii numai pentru propriii prepusi. Ar fi excesiv de impovarator ca un
comitent sa raspunda si prepusii altui comitent. Concluzia: fiecare comitent este
tinut fata de victima sa repare partea sa de prejudiciu.

Daca, totusi, unul dintre comitenti plateste despagubirea integrala, are actiune in regres
impotriva celorlalti comitenti si pentru cat? Actiunea in regres este posibila, intrucat, platind in
locul altora, trebuie sa isi recupereze plata. Va avea actiune in regres pentru partea de

11
prejudiciu cauzata de prepusii fiecarui comitent. Intr-un mod oarecum critic, aceste idei sunt
continute in art. 1384 alin. (3) si (4) C.civ.

Concursul dintre diferite forme de raspundere pentru fapta altei persoane

Sunt situatii in care, in legatura cu aceeasi fapta ilicita si cu acelasi prejudiciu, sunt
intrunite conditiile generale si speciale ale mai multor forme de raspundere pentru fapta altuia.

Daca fapta ilicita este savarsita de un minor care se afla sub supravegherea
profesorului, la scoala, raspunde profesorul sub supravegherea caruia se afla sau parintii?
Raspunderea parintilor este intemeiata pe indeplinirea indatoririlor decurgand din exercitiul
autoritatii parintesti, este cea mai larga intemeiere, este foarte greu ca parintii sa se exonereze
de raspundere, in schimb, intemeierea raspunderii celorlalte persoane pe obligatia de
supraveghere este mult mai restransa, aceste persoane pot face mai usor dovada ca, desi si-au
indeplinit obligatia de supraveghere, minorul a savarsit fapta ilicita, situatie in care renaste
obligatia parintilor. Daca totusi fapta ilicita a fost savarsita de minor, parintii vor raspunde pentru
carentele din cresterea si educarea copiilor. Raspunderea parintilor este una generala si
subsidiara, iar raspunderea persoanelor care au obligatia de supraveghere este una
speciala si principala. Daca sunt indeplinite conditiile pentru raspunderea persoanei care are
obligatia de supraveghere, sunt exonerati parintii, daca nu, raspund acestia.

Daca sunt indeplinite conditiile ambelor raspunderi - parinti si comitenti: este

posibil ca prepusul sa fie minor. Intr-o asemenea situatie, raspunde comitentul, dar, daca se
inlatura raspunderea comitentului, nu mai raspund parintii, intrucat raspunderea comitentului
este de natura sa absoarba integral riscurile in cresterea si educarea copilului. Solutiile
sunt precizate in art. 1374. Cand comitentul este chiar parintele, victima poate opta intre cele
doua temeiuri.

art. 1374 C.civ.: “(1) Parintii nu raspund daca fac dovada ca sunt indeplinite cerintele
raspunderii persoanei care avea obligatia de supraveghere a minorului. (2) Nicio alta persoana,
in afara comitentului, nu raspunde pentru fapta prejudiciabila savarsita de minorul care avea
calitatea de prepus. Cu toate acestea, in cazul in care comitentul este parintele minorului care a
savarsit fapta ilicita, victima are dreptul de a opta asupra temeiului raspunderii.”

12
 12.04.2016

Cursul 8

Raspunderea civila delictuala pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general, de

animale, de ruina edificiului si de aruncarea sau caderea dintr-o cladire a unui lucru

Am subliniat in prelegerile precedente ca raspunderea civila delictuala pentru fapta

proprie este raspunderea de drept comun, celelalte raspunderi au caracter special. Cand vorbim
de raspunderea pentru lucruri, distingem intre cea pt lucruri in general si pt categorii speciale de
lucruri. Aceasta formulare nu inseamna ca aceasta forma de raspundere isi pierde caracterul
special. Este generala doar in raport cu categorii speciale de lucruri, ea ramanand o forma
speciala de raspundere.

Raspunderea delictuala pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general

In vechiul cod civil, nu exista o reglementare proprie a raspunderii civile delictuale pentru
prejudiciile cauzate de lucruri in general, dar, cu toate acestea, pe cale de interpretare, doctrina
si jurisprudenta au descoperit un temei legal al acestei raspunderi in primul alineat al art. 1000
din vechiul cod civil.

In actualul cod civil, pornind de la jurisprudenta creata sub imperiul vechiului cod civil,
precum si de la doctrina dezvoltata in aceeasi perioada, a fost consacrata aceasta raspundere
delictuala pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general, in art. 1376, art. 1377 si art. 1380.
Acesta este sediul materiei.

Plecand de la aceste texte, putem delimita domeniul de aplicatie al acestei raspunderi.

Ca intotdeauna, avem in vedere cateva notiuni:

- “lucru” - intra in sfera acestei notiuni toate lucrurile, cu exceptia celor pentru care
legiuitorul a prevazut o raspundere speciala => definitie prin eliminare => indiferent daca
este vorba de lucruri mobile sau imobile, de lucruri insufletite sau neinsufletite, de lucruri
cu sau fara dinamism propriu, ele intra toate in sfera acestei notiuni, singura cerinta fiind
sa nu existe prevederi legale care instituie o raspundere speciala pentru diverse
categorii de lucruri.

Precizare: pentru ca lucrul sa intre in sfera acestei notiuni, este nevoie ca el sa aiba
autonomie cauzala proprie in raport cu producerea prejudiciului. In felul acesta, facem distinctia
neta dintre prejudiciile cauzate prin fapta omului si prejudiciile cauzate prin asa-numita fapta a
lucrului. Criteriul autonomiei cauzale este esential pentru a vedea in ce masura ne aflam in
domeniul de aplicatie al raspunderii pt lucruri in general. In practica si in doctrina, s-a precizat
ca daca un lucru este o simpla prelungire a unei actiuni umane, el nu are autonomie cauzala
proprie, si, ca urmare, nu se va raspunde pe temeiul art. 1376. Ex.: faptuitorul loveste victima cu
un cutit, cutitul nu are autonomie cauzala; in schimb, daca o masina scapa de sub controlul
soferului, din cauza unui defect la motor sau din cauza exploziei unui cauciuc, atunci lucrul are
autonomie cauzala proprie, putem vorbi de fapta lucrului, iar nu de fapta omului.

- “paza si paznic juridic” + “paza materiala”, “paznic juridic” si “paznic material” ca

notiuni colaterale. In vechiul cod civil, nu exista un text care sa defineasca paza juridica,
au fost utilizate mai multe criterii in doctrina si in jurisprudenta pentru a se da substanta
acestei notiuni.

Criteriul care a fost in final adoptat a fost cel al asa-numitei directii intelectuale: paza
juridica apartine persoanei fizice sau juridice care are controlul directiei lucrului si are
supravegherea asupra lucrului. Aceasta putere asupra lucrului poate sa se intemeieze pe o
dispozitie legala, pe un contract (adica se bazeaza pe un drept real sau personal) sau poate sa
fie pur si simplu o putere de fapt. Acest criteriu a fost consacrat in art. 1377 din noul cod civil
(defineste notiunea de “paza”, in realitate, este vorba de “paza juridica”).

De regula, paza juridica apartine proprietarului lucrului. In mod normal, acesta are
controlul si supravegherea lucrului sau directia intelectuala asupra lucrului. Exista o prezumtie
de paza juridica in sarcina sa. Nu este o prezumtie absoluta, intrucat paza juridica poate fi
transferata, insusita sau uzurpata.

Sunt mai multe ipoteze in care paza juridica trece de la proprietar la alta persoana. Ex.:
proprietarul constituie un drept de uzufruct asupra lucrului, uzufructuarul va fi paznic juridic;
daca proprietarul incheie un contract de locatiune, locatarul, in principiu, va avea calitatea de
paznic juridic.

Mai mult, daca chiar pe temeiul uzucapiunii, o alta persoana dobandeste un

dezmembramant al proprietatii, prin uzucapiune, se insuseste si paza juridica de catre un
uzufructuar sau uzuar.

Este posibil ca, uneori, paza juridica sa fie uzurpata, de ex., cel care fura un bun, chiar
daca este un posesor de rea-credinta, are puterea proprie asupra lucrului, putere de fapt care
are semnificatia pazei juridice. Proprietarul are interesul sa faca dovada ca paza juridica a fost
transferata de la el sau a fost insusita sau uzurpata.

In practica si in doctrina, s-au observat ca sunt situatii in care paza juridica este
scindata. S-a pornit de la o speta in care, intr-o cladire cu mai multe apartamente, ocupate de
chiriasi, s-a produs un accident, din cauza caderii liftului. Cine raspunde? Proprietarul cladirii
sau locatarii? In mod judicios, s-a facut distinctia intre paza juridica a structurii lucrului si paza
juridica a folosintei lucrului, proprietarul lucrului are paza juridica a structurii, iar locatarii au paza
juridica a folosintei lucrului. Pe baza de expertiza, s-a stabilit care este cauza care a determinat
prabusirea liftului - viciu de structura sau modul de folosinta? In masura in care accidentul a fost
provocat de un viciu de structura, raspunde proprietarul. Daca prejudiciul a fost cauzat ca
urmare a accidentului determinat de modul de folosinta a echipamentului, vor raspunde locatarii
pentru folosinta necorespunzatoare a bunului.
 ! paza juridica nu inceteaza prin neuz, pierderea sau abandonarea lucrului, decat atunci
cand o alta persoana a dobandit ea puterea de a exercita independent si in interesul sau
directia, supravegherea si controlul acestuia.

Ajungem la notiunea de “paznic juridic”, care decurge din cea de “paza juridica” si se
impune sa facem distinctia intre paznicul juridic si paznicul material al lucrului.

Spre deosebire de paza juridica, paza materiala nu presupune o putere proprie asupra
lucrului. Este o putere acordata de paznicul juridic, de obicei, pe temeiul unui contract, putere
care ii permite paznicului material sa utilizeze lucrul, dar nu in beneficiul propriu, ci sub
autoritatea si in interesul paznicului juridic. Directia intelectuala nu se transfera de la paznicul
juridic la cel material. De cele mai multe ori, aceasta relatie corespunde relatiei de la comitent la
prepus. Ca urmare, raspunderea pe temeiul art. 1376 din codul civil nu va putea fi angajata
impotriva paznicului material.

- “cauzare de catre lucru a prejudiciului” - aceasta notiune a fost anticipata cand am

vorbit de autonomia cauzala a lucrului, notiunea pune in lumina faptul ca distingem asa-
numita fapta a lucrului de fapta omului. Numai in masura in care lucrul are autonomie
cauzala, desprinzandu-se, deci, de actiunea umana, intram in domeniul de aplicatie al
acestei raspunderi.

NB: nu inseamna ca lucrul raspunde, raspunde tot omul, dar nu pt fapta proprie, ci pt
fapta lucrului. Importanta acestei distinctii este evidenta din perspectiva victimei. Situatia
victimei, dpdv probatoriu, este mai usoara daca invoca aceasta forma de raspundere decat
daca ar invoca raspunderea pt fapta proprie, caz in care ar trebui sa faca dovada vinovatiei
persoanei.

- “persoana responsabila pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general” - a

rezultat ca numai paznicul juridic este tinut responsabil pe temeiul art. 1376. Paznicul
material nu raspunde pe acest temei. Mai mult decat atat, paznicul material nici nu s-ar
putea apara in actiunea pornita de victima invocand art. 1376, altfel spus, acest temei al
raspunderii favorizeaza numai victima, apasa numai in sarcina paznicului juridic, iar
paznicul material nu poate fi exonerat de raspunderea pt fapta proprie, daca sunt
intrunite cerintele acestei raspunderi in persoana sa.
Au fost cateva situatii speciale legate de persoana responsabila. Una este aceea in care
victima foloseste lucrul care a cauzat prejudiciul, pe baza unui contract incheiat cu proprietarul
sau cu paznicul juridic. Intr-o atare situatie, iesim de pe terenul raspunderii delictuale si intram
pe cel al raspunderii contractuale. In aceasta ipoteza, raspunderea nu poate fi decat
contractuala, aplicandu-se regulile de la art. 1516-1548, victima neavand posibilitatea de a opta
intre cele doua temeiuri <= raspunderea civila contractuala este una speciala si derogatorie de
la raspunderea civila delictuala, care este o raspundere generala si de drept comun.

Alta situatie: victima foloseste lucrul pe baza ingaduintei paznicului juridic, situatie in
care este un fel de act dezinteresat, pe care paznicul juridic il face in favoarea victimei. Intr-o
asemenea situatie, proprietarul sau cel care are paza juridica nu ar mai raspunde pe temeiul
art. 1376 pt ca nu ar mai fi echitabil, in schimb, ar putea sa raspunda daca s-ar dovedi in
sarcina sa elementele raspunderii pentru fapta proprie.

Situatia in care victima foloseste clandestin lucrul care a cauzat prejudiciul: de ex.,
victima se urca intr-un mijloc de transport fara a avea bilet de calatorie, iar vehiculul a cauzat un
prejudiciu victimei in urma unui accident. Nu mai raspunde paznicul juridic, practic, prin fapta sa,
victima si-a asumat riscul folosirii clandestine a mijlocului de transport. Si in aceasta ipoteza,
daca s-ar putea retine in sarcina paznicului juridic elementele raspunderii pt fapta proprie,
acesta va raspunde pe acest temei.

Fundamentul raspunderii: in aceasta ipoteza, s-a incercat mai intai o fundamentare

subiectiva a raspunderii, in sensul ca paznicul juridic nu si-a indeplinit in mod corect obligatia de
a supraveghea lucrul in actiunea lui. O asemenea vedere subiectiva ar fi obligat victima sa faca
dovada vinovatiei paznicului juridic, dovada probatorie foarte dificila, daca nu imposibila.

De aceea, s-a vorbit apoi de o prezumtie absoluta de culpa in sarcina paznicului juridic,
pentru ca, in final, sa se renunte cu totul la ideea de culpa si sa se dea o intemeiere obiectiva a
acestei raspunderi, idee gasita in garantia pentru riscul de activitate a lucrului. Paznicul juridic
are beneficiul utilizarii lucrului, deci trebuie sa suporte si riscul acestei utilizari.

Ca urmare, desi folosim in continuare termenul “raspundere”, in realitate, am iesit din

sfera raspunderii civile propriu-zise si ne aflam in sfera unui raport juridic de despagubire in care
dominanta este ideea de cauzalitate si dispare ideea de vinovatie. De aceea, vorbim de o
intemeiere obiectiva a acestei forme de raspundere.

Conditiile sunt generale si speciale

Conditiile generale: prejudiciul, dovedirea actiunii autonome a lucrului si relatia de

cauzalitate dintre cele doua.

Conditie speciala: este necesara existenta pazei juridice asupra lucrului, cum am
vazut, de regula, exista o prezumtie de paza juridica in sarcina proprietarului, care poate face
dovada ca paza juridica nu ii apartinea.

Indeplinirea conditiilor => se naste oligatia de despagubire a victimei, care apasa in

sarcina paznicului juridic. Acesta se poate apara invocand fie forta majora, fie fapta unui tert sau
a victimei insesi, daca aceste fapte au valoarea fortei majore. Asadar, intr-o asemenea situatie,
cazul fortuit nu mai exonereaza de raspundere.

Distinctie intre forta majora si cazul fortuit:

art. 1380 precizeaza ca numai forta majora exonereaza de raspundere, fara a defini
notiunea. In schimb, avem in art. 1351 cele doua definitii:

● forta majora = eveniment extern (lucrului), care are doua caracteristici:

○ este absolut invincibil, adica actiunea sa nu poate fi impiedicata de nimeni
 ○ si, desi textul spune ca evenimentul este imprevizibil, este vorba de un caracter
absolut imprevizibil. Evenimentul are aceasta semnificatie numai daca nimeni
nu ar putea sa prevada evenimentul respectiv.
● cazul fortuit - spre deosebire de forta majora, este un eveniment care poate sa fie si
extern, dar si intern lucrului. In plus, caracterul imprevizibil si caracterul invincibil sunt
relative. Textul spune ca evenimentul care are valoarea cazului fortuit nu poate fi
prevazut si nici impiedicat de cel care ar fi fost chemat sa raspunda, daca evenimentul
nu s-ar fi produs. Altfel spus, este vorba de o apreciere a imprevizibilitatii si invincibilitatii,
prin raportare la o anumita persoana. E adevarat ca acea persoana este privita potrivit
unui criteriu mediu, exprimata in ideea lui bonus pater familias.
art. 1380 este o prevedere contrara, la care face referire art. 1351. Relevanta art. 1380
este aceea ca, in materia raspunderii reglementate in art. 1376, cazul fortuit nu exonereaza
de raspundere si intelegerea acestei idei depinde de distinctia pe care o facem intre vinovatie
si cauzalitate.

Imprejurarea cu valoare de caz fortuit inlatura, de regula, vinovatia. Uneori, aceasta

poate influenta si raportul de cauzalitate, dar nu este obligatoriu. Evenimentul fortuit este
suficient de puternic pentru a influenta atitudinea psihica a faptuitorului in raport cu fapta si
urmarile ei, dar nu este suficient de puternic sa inlature raportul de cauzalitate, il poate doar
influenta.

Forta majora fie inlatura cauzalitatea, fie o repartizeaza intre faptuitor, pe de o parte, si
victima sau un tert, pe de alta parte. In orice caz, inlatura si vinovatia, dar, intrucat raspunderea
prevazuta in art. 1376 este independenta de ideea de culpa, cum se precizeaza expres in
primul alineat, rezulta ca nu mai are nicio relevanta cazul fortuit sub aspectul inlaturarii
vinovatiei, intrucat vinovatia nu mai conteaza, dar ramane relevant evenimentul cu valoare de
forta majora sau fapta victimei si a tertului care au aceasta valoare.

=> raspunderea paznicului juridic al lucrului este exclusa numai daca se face dovada
inexistentei raportului de cauzalitate dintre lucru si prejudiciul suferit de reclamant.

Daca s-a facut dovada conditiilor acestei raspunderi si nu exista cauza de forta majora,
efectul este nasterea obligatiei de despagubire in sarcina paznicului juridic. Raspunderea
acestuia va fi integrala, cu exceptia cazului in care se va face dovada ca au existat si alte
actiuni omenesti care au contribuit la producerea prejudiciului sau evenimente naturale care au
contribuit la producerea prejudiciului. In primul caz, despagubirile se repartizeaza intre paznicul
juridic si cei care au savarsit actiunile pagubitoare, in al doilea caz, daca forta majora nu inlatura
in totalitate raportul de cauzalitate, se va reduce proportional obligatia care apasa in sarcina
paznicului.

Daca a existat un paznic material si se poate face dovada vinovatiei acestuia, in ce

priveste modul de exercitare a pazei materiale, atunci paznicul juridic care ar plati despagubirea
are o actiune in regres impotriva sa, cu conditia sa dovedeasca vinovatia paznicului material, pt
ca el raspunde pt fapta proprie.
 Exista o corelatie intre paznicul juridic si paznicul material si comitent si prepus. De
obicei, paznicul juridic este comitent, paznicul material corespunde prepusului.

In masura in care sunt intrunite cerintele pentru ambele forme de raspundere, victima
are un drept de optiune. Va alege varianta care, dpdv probatoriu, ii este cea mai avantajoasa si,
in masura in care acceptam ca angajarea raspunderii comitentului presupune si dovedirea
vinovatiei prepusului, este mai avantajoasa raspunderea pe art. 1376.

Raspunderea civila delictuala pentru prejudiciile cauzate de animale

Sediul materiei: art. 1375 si art. 1377, art. 1380 C. civ.

Domeniul de aplicatie al raspunderii:

- “animal” - in sfera acestei notiuni, intra nu doar patrupedele, ci si pasarile si insectele,

cum s-a spus in practica judiciara. Este vorba de animale domestice si animale
salbatice, daca ele sunt intr-o rezervatie naturala, administratorul rezervatiei poate
raspunde oe temeiul art. 1375, intrucat are paza juridica a animalului. Daca este vorba
de animale salbatice in libertate, intrucat este vorba de res nullius, nu s-ar pune
problema raspunderii pe temeiul art. 1375, intrucat nu avem paznic juridic. Totusi, in
acest caz, s-ar putea pune problema raspunderii pentru fapta proprie a persoanelor
juridice care au anumite obligatii in legatura cu administrarea fondului silvic sau a
fondului de vanatoare in care exista animale salbatice. Potrivit legii, exista obligatia ca,
atunci cand acestea se inmultesc in exces, ele sa fie vanate pentru a diminua pericolul
pe care il reprezinta sau sa se ia masuri de protectie. Daca aceste masuri legale nu au
fost luate, persoanele juridice vor raspunde pentru fapta proprie.
- “paza juridica” - analizata anterior - paza juridica a animalelor este identica cu paza
juridica a lucrurilor.
Fundamentul raspunderii: aceeasi evolutie, de la un temei subiectiv pana la ideea de
garantie, astfel incat, este fara relevanta ideea vinovatiei. Paznicul juridic raspunde pe acest
temei obiectiv, fara a mai fi necesara dovada vinovatiei. Consecinta este ca paznicul juridic se
poate apara de raspundere invocand doar forta majora sau fapta victimei ori a tertului, daca au
aceasta valoare. Cazul fortuit nu exonereaza de raspundere, pentru ca vinovatia nu mai are
relevanta in acest domeniu.

Conditiile raspunderii - generale: existenta prejudiciului, asa-numita fapta a

animalului, care are autonomie proprie si raportul de cauzalitate intre ele doua.

Exista si conditia speciala a pazei juridice si a paznicului juridic, prezumtia de paza

juridica apasa asupra proprietarului animalului, care poate face dovada ca nu avea paza juridica
la momentul producerii prejudiciului.
 Daca paza a fost transferata pe temeiul unui contract, intre partile contractului dovada se
face potrivit exigentelor din materia actelor juridice, dar victima poate face dovada prin orice
mijloc de proba, intrucat este tert fata de contract.

Indeplinirea conditiilor => nasterea obligatiei de a repara prejudicul cauzat victimei, in

sarcina paznicului juridic. Este posibil ca paza juridica sa fie dublata de o paza materiala. In
mod simetric, victima va putea sa opteze intre angajarea raspunderii pentru fapta proprie a
paznicului material si angajarea raspunderii paznicului juridic pe temeiul art. 1375. Si in acest
caz, daca paznicul juridic plateste despagubirea, va avea o actiune in regres impotriva
paznicului material, daca ii dovedeste vinovatia.

Raspunderea civila delictuala pentru ruina edificiului

art. 1378 → categorie speciala de raspundere pentru lucruri in raport cu raspunderea

reglementata la art. 1376 → raspunderea pentru ruina edificiului

De aceasta data, textul se completeaza doar cu art. 1380 C.civ.

Domeniul de aplicatie:

- “edificiu” - include in sfera sa orice lucrare supraterana sau subterana, cu exceptia

acelor lucrari pentru care legea prevede o raspundere speciala/orice constructie
realizata de oameni prin asamblarea trainica a unor materiale care, prin incorporarea lor
in sau la sol ori la o alta constructie, devine, in mod durabil, un imobil in natura sa. ! nu
pot fi calificate drept edificii constructiile sau lucrarile improvizate sau demontabile, cum
este un gard mobil sau un garaj mobil.

- “lipsa de intretinere si viciu de constructie” - este important ca ruina sa fie cauzata

de lipsa de intretinere sau de un viciu de constructie. Daca ar fi vorba de o actiune
naturala sau de actiunea unei terte persoane, nu mai suntem in sfera de aplicare a
acestei raspunderi.
- “ruina sau desprinderea unei parti din edificiu” - Ruina este totala sau partiala.
Degradarea lucrarii nu e necesar sa fie totala. Mai mult, textul spune ca este suficienta
desprinderea unei parti din edificiu pentru a fi in sfera de aplicare a acestei raspunderi.
- “persoana responsabila” - numai proprietarul este acela care raspundere =>
posesorul lucrului care nu a dobandit inca proprietatea pe temeiul uzucapiunii nu
raspunde pe temeiul art. 1378. De aceea, nu mai este utila notiunea de “paza juridica”.
Precizare: cand e vorba de un drept de superficie in forma deplina, superficiarul va
raspunde pe temeiul art. 1378, pentru ca, in aceasta situatie, este si proprietarul
edificiului.
 Fundamentul raspunderii este unul obiectiv, ideea de vinovatie este exclusa cu totul.
Aceasta forma de raspundere isi are fundamentul in ideea de garantie, ca sarcina a
proprietatii.

Conditiile - generale si speciale

Condtiile generale: cauza care este ruina edificiului sau desprinderea unei parti,
efectul, respectiv paguba suferita de o persoana si legatura de cauzalitate dintre cele doua.

Conditia speciala: ruina edificiului sa fie determinata de lipsa de intretinere sau de un

viciu de constructie. Este irelevant daca aceste imprejurari sunt sau nu imputabile proprietarului
imobilului sau altei persoane, este suficient ca ruina edificiului sa fie involuntara => victima nu
are sarcina de a individualiza persoana sau persoanele carora li s-ar putea imputa viciul de
constructie/lipsa de intretinere a edificiului.

Cand ruina edificiului este voluntara sau are cauze necunoscute, raspunderea pe acest
temei nu se poate anagaja, putand fi incidente raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie
si raspunderea civila delictuala pentru prejudiciile cauzate de lucruri in general.

Indeplinirea conditiilor => se naste raspunderea in sarcina proprietarului, care se poate

apara numai daca poate dovedi existenta unei forte majore sau fapta victimei ori a unui tert,
daca au valoarea fortei majore.

Daca nu se face dovada unei imprejurari care exonereaza de raspundere, va trebuie se

il despagubeasca pe cel care a suferit prejudiciul => nasterea unui raport juridic in care intra
dreptul victimei de a cere despagubirea, respectiv, obligatia paznicului juridic de a plati aceasta
despagubire.

Atunci cand viciul de constructie sau lipsa de intretinere a edificiului este imputabila altei
persoane, proprietarul poate actiona in regres impotriva acesteia, intemeindu-se, de cele mai
multe ori, pe contractul incheiat cu paratul sau, in lipsa unui contract, pe raspunderea civila
delictuala pentru fapta proprie, daca sunt indeplinite conditiile acesteia => actiunea in regres
poate fi indreptata impotriva:

1. uzufructuarului/titularului altui drept real asupra edificiului, locatarului, comodatarului,

care nu au efecatuat reparatiile ce cadeau in sarcina lor potrivit legii sau contractului
incheiat cu proprietarul;
2. prepusului care avea obligatia, in exercitarea functiilor sale, sa se ingrijeasca de
intretinerea edificiului;
3. constructorului sau proiectantului vinovat de viciile de constructie sau proiectare care au
cauzat ruina edificiului;
4. vanzatorului de la care a cumparat imobilul, care are are obligatia de garantie pentru
viciile ascunse ale edificiului.
Raspunderea civila delictuala pentru prejudiciile cauzate de caderea sau aruncarea unui
lucru dintr-un imobil

art. 1379 → noul cod civil a introdus si raspunderea pentru prejudiciile cauzate de
caderea sau aruncarea unui lucru dintr-un imobil. Textul se completeaza cu art. 1380 privind
cauzele de exonerare

Domeniu de aplicatie:

- “imobil” - asemanatoare notiunii de edificiu, are, insa, o sfera mai larga, intrucat in sfera
sa intra si acele edificii care ies din sfera se aplicatie a art. 1378.
- “caderea sau aruncarea din imobil a unui lucru” - fie este o actiune intentionata,
aruncarea, nu conteaza cine a facut-o, nu trebuie sa fie cel care ocupa imobilul, fie este
vorba de situatia in care, in mod obiectiv, fara actiunea umana, un lucru cade dintr-un
imobil. In toate aceste situatii, se va pune problema raspunderii celui care ocupa
imobilul.
- “cel care ocupa” - textul foloseste o formulare generala, ocuparea cu sau fara titlu,
ceea ce inseamna ca persoana responsabila isi intemeiaza puterea de a ocupa imobilul
fie pe un contract, fie pe o simpla stare de fapt. Si simplul posesor, chiar de rea-credinta,
intra in sfera acestei notiuni.
Fundamentul raspunderii este unul obiectiv, ideea de culpa este eliminata.

Conditiile generale: prejudiciu, faptul de a arunca sau caderea unui lucru dintr-un
imobil, raport de cauzalitate.

Conditie speciala: sa existe o persoana care ocupa imobilul, cu sau fara titlu.

Indeplinirea cerintelor => cel care ocupa imobilul se poate exonera de raspundere doar
daca invoca forta majora sau fapta victimei/unui tert, daca aceasta are valoarea fortei majore.
Daca persoana nu poate face dovada unei asemenea imprejurari, efectul este obligatia de
despagubire a victimei, victima nu va avea sarcina probatorie referitoare la vinovatia celui care
ocupa imobilul, intrucat acest aspect subiectiv este fara relevanta.

Se poate vorbi de o actiune in regres a celui care ocupa imobilul si plateste

despagubirea, daca face dovada ca o alta persoana a aruncat lucrul din imobil. In acest caz, se
va dovedi raspunderea pt fapta proprie in sarcina persoanei respective.

In legile speciale exista si alte forme de raspundere pt categorii speciale de lucruri:

pentru pagubele cauzate de accidente nucleare, aeronave s.a.m.d.

Raspunderea delictuala are forme variate, sub aspectul reglementarilor speciale, fie ca
este vorba de categorii speciale de lucruri, fie ca este vorba de rapsunderea pentru fapta
proprie in situatii speciale, fie ca in viitor s-ar putea sa existe alte forme de raspundere pt fapta
altuia.
 19.04.2016

Cursul 9

EFECTELE OBLIGATIILOR

Am facut distinctia intre efectele contractului si efectele obligatiilor. Efectele contractului

se refera la drepturile si obligatiile care se nasc din contract in favoarea si in sarcina partilor
contractante. Efectele obligatiilor se refera la viata raportului juridic obligational, dupa nasterea
lui, pana la stingerea lui.

In principal, notiunea de “efecte ale obligatiilor” se refera la executarea datoriilor si

satisfacerea creantelor care intra in continutul raportului obligational. In mod normal, aceasta
executare a datoriilor este benevola. Aceasta este situatia tipica. Sunt si situatii de exceptie, in
care debitorul nu executa de bunavoie. Se recurge la executarea silita.

NB: si aici avem doua sensuri, este vorba de acceptia executarii silite in materia
obligatiilor si de acceptia executarii obligatiilor in procedura civila. In materia obligatiilor,
notiunea de “executare” are in vedere accesul creditorului la instanta de judecata, pentru a
obtine obligarea debitorului la indeplinirea datoriei sale. Notiunea inseamna recurgerea la forta
de constrangere a statului, dar numai in ceea ce priveste obtinerea unui titlu executoriu. In
procedura civila, notiunea are in vedere executarea titlului executoriu, deci are in vedere ce se
intampla dupa ce creditorul obtine un titlu executoriu, care poate fi o hotarare judecatoreasca,
dar pot exista si altele.

Avem in vedere prima acceptie. Inainte de a vorbi de executarea silita a obligatiilor, este
normal sa vorbim de executarea benevola a acestora, care poarta numele de “plata”.
Executarea silita este fie executarea in natura, fie executarea prin echivalent.

Executarea in natura benevola - Plata

Cand am vorbit de plata nedatorata, am vazut ca, in dr. civil, notiunea de “plata” nu se
refera doar la predarea unei sume de bani, ci are in vedere executarea oricarei prestatii care
formeaza obiectul unei obligatii civile.

art. 1469 alin. (1) delimiteaza sfera notiunii de “plata” => orice executare de bunavoie a
prestatiei care formeaza obiectul obligatiei civile este o plata.

alin. (2) => in dr. civil, notiunea de plata nu se confunda cu acceptia curenta, din limbajul
obisnuit, nu e vorba doar de predarea unei sume de bani, este vorba de executarea oricarei
prestatii.

1
 Temeiul platii: pentru a face distinctie de plata nedatorata, art. 1470 precizeaza ca
orice plata presupune o datorie => vorbim de o executare benevola, in masura in care obligatia
exista. Obligatia nu exista daca nu are un temei valabil sau a fost stinsa prin plata anterioara.

De asemenea, atunci cand e vorba de o obligatie naturala, executarea prestatiei are

valoarea unei plati valabile si nu este supusa restituirii. Este normal sa fie asa, pentru ca
obligatia ca atare exista, fundamentul ei moral exista, iar plata benevola practic il scuteste pe
creditor de a mai apela la forta de constrangere a statului. Tocmai pt ca exista obligatia, chiar
daca sanctiunea este imperfecta, odata plata facuta, nu mai este posibila restituirea la cererea
debitorului.

Astfel inteleasa, plata este si modul firesc de stingere a obligatiilor. Sunt si alte
moduri de stingere a obligatiilor, dar cel propriu este plata si buna desfasurare a vietii
economice dintr-o societate depinde de aceasta executare benevola care este plata. Odata
nascute, obligatiile trebuie executate de bunavoie.

Din punct de vedere tehnic, plata presupune, insa, intelegerea celor doua elemente
care intra in structura ei:

1. are semnificatia unui act juridic - contract

2. are semnificatia unui fapt material - fapt juridic stricto sensu
Plata nu este posibila daca intre creditor si debitor nu se realizeaza un acord pt plata,
daca debitorul refuza sa faca plata sau daca creditorul refuza sa o primeasca, aceasta nu are
rost. Asadar, plata presupune acordul de vointa al partilor, dar plata nu este doar un act juridic,
este un fapt material, executarea prestaiei care formeaza obiectul obligatiei da substanta platii.
Acordul de vointa nu ar insemna nimic fara executarea prestatiei.

Este evident ca, fara aceste doua elemente, acordul de vointa si executarea prestatiei,
nu ne aflam in prezenta unei plati propriu-zise. Uneori, vointa partilor ar putea sa fie suplinita
prin vointa judecatorului sau prin vointa altor persoane, de ex., daca debitorul refuza sa faca
plata, in cadrul executarii silite, vointa lui va fi suplinita de vointa judecatorului sau a
executorului judecatoresc. Daca creditorul refuza sa primeasca plata, exista mecanismul punerii
in intarziere, prin care se poate intruni si vointa acestuia.

Prima chestiune este aceea a subiectelor platii: debitorul si creditorul. C.civ. are texte
care complica aceasta chestiune. Art. 1472 prevede ca nu numai debitorul poate face plata, ci
orice persoana, chiar daca este tert fata de raportul obligational. Tertul care face plata nu este
un simplu reprezentant al debitorului, pentru ca, daca este asa, practic plata este facuta chiar
de catre debitor.

Sunt situatii in care terte persoane, care nu il reprezinta pe debitor, fac plata. Pot fi
persoane interesate sau chiar neinteresate. Sunt interesate, de ex., persoanele care fac plata in
locul debitorului pt a nu se agrava starea de insolvabilitate a acestuia. Este posibil ca o
persoana, chiar fara niciun interes, sa plateasca pt debitor, facand o liberalitate => donatie
indirecta. Tertul face plata in loc sa doneze direct suma debitorului.

2
 art. 1474 face cateva precizari, in ipoteza in care plata obligatiei este facuta de catre un
tert.

alin. (2) → obligatii intuitu personae, care nu pot fi executate decat de catre debitor.

alin. (3) → este vorba de toate ipotezele in care plata nu este facuta din eroare => cel
care plateste stie ca o face pe seama debitorului si nu in nume propriu. In asemenea situatii,
subrogarea celui care plateste in drepturile creditorului platit este posibila numai in cazurile
prevazute de lege.

alin. (4) → plata necesita anumite conditii, aplicabile, mutatis mutandis, si atunci cand
plata e facuta de un tert pentru un debitor.

In mod normal, partile actului juridic trebuie sa aiba capacitatea de exercitiu. Totusi, se
admite ca plata facuta de un incapabil este valabila, in masura in care prestatia a dus la
stingerea obligatiei. Art. 1473 il opreste pe debitor sa ceara restituirea invocand incapacitatea
sa.

Cel care primeste plata - creditorul, in mod firesc. Poate primi plata personal sau prin
reprezentant, care poate fi legal, conventional sau o persoana autorizata de instanta de
judecata.

Ipoteza creditorului incapabil care primeste plata - codul civil nuanteaza solutia
aplicabila in cazul creditorului incapabil, caz in care plata ramane valabila numai daca ea a
profitat creditorului incapabil. Altfel, debitorul nu va fi liberat, solutie expres prevazuta in art.
1476.

Asa cum sunt situatii in care plata nu este facuta de debitor creditorului, exista si situatii
in care plata nu este facuta catre acesta.

art. 1477 → cel care primeste plata devine reprezentantul creditorului. Cele trei situatii
din alin. (1) duc la stingerea raportului obligational, in timp ce, in orice alta situatie, plata facuta
catre un tert stinge obligatia doar daca executarea prestatiei a profitat creditorului.

Cand am vorbit de posesie ca stare de fapt, am discutat si despre situatia asa-numitului

creditor aparent, am precizat ca exercitarea oricarui dr. subiectiv civil presupune o anumita
exteriorizare a atributelor acelui drept. => si un dr. de creanta se obiectiveaza exterior, dar nu
inseamna ca aceasta manifestare exterioara a unui dr. de creanta are semnificatia unei posesii,
desi in vechiul cod civil se utiliza sintagma “posesia unei creante”.

Noul cod civil ne spune ce se intampla atunci cand plata este facuta unui creditor
aparent - art. 1478 alin. (1) arata ca buna-credinta apara aparenta si, in masura in care exista
buna-credinta din partea debitorului, plata este valabila. Intr-o asemena ipoteza, creditorul
aparent, care a primit in mod neintemeiat plata, va fi tinut sa o transmita mai departe
adevaratului creditor, fiind aplicabile regulile de la restituirea prestatiilor.

3
 art. 1479 are in vedere plata bunului indisponibilizat => acele situatii in care, impotriva
debitorului care face plata cu anumite bunuri, au fost luate masuri de indisponibilizare sau de
sechestru, adica acele bunuri nu puteau fi folosite pentru a face plata. Cei care beneficiau de
aceste masuri vor putea sa ceara din nou plata.

CONDITIILE PLATII

Trebuie sa raspundem la urmatoarele intrebari:

- Ce se plateste?
- Cum se plateste?
- Cand se plateste?
- Unde se plateste?
- Ce se intampla daca creditorul refuza plata?
- Cum se dovedeste plata?
- Cum se face imputatia platii?
- Cine suporta cheltuielile platii?
Ce se plateste? Intrucat am vazut ca plata este executarea oricarei prestatii care
formeaza obiectul unei obligatii civile, asta inseamna ca trebuie sa se plateasca chiar prestatia
care formeaza obiectul acelei obligatii.

Cat priveste cerintele executarii prestatiei, in art. 1480 C.civ. se precizeaza ca debitorul
trebuie sa depuna diligenta unui bonus pater familias in executarea prestatiei care formeaza
obiectul obligatiei. Aceasta este regula, prin lege sau contract s-ar putea prevedea cerinte mai
severe sau mai putin severe. De ex.: cand este vorba de obligatii ale profesionistilor, legiuitorul
impune cerinte mai exigente, mai severe, iar diligenta pe care trebuie sa o depuna debitorul in
executarea prestatiei trebuie sa corespunda standardelor profesionale.

Mai trebuie sa tinem seama de distinctia dintre obligatiile de rezultat si obligatiile de

mijloace. Daca este vorba de obligatii de rezultat, plata inseamna nu doar executarea prestatiei
care formeaza obiectul obligatiei, ci si atingerea rezultatului la care s-a angajat debitorul. Daca
este vorba de o obligatie de mijloace, plata inseamna executarea prestatiei, chiar daca
rezultatul nu este atins, dar numai in masura in care debitorul a depus, in executarea prestatiei,
diligenta si a manifestat prudenta impuse de regulile profesionale specifice.

Mai trebuie sa facem distinctie intre diferitele obiecte ale obligatiei, adica trebuie sa
distingem intre bunurile individual-determinate, ca obiect al obligatiei de predare, bunurile de
gen, ca obiect al obligatiei de predare, stramutarea proprietatii si a altor drepturi reale principale,
ca obiect al prestatiei de a da. Trebuie sa vedem ce se intampla cand prestatia consta in
constituirea unei garantii.

In cazul bunurilor individual determinate, debitorul este liberat de obligatie daca a

predat lucrul in starea in care acesta se afla in momentul nasterii obligatiei. Este posibil ca
debitorul sa faca plata cu un lucru care nu ii apartine. Am vazut, cu alta ocazie, ca si atunci
cand se asuma o obligatie de a vinde sau de a transmite proprietatea bunului altuia, obligatia

4
este valabila, pentru ca ea inseamna ca debitorul isi asuma si obligatia implicita de a procura dr.
de proprietate asupra acelui lucru.

Coreland art. 1482 cu art. 1230 => daca, in momentul executarii prestatiei, debitorul nu
avea in patrimoniu dreptul asupra bunului predat, plata este valabila, dar obligatia nu se stinge
decat atunci cand debitorul va dobandi in mod legal dr. de proprietate asupra bunului
predat.Aceasta idee trebuie, de asemenea, corelata, cu art. 1421 C.civ.

Cand prestatia consta in obligatia de a stramuta proprietatea sau un alt drept real, de
regula, executarea este instantanee, adica, prin insasi incheierea contractului, prestatia de a da
se executa. Daca, insa, legea impune anumite cerinte, cum ar fi forma autentica sau
inregistrarea intr-un registru de publicitate, prestatia de a da se executa in momentul in care
aceste formalitati sunt indeplinite.

Este posibil ca, atunci cand bunul care formeaza obiectul prestatiei a pierit, debitorul sa
transmita actiunile si drepturile care deriva din bunul respectiv, altfel spus, obligatia de
despagubire va trebui sa fie executata in raport cu noul creditor, caruia i s-a transmis dreptul
sau actiunea.

Cand este vorba de bunuri de gen, intrucat acestea nu pier (“genera non pereunt”), se
pp ca intotdeauna este posibila executarea obligatiei de a preda. Art. 1487 C.civ. precizeaza,
insa, ca debitorul are dreptul sa aleaga bunurile ce vor fi predate, cu conditia ca ele sa fie cel
putin de calitate medie, in masura in care nu s-a prevazut prin contract sau prin lege o alta
cerinta.

Daca prestatia consta in constituirea unei garantii, debitorul poate sa ofere creditorului
cautiunea reala sau personala, la alegerea lui, in masura in care aceasta corespunde obligatiei
asumate initial. Daca s-a prevazut in izvorul obligatiei o garantie determinata, debitorul va trebui
sa o constituie pe aceea, nemaiavand liberatatea sa aleaga.

Ca expresie a p. nominalismului monetar, cand obligatia are ca obiect o prestatie de a

plati o suma de bani, debitorul va fi liberat daca va plati catre creditor suma nominala datorata.
P. nominalismului monetar impune ca, in momentul platii, sa fie avuta in vedere valoarea
nominala precizata in momentul nasterii obligatiei, mai exact, acest principiu afirma ca variatiile
cursului de schimb sau inflatia nu influenteaza in mod direct cuantumul prestatiei care se
executa. Desigur ca, in masura in care se poate invoca impreviziunea, se vor aplica regulile
acesteia, dar, in mod direct, ceea ce se datoreaza este suma precizata in catimea din izvorul de
nastere a obligatiei.

Art. 1488 alin. (2) si (3) precizeaza ca, daca este vorba de plata unei sume de bani, se
poate folosi orice mijloc obisnuit de plata, dar, in masura in care creditorul accepta, plata se
poate face si printr-un cec sau prin alt instrument de plata, dar acceptarea creditorului
presupune prezumtia ca ea depinde de onorarea instrumentului de plata, adica, daca debitorul
nu onoreaza instrumentul de plata, nu se stinge obligatia.

Art. 1489 se refera la dobanzile sumelor de bani. Si dobanda la dobanda este

posibila, dar numai in conditiile prevazute de lege.

5
 Cum se plateste? Raspunsul este dat de p. indivizibilitatii platii, altfel spus, daca nu
exista o derogare legala sau conventionala, debitorul trebuie sa faca plata integral. Creditorul nu
poate fi silit sa primeasca o plata partial, nici macar atunci cand prestatia ar fi divizibila. Daca
acesta totusi accepta o plata partiala, debitorul va trebui sa suporte, insa, eventualul prejudiciu
suferit de creditor ca urmare a divizarii platii. Mai este posibil ca judecatorul sa acorde o
facilitate de plata, prin divizarea platii.

NB: avem in vedere obligatiile cu executare dintr-o data, iar nu obligatiile cu executare
succesiva sau continua. Aceasta precizare este importanta pentru ca ea presupune o buna
distinctie intre aceste doua categorii de obligatii. Cand am vorbit de clasificarea contractelor, am
vazut ca prestatia uno ictu trebuie inteleasa intr-un sens propriu. Ea presupune o prestatie
unica, chiar daca, uneori, cu acordul partilor sau prin vointa legiuitorului, aceasta prestatie unica
este divizata, asa cum se intampla cand creditorul accepta prin exceptie o plata partiala sau
cand judecatorul acorda o facilitate de plata prin divizarea platii.

Plata divizata nu transforma obligatia uno ictu in obligatie cu executare succesiva sau
continua. Evident ca, atunci cand este vorba de o veritabila obligatie cu executare succesiva,
faptul ca se fac plati succesive in timp nu apare ca o exceptie de la p. indivizibilitatii platii. Prin
natura ei, plata este succesiva, pentru ca si contraprestatia se executa succesiv sau continuu.

Avem in vedere doua exemple: contractul de imprumut de consumatie (mutuum) si

contractul de inchiriere. Este posibil ca persoana care da cu imprumut o suma de bani sa
accepte ca debitorul sa restituie suma in rate. De regula, in contractele de imprumut bancar,
restituirea se face in rate, dar asta nu inseamna ca obligatia de restituire a imprumutului este
una cu executare succesiva, are in continuare o prestatie uno ictu, divizata in timp. In cazul
contractului de inchiriere, chiria reprezinta, de fiecare data, o prestatie distincta, iar nu divizarea
unei prestatii initiale.

Unde se face plata? Art. 1494 => regula: plata este cherabila, iar nu portabila, se face
la sediul debitorului de la data incheierii contractului. Exista doua exceptii prevazute de lege:

● alin. (1) lit. a) → cand e vorba de obligatii banesti, trebuie debitorul sa mearga
la creditor, se schimba regula.
● alin. (1) lit. b) → cand e vorba de un lucru individual determinat, obligatia de
predare se executa in locul in care se afla bunul in momentul incheierii
contractului.
Cand se plateste? Tinand seama de p. fortei obligatorii a contractului si, in general,
de caracterul obligatoriu al oricaror datorii, indiferent de izvorul lor, regula este ca plata se face
de indata ce s-a nascut datoria. Prin exceptie, daca partile au prevazut un termen sau daca
un asemenea termen rezulta din uzante, din practicile statornicite de parti sau de obiceiul
locului, atunci plata se face conform acestui termen.

Mai este posibil ca, tot ca o facilitate de plata, instanta sa acorde un termen de plata,
desi obligatia trebuia sa fie executata de indata.

6
 Cand partile prevad un termen de plata, in mod normal, plata se face la scadenta.

- Poate debitorul sa faca plata cu anticipatie?

- Raspunsul depinde de interesul avut in vedere la stabilirea termenului:
- Daca termenul a fost stabilit in interesul debitorului, atunci acesta poate sa
faca plata cu anticipatie.
- Daca termenul a fost stabilit in interesul creditorului, se presupune ca partile au
cazut de acord sa nu se faca plata cu anticipatie, ca urmare, creditorul nu poate
fi silit sa primeasca plata cu anticipatie, in schimb, el isi poate da acordul la o
plata anticipata.
In masura in care prin plata anticipata creditorul ar suferi un prejudiciu, debitorul ar trebui
sa suporte acest prejudiciu sau cheltuielile cauzate creditorului prin executarea cu anticipatie a
platii.

Cum cele mai multe plati se fac astazi prin virament bancar, art. 1497 prevede ca data
platii este aceea la care contul creditorului a fost alimentat cu suma de bani. Textul acesta face
in mod judicios distinctia intre momentul in care banii pleaca din contul debitorului si momentul
in care banii intra in contul de creditorului. Data platii nu este data emiterii ordinului de plata si
iesirii banilor din contul debitorului, ci este data la care banii intra in contul creditorului.

Cine suporta cheltuielile platii? Debitorul, in absenta unei prevederi contrare → art.
1498

Cum se face dovada platii? Am vazut ca plata este nu doar un act juridic, ci si un fapt
juridic in sens restrans => este nevoie, pe de o parte, de acordul dintre creditor si creditor, dar si
de prestatia propriu-zisa, de executarea acesteia.

Are aceasta structura complexa vreo influenta asupra modului de a dovedi plata?
Legiuitorul a preferat sa aplice principiul din materia faptelor juridice, precizand ca dovada
se poate face cu orice mijloc de proba, asadar, desi plata este si un act juridic, nu sunt impuse
exigentele probatorii din materia actului juridic. Solutia este rezonabila, pentru ca, pana la urma,
ceea ce conteaza este executarea prestatiei, iar daca se face aceasta dovada, implicit se face
si dovada acordului de vointa privind plata. Cat timp debitorul a executat prestatia, iar creditorul
nu a refuzat-o, acordul de vointa este implicit.

Este adevarat ca, daca ne gandim la contractul de imprumut de consumatie, care este
un contract real, ceea ce inseamna ca incheierea valabila a contractului presupune, pe langa
acordul de vointa, si remiterea materiala a bunului, avem o derogare de la aceasta regula
privind dovada platii. Cat timp nu s-a predat obiectul imprumutului, acordul de vointe are
semnificatia unui antecontract de imprumut, ceea ce inseamna ca din aceasta conventie se
naste obligaia imprumutatorului de a preda imprumutatului suma sau bunul convenit. In acest
caz, imprumutatorul are obligatia de plata, dar dovada executarii ei nu se mai poate face cu
orice mijloc de proba. Sub acest aspect, trebuie sa tinem seama de exigentele probatorii din
materia a.j., mai exact contractul de imprumut fiind unul unilateral, va trebui respectata
formalitatea “bun si aprobat” + litere si cifre suma imprumutata. Este conditia nasterii obligatiei
imprumutatului de a restitui suma respectiva.

7
 In art. 1500 C.civ., se prevede, insa, ca modalitatea fireasca de dovada a platii este
chitanta liberatorie, adica, de regula, in momentul platii, creditorul emite un inscris sau o
chitanta in care confirma efectuarea platii. Cheltuielile intocmirii chitantei sunt in sarcina
debitorului, daca nu se deroga de la aceasta regula. Tocmai pt ca mijlocul de proba cel mai facil
este chitanta, daca creditorul refuza sa elibereze chitanta, debitorul poate suspenda plata. Este
vorba de o neexecutare justificata de actiunea creditorului.

Prezumtii:

● art. 1501 C.civ.: “Chitanta in care se consemneaza primirea prestatiei principale face sa
se prezume, pana la proba contrara, executarea prestatiilor accesorii.”
● art. 1502 C.civ.: “Chitanta data pentru primirea uneia dintre prestatiile periodice care fac
obiectul prestatiei principale face sa se prezume, pana la proba contrara, executarea
prestatiilor scadente aterior.”
● art. 1503 C.civ.: legiuitorul instituie dovada prin plata.
Se poate face dovada ca semnificatia remiterii titlului original, care constata creanta, are,
de exemplu, semnificatia remiterii de datorie, mai exact, este posibil ca creditorul sa faca o
liberalitate in favoarea debitorului. Obligatia se stinge, dar nu prin plata, ci pe alta cale. Cel
interesat va putea sa faca dovada ca obligatia nu s-a stins prin plata, ci prin alt mod de stingere.
De ex., mostenitorii creditorului pot fi interesati sa demonstreze ca a fost vorba de o liberalitate,
nu de o plata, si sa foloseasca institutia reducerii liberalitatilor excesive.

Textul face distinctie intre ipoteza in care creanta este constatata printr-un inscris
autentic si ipoteza in care este constatata printr-un inscris sub semnatura privata. Numai in
primul caz creditorul poate sa rastoarne prezumtia din alin. anterior, care ne spune ca acest
gest are semnificatia stingerii obligatiei prin plata, si sa demonstreze ca, de fapt, remiterea a
avut cu totul alt scop si nu probeaza stingerea obligatiei, ceea ce inseamna ca remiterea titlului
autentic nu naste o prezumtie absoluta de plata, ci numai una relativa.

Este firesc sa fie asa, pentru ca se presupune ca, intrucat un exemplar al titlului se
gaseste la notar, creditorul este mai putin diligent si poate remite titlul, stiind ca acesta oricum
se poate obtine de la notar. Per a contrario, daca este vorba de un titlu constand intr-un
inscris sub semnatura privata, remiterea originalului naste o prezumtie de stingere a obligatiei,
care nu mai poate fi rasturnata. Prezumtia referioare la predarea benevola de catre creditor a
titlului catre debitor este relativa, creditorul putand face dovada ca i-a fost furat titlul.

Revenim la ideea referitoare la platile bancare. Specificul mecanismului platilor bancare

face ca, in materia dovezii platii, sa apara o particularitate. Cum am vazut, sunt doua
momente care pot fi avute in vedere: momentul in care debitorul emite ordinul de plata, iar banii
ies din contul acestuia si momentul in care banii intra in contul creditorului de la banca sa.

Art. 1504 precizeaza ca ordinul de plata genereaza o prezumtie de plata, pana la

proba contrara. Este firesc sa fie asa, pentru ca nu intotdeauna ordinul de plata este executat si
este posibil ca, in final, banii sa nu intre in contul creditorului. Pentru a acoperi aceasta situatie
de incertitudine, art. 1504 alin. (2) prevede ca debitorul are dreptul sa solicite de la banca

8
creditorului confirmarea in scris a efectuarii platii prin virament. Aceasta confirmare face
dovada platii, nu mai este doar o prezumtie de plata.

In privinta liberarii garantiilor, art. 1505 C.civ. → ipoteza textului este o obligatie
insotita de garantie. Debitorul plateste. Ce se intampla cu garantiile care insoteau creanta?

Dispozitia textului: daca partile nu au convenit ca garantiile sa treaca asupra altui raport

obligational, creditorul care primeste plata este obligat sa isi dea acordul la liberarea garantiilor.
Efectul liberarii garantiilor este restituirea bunurilor care fac obiectul garantiei de catre creditor.

Cum se face imputatia platii?

Imputatia platii → acelasi debitor are mai multe datorii catre acelasi creditor, debitorul
face o plata, intrebarea este care obligatie se stinge? Raspunsurile sunt prevazute la art. 1506-
1509.

Imputatia facuta poate fi facuta de creditor/debitor, daca niciunul nu o face, exista

imputatia facuta de legiuotor.

Imputatia facuta de debitor → plata facuta nu stinge toata datoria, cu toate accesoriile ei,
este vorba de ipoteza in care se sting mai intai cheltuielile, apoi dobanzile si apoi capitalul. Este

o limitare a puterii debitorului de a preciza care obligatie se stinge.

Imputatia facuta de creditor → restrictie a libertatii creditorului de a indica obligatia care

se stinge, nu se pot stinge datorii neexigibile sau litigioase.

Ce se intampla daca creditorul refuza plata? Daca plata este un act juridic, avem
nevoie nu numai de acordul celui care face plata, ci si de acordul celui care primeste plata. Este
posibil ca, in mod justificat, creditorul sa refuze plata (prestatia e partiala, necorespunzatoare
etc.), dar, daca refuzul nu este justificat, debitorul trebuie sa aiba la indemana un mijloc pentru
suplinirea acordului creditorului in conventia de plata.

Mecanism in doua trepte:

1. punerea in intarziere a creditorului

2. consemnarea bunului sau a prestatiei pe cheltuiala si riscurile creditorului -
procedura de consemnatiune este reglementata in codul de proc. civ. In masura in care
creditorul este pus in intarziere, cf. art. 1511, se produc mai multe efecte. Riscul

9
 neexecutarii obligatiei trece asupra creditorului, din acel moment debitorul este
indreptatit sa retina fructele bunului, adica se comporta ca un posesor de buna-credinta,
daca debitorul sufera prejudicii ca urmare a intarzierii preluarii prestatiei de catre
creditor, acesta din urma va trebui sa le repare. Creditorul va trebui sa plateasca
cheltuielile de conservare a bunului datorat de debitor.
In momentul in care se indeplineste proc. consemnatiunii, obligatia se stinge si aceste
efecte se consuma. Chiar si atunci cand incepe procedura de consemnatiune, dar nu se
epuizeaza, codul civil prevede in art. 1515 ca debitorul poate retrage bunul consemnat (adica
atat timp cat obligatia nu s-a stins) pt ca se stinge in momentul in care creditorul accepta
consemnarea sau instanta o valideaza.

Daca debitorul retrage bunul consemnat, creanta renaste cu toate garantiile si cu toate
celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului, incetand si efectele punerii in
intarziere.

Sunt situatii in care debitorul nu isi executa, fara justificare, prestatia. Intr-o
asemenea ipoteza, art. 1516 alin. (2) prevede care sunt remediile pe care le are indemna
creditorul. Despre o asemenea posibilitate am discutat, creditorul poate cere rezolutiunea sau
rezilierea, eventual cu daune interese, dar, de cele mai multe ori, acesta cere executarea silita,
care poate fi in natura sau prin echivalent. Facem distinctie intre executarea silita in natura si
cea indirecta sau prin echivalent.

10
 Executarea in natura a obligatiei civile

Notiunea de “executare silita” are acceptii diferite in dr. civil si in proc. civila. In dr. civil,
intereseaza apelul la justitie, pentru a obtine titlul executoriu impotriva debitorului, fie pentru
executarea in natura, fie pentru executarea prin echivalent. In proc. civila, se are in vedere ceea
ce urmeaza dupa obtinerea titlului executoriu.

Ne intereseaza executarea silita in natura din aceasta perspectiva. Codul civil prevede
ca, in cazul in care debitorul refuza executarea, creditorul poate sa ceara instantei
constrangerea debitorului la executarea in natura. Sunt necesare doua conditii:

1. executarea in natura sa fie posibila, daca a devenit imposibila, ramane loc doar
pentru executarea prin echivalent.
2. trecerea timpului, dincolo de scadenta, sa nu fi lasat fara interes pentru creditor
executarea in natura. Observatie: din culpa debitorului care nu executa la termen, la un
moment dat, s-ar putea ca executarea in natura sa nu mai prezinte interes pentru
creditor.
Daca aceste doua cerinte sunt indeplinite, creditorul poate cere executarea silita in
natura. Este posibila? Distingem in functie de obiectul obligatiei:

● obligatii de a da - de a constitui sau transmite un drept real - in principiu, intotdeauna

este posibila executarea in natura, fie ca prestatia de a transmite/constitui un drept real
se executa din incheierea contractului, fie ca se executa prin formalitati ulterioare.
Totusi, si aici, trebuie sa facem distinctie intre prestatia de a da si prestatiile
subsecvente care se refera la predarea bunului care formeza obiectul dr. real. Obligatia de a da
se executa imediat, dar prestatia de a face se poate executa ulterior. Ajungem la problema
executarii obligatiei de a face, a carei specie este obligatia de a da.

● obligatii de a face - cand e vorba de predarea unei sume de bani, se poate executa
intotdeauna, pentru ca, chiar daca debitorul nu are bani, tinand seama ca patrimoniul
sau este garantia comuna a creditorilor, bunurile din patrimoniu pot fi transformate in
bani pentru plata datoriei. In mod corespunzator, si daca este vorba de alte bunuri de
gen, predarea este posibila in natura, intrucat debitorul trebuie sa predea bunuri de
acelasi gen, cantitate si calitate, iar daca nu le are, le poate procura sau le poate
procura creditorul pe cheltuiala debitorului.
Cand este vorba de un bun individual determinat, obligatia de a da implica si obligatia de
a pastra bunul pana la predare, asadar, de regula, si obligatia de a preda se poate executa in
natura. Daca debitorul instraineaza bunul, creditorul va avea deschisa calea actiunii in
revendicare impotriva tertului dobanditor.

Ce se intampla in cazul celorlalte obligatii de a face, care presupun un fapt personal din
partea debitorului? Este vorba, in general, de prestatiile care constau in executarea unei lucrari,
acesta este faptul personal al debitorului. In legatura cu aceste prestatii, o executare silita

11
directa in natura nu este posibila, pt ca trecerea de la Evul Mediu la Epoca Moderna a
presupus, intre altele, eliberarea de servitutile personale, adica imposibilitatea de a constrage o
persoana sa faca ceva impotriva vointei sale, chiar si atunci cand exista obligatia legala sau
contractuala de a actiona. Mai exact, nu poate opera o constrangere asupra persoanei
debitorului, de regula, in asemenea situatii, executarea se face asupra bunurilor debitorului.

Trebuie sa gasim mijloace indirecte de executare in natura, lucru posibil atunci cand
nu este vorba de obligatii intuitu personae, adica aceste obligatii de a face se impart in doua
categorii: obligatii al caror obiect poate fi executat si de alte persoane, de ex., obligatia de a
zugravi o casa, si obligatii care impun faptul personal al debitorului si care, prin natura lor, nu
pot fi executate decat de debitor, de ex., pictarea unei tablou.

Daca e vorba de o obligatie intuitu personae, nu se poate executa de o alta

persoana, ramanand la indemna doar mijloacele indirecte din proc. civ. Daca nu e vorba de
obligatii intuitu personae, este posibil ca ele sa fie executate in natura, nu de debitor, ci pe
cheltuiala debitorului, fie chiar de catre creditor, fie de terte persoane la care apeleaza
creditorul.

Art. 1528 → reglementeaza un mecanism juridic de suplinire a consimtamantului

debitorului in conventia de plata. Intr-o asemenea situatie, chiar creditorul inlocuieste
consimtamantul debitorului, dar cu conditia de a-i comunica debitorului, prin somatia de punere
in intarziere, ca daca nu executa prestatia, aceasta va fi executata de altcineva, pe cheltuiala
debitorului. Totul este ca sa fi trecut termenul de executare a obligatiei. Daca debitorul e de
drept in intarziere, nu mai e nevoie de aceasta comunicare.

● obligatii de a nu face - debitorul face ceva din ce nu avea voie sa faca. Si in acest caz,
avem un mecanism de suplinire a consimtamantului debitorului in conventia de
plata. Acest mecanism presupune interventia judecatorului, care suplineste
consimtamantul debitorului.
→ art. 1529: “In cazul neexecutarii obligatiei de a nu face, creditorul poate cere instantei
incuviintarea s ainlature ori sa ridice ceea ce debitorul a facut cu incalcarea obligatiei, pe
cheltuiala debitorului, in limita stabilita prin hotarare judecatoreasca.”

In masura in care nu mai e posibila executarea in natura sau daca ea nu mai prezinta
interes pentru creditor, atunci acesta poate sa ceara de la debitor echivalentul banesc al
prestatiei neexecutate. Executarea prin echivalent = executare prin bani, adica debitorul
executa valoarea in bani a prestatiei neexecutate.

Pentru ca aceasta executare prin echivalent sa fie propusa, sunt necesare mai multe
conditii, analiza lor pune in lumina relatia dintre dreptul creditorului la despagubire si ideea de
raspundere civila contractuala. Intr-adevar, de cele mai mutle ori, problema executarii prin
echivalent se pune atunci cand izvorul obligatiei este un contract. Este adevarat ca am discutat
si la raspunderea civila delictuala de executare prin echivalent. Diferenta este ca executarea in
natura in cazul contractului este posibila. La raspunderea civila delictuala, executarea prin
echivalent, adica repunerea in situatia anterioara este de cele mai multe ori iluzorie.

12
 Cand e vorba de obligatii contractuale, neexecutarea benevola sau silita in natura pune
nu numai problema despagubirii, dar pune o problema prealabila, care este aceea a raspunderii
civile contractuale. Debitorul nu executa obligatiile ce ii incumba => trebuie sa raspunda.
Obligatia este contractuala => se angajeaza raspunderea civila contracruala => dr. la
despagubiri presupune indeplinirea conditiilor raspunderii contractuale:

1. sa existe o obligatie contractuala

2. fapta ilicita = neexecutarea contractului
3. prejudiciu = de obicei, este echivalentul prestatiei neexecutate, la care se pot adauga
daune interese
4. legatura de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu
5. vinovatia debitorului
Pe langa aceste cerinte specifice, nasterea dr. la despagubire presupune existenta a
inca doua conditii:

1. debitorul sa fie pus in intarziere, daca nu de drept in intarziere

2. sa nu existe o clauza de neraspundere.
In cazul neexecutarii obligatiilor, ramane valabil ce am spus la rezolutiune si reziliere, si
anume, distingem intre neexecutarea insemnata, care poate sa dea dreptul si la despagbiri, pe
langa cererea executarii obligatiilor in natura sau prin echivalent, si executarea de mica
importanta. Creditorul este indreptatit, daca nu cere rezolutiunea, sa ceara despagubiri
integrale.

Prejudiciul - reprezinta echivalentul prestatiei neexecutate, fie ca e vorba de

neexecutarea integrala sau partiala, la care se adauga toate celelalte pagube suferite de
creditor, ca urmare a neexecutarii.

Raportul de cauzalitate nu are aspecte particulare, ramane valabil ceea ce am discutat

in cazul raspunderii civile delictuale.

Cat priveste vinovatia, de regula, raspunderea contractuala este conditionata de

vinovatie. Art. 1547 → diferenta dintre intentie si culpa consta in faptul ca, atunci cand este
vorba de evaluarea prejudiciului, debitorul va fi tinut sa raspunda si pentru paguba
imprevizibila numai daca a actionat cu intentie (dol, cum se mai spune in doctrina). Daca nu a
actionat cu intentie, este tinut sa repare numai prejudiciul previzibil.

Din aceasta perspectiva, trebuie sa observam ca art. 1530 C.civ. pare sa creeze o
confuzie: partea finala a textului pare sa spuna ca este o diferenta intre neexecutarea fara
justificare si cea culpabila. Altfel, s-a zis ca n-ar avea sens ca legiuitorul sa foloseasca doua
sintagme diferite. Dar acest text nu are in vedere doar raspunderea contractuala, are in vedere,
in general, dreptul la daune-interese, indiferent de izvorul obligatiei neexecutate => dreptul
la daune-interese poate avea izvor extracontractual.

In plus, cum stim din analiza notiunii de eveniment fortuit, uneori, cazul fortuit, chiar daca
inlatura vinovatia, nu mai are vocatia de a inlatura raspunderea. Este vorba de acele situatii
care apar in domeniul delictual, cand se raspunde fara culpa.

13
 Ca urmare, art. 1530 face o diferenta sub aspectul modului in care actioneaza
cauzele de justificare a neexecutarii.

=> Este posibil ca, uneori, un debitor, chiar daca nu este in culpa, totusi sa raspunda.
Sunt situatii in care notiunea de “neexecutare fara justificare” nu se mai suprapune perfect
peste cea de “neexecutare culpabila”, adica notiunea de “neexecutare fara justificare” poate sa
acopere, uneori, si situatii in care neexecutarea este fara culpa. Ca urmare, partea finala a
acestui art. nu foloseste doua notiuni identice, ele sunt diferite, dar numai in anumite imprejurari
ele sunt identice. Uneori, sfera lor se suprapune, alteori, notiunea de “neexecutare fara
justificare” are o sfera mai larga decat cea de “neexecutare culpabila”, in acele situatii in care
debitorul raspunde fara culpa.

In materie de raspundere contractuala, raspunderea fara culpa ar putea sa existe numai

daca legiuitorul o prevede expres. In C.civ., asemenea situatii sunt cu totul exceptionale, de
obicei, cum spune art. 1548, in materie contractuala, culpa debitorului este prezumata. Nu este,
insa, o prezumtie absoluta, debitorul poate rasturna prezumtia de culpa, facand dovada unei
imprejurari care justifica neexecutarea. De cele mai multe ori, facand dovada unei imprejurari
care justifica neexecutarea, se face si dovada care rastoarna prezumtia de culpa. Vechiul cod
civil vorbea de “dovada cauzei straine”, noul cod civil vorbeste de evenimentul fortuit.

Important este sa retinem ca si cazul fortuit este o imprejurare care e de natura sa

rastoarne prezumtia de culpa, odata ce i se face dovada.

Dupa indeplinirea conditiilor, mai este nevoie ca debitorul sa fie pus in intarziere, de
regula, in materie contractuala, opereaza adagiul “simpla ajungere la scandenta nu are
semnificatia punerii in intarziere a debitorului”. Sunt si situatii de exceptie in care debitorul este
de drept in intarziere, enumerate in art. 1523. Daca nu este de drept in intarziere, trebuie sa fie
pus in intarziere printr-o procedura speciala, reglementata in art. 1522 si ale carei efecte sunt
precizate in art. 1525-1526.

Daca si aceasta cerinta a fost indeplinita, mai trebuie sa vedem daca nu opereaza o
clauza de inlaturare a raspunderii. Precizam doar ca, in materie contractuala, exista mai multa
libertate de a preciza clauze de neraspundere decat in materie delictuala.

Indeplinirea conditiilor => nasterea dreptului la despagubire (daune-interese de doua

categorii):

1. daune interese compensatorii = echiavelntul banesc al prestatiei neexecutate

2. daune interese moratorii = echivalentul banesc al prejudiciului suferit de creditor, ca
urmare a intarzierii in executare de catre debitor.
Consecinta este ca daunele interese compensatorii nu se pot cumula cu executarea in
natura. Daunele interese moratorii se pot cumula. Se pot cumula daunele compensatorii si cele
moratorii. Cand nu se executa obligatia, distinctia dintre daunele interese compensatorii si
daunele interese moratorii devine destul de relativa, ceea ce conteaza fiind valoarea totala a
prejudiciului suferit de creditor prin neexecutare.

14
 Evaluarea daunelor interese → trei modalitati:

1. judiciara - daca partile nu se inteleg in legatura cu evaluarea daunelor interese,

judecatorul este cel chemat sa faca aceasta evaluare. Ca urmare, el trebuie sa tina
seama de cateva elemente, si anume:
a. principiul repararii integrale functioneaza si in aceasta materie => judecatorul
va trebui sa includa si valoarea pagubei efective (damnum emergens) si valoarea
beneficiului nerealizat (lucrum cessans), si valoarea prejudiciului actual si a celui
viitor si cert.
b. ca si in materie delictuala, codul civil permite sa fie reparate nu numai pagubele
certe, ci si pagubele in legatura cu care exista o anumita probabilitate de
producere in viitor, vezi art. 1532 alin. (3) → “prejudiciul car enu poate fi stabilit cu
certitudine se determina de instanta de judecata.”
c. daca insusi creditorul a contribuit la producerea prejudiciului, pagubele vor fi
repartizate intre acesta si debitor. Debitorul va plati numai partea de prejudiciu
cauzata prin fapta sa, valoarea celeilalte parti ramanand in sarcina creditorului.

2. legala - imbraca forma dobanzilor, adica, de cele mai multe ori, are in vedere daunele
moratorii. In aceasta privinta, avem doua texte in C.civ.: art. 1535 (daunele moratorii in
cazul obligatiilor banesti) si art. 1536 (daunele moratorii in cazul celorlalte obligatii de a
face). Precizare: atunci cand partile nu prevad cuantumul dobanzilor, se recurge la
dobanda legala, care este reglementata de legiuitor (OG 13/2011).

3. conventionala = clauza penala - pentru a preintampina dificultatile pe care le

presupune evaluarea judiciara, partile, uneori cu anticipatie, adica chiar inainte de
producerea prejudiciului, stabilesc, prin acordul lor de vointa, care ar fi valoarea
daunelor interese in cazul in care debitorul nu isi executa datoria.
NB: elementul temporal este foarte important! Evaluarea prejudiciului cu anticipatie =>
orice evaluare dupa producerea prejudiciului va fi pur si simplu o conventie de reparare a
prejudiciului post factum, nu o clauza penala. Daca exista o clauza penala, debitorul nu este
scutit de executarea in natura => nu poate alege intre executarea in natura si cea a clauzei
penale. Daca creditorul ii cere, trebuie sa execute in natura, daca refuza executarea, creditorul
este indreptatit la clauza penala.

!! In pofida unor opinii, atentie, clauza penala este doar o modalitate de evaluare a
prejudiciului, ceea ce inseamna ca poate opera daca sunt indeplinite toate conditiile necesare
pentru nasterea dreptului la daune interese. Clauza penala are o singura virtute: de a-l dispensa
pe creditor de sarcina probei intinderii prejudiciului, celalalte cerinte trebuie dovedite sau sunt
prezumate, in conditiile legii. Ca urmare, daca debitorul face dovada ca nu sunt indeplinite unele
sau altele dintre conditiile pentru nasterea dreptului la daune interese, clauza penala nu mai
este operanta.

Noul cod civil reglementeaza, pe langa nulitatea clauzei penale, si posibilitatea reducerii
cuantumului penalitatii. Sub imperiul vechiului cod, se prevedea ca judecatorul nu poate se

15
reduca clauza penala decat in caz de executare partiala. Alte ipoteze prevazute de noul cod →
art. 1541 (reducerea cuantumului penalitatii)

art. 1542-1543 C.civ. → distinctie dupa cum obligatia principala este divizibila sau
indivizibila.

Arvuna - este de doua feluri: confirmatorie si penalizatoare. Amandoua sunt prost

alese sintagmele, pentru ca arvuna confirmatorie are caracter penalizator, iar cea penalizatoare
este pretul unei clauze de dezicere.

art. 1544 → tip special de clauza penala, adica, la incheierea contractului, o parte ii da
celeilalte o suma de bani numita “arvuna”, ca o garantie pt executarea prestatiei ce face obiectul
obligatiei.

● daca cel care a dat suma de bani nu isi executa, fara justificare, datoria, cealalta parte
va retine arvuna ca o valoare a prejudiciul cauzat prin neexecutare => arvuna joaca rolul
unei clauze penale.
● daca cel care a primit suma de bani nu isi executa obligatia, va fi obligat sa ii dea
celeilalte parti dublul sumei primite.
=> are dublu rol: de garantie si de clauza penala. Cand incheie contractul, partile pot
sa prevada o clauza de denuntare, numai ca nu este o clauza cu titlu gratuit, ci este o clauza de
dezicere cu titlu oneros. Cel care denunta contractul ii plateste celuilalt o suma de bani.

16
 26.04.2016

Cursul 10

Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului

Ne amintim de la drepturile reale conceptul de garantie comuna a creditorilor. Tocmai

pentru ca au acest drept de garantie comuna asupra patrimoniului debitorului, care este o
functie a patrimoniului, creditorii au mai multe atribute care deriva din acest drept general sau
mai multe drepturi care deriva din aceasta garantie comuna.

NB: fiind vorba de o garantie comuna, exista o putere comuna a creditorilor, nu este
vorba de puterea singulara a unui creditor.

Este suficient sa spunem ca in C.civ. aceste drepturi pe care le au creditorii in legatura

cu patrimoniul debitorului lor sunt denumite mijloace de protectie a drepturilor creditorului. Pana
la urma, cel mai important drept pe care il au creditorii este acela de a incepe executarea silita,
in sens procedural, impotriva debitorului, atunci cand acesta nu isi executa datoriile constatate
prin titlul executoriu.

Dar, pentru ca acest drept de executare silita in sens procedural sa fie efectiv, este
important ca in patrimoniul debitorului sa mai existe valori patrimoniale in momentul executarii.
Iata de ce legea civila pune la indemana creditorilor mai multe instrumente pentru a impiedica
golirea patrimoniului debitorului.

In acest sens, in art. 1558 C.civ., sunt enumerate masurile conservatorii pe care le poate
lua un creditor pentru ca, in relatia cu debitorul sau, sa isi protejeze drepturile de creanta pe
care le are. Asadar, art. 1558 trebuie citit in raport cu drepturile de creanta pe care le are
creditorul impotriva debitorului, drepturi care trebuie sa fie conservate. In acest sens, textul
include in categoria masurilor conservatorii asigurarea dovezilor, indeplinirea unor formalitati de
publicitate si de informare a creditorului, exercitarea actiunii oblice si luarea unor masuri
asiguratorii.

Despre publicitate nu discutam, pentru ca este cunoscuta deja, textul nu are in vedere,
in primul rand, publicitatea imobiliara, ci are in vedere acele sisteme speciale de publicitate,
care sunt menite sa protejeze drepturile de creanta ale creditorilor. Publicitatea imobiliara este
relevanta in masura in care, in CF si, cand este cazul, in registrul de publicitate imobiliara,
trebuie sa se inscrie si alte drepturi de creanta.

Despre asigurarea dovezilor vom discuta la procedura civila. Este vorba despre
modalitatea in care creditorul, aflat intr-o situatie litigioasa cu debitorul sau, dar inainte de a
incepe procesul cu debitorul, doreste sa conserve dovezile care l-ar ajuta in proces.

Cat priveste masurile asiguratorii, este vorba, de asemenea, de instrumente de

procedura civila, adica este vorba de sechestru si de poprirea asiguratorie – art. 1559.

1
 Dintre masurile enumerate la art. 1558, ne intereseaza actiunea oblica (indirecta sau
subrogatorie) si actiunea pauliana (revocatorie).

Actiunea oblica (indirecta, subrogatorie)

Sediul materiei: art. 1560-1561

art. 1560 Notiune.

(1) Creditorul a cărui creanţă este certă şi exigibilă poate să exercite drepturile şi
acţiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le
exercite.
(2) Creditorul nu va putea exercita drepturile şi acţiunile care sunt strâns legate de
persoana debitorului.
(3) Cel împotriva căruia se exercită acţiunea oblică poate opune creditorului toate
mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.

art. 1561 Efectele admiterii acţiunii oblice

Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără
nicio preferinţă în favoarea creditorului care a exercitat acţiunea.

Cum stim deja, actiunea oblica este actiunea prin care creditorul exercita un drept sau
o actiune a debitorului sau cand acesta ramane in pasivitate, aparand, astfel, riscul pierderii
dreptului respectiv.

=> prin acest instrument procedural, creditorul nu lucreaza in nume propriu, ci in numele
debitorului. Este motivul pentru care actiunea este denumita si indirecta sau subrogatorie. Nu o
confundam, deci, cu actiunile directe studiate altadata in materia contractului de antrepriza si a
celui de mandat, cand am vorbit de exceptiile sub aspect activ de la principiul relativitatii
efectelor contractului.

=> conditiile actiunii oblice:

1. Sa existe o pasivitate a debitorului – prin aceasta pasivitate, trebuie sa se creeze

riscul pierderii dreptului pe care creditorul il are impotriva debitorului sau, mai exact,
trebuie sa existe un interes legitim al creditorului de a actiona.

2. Prin pasivitatea sa, debitorul risca sau chiar isi creaza o stare de insolvabilitate sau
isi mareste starea de insolvabilitate. Daca nu ar exista acest risc, nu s-ar justifica
utilizarea de catre creditor a actiunii oblice.

3. Creanta pe care creditorul o are impotriva debitorului sau trebuie sa fie certa si exigibila.
Spre deosebire de vechiul Cod civil, nu mai este necesar sa fie si lichida creanta. Pentru
a readuce in patrimoniul debitorului dreptul care risca sa se piarda, mai exact, o anumita

2
 valoare patrimoniala, creditorul porneste actiunea in numele debitorului direct impotriva
debitorului debitorului. Asadar, debitorul, la randul sau, este creditor fata de propriul
debitor. Desi nu este obligatoriu ca sa fie introdus in cauza si debitorul, este util ca,
atunci cand porneste actiunea oblica, creditorul sa ii cheme in judecata nu doar pe
subdebitor, ci si pe debitor, pentru ca hotararea ce se va pronunta sa fie opozabila si
acestuia.
Domeniul de aplicatie al actiunii oblice include sfera drepturilor patrimoniale, ca regula,
adica pot fi exercitate pe calea actiunii oblice drepturile si actiunile corelative acestor drepturi
sau corelative unor interese pe care le are debitorul, toate avand natura patrimoniala. Dar
aceste drepturi si interese sunt privite ut singuli, altfel spus, actiunea oblica nu poate fi
exercitata in cazul unor universalitati/cote din universalitati.

Exceptii care ingusteaza sfera drepturilor si actiunilor patrimoniale ce se pot exercita pe

calea actiunii oblice – sunt excluse drepturile nepatrimoniale din domeniul acestei actiuni. Cat
priveste drepturile patrimoniale care nu pot forma obiectul actiunii oblice, avem in vedere, in
primul rand, drepturile care implica o apreciere subiectiva din partea debitorului in raport cu
subdebitorul sau. Apoi, este vorba de bunuri neurmaribile si, ca urmare, nu ar putea sa faca
obiectul actiunii oblice.

Daca ne aflam in domeniul de aplicare a actiunii oblice si sunt indeplinite cerintele pentru
exercitarea actiunii, ea este admisa, cu urmatorul efect: valoarea patrimoniala care formeaza
obiectul actiunii oblice este readusa in patrimoniul debitorului, nu intra direct in patrimoniul
creditorului.

Consecinta: desi a fost activ si a exercitat actiunea oblica cu succes, creditorul va

suporta concursul celorlalti creditori, chiar chirografari, actiunea oblica nu ii confera un drept
de preferinta asupra valorii patrimoniale care a fost recuperata, in raport cu ceilalti creditori ai
debitorului (art. 1561).

3
 Actiunea pauliana (revocatorie)

Sediul materiei: art. 1562 - art. 1566

Actiunea pauliana este actiunea prin care creditorul il cheama in judecata pe debitorul
sau si pe cocontractantul acestuia, atunci cand este cazul, pentru a declara inopozabil actul
fraudulos incheiat de debitorul sau.

Domeniul de aplicare este acelasi cu cel al actiunii oblice, dar este putin extins, in
sensul ca intra, uneori, in sfera de aplicare a acestei actiuni chiar si bunurile neurmaribile, in
masura in care se face dovada ca, in legatura cu acestea, actul incheiat de un debitor cu un tert
este fraudulos.

Ex. din practica judiciara: pensia de intretinere – este un bun neurmaribil, dar, uneori,
pentru a impiedica realizarea creantelor creditorului sau, debitorul incheie conventii pentru a
plati pensii de intretinere mai mari decat cele cuvenite celor fata de care are obligatia de
intretinere. Daca se face dovada fraudei, chiar un asemenea act, desi are ca obiect un bun
neurmaribil, poate fi declarat inopozabil.

Conditiile rezulta din definitie:

1. Mai intai, trebuie sa existe un prejudiciu suferit de creditor prin incheierea actului intre
debitor si tert. Prejudiciul consta in imposibilitatea creditorului de a-si satisface
creanta pe care o are impotriva debitorului.
In C.civ., se da un exemplu: se vorbeste de crearea sau marirea starii de
insolvabilitate, in art. 1562 alin. (1) partea finala se vorbeste de “acte prin care creditorul isi
creeaza sau isi mareste o stare de insolvabilitate”.

Altfel spus, daca nu exista un asemenea prejudiciu, creditorul nu ar avea interes sa

foloseasca actiunea pauliana, intrucat creanta sa va putea fi satisfacuta tinand seama de
solvabilitatea debitorului.

2. A doua conditie: creanta pe care o are creditorul trebuie sa fie o creanta certa. Asadar,
nu se mai cere ca aceasta creanta sa fie exigibila si, cu atat mai putin, lichida. Pana la
urma, este logic sa fie asa, intrucat este posibil ca debitorul sa urmareasca fraudarea
creditorului, chiar si in legatura cu creante care vor fi exigibile in viitor. Altfel spus, prin
actul fraudulos incheiat, debitorul poate sa faca in asa fel incat, atunci cand creanta
creditorului devine exigibila, sa nu mai poata fi executata, intrucat patrimoniul debitorului
este golit.

3. Se cere ca creanta creditorului sa fie anterioara actului fraudulos incheiat de debitor. Cat
priveste conditia anterioritatii, uneori, s-a spus ca se poate face o exceptie, atunci cand
se poate dovedi ca, desi creanta este ulterioara actului fraudulos, debitorul a incheiat
actul fraudulos in considerarea creantei viitoare.

4
 Ex: inculpatul care isi instraineaza bunurile, ca atunci cand se pronunta hotararea
penala sa nu poata fi executat pt depagubiri. In realitate, intr-o asemenea ipoteza, creanta
creditorului, adica a partii civile, este anterioara actului fraudulos, nu se naste in momentul
pronuntarii hotararii penale, ci doar e constatata, ea se naste chiar prin fapta ilicita, care este si
infractiune, care e anterioara actului fraudulos. Este un fals exemplu. Este un fals excemplu.
Anterioritate ar putea fi in ipoteza in care, inainte de a savarsi infractiunea, instraineaza
bunurile, apoi savarseste infractiune.

4. Urmatoarea conditie este existenta fraudei din partea debitorului – trebuie sa facem
diferenta intre prejudiciul suferit de creditor (element obiectiv) si frauda din partea
debitorului (element subiectiv). Cand vorbim de frauda, vorbim de atitudinea subiectiva a
debitorului care are in vedere faptul ca il va prejudicia pe creditor. Din aceasta
perspectiva, se poate spune ca frauda are legatura cu o forma de vinovatie, cu intentia
si, eventual, cu culpa grava. Se mai pune problema corelarii sferei notiunii de dol cu cea
de frauda.
5. O ultima conditie care e necesara numai atunci cand actul incheiat de debitor este cu
titlu oneros, este complicitatea tertului la frauda. Daca actul incheiat de debitor cu
tertul este cu titlu gratuit, aceasta cerinta nu mai este necesara, se aplica principiul pe
care il stim, pentru ca creditorul se lupta sa evite o pierdere, in timp ce tertul s-ar lupta
sa pastreze un castig.
In ipoteza in care tertul, la randul lui, a instrainat bunul altei persoane, problema
complicitatii la frauda a subdobanditorului se pune in aceiasi termeni, dupa cum actul
juridic este cu titlu oneros sau gratuit.

Daca ne aflam in sfera de aplicare a actiunii pauliene si sunt indeplinite cerintele

acesteia, se nasc efectele actiunii pauliene.

Mai intai, rezulta din definitie ca actiunea pauliana este o actiune in inopozabilitate.
Cand am vorbit de exceptiile de la inopozabilitate, am precizat simulatia si actiunea pauliana. Si
una si alta sunt actiuni in inopozabilitate => intr-o asemenea ipoteza contractul nu mai trebuie
sa fie respectat de terti nici macar in calitate de fapt juridic, contractul nu numai ca nu naste
drepturi si obligatii pentru terti, dar el nu mai este opozabil nici ca realitate juridica, adica tertii nu
mai sunt obligati sa tina seama de el. Cine este tert? Creditorul fata de actul incheiat de debitor
cu cocontractantul sau.

Asadar, desi uneori se vorbeste de desfiintarea actului juridic ca urmare a admiterii

actiunii pauliene, in realitate, actul fraudulos nu este desfiintat, ci el este inopozabil fata de
creditor, in masura prejudiciului suferit de creditor.

Aceasta este diferenta dintre actiunea pauliana si actiunea in nulitate. In cazul

actiunii in nulitate, se desfiinteaza actul juridic, in cazul actiunii pauliene, doar devine inopozabil.
In al doilea rand, in cazul actiunii in nulitate, efectul este absolut, in cazul actiunii pauliene este
relativ, efectul producandu-se doar in raport cu creditorul aflat in proces, ceilalti creditori nu vor
beneficia de el, isi vor pastra doar avantajele care decurg din garantiile proprii pe care le au. In
sfarsit, de regula, nulitatea duce la desfiintarea totala a actului, in timp ce inopozabilitatea se
produce in masura prejudiciului suferit de creditor.

5
 Debitorul va putea sa evite aceste consecinte daca va oferi creditorului o suma de bani
egala cu valoarea prejudiciului suferit de acesta. Daca nu recurge la acest procedeu, pe langa
faptul ca actul juridic este inopozabil creditorului, se mai produce si efectul indisponibilizarii
bunului ce formeaza obiectul actului fraudulos → art. 1565 alin. (2) fraza a II-a. Ne aflam in
prezenta unei clauze legale de inalienabilitate careia i se aplica regimul clauzei conventionale,
prin asemanare.

Cat priveste termenul de prescriptie, art. 1564 prevede un termen special de

prescriptie de un an, iar momentul inceperii acestui termen este data la care creditorul trebuia si
putea sa cunoasca prejudiciul.

Transmiterea si transformarea obligatiilor

Odata nascut raportul obligational, indiferent de izvorul sau, poate fi transmis sau
transformat inainte de stingerea sa, evident.

Cand discutam despre transmiterea obligatiilor, avem in vedere trei aspecte:

1. Transmiterea laturii active a raportului obligational = transmiterea creantei;

2. Transmiterea laturii pasive a raportului obligational = transmiterea datoriei → C.civ.

reglementeaza preluarea de datorie, care este o inovatie codului in raport cu vechiul

cod.

3. Transmiterea simultana atat a creantei, cat si a datoriei → cesiunea contractului.

In primul caz, in codul civil sunt reglementate cesiunea de creanta si subrogatia
personala sau subrogatia in drepturile creditorului prin plata creantei. In proc. civila, avem un
instrument care duce la acelasi rezultat - poprirea executorie.

Transformarea obligatiei – avem in vedere fie schimbarea subiectelor, fie modificarea

obiectului raportului obligational, fie modificarea cauzei raportului obligational. C.civ.
reglemeneteaza novatia, ca instrument de transformare a obligatiilor.

6
 Cesiunea de creanta

Sediul materiei: art. 1566 - art. 1592

Cat priveste, insa, ultimele texte, de la art. 1587 si pana la art. 1592, ele vor forma
obiect de studiu la drept comercial, pentru ca aceste texte reglementeaza titlurile de valoare.

Cesiunea de drept comun – art. 1566 – art. 1586 C.civ.

Notiune – cesiunea este contractul incheiat intre creditor, denumit “cedent” si o terta
persoana fata de raportul obligational, denumit “cesionar”, prin care creditorul transmite
cesionarului creanta sa impotriva debitorului – “debitor cedat”. Ca urmare, cesionarul va
dobandi creanta si va deveni noul creditor in raportul obligational.

Domeniul de aplicatie a cesiunii de creanta este delimitat de dispozitia art. 1566 alin.
(2) si art. 1569 C.civ., texte care prevad ca cesiunea de creanta de drept comun nu include
transmisiunile universale sau cu titlu universal, acestea au un regim special, si creantele din
cadrul lor nu se pot transmite decat odata cu universalitatea, daca este vorba de o cesiune a
unei universalitati.

De asemenea, exista reglementari speciale privind transferul titlurilor de valoare si a

altor instrumente financiare, altele decat cele mentionate la art. 1586 – 1592. De asemenea, nu
intra in acest domeniu de aplicatie creantele incesibile – creantele care sunt ca atare
declarate prin lege, sunt situatii in care legiuitorul interzice expres cesiunea unor creante.

De asemenea, daca este vorba de obligatii care au in continutul lor creante sau datorii
referitoare la alte prestatii decat plata unor sume de bani, cesiunea de creanta este posibila
numai daca nu se creeaza o situatie mai oneroasa pentru debitor.

Cesiunea poate sa fie cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Pana la urma, cesiunea de
creanta este o conventie care imbraca o alta conventie. Asa cum un bun individual determinat,
corporal, se poate transmite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, fie printr-un contract de
vanzare/schimb, fie cu titlu de donatie, tot asa si o creanta se poate trasmite cu titlu oneros sau
cu titlu gratuit => de fapt, cesiunea de creanta imbraca fie un contract de vanzare-
cumparare/schimb/alt asemenea contract, fie o donatie.

Acest aspect are relevanta in privinta conditiilor de valabilitate a cesiunii de creanta. In

masura in care creanta face obiectul unei clauze de inalienabilitate, ea nu va putea fi cedata
decat daca are ca obiect o suma de bani, debitorul consimte expres la cesiune sau clauza de
inalienabilitate nu este mentionata in titlul constatator al creantei, astfel incat, cesionarul nu a
cunoscut si nu putea sa cunoasca existenta clauzei, pe nicio cale.

Desi creanta poate fi transmisa, ceea ce inseamna o incalcare a clauzei de

inalienabilitate, exista o sanctiune pentru cedent, numai ca nu este sanctiunea de drept comun,
care se aplica cand se incalca o clauza de inalienabilitate (nulitatea actului juridic), in acest caz,
actul juridic ramane valabil, dar cedentul, cum se spune in art. 1570 alin. (2) ramane

7
raspunzator fata de debitor, adica va putea sa plateasca daune debitorului, daca acesta face
dovada unor asemenea daune.

Poate sa formeze obiectul cesiunii si o creanta viitoare, dar este necesar ca in actul
de cesiune sa se precizeze exact elementele pentru identificarea creantei respective. Chiar
daca se naste in viitor creanta, cesiunea de creanta isi va produce efecte din momentul
incheierii cesiunii.

Tocmai pentru ca cesiunea este o forma care imbraca un alt contract, forma acesteia va
fi forma contractului pe care ea o imbraca.

Ex: vanzare de creanta – nu este nevoie de o forma speciala, chestiunea ridica discutii
atunci cand creanta este insotita de o garantie ipotecara si se discuta daca, intr-o asemenea
ipoteza, nu ar trebui ca insasi cesiunea de creanta sa fie incheiata in forma autentica.

Sunt prevederi in C.civ. care vorbesc despre faptul ca transmiterea drepturilor reale
imobiliare se face prin inscrierea in CF pe baza unui act autentic, ceea ce ar putea sa duca la
concluzia ca cesiunea insotita de o garantie imobiliara trebuie incheiata in forma autentica,
dreptul de ipoteca fiind un drept real accesoriu, ar trebui incheiata in forma autentica. In
realitate, inscrierea in CF se face pentru opozabilitate => nu ar fi necesar ca cesiunea de
creanta sa fie incheiata in forma autentica, chiar daca, odata cu ea, se transmite si
garantia.

Cesiunea care imbraca o liberalitate – cesiune de creanta cu titlu gratuit – trebuie sa fie
facuta in forma autentica.

Ori de cate ori pentru contractul care este imbracat in forma cesiunii de creanta se cere
o forma speciala, ca o conditie de validitate sau de proba, cesiunea va trebui sa urmeze
aceeasi cerinta.

Dovada cesiunii de creanta se face, de regula, prin remiterea titlului constatator al

creantei de catre cedent cesionarului. Cedentul are aceasta obligatie cf. 1574 alin. (1) si trebuie
sa predea toate inscrisurile referitoare la dreptul transmis.

Cesiunea poate fi si partiala, nu doar totala. Daca e vorba de o cesiune partiala,

cesionarul va avea dreptul sa primeasca o copie legalizata de pe titlul creantei si, de asemenea,
va avea dreptul sa ceara cedentului sa se faca o mentiune in acest titlu despre cesiunea
partiala, intrucat titlul original ramane la cedent.

Daca, ulterior, cesionarul dobandeste si restul creantei, cedentul va trebui sa ii remita

acestuia si inscrisul constatator al creantei.

Conditiile cesiunii de creanta:

8
 Intrucat imbraca un alt contract, pe langa cerinta de forma a contractului propriu-zis,
cesiunea de creanta va trebui sa indeplineasca si conditiile de fond ale acelui contract.

Pe langa aceste conditii proprii contractului pe care il imbraca cesiunea de creanta, mai
sunt necesare conditiile speciale, mai exact, desi cesiunea face ca debitorul initial sa execute
datoria sa fata de un alt creditor fata de cel initial, pentru incheierea valabila, este suficient
consimtamantul cedentului si al cesionarului, nu este necesar si cel al debitorului.

Aceasta particularitate a cesiunii de creanta explica efectele pe care aceasta le produce

si modul in care se produc efectele cesiunii. In raport cu debitorul cedat, trebuie sa fie
indeplinite conditii de publicitate pentru a face opozabila cesiunea de creanta fata de debitor si
fata de ceilalti terti interesati.

Cum vom vedea, o modalitate de realizare a acestei opozabilitati este acceptarea

cesiunii de catre debitorul cedat, dar nu este insa un consimtamant la incheierea cesiunii.
Aceasta acceptare nu este o conditie pentru validitatea cesiunii, efectul ei este de
opozabilitate.

Efectele cesiunii de creanta se produc in planul dintre cedent si cesionar si in

raporturile cu debitorul cedat si in raporturile cu alti terti.

In raporturile cu debitorul cedat, intereseaza formalitatile de publicitate. In raporturile

dintre cedent si cesionar, conteaza doar incheierea valabila a cesiunii, adica exprimarea
valabila a consimtamantului.

Din momentul incheierii cesiunii, se produce efectul principal – transmiterea creantei

de la cedent la cesionar. Efectul secundar – odata cu creanta se transmit si toate drepturile
care o insotesc – accesorium sequitur principale – este vorba, in principiu, de drepturile de
garantie.

Dr. de gaj – mentiune speciala – creditorul, cand transmite creanta insotita de un gaj,
nu va putea sa predea cesionarului gajul decat cu acordul debitorului, adica, in asemenea
ipoteza, nu mai functioneaza regula “accesorium sequitur principale”, tocmai pentru ca gajul a
fost dat de debitor intuitu personae si, daca se schimba creditorul, este nevoie de
consimtamantul debitorului pentru ca obiectul gajat sa fie transmis de la cedent catre
cesionar.

Cand este vorba de raporturile dintre cedent si cesionar, pe de o parte, si debitorul

cedat, pe de alta parte, efectele depind de indeplinirea formalitatilor de publicitate. Exista doua
modalitati de a face cesiunea opozabila.

Prima modalitate este acceptarea de catre debitor a cesiunii, prin inscris cu data certa.
A doua modalitate este notificarea debitorului cedat, fie de catre cesionar, fie de catre cedent.
Comunicarea trebuie sa fie facuta pe suport de hartie sau in format electronic, sa cuprinda
elementele pentru identificarea cesionarului, a creantei cedate si sa precizeze ca debitorul
trebuie sa plateasca prestatia catre cesionar – art. 1578 alin. (1) lit. a) cand cesiunea este

9
partiala, trebuie sa se precizeze care este intinderea cesiunii. Acestea sunt modalitatile prin
care creanta devine opozabila fata de debitorul cedat.

In raporturile cu ceilalti terti, este nevoie, mai ales cand este vorba de raporturile intre
intreprinzatori, de inscrierea cesiunii in Arhiva Electronica de Garantii Mobiliare, care este
expres mentionata in art. 2413 C.civ.

Pana la efectuarea formalitatilor de opozabilitate fata de debitorul cedat, acesta poate sa

plateasca valabil numai catre cedent. Fata de debitor, efectul cesiunii se face numai din
momentul efectuarii formalitatilor de publicitate, din acel moment este obligat sa plateasca
fata de cesionar, fata de noul creditor.

Cand opozabilitatea s-a facut prin notificare, comunicarea trebuie sa fie insotita si de
dovada cesiunii. Debitorul cedat are dreptul sa ceara aceasta dovada a cesiunii pentru ca, in
functie de continutul sau, sa stie fata de cine sa execute si ce anume sa execute.

Cand comunicarea se face odata cu cererea de chemare in judecata a debitorului de

catre cesionar, daca debitorul plateste creanta pana la primul termen de judecata, cesionarul va
fi el obligat la cheltuieli de judecata, altfel spus, cesionarul trebuie sa aiba prevederea necesara
pentru a face comunicarea cesiunii inaintea chemarii in judecata, daca doreste sa solicite
cheltuieli de judecata.

Daca cesiunea este insotita de o fideiusiune, cerintele de opozabilitate trebuie indeplinite

si fata de fideiusor, adica garantia nu va functiona decat daca fideiusorul fie a acceptat
cesiunea, fie i-a fost comunicata in forma ceruta de lege.

Debitorul cedat poate sa opuna cesionarului toate mijloacele de aparare pe care le avea
impotriva cedentului, cu exceptia acelora care decurgeau din relatia personala, intuitu personae,
dintre debitorul cedat si cedent.

Daca, inainte de cesiune, intre debitorul cedat si cedent ar fi operat o compensatie, prin
acceptarea ceisunii de catre debitor, compensatia este retroactiv desfiintata, iar in raporturile
cu cesionarul, debitorul cedat nu mai poate invoca aceasta compensatie.

Sunt ipoteze in care, in mod neonest, cedentul cedeaza creanta mai multor cesionari
succesivi. Fata de cine se produc efectele cesiunii? Cesiunea va produce efecte fata de
cesionarul care a comunicat mai intai cesiunea debitorului sau cea care a fost mai intai
acceptata de catre debitor. Aceasta este rezolvarea situatiei dintre cesionar si debitorul cedat.

Mai apare o problema – cum se rezolva raporturile dintre cesionarii succesivi? Va

avea castig de cauza cel care si-a inscris primul creanta in Arhiva Electrionuica de Garantii
Mobiliare – art. 1583 alin. (2).

Daca sunt cesiuni partiale, efectul va fi ca se va transmite proportional creanta de la

cedent la cesionar cu ceea ce se precizeaza in cesiune. Daca cedentul a transmis creanta catre
mai multi cesionari, fiecare va dobandi o parte din creanta cu ceea ce se spune in cesiunea de
creanta.

10
 Cand e vorba de o asemenea cesiune partiala, ea nu poate sa priveasca decat fie o
creanta care are ca obiect o suma de bani, fie o creanta care are ca obiect o prestatie care
poate fi divizibila. Daca este vorba despre o prestatie indivizibila in mod natural sau
conventional, cesiunea nu poate fi decat totala.

In final, cum functioneaza obligatia de garantie a cedentului fata de cesionar?

Cesiunea imbraca un alt contract => atunci cand este vorba de o cesiune cu titlu oneros, se vor

aplica, prin asemanare, regulile de la vanzare-cumparare → art. 1585 – obligatia de garantie a

cedentului fata de cesionar este asemanatoare, nu identica, obligatiei de garantie a
vanzatorului fata de cumparator pentru viciile bunului vandut.

Asadar, cedentul raspunde de valabilitatea creantei, el garanteaza pe cesionar ca acea

creanta este valabila impotriva debitorului. Daca nu este valabila creanta, va raspunde fata de
cesionar la fel ca vanzatorul pentru viciile lucrului vandut. Cedentul nu raspunde pentru
solvabilitatea debitorului cedat, daca este insolvabil, cedentul va raspunde numai daca si-a
asumat expres aceasta obligatie.

Si daca exista o conventie de garantie, ea opereaza limitat, este vorba de

solvabilitatea de la momentul cesiunii, este vorba de o prevedere expresa a extinderii obligatiei
de garantie.

Indiferent de intinderea obligatiei de garantie, cand e vorba de intinderea garantiei

pentru solvabilitate, in orice caz, cedentul nu poate sa raspunda mai mult decat valoarea
creantei si, eventual cheltuielile legate de cesiune. Legiuitorul trimite la contractul de vanzare-
cumparare pentru ca ne aflam in prezenta unei vanzari de creanta.

O diferenta intre titlul gratuit si cel oneros consta in aceea ca sunt mai oneroase
obligatiile debitorului din contractul cu titlu oneros.

Obligatia de garantie pentru evictiune este reglementata tot cu trimitere la contractul de

vanzare-cumparare – art. 1586 → este vorba de raspunderea vanzatorului de rea-credinta
pentru viciile ascunse.

Subrogatia personala

11
 Se mai numeste si “subrogatia in drepturile creditorului” prin plata creantei si este
reglementata in C.civ. de la art. 1593 pana la art. 1598.

Subrogatia este un mod de transmitere a obligatiilor/a creantei, prin plata de catre o

terta persoana a datoriei debitorului catre creditor. Transferul creantei se produce in
momentul platii. Din acel moment, daca sunt indeplinite cerintele legale, tertul platitor preia
creanta de la creditorul initial, insotita de toate garantiile ei. Transferul creantei se produce
in masura platii acesteia.

C.civ. distinge intre subrogatia legala si conventionala, intre cea consimtita de catre
creditor si cea consimtita de catre debitor.

Mai exact, subrogatia conventionala consimtita de creditor presupune ca, in momentul in

care tertul face plata, creditorul ii elibereaza un inscris, in care precizeaza ca ii transmite toate
drepturile pe care le avea impotriva debitorului. Este, practic, o conventie intre tert si creditor,
dar este necesara si executarea prestatiei.

Este diferenta dintre subrogatie si novatie prin schimbare de obiect sau de subiect.
Novatia se incheie inainte de executarea prestatiei, subrogatia opereaza numai daca prestatia a
fost executata, iar intelegerea este concomitenta cu executarea prestatiei.

Nu este necesar consimtamantul debitorului la aceasta intelegere, intrucat nu exista

un interes particular al debitorului. Important este ca el sa execute datoria intocmai cum a fost
asumata initial.

Subrogatia consimtita de debitor presupune mai multe conditii:

Mai intai, debitorul trebuie sa aiba in vedere un contract de imprumut pentru plata
datoriei pe care o are fata de creditor si, efectiv, el trebuie sa imprumute de la un tert suma de
bani pentru a plati creditorului datoria, dar mai este necesar ca acest contract de imprumut sa
fie incheiat in forma scrisa, cu data certa. De asemenea, este necesar ca in contractul de
imprumut sa se mentioneze scopul imprumutului, adica sa se precizeze ca imprumutul se
face pentru plata datoriei. Mai este necesar ca in chitanta liberatorie de plata sa se precizeze ca
datoria a fost platita. De asemenea, chitanta trebuie sa aiba data certa.

Daca aceste cerinte sunt indeplinite, atunci imprumutatorul devine noul creditor. Este
vorba de o conventie incheiata intre debitor, de data aceasta si noul creditor, care este
imprumutatorul, care se va subroga in drepturile creditorului platit. El va dobandi creanta initiala
impotriva debitorului.

Subrogatia legala opereaza numai in masura in care este prevazuta de lege. In art.
1596, sunt mentionate cateva cazuri de subrogatie legala, la care trebuie sa adaugam orice alt
caz prevazut in legi speciale. C.civ. prevede patru cazuri de subrogatie legala:

a. debitorul are mai multi creditori – unul este chirografar, in timp ce altul ar putea sa
aiba garantii, fiind preferat fata de cel chirografar. Cel chirografar, ca sa impiedice executarea

12
garantiilor de catre creditorul privilegiat, plateste el creanta debitorului, iar in acel moment se
subroga in drepturile creditorului platit;

b. situatie asemanatoare – este vorba de o garantie reala, care este opozabila erga
omnes, dobanditorul trebuie sa o respecte si poate fi executat de catre creditor, asa ca acesta
plateste creanta debitorului si se subroga in drepturile creditorului platit.

c. comitentul care raspunde pentru altul – in momentul in care plateste, se suroga in

drepturile creditorului avute impotriva prepusului.

d. este situatia in care unul dintre mostenitori plateste datoriile succesorale si poate
sa preia, in plus fata de cota succesorala, cheltuielile suportate pentru mostenire.

Indiferent de forma ei, subrogatia produce aceleasi efecte, adica transmite creanta de
la creditorul initial catre tertul platitor. Momentul trasmiterii este momentul platii – lucru
esential.

Intrucat se transmite creanta principala, se transmit si garantiile ei. Cei care au garantat
vor putea sa opuna, insa, noului creditor toate mijloacele de aparare pe care le aveau impotriva
creditorului initial.

Ca si in cazul cesiunii, este posibil sa fie vorba de o subrogatie partiala, daca tertul nu
plateste valoarea toatala a creantei, subrogatia se va produce in masura platii creantei =>
partial creanta ramane la creditorul initial si partial se transfera la noul creditor.

Ce se intampla cu accesoriile creantei? Cel subrogat partial in drepturile creditorului va

putea exercita drepturile sale impotriva debitorului, dar va supoorta concursul creditorului initial,
care va avea preferinta. Devine preferat creditorul care s-a subrogat partial in drepturile
creditorului platit numai daca acesta din urma s-a obligat la o asemenea garantie, situatie in
care creditorul secund va fi preferat fata de creditorul initial.

13
 Preluarea datoriei

Transmiterea laturii pasive a raportului obligational – vechiul cod nu reglementa

aceasta ipoteza, ci existau legi speciale care reglementau preluarea de datorie.

Sediul materiei: art. 1599 - art. 1618 C. civ.

Preluarea datoriei este un contract bipartit sau tripartit, prin care datoria trece de la
debitorul initial catre un alt debitor. Rezulta din aceasta definitie ca avem doua tipuri de
preluare de datorie:

1. un contract incheiat intre creditor si noul debitor, contract prin care acesta din urma isi
asuma executarea datoriei debitorului initial fata de creditor. Este un contract bipartid, nu
este necesar si consimtamantul vechiului debitor.
2. preluarea de datorie consimtita de debitor - contractul este tripartid, in sensul ca el nu
va produce efecte fata de debitorul initial si fata de noul debitor decat daca si creditorul
consimte la preluarea de datorie.
Cat priveste primul tip de preluare de datorie, conditiile generale sunt cele specifice
oricarui contract, in plus, este necesara precizarea intentiei noului debitor de a-si asuma
obligatia vechiului debitor.

Nu este necesar consimtamantul vechiului debitor, intrucat acesta este intr-o situatie
avantajoasa, i se executa datoria, nu este obligat la nimic in plus. Relevanta intentiei de a
prelua datoria in raporturile dintre noul debitor si vechiul debitor este diferita in functie de
context: poate fi vorba de o liberalitate, de un imprumut, de la caz la caz poate fi identificata
motivatia noului debitor de a executa prestatia in locul vechiului debitor.

A doua forma de preluare de datorie este aceea consimtita de debitor prin conventia
incheiata cu noul debitor. In acest caz, este nevoie si de acordul creditorului. Aceasta cerinta nu
este prevazuta in textul art. 1599 C.civ., dar el trimite la art. 1605. Or, in art. 1605, este
prevazut expres ca preluarea de datorie nu isi produce efectele fata de creditor decat daca
acesta isi da acordul. Acordul nu este o simpla cerinta de opozabilitate, ci este una de validitate
a preluarii de datorie.

Desigur ca pentru a-si da acordul, creditorul trebuie sa fie informat, sa i se ceara sa isi
dea acordul. In absenta acestei comunicari, facuta de catre unul dintre debitori, creditorul nu
poate sa isi de acordul, dar, pana in acel moment, conventia incheiata intre debitori produce
efecte intre aceste parti.

Precizare: practic, in aceasta varianta de preluare de datorie, avem doua stadii de

realizare a acordului de vointa:

14
 1. Într-un prim stadiu, avem un dublu acord de voință: acordul debitorului inițial și al
noului debitor. Este un contract, contractul are forță obligatorie, deci, el produce efecte
între vechiul debitor și noul debitor. Dar efectul nu este acela al preluării de datorie,
adică creditorul nu va putea să ceară, de exemplu, înainte de a-și da acordul el însuși,
obligarea noului debitor la prestație. Până când își da acordul, subzistă raportul
obligațional vechi, dintre creditor și vechiul debitor. Peste acest raport obligațional, se
suprapune un al doilea raport obligațional, între vechiul debitor și noul debitor. Pe baza
acestui raport obligațional, noul debitor este obligat față de vechiul debitor să execute
prestația către creditor. Creditorul însă nu va fi obligat să o primească. În plus, creditorul
nu are dreptul să ceară noului debitor să execute această creanță.

2. Perfectarea preluării de datorie se produce când noul creditor își dă el însuși acordul și
devine a treia parte în convenția de preluare de datorie. Este normal ca acest acord al
creditorului să fie necesar, întrucât nu îi este indiferent creditorului cine execută
obligația, cu atât mai mult în situația în care vechiul debitor ar fi liberat din raportul
obligațional. Așadar, până la exprimarea acordului creditorului, debitorul nou este legat
nu numai față de vechiul debitor, ci, practic, ne aflăm în situația unui fel de stipulație
pentru altul. Debitorul se obligă să execute prestația față de noul creditor, acesta practic
primește un beneficiu, dar numai dacă vrea. Dacă debitorul nou nu execută prestația și
vechiul debitor ar suferi un prejudiciu, noul debitor va răspunde față de vechiul debitor,
pe temeiul contractului dintre ei. În momentul în are creditorul își dă acordul, în principiu,
se produc efectele preluării de datorie.

Efectele preluarii de datorie

Efectul principal este ca, prin preluarea de datorie, vechiul debitor este liberat si
devine obligat noul debitor, in masura in care noul debitor nu era insolvabil in momentul
preluarii de datorie. Daca noul debitor era insolvabil, debitorul initial nu va fi liberat => in
subsidiar, va putea fi executat si el.

Ce se intampla cu accesoriile creantei in situatia preluarii de datorie? NB: datoria este

corelativa unei creante => se preia datoria de noul debitor, dar ea ramane corelativa creantei
initiale, care putea fi insotita de garantii.

In mod normal, garantiile raman valabile, cu exceptia cazului in care ele nu pot fi
despartite de persoana debitorului initial. In plus, daca este vorba de o obligatie de fideiusiune,
fideiusorul va garanta fata de creditor datoria noului debitor, numai daca si-a dat acordul la
preluarea de datorie.

In sfarsit, cat priveste mijloacele de aparare pe care le are noul debitor, el va putea sa
opuna creditorului toate mijloacele de aparare pe care le-a avut debitorul initial, cu exceptia
compensatiei, care privea raportul direct dintre vechiul debitor si creditor, iar noul debitor nu
poate profita de ea.

15
 Noul debitor nu va putea opune creditorului mijloacele de aparare care deriva din
consimtamantul exprimat cu ocazia nasterii creantei initiale. Acele exceptii raman legate de
vechiul raport obligational.

In situatiile in care se desfiinteaza contractul de preluare de datorie, renaste obligatia

initiala, cu toate accesoriile ei => ramane obligat in continuare vechiul debitor. Exceptie: tertii
de buna-credinta care au dobandit anumite drepturi pot invoca preluarea de datorie pentru a-si
pastra drepturile respective.

Daca a fost desfiintata preluarea de datorie, creditorul poate cere daune-interese, in

masura in care face dovada faptei culpabile a celui care a preluat datoria, fapta culpabila care a
dus la desfiintarea preluarii de datorie.

Cesiunea de contract

Cesiunea de contract reprezinta modul in care se transmite atat latura activa, cat si
latura pasiva a raportului obligational.

Sediul materiei: art. 1315 – art. 1320 C. civ.

In toate situatiile, cesiunea contractului este o conventie tripartita. Este adevarat ca

exprimarea consimtamantului se face uneori diferit, dar, in toate cazurile, conventia ramane
tripartita.

Cesiunea de contract este o conventie prin care o parte a contractului, numita cedent,
transmite unei alte persoane, numite cesionar, drepturile si obligatiile pe care le are din contract,
cu acordul cocontractantului cedat.

=> parti la cesiunea de contract sunt cei doi contractanti initiali, plus tertul caruia i se
transmit, de catre o parte a contractului, drepturile si obligatiile pe care le are. Este nevoie de
acordul tuturor celor 3 parti.

Modul de exprimare a acordului cocontractantului cedat – C.civ. distinge intre

situatia in care acest acord este dat ulterior incheierii contractului initial si ulterior cesiunii de
contract sau concomitent cu aceasta si situatia in care cocontractantul cedat isi exprima cu
anticipatie acordul la cesiunea contractului.

Asadar, sa subliniem: cand se exprima consimtamantul cocontractantului cedat?

Avem doua segmente temporale:

1. inainte de incheierea cesiunii de contract – este vorba de exprimarea cu anticipatie a

acordului cocontractantului, nu stie cui i se va ceda contractul, dar este, in principiu, de
acord cedarea acestuia.

16
 2. se incheie cesiunea de contract si, cu acea ocazie, sau intr-un moment ulterior, isi
da consimtamantul cococontractantul cedat – consimtamant in cunostinta de cauza cu
privire la persoana cesionarului.
Aceasta diferenta privind segmentele temporale in care se exprima consimtamantul
cocontractantului cedat explica de ce, intr-un caz, nu este necesara notificarea
cocontractantului cedat pentru producerea efectelor cesiunii, pe cand, in celalalt caz, este
necesara notificarea.

Cand isi da consimtamantul cu anticipatie, fara sa cunoasca persoana cesionarului, in

momentul in care se realizeaza efectiv cesiunea de contract, este nevoie de o notificare prin
care cel care si-a exprimat cu anticipatie consimtamantul sa cunoasca persoana cesionarului si
conditiile cesiunii. Este doar o formalitate pentru opozabiliatea cesiunii de contract, dar nu
inseamna ca aceasta este bipartita. Exista deja consimtamantul, deci cesiunea de contract
ramane tot o conventie tripartita.

Indiferent de modul in care se exprima consimtamantul, cesiunea de contract este

valabila numai daca nu au fost executate integral prestatiile. Daca deja s-au executat
integral prestatiile, s-a stins raportul obligational si nu mai poate opera transmiterea unei
obligatii stinse.

Sub aspectul conditiilor, fiind vorba de o conventie, trebuie sa indeplineasca toate

conditiile de fond. Tinand seama de principiul simetriei, cesiunea trebuie sa respecte si forma
contractului initial.

Care este efectul cesiunii de contract? Drepturile si obligatiile cedentului se transmit la

cesionar, numai ca, in ceea ce priveste datoriile cedentului, el este liberat numai daca
cocontractantul cedat, cand isi exprima consimtamantul, face expres aceasta mentiune.

Intr-o asemenea situatie, daca cocontractantul cedat nu il poate executa pe cesionar

pentru obligatiile pe care acesta le are, el se poate indrepta impotriva cedentului. O asemenea
actiune subsidiara mai este conditionata si de o formalitate: cocontractantul cedat trebuie sa ii
comunice cedentului imposibilitatea de executare din partea cesionarului in 15 zile de la
intervenirea acestei imprejurari sau de la data la care a luat cunostinta de faptul neexecutarii.

Exceptiile pe care le poate opune cocontractantul cedat sunt cele care rezulta din
contractul initial => va putea sa opuna cesionarului acele aparari care putea fi opuse
contractantului initial, cu exceptia celor strict personale.

Fiind vorba de o cesiune, va functiona obligatia de garantie a cedentului fata de

cesionar, obiectul acestei obligatii de garantie este validitatea contractului initial. In absenta
unei reglementari exprese, cedentul nu va raspunde pentru executarea contractului. Daca, insa,
cedentul si-a asumat o asemenea obligatie, va fi in pozitia unui fideiusor, adica va putea sa
invoce beneficiul de discutiune si pe cel de diviziune.

17
 24.05.2016

Cursul 13

Ipoteca imobiliara

Pentru a discuta de ipoteca imobiliara, mai intai, trebuie sa discutam despre ipoteca in
general si despre clasificarea ipotecilor.

● Aspecte comune - art. 2343-2376 C.civ.

● Aspectele specifice ipotecii imobiliare - art. 2377 - art. 2387 C.civ.
● Concursul ipotecilor imobiliare - art. 2421 C.civ.
● Concursul dintre ipoteca mobiliara si cea imobiliara - art. 2422 C.civ.
● Stingerea iptecii imobiliare - art. 2428 C.civ.
● Executarea ipotecilor imobiliare - art. 2429 - art. 2434 plus art. 2471 C.civ.
In functie de obiectul lor, ipotecile sunt imobiliare si mobiliare.

Cand ipoteca are ca obiect un drept real imobiliar si, in mod indirect, un bun imobil, ea
este calificata ca ipoteca imobiliara. Cand are ca obiect un drept real mobiliar si, indirect, un
bun mobil, ipoteca este calificata ca ipoteca mobiliara.

Noul cod civil a uniformizat terminologia in materia garantiilor si a extins termenul de

“ipoteca”, specific in materie imobiliara, sub imperiul vechiului cod, si la drepturile reale
mobiliare. Totusi, in codul civil s-a pastrat si gajul ca drept real mobiliar, dar sfera bunurilor
mobile care intra in domeniul de aplicatie al gajului a fost restransa la bunurile corporale
mobile si la titlurile de valoare emise in forma materializata.

Iata de ce, avand o notiune comuna de ipoteca in materie imobiliara si in materie

mobiliara, trebuie sa vedem mai intai care sunt aspectele comune, asa cum sunt reglementate
de la art. 2343 pana la art. 2376 in C.civ.

Ce este ipoteca? Este un drept real de garantie, care poarta fie asupra unui bun
imobil, fie asupra unui bun mobil. Fiind un drept real de garantie, ipoteca, fie ca este mobiliara
sau imobiliara, are cele doua atribute specifice drepturilor reale de garantie: atributul
urmaririi si atributul preferintei.

Cand am discutat de clasificarea drepturilor reale, am evocat aceste prerogative si am

vorbit de dubla lor acceptie. Sub aspect procesual, cele doua prerogative sunt comune
pentru toate drepturile reale si prerogativa preferintei este comuna chiar pentru toate
drepturile patrimoniale, adica titularul unui drept de creanta este recunoscut cu preferinta fata
de altii. Sub aspect substantial, acestea sunt specifice numai drepturilor reale de garantie,
adica numai in cazul acestora titularul poate nu doar sa urmareasca bunul in mainile oricarei
persoanei s-ar gasi, ci si sa se indestuleze cu preferinta din valoarea acelui bun pentru
satisfacerea creantei sale pentru ca dreptul de garantie insoteste un drept de creanta, este
accesoriu acestuia.

1
 Aceste doua prerogative sunt expres mentionate in art. 2344 C.civ. si, de asemenea,
sunt dezvoltate in C.civ., cand se vorbeste despre efectele ipotecii fata de terti si, de asemenea,
cand se vorbeste, in art. 2358, de dreptul creditorului de a urmari bunul ipotecat.

Acestea fiind prerogativele ipotecii, care sunt caracterele dreptului de ipoteca?

Ipoteca are caracter accesoriu si este indivizibila. Fiind vorba de un drept real de
garantie, este firesc ca ipoteca sa aiba caracter accesoriu, in sensul ca depinde de existenta
unui drept de creanta. Totusi, acest caracter accesoriu nu mai tine de existenta ipotecii, ci
numai de natura ei. Adica sunt situatii in care ipteca se poate desprinde de creanta la care era
initial atasata si poate fi alaturata altei creante. Art. 2358 reglementeaza cesiunea ipotecii. Cf.
acestui text, fieipoteca, fie rangul ipotecii se poate cesiona.

Deocamdata, nu exista in dreptul romanesc o ipoteca total autonoma. Altfel spus, ea

poate fi desprinsa de creanta initiala, dar, pentru a fi atasata unei alte creantei, fata de care
devine accesorie.

Cand spunem ca dreptul de ipoteca este accesoriu numai prin natura lui, nu prin esenta
lui, avem in vedere aceasta posibilitate de detasare de creanta initiala, pentru a fi atasata altei
creante, fata de care devine din nou accesoriu.

In al doilea rand, ipoteca este indivizibila. Ca urmare, odata constituita, ipoteca apasa
asupra fiecarei cote-parti din drept si asupra fiecarei particule materiale din bunul care formeaza
obiectul dreptului, in situatia in care este un bun corporal. Nu are relevanta daca bunul ar fi
divizibil prin natura lui, ipoteca ramane indivizibila.

Astfel inteleasa, ca drept real, ipoteca e opozabila erga omnes, dar aceasta
opozabilitate depinde de inscirerea ipotecii in registrul de publicitate. Daca e vorba de un imobil,
inscrierea se face in CF, daca e vorba de un bun mobil, in Arhiva Nationala a Garantiilor
Mobiliare.

Exista anumite operatiuni asimilate ipotecii, chiar daca nu sunt consacrate expres.
Enumerare in art. 2347 C.civ.:

“(1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra unui
bun pentru a asigura executarea unei obligatii, oricare ar fi numarul, natura sau denumirea lor,
nu sunt opozabile tertilor care au dobandit drepturi cu privire la acel bun decat daca sunt
inscrise in registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci.

(2) Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezerva a proprietatii, pactele de

rascumparare ori cesiunile de creanta incheiate in scop de garantie. [...]”

→ desi nu e vorba de un drept real de garantie, totusi, aceste operatiuni sunt asimilate ipotecii.

In domeniul de aplicatie al ipotecii, nu intra cesiunea drepturilor succesorale si cesiunea

drepturilor de proprietate intelectuala.

2
 In functie de izvorul lor sau de modul de constituire, ipotecile se clasifica in ipoteci
conventionale si ipoteci legale. Spre deosebire d e fideiusiune, aceasta clasificare tine cont
chiar de izvorul din care se naste ipoteca.

Ipotecile conventionale se nasc din contract, iar ipotecile legale se nasc dintr-un fapt
juridic in sens restrans de care legea leaga nasterea acestui efect juridic - dreptul de ipoteca.

Ipotecile legale sunt enumerate in art. 2386 → cum rezulta din prima parte a textului, pe
langa aceste ipoteci, pot fi reglementate si altele in legi speciale.

Ne intereseaza, in primul rand, ipoteca conventionala.

Obiectul ipotecii - am vazut ca ipoteca poarta asupra bunurilor mobile sau imobile.
In art. 2350, se mai adauga ca ipoteca poate sa poarte asupra bunurilor corporale sau
incorporale, asupra unor bunuri determinate sau determinabile, precum si asupra unor
universalitati de bunuri. Ipoteca nu poate purta asupra patrimoniului ca universalitate, cum
stim, patrimoniul este inalienabil.

In schimb, alte universalitati, de drept sau de fapt, pot forma obiectul ipotecii. Tocmai
pentru ca ipoteca nu poate purta asupra intregului patrimoniu, atunci cand obiectul ipotecii este
descris ca fiind format din toate bunurile imobile sau mobile ori din toate bunurile prezente si
viitoare ale unei persoane, se apreciaza ca descrierea nu este suficienta, pt ca trimite la
patrimoniu. Ipoteca se poate descrie ca purtand fie asupra tuturor bunurilor mobile, fie asupra
tuturor bunurilor imobile. Adica o asemenea universalitate care nu se confunda cu patrimoniul
poate forma obiectul ipotecii.

Ce se intampla cand e vorba de bunuri inalienabile? Am vazut ca o clauza de

inalienabilitate (insesizabilitate) poate fi legala sau conventionala. In masura in care un bun e
afectat de o clauza de inalienabilitate, nu poate fi ipotecat. Totusi, daca e vorba de un bun
afectat de o clauza conventionala, se admite ca, in masura in care s-a constituit o ipoteca, ea
are valoarea unei ipoteci asupra unui bun viitor, cu alte cuvinte, efectul specific ipotecii se va
produce dupa ce inceteaza efectul clauzei de inalinabilitate cu caracter conventional.

Pentru ca, asa cum stim, nuda proprietate are virtutea de a se reintregi, prin
recastigarea dezmembramintelor, ipoteca asupra nudei proprietati se extinde si ea asupra
intregii proprietati, cand aceasta isi redobandeste toate atributele.

Este posibil ca ipoteca sa se constituie nu numai asupra dreptului de proprietate sau

asupra altui drept real principal in ansamblul sau, ci numai asupra unei cote-parti din dreptul
real principal. Cand se constituie astfel, iar, ulterior, prin partaj, inceteaza coproprietatea, soarta
ipotecii urmeaza doua cai:

1. in masura in care cel care a instuit ipoteca asupra cotei-parti din proprietate va dobandi,
in urma partajului, o fractiune materiala din bun sau bunul in intregime, dreptul de
ipoteca se stramuta asupra bunului material, in limita valorii cotei-parti care constituia
obiectul ei initial;

3
 2. daca un copartasul la partaj primeste doar sulta, iar cota sa initiala era grevata cu
ipoteca, ipoteca se stramuta asupra sumei de bani primite in urma partajului.
Cat priveste rangul ipotecii, el este determinat de ordinea inscrierii in registrul de
publicitate - CF sau Arhiva Nationala de Valori Mobiliare.

Ca urmare, atributul preferintei va fi exercitat de rangul fiecarei ipoteci. Ipotecarul cu un

rang superior va fi preferat ipotecarilor asupra aceluiasi bun, dar de rang inferior - qui prior
tempore, potior iure. Ca o aplicatie a acestei idei, art. 2354 C.civ. mentioneaza ca ipoteca
asupra unui bun garanteaza cu acelasi rang si bunul si accesoriile lui. Textul vorbeste de
capital, ca bun principal, si despre dobanzi, comisioane, penalitati si cheltuieli rezonabile facute
cu recuperarea sau conservarea bunului, ca accesorii.

Aceeasi vocatie de extindere a ipotecii se manifesta si cand opereaza accesiunea,

indiferent ca este imobiliara sau mobiliara, altfel spus, ipoteca se extinde asupra a tot ceea ce
se uneste cu bunul care forma obiectul initial al ipotecii.

Daca bunul se transforma, ipoteca va apasa asupra bunului rezuklat din transformare.
Daca s-au unit sau s-au contopit mai multe bunuri, ipoteca se va stramuta asupra bunului
rezultat din unire sau contopire.

Care sunt efectele ipotecii fata de terti? Acestea decurg din cele doua atribute ale
ipotecii - urmarirea si preferinta.

Chiar daca bunul ipotecat este transmis altor persoane de catre constituitor,
dobanditorul va fi tinut sa respecte ipoteca. Este efectul opozabilitatii erga omnes a dreptului de
ipoteca. Ceea ce inseamna ca titularul dreptului de ipoteca va putea sa urmareasca bunul
in mainile oricarui dobanditor ulterior, indiferent de sirul subdobanditorilor succesivi. Ca
urmare a acestui efect al ipotecii, dobanditorul bunului ipotecat va raspunde cu bunul respectiv
pentru toate datoriile garantate de ipoteca.

Pe cale de consecinta, dobanditorul bunului ipotecat va trebui sa respecte termenele de

scadenta ale creantei ipotecate, in acelasi timp, va si profita de ele, mai exact, dobanditorul se
va putea opune urmaririi incepute de creditor daca nu este la scadenta creanta acestuia. Daca
a ajuns la scadenta, nu se mai poate opune cu succes urmaririi.

Pentru a evita urmarirea, dobanditorul poate sa plateasca el datoria in locul debitorului.

In acest caz, dobanditorul va avea un drept de regres impotriva debitorului pentru ceea ce a
platit creditorului. Nu exista o ordine de urmarire impusa creditorului, el va putea sa urmareasca
direct fie debitorul, fie dobanditorul bunului, care nu va putea invoca beneficiul de discutiune in
aceasta situatie.

Ipotecile conventionale

La fideiusiune, exista o dubla perspectiva asurpa garantiilor: perspectiva care pune in

lumina calitatea lor de drepturi reale accesorii, apoi, cand izvorul este conventia, accentul e pus
si pe aceasta.

4
 Categoria ipotecilor conventionale pune in lumina izvorul din care se nasc aceste ipoteci,
adica un contract de ipoteca.

Fiind vorba de un contract, trebuie sa indeplineasca mai intai conditiile generale de

valabilitate, de fond si de forma, cerute pentru contract. In plus, sunt necesare mai mutle
conditii speciale:

1. persoana care constituie ipoteca sa fie titularul dreptului asupra caruia se constituie
ipoteca;
2. pentru ca este vorba de un contract, de un act juridic, constituitorul trebuie sa aiba
capacitate de exercitiu, adica capacitatea de a instraina;
3. precizarea sumei pentru care este constituita ipoteca, altfel spus, trebuie sa fie
determinata creanta in raport cu care ipoteca este accesorie;
4. ipoteca trebuie sa vizeze cine este constituitorul acesteia, cine este creditorul ipotecar,
sa faca o descriere precisa a bunului ipotecat si sa indice cauza obligatiei garantate
(izvorul din care se naste obligatia careia ii este atasata ipoteca); daca obiectul ipotecii
ar fi descris ca fiind alcatuit din totalitatea bunurilor mobile si imobile sau prezente si
viitoare, trimite la notiunea de patrimoniu, este insuficienta descrierea.
Drepturile si indatoririle constituitorului

Intrucat ipoteca nu indisponibilizeaza bunul ipotecat, persoana care a constituit-o poate

dispune liber de bunul ipotecat. Mai mult, daca, pentru a impiedica aceasta instrainare,
creditorul ar impune cu ocazia constituirii ipotecii o clauza de inalienabilitate, aceasta nu va
afecta bunul, care va ramane in continuare disponibil pentru transmitere, iar conventia de
instrainare va fi valabila chiar daca dobanditorul stia ca exista o clauza de inalienabilitate. Cu
alte cuvinte, dupa ce bunul a fost ipotecat, o clauza de inalienabilitate ulterioara nu este
valabila. Este situatia inversa fata de ipoteza in care inainte de ipotecare s-a constituit o clauza
de inalinabilitate. In aceasta situatie, bunul nu mai poate fi ipotecat sau ipoteca poarta asupra
unui bun viitor. In schimb, daca intai se constituie ipoteca, nu mai e valabila clauza ulterioara de
inalinabilitate.

Cat priveste indatoririle constituitorului, pentru a putea pastra valoarea din care sa se
indestuleze creditorul, constituitorul are obligatia sa conserve bunul, iar daca il deterioreaza sau
il distruge, raspunde pentru pagubele pricinuite creditorului, cu exceptia situatiei in care e
vorba de uzura normala, rezultata din folosinta bunului.

Desi creanta ipotecara poate fi executata asupra bunului ipotecat numai atunci cand
creanta este certa, lichida si exigibila, totusi, creditorul ipotecar, in masura in care
constituitorul deterioreaza sau distruge bunul, poate cere despagubiri chiar inaintea scadentei
sale, despagubiri care se vor deduce din valoarea creantei cand aceasta va ajunge la scadenta.

Ipoteca imobiliara - prevederi specifice

In legatura cu aceasta, trebuie sa vedem mai intai cum se constituie. Am vorbit de

publicitatea necesara, fiind vorba de un imobil, constituirea ipotecii presupune inscrierea in
CF. Cand ipoteca poarta asupra unei universalitati in care se afla si bunuri imobile, de exemplu,

5
bunurile succesorale, nu se naste ipoteca pana cand ea nu este inscrisa in CF a fiecarui imobil
din universalitate.

Intrucat drepturile reale principale se pot inscrie in CF numai daca se incheie in forma
autentica actul de dobandire, si contractul de ipoteca trebuie incheiat in forma autentica
(notariala).

Cand contractul de ipoteca e incheiat de o persoana juridica, fie ca este constituitor, fie
ca este creditor ipotecar, nu trebuie sa se confunde forma autentica a contractului de ipoteca si
forma ceruta pentru imputernicirile persoanelor care reprezinta persoana juridica, pentru care
nu e necesara forma autentica, ci trebuie sa fie in acord cu actele statutare ale persoanei
juridice - precizare expresa art. 2378 alin. (2).

Obiectul ipotecii imobiliare include nu in primul rand bunul care formeaza obiectul
material al ipotecii, ci dreptul real principal care se constituie in legatura cu bunul. Ca urmare,
in obiectul ipotecii imobiliare intra, cum se precizeaza in art. 2379, nu numai dreptul de
proprietate asupra imobilului si accesoriile sale, ci si uzufructul, cotele-parti din dreptul de
proprietate si dreptul de superficie.

Nu este mentionat dreptul de uz, pentru ca are ca obiect numai bunuri mobile, nici
dreptul de servitute, pentru ca este accesoriu al dreptului de proprietate si nu e nevoie de o
mentionare expresa pentru ca acesta sa faca obiectul ipotecii. In schimb, nu este precizat
dreptul de abitatie, deci acesta nu poate forma obiectul dreptului de ipoteca imobiliara.

Alin. (2) precizeaza ce se intampla cu chiriile si arenzile prezente si viitoare

(=operatiuni asimilate ipotecii).

Art. 2380 C.civ. → este posibila ipoteca asupra unui bun viitor, in materie imobiliara este
vorba de ipoteca asupra unei constructii viitoare, altfel spus, cand se edifica o constructie,
momentul in care avem constructia ca obiect al dreptului de proprietate este momentul semnarii
PV de receptie la terminarea lucrarii. Ipoteca se poate constitui anterior, dar efectele ei se vor
produce atunci cand obiectul viitor se realizeaza, devine prezent.

In legatura cu constructiile, cum rezulta din Legea nr. 7/1996, este posibila si receptia
pe faze de executie. In acest caz, ipoteca se poate constitui in raport cu fiecare faza de
executie, dar ea va fi inscrisa doar provizoriu in CF, urmand ca justificarea acestei inscrieri
provizorii sa se faca in momentul in care se incheie constructia si se semneaza PV de receptie
la terminarea lucrarii.

Si in cazul ipotecii imobiliare, ca in cazul general, exista vocatia de extindere. In art.

2382 se precizeaza ca ipoteca asupra unui imobil se extinde si asupra bunurilor care au fost
dobandite prin accesiune: tot ceea ce se uneste cu imobilul ipotecat devine obiectul ipotecii.

In acelasi fel, ipoteca se extinde si asupra fructelor imoilului → art. 2383. Ca o

prelungire a dispozitiilor care reglementeaza ipoteca in general, si in cazul ipotecii imobiliare
avem o prevedere privind valoarea clauzei de inalienabilitate instituite asupra unui bun imobil

6
dupa ce el fusese ipotecat: urmand solutia de principiu, si in acest caz clauza de inalinabilitate
ulterioara ipotecii nu are valabilitate. Ca urmare, bunul ipotecat va putea fi instrainat, iar aceasta
este valabila chiar daca dobanditorul cunostea existenta clauzei de inalienabilitate.

In plus, se considera nescrise clauzele prin care creditorul i-ar impune debitorului ca, in
ipoteza in care instituie o garantie subsecventa asupra imobilului, sa faca plata anticipata a
datoriei. Ipotecile au rang, ceea ce inseamna ca asupra aceluiasi imobil pot exista mai multe
ipoteci, deci proprietarul poate garanta mai multe datorii cu acelasi bun. Acesti credirori, chiar
daca sunt toti ipotecari, vor avea drept de preferinta in ordinea rangului lor. Art. 2384 alin. (2)
prevede ca un credito ipotecar nu poate abuza de dreptul sau, adica nu ii poate interzice
debitorului sa instituie si alte drepturi de ipoteca in favoarea altor persoane, cat timp e respectat
rangul. Daca creditorul i-ar impune debitorului sa faca plata anticipata intr-o asemenea ipoteza,
clauza se considera nescrisa.

Art. 2385 interzice antihreza = interdictie complementara clauzei de inalienabilitate.

“Clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, pana la data inceperii executarii,
sa posede bunul ipotecat sau sa isi insuseasca fructele ori veniturile acestuia se considera
nescrisa.”

Concursul ipotecilor

→ ipoteci mobiliare cu ipoteci imobiliare - exista atunci cand asupra aceluiasi bun
avem si o ipoteca mobiliara si o ipoteca imobiliara, adica este posibil in doua ipoteze:

a. ipoteci asupra universalitatilor, iar in universalitate exista ambele categorii de bunuri

b. cand e vorba de accesoriile unui imobil, care pot fi privite si seoarat ca bunuri mobile
Art. 2422 → regula qui prior tempore potior iure + prioritatea ipotecii imobiliare

→ intre mai multe ipoteci imobiliare → art. 2421 privitor la rangul ipotecilor

Stingerea ipotecii imobiliare → art. 2428

“(1) Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a
bunului.
(2) Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una dintre
următoarele cauze:
a) stingerea obligaţiei principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea obligaţiei garantate ori
îndeplinirea evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde naşterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunţarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
f) în orice alte cazuri prevăzute de lege.

7
 (3) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), ipoteca nu se stinge
dacă părţile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligaţii determinate ori
determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte persoane.”

Prevederi comune privind executarea ipotecii → art. 2429-2434

1. Sa existe un titlu executoriu = hotarare judecatoreasca sau arbitrala sau chiar un

contract, de ex. contractele autentice notariale sau chiar contractul de ipoteca.
2. Creanta sa fie certa, lichida si exigibila. Existenta ipotecii nu instituie o ordine de
urmarire / de exercitare a drepturilor creditorului / realizare a creantei (art. 2432?).
3. Art. 2433 interzice pactul comisoriu. NB: notiunea are doua acceptiuni: o acceptie o
cunoaste de la rezolutiune (clauza contractuala prin care partile prevad ca este posibila
rezolutiunea unilaterala), mai este si acceptia specifica in materia ipotecii (desi nu este o
ordine de urmarire, totusi, intr-un caz special, se prevede un beneficiu de discutiune. Se
refera la bunurile mobile si este prevazuta in art. 2434).
4. Discutiunea privind bunurile imobile → art. 2478 constituie exceptia de la inexistenta
ordinii de eurmarire. In materia ipotecii, daca debitorul este urmarit pentru un bun imobil
neipotecat, va putea sa ceara creditorului sa urmareasca mai intai bunurile ipotecate si
abia apoi sa urmareasca si bunurile neipotecate. Procedura urmaririi in cazul ipotecii
imobiliare este reglem de Codul de procedura civila.

8
 Gajul

Desi actualul cod a extins ipoteca si la bunurile mobile, totusi, a fost pastrata si figura
juridica a gajului ca drept real de garantie.

Cat priveste obiectul gajului, el este mai restrans in raport cu obiectul ipotecii mobiliare,
astfel, obiectul gajului poate fi format numai din bunuri mobile corporale sau din titluri
negociabile emise in forma materializata => nu pot forma obiectul gajului titlurile in forma
dematerializata, toate celelalte bunuri mobile incorporale, precum si universalitatile.

Dreptul de gaj se constituie printr-un contract real. Fiind un contract real, include in
structura sa, pe langa acordul de vointa dintre creditorul gajist si proprietarul bunului imobil, si
o operatie materiala, un fapt juridic in sens restrans, remiterea bunului mobil. Constituirea
valabila a gajului depinde, deci, de remiterea materiala a bunului gajat.

Creditorul gajist intra in stapanirea bunului ca detentor precar. Ca urmare, creditorul

nu are dreptul sa culeaga fructele sau sa foloseasca bunul.

Fiind vorba de un drept real de garantie, este nevoie de publicitate pentru constituirea
sa. Fiind un bun mobil ca obiect, cea mai buna forma de publicitate este chiar stapanirea
materiala a bunului, ca urmare, cand creditorul intra in stapanirea bunului mobil, se realizeaza si
publicitatea gajului. Este posibil ca aceasta publicitate sa se realizeze prin inscirerea gajului in
Arhiva de Garantii Reale Mobiliare.

Publicitatea prin stapanire este singura forma cand e vorba de sume de bani ca
obiect al gajului. Intrucat titlurile negociabile pot forma obiectul gajului numai daca sunt emise in
forma materializata, ele pot fi remise odata cu constituirea gajului. Intotdeauna, detinerea de
catre creditor trebuie sa fie publica si neechivoca pt a se realiza efectul publicitatii. Creditorul
gajist poate detine bunul mobil si printr-un tert, dar opozabiliattea gajului depinde de
transmiterea catre tert a titlului de constituire a gajului.

Si gajul se bucura de prerogativa urmaririi si de cea a preferintei. Altfel spus, daca

creditorul gajist pierde stapanirea bunului, el poate, printr-o actiune in justitie, sa ceara
restituirea bunul gajat. Cel care detine bunul se poate apara numai daca invoca posesia de
buna-credinta asupra bunurilor mobile sau numai daca are calitatea de creditor ipotecar cu un
rang superior. Se mai poate opune daca a inceput procedura urmaririi silite cel care detine
bunul.

Creditorul gajist nu este posesor => creditorul gajist are doar drepturile pe care le are
administratorul bunurilor altuia.

Cat priveste fructele, el trebuie sa le restituie proprietarului bunului, iar daca acestea nu
mai exista, sa ii restituie valoarea lor. ne vorba de fructe civile, creditorul are dreptul sa le
impute asupra cheltuielilor, dobanzilor si apoi asupra capitalului.

9
 In momentul in care debitorul plateste datoria, creditorul trebuie sa restituie bunul gajat,
deci odata cu datoria, se stinge si dreptul de gaj.

Gajul este indivizibil, ca si ipoteca, in sensul ca apasa intregului drept de proprietate si

asupra fiecare cote-parti din dreptul de proprietate, precum si asupra fiecarei parti materiale din
bunul corporal.

10