Trei intr-o barca

Jerome K. Jerome

CAPITOLUL I

Trei epave. Suferintele lui George si Harris. Victima a o suta sapte boli
fatale. Prescriptii utile. Cum se pot vindeca afectiunile hepatice la copii. Hotarat,
suntem surmenati si avem nevoie de odihna. O saptamana pe intinsul clocotitor
al marii. George propune Tamisa. Obiectia lui Montmorency. Adoptarea
propunerii initiale cu o majoritate de trei contra unul.

Eram patru: George, William Samuel Harris, eu si Montmorency. Cu

pipele aprinse, stateam cu totii in camera mea si discutam despre starea
noastra jalnica — jalnica din punct de vedere medical, bineinteles.
Nu se simtea bine nici unul si asta ne nelinistea la culme. Pe Harris il
apucau din cand in cand niste ameteli atat de ciudate, incat abia de-si mai
dadea seama ce face. Si George avea ameteli, nici el nu prea stia pe ce lume
traieste. Cat despre mine, aveam ficatul deranjat. Stiam ca am ficatul deran-
jat, deoarece numai cu putin mai inainte citisem o reclama de pilule hepatice,
unde erau descrise amanuntit diversele simptome dupa care iti poti da seama
ca ficatul nu functioneaza cum trebuie. Eu aveam toate aceste simptome.
Lucru foarte curios: ori de cate ori imi arunc ochii pe vreo reclama me-
dicala, ajung inevitabil la concluzia ca sufar de boala respectiva, in forma ei
cea mai virulenta. De fiecare data, diagnosticul pare sa corespunda intocmai
tuturor senzatiilor incercate de mine.
Imi amintesc cum m-am dus intr-o zi la British Museum, ca sa ma do-
cumentez cu privire la tratamentul unei usoare indispozitii ce ma tot sacaia
— cred ca era vorba de boala fanului. Mi s-a adus cartea si-am citit tot ce ma
interesa. Apoi, aproape fara sa-mi dau seama, am inceput sa rasfoiesc alene
paginile si sa studiez, intr-o doara, bolile, una dupa alta. Nu-mi aduc aminte
cu ce anume am inceput, in orice caz, era o boala cumplita, nimicitoare, iar
inainte de a fi strabatut macar jumatate din lista "simptomelor premonitorii",
eram incredintat ca o am intr-o forma foarte grava. Am ramas inlemnit de
groaza, iar apoi, cu nepasarea pe care ti-o da doar deznadejdea, am mai ras-
foit cateva pagini. Am dat de febra tifoida, am citit simptomele ei si am desco-
perit ca am febra tifoida, ca o aveam probabil de luni de zile, dar fara sa stiu.
M-am intrebat ce s-ar mai putea sa am! A venit randul choreei si am con-
statat, dupa cum ma asteptam, ca sufar si de choree. Si, cum cazul meu in-
cepea sa ma intereseze, m-am hotarat sa-l cercetez pana la capat, de asta
data pornind alfabetic. Am deschis, asadar, la "acetonemie", descoperind ca
ma ofilesc din pricina ei si ca stadiul acut al bolii avea sa se declare in urma-
toarele cincisprezece zile. Am rasuflat usurat constatand ca sufar de nefrita
cronica doar intr-o forma benigna, astfel ca, in privinta ei, puteam trai inca
mult si bine. Aveam holera cu complicatii grave, cat despre angina difterica,
se parea ca o aveam inca din leagan. Dupa ce am parcurs cele douazeci si
sase de litere ale alfabetului, am ajuns la concluzia ca singura boala de care
nu sufeream era artrita.
La inceput m-am simtit oarecum jignit. Aveam impresia ca e un fel de
desconsiderare. Cum se facea ca nu am artrita? De ce aceasta ofensatoare
rezerva? Dupa catva timp, totusi, invinsera sentimente mai blande. Mi-am
spus ca, la urma urmei, am toate celelalte maladii cunoscute in patologia
generala si, devenind mai putin egoist, am hotarat sa traiesc si fara artrita.
Dupa cat se parea, guta, in forma ei cea mai grava, pusese stapanire pe mine,
fara ca eu sa prind de veste, iar de zymosis sufeream, bineinteles, din
copilarie. Cum dupa zymosis nu mai urmau alte boli, am dedus ca asta e tot.
Am stat si am chibzuit. Mi-am spus ca sunt un caz medical cu totul
neobisnuit si ca pentru studentii la medicina as fi o adevarata achizitie. I-as
scuti sa mai umble din spital in spital. Eu insumi eram un spital. Ca sa-si
poata lua diploma, ar fi fost de ajuns sa ma cerceteze pe mine pe toate partile.
M-am intrebat apoi cat mai am de trait. Am incercat sa ma examinez.
Mi-am luat pulsul. La inceput n-am izbutit sa-l simt deloc. Pe urma, brusc,
mi s-a parut ca porneste. Mi-am scos ceasul si am numarat bataile — o suta
patruzeci si sapte pe minut. Am incercat sa-mi pipai inima. Inima — nicaieri,
incetase sa mai bata. Mai tarziu am ajuns totusi sa cred ca trebuie sa fi fost
la locul ei si ca a batut tot timpul, desi nu garantez. M-am ciocanit pe toata
partea din fata a corpului, de la ceea ce numesc eu talie, pana sus, la cap,
apoi am luat-o putin spre dreapta si apoi spre stanga si putin spre spate, dar
n-am auzit si n-am simtit nimic. Am incercat sa-mi vad limba. Am scos-o
afara de un cot si, inchizand un ochi, m-am caznit s-o examinez cu celalalt.
Nu i-am vazut decat varful si singurul rezultat a fost sa-mi intaresc
convingerea ca sufar de scarlatina.
In sala de lectura intrase un om sanatos si lipsit de griji. Acum iesea o
epava.
M-am dus la doctorul meu. E un vechi prieten de-al meu, care-mi exa-
mineaza pulsul si limba si imi vorbeste despre vreme fara sa-mi ia un ban, ori
de cate ori mi se nazare ca sunt bolnav. Mi-am spus ca, vizitandu-l, i-as face
un adevarat serviciu. "Ce-i lipseste unui doctor, ma gandeam eu, e practica.
Foarte bine, ii voi sta la dispozitie. O sa-i ofer mai multe posibilitati de prac-
tica decat o mie sapte sute de pacienti obisnuiti, atinsi doar de cate o boala-
doua fiecare." M-am dus, asadar, intins la el.
— Ei, ia spune-mi, ce ai? m-a intrebat.
— N-am sa te fac sa-ti pierzi timpul, dragul meu, insirandu-ti cate am, i-
am spus. Viata e scurta si s-ar putea sa-ti sfarsesti zilele inainte ca eu sa fi
ispravit. Sa-ti spun mai bine ce nu am. Nu am artrita. De ce nu am artrita n-
as putea sa-ti explic, fapt este ca n-o am. Am insa toate celelalte boli.
I-am povestit apoi cum ajunsesem sa fac aceasta descoperire. Omul imi
deschise gura, se uita inauntru, ma apuca strans de incheietura mainii si,
cand ma asteptam mai putin, imi dadu cateva ghionturi in piept — curata
lasitate! — apoi, deodata, imi dadu o lovitura de berbece cu capul, iar in cele
din urma se aseza la birou, scrise o reteta, o impaturi cu grija si mi-o intinse.
Am pus-o in buzunar si am plecat.
Fara s-o deschid, am intrat la cea mai apropiata farmacie si am rugat sa
mi-o faca. Farmacistul o citi si mi-o dadu inapoi.
— Nu avem asa ceva, spuse el.
— Sunteti farmacist?
— Da, sunt farmacist. Daca as fi un magazin alimentar, combinat cu o
pensiune, v-as putea servi. Cum insa nu sunt decat farmacist, ma simt de-
pasit.
Atunci am citit reteta. Suna asa:

"1 livra1 de biftec cu

1 pinta2 cu bere amara, la fiecare sase ore.
1 plimbare de zece mile in fiecare dimineata.
1 pat la 11 fix in fiecare seara.
Si nu-mi mai impuia capul cu lucruri pe care nu le intelegi".

Am urmat prescriptiile, cu fericitul rezultat, pentru mine, ca am scapat

cu viata si mai traiesc si azi.
In imprejurarea de fata, ca sa revin la reclama de pilule pentru ficat, nu
incapea indoiala ca prezentam toate simptomele, cel mai important fiind "to-
tala lipsa de pofta pentru orice fel de activitate".
N-am cuvinte sa va spun cat sufar in aceasta privinta. Am fost un martir
din cea mai frageda copilarie. Pe vremea aceea nu stiu daca trecea o zi in care
boala sa ma lase in pace si nu banuia nimeni, probabil, ca de vina era ficatul.
Stiinta medicala era intr-un stadiu mult mai putin avansat decat azi si ai mei
obisnuiau sa puna totul pe seama leneviei.
— Asculta, impielitatule, mi se spunea, scoala-te si apuca-te de ceva,
pentru Dumnezeu!
Fireste, nici unul dintre ei nu stia ca sunt bolnav. Pilule nu-mi dadeau,
in schimb primeam cateva dupa ceafa. Oricat de ciudat ar parea, palmele ma
vindecau deseori, cel putin pentru moment. Mi s-a intamplat odata ca o pal-
ma din acestea sa aiba mai mult efect asupra ficatului si sa ma faca mai dor-
nic sa pornesc la treaba, fara multa tevatura, decat reuseste azi o intreaga
cutie cu pilule. Stiti, leacurile astea simple, batranesti, sunt cateodata mai
bune decat toate doctoriile de la farmacie.
Discutaseram asa cam o jumatate de ceas, descriindu-ne unul altuia
bolile de care sufeream. Eu le povestisem iui George si lui Harris cum ma
simteam dimineata, la sculare; Harris ne aratase cum se simte seara, la cul-
care; iar George, stand in picioare pe covorasul din fata caminului, ne daduse

1 1 livră = 453,592 g
2 1 pintă = 0,568
o impresionanta si reusita reprezentatie, zugravindu-ne senzatiile sale din
timpul noptii.
George doar isi inchipuie ca e bolnav, de fapt nu are niciodata nimic.
In acest moment, doamna Poppets batu la usa, intreband daca vrem sa
cinam. Ne-am zambit trist si i-am raspuns ca, la urma urmei, n-ar strica sa
imbucam ceva. Un dumicat luat la timp, dupa parerea lui Harris, indepar-
teaza deseori boala. In consecinta, doamna Poppets aduse tava, iar noi, tra-
gandu-ne scaunele langa masa, ne-am servit cu niste friptura cu ceapa si
placinta cu revent.
Eu trebuie sa fi fost tare slabit, fiindca, dupa o jumatate de ora, manca-
rea nu ma mai imbia catusi de putin — lucru cu totul neobisnuit la mine —,
ca sa nu mai vorbim de branza, de care nici nu ma atinsesem.
O data indeplinita aceasta datorie, ne-am umplut din nou paharele, ne-
am aprins pipele si am reluat discutia cu privire la starea sanatatii noastre.
Nici unul dintre noi n-ar fi putut spune de ce anume sufera, dar parerea una-
nima era ca raul, oricare ar fi fost el, se datora surmenajului.
— Avem nevoie de odihna, asta e! spuse Harris.
— Odihna si o schimbare totala de mediu, adauga George. Tensiunea
nervoasa excesiva a produs o depresiune generala in organism. Schimbarea
decorului si lipsa necesitatii de a gandi vor restabili echilibrul mintal.
George are un var, care e trecut in cazierul judiciar ca student in me-
dicina, urmarea fireasca fiind un fel oarecum doftoricesc de a se exprima.
Cum impartaseam intru totul parerea lui George, am propus sa cautam
un locsor retras si patriarhal, departe de zarva innebunitoare a lumii, unde
sa ne petrecem in visare o saptamana insorita, printre ulitele sale somno-
roase, un ungher uitat de lume, tainuit de zane, ferit de freamatul multimii,
un romantic cuib de vultur, cocotat pe stancile Timpului, de unde valurile
zbuciumate ale secolului al nouasprezecelea sa se auda stins si inabusit.
Harris spuse ca s-ar plictisi de moarte. Stia el, probabil, la ce fel de loc-
sor ma gandeam eu: unde toata lumea se culca la opt, unde nu poti face rost
de un "Referee"3 pentru nimic in lume si trebuie sa faci zece mile pe jos ca sa-
ti gasesti tutunul preferat.
— Nu, spuse Harris, daca vreti odihna si schimbare, nimic nu se poate
compara cu o excursie pe mare.
M-am impotrivit cu hotarare excursiei pe mare. O excursie pe mare iti
face bine daca dureaza cateva luni, in schimb o singura saptamana e o pacos-
te. Pornesti luni cu convingerea ferma ca ai sa te distrezi grozav. Fluturi un
"la revedere" eteric prietenilor de pe tarm, iti aprinzi pipa cea mai mare si
masori tantos puntea in lung si in lat, de parca ai fi in acelasi timp capitanul
Cook, Sir Francis Drake si Cristofor Columb. Marti iti pare rau ca ai plecat.
Miercuri, joi si vineri iti pare rau ca mai traiesti. Sambata, in sfarsit, esti in
stare sa inghiti putina zeama de carne si sa stai pe punte, unde raspunzi cu
un suras sters si prostesc persoanelor compatimitoare care te intreaba cum te
mai simti. Duminica esti iar pe picioare si mananci zdravan. Iar luni dimi-

3 Titlul unui ziar englezesc

neata, cand, cu geamantanul si cu umbrela in mana, stai langa copastie gata
sa pasesti pe uscat, excursia incepe sa-ti placa cu adevarat.
Imi amintesc de cumnatul meu care a plecat odata intr-o scurta excursie
pe mare pentru a-si fortifica sanatatea. Omul isi luase o cabina dus-intors, de
la Londra la Liverpool, dar o data ajuns la Liverpool, singura lui dorinta a fost
sa-si vanda biletul de intoarcere.
Mi s-a spus ca biletul a facut ocolul orasului, oferit la un pret de-a drep-
tul ridicol, si a fost in cele din urma vandut cu optsprezece pence unui tanar
care facea impresia ca e bolnav de galbinare si caruia doctorii ii prescrisesera
aer de mare si miscare.
— Aer de mare! a exclamat cumnatul meu, varandu-i afectuos biletul in
mana. Crede-ma, o sa-ti ajunga pentru toata viata! Cat despre miscare, o sa
faci mai multa miscare fiind pe vapor decat facand tumbe pe uscat!
El, cumnatul meu, s-a inapoiat cu trenul. Dupa parerea lui, o calatorie
pe caile ferate din nord-vest e destul de benefica sanatatii.
Un alt cunoscut de-al meu a facut odata o excursie de o saptamana de-a
lungul coastei. Inainte de a porni, stewardul l-a intrebat daca prefera sa pla-
teasca dupa fiecare masa sau sa achite costul dinainte, pentru o saptamana
intreaga. Steward-ul ii recomanda cea de a doua solutie, intrucat revenea
mult mai ieftin — doua lire cinci silingi, pentru toata saptamana. La micul
dejun se servea peste, apoi o friptura la gratar. Pranzul era la unu si consta
din patru feluri. Masa de seara, la sase — supa, peste, gustari, carne, pasare,
salata, dulciuri, branza si desert. Iar la zece, o gustare usoara cu carne.
Prietenul meu, un mancacios fara pereche, alese alternativa cu doua lire
cinci silingi si plati.
Ora pranzului sosi tocmai cand plecau din Sheerness, dar cum prietenu-
lui meu nu-i era chiar atat de foame pe cat se asteptase, se multumi cu o bu-
catica de rasol si niste capsuni cu smantana. In tot timpul dupa-amiezii fu
foarte ganditor: uneori i se parea ca de saptamani intregi n-a mancat altceva
decat rasol, iar alteori ca ani de-a randul nu s-a hranit decat cu capsuni cu
smantana.
Nu-i vorba, nici rasolul, nici capsunile cu smantana nu pareau din cale-
afara de multumite — nu-si gaseau deloc astampar in stomacul lui.
La sase au venit sa-l anunte ca se serveste masa de seara. Vestea nu i-a
starnit nici un fel de entuziasm, dar omul se gandi ca, totusi, trebuie sa con-
sume ceva din cele doua lire si cinci silingi, asa ca, tinandu-se de franghii si
de alte obiecte intalnite in cale, cobori in sala de mese. Un miros placut de
ceapa si sunca prajita, amestecat cu mirosul de peste fript si legume, il in-
tampina in capul scarii. Apoi aparu steward-ul si-l intreba cu un zambet mie-
ros:
— Ce sa va aduc, domnule?
— Du-ma afara de aici, raspunse el cu o voce stinsa.
L-au urcat pe punte in graba, l-au proptit de bara tribordului si l-au
lasat acolo.
In urmatoarele patru zile, prietenul meu duse o viata simpla si nepriha-
nita, hranindu-se cu pesmeti marinaresti si sifon, iar spre sambata isi mai
veni in fire, trecand la un regim de ceai slab si paine prajita, pentru ca luni sa
se indoape de zor cu supa de pui. Parasi vaporul marti si pe cand acesta se
indeparta de debarcader, el il urmarea cu o privire plina de regret.
— Ia uite-l cum se duce, ofta el, cum se mai duce, cu mancare de doua
lire la bord, mancare ce-mi apartine, dar de care n-am avut parte.
Daca i s-ar mai fi dat o zi, sustinea ei, nu s-ar fi lasat in nici un caz pa-
gubas.
Asa se face ca am strambat din nas, auzind de excursia pe mare. Nu
pentru ca n-as fi garantat de mine, le-am explicat eu. N-am avut niciodata
rau de mare. Ma temeam insa pentru George. George era incredintat ca se va
simti perfect, excursia chiar ii suradea, dar ne sfatuia, pe Harris si pe mine,
nici sa nu ne gandim la asa ceva, fiindca punea mana-n foc ca o sa ne fie rau
la amandoi. Harris raspunse ca pentru el a fost intotdeauna un mister cum
de izbutesc unii sa se-mbolnaveasca de rau de mare, probabil ca o fac dina-
dins, din dorinta de a epata. El, unul, ar fi dorit adesea sa incerce aceste
senzatii, dar n-a izbutit niciodata.
Apoi, a inceput sa ne spuna baliverne despre o traversare a Canalului
Manecii pe o vreme atat de rea, incat toti pasagerii au trebuit sa fie legati de
paturi, singurii muritori de la bord carora nu le era rau fiind el si capitanul
vasului. Alteori scapau teferi numai el si secundul, intr-un cuvant, de obicei
el si inca cineva. Si daca nu el si inca cineva, atunci numai Harris singur.
Oricat de ciudat s-ar parea, dar nimeni nu sufera de rau de mare — pe
uscat! Pe mare intalnesti asemenea bolnavi cu duiumul — vapoare intregi
chiar, dar pe uscat nu mi-a fost inca dat sa intalnesc un om care sa stie ma-
car ce inseamna sa ai rau de mare. Unde se ascund, atunci cand sunt pe us-
cat, miile si miile de marinari nepriceputi care misuna pe orice vapor, e un
mister.
Daca majoritatea oamenilor ar fi ca cetateanul pe care l-am vazut intr-o
zi pe vaporul de Yarmouth, as dezlega usor aceasta enigma. Daca nu ma-nsel,
numai bine trecusem de digul Southend cand l-am vazut pe respectivul
cetatean aplecat printr-un hublou, intr-o pozitie foarte periculoasa. M-am a-
propiat ca sa-ncerc sa-l salvez.
— Hei! Trage-te mai inauntru! i-am strigat, zgaltaindu-l. Ai sa cazi in
apa.
— Macar de-as cadea! fu singurul raspuns pe care i l-am putut smulge.
Si a trebuit sa-l las acolo.
Peste vreo trei saptamani l-am intalnit din nou, in cafeneaua unui hotel
din Bath. Vorbea despre calatoriile sale si povestea cu inflacarare cat de mult
indrageste el marea.
— Daca sufar de rau de mare?! raspundea el la intrebarea plina de invi-
die a unui tanar cu infatisare blajina. E drept, nici eu nu m-am simtit in ape-
le mele, o data. Asta s-a intamplat langa Capul Horn. Vaporul a naufragiat a
doua zi.
L-am intrebat:
 — Nu ti s-a facut rau, intr-o zi, in fata digului Southend, cand incercai
sa te arunci in apa?
— Digul Southend! exclama el cu un aer tare nedumerit.
— Da, in drum spre Yarmouth... vineri s-au implinit trei saptamani.
— Aaa, daaa! facu el, luminandu-se la chip. Acum imi amintesc. Sa nu
ma-ntrebi ce durere groaznica de cap am avut in dupa-amiaza aceea! Stii, din
pricina muraturilor. Cele mai infecte muraturi pe care le-am gustat vreodata
pe un vapor care se respecta. Ai mancat si dumneata din ele?
In ce ma priveste, am descoperit un preventiv excelent impotriva raului
de mare: leganatul. Stai in mijlocul puntii si, cand vasul se ridica si se coboa-
ra, iti legeni corpul inainte si inapoi, astfel ca sa te tii mereu vertical. Cand se
ridica prova, te apleci in fata pana ce puntea aproape ca-ti atinge nasul, iar
cand se ridica pupa, te apleci pe spate. Un ceas-doua merge de minune, din
nefericire, insa, nu te poti legana o saptamana.
— S-o luam in sus pe Tamisa, propuse George. Spunea ca vom avea aer
curat, miscare si odihna, iar continua schimbare de decor ne-ar tine mintea
treaza (inclusiv bruma de minte ce i-a ramas lui Harris), iar munca, deloc u-
soara, ne-ar da pofta de mancare si ne-ar face sa dormim ca pruncii.
Dupa parerea lui Harris, insa, George ar trebui sa evite tot ce tinde sa-l
faca mai somnoros decat este el de obicei: treaba asta se putea dovedi primej-
dioasa.
Nu prea intelegea, zicea Harris, cum o sa poata dormi George mai mult
decat dormea acum, avand in vedere ca ziua nu are decat douazeci si patru
de ore, atat iarna, cat si vara, si mai era de parere ca daca o sa doarma mai
mult, ar putea tot atat de bine sa insemne ca e mort. Si in felul acesta ar eco-
nomisi banii pentru masa si casa.
Lasand asta la o parte, lui Harris, Tamisa ii convenea de minune. Si cum
imi convenea de minune si mie, Harris si cu mine am gasit strasnica ideea lui
George. Am spus-o amandoi, pe un astfel de ton, incat parea ca ne miram
cum singurul pe care nu-l entuziasma ideea lui George era Montmorency.
Montmorency nu s-a dat niciodata in vant dupa Tamisa.
— Voua va convine, parea el sa spuna. Voua va place, dar mie, nu! Ce sa
fac eu pe Tamisa? Peisajele nu sunt genul meu si nici de fumat nu fumez.
Daca am sa vad un sobolan, n-o sa va opriti, iar daca am sa adorm, o sa va
apucati sa faceti tot felul de nebunii cu barca si o sa ma aruncati in apa.
Parerea mea, daca vreti sa stiti, e ca toata povestea asta e nebunie curata.
Dar cum eram trei contra unul, propunerea fu adoptata.

CAPITOLUL II

Planuri si discutii. Placerile campingului in noptile senine. Idem, in noptile

ploioase. Se ajunge la un compromis. Primele impresii ale lui Montmorency.
Temeri ca Montmorency e prea desavarsit pentru lumea aceasta. Inlaturarea lor
ulterioara, ca fiind neintemeiate. Intrunirea se anima.
 Am scos hartile si am inceput sa discutam planul.
Am convenit sa plecam sambata urmatoare din Kingston. Harris si cu
mine urma sa pornim dimineata, ca sa luam barca si s-o ducem la Chertsey,
unde trebuia sa ne intalnim cu George, care nu putea parasi City-ul inainte
de amiaza. (George merge la o banca sa doarma de la zece la patru in fiecare
zi, afara de sambata, cand e trezit si dat afara la doua.)
Se punea intrebarea daca vom dormi in aer liber sau prin hanuri.
George si cu mine eram pentru dormitul in aer liber — e atat de roman-
tic, de patriarhal.
Treptat-treptat, amintirea aurie a soarelui mort se stinge in inimile nori-
lor reci si tristi.
Tacute, asemenea unor copii indurerati, pasarile s-au oprit din cantat si
numai tipatul plangator al potarnichii scotiene si croncanitul ragusit al criste-
iului mai destrama solemna tacere din preajma apelor, in care se cufunda
ultimele palpairi ale zilei in agonie.
Dinspre paienjenisul de paduri ce tivesc tarmurile, umbre sure — ostirea
fantomatica a Noptii — se strecoara fara zgomot ca sa izgoneasca zabovitoarea
ariergarda a luminii, trecand fara zgomot, cu pasi nevazuti, pe deasupra ierbii
valuroase de pe maluri si prin stuful ce suspina, iar Noaptea, pe tronul ei
sumbru, isi intinde aripile negre peste lumea care se intuneca si din palatul
ei spectral, luminat de stelele palide, domneste in tacere.
Ne adapostim barcuta intr-un colt linistit, ridicam cortul, pregatim o cina
usoara si ne ospatam. Ne umplem si ne aprindem apoi pipele si sporovaim
despre una si alta in Soapta, iar in rastimpurile cand nu vorbim, in jurul bar-
cii, raul jucaus deapana povesti vechi si tainice, ingana stravechiul sau can-
tec pe care l-a cantat vreme de atatea milenii, de cand era copil, pe care-l va
canta atatea milenii si de acum inainte, pana cand glasul ii va ragusi, imba-
tranit — un cantec pe care noi, cei ce ne-am deprins sa-i iubim chipul schim-
bator, care ne-am cuibarit de atatea ori la pieptul lui dragastos, ne-nchipuim
intrucatva ca-l intelegem, cu toate ca n-am putea talmaci in cuvinte basmul
ce-l ascultam.
Iata-ne, dar, sezand pe tarmul raului, in timp ce luna, care-l indrageste
si ea, se apleaca sa-l sarute ca o sora, inlantuindu-l cu bratele ei argintii, iar
noi ne uitam cum curge, curge cantand si susurand intr-una, ca sa-si intal-
neasca regina, marea, pana cand glasul ni se stinge in linistea noptii si pipele
se umplu de cenusa, pana cand noi, niste tineri cu nimic neobisnuiti, ne sim-
tim intr-un chip ciudat napaditi de ganduri pe jumatate triste, pe jumatate
imbietoare si nu mai vrem sa vorbim, pana cand jzbucnim in ras si, sculan-
du-ne, ne scuturam pipele, ne spunem "noapte buna" si, leganati de clipocitul
apei si de fosnetul pomilor, adormim sub privirea stelelor mari, tacute, si vi-
sam ca lumea e tanara iar — tanara si frumoasa ca atunci cand veacurile de
zbucium si griji nu-i brazdasera inca chipul feciorelnic si pacatele si nebuniile
copiilor ei nu-i imbatranisera inca inima iubitoare, frumoasa si suava ca in zi-
lele acelea apuse cand, mama tanara fiind, ne alapta pe noi, copiii ei, la pro-
priul ei san primitor, inainte ca siretlicurile civilizatiei spoite sa ne fi smuls
prin ademeniri din bratele ei dragastoase, inainte ca zambetele otravite ale
artificialitatii sa ne fi rusinat de viata simpla ce-o duceam alaturi de ea si de
caminul simplu, dar maret, unde s-a zamislit omenirea, acum multe, multe
mii de ani.
— Si ce ne facem cand ploua? intreba Harris. Nu e chip sa-l emotionezi
pe Harris. E lipsit de orice poezie, de orice nazuinte avantate dupa irealizabil.
Lui Harris nu i se intampla niciodata "sa planga fara sa stie pentru ce". Daca
ochii lui Harris se umplu de lacrimi, puteti pune mana-n foc ca a mancat cea-
pa cruda sau ca a turnat prea mult sos Worcester peste cotlet. Daca ati sedea
vreodata noaptea pe malul marii cu Harris si i-ati spune: "Asculta! Nu auzi?
Sa fie oare sirenele care canta in adancurile apelor framantate de valuri sau
duhurile triste ce canta prohodul pentru trupurile albe, prinse de alge?" Har-
ris v-ar apuca de brat si v-ar raspunde: "Sa-ti spun eu ce este, prietene, ai ra-
cit, asta e. Vino cu mine. Cunosc un locsor dupa coltul de colo, unde o sa ga-
sim un paharel din cel mai grozav whisky scotian pe care l-ai gustat candva;
te drege cat ai clipi din ochi."
Intotdeauna cunoaste Harris "un locsor dupa colt" unde se gaseste ceva
ce nu s-a mai pomenit in materie de bautura. Cred ca daca l-ati intalni pe
Harris in rai (presupunand ca asa ceva e cu putinta) v-ar intampina neintar-
ziat cu:
— Grozav ma bucur ca ai venit, draga. Am gasit un locsor dupa colt, un-
de au niste nectar pe cinste.
In cazul de fata, totusi, e vorba de camping; modul lui practic de a abor-
da chestiunea era vrednic de luat in seama. Nu e placut sa dormi afara cand
ploua.
S-a-nserat. Sunteti uzi leoarca, barca s-a umplut cu apa, mai bine de doi
inchi4, si toate lucrurile sunt ude. Pana la urma, descoperiti pe tarm un loc
mai putin mocirlos decat celelalte, debarcati si scoateti cortul, iar doi dintre
voi se apuca sa-l fixeze.
Cortul e ud si greu, iti scapa din maini sau cade peste tine si, invalatu-
cindu-se in jurul capului, te ameteste de-a binelea. In tot acest timp, ploua cu
galeata. E destul de anevoios sa fixezi un cort pe vreme uscata; pe ploaie,
treaba asta devine o munca herculeana. In loc sa te ajute, ai impresia ca cela-
lalt face pur si simplu pe nebunul. Cand numai bine ti-ai intins partea de
panza si ai fixat-o cu tarusi de ti-e mai mare dragul, el si-o salta pe a lui si
strica tot.
— Hei! Ce faci acolo? ii strigi.
— Ce faci tu? raspunde el. Da-i drumul, nu pricepi?
— De ce tragi de-acolo, idiotule?
— Nu trag nimic! zbiara el. Da-i drumul!
— Nu de-acolo, ti-am spus! racnesti tu.
Tare-ti mai vine sa-i dai vreo cateva, apoi tragi de franghie pana cand
scoti afara toti tarusii din partea lui de cort.

4 1 inch = 25,4 cm
 — Dobitocul! il auzi bombanind de unul singur. Deodata, omul se opin-
teste salbatic si smulge tot ce-ai incercat tu sa fixezi. Pui ciocanul jos si o
pornesti spre el ca sa-ti versi focul; in acelasi timp, porneste si el, exact in a-
ceeasi directie, ca sa-ti explice care e parerea lui. Si iac-asa va tot dati tarcoa-
le, injurand de mama focului, pana cand cortul cade gramada la pamant si va
lasa sa va priviti peste ruinele lui; atunci, cu o falca in cer si una in pamant,
exclamati amandoi deodata:
— Ai vazut? Ce-ti spuneam eu?
Intre timp, cel de-al treilea, care scotea apa din barca cu ispolul, turnan-
d-o in manecile hainei si injurand intr-una, zece minute in sir, vrea sa stie ce
dracu' faceti si de ce n-ati fixat inca blestematul de cort.
Intr-un tarziu, cu chiu cu vai, cortul e instalat si debarcati lucrurile.
Cum incercarea de a face un foc de vreascuri nu are sorti de izbanda, aprin-
deti lampa cu spirt si va ingramaditi in jurul ei.
Apa de ploaie este principalul aliment la cina. Painea e pe jumatate uda
de apa de ploaie, placinta cu carne e umflata de apa, iar marmelada, untul,
sarea si cafeaua s-au prefacut in supa.
Dupa cina, constati ca tutunul e umed si nu poti fuma. Din fericire, ai o
sticluta cu licoare care inveseleste si ameteste daca e luata intr-o cantitate
potrivita si asta iti reda suficient interes pentru viata, ca sa te faca sa te bagi
in pat.
Acolo, visezi ca un elefant ti s-a asezat pe piept si ca vulcanul a erupt si
te-a azvarlit in fundul marii, in timp ce elefantul continua sa doarma nestin-
gherit pe pieptul tau. Te trezesti si ai revelatia subita ca s-a intamplat ceva,
ceva cu adevarat groaznic. Prima senzatie este ca a venit sfarsitul lumii, pe
urma iti faci socoteala ca nu se poate si ca e vorba de talhari si criminali sau
de un incendiu — presupuneri carora le dai glas potrivit metodelor obisnuite.
Nu-ti vine, totusi, nimeni in ajutor si tot ce stii este ca mii de oameni te lovesc
cu picioarele si te inabusa.
Mai e cineva in restriste, ii auzi scancetele sub patul pe care dormi. Ho-
tarat, in orice caz, sa-ti vinzi scump pielea, te lupti cu frenezie, izbind in
dreapta si in stanga cu mainile si picioarele si racnind tot timpul ca din gura
de sarpe, pana cand se desface ceva si te pomenesti cu capul in aer proaspat.
La doua picioare departare deslusesti ca prin ceata chipul unui bandit pe ju-
matate imbracat, gata sa te rapuna si te incordezi pentru o lupta pe viata si
pe moarte, cand deodata te dumiresti ca e Jim.
— A, tu erai? spune el, recunoscandu-te in aceeasi clipa.
— Da, ii raspunzi tu, frecandu-te la ochi. Ce s-a intamplat?
— A cazut porcaria asta de cort, mi se pare, spune el. Unde e Bill?
Cu mainile palnie, strigati amandoi din rasputeri "Bill!", iar pamantul de
sub picioarele voastre freamata si se cutremura si glasul pricajit, pe care l-ati
mai auzit, razbate de sub morman:
— Vreti sa-mi turtiti capul?
Bill se zbate si iese la suprafata — o epava plina de noroi, mototolita ca
vai de lume si stapanita de o dispozitie inutil agresiva, urmare a credintei va-
dite ca totul a fost pus la cale cu buna stiinta.
Dimineata, din pricina racelii contractate noaptea, sunteti toti trei fara
glas si, cum aveti chef de cearta, va injurati in soapte ragusite tot timpul cat
tine gustarea.
Am hotarat, asadar, sa dormim afara in noptile frumoase si, ca oamenii
care se respecta, sa tragem la hanuri, hoteluri si restaurante pe vreme ploioa-
sa sau ori de cate ori vom simti nevoia de schimbare.
Montmorency saluta acest compromis din toata inima. Pe el nu-l imbie
singuratatea romantica, in schimb se da in vant dupa zgomot si vulgaritate.
Cand va uitati la Montmorency, va vine sa credeti ca e un inger trimis pe pa-
mant in chip de mic foxterier, pentru temeiuri tainuite curiozitatii omenesti.
"Ah, cat de rea e lumea asta si cum as vrea eu sa intreprind ceva, s-o fac mai
buna si mai nobila", are vesnic aerul sa spuna Montmorency, facand sa lacri-
meze ochii doamnelor si domnilor batrani si cucernici.
Cand l-am primit sa am grija de el, nu ma gandeam ca-l voi putea tine
multa vreme langa mine. Ma asezam si-l priveam in timp ce statea culcat pe
rogojina si se uita la mine si-mi ziceam: "Cainele asta n-are mult de trait. Va
fi rapit de ceruri intr-un car de foc — asta o sa i se intample".
Dupa ce am platit insa pentru vreo duzina de pui pe care-i rapusese, du-
pa ce l-am scos dintr-o suta de lupte de strada, tarandu-l de ceafa in timp ce
el maraia si dadea din picioare, dupa ce o femeie scoasa din minti de furie mi-
a adus spre convingere o pisica moarta si m-a numit ucigas, dupa ce am fost
dat in judecata de un vecin pentru ca tin dezlegat un caine feroce, care l-a
imobilizat intr-un sopron silindu-i sa stea acolo vreme de doua ceasuri pe o
noapte geroasa si dupa ce am aflat ca gradinarul (pe care, de altfel, nu-l cu-
nosc) a castigat treizeci de silingi facand ramasag ca Montmorency va omori
atatia si atatia soareci in atata si atata timp, am inceput sa ma gandesc ca, la
urma urmei, ar putea sa mai fie lasat sa haladuiasca o bucata de vreme pe
pamant.
Pentru Montmorency, "a trai" inseamna sa dea tarcoale grajdurilor, sa
stranga o liota din cainii cu cea mai proasta reputatie din oras si sa-i con-
duca, in ordine de bataie, spre mahalale, ca sa lupte cu alti caini de jalnica
reputatie si de aceea, dupa cum am mai amintit, aproba fara nici o rezerva
propunerea cu hanurile, restaurantele si hotelurile.
Dupa ce am rezolvat astfel problema dormitului, spre multumirea noas-
tra a tuturor, singurul lucru care mai ramanea de discutat era ce anume sa
luam cu noi. Or, tocmai in clipa cand incepeam sa intram in miezul chestiu-
nii, Harris declara ca am facut destula oratorie pentru seara aceea si ca ar fi
cazul sa iesim un pic, ca sa ne mai "invioram", adaugand ca a gasit un locsor
in dosul pietei, unde are un whisky irlandez care face toti banii.
Lui George ii era sete (nu stiu cand nu-i e sete lui George) si cum presim-
team ca putin whisky fierbinte cu o felioara de lamaie m-ar mai intrema si pe
mine, dezbaterea, cu aprobarea tuturor, fu amanata pentru seara urmatoare.
Membrii adunarii isi pusera palariile si iesira.
 CAPITOLUL III

Hotarari luate. Metoda de lucru a lui Harris. Cum agata un tablou cel mai
in varsta membru al familiei. George face o observatie inteligenta. Placerile baii
de dimineata. Masuri in caz de naufragiu.

Si asa, a doua zi, seara, ne-am adunat din nou ca sa discutam si sa pu-
nem la punct planurile noastre de calatorie.
— Ei, in primul rand trebuie sa hotaram ce luam cu noi, spuse Harris.
Jerome, ia o bucata de hartie si scrie, iar tu, George, deschide catalogul mar-
furilor de bacanie. Dati-mi careva un creion si eu o sa-ntocmesc lista.
Ăsta-i Harris, si pace — vesnic dispus sa ia asupra sa orice sarcina si s-
o arunce apoi in spatele altora.
Parca-l vad pe bietul meu unchi Podger! Nu cred ca s-a mai pomenit
candva, undeva, o harababura mai grozava intr-o casa de crestin ca aceea
cand unchiul Podger se apuca de o treaba.
Sa zicem ca vine un tablou de la inramat si zace in sufragerie, asteptand
sa fie agatat. Matusa Podger intreaba ce e de facut cu el, iar unchiul Podger
raspunde:
— Cum? Las'pe mine! Nu va ingrijiti voi de asta. Fac eu toata treaba.
Apoi isi scoate haina si incepe. Trimite fata dupa cuie de sase pence,
apoi pe unul dintre baieti pe urmele ei ca sa-i spuna ce marime ii trebuie si,
incetul cu incetul, unchiul Podger intra in rol si ridica in picioare toata casa.
— Will! Du-te si adu-mi ciocanul! striga el. Tom! Adu-mi rigla! Stai! O sa
am nevoie si de seara, n-ar strica sa aduci si un taburet din bucatarie. Jim!
Da o fuga pana la domnul Goggles si spune-i asa: Taticu va transmite multe
salutari. Spera ca o duceti mai bine cu piciorul si... vreti sa-i imprumutati ni-
vela cu apa? Stai, Mary, nu pleca; o sa am nevoie de cineva sa-mi tina luma-
narea. Dupa ce se-ntoarce fata, trimite-o sa aduca niste sfoara. Si... Tom!
Unde-i Tom? Tom, vinoncoa', am nevoie de tine, tu o sa-mi intinzi tabloul.
Unchiul Podger ridica tabloul si-l scapa. Tabloul iese din rama, unchiul
Podger incearca sa salveze geamul, se taie la deget, apoi incepe sa topaie prin
odaie ca un apucat, cautandu-si batista, insa batista e in buzunarul hainei
pe care a dezbracat-o si pe care nu stie unde a pus-o. Toata lumea trebuie sa
lase balta cautatul uneltelor si sa inceapa cautatul hainei, in timp ce unchiul
Podger joaca tontoroiul in jurul lor, incurcandu-i si mai mult.
— Nu stie nimeni in casa asta unde mi-e haina? Pe cuvantul meu, de
cand sunt n-am mai intalnit asa neam de oameni. Sase capete si nu sunteti
in stare sa gasiti o haina pe care am dezbracat-o acum mai putin de cinci mi-
nute! Mii de...
Apoi se scoala, descoperind ca a stat tot timpul pe haina.
— Hai, lasati-va pagubasi! Tot eu am gasit-o. Se putea? Ori ii spui mota-
nului sa gaseasca ceva, ori voua, tot un drac.
Dupa ce s-a scurs o jumatate de ceas cu bandajatul degetului si cei din
jur au adus un alt geam, si uneltele, si scara, si taburetul, si lumanarea, un-
chiul Podger porneste iar la treaba, in timp ce intreaga familie, inclusiv servi-
toarea, femeia cu ziua, stau in jurul lui in semicerc, gata sa-i dea o mana de
ajutor. Doi trebuie sa-i tina scaunul, un al treilea iI ajuta sa se urce si sa nu
cada, un al patrulea ii da un cui, iar un al cincilea ciocanul. Unchiul Podger
ia cuiul si-l scapa.
— Asta mai lipsea! rosteste el cu jignire in glas. Acum s-a dus si cuiul.
Fireste, trebuie sa ne asezam in patru labe si sa cautam cuiul de-a bu-
silea, in vreme ce unchiul Podger sta cocotat pe scaun, bombanind intruna si
vrand sa stie daca avem de gand sa-l tinem acolo toata seara asa.
In cele din urma cuiul a fost gasit, dar intre timp a disparut ciocanul.
— Unde e ciocanul? Ce-am facut cu ciocanul? Doamne Dumnezeule!
Sapte gura-casca si nici unul n-are habar ce-am facut eu cu ciocanul!
Ii gasim ciocanul, dar unchiul Podger nu mai gaseste semnul facut pe
perete pentru cui, asa ca fiecare dintre noi trebuie sa se urce pe scaun, langa
el, si sa-l caute; fiecare descopera semnul intr-alt loc, iar unchiul Podger ne
face prosti pe toti, pe rand, si da porunca sa ne dam jos. Dupa aceea ia rigla,
face o noua masuratoare, constata ca erau treizeci si unul de inchi si trei op-
timi de la colt, incearca sa faca fel de fel de socoteli in gand si-l apuca panda-
liile.
Incercam si noi sa socotim in gand, ajungem la rezultate diferite si ince-
pem sa chicotim. In zarva generala, numarul inchilor este uitat si unchiul
Podger e nevoit sa mai masoare o data.
De data aceasta, el foloseste o bucata de sfoara, dar in momentul critic,
cand caraghiosul batran se apleaca peste scaun, facand un unghi de patru-
zeci si cinci de grade, si incearca sa ajunga la punctul situat cu trei inchi mai
departe de ceea ce poate el atinge prin sfortari supraomenesti, sfoara Ii scapa
din mana si unchiul Podger aluneca pe pian, producand un efect muzical cu
adevarat remarcabil, datorita iutelii naprasnice cu care capul si trupul sau
izbesc toate clapele deodata.
Matusa Mary, intre timp, declara ca nu le poate permite copiilor sa mai
stea acolo si sa auda un astfel de limbaj.
Intr-un tarziu, unchiul Podger izbuteste sa insemne locul, cu mana stan-
ga asaza in el varful cuiului, apuca ciocanul cu dreapta, isi turteste de la pri-
ma lovitura degetul mare si scapa, cu un zbieret, ciocanul pe piciorul cuiva.
Matusa Mary isi arata sfios nadejdea ca atunci cand unchiul Podger se
va mai apuca sa bata cuie in perete o va anunta din vreme, ca sa se prega-
teasca sa petreaca o saptamana la mama ei, atat timp cat va dura operatia.
— Ooof! Voi, femeile, vesnic faceti caz de toate! raspunde unchiul Podger,
culegandu-se de jos. Ce vrei! Mie, unuia, grozav imi place sa fac o trebusoara
ca asta.
Urmeaza o alta incercare. La a doua lovitura, cuiul strabate tencuiala de
la un capat la celalalt, ciocanul se afunda pe jumatate in perete, iar unchiul
Podger este proiectat pe zid, cu destula forta pentru a-si turti nasul.
Ni se cere sa-i gasim din nou rigla si sfoara, face o noua gaura si pe la
miezul noptii tabloul sta agatat pe perete — ce-i drept, foarte stramb si gata
sa cada. Pe o distanta de cativa yarzi5, peretele arata de parca ar fi fost
greblat. Toata lumea e franta de oboseala si cuprinsa de deznadejde, cu
exceptia unchiului Podger.
— S-a facut, spune el, coborand greoi de pe scaun, pe bataturile femeii
cu ziua, si contempland cu vadita mandrie isprava facuta. Cand te gandesti
ca unii ar fi angajat un om special ca sa faca... ce, o nimica toata!
Sunt convins ca Harris, cu varsta, va deveni exact un astfel de om. I-am
si spus-o, de altfel, incredintandu-l ca nu voi ingadui sa se speteasca mun-
cind atata. I-am raspuns:
— Nu, Harris, tu iei hartia, creionul si catalogul, George o sa scrie, iar
eu o sa fac toata treaba.
Am fost nevoiti sa renuntam la prima lista. Era clar ca o barca indeajuns
de incapatoare pentru toate lucrurile trecute de noi ca indispensabile nu pu-
tea naviga pe cursul superior al Tamisei, asa ca am rupt lista si ne-am uitat
unul la altul.
— Cred ca suntem pe un drum cu totul gresit, spuse George. Nu trebuie
sa ne gandim la lucrurile la care putem renunta, ci numai la cele la care nu
putem renunta.
Zau, George e destept foc uneori, oricat de surprinzator ar parea. Nu ma
sfiesc sa numesc asta intelepciune si nu numai cu privire la cazul de fata, ci
si in general, referindu-ma la calatoria noastra, a tuturor, pe fluviul vietii.
Cati oameni, in aceasta calatorie, nu-si incarca barca pana la refuz cu o mul-
time de lucruri nefolositoare, balast pe care ei iI socotesc esential pentru pla-
cerea si confortul calatoriei; astfel, barca e vesnic in primejdie sa se scufunde!
Cum isi mai incarca sarmana barcuta pana in varful catargului cu haine
frumoase si case mai, cu servitori nefolositori si cu un roi de prieteni grozavi,
carora nu le pasa de ei nici cat negru sub unghie si carora ei, la randul lor,
nu le dau pic de consideratie, cu petreceri costisitoare care nu amuza pe ni-
meni, cu ceremonii si maniere, cu prefacatorie si ostentatie si, vai! cu cea mai
grea si nebuneasca incarcatura dintre toate — groaza de ce va gandi vecinul,
cu luxul care nu face decat sa imbuibe, cu placerile ce plictisesc, cu jalnica
parada care, ca si coroana din fier a talharului de odinioara, face sa sangere-
ze si sa se-ntunece indureratul crestet care o poarta!
Toate acestea nu sunt decat balast, omule, balast si nimic mai mult!
Peste bord cu el! Din pricina lui, vaslitul e atat de anevoios, incat aproape-ti
vine sa lesini. Iar barca e atat de greoaie si atat de greu de manuit, incat nu
esti scutit o singura clipa de nelinisti si griji, nu te mai bucuri de un strop de
odihna pentru a visa alene, pentru a urmari umbrele tremuratoare fluturand
usor peste valuri, scanteietoarele raze ale soarelui strecurandu-se grabit prin-
tre unde, pomii inalti de pe tarm privindu-si chipul in oglinda apelor, padurile
verzi sau ruginii, crinii albi si galbeni, trestia intunecata si unduioasa, stuful,
orhideele sau albastrele nu-ma-uita.
Arunca balastul peste bord, omule! Atunci o sa-ti dai seama ca e mult
mai usor sa vaslesti, barca nu se va mai putea rasturna atat de lesne si chiar

5 1 yard = 0,914399 m
daca o sa se rastoarne, paguba n-o sa fie mare — o marfa buna, sanatoasa,
nu se strica la apa. Vei avea atunci destul timp ca sa cugeti si sa muncesti.
Ragaz ca sa sorbi lumina vietii, ragaz ca sa asculti muzica eoliana pe care
vantul divin o smulge coardelor inimii omenesti, ragaz ca sa...
Iertati-ma. M-am lasat furat de ganduri.
I-am incredintat, asadar, lista lui George, care se si apuca de treaba.
— Nu e cazul sa luam un cort, propuse el. Barca o sa aiba coviltir. E de o
mie de ori mai simplu si mai comod.
Ideea ni s-a parut buna si-am adoptat-o. Nu stiu daca ati vazut vreodata
o barca cu coviltir. Fixati niste cercuri de fier deasupra barcii, intingeti peste
ele o uriasa panza de corabie, prindeti-o cu nadejde de jur imprejur, de la
prova la pupa, si barca se preface intr-un fel de cascioara nespus de primitoa-
re, desi te cam inabusi in ea, dar orice lucru cu neajunsul lui, cum spunea
unul caruia i-a murit soacra si a fost nevoit sa plateasca cheltuielile de in-
mormantare.
George fu de parere ca in acest caz trebuie sa luam fiecare cate un covo-
ras, o lampa, putin sapun, o perie si un pieptene (pentru toti), o periuta de
dinti (pentru fiecare), un lighean, putin praf de dinti, o trusa de barbierit
(parca ar fi un exercitiu dintr-un manual de limba franceza) si vreo doua
prosoape pentru baie. Am observat ca oamenii fac intotdeauna pregatiri
grozave in vederea scaldatului cand se duc undeva in apropierea unei ape,
dar o data ajunsi acolo nu prea se scalda.
Asa se-ntampla si cand te duci la mare. Ori de cate ori ma gandesc la
acest subiect cand sunt la Londra, sunt ferm hotarat sa ma scol dis-de-dimi-
neata, in fiecare zi, si sa ma afund de cateva ori in apa inainte de micul dejun
si in consecinta impachetez cu constiinciozitate o pereche de chiloti de baie si
un prosop. Port vesnic cu mine chiloti rosii, imi place cum imi sta in chiloti
rosii, se potrivesc de minune cu tenul meu. Cand ajung insa la mare, baia
matinala nu ma mai imbie asa cum ma imbia cand eram in oras. Dimpotriva,
ma simt tintuit de pat si nu cobor decat in ultima clipa.
Iau micul dejun. O data sau de doua ori a triumfat virtutea si am plecat
buimac si mahmur la sase, imbracat sumar, cu chilotii si prosopul in mana.
Baia insa nu m-a amuzat. Parca e un facut: ori de cate ori ma duc la baie cu
noaptea in cap, ma asteapta un vant taios de est, ascuns de vrajmasii mei
undeva, parca special pentru mine, ei culeg toate pietrele cu trei colturi si mi
le astern in cale, ascut stancile, acoperindu-le varfurile cu un strat subtire de
nisip, ca sa nu le vad, si muta marea cu doua mile mai departe, asa ca pana
sa ajung la apa adanca trebuie sa ma chircesc si sa topai, tremurand ca var-
ga, in sase inchi de apa. Iar cand ajung la mare, aceasta e infuriata si de-a
dreptul insultatoare. Un talaz ma ia pe sus, apoi ma tranteste cand m-astept
mai putin pe o stanca pusa acolo cu buna stiinta. Iar pana sa strig eu "ao-
leu!" si sa-mi dau seama de cele petrecute, valul se intoarce si ma poarta spre
mijlocul oceanului.
Incep sa inot cu disperare catre tarm si, intrebandu-ma daca-mi voi mai
revedea vreodata casa si prietenii, ma caiesc ca nu m-am purtat mai frumos
cu surioara mea cand eram mic. Dar chiar in clipa cand am renuntat la orice
speranta, un val se retrage si ma lasa raschirat pe nisip, ca o stea de mare.
Ma scol, privesc indarat si constat ca apa in care am inotat ca un disperat de-
abia imi trecea de genunchi, sar pe tarm, ma imbrac si ma intorc dezamagit
acasa, unde trebuie sa le spun tuturor ca mi-a placut.
In imprejurarea de fata, discutam toti ca si cum am fi avut de gand sa
inotam mile intregi, in fiecare dimineata. Dupa parerea lui George, e o placere
sa te trezesti in barca in aerul proaspat al zorilor si sa te arunci in apa crista-
lina a fluviului. Harris, pe de alta parte, era convins ca pentru pofta de man-
care nimic nu e mai bun ca inotul inainte de micul dejun. Dupa ce se scalda,
are totdeauna o foame de lup. George protesteaza. Daca baia iI face pe Harris
sa manance mai mult decat de obicei, atunci se opune si cere ca lui Harris sa
i se interzica scaldatul. Si asa era destul de greu sa tragi la edec, in susul cu-
rentului, o cantitate indestulatoare de hrana pentru Harris.
Eu totusi am staruit pe langa George, explicandu-i ca o sa fie o placere
sa avem in mijlocul nostru un Harris curat si proaspat la fata, chiar daca as-
ta insemna sa caram cateva chintale in plus, iar George se indupleca pana la
urma si nu mai aduse nici o obiectie impotriva imbaiatului lui Harris.
Am convenit sa luam trei prosoape, ca sa nu ne asteptam unul pe altul.
Cat priveste imbracamintea, George socotea ca doua costume din flanel
ar fi de ajuns, pentru ca le-am putea spala singuri in apa Tamisei cand se vor
murdari. Noi ceilalti l-am intrebat daca a incercat vreodata sa spele costume
din flanel in fluviu, la care el ne-a raspuns ca nu, dar cunostea niste cetateni
care facusera treaba asta si cica era destul de usor, iar Harris si cu mine,
dand dovada de o slabiciune condamnabila, ne-am inchipuit ca stie ce vorbes-
te si ca trei tineri respectabili, fara situatie sau influenta si lipsiti de orice
experienta in materie de spalat isi pot intr-adevar spala camasile si pantalonii
in fluviul Tamisa, cu o bucata de sapun.
Ne-a fost dat sa aflam abia in zilele urmatoare, cand era prea tarziu, ca
George nu era decat un farsor sinistru, care, bineinteles, habar n-avea de ast-
fel de probleme. Daca ati fi vazut hainele noastre dupa spalat! Dar, cum se
spune in romanele de senzatie, sa nu anticipam.
George ne-a convins sa luam cu noi rufe de schimb si o gramada de so-
sete pentru eventualitatea ca ne vom rasturna si va trebui sa ne schimbam,
de asemenea, nenumarate batiste cu care sa stergem lucrurile, o pereche de
ghete din piele, precum si pantofii nostri de canotaj, de care nu ne puteam
lipsi in caz de naufragiu.

CAPITOLUL IV

Problema mancarii. Obiectii impotriva lampii cu ulei — atmosfera pe care o

creeaza. Avantajele branzei ca tovaras de drum. O femeie maritata isi parases-
te caminul. Alte masuri in eventualitatea unui naufragiu, impachetez eu. Perver-
sitatile periutei de dinti, impacheteaza George si Harris. Purtarea scandaloasa
a lui Montmorency. Mergem la culcare.

Apoi am discutat problema mancarii.

— Sa-ncepem cu micul dejun, propune George, practic cum II stiti. Pen-
tru micul dejun avem nevoie de o tigaie... (Harris e de parere ca e un obiect
cu totul indigest, noi iI rugam sa nu-si mai dea in petic si George continua),
un ceainic, un ibric si o lampa cu spirt. Fara ulei, adauga el, cu o privire pli-
na de inteles.
Harris si cu mine iI aprobaram numaidecat.
Ni s-a intamplat odata sa luam cu noi o lampa cu ulei. A fost pentru pri-
ma si ultima oara. Timp de o saptamana am avut impresia ca traim intr-un
depozit de ulei. Se prelingea intr-una. Nimic nu se prelinge mai usor ca uleiul
de parafina; iI tineam in botul barcii si de acolo se prelingea in jos, catre car-
ma, imbiband intreaga barca si tot ce intalnea in cale; isi facea drum spre flu-
viu, satura peisajul si vicia atmosfera. Uneori ne gadila narile o adiere de vant
dinspre apus, incarcata de mirosul uleiului, alteori una asemanatoare din-
spre rasarit, dinspre miazanoapte sau miazazi, dar de oriunde venea, fie ca
venea dinspre zapezile arctice, fie ca se ridica din nesfarsitele nisipuri ale de-
sertului, purta aceeasi mireasma de ulei de parafina.
Uleiul facea ce facea si strica pana si frumusetea apusurilor de soare,
cat despre clarul de luna, hotarat lucru, acesta duhnea a ulei.
Am incercat sa ne descotorosim de el la Marlow. Am lasat barca langa
pod si am dat o raita prin oras, doar-doar ne-o pierde urma, dar degeaba, nu
ne-a slabit un pas! Tot orasul duhnea a parafina. Cand am trecut prin cimitir,
am avut senzatia ca mortii fusesera inmormantati in ulei. Strada principala
avea acelasi miros. Ne-am intrebat cum pot trai oamenii acolo. Am lasat in
urma suburbiile, strabatand mile intregi pe drumul ce duce spre Birming-
ham, dar in zadar: provincia era cufundata in ulei.
La sfarsitul excursiei, in miez de noapte, ne-am dat intalnire pe un camp
singuratic, sub un stejar lovit de trasnet, unde am jurat solemn — nu-i vorba,
injurasem toata saptamana in felul moderat, obisnuit, al micului burghez,
dar de data asta era o chestiune serioasa — am jurat solemn, zic, sa nu mai
luam niciodata ulei de parafina cu noi in barca, bineinteles in afara cazurilor
de boala.
Asa se face ca pana la urma am luat lampa cu spirt metilenat. Dar nici
asta nu era o solutie. Placintele si prajiturile coapte pe o astfel de lampa capa-
ta iz de metilen. Oricum, spirtul e mai sanatos decat uleiul cand e introdus in
organism in cantitati mari.
Pentru micul dejun, George mai propuse omleta cu slanina, usor de pre-
gatit, carne rece, ceai, paine cu unt si magiun, iar pentru pranz, biscuiti, car-
ne rece, paine cu unt si magiun, dar nici intr-un caz branza. Branza, ca si u-
leiul, isi da prea multe aere. Pune stapanire pe toata barca. Razbate prin cos
si imprumuta un iz patrunzator tuturor lucrurilor care se afla in preajma. Nu
poti sa-ti dai seama daca mananci placinta cu mere, carnati de Frankfurt sau
capsuni cu smantana. Toate au gust de branza. Prea e mirositoare branza!
 Imi amintesc de un prieten care a cumparat odata doua bucati de branza
la Liverpool. Frumoasa branza, ce sa spun, grasa, gustoasa si cu un miros de
doua sute cai putere, care, hotarat, putea sa strabata usor trei mile si sa
doboare un trecator la doua sute de yarzi. Cum in ziua aceea ma aflam la Li-
verpool, prietenul meu m-a rugat, daca n-am nimic impotriva, sa duc branza
cu mine la Londra. Omul trebuia sa mai ramana la Liverpool vreo doua-trei
zile si isi facea socoteala ca n-ar fi bine sa tina branza prea mult timp.
— Cu placere, draga, i-am raspuns, cu placere.
M-am dus dupa branza si am luat-o cu mine in trasura. Dar ce trasura!
Un adevarat obiect de muzeu, tarat de un prapadit de somnambul, care abia
isi tragea sufletul si al carui proprietar, intr-un moment de entuziasm, in tim-
pul conversatiei, l-a numit cal. Am asezat branza pe capra si am pornit cu o
viteza care ar fi facut cinste celui mai iute compresor cu aburi si toate au
mers struna pana cand am facut coltul. Acolo, vantul duse un iz de branza
drept in narile roibului. Calul se inviora si, cu un sforait de groaza, o porni cu
trei mile pe ora. Vantul continua sa bata in directia lui si, inainte sa ajungem
la capatul strazii, calul isi dadea pur si simplu sufletul, gonind cu aproape
patru mile pe ora si lasand cu mult in urma schilozii si doamnele batrane si
trupese. Fu nevoie de doi hamali, in afara de birjar, ca sa-l opreasca in statie
si cred ca n-ar fi izbutit s-o faca nici atunci daca unul din ei n-ar fi avut pre-
zenta de spirit sa-i puna peste bot o batista si sa aprinda o bucata de hartie
de impachetat.
Mi-am cumparat biletul si am pasit mandru pe peron, cu branza sub
brat, in timp ce oamenii se dadeau respectuos la o parte din calea mea. Tre-
nul era aglomerat si am fost nevoit sa intru intr-un compartiment unde se
aflau sapte pasageri. Cu toate obiectiile unui domn batran si artagos, am in-
trat. Am pus branza pe raftul de bagaje si m-am inghesuit pe banca, sura-
zand amabil si spunand ca e o zi calduroasa. Nu trecura nici cateva minute si
pe batran iI apuca neastamparul.
— E grozav de inchis aerul aici, spuse el.
— Inabusitor, pur si simplu, adauga vecinul sau. Incepura apoi amandoi
sa adulmece cu narile in aer, o data, de doua ori, iar la a treia incercare li se
taie respiratia, se ridicara fara sa rosteasca un cuvant si iesira. Doua minute
mai tarziu se ridica si o doamna solida si, spunand ca e rusinos lucru ca o fe-
meie respectabila si maritata sa fie torturata astfel, isi lua geamantanul si ce-
le opt pachete si iesi. Ceilalti patru pasageri mai statura cat mai statura, pa-
na cand un barbat sobru, care, judecand dupa imbracaminte si dupa intrea-
ga lui infatisare, parea sa fie antreprenor de pompe funebre, spuse ca mirosul
ii aminteste de un cadavru de copil, afirmatie la care ceilalti trei pasageri se
napustira spre usa, inghiontindu-se si incercand sa iasa in acelasi timp.
I-am zambit domnului in negru si am observat ca, dupa toate probabili-
tatile, vom ramane singuri in compartiment. Omul rase amuzat, spunand ca
unii fac prea mult caz de nimicuri. Cu toate acestea, dupa ce am pornit si el
fu cuprins de o ciudata depresiune sufleteasca, asa ca, ajungand la Crewe,
l-am poftit sa coboare ca sa bem ceva. A incuviintat bucuros si ne-am dus la
restaurant, unde am strigat, am batut din picioare si ne-am fluturat umbrele-
le cam timp de cincisprezece minute, iar intr-un sfarsit veni o tanara doamna
sa ne intrebe daca dorim ceva.
— Dumneata ce iei? l-am intrebat pe prietenul meu.
— Domnisoara, dati-mi va rog niste brandy simplu, de o jumatate de co-
roana, facu el.
Dupa ce-l dadu pe gat, se indeparta binisor si se aseza intr-un alt com-
partiment, un gest de om las, dupa parerea mea.
De la Crewe inainte am ramas singur in compartiment, desi trenul era
intesat de lume. Pe drum, in diferite gari, la vederea unui compartiment gol,
calatorii dadeau navala, strigand:
— Aici, Mary! Vino repede, locuri cate vrei.
— Am gasit. Loc berechet, Tom, vino-ncoace!
Veneau in goana, carand geamantane grele si batandu-se la usa care sa
intre mai intai. Unul deschidea in cele din urma usa, urca treptele, se clatina
si cadea in bratele celui din spatele lui. Veneau apoi, pe rand, ceilalti, trageau
aerul adanc in piept, ii apuca ameteala si se-nghesuiau in celelalte comparti-
mente sau plateau diferenta si calatoreau cu clasa intai.
Am coborat la Euston si am dus branza acasa, la prietenul meu. Cand
sotia lui intra in camera, mirosi o clipa aerul din jur si spuse:
— Ce se intampla? Sa nu-mi ascunzi nimic, te rog!
— Niste branza, i-am raspuns. Tom a cumparat-o la Liverpool si m-a
rugat sa v-o aduc.
Am adaugat apoi ca sper sa gasesc intelegere la ea, ca eu nu am nici in
clin nici in maneca cu branza. Mi-a dat toate asigurarile, dar a subliniat ca o
sa stea de vorba cu Tom cand se va intoarce.
Prietenul meu fu retinut la Liverpool mai mult decat se asteptase si, de-
oarece trei zile mai tarziu nu se intorsese inca, sotia lui imi facu o vizita.
— Ce spunea Tom despre branza aceea? ma intreba ea.
I-am raspuns ca, potrivit instructiunilor lui Tom, trebuia tinuta intr-un
loc umed.
— Si sa nu se atinga nimeni de ea, am adaugat.
— Nu cred ca se va atinge cineva. El a mirosit-o?
— Asa banuiesc. Facea impresia chiar ca s-a atasat de ea.
— Crezi ca o sa se supere, ma intreba ea, daca o sa-i dau un ban unui
om numai ca s-o duca de aici si s-o ingroape?
— Ma tem ca asta i-ar alunga zambetul de pe buze pentru totdeauna.
Deodata o fulgera un gand:
— N-ai vrea s-o tii la dumneata pana cand se intoarce Tom? Sa ti-o tri-
mit, ce zici?
— Doamna, am raspuns eu, mie, unuia, imi place mirosul de branza. Si
de calatoria pe care am facut-o cu branza de la Liverpool la Londra, mai zilele
trecute, imi voi aminti intotdeauna ca de un final placut al unui concediu pla-
cut. Totusi, in lumea asta, trebuie sa tinem seama si de ceilalti. Doamna sub
al carei acoperis am cinstea sa locuiesc e vaduva si, dupa cate stiu, s-ar pu-
tea sa fie si orfana. Dumneaei se impotriveste cu vehementa, as zice chiar cu
elocventa, oricarei tentative de a i se impune ceva, cum singura spune. Imi
dau seama instinctiv ca prezenta branzei in casa ei ar socoti-o o astfel de "im-
punere" si nu trebuie sa se spuna niciodata despre mine ca am cautat sa jig-
nesc o vaduva si o orfana.
— Foarte bine, spuse sotia prietenului meu, ridicandu-se. Nu mai am a-
tunci de adaugat decat ca o sa-mi iau copiii si o sa ma mut la un hotel pana
cand cineva o sa manance branza aceea. Refuz sa mai locuiesc sub acelasi
acoperis cu ea.
Se tinu de cuvant si, inainte de a pleca, isi lasa casa in grija unei mena-
jere care, fiind intrebata daca poate suporta mirosul, raspunse: "Ce miros?" si
care, atunci cand i se puse branza sub nas si fu rugata sa traga puternic ae-
rul in piept, spuse ca parca, parca desluseste un vag miros de pepene. Se a-
junse astfel la concluzia ca atmosfera nu ii este intru totul neprielnica femeii,
asa ca fu lasata in casa.
Nota de plata a hotelului s-a ridicat la cincisprezece guinee, iar prietenul
meu, cand a facut socoteala tuturor cheltuielilor, a constatat ca branza iI cos-
tase opt silingi si sase pence livra. Asa stand lucrurile, marturisi ca, desi se
da in vant dupa o bucata de branza buna, cheltuiala aceasta era mai mare
decat ii ingaduia buzunarul si, in consecinta, se hotari sa scape de ea. O a-
runca in canal, dar fu silit s-o pescuiasca din nou, deoarece luntrasii se plan-
geau ca ii apuca lesinul. Apoi, intr-o noapte fara luna, o lasa in cimitirul paro-
hiei. Paznicul o descoperi si facu un taraboi grozav, spunand ca s-a pus la
cale un complot impotriva lui, ca o sa fie treziti mortii din morminte si el o sa-
si piarda slujba!
Pana la urma, prietenul meu izbuti sa se descotoroseasca de branza, in-
gropand-o pe plaja unui oras de pe litoral. Locul isi castiga o adevarata faima.
Vizitatorii spuneau ca nu si-au dat seama pana atunci cat de tare e aerul si
ani de-a randul dupa aceea, ofticosii si oamenii cu plamanii slabi au dat na-
vala intr-acolo.
Asa se face ca, desi imi place branza, i-am dat dreptate lui George cand a
staruit sa ne lipsim de ea.
— Renuntam la ceaiul de cinci, spuse George, in timp ce Harris facea fe-
te-fete, in schimb la sapte o sa avem o masa gustoasa si bogata, un fel de
combinatie de pranz, ceai si cina.
Lui Harris ii mai veni inima la loc. George fu de parere sa luam placinta
cu carne si fructe, carne rece, rosii, fructe si verdeturi. Cat priveste bautura,
am luat un preparat neintrecut de-al lui Harris, ceva lipicios pe care-l ames-
teci cu apa si-i spui limonada, ceai intr-o cantitate impresionanta si o sticla
cu whisky pentru caz de naufragiu, cum spunea George.
Imi facea impresia ca George prea pomeneste des despre o atare posibili-
tate. Asta nu mi se parea ca era cea mai indicata stare de spirit pentru ince-
perea unei calatorii.
Imi pare bine, totusi, ca am luat whisky.
N-am luat nici bere, nici vin. Aceste bauturi sunt o adevarata calamitate
cand mergi in susul fluviului. Berea si vinul te fac greoi si somnoros. Un pa-
harel seara, cand dai o raita prin oras si te uiti dupa fete, mai calea-valea, dar
sa te fereasca sfantul sa bei cand soarele te arde in crestet si te asteapta o
munca istovitoare.
Am intocmit o lista cu lucrurile ce trebuiau luate si ea devenise destul de
maricica cand ne-am despartit seara. A doua zi — era intr-o vineri — am adu-
nat gramada toate lucrurile si ne-am dat intalnire, pe seara, ca sa impache-
tam. Am facut rost de un geamantan mare pentru haine si de doua cosuri in-
capatoare pentru mancare si pentru vasele de bucatarie. Am rezemat masa
de fereastra, am ingramadit toate lucrurile pe jos in mijlocul odaii, ne-am
asezat roata in jurul lor si am privit.
— Am sa impachetez eu, am spus.
Adevarul este ca ma pricep binisor la impachetat, impachetatul e unul
dintre nenumaratele lucruri la care ma pricep mai bine decat oricare alt mu-
ritor, de asta sunt convins. (Eu insumi ma mir cateodata cat de multe sunt
aceste lucruri.) Am pledat in acest sens pe langa George si Harris si le-am
spus ca ar face bine sa lase treaba asta in seama mea. Amandoi au acceptat
sugestia cu o graba de-a dreptul ciudata. George si-a aprins pipa si s-a lungit
intr-un fotoliu, iar Harris si-a intins picioarele pe masa si a inceput sa pufaie
dintr-o tigara de foi.
Dar nu asta fusese intentia mea. Ma gandisem, de fapt, ca eu sa conduc
operatiunile, iar Harris si George sa trebaluiasca sub ordinele mele, indem-
nati din cand in cand de cate un: "Ah, nepriceputule!" sau "Stai sa-ti arat eu!"
sau "Ai vazut ce simplu e?", avand gandul sincer sa-i dascalesc, cum s-ar
spune. Felul in care mi-au rastalmacit intentia m-a scos din sarite. Nimic nu
ma irita mai mult decat sa vad ca altii stau si nu fac nimic in timp ce eu
trudesc din greu.
Inchiriasem odata o camera impreuna cu un prieten care ma innebuni-
se, pur si simplu. Statea tolanit pe canapea ceasuri intregi si nu ma mai sla-
bea din ochi in timp ce eu imi vedeam de treburi prin odaie. Spunea ca-i face
bine sa ma vada forfotind fara rost, de colo pana colo. Simtea ca in felul aces-
ta viata capata sens, ca nu i se mai parea un vis desert, prin care treci ca un
gura-casca, ci o menire nobila, plina de raspunderi si munca incordata. Si,
iarasi, isi punea intrebarea cum de a putut trai pana acum, neavand pe ni-
meni la care sa se uite cum munceste.
Eu am o cu totul altfel de fire. Nu pot sa stau cu bratele incrucisate si sa
vad cum altul trudeste si transpira. Simt intotdeauna nevoia sa ma scol si sa
supraveghez, sa umblu dupa el cu mainile in buzunar si sa-i spun ce are de
facut. De vina e firea mea pacatoasa, sunt prea energic.
N-am spus, totusi, nimic si am inceput sa impachetez. Mi-a luat mai
mult timp decat imi facusem eu socoteala la inceput, dar pana la urma am
umplut geamantanul, m-am asezat pe el si l-am legat cu curele.
— N-ai de gand sa pui si ghetele? ma intreba Harris. Am privit prin odaie
si am constatat ca le uitasem. Ăsta e Harris, ce vreti! Tacuse malc pana cand
am inchis si am legat geamantanul! Iar George se prapadea de ras, ah, rasul
acela al lui, prostesc, idiot, cu gura pana la urechi, care ma scoate vesnic din
sarite!
Am desfacut iar geamantanul si am varat ghetele inauntru, dar chiar in
clipa cand am vrut sa-l inchid, m-a fulgerat un gand ingrozitor, impacheta-
sem oare periuta de dinti? Nu stiu cum se face, dar niciodata nu stiu daca
mi-am impachetat periuta de dinti.
Periuta de dinti ma terorizeaza ori de cate ori calatoresc si-mi face viata
iad. Visez ca n-am impachetat-o, ma trezesc scaldat intr-o sudoare rece, sar
din pat si m-apuc s-o caut. Iar dimineata o impachetez inainte de a o fi folosit
si iar trebuie sa desfac geamantanul ca s-o scot si — parca e un facut! — in-
totdeauna e ultimul lucru peste care dau. Impachetez inca o data si o uit, tre-
buie sa dau fuga pana sus, la etaj, in ultima clipa, si s-o duc la gara invelita
intr-o batista.
Bineinteles ca si de data asta a trebuit sa ravasesc toate si se-ntelege ca
nici de data asta n-am gasit-o. Am scotocit prin geamantan si am rascolit toa-
te, pana cand lucrurile au ajuns in starea in care trebuie sa fi fost inainte de
facerea lumii, cand domnea haosul. Pe ale lui George si Harris — se putea? —
le-am gasit de optsprezece ori, nu insa si pe a mea. Am pus lucrurile la loc,
unul cate unul, dupa ce le-am cercetat in mana si le-am scuturat cu grija.
Am descoperit-o in cele din urma intr-o gheata. Cat priveste impachetatul, am
luat-o de la capat.
Cand am ispravit, George ma intreba daca sapunul e inauntru. I-am
raspuns ca nu-mi pasa nici cat negru sub unghie daca sapunul e inauntru
sau nu, am trantit capacul geamantanului si, dupa ce l-am legat si am strans
chingile, mi-am dat seama ca mi-am uitat inauntru punga cu tutun, asa ca a
trebuit sa-l deschid iar. L-am inchis definitiv la 10.05 p.m. Mai ramaneau
cosurile. Harris ne atrase atentia ca nu mai sunt nici douasprezece ore pana
la plecare si ca ar fi mai bine ca el si George sa faca restul. Eu am incuviintat,
m-am instalat comod pe canapea, iar ei s-au asternut pe treaba.
Erau amandoi plini de voie buna si li se putea citi pe fata ravna de a-mi
arata cum anume se procedeaza. Eu ma abtineam de la orice comentarii. As-
teptam. Dupa ce-o sa-l spanzure pe George, cel mai nepriceput impachetator
de pe glob va fi Harris, asa ca ma uitam la gramezile de farfurii si cesti, la i-
brice, sticle si borcane, la placinte si Iampi de gatit, la prajituri si rosii si la
toate cate erau acolo si presimteam ca lucrurile vor lua in curand o intorsatu-
ra interesanta.
Asa a si fost. Mai intai au spart o ceasca. Asta fu prima lor isprava. Au
spart-o numai asa, de afurisiti ce erau, ca sa-mi arate de ce sunt ei in stare si
ca sa-mi starneasca interesul.
Pe urma, Harris a pus marmelada de capsuni peste o rosie si, dupa ce a
facut-o chiselita, au trebuit s-o culeaga cu lingurita.
Veni apoi randul lui George sa arate ce stie. George calca pe unt. Eu
n-am spus nimic, m-am multumit sa-mi mut locul, asezandu-ma pe margi-
nea mesei, de unde am continuat sa-i contemplu. Simteam ca asta ii irita mai
mult decat orice comentarii. Devenisera nervosi, nu mai stiau ce fac, calcau
cand pe una, cand pe alta, puneau obiectele in spatele lor si, cand aveau ne-
voie de ele, nu le mai gaseau.
Au asezat placinta in fundul cosului, iar lucrurile grele de deasupra au
avut grija s-o turteasca. Au imprastiat sarea peste tot, iar untul, Dumnezeule!
nu mi-as fi putut inchipui pana atunci ca doi oameni in toata firea pot face
atatea cu o portie de unt de un siling si doi pence. Dupa ce George a razuit
untul de pe unul din papucii cu care era incaltat, au incercat sa-l bage in i-
bric. Dar untul nu voia sa intre, iar ceea ce era inauntru nu voia sa iasa. Pa-
na la urma l-au strans cu un cutit si l-au pus pe un scaun, Harris s-a asezat
pe el, untul i s-a lipit de fundul pantalonilor si urmarea a fost ca au inceput
sa-l caute prin toata casa.
— Pot sa jur ca l-am pus pe scaun, spuse George, privind spre locul gol
cu un aer intrebator.
— Am vazut cu ochii mei cand l-ai pus, mai adineauri, confirma Harris.
Si iar se apucara sa cotrobaie prin odaie, apoi se intalnira in mijlocul
incaperii si se uitara holbati, unul la altul.
— Extraordinar! facu George.
— Ce chestie! facu Harris.
Apoi George se pomeni intamplator in spatele lui Harris si descoperi un-
tul.
— Hait! Ca sa vezi unde a fost! exclama el indignat.
— Unde? striga Harris, intorcandu-se spre el.
— Stai, naibii, pe loc! zbiera George, rasucindu-se in urma lui.
Dupa ce l-au luat de pe pantaloni, l-au impachetat in ceainic.
Montmorency, fireste, era nelipsit. Marea ambitie a lui Montmorency era
sa-ti stea in cale si sa fie ocarat. Daca poate sa se vare undeva unde e cel mai
putin dorit, unde prezenta lui e o adevarata pacoste, unde ii scoate pe oameni
din sarite si primeste strachini in cap, atunci stie ca nu si-a irosit ziua degea-
ba.
Idealul sau suprem este sa intalneasca pe cineva care sa se impiedice de
el si sa-l injure de mama focului vreme de un ceas, iar dupa ce-si implineste
visul, devine arogant peste masura.
A venit si s-a asezat pe lucruri numai bine cand Harris si George trebu-
iau sa se apuce de impachetat; era incredintat ca ori de cate ori ei intindeau
mana dupa ceva, aveau nevoie de botul lui rece si slinos. Si-a varat una din
labe in marmelada, a ravasit linguritele de ceai si, pretinzand ca lamaile ar
putea fi luate drept soareci, a omorat trei din ele inainte ca Harris sa-l poata
atinge cu tigaia.
Harris zicea ca-l incurajez. Nu e adevarat, nu-l incurajam. Un caine ca
Montmorency nu are nevoie de incurajare! Pacatul natural si original cu care
s-a nascut iI impinge la astfel de ispravi.
Terminara cu impachetatul la 12.50, cand Harris se aseza pe cosul cel
mare si-si exprima nadejdea ca n-o sa se strice nimic. George iI corecta nu-
maidecat, observand ca ceea ce se putea strica s-a stricat pana atunci, reflec-
tie care parea ca-l consoleaza. Tot el ne anunta ca nu mai poate de somn.
 De fapt, ne era somn la toti. Cum Harris urma sa doarma la noi, am ur-
cat scarile.
Am dat cu banul: Harris trebuia sa se culce in acelasi pat cu mine. M-a
intrebat:
— Preferi sa dormi la margine sau la perete, Jerome?
— Prefer sa dorm in pat, i-am raspuns.
Mi-a raspuns ca bancul e rasuflat, dupa care George ne-a intrebat.
— La ce ora sa va trezesc?
— La sapte, spuse Harris.
— Nu, la sase, am zis eu. (Voiam sa scriu niste scrisori.)
Dupa ce m-am dondanit putin cu Harris, a mai lasat unul, a mai urcat
altul, i-am spus lui George sa ne destepte la sase si jumatate.
George nu ne raspunse. Ne-am apropiat de el si ne-am dat seama ca
dormea bustean, i-am pus asadar langa pat un lighean cu apa rece, de care
sa se poticneasca dimineata, si ne-am culcat.

CAPITOLUL V

Ne trezeste doamna Poppets. Trandavul de George. Mistificarile "buletinu-

lui meteorologic". Bagajele noastre. Perversitatea strengarului. Lumea se aduna
in jurul nostru. Pornim cu alai si sosim la gara Waterloo. Inocenta functionarilor
de la Caile Ferate din sud-vest cu privire la lucruri atat de pamantesti cum sunt
trenurile. Barca pe valuri salta usor...

A doua zi dimineata, ma trezi doamna Poppets:

— Stiti ca e aproape noua, domnule?
— Noua? Noua ce? am strigat eu, sarind ca ars.
— Noua ceasuri, raspunse ea prin gaura cheii. M-am gandit ca ati uitat
sa va sculati.
L-am trezit pe Harris si i-am spus cat e ceasul.
— Parca voiai sa te scoli la sase, zise el.
— Exact! De ce nu m-ai trezit?
— Cum era sa te trezesc cand nu m-ai trezit tu? raspunse el. Acum n-o
sa ajungem pe fluviu decat dupa douasprezece. Mai bine nici nu te mai scu-
lai.
— Hm, am facut eu, ai avut noroc cu mine. Daca nu te trezeam, ai fi za-
cut in pat doua saptamani.
Ne-am ciondanit in felul acesta cateva minute, cand, deodata, ne-a in-
trerupt un sforait sfidator, venind dinspre patul unde dormea George. De-abia
atunci ne-am adus aminte ca mai era si el pe lume. Sa-l fi vazut, ditamai gali-
ganul, omul care dorise sa stie la ce ora sa ne trezeasca, cum dormea cu fata
in sus, cu gura larg deschisa si cu genunchii la gura.
Nu stiu de ce, zau, dar vederea cuiva care doarme, cand eu sunt sculat,
ma intarata la culme. Mi se pare atat de scandalos sa vad cum ceasurile pre-
tioase din viata unui om, clipe nepretuite, care nu se vor mai intoarce nicio-
data se irosesc fara noima, intr-un somn animalic!
Da, in patul acela zacea George, prietenul nostru, risipind intr-o tranda-
vie revoltatoare darul inestimabil al timpului si nedand nici o intrebuintare
pretioasei sale vieti si cand te gandesti ca pentru fiecare clipa pierduta va
trebui sa dea socoteala mai tarziu... Ar fi putut foarte bine sa se indoape cu
oua si slanina, sa intarate cainele sau sa cocheteze cu subreta, in loc sa zaca
acolo, cufundat intr-o uitare de sine strigatoare la cer.
Teribila concluzie! Atat eu, cat si Harris am ajuns la ea in aceeasi clipa.
Ne-am hotarat sa-l salvam pe George si, coplesiti de aceasta nobila misiune,
am uitat de cearta noastra. Ne-am repezit la el, i-am smuls cearsaful, Harris
i-a dat una cu papucul, eu i-am tipat in ureche... si George s-a desteptat.
— Ce-ce-ce s-a-ntamplat? intreba el, ridicandu-se in capul oaselor.
— Scoala-te, osanza! racni Harris. E zece fara un sfert.
— Cum? striga el, sarind din pat drept in lighean. Cine dracu' a mai pus
si asta aici?
I-am spus ca numai un zevzec n-ar fi vazut ligheanul.
Ne-am imbracat si, cand am ajuns la lucrurile de toaleta, ne-am adus
aminte ca am pus in geamantan periutele de dinti, peria si pieptenele (periuta
asta de dinti o sa ma bage in mormant), asa ca a trebuit sa coboram si sa ra-
vasim geamantanul pentru a le putea pescui de acolo. Si tocmai bine cand ni
s-a parut ca am ispravit cu povestea asta, George ceru ustensilele de barbie-
rit. I-am spus ca va trebui sa renunte la barbierit in dimineata aceasta, deoa-
rece nici prin gand nu ne trece sa desfacem iar geamantanul, nici pentru el,
nici pentru oricine altul de teapa lui.
— Nu fiti caraghiosi, se burzului el. Cum sa ies in oras cu barba asta?
Desigur, ar fi o jignire adusa orasului, dar ce ne pasa noua de suferinta
omeneasca? Dupa cum se exprima Harris, in felul lui grosolan, orasul trebuia
s-o inghita si pe asta.
Am coborat sa ne luam gustarea de dimineata. Montmorency invitase alti
doi caini ca sa-l petreaca si acum se harjoneau si se incaierau pe pragul usii.
I-am astamparat lovindu-i cu umbrela, apoi ne-am asezat la masa si ne-am
ospatat cu niste cotlete si friptura rece.
— E lucru mare sa stii sa mananci cum trebuie dimineata, spuse Harris,
atacand doua cotlete si adaugand ca vrea sa le manance fierbinti, friptura pu-
tea sa mai astepte.
George lua ziarul si dadu citire "accidentelor de canotaj", precum si bule-
tinului meteorologic, care prezicea "ploaie, frig, vreme umeda spre frumos"
(poate fi ceva mai teribil?), "furtuni locale insotite de descarcari electrice, vant
dinspre est, depresiune generala in districtele din Midland (Londra si Canalul
Manecii). Barometrul in scadere". Gasesc ca dintre toate neroziile cu care
suntem sacaiti, mistificarea cu "buletinul meteorologic" e cea mai grava. "Pre-
viziunile" meteorologice prevad exact ceea ce s-a intamplat ieri sau alaltaieri
si exact contrariul a ceea ce are sa se intample azi.
Imi amintesc cum intr-un tarziu de toamna mi-am ratat cu desavarsire
concediul, deoarece am tinut seama de buletinul meteorologic al unui ziar
local. Luni anunta: "Pentru azi se prevad averse de ploaie, insotite de descar-
cari electrice", am renuntat asadar la picnic si am ramas in casa toata ziua,
asteptand ploaia. Si oamenii treceau prin fata casei in carute si trasuri, cum
nu se poate mai veseli si mai bine dispusi, in vreme ce soarele stralucea, iar
cerul era albastru, fara urma de nori.
— Ah! spuneam noi, contemplandu-i pe fereastra. Sa-i vezi cat de murati
or sa se intoarca!
Radeam pe infundate, la gandul ca o sa se ude ciuciulete, apoi ne intor-
ceam si scormoneam focul, ne luam cate o carte si citeam sau aranjam colec-
tiile de alge si scoici. Catre ora douasprezece, cand soarele inunda camera,
caldura deveni de-a dreptul inabusitoare, iar noi ne intrebaram cand vor in-
cepe aversele acelea grozave, insotite de desca — cari electrice.
— Dupa-masa ploua sigur, ne spuneam unul altuia. Daca nu-i uda
leoarca, sa nu-mi spui pe nume! Ce-o sa mai radem!
La ora unu, proprietareasa veni sa ne intrebe daca nu avem de gand sa
iesim, deoarece se arata a fi o zi atat de frumoasa.
— Nu, nu! i-am raspuns noi. Nu vrem sa ne intoarcem murati.
Iar cand amiaza era aproape pe sfarsite si tot nu se arata vreun semn de
ploaie, am incercat sa ne mangaiem cu ideea ca ploaia va incepe pe neastep-
tate, tocmai cand oamenii vor pomi catre casa si, lipsiti cum erau de orice
adapost, vor face o baie serioasa. Dar nu cazu strop de ploaie si astfel lua
sfarsit o zi minunata, dupa care urma o noapte fermecatoare.
A doua zi de dimineata, barometrul arata "o zi calduroasa, cu timpul
intre frumos si frumos stabil, temperatura ridicata", asa ca ne imbracam cu
lucruri usoare si ieseam, dar la o jumatate de ora dupa ce pornisem, incepea
sa ploua cu basici si se starnea un vant rece si afurisit, care o tinea asa intr-
una, ziulica intreaga, iar noi ne intorceam acasa cu guturai si cu junghiuri
reumatice si ne culcam.
Vremea e un lucru care ma depaseste cu totul. Nu reusesc niciodata s-o
inteleg. Barometrul nu e de nici un folos: te induce in eroare, ca si pronosticul
din ziar.
La un hotel din Oxford, unde am stat primavara trecuta, se afla un ba-
rometru agatat de perete. Cand am sosit acolo, arata "timp frumos, stabil", cu
toate ca afara ploua cu galeata si a plouat asa pana seara. Cum nu-mi pu-
team deloc da seama, am lovit usor barometrul si indicatorul a sarit si a ara-
tat "foarte uscat". Lustragiul de la hotel, trecand intamplator pe acolo, s-a
oprit si mi-a spus ca, dupa toate probabilitatile, barometrul avea in vedere a
doua zi. Eu am sugerat atunci ca poate se gandeste la penultima saptamana,
dar baiatul nu renunta la parerea lui.
A doua zi am lovit barometrul din nou si indicatorul s-a urcat si mai sus,
in timp ce afara ploua mai tare ca niciodata. Miercuri am repetat experienta,
iar indicatorul a descris un semicerc spre "frumos stabil", "foarte uscat" si
"zapuseala", pana cand a dat de opritor si nu a mai putut inainta. Mai mult
decat atat nu putea face, instrumentul era astfel construit, incat nu putea
prezice un timp si mai uscat, un efort in plus al indicatorului ar fi stricat ba-
rometrul. Era limpede ca intentia lui ar fi fost sa mearga mai departe si sa
prezica seceta, uscaciune, insolatie, vant si alte asemenea grozavii, dar opri-
torul iI impiedica, asa se face ca era nevoit sa se multumeasca cu indicarea
banalului "foarte uscat".
Intre timp, ploua cu galeata si cartierele mai joase ale orasului erau sub
apa din pricina revarsarii fluviului.
Baiatul de la hotel ne spuse ca, fara doar si poate, ne astepta si pe noi
candva o indelungata perioada de vreme frumoasa. Ne citi apoi niste versuri
tiparite in partea de sus a oracolului:

Ceea ce am prezis de mult s-a petrecut odata,

Ceea ce va anunt acum va trece indata.

In vara aceea n-a mai fost vreme frumoasa. Banuiesc ca masinaria se

referea la primavara urmatoare.
Mai sunt apoi noile modele de barometre, cele lungi si drepte. Nu reusesc
niciodata sa le dau de capat. Au o parte pentru ora 10 a.m. de azi, dar vezi ca
nu poti fi intotdeauna acolo la o ora atat de matinala. Un barometru ca asta
urca sau coboara pentru ploaie sau timp frumos si, mai mult sau mai putin,
dupa vant; la un capat scrie Nly [Northerly — de nord] si la celalalt Ely
[Easterly — de est] (nu pricep ce legatura are bietul Ely [Orasel in Comitatul
Cambridge] cu toate astea!), iar daca-l ciocanesti usor nu-ti mai spune nimic.
Pana la urma trebuie sa-l potrivesti dupa nivelul marii si sa-l reduci la Fah-
renheit, dar chiar si atunci raspunsul nu-mi spune nimic.
Dar cine doreste sa i se prezica timpul? E destul de neplacut cand vre-
mea urata vine si neanuntata, darmite asa! Profetul ce ne place noua e mos-
neagul care, intr-o dimineata deosebit de innorata a unei zile pe care o dorim
deosebit de frumoasa, cerceteaza zarea cu un ochi deosebit de cunoscator si
spune:
— Nu, domnule, cred ca o sa se razbune vremea. Da, da, se insenineaza
negresit.
— Stie mosul ce spune! comentam noi luandu-ne ziua buna de la el si
pornind la drum. E ciudat cum se pricep batranii astia sa prezica.
Si simtim o netarmurita simpatie pentru acest mosneag, iar faptul ca nu
se insenineaza si continua sa ploua toata ziua n-o micsoreaza defel.
— Deh, ne spunem noi, omul a facut ce-a putut. Dimpotriva, fata de o-
mul care ne prezice vreme urata nutrim numai sentimente ostile si razbuna-
toare.
— Ce zici, se-nsenineaza? ii strigam noi voiosi cand trecem prin dreptul
lui.
— Da' de unde, domnule, ma tem c-o sa tina asa toata ziua, raspunde el,
clatinand din cap.
— Hodorog tampit! bombanim noi. Ce sa stie el?
Iar daca cumva se intampla sa iasa asa cum a cobit, ne intoarcem si mai
furiosi pe el, cu gandul nelamurit ca, intr-un fel sau altul, are un amestec in
toate astea.
 Prea era senina si insorita dimineata aceea ca sa ne mohoram ascultand
prevestirile infioratoare pe care ni le citea George din ziar, despre "barometrul
in scadere", "tulburari atmosferice inaintand in linie oblica dinspre Europa
meridionala" sau "presiunea in crestere". Dandu-si seama ca nu reuseste sa
ne intristeze si ca-si pierde vremea de pomana, George sterpeli tigara pe care
tocmai mi-o rasucisem si iesi. Harris si cu mine, dupa ce am dat gata ultime-
le resturi de mancare de pe masa, am transportat bagajele in pragul usii si
am asteptat sa vina o birja.
Cand am pus lucrurile gramada, ne-am dat seama ca bagajul e
impresionant: geamantanul, valiza cea mica, cele doua cosuri, un balot
respectabil de paturi, vreo patru-cinci pardesie si impermeabile, cateva
umbrele, apoi un pepene verde varat intr-un cosulet, pentru ca era prea
voluminos ca sa incapa in alta parte, vreo doua livre de struguri intr-o punga,
o umbreluta japoneza din hartie, precum si o tigaie, care, avand coada prea
lunga, fusese impachetata in hartie de ambalaj.
Erau cam multe bagaje si Harris si cu mine am inceput sa ne simtim
prost, desi pentru ce anume n-as putea sa spun. Nu se vedea nici o birja, in
schimb venira baietii de pe strada. Era vadit ca spectacolul ii interesa, caci se
oprira.
Primul care se ivi fu baiatul lui Biggs. Biggs e zarzavagiul nostru si
talentul sau cel mai de seama consta in a-si asigura serviciile vagabonzilor
celor mai uitati de Dumnezeu si mai lipsiti de principii pe care i-a zamislit
pana acum civilizatia. Daca in cartierul nostru se aude ca a aparut o noua si
neintrecuta haimana, stim ca e ultima descoperire a lui Biggs. Mi s-a spus ca
in perioada cand s-a savarsit marea crima din strada Great Coram, toata
strada noastra a fost de parere ca "baiatul" lui Biggs (din acea vreme) e
vinovat de cele petrecute si daca nu ar fi fost in stare sa-si croiasca un alibi
perfect cand a fost supus unui interogatoriu aspru, incrucisat, de catre
chiriasul de la nr. 19, cand l-a vizitat pe acesta, in vederea unei comenzi, a
doua zi dimineata dupa infaptuirea crimei (chiriasul de la nr. 19 fiind asistat
de chiriasul de la nr. 21, care, intamplator, se gasea acolo in clipa aceea),
putea s-o pateasca urat. Nu l-am cunoscut pe baiatul lui Biggs in epoca
aceea, dar dupa cele ce-am vazut de atunci la baietii lui, eu, unul, nu as fi
acordat prea multa importanta alibiului.
Baiatul lui Biggs, cum spuneam, isi facu aparitia de dupa colt. Era gra-
bit, dar la vederea lui Harris, a mea, a cainelui si a lucrurilor isi incetini
pasul si se holba. Harris si cu mine ne-am uitat urat la el. Aceasta ar fi ranit
o natura mai sensibila, dar baietii lui Biggs, de regula, nu se pierd cu firea cu
una cu doua. El statu locului, la un yard de scara noastra, si, sprijinindu-se
de balustrada si alegandu-si un pai pentru mestecat, ne tintui cu privirea.
Era limpede ca voia sa stie cum vor sfarsi toate acestea.
In clipa urmatoare, baiatul bacanului se ivi pe partea cealalta a strazii.
Baiatul lui Biggs II saluta:
— Hei! Parterul de la patrus' doi se muta!
Baiatul bacanului trecu strada si se aseza in partea cealalta a scarii.
Apoi se opri si tanarul de la lustragerie, postandu-se langa baiatul lui Biggs,
iar baiatul care spala sticle la "Stalpii albastri" ocupa o pozitie independenta,
la marginea trotuarului.
— N-o sa moara de foame, ce zici? zise domnisorul de la lustragerie.
— De, trebuie sa ai cate ceva cu tine, raspunse "Stalpii albastri", daca
vrei sa treci Atlanticul cu o luntre.
— N-au de gand sa treaca Atlanticul, se baga baiatul lui Biggs. Se duc
sa-l caute pe Stanley.
Intre timp se stransese o multime frumusica de oameni si fiecare iI intre-
ba pe celalalt ce s-a intamplat. Unii (cei tineri si flusturatici) sustineau ca e o
nunta si ziceau ca mirele e Harris, iar altii, mai in varsta si mai seriosi, erau
inclinati sa creada ca e vorba de o inmormantare si ca eu sunt, probabil, fra-
tele raposatului.
Intr-un sfarsit aparu o birja goala (pe. strada noastra, de regula, birjele
goale, atunci cand nu e nevoie de ele, trec din trei in trei minute, se plimba de
colo pana colo de pomana si-ti atin calea). Noi ne-am indesat in ea cu tot ce
aveam si, gonind niste prieteni de-ai lui Montmorency care jurasera pesemne
sa nu se desparta niciodata de el, am pornit la drum in uralele gloatei. Baia-
tul lui Biggs azvarli dupa noi cu un morcov, ca sa ne mearga din plin.
La unsprezece am ajuns la gara Waterloo si ne-am interesat de unde
pleaca trenul de unsprezece si cinci. Bineinteles ca nu stia nimeni, nimeni
dintre cei de la Waterloo nu stie de unde pleaca un tren, sau, atunci cand
pleaca, ce destinatie are, sau, ma rog, ceva de felul acesta. Hamalul care ne-a
luat bagajele era de parere ca trenul pleaca de la peronul al doilea, dar un alt
hamal cu care discuta problema auzise un zvon potrivit caruia urma sa plece
de la primul peron. Seful garii, pe de alta parte, era incredintat ca trebuie sa
traga la peronul trenului suburban.
Ca sa lamurim lucrurile intr-un fel, am urcat la etaj si l-am consultat pe
impiegatul de miscare. Acesta ne informa ca tocmai atunci statuse de vorba
cu cineva care a vazut trenul pe peronul al treilea. Ne-am dus asadar la pero-
nul al treilea, dar autoritatile de acolo ne-au spus ca, dupa parerea lor, trenul
acela e expresul de Southampton, sau, daca nu, personalul de Windsor. Dar
erau absolut siguri ca nu e trenul de Kingston, desi de ce anume erau siguri
ca nu e n-au putut sa ne spuna.
Apoi hamalul nostru se gandi putin si isi dadu cu presupusul ca trenul
nostru trebuie sa fie tras la peronul inalt; i se parea chiar ca recunoaste gar-
nitura. Ne-am dus asadar la peronul inalt si l-am intrebat pe masinist daca
merge la Kingston. Omul ne raspunse ca n-ar putea sa ne spuna sigur, dar ca
e mai degraba inclinat sa creada ca da. Oricum, daca nu e trenul de 11.5
pentru Kingston, ne-a incredintat ca e cel de 9.32 pentru Virginia Water sau
expresul de 10 dimineata pentru insula Wight sau pentru o localitate in di-
rectia aceea si ca vom afla exact atunci cand vom ajunge acolo. I-am strecurat
in mana o jumatate de coroana si l-am rugat staruitor sa fie trenul de 11.5
pentru Kingston.
— Pe linia asta, i-am spus noi, n-o sa stie nimeni niciodata ce tren esti si
unde te duci. Drumul iI cunosti, asa ca o iei binisor din loc si o apuci spre
Kingston.
— Stiu si eu, domnilor? raspunse vajnicul om. La urma urmei, tot trebu-
ie sa plece un tren la Kingston. Foarte bine. Dati-mi banii.
Asa am ajuns noi la Kingston pe Caile Ferate de Londra si din sud-vest.
Am aflat mai tarziu ca trenul cu care calatorisem era, de fapt, trenul de
mesagerii Exeter si ca oamenii au pierdut ceasuri intregi cautandu-l la Water-
loo: nimeni nu stia ce s-a intamplat cu el.
Barca noastra ne astepta la Kingston, chiar sub pod; ne-am indreptat
spre ea, ne-am depozitat bagajele in jurul ei si am pasit in ea.
— Gata, domnule? intreba omul.
— Gata, am raspuns noi.
Si, cu Harris la carma, eu la trota carmei si Montmorency, necajit si ne-
increzator la culme, la prora, ne-am avantat pe apele Tamisei, care, vreme de
doua saptamani, urma sa fie caminul nostru.

CAPITOLUL VI

Kingston. Observatii instructive cu privire la inceputurile istoriei Angliei.

Observatii instructive cu privire la stejarul sculptat si la viata, in general. Trista
experienta a tanarului Stivvings. Meditatii asupra antichitatii. Am uitat ca sunt
la carma. Rezultate interesante. Labirintul din Hampton Court. Harris, ghid.

Era o dimineata minunata, pe la sfarsitul primaverii sau inceputul verii,

cum vreti sa-i spuneti, cand nuantele gingase ale ierbii si frunzelor se pre-
schimba intr-un verde mai compact, iar anul seamana cu o fata tanara si fru-
moasa care, in pargul feminitatii, simte primii fiori, nelamuriti si vestitori de
viata noua.
Pitorestile ulite marginase ale Kingston-ului, acolo unde ele coboara pa-
na la marginea apei, erau pline de farmec in lumina orbitoare a soarelui. Flu-
viul scanteietor, cu vesnicul lui du-te-vino de barci si vaporase, drumul ede-
cului strajuit de pomi, vilele elegante de pe celalalt tarm, Harris cu tricoul lui
rosu-portocaliu, asudand si bombanind la vasle, palatul stravechi si cenusiu
al dinastiei Tudor, care aparea cand si cand in departare — toate alcatuiau
un tablou insorit, atat de luminos, dar linistit, atat de plin de viata, dar si de
pace, incat, desi era dis-de-dimineata, simteam cum ma imbie si ma robeste
lumea gandurilor si a visului.
Ma gandeam la Kingston sau "Kyningestun", cum i se spunea in zilele
cand era cetatea unde se incoronau regii saxoni. Marele Cezar a trecut fluviul
pe aici, iar legiunile romane si-au asezat taberele pe dealurile din apropiere.
Cezar, intocmai ca si Elisabeta mai tarziu, pare sa se fi oprit pretutindeni,
atat numai ca se respecta mai mult decat buna regina Bess, el n-a poposit pe
la carciumi.
Grozav ii mai placeau carciumile reginei fecioare a Angliei! Nu stiu daca
exista loc mai aratos pe o raza de zece mile in jurul Londrei la care sa nu se fi
uitat, unde sa nu se fi oprit sau sa nu fi dormit, din cand in cand. Presupu-
nand ca Harris va deschide o pagina noua in cartea vietii lui si va deveni un
om mare si bun, sa zicem prim-ministru, ma intreb daca dupa moartea lui,
deasupra bodegilor pe care le-a patronat, nu vor fi agatate firme ca acestea:
"In aceasta casa, Harris a baut un pahar cu pelin", sau "in vara lui '88,
Harris a golit aici doua pahare cu whisky scotian, rece, de la gheata", sau
"Harris a fost dat afara de aici in decembrie 1886".
Nu, ar fi prea multe! Faimoase ar deveni localurile in care Harris nu a
calcat niciodata: "Unicul restaurant din sudul Londrei, unde Harris n-a baut
niciodata!" Lumea ar da navala ca sa afle care putea sa fie pricina unei astfel
de minuni.
Cat de mult trebuie sa fi urat Kyningestun regele Edwy cei slab la minte!
Bietul de el, n-a putut face fata ospatului in ziua incoronarii. Poate ca nu i-a
facut bine capul de mistret impanat cu prune dulci (mie, unuia, mi-ar fi facut
rau, cu siguranta) si a baut prea mult mied si vin alb de Spania, fapt e ca i-a
parasit pe furis pe chefliii aceia zgomotosi, ca sa petreaca un ceas tihnit ala-
turi de draga lui Elgiva, sub razele lunei.
Poate ca, tinandu-se de mana, stateau amandoi la fereastra si priveau
cum se oglindeste luna in apa fluviului, in timp ce dinspre salile indepartate
zarva petrecerii razbatea slab pana la ei.
Parca-i vad pe fiorosul Odo si pe sfantul Dunstan cum dau buzna in o-
daia retrasa si, improscand-o cu vorbe grele pe frumoasa regina, iI tarasc pe
bietul Edwy inapoi, in mijlocul betivilor si al zurbagiilor.
Multi ani mai tarziu, in sunetele zgomotoase ale muzicii de batalie, regii
si ospetele saxone au fost ingropati alaturi, iar stralucirea Kingston-ului a
disparut pentru un timp, ca sa renasca in zilele cand Hampton Court a deve-
nit resedinta Tudorilor si a Stuartilor, cand corabiile regale erau ancorate
langa tarm, iar cavalerii imbracati in mantii stralucitoare coborau tantosi
treptele debarcaderului, strigand: "Hei! O barca! Sa vina o barca!"
Nenumarate case vechi din imprejurimi vorbesc deslusit despre zilele
cand Kingston era un oras regal, in care, alaturi de rege, traiau nobilii si
curtenii, iar drumul lung ce ducea spre portile palatului fremata ziua
intreaga de otelul zanganitor, de armasari aprigi, de catifele si matasuri
fosnitoare si chipuri vesele. Casele spatioase, cu ferestrele lor zabrelite si cu
firide, cu semineele lor uriase si cu acoperisurile lor tuguiate evoca zilele
pantalonilor stramti si ale pieptarelor, ale corsajelor brodate cu perle si ale
injuraturilor complicate. Ele au fost ridicate in vremea cand "oamenii stiau sa
construiasca". Solidele caramizi rosii s-au intarit si mai mult cu timpul, iar
scarile de stejar masiv nu scartaie cand incerci sa cobori incet treptele.
Imi amintesc ca intr-una din casele din Kingston exista o minunata sca-
ra din stejar, sculptata. Casa nu mai este astazi decat o pravalie, dar e nein-
doios ca pe vremuri a fost locuinta unui personaj important. Un prieten de-al
meu din Kingston s-a dus acolo intr-o zi ca sa-si cumpere o palarie si, intr-un
moment de absenta, a dus mana la buzunar si a platit pe loc.
Negustorul, care, intamplator, iI cunostea pe prietenul meu, a fost cam
surprins la inceput, dar revenindu-si numaidecat si intelegand ca trebuie sa
faca ceva pentru a incuraja acest gest, l-a intrebat pe eroul nostru daca n-ar
vrea sa vada un lemn vechi de stejar, sculptat cu maiestrie. Prietenul meu ac-
cepta si negustorul iI duse prin pravalie pana la scara casei. Balustrada era o
neintrecuta lucrare de arta, iar peretele, pana sus, era imbracat in stejar,
sculptat atat de frumos, incat ar fi facut cinste unui palat.
Dupa ce au urcat scarile, au intrat intr-un salon, o camera mare si lumi-
noasa, impodobita cu o hartie de un albastru cam tipator, care inviora atmo-
sfera. In afara de aceasta ciudatenie, apartamentul nu prezenta nimic deose-
bit si prietenul meu se intreba pentru ce fusese adus acolo. Proprietarul se
apropie de perete si lovi cu degetul hartia. Se auzi un sunet de parca ar fi
ciocanit in lemn.
— Stejar, explica el. Totul, pana la tavan, e numai stejar sculptat, ca
acela pe care l-ai vazut pe scara.
— Dar, pe Cezar! se mira prietenul meu. Sa nu-mi spui ca ai acoperit
niste pereti din stejar sculptat cu hartie albastra!
— Ba chiar asa am facut! fu raspunsul. A fost o treaba foarte costisitoa-
re. A trebuit sa captusesc intai tot peretele cu scanduri. In schimb, camera
are acum un aspect destul de vesel. Era foarte mohorata inainte.
N-as putea spune ca-l condamn pe negustor intru totul (imi inchipui ca
asta e o mare usurare pentru el). Din punctul lui de vedere, acela al gospoda-
rului obisnuit, care cauta sa ia viata cat mai usor posibil si nu ca amatorii de
antichitati, are dreptate. Stejarul sculptat e foarte placut la vedere si nu supa-
ra daca nu te intampina la tot pasul, dar fara indoiala ca e cam deprimant
pentru cei cu altfel de gusturi. Parca ai trai intr-o biserica.
Nu! Ceea ce era suparator in cazul lui era ca un om caruia prea putin ii
pasa de sculpturile dine stejar avea un salon astfel tapetat, in timp ce acei
carora le pasa trebuie sa plateasca preturi enorme ca sa si le procure. E par-
ca o lege a acestei lumi. Ai ceea ce nu doresti sa ai, iar altii au ceea ce ti-ar
trebui tie.
Oamenii casatoriti au sotii si nu par sa le doreasca, iar tinerii neinsurati
se vaita ca nu au parte de ele. Oamenii saraci, care de-abia izbutesc sa-si du-
ca traiul de la o zi la alta, au cate opt copii, in timp ce perechile batrane si
bogate nu au cui sa-si lase banii si mor fara mostenitori.
Sau fetele care au iubiti spun ca ar prefera sa nu-i aiba, ca le plictisesc
de moarte si ca respectivii ar face mult mai bine sa se indragosteasca de dom-
nisoara Smith si de domnisoara Brown, care sunt urate si batrane si carora
nu le face nimeni curte. Ele insele nu au nevoie de curte si de curtezani. Nu
au de gand sa se casatoreasca niciodata.
Dar e mai bine sa nu staruim asupra unor lucruri care ne intristeaza
atat de tare.
Aveam la scoala un coleg pe care noi iI poreclisem "Sandford si Merton",
adevaratul lui nume fiind Stiwings. Era cel mai extraordinar flacaiandru pe
care l-am cunoscut vreodata. Lui Stiwings cred eu ca-i placea invatatura. Ce
scandal i se facea cand iI gaseau stand in pat pana noaptea tarziu si citind
greceste! Cat despre verbele neregulate din limba franceza, nu era, pur si
simplu, chip sa-l desparti de ele. Ii intrase in cap ideea nastrusnica si nesa-
natoasa ca e fala parintilor sai si mandria scolii noastre. Ravnea vesnic dupa
premii si vroia sa se faca mare si sa ajunga om destept, ma rog, tot felul de
nazdravanii dintr-astea... Nu mi-a fost dat sa vad o fiinta mai ciudata, desi,
credeti-ma, era inofensiv ca pruncul care nu s-a nascut inca.
Baiatul asta se-mbolnavea regulat de doua ori pe saptamana si atunci,
bineinteles, nu se ducea la scoala. Nici un alt baiat nu se imbolnavea ca
"Sandford si Merton". Daca bantuia vreo boala prin imprejurimi, el o avea ne-
gresit si inca intr-o forma grava. Capata bronsita in zilele de arsita ale lui
Cuptor si boala fanului de Craciun. Dupa o perioada de uscaciune care tinea
sase saptamani, se pomenea cu un reumatism acut; iesea afara pe ceata din
noiembrie si se intorcea acasa lovit de insolatie.
Intr-un an, bietul de el, l-au supus actiunii gazului ilariant, i-au scos toti
dintii si i-au pus o garnitura falsa, fiindca suferea cumplit de masele, dar
aceasta durere s-a transformat in nevralgie si durere de urechi. Avea vesnic
guturai, afara de o singura data cand, vreme de noua saptamani, a suferit de
scarlatina, cat despre degeraturi, acestea nu l-au parasit niciodata. In timpul
epidemiei de holera din 1871, cartierul nostru a scapat ca prin minune, iar in
intreaga parohie s-a imbolnavit unul singur: tanarul Stiwings.
Cand era bolnav, trebuia sa stea in pat si sa manance pui, crema de za-
har ars si struguri de sera. Zacea acolo si plangea cu sughituri ca nu e lasat
sa-si faca exercitiile ia latina si ca i s-a luat gramatica germana.
Iar noi, ceilalti, care ne-am fi sacrificat zece trimestre de viata scolara
pentru a fi bolnavi macar o zi si nu ardeam deloc de dorinta sa le dam parin-
tilor nostri prilejul sa se grozaveasca cu odraslele lor, nu izbuteam nici macar
sa ne alegem cu gatul intepenit. Stateam in curent sl curentul ne facea bine
si ne-nviora, inghiteam fel de fel de prostii, doar-doar ne-om imbolnavi, dar
ti-ai gasit! De pe urma lor capatam si mai multa pofta de mancare si ne in-
grasam. Pana cand incepeau vacantele nu izbuteam deloc sa nascocim un
remediu impotriva sanatatii. In schimb, in ultima zi de scoala, raceam, capa-
tam tuse convulsiva si felurite alte tulburari, de care nu mai scapam pana la
reinceperea cursurilor, cand, in ciuda tuturor masurilor pe care le luam noi,
ne faceam bine din senin si eram mai teferi ca oricand.
Asa e viata, iar noi suntem precum iarba care se coseste si e pusa la
cuptor ca sa se usuce.
Dar sa ne-ntoarcem la problema stejarului nostru sculptat. Cred ca stra-
stra-stramosii nostri aveau conceptii marete despre arta si frumos. Altfel de
ce toate comorile artei noastre de astazi nu sunt decat niste lucruri banale,
dezgropate acum trei sau patru sute de ani? Ma intreb daca exista o
frumusete intrinseca in vechile farfurii de supa, in canile pentru bere si in
candelabrele pe care le pretuim atat de mult acum, sau daca farmecul ce se
desprinde din ele nu este decat nimbul unei epoci apuse?... "Vesela albastra"
cu care ne impodobim peretii erau articolele obisnuite de gospodarie acum
cateva secole si toti pastorii trandafirii sau pastoritele galbene pe care le
aratam prietenilor pentru a fi admirate si pe care ei se prefac ca le gusta,
mamele din secolul al optsprezecelea le dadeau pruncilor sa se joace ca sa nu
mai planga.
Va fi oare tot asa in viitor? Comorile atat de pretuite de mai tarziu nu vor
fi oare decat tot bagatelele zilelor precedente? Farfuriile noastre impodobite cu
ramuri de salcie vor fi asezate pe semineurile mai-marilor in anul doua mii si
nu stiu cat? Cestile albe cu chenar de aur si cu mandrete de flori aurite ina-
untrul lor (specii necunoscute), pe care Sarah Janes a noastra le sparge cu
atata usurinta si dezinvoltura, vor fi lipite cu grija, asezate pe o consola si
sterse de praf numai de stapana casei?
Sa luam, de pilda, cainele din portelan care impodobeste dormitorul
apartamentului meu mobilat. E un caine alb. Are ochi albastri. Nasul e de un
rosu delicat, cu pete negre. Capul si-l tine ridicat intr-o pozitie obositoare, iar
expresia lui este amabilitatea dusa pana in pragul imbecilitatii. Eu, unul,
nu-l admir. Privit ca lucrare de arta, as putea sa spun ca ma enerveaza. Unii
dintre prietenii mei mai neseriosi stramba din nas cand iI vad si nici proprie-
tareasa mea nu-l admira, motivand faptul ca-i ingaduie sa stea acolo numai
pentru ca i l-a daruit matusa sa.
Peste vreo doua sute de ani, insa, e mai mult decat probabil ca acest cai-
ne va fi dezgropat, cine stie unde, gasit fara labe si cu coada rupta, vandut
drept portelan vechi si pus intr-o vitrina. Lumea se va strange in jurul iui sa-l
admire. Toti vor fi impresionati de intensitatea culorii nasului si o sa-si dea cu
parerea cat de frumoasa trebuie sa fi fost bucata de coada care s-a pierdut.
Noi, contemporanii, nu vedem frumusetea acestui caine. Prea ne-am o-
bisnuit cu el. La fel se intampla si cu apusurile de soare si cu stelele: maretia
lor nu ne copleseste pentru ca prea ne-am deprins ochii cu ele. Tot asa si cu
cainele asta din portelan, in anul 2288, lumea n-o sa se mai sature privin-
du-l. Fabricarea unor astfel de caini va fi o arta disparuta. Urmasii nostri se
vor intreba cum l-am facut si ne vor socoti teribil de destepti. Se va vorbi des-
pre noi cu dragoste, ca despre niste "vechi maestri care au inflorit in secolul
al nouasprezecelea si au creat acesti caini din portelan".
"Modelul", lucrat de fiica cea mai mare la scoala, va fi considerat "tapise-
rie din epoca victoriana" si va avea o valoare nepretuita. Tapii si halbele din
carciumile de la marginea drumului vor fi cautate cu infrigurare, sparte sau
plesnite, iar cum vor fi gasite, vor fi vandute la greutatea lor in aur. Bogatasii
le vor folosi drept cupe de sampanie, iar calatorii din Japonia vor cumpara
toate "amintirile din Katiis-gate" si "suvenirurile din Margate" care au scapat
de distrugere, ducandu-le in Yedo ca pe niste curiozitati vechi englezesti.
In acest moment, Harris arunca vaslele, salta in picioare, isi parasi locul,
se culca pe spate si-si ridica picioarele in aer. Montmorency scoase un urlet,
se dadu tumba, cosul de deasupra cazu si toate cele ce erau inauntrul lui se
imprastiara.
Cu toata nedumerirea care ma cuprinse, nu mi-am pierdut cumpatul.
Am intrebat pe un ton destul de vesel:
— Hei! De ce faci asta?
 — De ce? Lua-te-ar...
Acum, ca m-am gandit mai bine, nu voi mai repeta ce anume a spus
Harris. Poate ca eram vinovat, recunosc, dar nimic nu scuza violentele de
limbaj si grosolaniile, mai ales ia un om care a primit o educatie atat de
aleasa ca Harris. Ma gandeam la alte lucruri si uitasem, dupa cum lesne isi
poate inchipui cineva, ca ma aflu la carma, rezultatul fiind ca ne-am apropiat
prea mult de drumul edecului. Era greu la un moment dat sa se spuna care
eram noi si care era tarmul dinspre Middlesex. N-a trecut insa mult si, dumi-
rindu-ne, ne-am despartit.
Harris se saturase de vasle si-mi propuse sa-l schimb si cum ne aflam
langa drumul edecului, m-am dat jos din barca si, punand mana pe odgon,
am tras barca pana dincolo de Hampton Court. Ce minunat e zidul batran
care se intinde paralel cu fluviul! Nu trec niciodata pe langa el fara sa ma
simt inaltat sufleteste. E un zid stravechi, prietenos si binevoitor, de parca-ti
face cu ochiul, un tablou neasemuit de frumos, cu pietrele lui napadite pe
alocuri de licheni si de muschi, cu cele cateva mladite sfioase de vita ce raz-
bat pana sus, in varf, ca sa vada parca ce se petrece pe fluviul cuprins de
freamat, cu iedera batrana si sobra, adunata ciorchine ceva mai jos! La fieca-
re zece yarzi ai zidului se intalnesc zeci de culori si nuante. Daca as sti sa de-
senez si sa pictez, sunt sigur ca as face o schita reusita. De multe ori m-am
gandit ca mi-ar placea sa traiesc la Hampton Court. E un loc tacut si patriar-
hal, in preajma caruia poti hoinari nestingherit in zorii zilei, inainte de-a se fi
sculat cei mai multi dintre localnici.
Si totusi ma indoiesc ca mi-ar mai placea chiar atat de mult daca ar fi
sa-mi pun ideea in practica. Ar fi infiorator de trist si de-a dreptul lugubru la
caderea serii, cand lampa arunca umbre fantomatice pe peretii cu lambriuri,
iar ecoul unor pasi departati rasuna de-a lungul coridoarelor reci din piatra
— cand apropiindu-se, cand departandu-se — si totul e cufundat intr-o tace-
re mormantala, intrerupta doar de bataile propriei tale inimi.
Noi, barbatii si femeile, suntem creaturi ale soarelui. Iubim lumina si
viata. De aceea ne ingramadim in targuri si orase, iar satele se dezpopuleaza
an de an. Ziua, in plina lumina a soarelui, cand peste tot in jurul nostru na-
tura e treaza si activa, ne atrag costisele dealurilor si padurile de nepatruns,
dar noaptea, cand Pamantul, mania noastra, se duce la culcare si ne lasa
treji, vai, lumea pare atat de solitara! Si noi, ca niste copii intr-o casa pustie,
ne speriem, incepem atunci sa oftam si sa nu mai putem de dorul strazilor
luminate de felinare, al glasurilor omenesti si al pulsului vietii semenilor nos-
tri. Ne simtim atat de neputinciosi si de mici in marea liniste, cand pomii, ca
niste timbre negre, fosnesc in adierea vanturilor de noapte, in preajma noas-
tra sunt duhuri si suspinele lor inabusite ne intristeaza peste masura. Da,
da, sa ne strangem cu totii in marile orase, sa aprindem rugurile uriase ale
unui milion de becuri cu gaz, sa chiuim, sa cantam in cor si sa ne simtim
viteji.
Harris ma intreba daca am vizitat vreodata labirintul de la Hampton
Court. El, unul, intrase odata ca sa-i arate cuiva drumul, iI studiase dupa
harta si labirintul parea atat de simplu, incat aproape ca nu facea cele doua
pence taxate la intrare. Dupa parerea lui Harris, harta aceea fusese facuta de
un poznas, nu corespundea deloc realitatii si-i inducea pe toti in eroare.
Victima fusese un var de la tara ai lui Harris.
— Intram in labirint, ii spuse Harris, doar asa, ca sa poti spune ca l-ai
vizitat, dar sa stii ca e foarte simplu. De fapt, e ridicol sa i se spuna labirint.
Mergem drept inainte, apoi o luam la dreapta dupa primul colt. Ne plimbam
apoi imprejur vreo zece minute si ne intoarcem sa luam masa.
Nu trece mult si ne intalnim inauntru cu cateva persoane care spuneau
ca se afla acolo de trei sferturi de ora si ca s-au saturat pana-n gat. Harris ii
pofti sa-l urmeze, daca vor; le spuse ca el intra acum si, dupa ce-o sa faca
inconjurul, o sa se indrepte spre iesire. Oamenii n-au stiut cum sa-i mai mul-
tumeasca, s-au insirat in spatele lui si l-au urmat.
Pe drum, alti vizitatori, satui de atata peregrinare, s-au alaturat grupu-
lui, pana cand toate persoanele din labirint au fost atrase in ceata lui Harris.
Unii care renuntasera la orice speranta de a mai iesi vreodata sau de a-si mai
revedea caminul si prietenii au prins curaj la vederea lui Harris si a grupului
sau si au intrat in formatia lui, binecuvantandu-l pe salvator. Dupa socotelile
lui Harris, cam vreo douazeci de oameni iI urmasera, iar o femeie cu un copil,
care-si petrecuse acolo toata dimineata, l-a rugat sa-i dea voie sa-l ia de brat,
ca nu cumva sa-l piarda.
Harris o tinea mereu pe dreapta, dar drumul nu se mai ispravea.
— E un labirint foarte mare, observa varul lui Harris.
— A, e unul dintre cele mai frumoase din Europa, raspunse Harris.
— Sunt convins de asta, adauga varul sau. Am facut doua mile, pe
putin.
La un moment dat, si lui Harris incepu sa i se para destul de curios, dar
nu sovai. Merse mai departe, pana cand trecura pe langa o bucata de cozonac
de o jumatate de penny pe care varul lui Harris o vazuse, putea baga mana-n
foc, cu sapte minute mai inainte.
— Imposibil! facu Harris, dar femeia cu copilul se burzului.
— Ba da! Are dreptate! spuse ea.
Cu o clipa mai inainte de a-l fi intalnit pe Harris, pe care, zicea ea, ar fi
dorit din toata inima sa nu-l fi cunoscut niciodata, pentru ca, dupa parerea
ei, nu era decat un impostor, ea luase cozonacul din mana copilului si-l arun-
case acolo. Vorbele ei iI intaratara pe Harris. Isi scoase harta si-si argumenta
teoria.
— Harta s-ar putea sa fie foarte buna, spuse cineva din grup, cu conditia
sa stim in ce punct al ei ne aflam acum.
Harris nu stia si sugera ca cel mai bun lucru ar fi sa se intoarca cu totii
la intrare si sa porneasca din nou. Reinceperea expeditiei nu starni prea mult
entuziasm, iar in ceea ce priveste reintoarcerea la locul de intrare in labirint,
toata lumea fu de acord. Facura stanga imprejur si-l urmara pe Harris in di-
rectia opusa. Mai trecura vreo zece minute si se pomenira in centru.
Harris se gandi la inceput sa sustina ca asta fusese de altfel intentia lui,
dar cum gloata iI privea cu dusmanie, se hotari sa califice incidentul drept un
accident.
Oricum, acum aveau o baza de plecare. Stiau unde se gasesc. Consulta-
ra din nou harta si chestiunea li se paru mai simpla ca oricand, asa ca porni-
ra din nou, pentru a treia oara.
Trei minute mai tarziu se aflau iar in centru. Dupa aceea nu mai izbutira
sa ajunga nicaieri, pur si simplu. Indiferent de directia in care porneau, reve-
neau numaidecat in centru. Procesul se desfasura cu atata regularitate, incat
unii, mai comozi, se opreau acolo, asteptandu-i pe ceilalti sa-si faca turul si
sa revina langa ei. Harris isi scoase din nou harta, dar vederea ei nu facu de-
cat sa infurie multimea. I se spuse ca ar face bine sa plece si sa-si faca din ea
bigudiuri pentru par. Harris le spuse ca nu-si poate stapani senzatia ca, in-
tr-o anumita masura, a devenit nepopular.
Pana la urma, multimea isi pierdu cumpatul si incepu sa strige dupa
paznic, care se catara pe o scara proptita in partea din afara a zidului si, prin
zbierete, incerca sa le explice pe unde s-o ia. In clipa aceea, toti erau atat de
ametiti, incat nu erau in stare sa priceapa ceva, asa ca omul le spuse sa se
opreasca pe locul unde se gaseau si sa-l astepte acolo. Se stransera ciorchine
si asteptara, iar paznicul cobori si intra in labirint.
Din nefericire, era un paznic tanar si nou in meserie. Dupa ce intra, nu
izbuti sa ajunga la ei si se rataci si el. Din cand in cand, cei din ceata lui Har-
ris iI zareau fugind ca apucat de partea cealalta a gardului viu, apoi ii vedea
el pe ei si se napustea intr-acolo; ei iI asteptau vreo cinci minute, apoi pazni-
cul aparea exact in acelasi loc si-i intreba unde au fost tot timpul.
Ca sa poata iesi, au trebuit sa astepte pana cand s-a intors de la masa
unul dintre paznicii mai batrani ai labirintului.
Dupa parerea lui Harris, era un labirint foarte frumos si am cazut aman-
doi de acord ca la intoarcere sa incercam sa-l trimitem pe George intr-o expe-
ditie la Hampton Court.

CAPITOLUL VII

Fluviul in vesmantul lui de duminica. Cum se imbraca oamenii pe fluviu.

Sansa barbatilor. Lipsa de gust a lui Harris. Tricoul lui George. O zi in tovarasia
unei tinere doamne imbracata dupa ultimul jurnal de moda. Mormantul doam-
nei Thomas. Omul caruia nu-i plac mormintele, sicriele si craniile. Infatuarea lui
Harris. Ce crede el despre George, banci si limonada. Un pic de echilibristica

Pe cand treceam prin ecluza de la Moulsey, Harris mi-a povestit ce i s-a

intamplat la Hampton Court. La Moulsey a trebuit sa asteptam ceva timp, a-
vand in vedere ca eram singura barca, iar ecluza e mare. Nu-mi amintesc sa
mai fi vazut vreodata ecluza Moulsey cu o singura barca in ea. Banuiesc ca e
cea mai activa ecluza de pe Tamisa, o intrece chiar si pe cea de la Boulter.
Am stat s-o privesc in anumite zile, cand in locul apei nu vezi altceva
decat un talmes-balmes pitoresc de tricouri tipatoare, caschete pestrite, pa-
larii fistichii, umbrelute baltate, pleduri din matase, mantale, panglici flutu-
rand in aer si gratioase rochii albe; daca-ti arunci privirea in jos, de pe chei
spre ecluza, ti se pare ca vezi o uriasa cutie, in care au fost aruncate claie
peste gramada flori de toate culorile si nuantele, dand impresia unui curcu-
beu umflat, rasfrant spre cele mai departate colturi.
In duminicile insorite, ecluza are aceasta infatisare aproape toata ziua,
in timp ce de o parte si de alta a portilor isi asteapta randul siruri nesfarsite
de alte barci si vaporase; si cum barcile se apropie si trec mai departe, fluviul
e presarat si impodobit cu galben, albastru, portocaliu, alb, rosu si roz, de la
palat pana la biserica din Hampton. Toti locuitorii din Hampton si Moulsey isi
pun costumele de canotaj si vin sa se plimbe de colo pana colo, cu cainii lor,
in jurul ecluzei, flirteaza, fumeaza si urmaresc barcile cu privirea; si tot
amestecul acesta nemaipomenit, caschetele si hainele barbatilor, rochiile
frumos colorate ale cucoanelor, cainii cu urechile ciulite, ambarcatiunile care
inainteaza, panzele albe, peisajul incantator si apa scanteietoare formeaza
una dintre cele mai pitoresti privelisti pe care le cunosc in apropierea acestui
oras batran si plicticos, care este Londra.
Tamisa devine aici un adevarat bazar de imbracaminte. E unul dintre
rarele prilejuri cand noi, barbatii, ne putem arata gustul cu privire la culori
si, dupa parerea mea, facem fata destul de onorabil. «in articolele mele de
imbracaminte imi place foarte mult sa pun un pic de rosu si negru. Ce combi-
natie fericita! Stiti, parul meu bate intr-un fel de castaniu-auriu (mi s-a spus
ca e o nuanta placuta) si un rosu-inchis i se potriveste de minune si, iarasi,
ce poate merge mai bine decat o cravata albastra, o pereche de botine din
piele si o basma din matase rosie in jurul taliei? O basma e mult mai de efect
decat o curea!
Harris prefera nuantele sau combinatiile de portocaliu sau galben, dar
n-as crede ca e lucrul cel mai intelept. Are un ten prea oaches pentru galben.
Categoric, galbenul nu-l prinde. II sfatuiesc mereu sa foloseasca culoarea
alba sau crem, pe un fond albastru, dar, de!, cu cat cineva are mai putin gust
cand e vorba de imbracaminte, cu atat parca e mai incapatanat. Si e pacat,
fiindca asa cum se imbraca n-o sa aiba niciodata succes, cand ar exista vreo
doua-trei culori in care n-ar arata chiar asa de rau, daca si-ar pune si pala-
ria.
George si-a cumparat cateva articole vestimentare pentru excursia noas-
tra si trebuie sa marturisesc ca nu-mi plac de loc. Tricoul e grozav de tipator.
N-as vrea ca George sa afle ce gandesc eu despre acest tricou, dar asta e cu-
vantul: tipator. Joi seara l-a adus acasa si ni l-a aratat si noua. L-am intrebat
cum ii spune el culorii aceleia, si ne-a raspuns ca nu stie, ca era o culoare
fara nume. Vanzatorul iI asigurase ca e un model oriental. George a imbracat
tricoul in fata noastra si ne-a intrebat ce parere avem. Harris i-a spus ca da-
ca-i permite sa-l considere ca un obiect care, in faptul primaverii, poate fi a-
tarnat deasupra unui strat de flori pentru a speria pasarile, el e gata sa-i a-
corde tot respectul, dar ca articol de imbracaminte, pentru orice fiinta ome-
neasca, in afara de negrii de la Margate [E vorba de grupurile de comedianti
travestiti in negri, de pe plaja de la Margate], il imbolnavea. George se burzu-
lui, dar, vorba lui Harris, daca n-avea nevoie de parerea lui, de ce i-o mai
cerea?
Ceea ce ne nelinistea, pe Harris si pe mine, era ca tricoul asta putea sa
atraga atentia asupra barcii.
Nici fetele nu arata prea rau in barca, daca sunt imbracate dragut. Cred
ca nu exista nimic mai fermecator decat un costum de canotaj care denota un
pic de gust. Dar un "costum de canotaj" — ce bine ar fi sa inteleaga lucrul
acesta toate doamnele! — trebuie sa fie un costum care sa poata fi purtat si
intr-o barca, nu numai aratat intr-o vitrina de magazin. Daca in barca se ga-
sesc oameni care in loc de excursie se gandesc mai mult la imbracamintea lor,
excursia da faliment. Am avut odata ghinionul sa iau parte la un picnic
riveran, cu doua domnisoare de acest fel. M-am distrat grozav, ce sa spun!
Ti-era mai mare dragul sa le privesti cum erau gatite — numai dantela si
matase, flori si panglici, pantofi eleganti si manusi de vara. Dar erau imbra-
cate pentru un studio fotografic, nu pentru un picnic pe tarmul Tamisei. Erau
"costumele de canotaj" dintr-un jurnal de moda frantuzesc. Nimic mai ridicol
decat felul in care se fataiau in costumele acelea pe uscat, pe apa si in aer!
Mai intai li s-a parut ca barca nu e curata. Noi am sters imediat bancile
cu carpe si le-am asigurat ca acum sunt curate, dar nu ne-au crezut. Una
dintre ele a atins perna cu varful degetului aratator de la manusa si i-a aratat
celeilalte rezultatul, apoi au oftat amandoua si s-au asezat. Aveau infatisarea
primilor martiri crestini care incearca sa se impace cu ideea ca vor fi arsi pe
rug. Cand vaslesti, e lucru firesc sa mai stropesti putin, dar se dovedi ca o
picatura de apa poate strica frumusete de costume. Pata nu s-a mai putut
sterge si costumul a ramas patat pe vecie. Eu eram la vasle. Ma straduiam sa
fac tot ce era omeneste posibil. Scoteam vaslele cu latul pana la vreo doua
picioare deasupra apei si faceam o pauza dupa fiecare lovitura, ca sa las apa
sa se scurga, ba le mai si scuturam, cu grija, inainte de a le afunda iar. (Cel
de la prova gasi cu cale sa observe ca nu se simte un vaslas indeajuns de ex-
perimentat ca sa tina acelasi ritm cu mine, adaugand ca, daca nu am nimic
impotriva, o sa stea linistit si o sa studieze felul cum vaslesc. Spunea ca-l
intereseaza grozav.) Cu toata bunavointa mea, cate un strop ratacit mai popo-
sea totusi, din cand in cand, pe rochiile domnisoarelor.
Fetele nu s-au plans, dar s-au indesat una in alta, cu buzele stranse de
furie neputincioasa, si ori de cate ori le atingea o picatura, se ghemuiau si se
infiorau. Era o priveliste nobila sa le vezi suferind astfel in tacere, dar pe mine
m-a scos din sarite. Sunt prea sensibil. Am inceput sa vaslesc nervos si saca-
dat, improscand cu atat mai multa apa, cu cat ma sileam sa stropesc mai
putin.
In cele din urma m-am dat batut. Voiam sa trec in fata. Cel de la prova
incuviinta bucuros, asa ca ne-am schimbat locurile. Cand m-au vazut ple-
cand, doamnele au scos fara voie un oftat de usurare si, pentru o clipa, s-au
inseninat la fata. Bietele de ele, mai bine s-ar fi impacat cu felul cum vasleam
eu! Schimbul meu nu prea era dus la biserica, era un om vesel, nepasator si
cam netot, inzestrat cu tot atata sensibilitate cata s-ar putea sa aiba un catel
de Newfoundland. Puteai sa-l fulgeri cu privirea o ora intreaga, fara ca el sa
bage de seama sau, daca observa, sa nu se sinchiseasca. Plesni vaslele cu
atata frenezie, incat stropii jucausi se raspandira prin toata barca, ca o fanta-
na arteziana, iar pasagerele sarira deodata in picioare ca fripte. Cand turna
mai mult de o pinta de apa pe una dintre rochii, vaslasul nostru radea inceti-
sor si spunea:
— Iertati-ma, n-am vrut, si le oferea numaidecat batista.
— Nu face nimic, murmurau bietele fete, incercand sa se acopere pe furis
cu pleduri si haine si sa se apere cu umbrelutele lor din dantela.
Pranzul nu le-a tihnit. Oamenii le pofteau sa se aseze pe iarba si iarba
era plina de praf, iar trunchiurile pomilor de care erau invitate sa se rezeme
faceau impresia ca nu fusesera periate de saptamani de zile. In consecinta,
si-au asternut batistele pe pamant si s-au asezat pe ele, tepene si drepte. Ci-
neva a adus o farfurie, cu placinta cu carne, s-a impiedicat de un ciot si pla-
cinta si-a luat zborul. Din fericire, nu le-a atins nici o farama, dar accidentul
a sugerat un nou pericol, ceea ce le-a facut sa se agite. Era de ajuns, dupa
aceea, ca vreun participant la picnic sa duca in mana ceva care, cazand, ar fi
putut provoca o catastrofa, ca fetele sa fie cuprinse de panica si sa-l urma-
reasca cu neliniste si groaza crescanda, pana cand omul se aseza iar.
— Ei, acum, fetelor, le spuse cu voiosie prietenul meu, vaslasul de la
prova, dupa ce ispravi masa, acum treceti la spalat.
La inceput nu l-au inteles. Cand au priceput, in sfarsit, si-au exprimat
teama ca nu prea stiu cum sa spele.
— Lasati ca va arat eu! se oferi el. O sa va distrati strasnic. Va asezati
pe... vreau sa spun va aplecati peste mal si miscati vasele incoace si incolo
prin apa.
Sora cea mai mare isi exprima parerea ca nu e imbracata cu rochia cea
mai potrivita pentru o astfel de treaba.
— Ba e foarte buna, foarte buna, a incurajat-o el. Ridicati-va numai
poalele.
Le-a convins in cele din urma s-o faca si pe asta, explicandu-le ca spala-
tul e marele numar de atractie al unui picnic. Fetele au trebuit sa recunoasca
ca e o treaba foarte interesanta.
Cand stau si ma gandesc acum, ma intreb daca tanarul acela era intr-a-
devar atat de batut in cap pe cat II credeam noi. Nu cumva era... nu, exclus!
prea avea un aer nevinovat, ca de copil.
Harris voia sa coboare la Hampton Church, ca sa viziteze mormantul
doamnei Thomas.
— Cine e aceasta doamna Thomas? l-am intrebat.
— De unde vrei sa stiu? raspunse Harris. Cucoana asta are un mormant
nostim si vreau sa-l vad.
Am protestat. Nu stiu daca e o greseala de constructie a firii mele, dar
eu, unul, nu ma dau in vant dupa monumente funerare. Stiu ca, atunci cand
ajungi intr-un sat sau intr-un oras, lucrul cel mai indicat e sa te repezi spre
cimitir si sa contempli mormintele, dar e o placere la care renunt intotdeau-
na. Nu ma amuza deloc ocolul unor biserici mohorate si reci, in spatele unor
mosnegi ofticosi si sa citesc epitafuri. Nici macar vederea unei placute crapa-
te, din arama, bagata intr-o piatra, nu-mi prilejuieste ceea ce numesc eu o
adevarata fericire.
Ii necajesc teribil pe paracliserii respectabili prin indiferenta de care stiu
sa dau dovada in fata unor inscriptii tulburatoare, precum si prin lipsa mea
de entuziasm fata de istoria vreunei familii de prin partea locului, in timp ce
prost tainuita mea nerabdare de a iesi de acolo le raneste simtamintele.
Intr-o dimineata minunata, cu mult soare, ma rezemasem de gardul din
piatra care imprejmuia o bisericuta rustica si, cu pipa in gura, sorbeam cu
nesat bucuria linistita si profunda care se desprindea din peisajul acela feeric
si odihnitor — biserica batrana si sura, cu manunchiurile ei de iedera si cu
pridvorul din lemn sculptat intr-un chip original, cararea albicioasa serpuind
in josul dealului intre doua siruri de ulmi inalti, acoperisurile din paie ale ca-
selor taranesti aparand deasupra gardurilor vii, bine ingrijite, fluviul argintiu
din vale, magurile impadurite din fundul zarii! Era un tablou incantator. Idi-
lic, poetic, care ma inspira. Ma simteam bun si nobil. Nu mai vroiam sa fiu
pacatos si rau. Eram hotarat sa vin si sa traiesc aici, sa nu mai fac nici o fap-
ta rea, sa duc o viata neprihanita si frumoasa, sa am par argintiu la batrane-
te si cate alte lucruri.
In clipele acelea ii iertasem pe toti prietenii si rudele mele pentru rauta-
tea si perversitatile lor, si-i binecuvantam. Ei nu stiau ca-i binecuvantez. Sta-
ruiau mai departe pe drumul pierzaniei, fara sa aiba habar de ceea ce faceam
eu pentru ei, in coltisorul acela retras de lume, dar acesta era adevarul: ii bi-
necuvantam si as fi dorit ca ei sa stie acest lucru, pentru ca vroiam sa-i feri-
cesc. Depanam mai departe gandurile acestea nobile si gingase, cand, deoda-
ta, reveria mea fu intrerupta de o voce ascutita si suierata.
— Gata, domnule, am venit, am venit. S-a facut, domnule, nu va grabiti!
striga cineva.
Mi-am ridicat privirile si am vazut un om batran si chel, care se-ndrepta
spre mine schiopatand, in mana cu o legatura uriasa de chei ce se leganau si
zornaiau la fiecare pas pe care-l facea.
Cu o demnitate calma, i-am facut semn sa se duca la ale lui, dar mos-
neagul continua sa inainteze, tipand intr-una:
— Am venit, dom'le, am venit. Sunt nitelus cam schiop, nu mai sunt
sprinten ca altadata. Pe aici, dom'le.
— Lasa-ma-n pace, batran nenorocit, i-am spus eu.
— Am venit cat de repede am putut, dom'le, raspunse el. Baba mea v-a
vazut abia acum. Veniti dupa mine, dom'le.
— Lasa-ma in pace, am repetat eu. Pleaca pana nu sar zidul si te ucid.
O umbra de nedumerire i se zugravi pe chip.
— Nu vreti sa vedeti mormintele?
— Nu, am raspuns eu, nu vreau. Vreau sa stau aici, rezemat de zidul
asta batran. Pleaca si da-mi pace. Sunt plin de ganduri frumoase si nobile si
vreau sa stau asa, pentru ca mi-e bine si placut. Vreau sa nu ma scoti din
sarite cu prostiile dumitale si nu alunga sentimentele mele crestinesti cu
tampitele dumitale de morminte. Hai, du-te si gaseste pe cineva care sa te
ingroape ieftin si eu o sa platesc jumatate din cheltuiala.
O clipa, el ramase ca nauc. Se freca la ochi si ma privi cu asprime. Pa-
ream destul de uman la infatisare, nu putea pricepe!
— Nu sunteti din partea locului? intreba el. Nu traiti aici, nu-i asa?
— Nu, am raspuns. Dar daca as trai aici, n-ai mai trai dumneata.
— Atunci, zise el, veniti sa vedeti mormintele, locul unde au fost ingro-
pati oamenii, stiti, raclele...
— La naiba! am raspuns eu, simtind cum ma enervez. Nu vreau sa vad
nici un mormant! In orice caz, nu mormintele dumitale! De ce sa vreau? Noi,
vreau sa spun familia noastra, isi are mormintele ei. Uite, unchiul meu Pod-
ger are un mormant la cimitirul Kensal Green, care e mandria intregului ti-
nut! In cripta bunicului meu, la Bow, incap opt vizitatori, iar matusa mea
Suzana are un mormant din caramida in cimitirul Finchley, cu o lespede pe
care se afla un ornament in basorelief in chip de ibric de cafea si de jur im-
prejur un chenar inalt de sase inchi, din cea mai buna piatra alba, care a
costat o avere. Cand am nevoie de morminte, acolo ma duc si ma desfat. Nu
am nevoie de mormintele altora. Dupa ce o sa te ingroape pe dumneata, voi
veni sa-ti vad mormantul — e tot ce pot face pentru dumneata.
Mosneagul izbucni in lacrimi si-mi spuse ca pe unul dintre morminte se
gaseste o bucata de piatra despre care spun unii ca s-ar putea sa fie un ciob
dintr-o figura omeneasca si ca pe un alt mormant sunt gravate cateva cuvinte
pe care nu a izbutit inca nimeni sa le descifreze. Si cum eu ramaneam nein-
duplecat, mosneagul adauga pe un ton de-a dreptul sfasietor:
— Bine, domnule, dar sa vedeti cel putin racla cu moaste!
Nu, nu voiam sa vad nici asta, asa ca mosneagul juca ultima carte. Se
apropie de mine si-mi suiera in ureche:
— Am o pereche de cranii in cripta, veniti sa le vedeti p-astea. Zau, veniti
sa vedeti craniile. Sunteti un om tanar, care vrea sa se distreze in concediu.
Veniti sa vedeti craniile!
Cand am auzit una ca asta, m-am rasucit pe calcaie si am luat-o la sa-
natoasa, in timp ce el imi striga:
— Zau, veniti sa vedeti craniile! Intoarceti-va sa vedeti craniile!
Lui Harris, in schimb, ii plac grozav mormintele, epitafurile si inscriptiile
de pe monumente; gandul ca ar putea trece pe acolo fara sa vada mormantul
doamnei Thomas iI innebunea. Merse pana acolo incat afirma ca asteptase cu
nerabdare ziua cand va putea vedea mormantul doamnei Thomas, ca s-a gan-
dit la el in clipa cand am pus la cale excursia si ca nu ar fi plecat cu noi daca
nu era mormantul doamnei Thomas. I-am amintit atunci de George, precum
si de faptul ca la ora cinci trebuie sa fim cu barca la Shepperton, ca sa ne-n-
talnim cu el. Harris incepu sa-l ocarasca, cum de isi poate permite George sa
trandaveasca ziulica intreaga si sa ne lase pe noi sa ne canonim singuri cu
hardughia asta de barca veche, s-o caram in susul si in josul apei ca sa-l in-
talnim? De ce adica sa nu vina George si sa faca si el putina treaba? De ce nu
s-a invoit la birou ca sa plecam o data cu totii? Dracu s-o ia de banca! Mare
branza face George la banca!
— Nu face nici o treaba acolo, spuse Harris. Ori de cate ori ma duc la el,
iI gasesc stand dupa o bucata de geam si cautand sa dea impresia ca face ce-
va. Ce sa caute un barbat in dosul unei bucati de sticla? Uite, eu muncesc ca
sa-mi castig existenta. Ce, adica el nu poate sa munceasca? Ce folos aduce el
acolo si ce rost au toate bancile astea ale lor? Te curata de paraie, iar cand
semnezi un cec, ti-l trimit inapoi mazgalit peste tot cu: "Nevalabil", "Adresa-
ti-va emitentului", La ce bun toate astea? Festa asta mi-au facut-o de doua ori
saptamana trecuta. Nu sunt dispus sa mai suport astfel de porcarii. Am sa-
mi retrag contul. Daca ar fi aici, am putea sa ne ducem sa vizitam mormantul
acela, Iti inchipui ca e la banca? Ei, as! Se distreaza undeva, asta e, si pe noi
ne lasa sa facem toata treaba. Sa stii ca eu ma dau jos, vreau sa beau ceva.
I-am explicat ca ne despart mile intregi de vreo carciuma, ceea ce l-a fa-
cut sa injure fluviul si sa intrebe ce rost are pe lume Tamisa si daca toti cei
care pleaca pe fluviu trebuie sa moara de sete.
Cand Harris o ia razna, cel mai cuminte lucru e sa-l lasi sa-si faca men-
drele, in felul acesta isi varsa tot focul si se linisteste.
I-am amintit ca in cos se gaseste limonada concentrata si un bidon cu
apa in botul barcii si ca amandoua atata asteapta, sa fie amestecate si prefa-
cute intr-o bautura racoritoare. Asta iI facu sa tune si sa fulgere impotriva
limonadei si a "tuturor laturilor de scoala duminicala", cum le zicea el, limo-
nada de ghimbir, sirop de zmeura etc, etc. Toate produc dispepsie, zicea el,
distrug deopotriva trupul si sufletul si sunt cauza a jumatate din crimele care
se savarsesc in Anglia.
Cum, totusi, trebuia sa bea ceva, se cocota pe banca si se intinse sa ia
sticla. Sticla era chiar in fundul cosului si, fiindca nu era usor de gasit, trebui
sa se aplece tot mai mult, pana cand, incercand sa si carmeasca in acelasi
timp dintr-o pozitie care-l facea sa aiba imaginea rasturnata a lucrurilor, car-
mi gresit si intra cu botul barcii drept in tarm; izbitura iI pravali si Harris se
pomeni cu capul drept in cos si cu picioarele in aer, sprijinindu-se cu mainile
de peretii barcii. Nu cuteza sa se miste de teama sa nu cada peste bord, asa
ca a trebuit sa ramana in pozitia asta pana cand am venit eu si, apucandu-l
de picioare, l-am tras inapoi, ceea ce l-a facut sa spumege de furie.

CAPITOLUL VIII

Santaj. Cel mai indicat procedeu pentru a iesi din impas. Egoismul striga-
tor la cer al proprietarilor riverani. Pancartele "Atentiune!". Sentimentele necres-
tinesti ale lui Harris. Cum interpreteaza Harris niste cuplete vesele. O serata in
lumea mare. Comportarea nerusinata a doi tineri buni de spanzurat. Cateva
amanunte fara rost. George cumpara un banjo.

Am facut un popas sub salciile de langa Kempton Park si am luat pran-

zul. E un ungher incantator un tapsan de iarba care se rasfata la umbra sal-
ciilor de pe mal. De-abia Incepusem felul al treilea, paine cu gem, cand un
domn imbracat numai intr-o camasa, cu manecile suflecate si cu un ciot de
pipa in gura, isi facu aparitia si ne intreba daca stim ca am incalcat o pro-
prietate privata. I-am raspuns ca, deocamdata, nu am studiat chestiunea
suficient de profund pentru a putea ajunge la o concluzie definitiva, dar ca,
daca el ne-ar asigura pe cuvantul sau de gentilom ca intr-adevar am incalcat
o proprietate privata, l-am crede fara doar si poate. Ne-a dat asigurarea ce-
ruta si noi i-am multumit; cum insa nu se hotara deloc sa plece si parea gro-
zav de indispus l-am intrebat daca ii mai putem fi de vreun folos, ba Harris,
cu firea lui sociabila, chiar i-a oferit putina paine cu gem.
Banuiesc ca omul apartinea unei societati ai carei membri se jurasera sa
nu manance paine cu gem, caci ne refuza pe un ton grozav de taios, de parca
s-ar fi simtit jignit ca l-am ispitit, adaugand ca este de datoria lui sa ne faca
vant de pe acele meleaguri.
Harris raspunse ca datoria e lucru mare si-l intreba care ar fi, dupa el,
cel mai bun mijloc de a ne achita onorabil. Harris este ceea ce se poate numi
un ins bine legat, cat un munte de voinic, spatos si ciolanos, asa ca omul iI
masura din crestet pana-n talpi si ne informa ca se va duce sa se sfatuiasca
cu stapanul si apoi se va inapoia ca sa ne arunce pe amandoi in Tamisa.
Cert e ca nu l-am mai vazut si tot atat de cert e ca tot ce vroia el, de fapt,
era un siling. Pe Tamisa sunt destui martafoi din acestia care realizeaza un
castig bunicel in timpul verii, umbland de-a lungul malurilor si santajandu-i
pe gogomani, sub pretextul ca au fost trimisi de proprietar. Cel mai nimerit
procedeu in astfel de cazuri este sa-ti dai numele si adresa si sa-l lasi pe pro-
prietar, daca intr-adevar are vreo legatura cu cazul, sa te dea in judecata si sa
dovedeasca ce anume pagube i-ai pricinuit asezandu-te pe un colt din terenul
lui. Dar majoritatea oamenilor sunt intr-atat de trandavi sau speriosi, incat
prefera sa incurajeze potlogaria, acceptand-o mai curand, decat sa-i puna
capat printr-o atitudine ceva mai ferma.
Acolo unde intr-adevar proprietarii sunt de vina, ei ar trebui aratati cu
degetul. Egoismul proprietarilor riverani sporeste in fiecare an. Daca acesti
oameni ar avea mana libera, ar zagazui Tamisa de-a binelea! E ceea ce si fac,
de altfel, cu afluentii mai mici si cu rastoacele: implanta stalpi in albia raului,
intind lanturi de pe un mal pe celalalt si tintuiesc pancarte enorme de fiecare
copac. Vederea acestor pancarte imi trezeste toate instinctele rele care zac in
mine. Simt ca imi vine sa le smulg una cate una, sa le tintuiesc in capul celui
care le-a agatat si, dupa ce i-am facut de petrecanie, sa-l ingrop si sa-i asez
pe mormant o pancarta din astea, in chip de piatra funerara.
I-am impartasit lui Harris aceste porniri, iar el mi-a raspuns ca ale lui
sunt si mai rele. Harris ar fi avut pofta sa-l rapuna nu numai pe cel care
avusese ideea cu pancartele, ci si intreaga lui familie, rudele si prietenii, apoi
sa-i arda casa din temelii.
— Asta ar fi cam exagerat, am zis eu.
— Exagerat?! facu Harris. Catusi de putin! Este exact ceea ce merita. Iar
dupa asta, le-as canta pe ruine niste cuplete vesele.
Am fost cuprins de mahnire cand l-am auzit pe Harris dand glas unor
intentii atat de sangeroase. Niciodata nu e bine sa ingaduim instinctelor
noastre de dreptate sa degenereze in simpla razbunare. Mi-a trebuit mult
timp pana sa-l aduc pe Harris la sentimente mai crestinesti, dar in cele din
urma am reusit. Mi-a fagaduit ca, in orice caz, va cruta rudele si prietenii si
nu va canta cuplete vesele pe ruine.
Nu l-ati auzit niciodata pe Harris cantand cuplete vesele, altminteri ati
intelege Serviciul pe care i-am adus umanitatii. Harris are o idee fixa si anu-
me ca se pricepe sa cante cuplete vesele; prietenii lui Harris insa, cei care l-
au auzit cantand, au si ei o idee fixa si anume ca nu se pricepe, ca nu se va
pricepe niciodata si ca nu ar trebui lasat sa incerce.
Cand Harris se afla in societate si este rugat sa cante, el incepe invaria-
bil astfel: "Bine, dar sa stiti ca nu cant decat cuplete vesele" si asta o spune
cu aerul ca aceste cuplete vesele, in interpretarea lui, sunt cu adevarat ceva
ce trebuie sa auzi macar o data in viata, dupa care poti sa mori cu cugetul
impacat.
— Ce placere ne-ati face! spune gazda. Zau, cantati-ne unul, domnule
Harris!
Si Harris se ridica si se indreapta spre pian, cu figura surazatoare a
unui om generos, care tocmai se pregateste sa dea cuiva ceva.
— Acum, va rog, liniste, spune gazda celor din jur, domnul Harris ne va
canta un cuplet vesel.
— Splendid! murmura oaspetii si, parasind sera, se grabesc sa intre in
casa, dau navala pe scari, se duc sa-i stranga unii pe altii din toate camerele,
apoi se imbulzesc in salon, facand cerc si zambind satisfacuti, cu anticipatie.
Si Harris incepe.
Din partea cuiva care canta cuplete vesele nu te astepti la cine stie ce
voce. Nu te astepti la fraze spuse corect sau la vocalize. Nu te formalizezi
daca, pe la mijlocul unei note, omul a descoperit ca a luat-o prea sus si, in
consecinta, coboara brusc. Ritmul nu te jeneaza. Nu-ti iesi din sarite daca
interpretul, luand-o cu doua masuri inaintea acompaniamentului, lasa balta
cupletul la mijlocul unui vers, ca sa parlamenteze cu pianistul, dupa care
porneste de la capat. Dar la cuvinte nu poti renunta chiar atat de usor.
Nu te astepti ca cineva sa nu-si aminteasca mai mult decat primele trei
versuri din primul cuplet si sa le tot toace pana cand urmeaza refrenul. Nu te
astepti ca un om sa se poticneasca la mijlocul unui vers, sa chicoteasca si sa
spuna ca e grozav de nostim, dar nu-l ierti deloc pe acela care-si aminteste si
de celelalte versuri, incearca sa le cante, improvizeaza, pentru ca mai tarziu,
cand a ajuns la cu totul alt pasaj, sa si-l reaminteasca brusc si, fara nici un
avertisment, sa se reintoarca la el si sa ti-l bage pe gat cu tot dinadinsul. Nu
te... dar, stati, mai bine sa incerc sa va dau o idee despre felul cum canta
Harris si atunci veti putea judeca singuri.
HARRIS (stand in fata pianului si adresandu-se multimii nerabdatoare):
Stiti... ma tem ca e ceva foarte vechi. Cred ca-l cunoasteti cu totii... Dar e
singura bucata pe care o stiu. Este cantecul Judecatorului din "Sortuletul",
nu, nu vreau sa spun "Sortuletul", vreau sa spun... stiti ce vreau sa spun,
celalalt, ce naiba! Si, stiti, trebuie sa cantati cu totii refrenul.
(Murmure de incantare. Lumea e nerabdatoare sa cante refrenul. Executie
stralucita a introducerii la cantecul Judecatorului din "Proces cu juriu" de catre
pianistul nervos. Vine randul lui Harris. Harris, nici gand. Pianistul nervos,
ataca introducerea de la capat si Harris, incepand sa cante in acelasi timp, da
gata primele doua versuri din cantecul Primului Lord din "Sortuletul". Pianistul
nervos repeta introducerea, renunta, incearca sa-l acompanieze pe Harris la
cantecul Judecatorului din "Proces cu juriu", vede ca nu foloseste la nimic,
cauta sa-si dea seama ce face si pe ce lume traieste Harris, simte ca-l apuca
nabadaile si se opreste brusc.)
HARRIS (cu multa bunavointa): Bravo, merge de minune, zau asa, zi-i
inainte.
PIANISTUL NERVOS: Ma tem sa nu fie vreo greseala pe undeva. Ce can-
tati?
HARRIS (prompt): Asta-i buna! Cantecul Judecatorului din "Proces cu
juriu". Cum, nu-l cunosti?
UNUL DINTRE PRIETENII LUI HARRIS (din fundul salii): Da' de unde, ma
gulie, nici vorba! Canti cantecul Amiralului din "Sortuletul".
(Controversa prelungita intre Harris si prietenul lui cu privire la ceea ce
canta Harris, de fapt. In cele din urma, prietenul e de parere ca nu conteaza ce
anume canta Harris, principalul e sa cante. Harris, revoltat de nedreptatea ce i
se face, solicita pianistului s-o ia din nou de la capat. Pianistul executa introdu-
cerea la cantecul Amiralului, iar Harris, socotind ca i s-au creat in sfarsit condi-
tiile favorabile)
HARRIS: Devenind si eu barbat / Si pledand ca avocat
(Hohote de ras, interpretate de Harris drept compliment. Pianistul, gandin-
du-se ca are nevasta si copii, abandoneaza o lupta inegala si se retrage. Locul
lui este luat de un barbat cu nervii mai tari.)
NOUL PIANIST (bine dispus): Hai, prietene, da-i drumul si eu te urmez.
Nu ne sinchisim noi de introducere.
HARRIS (care, treptat, a sfarsit prin a se dumeri, continua razand): Sfinti
din ceruri! Va cer iertare. Asa e, am confundat cele doua cantece. Dar stiti,
m-a incurcat Jenkins. Ei, hai acum. (Canta. Ai impresia ca vocea lui urca din
strafunduri, amintind de zgomotele surde ale unui apropiat cutremur de pa-
mant.)
Devenind eu, asadar, Trepadus la un notar... (catre pianist, in soapta): E
prea jos, batrane. S-o luam de la capat, daca nu te superi.
(Canta din nou primele doua versuri, de data aceasta cu o voce de mare
falset. Stupoare in public. Batrana doamna neurastenica de langa camin incepe
sa planga. E scoasa afara.)
HARRIS (in continuare): Stergem geamul, stergem usa, Si... Nu, nu,
spalam geamurile de la usa principala. Si frecam dusumeaua. Nu, la dracu...,
iertati-ma, afurisita chestie, nu reusesc deloc sa-mi amintesc versul asta. Si...
si... si... ei, nu are a face, sa trecem mai bine la refren. Haideti, sa-ncercam
(canta): Si eu, tra la la la la la la, Eu sunt seful flotei, da! Haide, corul,
stiti..., se repeta ultimele doua versuri.
TOATĂ LUMEA CÂNTĂ IN COR: Si el, tra la la la la la la, El e seful flotei,
da!
Si Harris niciodata nu-si da seama ca se face de ras si ca tortureaza nis-
te oameni care nu i-au facut nici un rau. Ba inca e de buna-credinta ca le-a
oferit ceva grandios si le promite ca o sa le mai cante ceva comic, dupa cina.
Tot vorbind de cantece comice si de serate, mi-am adus aminte de o in-
tamplare destul de neobisnuita la care am asistat si eu, si care, dat fiind ca
face multa lumina in problema activitatii cerebrale a oamenilor, in general, ar
trebui, cred eu, amintita in aceste pagini.
Luam parte la o reuniune mondena, formata numai din oameni foarte
mondeni si instruiti. Purtam hainele cele mai bune, discutam intr-un stil ales
si ne simteam in largul nostru toti, in afara de doi studenti tinerei, proaspat
intorsi din Germania, oameni de duzina, care nu-si mai gaseau locul, ca si
cand pentru ei timpul s-ar fi scurs prea incet. Adevarul era ca ii eclipsam.
Conversatia noastra scanteietoare si rafinata, gusturile noastre de clasa inalta
ii depaseau. Erau niste intrusi printre noi si ar fi fost mult mai bine daca am
fi fost scutiti de prezenta lor. Asupra acestui lucru am cazut cu totii de acord,
mai tarziu.
Am interpretat cateva morceaux din vechii maestri germani. Am discutat
filosofie si etica. Am flirtat cu o demnitate plina de gratie. Am facut si fel de fel
de calambururi, bineinteles de cea mai buna calitate.
Dupa cina, cineva a recitat un poem in limba franceza, pe care l-am gasit
cu totii foarte frumos, apoi o doamna a cantat in spaniola o balada sentimen-
tala, care ne-a facut pe vreo doi dintre noi sa plangem — era grozav de pateti-
ca.
Apoi cei doi tineri s-au sculat in picioare si ne-au intrebat daca l-am au-
zit vreodata pe Herr Slossenn Boschen (care tocmai sosise si se afla jos, in
sufragerie) interpretand marele sau cantec comic german. Dupa cate ne adu-
ceam aminte, nici unul dintre noi nu-l auzise. Tinerii spuneau ca e cel mai
nostim cantec compus vreodata si ca, daca ne facea placere, iI vor indupleca
pe Herr Slossenn Boschen, pe care iI cunosteau foarte bine, sa ni-l cante.
Pretindeau chiar ca e atat de nostim cantecul, incat atunci cand Herr Slos-
senn Boschen l-a cantat inaintea Kaiserului, el (Kaiser-ul, adica) a trebuit
dus pe sus in pat.
Spuneau ca nu-l canta nimeni ca Herr Slossenn Boschen. Acesta pastra
in tot timpul executiei o gravitate atat de imperturbabila, incat te facea sa
crezi ca recita o tragedie, lucru care, desigur, nu facea decat sa-i sporeasca
efectul comic. Mai spuneau, de asemenea, ca nici macar o clipa Herr Slos-
senn Boschen nu lasa sa se inteleaga, din inflexiunile vocii sau din stilul sau
de interpretare, ca ar fi vorba de ceva vesel, intrucat aceasta ar compromite
tot efectul. Tocmai aerul, lui grav, aproape patetic, imprumuta cantecului un
comic irezistibil.
 Le-am spus ca murim de nerabdare sa-l auzim, ca vrem sa ne distram
copios, iar ei au coborat sa-l aduca pe Herr Slossenn Boschen.
Se pare ca propunerea l-a incantat, caci a venit numaidecat sus si s-a
asezat ia pian, fara alte mofturi.
— O sa va amuzati pe cinste. Ce-o sa mai radeti! soptira cei doi tineri,
care, dupa ce traversara camera, se asezara discret in spatele profesorului.
Herr Slossenn Boschen se acompania singur. La drept vorbind, intro-
ducerea nu prea sugera un cantec comic. Era o melodie rascolitoare si plina
de simtire. Ti se incretea pielea ascultand-o, nu alta. Ne-am soptit unul altuia
ca asa e stilul nemtesc si ne-am pregatit sa-l apreciem asa cum se cuvine.
Eu, unul, nu stiu nemteste. E drept ca am invatat la scoala, dar la doi
ani dupa absolvire nu mai stiam nici o boaba, si de atunci m-am simtit mult
mai bine. Totusi, nu vroiam ca lumea de acolo sa-mi descopere ignoranta. Din
fericire, imi trecu prin minte o idee pe care o credeam bunicica. Mi-am atintit
privirile asupra celor doi studenti si i-am urmarit. Cand chicoteau ei,
chicoteam si eu, cand hohoteau ei, hohoteam si eu, ba inca, din cand in cand,
slobozeam cate un chicotit in plus, asa, ca de la mine, ca si cum as fi sur-
prins un element de umor, care le scapase celorlalti. Am considerat acest
lucru ca deosebit de abil din partea mea.
Am remarcat, in timpul cantecului, ca multi alti invitati erau si ei cu o-
chii atintiti asupra celor doi tineri, intocmai ca si mine. Si acestia chicoteau
cand chicoteau tinerii, si hohoteau cand hohoteau ei, si cum tinerii chicoteau
si hohoteau si se umflau de ras mai tot timpul, lucrurile mergeau struna.
Si totusi, profesorul nu parea fericit. Cand am inceput sa radem, expre-
sia fetei lui trada o profunda uimire, ca si cand rasul ar fi fost ultimul lucru la
care s-ar fi asteptat. Nedumerirea lui ni s-a parut ceva deosebit de reusit; ne
spuneam ca aerul sau grav produce el singur jumatate din tot efectul comic.
Cea mai mica dovada din partea lui ca stie cat e de amuzant ar compromite
totul. Si cum ii dadeam inainte cu rasul, uimirea lui se transforma in
suparare, apoi in indignare. Profesorul arunca priviri fioroase asupra noastra
(nu insa si asupra celor doi tineri, care, fiind in spatele lui, nu puteau fi va-
zuti), ceea ce ne-a facut sa radem cu sughituri. Ne-am spus ca o sa ni se tra-
ga moartea din atata ras. Numai cuvintele, ziceam noi, si era de ajuns sa te
faca sa te tavalesti pe jos de ras, darmite prefacuta lui gravitate — a, nu, ho-
tarat, era prea mult!
La ultimele acorduri, profesorul se depasi pe sine insusi. Ne arunca niste
priviri pline de atata ferocitate, incat daca nu am fi fost preveniti asupra stilu-
lui nemtesc de interpretare a cantecelor comice, ne-am fi simtit oarecum in
pericol, iar el puse atata durere si jale in muzica aceea stranie, incat daca nu
am fi stiut ca e vorba de un cantec comic, poate ca am fi izbucnit in plans.
Herr Slossenn Boschen termina in mijlocul unui adevarat potop de ra-
sete. Am recunoscut cu totii ca fusese cantecul cel mai comic ce ne-a fost
vreodata dat sa auzim. Am remarcat chiar ca e de-a dreptul curios cum, in
ciuda unor dovezi atat de graitoare, mai poate dainui credinta ca nemtii sunt
cu totul lipsiti de umor. Si l-am intrebat pe profesor de ce nu a tradus cante-
cul in engleza, pentru ca si oamenii de rand sa-l poata intelege si sa-si dea si
ei seama ce inseamna un cantec cu adevarat comic.
Atunci Herr Slossenn Boschen se ridica, infricosator la vedere. Se rasti la
noi in nemteste (care limba, gasesc, se preteaza foarte bine la injuraturi), to-
pai ca un apucat, ne arata pumnul si ne zvarli in obraz toate cuvintele de o-
cara englezesti pe care le cunostea. Spunea ca de cand e el nu a mai fost in-
sultat in asa hal.
Se dovedi ca numai comic nu fusese cantecul. Era vorba despre o tanara
fata din Muntii Harz, care-si jertfise viata pentru a mantui sufletul iubitului
ei; la moartea acestuia, spiritele lor s-au intalnit in vazduh, apoi, in ultima
parte, se arata cum iubitul o parasise ca sa fuga cu un alt spirit — in fine, nu
sunt prea sigur de amanunte, dar, in orice caz, stiu ca era ceva foarte trist.
Herr Slossenn Boschen spunea ca a interpretat odata acest cantec in fata
Kaiser-ului si ca el (Kaiser-ul, adica) scancise ca un copil. El (adica Herr Bos-
chen) pretindea ca acest cantec e recunoscut de toata lumea ca fiind unul
dintre cele mai tragice si mai patetice cantece in limba germana.
A fost un moment penibil, foarte penibil. Se parea ca nu exista nici o
iesire din impas. Ne-am uitat dupa cei doi tineri care ne jucasera renghiul,
dar acestia spalasera putina foarte discret, indata dupa ce Herr Slossenn
Boschen isi terminase cantecul.
In felul acesta s-a incheiat petrecerea. in chip mai linistit si cu mai putin
protocol decat mi s-a intamplat sa vad vreodata. Nici macar nu ne-am spus
noapte buna. Am coborat unul cate unul, pasind in varful degetelor si tinan-
du-ne cat mai in umbra. I-am cerut in soapta valetului palariile si paltoanele,
ne-am deschis singuri usa, ne-am strecurat afara tiptil si am zbughit-o dupa
colt, evitandu-ne cat mai mult unii pe altii.
De atunci incoace nu am mai manifestat niciodata un interes deosebit
pentru cantecele nemtesti.
Am ajuns la ecluza de la Sunbury la trei si jumatate. Fluviul e fermeca-
tor pana in fata portilor ecluzei, iar rastoaca e plina de poezie, dar nu care
cumva sa vaslesti in contra curentului.
Eu am incercat o data. Eram la vasle si i-am intrebat pe cei de la carma
daca s-ar putea sa izbutesc, iar ei mi-au raspuns: "O, desigur, numai sa tragi
vartos." Cum ne aflam atunci chiar dedesubtul podetului care leaga cele doua
porti ale ecluzei, m-am opintit si am inceput sa vaslesc din rasputeri.
Vasleam superb, cu miscari ritmice regulate. Bratele, picioarele, pieptul,
spatele — toate erau perfect coordonate. Loveam apa cu pricepere, putere si
iuteala, intr-un stil cu adevarat remarcabil. Cei doi prieteni spuneau ca e o
placere sa ma priveasca. Dupa vreo cinci minute, cand socoteam ca trebuia
sa fi ajuns aproape de poarta ecluzei, am ridicat ochii. Eram tot sub pod,
chiar in locul unde incepusem sa vaslesc, iar idiotii aia de prieteni se tineau
cu mainile de burta, mai sa se prapadeasca de atata ras. Vaslisem ca un ne-
bun, iar drept urmare barca nici macar nu se clintise de sub podet. De atunci
le las altora placerea de a vasli impotriva curentului. Am vaslit in susul flu-
viului pana la Walton, o localitate destul de mare pentru un oras riveran. Dar,
ca toate localitatile de pe malul Tamisei, numai o mica parte a Walton-ului e
asezata chiar pe mal, aproape de apa, asa ca din barca iI poti lua cu usurinta
drept un catun cu cel mult cinci-sase case. Windsor si Abington sunt
singurele orase intre Londra si Oxford din care se mai poate vedea cate ceva
de pe fluviu. Toate celelalte sunt pitite pe dupa cotituri si de-abia daca ii
arunca fluviului cate o privire din cate un capat de strada. Personal, nu pot
decat sa le fiu recunoscator pentru ca s-au gandit sa lase malurile libere
padurilor, campurilor si lucrarilor hidraulice.
Pana si Reading, desi cauta cu tot dinadinsul sa spurce si sa urateasca
fluviul, ori de cate ori iI atinge cu tentaculele sale, are totusi bunul simt sa-si
tina fata sluta cat mai departe.
Se-ntelege de la sine ca Cezar avea o mica resedinta a lui la Walton, o
tabara, un val de aparare, sau ceva in genul acesta. Cezar era indragostit de
cursul superior al fluviului. De asemenea, si regina Elisabeta a cutreierat
aceste meleaguri. Cromwell si Bradshaw (nu cel cu "mersul trenurilor", ci
acuzatorul regelui Charles) au locuit si ei aici, candva. Cred ca alcatuiau o
pereche foarte reusita.
In biserica din Walton se gasesc un fel de chingi din fier, pe care cei de
altadata le intrebuintau pentru a tine in frau limbile femeilor cicalitoare. In
zilele noastre se pare ca s-a renuntat la procedeu. Se vede treaba ca s-a im-
putinat fierul si ca nimic altceva nu s-a dovedit suficient de rezistent.
In biserica sunt si cateva morminte de seama. Ma temeam ca nu voi re-
usi sa-l opresc pe Harris sa nu dea o raita pe acolo, dar se pare ca nu prea ii
era gandul la ele, asa ca am putut sa ne vedem linistiti de drum. Dincolo de
pod, fluviul face o multime de coturi, foarte pitoresti, nu-i vorba, dar neplacu-
te pentru vaslasi si carmaci, provocand vesnic un schimb de cuvinte grele in-
tre ei.
Pe malul drept, lasam in urma noastra parcul Oatlands, veche si vestita
resedinta, pe care Henric al VIII-lea a furat-o de la cineva, nu-mi amintesc de
la cine anume, si in care a locuit. Parcul are si o grota, pe care poti s-o vizitezi
in schimbul unei taxe de intrare. Se zice ca e minunea minunilor, cu toate ca,
personal, nu gasesc nimic deosebit la ea. Raposata ducesa de York, care a lo-
cuit la Oatlands, era moarta dupa caini. Avea o multime. A pus sa i se faca
un cimitir anume pentru ei, in care sa-i ingroape dupa moarte, si in care zac
si astazi vreo cincizeci de dulai, fiecare cu placa lui din marmura si avand
epitaf propriu.
Fie vorba intre noi, cred ca bietii caini o merita tot atat de mult ca orice
crestin.
La "Stalpii de la Corway", primul cot pe care-l face Tamisa mai sus de po-
dul de la Walton, s-a dat o batalie intre Cezar si Cassivelaunus.
Cassivelaunus pregatise fluviul in cinstea lui Cezar, impanzind toata albia cu
stalpi (a avut, bineinteles, grija sa agate si o pancarta pe care scria: "Pazea!").
Cezar, insa, tot a trecut. Nu era chiar atat de lesne sa-l desparti pe Cezar de
fluviul asta. De un om ca el am avea nevoie acum prin preajma rastoacelor.
In locul unde ating Tamisa, Halliford si Shepperton apar ca doua asezari
mici si dragute, in rest neavand nimic deosebit. In cimitirul din Shepperton,
totusi, se afla un mormant pe care sunt sapate in piatra cateva versuri. Am
avut emotii crezand ca Harris o sa vrea sa debarce si, de bucurie, o sa incea-
pa sa joace tontoroiul in jurul mormantului. L-am vazut privind cu jind de-
barcaderul pe cand ne apropiam de el si atunci, printr-o miscare abila, am
izbutit sa-i arunc cascheta in apa. In graba lui de a o pescui, precum si din
pricina indignarii cauzate de stangacia mea, Harris a uitat de mormintele
sale dragi.
La Weybridge, Wey-ul (un raulet frumos, navigabil, pentru ambarcatiu-
nile mai mici, pana la Guildford, si pe care am tinut intotdeauna sa-l cercetez
fara sa fi ajuns vreodata) se varsa in Tamisa impreuna cu Bourne si canalul
Besingstoke. Ecluza e chiar pe malul opus al orasului si primul lucru pe care
l-am zarit cand ne-am apropiat indeajuns a fost tricoul lui George, atarnat pe
una dintre portile ecluzei, iar in tricou (am descoperit asta dupa o minutioasa
cercetare) era George insusi.
Montmorency se puse pe un latrat furios, eu zbieram, Harris ragea.
George isi agita palaria si chiui in semn de raspuns. Paznicul ecluzei se na-
pusti afara cu o cange, crezand ca a cazut cineva in apa. Se posomori la chip
cand isi dadu seama ca s-a inselat.
George tinea in mana un obiect ciudat, impachetat intr-o bucata de pan-
za cernita. Obiectul era rotund si turtit la unul din capete, cu un maner lung
si drept, iesit in afara.
— Asta ce mai e? intreba Harris. O tigaie?
— Nuuu, raspunse George cu o licarire ciudata in fundul ochilor. E ceva
care face furori anul acesta, toata lumea are cate unul, in susul Tamisei. E
un banjo.
— Nu stiam ca te pricepi sa canti la banjo! am exclamat eu si Harris intr-
un glas.
— Ei, nu prea stiu, raspunse George, dar cica e foarte usor. Unde mai
pui ca mi-am cumparat si o carte dupa care sa invat!

CAPITOLUL IX

George e pus la treaba. Instinctele feroce ale edecurilor. Purtarea scanda-

loasa a unui schif cu doua randuri de vasle. Unii remorcheaza, altii sunt remor-
cati. Indeletniciri pentru indragostiti. Ciudata disparitie a unei doamne in var-
sta. Graba strica treaba. Cum remorcheaza fetele. Emotii. Ecluza care a
disparut sau fluviul bantuit. Muzica. Salvati!
De indata ce l-am vazut pe George in mijlocul nostru, l-am si pus la trea-
ba. Bineinteles, lui George numai de munca nu-i ardea (parca ii arde cuiva?).
Ne-a explicat ca avusese de lucru, nu gluma, in City.
— Da? facu Harris, cu inima lui impietrita si deloc predispusa spre mila
si crutare. Acum o sa ai de lucru pe fluviu, asa, ca sa mai schimbi felul de
munca. Schimbarea prieste oricui. Iesi afara!
 George nu putea protesta. Cu constiinta curata, chiar daca era vorba de
constiinta lui George, n-o putea face, desi a aruncat si el o vorba in vant, ca
ar fi, poate, mai bine sa ramana in barca si sa fiarba ceaiul, in timp ce eu si
Harris vom trage la edec. Probabil, pregatitul ceaiului cere multa bataie de
cap si noi doi aratam foarte obositi. Nu i-am raspuns. Ne-am multumit sa-i
intindem capatul de parama. George l-a apucat si a coborat pe tarm.
Ciudata si nabadaioasa mai e si parama! O infasori cu rabdarea si grija
cu care-ti impaturesti o pereche noua de pantaloni, iar cinci minute mai
tarziu, cand o ridici, parca e alta aratare.
Nu vreau sa fiu mojic, dar am nestramutata convingere ca daca intinzi
drept o parama obisnuita in mijlocul unui camp si stai cu spatele la ea numai
o jumatate de minut, cand te intorci vezi ca s-a strans gramada, s-a incolacit,
s-a facut noduri-noduri, si-a ratacit capetele si e numai laturi, iar ca sa o
desfaci e nevoie de cel putin o jumatate de ceas, in care timp sezi pe iarba si
injuri ca un birjar.
Aceasta e parerea mea despre parame, in general. Fireste, s-ar putea sa
existe si exceptii onorabile, nu zic ca nu ar exista. Sunt, probabil, parame ca-
re fac cinste tagmei lor, adica parame constiincioase, respectabile, parame ca-
re nu-si inchipuie ca sunt un ghem de ata pentru crosetat si nu cauta sa se
transforme in milieuri atunci cand sunt lasate de capul lor. Admit ca e posibil
sa existe astfel de parame si nadajduiesc sincer ca exista. Eu, unul, insa,
n-am intalnit.
Cu putin timp inainte de a ajunge la ecluza, stransesem eu insumi para-
ma. N-am vrut sa-l las pe Harris sa se atinga de ea, pentru ca e grozav de ne-
atent. Am infasurat-o incet si cu grija, am legat-o la mijloc, am impaturit-o in
doua si am asezat-o binisor pe fundul barcii. Harris a ridicat-o in chip stiinti-
fic, ca sa zic asa, si a pus-o in mana lui George. George a apucat-o strans si a
tinut-o la distanta de el, desfacand-o de parca ar fi desfasat un nou-nascut,
dar inainte de a fi desfasurat zece yarzi, parama amintea perfect de o rogojina
prost impletita.
Mereu se intampla acelasi lucru cu parama si urmarile sunt si ele intot-
deauna aceleasi. Omul de pe tarm care incearca s-o descurce crede ca toata
vina o poarta cel care a infasurat-o, iar atunci cand un om de pe fluviu gan-
deste un lucru, il si spune cu glas tare.
— Ce-ai vrut sa faci din parama, o plasa de prins peste? Dracu o mai
descurca acum! De ce n-ai infasurat-o cum trebuie, nataraule? bombane el
din cand in cand, in timp ce se lupta salbatic cu parama, apoi o tranteste pe
drumul edecului si alearga in jurul ei, incercand sa-i dea de capat.
Cel care a infasurat-o, pe de alta parte, crede ca vina este exclusiv a
omului care vrea s-o desfaca.
— N-avea nici pe naiba cand ai luat-o! exclama el indignat. De ce nu te
gandesti ce faci? Pe toate le zapacesti! Ai fi in stare sa innozi si un stalp de
spanzuratoare!
Si asa de tare le sare tandara, incat fiecare e gata sa-l spanzure pe cela-
lalt cu parama.
 Trec astfel zece minute, dupa care primul incepe sa urle, isi iese din sari-
te, topaie pe parama si incearca s-o descurce, agatand-o de primul obiect in-
talnit. Bineinteles, parama se incurca si mai rau. Un al doilea se da jos din
barca si vine sa-l ajute. Unul se poticneste de celalalt si se incurca unul pe
celalalt. Amandoi apuca acelasi capat al paramei, trag de el in directii opuse
si se intreaba unde naiba s-a intepenit. Pana la urma, izbutesc s-o descurce,
dar cand isi arunca ochii spre barca, vad ca a luat-o la vale indreptandu-se
drept spre ecluza.
Asta s-a intamplat cu adevarat! Era intr-o dimineata cu vant, langa Bo-
veney. Vasleam in josul curentului si, cand ne-am apropiat de o meandra, am
zarit pe tarm doi tineri. Tineau in maini o parama lunga si se uitau unul la
altul, cu o expresie nauca si deznadajduita, asa nu mi-a mai fost dat sa vad
pe un chip omenesc, nici pana atunci, nici dupa aceea. Era limpede ca se in-
tamplase ceva, asa ca ne-am apropiat si i-am intrebat.
— Pai... ne-a plecat barca! raspunsera ei indignati. Doar ce ne-am dat
jos ca sa descurcam parama si, cand ne-am uitat inapoi, ia barca de unde
nu-i!
Pareau ofensati de ceea ce, pe buna dreptate, considerau ei un act josnic
si rusinos din partea barcii.
Le-am gasit dezertoarea o jumatate de mila mai jos,' incurcata in niste
trestii, si le-am adus-o inapoi. Sunt convins ca timp de cel putin o saptamana
n-au mai lasat-o sa-si faca de cap.
Nu-i voi uita niciodata pe cei doi disperati. Parca-i vad si acum, umbland
habauci pe tarm, cu funia in mana si cautandu-si barca.
Remorcatul in partea de sus a fluviului prilejuieste fel de fel de incidente,
care de care mai caraghioase. Unul dintre cele mai obisnuite este spectacolul
pe care-l ofera doi edecari care inainteaza de zor, cufundati intr-o discutie a-
prinsa, in timp ce omul din barca, la o suta de yarzi in urma lor, le striga za-
darnic sa se opreasca si le face semne disperate cu vasla. Ceva neplacut pare
sa se fi intamplat, cum ar fi: un accident, sa se desfaca carma, ori sa alunece
cangea in apa, ori sa cada palaria carmaciului si sa fie purtata repede in
josul curentului.
La inceput, el le striga sa se opreasca pe un ton bland si curtenitor.
— Hei, n-auziti? Opriti-va o clipa! striga el apoi cu vioiciune in glas. Mi-a
cazut palaria in apa!
Apoi, mai putin afabil:
— Hei, Tom! Dick! Ati surzit? — Apoi, in sfarsit:
— Lua-v-ar naiba de idioti! Opriti-va! Fir-ati voi...
Pe urma salta in picioare, topaie, zbiara pana cand se face stacojiu la
fata si injura in gura mare. Pe mal, baietasii se opresc, se amuza si arunca cu
pietre in barca, in timp ce nenorocitul e tarat prin fata lor cu o viteza de patru
mile pe ora si nu se poate da jos cu nici un chip.
S-ar evita multe neplaceri de genul acesta daca edecarii si-ar aduce a-
minte ca trag la edec si s-ar mai uita din cand in cand inapoi, sa vada cum ii
merge omului din barca. Cel mai bun lucru e sa remorcheze o singura per-
soana. Cand sunt doi, se indeamna la vorba si uita, iar barca, oferind putina
impotrivire, nu reuseste sa-i aduca la realitate.
Ca un exemplu, tarziu, dupa cina, pe cand discutam acest subiect, Geor-
ge ne-a povestit o intamplare foarte ciudata, pentru a ne arata cat de uituci
pot fi doi edecari cand sunt la treaba.
Intr-o seara, impreuna cu alti trei oameni, George vaslea de zor intr-o
barca incarcata pana la refuz din Maidenhead, cand, ceva mai sus de ecluza
de la Cookham, zarira un baiat si o fata care mergeau pe drumul edecului,
absorbiti, dupa cate se parea, intr-o conversatie foarte interesanta. In maini
tineau amandoi o cange, iar o parama prinsa de aceasta se tara in urma lor,
cu capatul celalalt in apa fluviului. Nici urma de barca prin apropiere, nici
urma de barca in departare. Ca o barca trebuie sa fi fost atasata candva de
funia aceea e mai presus de orice indoiala, dar ce se intamplase cu ea, ce
destin necrutator lovise barca si pe cei ce se aflau in ea era o taina invaluita
in mister. Oricum, indiferent ce accident se intamplase, el nu tulburase
tanara pereche care tragea la edec. Tineau in maini cangea si parama si asta
parea sa fie esentialul pentru ei.
George a fost cat pe ce sa le strige ca sa-i trezeasca, dar s-a oprit, insa,
pentru ca o idee grozava i-a trecut prin minte. A apucat cangea, s-a aplecat
peste bord si a tras inauntru capatul funiei; a facut apoi un nod marinaresc
si, ajutat de ceilalti, l-a trecut pe dupa catarg; in cele din urma, oamenii din
barca au lasat vaslele din mana, s-au dus spre pupa barcii si, instalandu-se
comod, si-au aprins pipele.
Tanarul si tanara aceasta au tras dupa ei pana la Marlow patru mataha-
le si o barca plina pana la refuz, impotriva curentului.
Spunea George ca n-a mai vazut atata tristete si amaraciune adunate in-
tr-o singura privire, ca atunci cand, la ecluza, tanara pereche si-a dat seama
ca pe o distanta de doua mile au remorcat o alta barca. Dupa parerea lui
George, daca n-ar fi fost prezenta domolitoare a dragalasei fete de langa el,
tanarul ar fi dat drumul unui limbaj violent.
Fata si-a revenit prima din soc si, impreunandu-si mainile ca pentru
rugaciune, a rostit pierduta:
— Vai, Henry, si... matusica?
— Au gasit-o pe batrana pana la urma? intreba Harris.
— Asta nu mai stiu, raspunse George.
Nu departe de Walton, in locul unde drumul edecului coboara lin spre
fluviu, George si cu mine am fost martorii unui alt caz care ilustreaza lipsa de
simpatie intre tragatori si trasi. Stateam pe celalalt mal al apei si admiram si
noi peisajul. Deodata, in fata noastra, aparu o barca, trasa prin apa cu o vite-
za inspaimantatoare de un cal vanjos, pe care sedea un baietandru. Cinci in-
divizi zaceau risipiti prin barca in atitudini visatoare, iar omul de la carma
parea deosebit de inactiv.
— Tare mi-ar placea sa-l vad carmind mai intr-o parte, murmura George
cand ei trecura.
Si chiar in aceeasi clipa, omul carmi gresit si barca se izbi de tarm cu un
zgomot ca de patruzeci de mii de cearsafuri sfartecate in acelasi timp. Doi
barbati, un cos si trei lopeti parasira imediat barca pe la babord si luara con-
tact cu tarmul, iar doua clipe mai tarziu, alti doi barbati debarcara pe la tri-
bord, luand loc printre cangi, panze, saci de drum si sticle. Al cincilea mai
inainta douazeci de yarzi, apoi fu proiectat afara, cu capul in jos.
Usurata astfel, barca pluti mai vertiginos ca oricand, in timp ce baiatul
striga din rasputeri, indemnandu-si armasarul s-o ia la galop. Naufragiatii
s-au ridicat in capul oaselor si s-au privit, facand ochii mari. Nu si-au dat
seama de cele petrecute decat cateva clipe mai tarziu si atunci au inceput sa-i
strige baiatului, cat ii tinea gura, sa opreasca. Acesta, insa, era prea ocupat
cu calul, ca sa-i auda. Oamenii s-au sculat in picioare si au luat-o la goana
dupa el, iar eu i-am urmarit pana cand au disparut in zare.
N-as putea spune ca mi-a parut rau de ceea ce li se intamplase. De fapt,
dorinta mea ar fi ca toti ageamiii care se lasa remorcati in felul acesta — si
sunt destui, slava Domnului — sa aiba parte de o soarta asemanatoare. In
afara de riscul la care se supun, ei devin un pericol pentru toate celelalte
barci pe langa care trec. La viteza cu care inainteaza, le este imposibil sa se
fereasca din calea altora, dupa cum si acestora le este imposibil sa se fereasca
din calea lor. Parama lor se agata de catargul vostru sau de vreo persoana din
barca si o tranteste in apa sau ii spinteca fata. Cel mai indicat lucru este sa
stai de straja si sa fii gata sa-i tii la distanta cu capatul gros al catargului.
Dintre toate experientele mele legate de remorcat, cea mai pasionanta
este sa fii tras de fete. E o senzatie de care n-ar trebui sa se lipseasca nimeni.
Fetele trag la edec trei impreuna: doua trag parama, iar a treia alearga intru-
na cand de o parte, cand de alta si chicoteste. De obicei, prima lor isprava es-
te sa se incurce in parama, care li se infasoara in jurul picioarelor si, in con-
secinta, se aseaza pe tarm si se ajuta una pe alta sa se dezlege, apoi franghia
li se infasoara in jurul gatului si putin lipseste sa nu le sufoce. Intr-un tarziu,
totusi, fetele izbutesc sa descurce parama si pornesc in fuga, tragand barca
cu o viteza de-a dreptul periculoasa. Bineinteles, dupa vreo suta de yarzi obo-
sesc, se opresc fara veste, se aseaza pe iarba si rad, iar barca e purtata spre
mijlocul apei, unde se rasuceste, inainte ca tu sa-ti dai seama de cele petrecu-
te sau sa poti pune mana pe ceva. Atunci fetele se scoala in picioare si se
mira:
— Ia uitati-va, a luat-o spre mijlocul apei!
Dupa aceea, trag destul de uniform o bucata de vreme, cand, deodata,
uneia din ele i se nazare sa-si prinda rochia cu acul; se opresc, asadar, si
barca esueaza. Sari in picioare, impingi barca de la tarm si le strigi sa nu se
mai opreasca.
— Da' ce s-a-ntamplat? intreaba ele.
— Nu opriti! le zbieri tu.
— Sa nu ce?
— Sa nu opriti, dati-i drumul!
— Du-te inapoi, Emily, si vezi ce mai vor, spune una.
Emily se intoarce si intreaba ce s-a intamplat.
 — Ce doresti? spune ea. S-a-ntamplat ceva?
— Nu, raspunzi tu. Dar nu va mai opriti.
— De ce sa nu ne oprim?
— Pai, nu putem carmi daca va opriti. Trebuie sa-i dati drumul mai
departe.
— Cui sa-i dam drumul?
— Vreau sa spun... barca nu trebuie sa stea pe loc.
— Bine, am sa le spun. Ce zici, remorcam cum trebuie?
— Cum sa nu, foarte frumos, numai sa nu va opriti.
— Nu e greu deloc. Credeam ca n-o sa ne descurcam.
— O, e cat se poate de simplu. Trebuie sa trageti fara intrerupere. Asta e
tot.
— Inteleg. Da-mi te rog salul rosu, e sub perna.
Ii gasesti salul, i-l intinzi, dar intre timp a venit alta ca sa si-l ia pe-al ei.
Din greseala, insa, au luat fularul lui Mary, si cum Mary nu are nevoie de el,
fetele ti-l aduc inapoi si capata in schimb pieptenele de buzunar. Trec vreo do-
uazeci de minute pana cand pornesc iar, apoi, la primul colt, fetele vad o
vaca. Bineinteles, trebuie sa te dai jos din barca si sa alungi vaca din calea
lor.
Cand remorcheaza fetele, numai de plictiseala nu se pot plange cei din
barca.
Dupa catva timp, George trecu la parama, remorcandu-ne pana la Pen-
ton Hook. Acolo am discutat importanta problema a dormitului peste noapte;
intrucat am hotarat sa dormim la bord in noaptea aceea, urma fie sa rama-
nem acolo, fie sa mergem mai departe, pana dincolo de Staines. Ni s-a parut,
totusi, ca e cam devreme sa tragem obloanele, soarele era inca sus pe cer, asa
ca am vaslit inca trei mile si jumatate, pana ia Runnymede, o portiune
paduroasa si linistita a vaii fluviului, unde puteam gasi un bun adapost.
Mai tarziu ne-a parut rau la toti ca nu ne-am oprit la Penton Hook. In
zori de zi, trei-patru mile de vaslit impotriva curentului e un fleac, dar la ca-
patul unei zile lungi e un lucru din cale-afara de obositor. Pe parcursul aces-
tor cateva ultime mile, peisajul nu va mai intereseaza. Nu mai flecariti si nu
mai radeti. Fiecare jumatate de mila strabatuta vi se pare cat doua. Nu va
vine sa credeti ca va aflati acolo unde va aflati si aveti convingerea ca harta
greseste, iar dupa ce v-ati canonit cel putin zece mile, dupa socotelile voastre,
iar ecluza nici gand sa se zareasca, incepeti sa va temeti serios ca cineva a
furat-o si a fugit cu ea.
Imi aduc aminte ca odata, pe Tamisa, am incercat niste emotii teribile.
Plecasem la drum cu o tanara doamna, verisoara din partea mamei, si vas-
leam in directia Goringului. Se facuse destul de tarziu si eram nerabdatori sa
debarcam undeva, cel putin verisoara-mea dorea acest lucru. Era sase si ju-
matate cand am ajuns la ecluza de la Benson si incepuse sa se intunece. Cu-
prinsa de neastampar, verisoara-mea declara ca nu doreste sa piarda cina.
I-am raspuns ca nici mie nu mi-ar conveni sa pierd cina si, pentru a vedea
cate mile ne mai despart de ea, am scos o harta pe care o aveam la mine. Pa-
na la ecluza urmatoare, Wallingford, mai era o mila si jumatate, iar de acolo
pana la Cleeve, altele cinci.
— E perfect! am spus eu. Ajungem la prima ecluza inainte de sapte, du-
pa aceea ne mai ramane una singura. Asa stand lucrurile, m-am asezat la
vasle si am inceput sa vaslesc vartos.
Am trecut de pod, apoi ceva mai departe am intrebat-o daca vede ecluza.
Verisoara-mea dadu din cap. Nu vedea nici o ecluza. Eu am scos o exclamatie
de mirare si am vaslit mai departe. Dupa alte cinci minute, am rugat-o sa se
uite din nou.
— Nu, spuse ea. Nu se vede nici urma de ecluza.
— Draga mea, esti sigura ca poti recunoaste o ecluza? am intrebat-o eu
pe un ton sovaitor, ca nu cumva s-o jignesc.
Intrebarea, totusi, nu o jigni si mi-a sugerat sa rna uit si eu, ca sa ma
conving. Am lasat asadar vaslele si m-am uitat. In umbrele amurgului, fluviul
se intindea drept inaintea noastra pe o distanta de cel putin o mila. Ecluza
nicaieri!
— Nu cumva am ratacit drumul? ma iscodi Insotitoarea mea.
Nu vedeam cum ar fi fost cu putinta asa ceva, desi, dupa cum am suge-
rat, era posibil sa fi nimerit in apa barajului si sa ne indreptam spre cascade.
Gandul acesta nu o linisti catusi de putin si fata incepu sa planga. Se temea
ca ne vom ineca amandoi si ca astfel va fi pedepsita pentru ca a plecat cu mi-
ne.
Am gasit ca e o pedeapsa excesiva. Verisoara-mea, insa, era de alta pare-
re si singura ei dorinta era ca sa se termine totul mai repede.
Am incercat s-o consolez, luand lucrurile in gluma. I-am spus ca, se
vede treaba, vasleam mai incet decat imi inchipuisem, dar ca nu va trece mult
si vom ajunge la ecluza, asa ca am mai vaslit o mila.
Apoi, eu insumi am devenit nervos. M-am uitat din nou pe harta. Ecluza
de la Wallingford, la o mila si jumatate mai departe de cea de la Benson, era
clar marcata. Aveam o harta buna, pe care te puteai bizui, si apoi eu imi a-
minteam foarte bine de ecluza. Trecusem pe acolo in doua randuri. Unde ne
aflam? Ce se intamplase cu noi? Incepeam sa cred ca totul nu e decat un vis,
ca, de fapt, dorm frumos in patul meu si ca peste un minut-doua am sa ma
trezesc, ca sa mi se spuna ca e trecut de zece.
Am intrebat-o pe verisoara-mea daca nu crede ca ar putea sa fie un vis,
la care ea mi-a raspuns ca tocmai se pregatea sa-mi puna aceeasi intrebare.
Ne-am intrebat apoi daca nu cumva dormim amandoi si, in acest caz, cine
dintre noi viseaza si cine e obiectul visului; chestiunea era de-a dreptul pasio-
nanta.
Am continuat sa vaslesc, fara sa zarim ecluza, iar intre timp fluviul deve-
nea tot mai intunecat si mai tainic in umbrele noptii care se lasa, iar toate
lucrurile din jur capatau o infatisare ciudata, fantastica. Ma gandeam la stri-
goi si la iele, la focurile sfantului Elmo si la fetele acelea rautacioase care ve-
gheaza toata noaptea pe stanci si-i momesc pe oameni in vartejurile apei; imi
parea rau ca nu sunt un om mai bun si ca nu cunosc pe dinafara mai multi
psalmi, cand, in mijlocul acestor reflectii, am auzit franturi binecuvantate
din: "Si-a pus toalele", executat mizerabil la acordeon, si atunci am stiut ca
suntem salvati.
In general, nu sunt un admirator ai acordeonului, dar, Doamne! cat de
frumoasa ni s-a parut atunci muzica aceea, mult, mult mai frumoasa decat
glasul lui Orfeu sau alauta lui Apollo sau altele de felul acesta; in starea de
spirit in care ne gaseam, o melodie ingereasca n-ar fi facut decat sa ne chinu-
iasca mai rau. Un cantec rascolitor, executat corect, nu ar fi fost pentru noi
decat un avertisment dat de vreun spirit si ne-ar fi facut sa ne pierdem si
bruma de speranta ce-o mai nutream. Dar in melodia din "Si-a pus toalele",
cantata sacadat si cu variatiuni mai mult decat ciudate, dintr-un acordeon
ragusit, era ceva extrem de omenesc si de linistitor.
Dulcile sunete se apropiara si barca din care veneau ajunse in curand in
dreptul nostru.
In ea se afla un grup de tineri rustici, plecati sa se plimbe cu barca pe
luna. (Nu era nici o luna pe cer, dar asta nu era vina lor.) N-am vazut de cand
sunt oameni mai simpatici. I-am salutat prietenos si i-am rugat sa-mi arate
drumul spre ecluza de la Wallingford, explicandu-le totodata ca o cautam de
doua ceasuri.
— Ecluza de la Wallingford! exclamara ei. Sa fii sanatos, domnule, e mai
bine de un an de cand a fost ridicata! Nu mai e nici o ecluza la Wallingford.
Acum sunteti langa Cleeve. Auzi, Bill, domnu' cauta ecluza de la Wallingford!
Na-mi trecuse asa ceva prin cap. Imi venea sa le sar de gat si sa-i bine-
cuvantez, dar curentul era prea puternic in locul acela ca sa fac asta, asa ca
a trebuit sa ma multumesc cu cateva cuvinte de recunostinta.
Le-am multumit de cateva ori, le-am urat drum bun si i-am poftit pe toti
sa petreaca o saptamana incheiata la mine. Verisoara-mea, la randul ei, le-a
spus ca mama ei ar fi fericita sa-i cunoasca. Am cantat apoi "Corul soldatilor"
din Faust si, pana la urma, am ajuns acasa la ora cinci.

CAPITOLUL X

Prima noastra noapte. Sub coviltir. Strigate de ajutor. Cum se poate lupta
impotriva unor ceainice incapatanate. Cinam. Cum sa te simti virtuos. Se cauta
o insula pustie, bine drenata si inzestrata cu tot confortul, de preferinta in
regiunile de sud ale Oceanului Pacific. Ce a patit odata tatal lui George. O
noapte zbuciumata.

Lui Harris si mie mai ca ne venea sa credem ca si ecluza Beh Weir a dis-
parut intr-un chin asemanator. Pana acolo ne remorcase George. De acolo
inainte am trecut noi in locul lui, cu senzatia ca am strabatut patruzeci de
mile si ca am tarat dupa noi cinci zeci de tone. La sapte si jumatate eram
sleiti de puteri, asa ca am intrat in barca si, vaslind foarte aproape de malul
stang, am inceput sa cautam un loc unde sa poposim.
Initial avusesem de gand sa vaslim pana la insula Magna Charta, un loc
extrem de pitoresc, unde fluviu! serpuieste printr-o incantatoare vale inverzi-
ta, si sa ne petrecem noaptea intr-un golfulet din puzderia de golfulete pito-
resti de langa tarmul lin al fluviului. Sincer vorbind, totusi, parca nu mai
ravneam acum dupa pitoresc asa cum ravnisem cu cateva ceasuri mai ina-
inte. Un locsor intre un slep incarcat cu carbuni si o uzina de gaz ne-ar fi
multumit pe deplin in noaptea aceea. Nu aveam nevoie de peisaje. Aveam
nevoie de cina si somn. Totusi, am vaslit pana la "Punctul Picnic", cum i se
spune, si ne-am oprit intr-un loc incantator de sub un ulm, unde am legat
barca de radacinile sale larg rasfirate.
Ne-am gandit sa cinam (renuntasem la ceai, ca sa economisim timp), dar
George se impotrivi spunand ca ar trebui mai intai sa fixam coviltirul, cat
timp nu s-a intunecat de tot si mai putem vedea ce facem. O data treaba fa-
cuta, zicea el, o sa putem manca in tihna.
Pentru fixarea coviltirului ne-a trebuit mult mai mult timp decat ne facu-
sem noi socoteala. Teoretic, parea un lucru foarte simplu, lei cinci arcuri din
fier, asemanatoare cu niste cercuri uriase de crochet, si le fixezi de la o margi-
ne la alta a barcii, apoi intinzi panza peste ele si o prinzi in cuie; toata treaba
asta avea sa ne ia cel mult zece minute, ne gandeam noi.
Dar n-a fost sa fie asa.
Am luat cercurile si am inceput sa le varam in scobiturile special facute
pentru ele. Cu greu v-ati inchipui ca o astfel de indeletnicire e periculoasa, to-
tusi, astazi, cand privesc in urma, ma mir ca unii dintre noi au supravietuit
pentru a povesti toate acestea. Nu erau cercuri, ci diavoli. La inceput nu vro-
iau sa intre in scobituri deloc, ceea ce ne-a silit sa sarim pe ele, sa le lovim cu
piciorul si sa le ciocanim cu cangea, iar dupa ce-au intrat, ne-am dat seama
ca le incurcasem intre ele, asa ca a trebuit sa le scoatem.
N-au binevoit insa sa iasa decat dupa ce doi dintre noi s-au luptat cu ele
vreme de cinci minute incheiate, cand cercurile au sarit brusc din scobituri si
au incercat sa ne arunce in apa si sa ne inece. La mijloc erau prevazute cu
niste articulatii si, cand nu eram atenti, aceste articulatii ne piscau ba ici, ba
colo, in partile mai dureroase, si in timp ce ne luptam cu o parte a cercului si
ne straduiam s-o convingem sa-si faca datoria, cealalta parte se furisa, lasa,
in spatele nostru si ne lovea in cap.
In cele din urma le-am fixat si nu ne mai ramanea decat sa le acoperim
cu panza. George o desfacu si fixa un capat de prova barcii. Harris statea la
mijloc ca sa-l primeasca de la George si sa mi-l intinda mie, la pupa. Am stat
si am asteptat mult si bine ca panza sa ajunga la mine. George isi indeplinea
destul de bine insarcinarea, dar Harris se comporta ca un ageamiu.
Printr-un procedeu cu totul misterios, dupa zece minute de efort suprao-
menesc, Harris reusi sa se infasoare complet in panza coviltirului, cum anu-
me, nu stiu, ca nici el nu a putut sa explice. Era atat de bine invelit si infasu-
rat si incotosmanat, incat nu mai putea iesi afara. Bineinteles, se straduia din
rasputeri sa-si redobandeasca libertatea, dreptul prin nastere al oricarui
englez, si tot luptandu-se (dupa cum am aflat mai tarziu), l-a culcat pe Geor-
ge la pamant, iar George, injurandu-l pe Harris cumplit, si-a pus mintea cu
panza si, tot zbatandu-se, s-a infasurat in ea din cap pana in picioare.
In tot acest timp, eu nu stiam nimic. Eram cu totul strain de cele ce se
petreceau. Mi se spusese sa stau acolo si sa astept pana cand voi primi panza
si eu m-am conformat, prefacandu-ma, impreuna cu Montmorency, in stana
de piatra si asteptand nestingherit. Fireste, am vazut destul de bine cum e
zgaltaita panza incoace si incolo, dar ne-am inchipuit ca asa era metoda de
lucru si n-am intervenit. De asemenea, am auzit niste vorbe inabusite care
razbateau de sub panza si, inchipuindu-ne ca oamenii au mult de furca,
ne-am hotarat sa stam deoparte, pana cand lucrurile se vor mai limpezi.
Am stat noi ce-am stat, dar situatia paru ca se complica. Intr-un sfarsit,
capul lui George, strecurandu-se cu greutate, se ivi la marginea barcii si vor-
bi:
— Intinde-ne o mana, afurisitule! Stai acolo ca o mumie impaiata, cand
vezi foarte bine ca noi ne dam sufletul! Maimutoiule!
Nu sunt omul care sa reziste unei chemari de ajutor. M-am dus si i-am
descurcat. De altfel, era si timpul, Harris incepuse sa se invineteasca la fata.
Ca sa fixam coviltirul cum trebuie, am mai trudit o jumatate de ceas, a-
poi am facut curat pe punte si am scos proviziile pentru cina. Am pus ceaini-
cul la fiert la prova barcii, apoi m-am retras la pupa, prefacandu-ma ca nu-i
bag in seama, si m-am apucat sa scot celelalte lucruri. Pe fluviu, numai asa
poti face un ceainic sa fiarba. Cum te vede ca astepti si esti nerabdator, nu
catadicseste nici macar sa fluiere. Trebuie sa te departezi si sa incepi sa ma-
nanci ca si cum nici prin gand nu ti-ar trece sa bei ceai. Si... ferit-a sfantul
macar sa te uiti in directia ceainicului! Doar asa o sa ai sansa sa-l auzi cum
galgaie si suiera si da in clocot, nerabdator sa se prefaca in ceai.
Daca se intampla sa fii foarte grabit, nu strica, iarasi, sa-i spui rastit
prietenului ca n-ai nevoie de ceai, ca nici n-ai de gand sa bei ceai. Te apropii
de ceainic indeajuns ca sa te poata auzi, apoi strigi:
— Nu vreau ceai! Tu vrei, George?
La care George raspunde cu voce tare:
— Nu, nu, da-l incolo de ceai, nu-mi place deloc. O sa bem limonada,
ceaiul e grozav de indigest.
La auzul unor astfel de vorbe, apa din ceainic da in clocot si stinge lam-
pa.
Am recurs la acest mic truc, iar urmarea a fost ca in clipa in care toate
celelalte erau gata, ceaiul ne astepta. Apoi am aprins felinarul si, care stand
pe vine, care stand turceste, ne-am asezat la cina.
Grozav ne mai facea cu ochiul cina aceea.
Treizeci si cinci de minute incheiate, in tot cuprinsul barcii nu s-a auzit
alt sunet decat clinchetul tacamurilor si rontaitul uniform a opt siruri de ma-
sele. La capatul celor treizeci si cinci de minute, Harris spuse "ah!" si, scotan-
du-si piciorul stang de sub el, iI puse pe cel drept in loc.
Cinci minute mai tarziu si George spuse "ah!" si-si azvarli farfuria pe
tarm, iar dupa alte trei minute, Montmorency dadu primul semn de multumi-
re de la plecare incoace, se culca intr-o rana si-si intinse labele, iar eu, sco-
tand un alt "ah!", imi lasai capul pe spate si-l izbii de unul dintre cercuri. Dar
nici nu mi-a pasat. Nici macar n-am injurat!
Ce bine te simti cand esti satul, cat esti de multumit de tine si de lume!
Oamenii cu oarecare experienta in materie ma incredinteaza ca o constiinta
curata ii face pe multi fericiti, dar, dupa parerea mea, o burta plina are ace-
lasi efect, in schimb te costa mai putin si nu presupune atata bataie de cap.
Te simti atat de iertator si de generos dupa o masa bogata si bine mistuita,
atat de nobil, atat de bun!
Ciudat mai e si ascendentul pe care iI au asupra intelectului organele
noastre digestive. Nu putem munci, nu putem gandi, daca nu binevoieste
maria-sa stomacul. El ne dicteaza sentimentele si pasiunile. Dupa omleta cu
slanina, el spune: "Munceste!", dupa biftec, zice: "Dormi!", dupa o ceasca cu
ceai (doua lingurite cu frunze pentru fiecare ceasca si nu le opariti mai mult
de trei minute!), ii spune creierului: "Acum trezeste-te si arata ce esti in stare.
Fii elocvent, profund si duios, scruteaza natura si viata cu privirea limpede,
desfa aripile albe ale gandului tau sfios si te-avanta, asemenea unui duh di-
vin, peste valtoarea lumii de sub tine, sus, tot mai sus, pe potecile nesfarsite
ale stelelor invapaiate, pana la portile vesniciei!"
Dupa o bucata de cozonac fierbinte, el spune: "Fii obtuz si fara suflet
asemenea dobitoacelor de pe camp, lipsite de judecata si cu ochi negraitori,
neluminati de nici o raza a fanteziei, de speranta sau teama, de dragoste sau
viata". Iar dupa brandy, luat insa intr-o cantitate suficienta, spune: "Ei, a-
cum, nebunule, stramba-te si fa tumba ca sa rada semenii tai, fa toate pros-
tiile care-ti trec prin cap, ingaima si balmajeste sunete fara rost si arata ce
natarau neputincios e bietul om a carui minte si vointa s-au inecat ca doi
pisoi gemeni, intr-o jumatate de uncie6 de alcool".
Nu suntem decat niste robi nenorociti ai stomacului nostru. Nu nazuiti
dupa morala si dreptate, prieteni! Supravegheati-va cu grija stomacul si in-
fruptati-va cu masura si judecata. Atunci virtutea si multumirea, fara vreo
stradanie deosebita, vor veni si vor salaslui in inima voastra si veti fi cetateni
buni, soti iubitori si parinti dragastosi, oameni cucernici si cu suflet ales.
Inainte de cina, Harris, George si subsemnatul aveam chef de cearta,
eram iritabili si prost dispusi; dupa cina, sedeam si ne zambeam unul altuia,
ba chiar si cainelui. Ne iubeam unii pe altii, iubeam pe toata lumea. La un
moment dat, Harris iI calca pe George pe batatura. Daca asta s-ar fi intam-
plat inainte de cina, George ar fi exprimat cu privire la soarta iui Harris pe
pamant si in ceruri urari care ar fi zguduit profund un om serios. Or, asa, s-a
multumit sa spuna:
— Mai incet, prietene, nu e bine sa calci pe cineva pe batatura!
Iar Harris, in loc sa se rasteasca la el sau sa-i spuna cu cel mai suparat
ton al lui ca nu e cu putinta ca cineva sa nu calce pe piciorul lui George daca
trebuie sa se miste pe langa el pe o raza de zece yarzi, sugerand totodata ca
George, cu picioroangele lui, n-ar mai trebui primit intr-o barca de dimensi-
uni obisnuite si sfatuindu-l sa si le spanzure peste bord — asa i-ar fi zis ina-

6 1 uncie = 28,350 g
inte de cina! — acum, insa, ii spuse doar atat:
— Imi pare rau, George, sper ca nu te doare prea rau.
La care George raspunse:
— Nu, deloc, si adauga: E vina mea. Iar Harris spuse:
— Nu, de fapt, e vina mea. Era o placere sa-i asculti.
Ne-am aprins pipele si ne-am apucat sa contemplam noaptea linistita,
discutand ba de una, ba de alta.
George se intreba de ce nu putem fi totdeauna asa, departe de lume si de
ispitele si pacatele ei, ducand un trai cumpatat si pasnic si facand numai
fapte bune in dreapta si in stanga. I-am raspuns ca si eu ravnesc adesea ia
astfel de lucruri, apoi am discutat despre posibilitatea ca noi patru sa plecam
pe o insula pustie, bine amenajata din toate punctele de vedere, si sa traim
acolo intr-o padure.
Dupa cate era informat Harris, pericolul pe care-l prezentau insulele
pustii consta in faptul ca sunt grozav de umede, George insa nu-i impartasi
parerea, sustinand ca ar putea fi drenate.
Din vorba in vorba, de la umezeala am trecut la udatura si udeala si, cu
acest prilej, George si-a amintit de o patanie nostima, al carui erou fusese
tatal lui.
Tatal lui George calatorea o data cu un prieten de-al sau prin Wales si
intr-o noapte s-au oprit amandoi la un han, unde se mai aflau si alti calatori,
in tovarasia carora au petrecut toata seara.
A fost o seara foarte vesela si au stat pana tarziu noaptea, iar cand s-au
dus la culcare (am uitat sa va spun ca pe atunci tatal lui George era foarte
tanar), erau si ei cam veseli. Tatal lui George si prietenul tatalui lui George
urmau sa se culce in aceeasi camera, dar in paturi diferite. Au luat o luma-
nare si au urcat sus. Cand au intrat in camera, lumanarea si-a pierdut echi-
librul, s-a dat cu capul de perete si s-a stins, asa ca au trebuit sa se dezbrace
pe intuneric si sa-si caute paturile orbecaind. Iata insa ca in loc sa se urce in
paturi separate, cum isi inchipuiau ei ca fac, s-au catarat in acelasi pat, unul
culcandu-se cu capul la capatai, iar celalalt, la capatul situat in punctul
cardinal opus, cu picioarele pe perna.
Urma o clipa de tacere, apoi tatal lui George spuse:
— Joe!
— Ce e, Tom? raspunse vocea lui Joe, dinspre celalalt capat al patului.
— Inchipuie-ti, mai este cineva in patul meu. Si-a intins picioarele pe
perna mea.
— Nemaipomenit, Tom! raspunse celalalt. Dar sa fiu ai naibii daca nu e
cineva si in patul meu!
— Ce-ai de gand sa faci? intreba tatal lui George.
— Pai, iI azvarl jos, raspunse Joe.
— Si eu la fel, spuse tatal lui George, vitejeste.
Urma o lupta scurta, se auzira doua bufnituri, ca de doua trupuri prava-
lite pe dusumea, si o voce cam tanguioasa spuse:
— Asculta, Tom!
 — Da!
— Cum ti-a mers?
— Ca sa fiu sincer, omul meu m-a azvarlit el pe mine.
— Si al meu la fel! Asculta, nu prea-mi inspira incredere hanul asta. Dar
tie?
— Cum ii spunea hanului aceluia? intreba Harris.
— "La Mistretul Vesel", spuse George. De ce ma intrebi?
— Atunci nu, nu, e altul, raspunse Harris.
— Ce vrei sa spui? intreba George.
— E foarte ciudat — murmura Harris — dar exact acelasi lucru i s-a in-
tamplat si tatalui meu odata intr-un han de provincie. L-am auzit adesea po-
vestindu-si patania. Credeam ca s-ar putea sa fi fost acelasi han.
In seara aceea ne-am culcat pe la zece si, cum eram obosit, credeam ca o
sa dorm bine. Dar n-a fost asa. De obicei, ma dezbrac si-mi pun capul pe per-
na, si atunci cineva tranteste usa si-mi spune ca e opt si jumatate, dar de da-
ta aceasta, toate pareau impotriva mea: noutatea situatiilor si a peisajelor,
lemnul tare al barcii, pozitia incomoda (eram culcat cu picioarele sub o banca
si cu capul pe alta), clipocitul apei in jurul barcii si fosnetul vantului printre
ramuri, toate ma tineau treaz si ma deranjau.
Intr-un tarziu am reusit sa adorm pentru cateva ceasuri. Pe urma, o ie-
situra a barcii care facea impresia ca s-a umflat peste noapte, fiindca sunt
sigur ca nu era acolo cand am pornit si a disparut spre ziua, m-a tinut tot
timpul in ghionturi. Cu spatele numai rani, am visat ca am inghitit o moneda
si ca oamenii imi gauresc spinarea cu un burghiu ca sa o scoata de acolo. Mi
s-a parut foarte rusinos din partea lor si le-am spus ca sunt gata sa recunosc
ca le datorez acesti bani si ca-i voi achita la sfarsitul lunii. Ei nici sa auda de
asa ceva! Tineau mortis sa-si primeasca banii pe loc, amenintandu-ma ca alt-
fel dobanda o sa atinga proportii foarte mari. Eu m-am suparat foc si le-am
spus ca am inteles cu cine am de-a face, iar dansii, drept raspuns, au rasucit
burghiul cu atata ferocitate, incat m-am desteptat.
Cum aerul din barca era cam inchis si ma durea capul, m-am gandit sa
ies putin afara si sa respir aerul rece al noptii. Am aruncat pe mine ce haine
am gasit, unele ale mele, altele ale lui George si Harris, si m-am furisat tiptil,
pe sub coviltir, spre tarmul fluviului.
Era o noapte ca-n povesti. Luna asfintise, lasand pamantul singur, cu
stelele. Mi se parea ca in mijlocul solemnei taceri, in vreme ce noi, copiii
pamantului, dormeam, suratele lui, stelele, stateau de vorba cu el despre
necuprinsele taine, cu glasuri prea profunde ca sa le poata auzi urechile
neinvatate ale oamenilor.
Stelele acestea ciudate, atat de reci, atat de luminoase, ne infricoseaza.
Suntem asemenea unor copii, ale caror picioruse plapande ii poarta in tem-
plul slab luminat al zeului caruia au fost invatati sa i se inchine, dar pe care
nu-l cunosc, si stand sub bolta rasunatoare ce acopera intinderea de lumina
laptoasa, privesc in sus, pe jumatate increzatori, pe jumatate infricosati la
gandul ca vor avea cine stie ce viziune cumplita.
 Si totusi, noaptea pare atat de mangaietoare si plina de forta. In fata
maretiei ei, maruntele noastre necazuri pleaca tiptil, rusinate. Ziua a fost
plina de griji si de zbucium, in inimile noastre au salasluit ganduri urate si
amare, iar lumea ni s-a parut aspra si nedreapta cu noi. De aceea, Noaptea,
ca o mama dragastoasa, ne atinge gingas cu mana fruntea incinsa de febra,
ne intoarce fata inlacrimata spre fata ei si surade si cu toate ca nu vorbeste,
noi stim ce vrea sa ne spuna, asa ca ne lipim obrazul infierbantat de sanul ei
si durerea trece.
Cateodata, durerea noastra e foarte adanca si adevarata si atunci stam
in fata ei tacuti, pentru ca, in afara de gemete, nu cunoastem un alt grai pen-
tru suferinta noastra. Inima Noptii e plina de mila pentru noi; ea nu ne poate
alina durerea, ne ia mana intr-a ei si lumea se face mica, mica, si se indepar-
teaza, iar noi, purtati pe aripile ei negre, suntem dusi in fata unui chip mai
impunator decat al ei si in lumina orbitoare pe care acesta o revarsa, viata
omului sta ca o carte deschisa in fata noastra si atunci stim ca Durerea si
intristarea nu sunt decat ingerii Domnului.
Numai cei care au purtat cununa suferintei pot privi in fata lumina a-
ceasta mareata, iar cand se intorc, nu au voie sa vorbeasca despre ea sau sa
dezvaluie taina pe care o cunosc.
Candva, niste cavaleri, toti unul si unul, calareau printr-o tara straina.
Drumul lor trecea printr-un codru neumblat, unde ciulinii cresteau de-a val-
ma, sfasiind cu ghimpii lor mari si ascutiti carnea celor care se ratacisera pe
acolo. Frunzele pomilor ce cresteau in padure erau intunecate si dese si nici o
raza de lumina nu strabatea printre ramuri, ca sa invioreze intunericul si
tristetea.
Si in timp ce treceau prin padurea aceea intunecata, un cavaler se rataci
de tovarasii lui si, pierzandu-le urma, nu se mai reintoarse la ei, iar acestia,
foarte intristati, pornira mai departe fara dansul, jelindu-l ca pe un mort.
Ajungand ei la castelul mandru catre care calatorisera, au zabovit acolo
multe zile si s-au veselit, iar intr-o noapte, pe cand stateau linistiti in jurul
bustenilor care ardeau in sala cea mare a castelului si beau vin, iata ca apare
tovarasul pierdut si ii saluta. Hainele lui erau zdrentuite ca ale unui cersetor
si carnea lui alba era plina de rani, dar chipul ii era luminat de o bucurie a-
danca.
Si ei l-au ispitit intrebandu-l ce i s-a intamplat, iar el le-a povestit cum a
ratacit drumul in codru si cum a umblat in nestire multe zile si nopti de-a
randul, pana cand, sfasiat si insangerat, s-a culcat pe pamant asteptandu-si
sfarsitul.
Iar cand ceasul mortii se apropiase de-a binelea, prin intunecimea de
nepatruns a padurii veni spre dansul o fata mandra, care-l lua de mana si-l
duse pe carari intortocheate, necunoscute de nici un om, pana ce, intr-un
tarziu, intunericul fu risipit de o lumina puternica, fata de care lumina zilei
nu este decat ca flacara opaitului fata de soare; si in lumina aceea orbitoare,
cavalerul nostru, ostenit de atata cale, avu, ca intr-un vis, o vedenie si aceas-
ta vedenie i se paru atat de frumoasa, atat de neasemuita, incat nu se mai
gandi la ranile sale care sangerau, ci statu locului ca vrajit, cuprins de o bu-
curie netarmurita, cum e marea, si adanca, asemenea acesteia.
Si vedenia pieri din fata ochilor lui si atunci cavalerul, ingenunchind in
tarana, multumi sfantului milostiv care-i ratacise pasii in codrul acela grozav,
facandu-l sa aiba o asemenea vedenie in inima padurii.
Si numele codrului intunecat era intristarea, dar despre vedenia pe care
a vazut-o bunul cavaler nu ne este noua ingaduit sa va povestim.

CAPITOLUL XI

A fost odata ca niciodata, cand George s-a trezit dis-de-dimineata. Lui

George, Harris si Montmorency nu le place apa rece. J. da dovada de hotarare
si eroism. George si camasa lui: o poveste cu talc. Harris bucatar. Privire
retrospectiva, introdusa dinadins pentru uzul scolilor.

A doua zi m-am trezit la sase dimineata, ca sa constat ca si George facu-

se ochii mari. Ne-am intors amandoi pe partea cealalta si am incercat sa a-
dormim din nou, dar n-am reusit. Daca ar fi existat vreun motiv deosebit ca
sa nu trebuiasca sa adormim din nou, ci, dimpotriva, sa ne sculam si sa ne
imbracam imediat, am fi atipit cu ochii la ceas si am fi dormit pana la zece.
Cum insa nu era nici o graba sa ne dam jos din pat, in cursul urmatoarelor
doua ore cel putin, si cum sculatul nostru la o ora atat de timpurie ar fi fost o
prostie curata, probabil ca numai datorita absurditatii inerente lucrurilor, in
general, am incercat sentimentul ca a mai ramane in pat inca cinci minute ar
fi insemnat moartea pentru noi.
George imi povesti ca un lucru asemanator, numai ca si mai rau, i se in-
tamplase lui cu vreo optsprezece luni in urma, pe cand locuia de unul singur
in casa unei anume doamne Gippings. Intr-o seara i se stricase ceasul si se
oprise la opt si un sfert. N-a observat acest lucru imediat, deoarece, dintr-o
cauza sau alta, uitase sa-l intoarca inainte de a se duce la culcare (asta nu i
se intampla adesea) si-l atarnase deasupra pernei fara sa se mai uite la el.
Asta s-a intamplat intr-o iarna, in preajma solstitiului. Orasul era cufun-
dat intr-o pacla deasa s-o tai cu cutitul, iar George, desteptandu-se diminea-
ta, nu-si putu da seama de timp. El intinse mana si trase ceasul. Era opt si
un sfert.
— Sfinti din ceruri! exclama George. Si eu care trebuia sa fiu in City ina-
inte de noua! De ce nu m-a sculat nimeni? Ce neobrazare!
Tranti ceasul, sari din pat, facu o baie rece, se spala, se imbraca, se bar-
bieri cu apa rece, pentru ca nu mai avea timp sa astepte sa se incalzeasca,
apoi intra glont in camera si se mai uita o data la ceas.
Daca zguduitura pe care a suferit-o ceasul cand a cazut pe pat a fost sau
nu cauza care l-a facut sa porneasca, sau care alta fusese pricina, George n-
ar fi putut spune, fapt este ca de la opt si un sfert ceasul incepuse sa mearga
si arata acum noua fara douazeci.
George iI insfaca si se repezi jos pe scari. In sufragerie, totul era cufun-
dat in bezna si intr-o liniste de mormant, nici urma de foc sau de micul de-
jun. George o facu de doua parale in sinea lui pe doamna Gippings, ferm ho-
tarat s-o ocarasca seara, cand se va intoarce acasa, apoi se napusti asupra
palariei si paltonului, inhata umbrela si se grabi spre iesire. Zavorul usii nu
era nici macar tras. George o afurisi pe doamna Gippings, spunand ca e o
baba lenesa, se mira ca oamenii nu se scoala la o ora decenta, descuie usa,
trase zavorul si o zbughi afara.
Dupa ce alerga intr-un suflet cale de vreun sfert de mila, incepu sa i se
para ciudat ca sunt atat de putini oameni pe strazi si ca pravaliile sunt in-
chise. Indiscutabil, era o dimineata foarte intunecoasa si cetoasa, totusi era
cam straniu sa intrerupi orice activitate din pricina aceasta. Daca el trebuia
sa se duca la birou si sa munceasca, altii de ce sa trandaveasca, numai pen-
tru ca era ceata si intuneric?
Ajunse, in sfarsit, la Holborn. Nu era tras nici un oblon, nu se zarea nici
un autobuz. Puteau fi vazuti numai trei oameni, dintre care unul era politist,
apoi o caruta plina cu verze si o cabrioleta jalnica la infatisare. George isi
scoase ceasul si se uita ia el: era noua fara cinci minute. Statu locului si-si
lua pulsul. Se apleca si-si pipai picioarele. Apoi, cu ceasul in mana, se apro-
pie de politist si-l intreba daca stie ce ora e.
— Ce ora e? se mira politistul, masurandu-l banuitor din cap pana in
picioare. Asteapta numai putin si o sa auzi orologiul.
George isi ciuli urechile si un orologiu de prin imprejurimi se executa
numaidecat.
— Dar a batut numai de trei ori! exclama George cu tonul unui om jignit,
dupa ce a ispravit de socotit.
— Pai cat ai vrea sa fie? replica gardistul.
— Noua, raspunse George, aratandu-i ceasul.
— Dumneata stii unde domiciliezi? intreba cu asprime pazitorul ordinii
publice.
George se gandi putin si-i dadu adresa.
— Asa? zise omul. Ei, fa bine si du-te acasa cu ceas cu tot... si vezi sa nu
se mai repete.
Si George o porni catre casa, coplesit de ganduri.
Prima hotarare pe care o lua cand intra in apartamentul lui fu sa se dez-
brace si sa se culce iar, dar cand se gandi ca va trebui sa se imbrace si sa se
spele inca o data, prefera sa se culce imbracat in fotoliu.
Nu fu insa chip sa adoarma; in toata viata lui nu se simtise mai treaz ca
acum, asa ca aprinse lampa, scoase sahul si incepu sa joace de unul singur.
Dar nici sahul nu avu darul sa-l invioreze — era o indeletnicire plicticoasa la
culme. George renunta si incerca sa citeasca. Cum insa nici lectura nu reusi
sa-l amuze, isi puse iar haina si iesi sa faca o plimbare.
Afara era pustiu si trist, iar toti politistii pe care-i intalnea in cale il pri-
veau banuitor, isi indreptau lanternele spre el si se luau pe urmele sale. A-
ceasta imprejurare iI afecta atat de mult pe George, incat pana la urma ince-
pu el insusi sa creada ca, intr-adevar, a comis cine stie ce nelegiuire si ajunse
sa se furiseze pe strazile laturalnice si sa se ascunda in gangurile intunecoase
ori de cate ori auzea apropiindu-se tropaitul bocancilor ocarmuirii.
Bineinteles, o astfel de comportare mari vigilenta fortei publice, ai carei
reprezentanti veneau intins la el, iI scoteau de prin ganguri si-l intrebau ce
face acolo, iar cand el raspundea "nimic", adaugand ca iesise doar sa faca o
plimbare matinala (era patru dimineata), oamenii se uitau la el ca si cum le-
ar veni tare greu sa-l creada, iar doi politisti in haine civile s-au tinut dupa el
pana acasa, pentru a se convinge ca intr-adevar locuia unde le spusese. Dupa
ce au vazut ca deschide usa cu propria sa cheie, s-au instalat vizavi si au
inceput sa supravegheze casa.
George se gandea sa aprinda focul si sa-si pregateasca ceva de mancare,
doar asa, ca sa-si mai alunge uratul, dar nu mai era in stare sa faca nici o
treaba ca lumea, de la galeata cu carbuni si pana la lingurita, toate ii picau
din maini sau formau obstacole de care se impiedica si facea un zgomot atat
de mare, incat se gandi cu groaza ca s-ar putea s-o destepte pe doamna Gip-
pings, ca doamna Gippings, incredintata ca au navalit hotii, va deschide fe-
reastra ca sa strige "politia!" si atunci cei doi detectivi o sa dea buzna in casa,
o sa-i puna catusele si o sa-l duca la politie.
Prada unei stari de nervozitate morbida, George isi zugravea procesul,
felul in care incearca sa explice juratilor circumstantele reale, cum nu-l crede
nimeni, cum e condamnat la douazeci de ani munca silnica si cum mama lui
se stinge de inima rea. Renunta asadar sa-si mai pregateasca micul dejun, se
infasura in palton si statu in fotoliu pana la sapte si jumatate, cand veni
doamna Gippings.
— De atunci, spuse George, nu m-am mai sculat niciodata atat de devre-
me.
Primise o lectie destul de serioasa.
Tot timpul cat George imi povesti aceasta intamplare reala din viata lui,
am stat ghemuiti amandoi in paturi, iar cand a ispravit, m-am sculat sa-l
destept pe Harris cu o vasla. A treia impunsatura avu efectul dorit: Harris se
intoarse pe partea cealalta, declarand totodata ca va fi gata intr-un minut si
intrebandu-ne de ghetele lui inalte, cu sireturi. Cu ajutorul cangii i-am aratat
exact pe ce lume se afla, iar Harris se scula brusc, trimitandu-l pe Montmo-
rency, care dormea somnul dreptilor pe pieptul lui Harris, drept in mijlocul
barcii.
Am dat coviltirul la o parte si toti patru ne-am aplecat capetele peste
bord, ne-am uitat la apa si ne-am cutremurat. De cu seara ne pusesem in
gand sa ne sculam devreme, sa azvarlim paturile si salurile cat colo si, dand
la o parte coviltirul, sa sarim in apa cu chiote de veselie si sa ne delectam
inotand pana departe. Iata, insa, ca dimineata venise, dar ispita nu mai era
deloc aceeasi. Apa parea umeda si rece, iar vantul te patrundea pana la piele.
— Ei, cine intra primul in apa? spuse Harris intr-un tarziu.
Nu ne-am batut pentru intaietate. In ceea ce-l privea pe el, George rezol-
va problema: se trase in fundul barcii si incepu sa-si puna sosetele. Montmo-
rency dadu drumul unui urlet involuntar, ca si cum numai gandul scaldatu-
lui l-ar fi infiorat, iar Harris spuse ca va fi foarte greu sa ne cataram in barca,
asa ca facu stanga imprejur si se duse sa-si caute pantalonii.
Eu, unul, nu voiam sa ma dau batut atat de usor, dar, ce e drept, con-
tactul cu apa rece nu-mi suradea defel. Ma gandeam si ca s-ar putea sa dau
de pietre, de busteni si ierburi. Pana la urma, am adoptat o solutie de com-
promis: sa ma duc pe tarm si sa ma stropesc putin cu apa. Asa am si facut:
mi-am luat un prosop, am sarit pe mal si m-am dus spre o creanga de copac
afundata in apa.
Era un frig cumplit. Vantul taia ca un brici. In cele din urma m-am raz-
gandit. Am hotarat sa ma inapoiez la barca si sa ma imbrac, dar in clipa in
care m-am rasucit, craca a cedat si, cu un pleoscait ingrozitor, eu si prosopul
ne-am pomenit la fund. Inainte de a-mi da seama de cele petrecute, ma si
aflam in mijlocul curentului, cu vreo patru litri de apa de Tamisa in stomac.
— Hait! Nebunul de Jerome a intrat! I-am auzit pe Harris spunand, pe
cand razbateam la suprafata apei. Nu-mi inchipuiam ca o sa aiba curajul.
Tu-l vedeai in stare de asa ceva?
— E buna apa? canta George.
— Delicioasa! am raspuns eu scuipand. Sunteti niste prosti ca nu intrati.
Face toti banii! De ce nu incercati? E nevoie numai de putina vointa.
Din pacate n-am reusit sa-i conving.
S-a intamplat un lucru destul de amuzant pe cand ne imbracam in di-
mineata aceea. Cand m-am intors in barca, eram aproape inghetat si, in gra-
ba cu care voiam sa-mi pun camasa, mi-a cazut, fara sa vreau, in apa. Asta
m-a infuriat la culme, cu atat mai mult cu cat George a izbucnit intr-un ras
nebun.
— Nu vad ce e de ras in asta, i-am spus lui George.
Dar George s-a pornit si mai tare pe ras. Niciodata nu mi-a fost dat sa
vad un om razand atata. In cele din urma mi-am iesit din rabdari si am in-
cercat sa-i demonstrez ce idiot e, dar nerodul, In loc sa se potoleasca, radea si
mai abitir. Or, chiar in clipa cand pescuisem camasa, mi-am dat scama ca
nici macar nu era a mea, ci era camasa lui George, pe care eu o luasem din
greseala. Pentru prima data am surprins si eu latura comica a situatiei si am
inceput sa rad. Si cu cat ma uitam mai mult de la George la camasa si de la
camasa la George — caruia mai-mai sa-i vina rau de atata ras — cu atat ma
amuzam mai teribil. Ba, ce zic, radeam cu atata pofta, incat i-am dat iar dru-
mul camasii in apa.
— Adica... adica... n-ai de gand s-o scoti din apa? spuse George intre do-
ua hohote de ras spasmodic.
Cateva minute nu i-am putut raspunde deloc, pentru ca radeam ca iesit
din minti, dar pana la urma am izbutit sa ingan:
— Nu e camasa mea, e a ta!
De cand sunt n-am vazut o fata omeneasca trecand atat de brusc de la o
expresie de veselie la una de intristare.
— Ce-e-e? zbiera el, sarind ca ars. Vita incaltata! De ce nu esti mai a-
tent? De ce dracu nu te duci ? i te imbraci pe mal? Locul tau nu e in barca,
pe onoarea mea. Da-mi cangea.
 Am incercat in zadar sa-i arat partea comica a chestiunii, dar George e
uneori foarte opac la glume.
Pentru micul dejun, Harris propuse jumari. Era gata sa le prepare el.
Din spusele lui reiesea ca se pricepe ca nimeni altul la pregatitul jumarilor.
La picnicuri, pe iahturi, el facea treaba asta regulat; zicea ca isi castigase
chiar un adevarat renume. Celor care gustasera vreodata din jumarile prega-
tite de el, asa am dedus noi din spusele lui Harris, nu le mai placea nici o
alta mancare, tanjeau si se stingeau cu zile de dorul jumarilor lui, atunci
cand nu le aveau.
Am inceput sa salivam cand l-am auzit vorbind despre astfel de lucruri,
asa ca i-am pus la dispozitie lampa de gatit, tigaia si toate ouale care ramase-
sera intregi in cos si i-am rugat sa inceapa.
Harris intampina unele greutati cand sparse ouale, sau, mai exact, nu
atunci cand le sparse, ci cand incerca sa le puna in tigaie dupa ce au fost
sparte, tinandu-le la o oarecare distanta de pantaloni si ferindu-se sa nu i se
prelinga in maneca, dar in cele din urma reusi sa puna vreo jumatate de du-
zina in tigaie, dupa care se ghemui langa lampa si le amesteca intr-una cu o
furculita.
Parea o munca destul de ingrata, din cate puteam judeca George si cu
mine. De cate ori se apropia de tigaie, se frigea, scapa toate din mana, topaia
in jurul lampii, sufla in degetul vatamat si injura. Si parca era un facut: ori
de cate ori George sau eu ne aruncam privirile spre Harris, povestea asta se
repeta. La inceput ne-am spus ca toate astea sunt o parte integranta din res-
pectivul capitol al artei culinare.
Noi nu stiam ce sunt jumarile si ni le inchipuiam ca o mancare de-a pie-
ilor rosii sau a bastinasilor din insulele Sandwich, care, pentru a fi pregatita
cum trebuie, are nevoie de dansuri si incantatii. Montmorency, desteptul, a-
dulmeca tigaia cu botul si, dupa ce se fripse in lege cu cativa stropi de untu-
ra, incepu si el sa topaie si sa injure. Ce mai incoace si incolo, a fost una din-
tre cele mai interesante si palpitante operatii la care am fost vreodata martor.
Lui George si mie ne paru rau cand se ispravi.
Rezultatul n-a fost un succes deplin, precum anticipase Harris. Parea ca
omul nu prea avea ce sa ne arate. In tigaie intrasera sase oua, dar din tigaie
iesea o lingurita cu scrob ars si deloc imbietor.
Harris dadu vina pe tigaie, sustinand ca ar fi fost mult mai bine daca am
fi avut ia indemana un cazan de fiert peste si o masina cu gaz, iar noi am de-
cis sa nu mai facem jumari pana cand nu ne vom fi procurat aceste pretioase
obiecte de bucatarie.
Pana sa ispravim noi cu masa, soarele devenise mai prietenos, vantul in-
cetase sa mai bata si dimineata era incantatoare. In preajma noastra erau
putine lucruri care ne-ar fi putut aduce aminte de secolul al nouasprezecelea;
si in timp ce ne uitam la razele soarelui de dimineata, care invaluiau fluviul,
nu ne era greu sa ne inchipuim ca secolele care ne desparteau de acea dimi-
neata de neuitat de iunie 12157 au disparut si ca noi, feciori de yomeni8 en-
glezi, imbracati in haine toarse in casa si incinsi cu pumnale, asteptam acolo
pentru a fi martori la scrierea acelei marete pagini a istoriei, al carei inteles
avea sa fie talmacit oamenilor simpli peste vreo patru sute si ceva de ani de
unul, Oliver Cromwell, care o studiase temeinic.
E o dimineata insorita de vara, placuta si linistita. Dar vazduhul e stra-
batut de fiorul a ceea ce urma sa vina. Regele John a domnit in palatul Dun-
croft, iar in ajun, o zi intreaga, oraselul Staines a rasunat de zanganitul ar-
melor, de tropotul cailor pe pietrele aspre, de comenzile capitanilor, de inju-
raturile fioroase si de glumele grosolane ale arcasilor barbosi, ale halebardie-
rilor si ale lancierilor straini vorbind limbi ciudate.
Palcuri invesmantate pitoresc, formate din cavaleri si scutieri, au calarit
prin oras, prafuiti de atata drum. In tot cursul serii, portile caselor, aparti-
nand orasenilor slabi de inger, au trebuit sa fie deschise pentru a lasa inaun-
tru soldati care cereau casa si masa si, bineinteles, in conditii din cele mai
bune, altfel era vai de locuinta si de cei dinauntrul ei, pentru ca sabia este
judecator si jurat, reclamant si calau in aceste vremuri furtunoase si plateste
pentru ceea ce ia, crutandu-i pe cei de la care ia, daca binevoieste sa o faca.
In jurul focului din piata se aduna tot mai multe osti ale baronului.
Oamenii mananca, beau din belsug, canta, sau mai bine zis urla, cantece de
betie, joaca jocuri de noroc si, pe masura ce se innopteaza, se cearta tot mai
rau intre ei. Focul imprastie umbre stranii pe piramidele lor de arme, pe chi-
purile lor aspre si pe figurile lor matahaloase. Copiii din orasel se strang tiptil
in jurul lor, ca sa-i priveasca, minunandu-se, si fete voinice de la tara se a-
propie ca sa schimbe glume si impunsaturi desantate cu ostasii laudarosi,
atat de deosebiti de flacaii satului, care, nebagati acum in seama, stau unde-
va in spate si rad cu gura pana ia urechi. Iar in campiile dimprejur licaresc
slabele lumini ale taberelor mai indepartate, unde sunt stransi oamenii cre-
dinciosi cine stie carui stapanitor de pamanturi, iar dincolo, in afara orasului,
ca niste haite de lupi la panda, misuna mercenarii francezi ai tradatorului
John.
Si astfel, cu santinele in fiecare strada intunecoasa si cu focuri aprinse
pe toate dealurile din jur, noaptea a trecut si deasupra acestei fermecatoare
vai a batranei Tamisa s-a ridicat dimineata maretei zile, care se va sfarsi za-
mislind soarta unor vremuri ce vor veni.
Inca de ia revarsatul zorilor, pe prima dintre cele doua insule, ceva mai
sus de locul unde ne aflam noi acum, e zarva mare si se aud nenumarati
muncitori care robotesc. Se ridica steagul adus aici cu o seara in urma, tam-
plarii bat in cuie sirurile de banci, in timp ce ucenicii din Londra sunt de
fata, imbracati in matasuri si vesminte brodate cu aur si argint.
Iata ca dinspre Staines, pe drumul ce serpuieste de-a lungul fluviului, se
indreapta spre noi, razand si vorbind cu glasuri joase, de bas, vreo zece hale-
7 La 15 iunie 1215, la Runningmede, regele John a fost silit de baronii lui să semneze Magna
Charta, prima constituţie engleză, care limita puterea regală, mai ales în interesul marilor
baroni feudali
8 Mic proprietar de pământ
bardieri zdraveni, oamenii baronului. Se opresc la vreo suta de yarzi departa-
re de noi, pe celalalt tarm, se sprijina in armele lor si asteapta.
Si astfel, in rastimpuri, pe drum se insiruie grupuri si cete de oameni
inarmati pana-n dinti, cu casti si platose care scanteiaza sub razele prelungi
si joase ale soarelui de dimineata, pana cand, cat poti cuprinde cu ochiul,
drumul e intesat de otel stralucitor si de armasari nestruniti. Calareti, care
striga intr-una, galopeaza de la un grup la altul, fel de fel de stegulete falfaie
lenes in calda boare de vant, iar din vreme in vreme, freamatul se inteteste,
sirurile de oameni se dau intr-o parte si in alta a drumului, iar vreun baron
mai de seama, calare pe calul sau de lupta si inconjurat de scutieri, trece in
fata, ca sa-si ocupe locul in fruntea iobagilor si a vasalilor sai.
In fata, pe costisa dealului Cooper, s-au adunat satenii cu chipuri nedu-
merite si orasenii curiosi, care au venit in fuga de la Staines. Nu e nimeni
care sa stie despre ce anume e vorba, dar fiecare talmaceste in felul lui marele
eveniment la care au venit sa ia parte. Unii spun ca toata lumea va avea de
castigat de pe urma zilei acesteia, dar mosnegii clatina din cap ca unii care
au mai auzit astfel de povesti.
Toata Tamisa, pana hat la Staines, e presarata cu barci si lotci pesca-
resti, din acelea care astazi nu se mai bucura de favoare, fiind folosite numai
de oamenii cu mai putina dare de mana. Peste pragurile inalte, unde in anii
de mai tarziu se va ridica ecluza Bell, ele au fost impinse sau trase de vaslasii
lor vanjosi, iar acum se inghesuie langa barcile mari, pregatite sa-l duca pe
regele John spre locul unde Magna Charta iI asteapta ca sa fie iscalita.
E vremea amiezii, iar noi toti cei ce suntem de fata am asteptat cu rabda-
re multe, multe ceasuri. S-a raspandit zvonul ca John cel sugubat ar fi
scapat iar din mana baronului, fugind din palatul Duncroft cu mercenarii
dupa el si ca in curand o sa se apuce de cu totul alte indeletniciri decat sa
semneze Charta pentru libertatea poporului sau.
Dar nu! De data aceasta l-au prins ca intr-un cleste, in zadar s-a zbatut
si a cautat sa fuga. Departe in zare, pe drum, s-a starnit un nor de praf, care
se apropie si creste tot mai mult. Zgomotul copitelor de cai sporeste, iar ici-
colo, printre sirurile de ostasi aliniati, inainteaza o cavalcada mareata de lorzi
si cavaleri imbracati in costume pitoresti. In fata, in spate si pe flancuri cala-
resc yomenii baronilor, avandu-l in mijlocul lor pe regele John.
Acesta se indreapta spre barcile care-l asteapta, iar marii baroni se des-
prind din coloane ca sa-l intampine. El rade, le zambeste si le spune cuvinte
mieroase, de parca ar fi la o serbare data in cinstea lui si la care a fost invitat.
Dar in clipa cand se pregateste sa descalece, el arunca o privire grabita mer-
cenarilor francezi, aliniati in ariergarda, apoi una sirurilor neinduratoare de
oameni ai baronilor, care-l incercuiesc.
E prea tarziu? O lovitura necrutatoare data calaretului care-l insoteste,
un strigat lansat trupelor franceze, o sarja deznadajduita impotriva oamenilor
nepregatiti din fata lui... si acesti baroni razvratiti ar putea sa se caiasca de
ziua cand au incercat sa-i zadarniceasca planurile! O mana mai indrazneata
ar fi putut rasturna situatia chiar in clipa aceea. Daca ar fi fost Richard acolo,
cupa libertatii ar fi fost indepartata de la buzele Angliei, care i-ar fi simtit
gustul de-abia peste o suta de ani!
Dar regele John isi pierde cumpatul in fata chipurilor aspre ale luptato-
rilor englezi. Bratul lui aluneca pe frau, regele descaleca si se urca in prima
barca. Baronii, cu mainile lor imbracate in zale, iI urmeaza de indata, stran-
gand cu nadejde teaca palosului. Se da semnalul de plecare.
Greoaie, barcile cu punti sclipitoare parasesc tarmul din preajma lui
Runningmede. Ele inainteaza agale, in contra curentului repede, pana cand,
cu un zgomot surd, lovesc tarmul marii insule, care de aici inainte va purta
numele de insula Magna Charta. Regele John a pasit pe tarm, iar noi astep-
tam in mijlocul unei taceri de mormant pana cand un chiot strapunge
vazduhul si atunci stim ca a fost asezata piatra de temelie a templului
libertatii engleze.

CAPITOLUL XII

Henric al Vlll-lea si Anna Boleyn. Neplacerile convietuirii sub acelasi

acoperis cu o pereche de indragostiti. 0 perioada critica pentru natiunea
engleza. O noapte in cautarea pitorescului. Fara casa, fara masa. Harris se
pregateste de moarte. Apare pe neasteptate un inger. Efectele bucuriei din senin
asupra lui Harris. O cina frugala. Masa. Pretul exagerat al mustarului. O
batalie inspaimantatoare. Maidenhead. Cu panzele umflate de vant. Trei
pescari. Suntem injurati.

Stateam pe mal, evocandu-mi aceasta scena, cand ma pomenesc cu

George alaturi, care-mi spune:
— Poate n-ar fi tocmai rau sa-mi dai o mana de ajutor la spalatul va-
selor. Asta, bineinteles, dupa ce te odihnesti.
Readus astfel de la zilele trecutului glorios la prezentul prozaic, cu toate
mizeriile si pacatele lui, m-am urcat in barca si am curatat tigaia cu o surcea
si un smoc de iarba, dandu-i ultimul lustru cu camasa uda a lui George.
Ne-am abatut si pe la insula Magna Charta, ca sa aruncam o privire a-
supra pietrei care se afla intr-o casuta de acolo si despre care se spune ca pe
ea ar fi fost semnata Marea Carta, cu toate ca eu insumi ma feresc sa afirm
daca a fost semnata sau nu acolo, ori, dupa cum spun unii, pe celalalt mal, la
Runningmede. In sinea mea, totusi, sunt ispitit sa dau crezare versiunii cum
ca s-ar fi semnat pe insula. Daca as fi fost unul dintre baronii vremii aceleia,
as fi staruit pe langa tovarasii mei ca regele John sa fie adus pe insula, unde
un musteriu atat de flusturatic ca el ar fi avut mai putina libertate de actiu-
ne.
Pe terenurile casei Ankerwyke (chiar langa Punctul Picnic) sunt ruinele
unui schit vechi, prin imprejurimile caruia se zice ca Henric al VII-lea o as-
tepta si o intalnea pe Anna Boleyn. De altfel, se mai intalnea cu ea si la cas-
telul Hever, in Kent, si undeva pe langa St. Albans. Trebuie sa fi fost foarte
greu pentru englezi sa gaseasca in acele zile un locsor unde acesti tineri ne-
sabuiti sa nu se giugiuleasca!
Ati stat vreodata in aceeasi casa cu o pereche de indragostiti? E o grea
incercare! Vrei sa te duci sa stai in salon si o pornesti intr-acolo. In timp ce
deschizi usa, auzi un "ah!" ca si cum cineva si-ar fi amintit brusc de ceva si,
cand intri, Emily e la fereastra, privind cu deosebit interes tot ce se petrece pe
partea cealalta a strazii, iar prietenul tau John Edward sta in celalalt colt al
odaii, cu desavarsire absorbit de contemplarea fotografiilor rudelor altor per-
soane.
— A! spui tu, oprindu-te in usa. Nu stiam ca e cineva aici.
— Nu stiai?... raspunde rece Emily, pe un ton care vrea sa spuna ca nu
prea ii vine sa creada.
Te invarti fara rost cateva clipe, apoi spui:
— E cam intuneric. De ce nu aprindeti lampa?
John Edward exclama "vai!", probabil nu bagase de seama, iar Emily
adauga ca lui papa nu-i place sa se aprinda lampa dupa-amiaza.
Le spui doua-trei noutati, le spui ce crezi despre problema irlandeza, dar
nu au aerul ca i-ar interesa. Singurele lor comentarii, indiferent de subiect,
se rezuma la: "Vai!", "Nu-i asa?", "Serios?", "Da", "Nu se poate!". Si dupa vreo
zece minute de astfel de conversatie bati in retragere spre usa si o stergi bini-
sor, peste masura de surprins ca usa se inchide brusc si cu zgomot in urma
ta, fara ca tu s-o fi atins macar.
O jumatate de ora mai tarziu ai chef sa fumezi o pipa in sera. Singurul
scaun din sera e ocupat de Emily, iar John Edward, daca ar fi sa dai crezare
hainelor, sezuse tot timpul pe dusumea. Nici unul dintre ei nu spune nimic,
dar iti arunca niste priviri care exprima tot ce se poate exprima intre oameni
civilizati, iar tu te retragi cat ai clipi si inchizi usa in urma ta.
Dupa aceea nu mai indraznesti sa-ti bagi nasul in nici o camera din ca-
sa, asa ca, dupa ce ai urcat si ai coborat scara de mai multe ori, te duci si
stai in dormitorul tau. Cum insa te plictisesti repede, iti pui palaria si iesi sa
faci o plimbare prin gradina. O apuci pe aleea principala si, cand treci pe lan-
ga chiosc, arunci o privire intamplatoare inauntru. Se putea? Cei doi destepti
stau ghemuiti unul in altul, intr-un colt al chioscului. Te zaresc si capata
convingerea ferma ca-i urmaresti peste tot, ca unul care le-a pus gand rau.
— De ce nu exista pentru asa ceva o camera speciala unde oamenii sa fie
zavorati? bombani tu inciudat si te repezi inapoi in antreu, iti iei umbrela si
iesi.
Cam asa trebuie sa se fi petrecut lucrurile cand Henric al Vlll-lea, un ba-
ietandru fara minte, ii facea curte micutei Anna. Probabil ca ori de cate ori
oamenii din Buckinghamshire ii intalneau facandu-si juraminte de dragoste
langa Windsor si Wraysbury exclamau: "Cum? Voi, aici?" Iar Henric, imbujo-
randu-se la fata, raspundea: "Da, tocmai am trecut pe aici sa vad un prieten",
iar Anna, de colo: "Imi pare grozav de bine ca va vad! Nu e nostim? L-am in-
talnit adineauri pe domnul Henric al Vlll-lea pe alee, avem amandoi acelasi
drum."
Apoi oamenii isi vedeau de-ale lor si-si spuneau: "Cat mai tine giugiulitul
asta, am face mai bine s-o stergem de aici. Ce-ar fi sa plecam in Kent?"
Zis si facut. Plecau in Kent, iar primul lucru peste care dadeau acolo e-
rau Henric si Anna, facand fel de fel de nebunii in jurul castelului Hever.
— La naiba! injurau ei. Sa plecam si de aici. E pur si simplu insuporta-
bil. Sa ne ducem la St. Albans, e un ungher dragut si linistit.
Dar la St. Albans ii asteptau cei doi indragostiti, sarutandu-se cu foc sub
zidurile manastirii. Bietii oameni n-au mai avut incotro si s-au facut pirati,
pana la oficierea cununiei celor doi.
Portiunea de fluviu intre Punctul Picnic si ecluza Old Windsor e nease-
muit de frumoasa. Un drum umbrit, presarat ici si colo cu casute dragute,
serpuieste de-a lungul malului, spre "Clopotele din Ouseley", un han pitoresc,
ca de altfel cele mai multe hanuri de pe malurile Tamisei de sus, si unde poti
sa dai pe gat o halba respectabila cu bere, asa cum spune Harris, si in privin-
ta asta te poti bizui pe el. Old Windsor e un loc celebru in felul lui. Edward
Godwin [Ultimul rege anglo-saxon (1002-1066)] avea aici un palat si tot aici
faimosul EarI Godwin [Sustinator al regelui Edward (990-1053)] a fost gasit
vinovat de justitia veacului pentru ca a pus la cale omorarea fratelui regelui.
EarI Godwin a frant o bucata de paine si, tinand-o in mana, a spus:
— Daca sunt vinovat, fie ca aceasta bucata de paine sa mi se opreasca in
gat cand am s-o inghit!
A dus bucata la gura, a inghitit-o, s-a inecat cu ea si a murit.
Dincolo de Old Windsor, fluviul este oarecum lipsit de farmec si nu rede-
vine atractiv decat in apropiere de Boveney.
Eu si George am tras la edec pana dincolo de parcul Home, care se in-
tinde de-a lungul malului drept, intre podurile Albert si Victoria. In timp ce
treceam pe langa Datchet, George m-a intrebat daca-mi mai aduc aminte de
prima noastra calatorie pe Tamisa, cand ne-am oprit la Datchet la zece seara,
cu gandul sa ne gasim un acoperis pentru noapte. I-am raspuns ca-mi aduc
aminte si ca o sa mai treaca multa vreme pana cand o sa uit.
Era intr-o sambata, in ajunul sarbatorii bancare din august9. Toti trei
eram obositi si flamanzi si cand am ajuns la Datchet ne-am scos cosul, cele
doua valize, paturile, pardesiele si alte lucruri de soiul asta si am pornit in
graba sa cautam un adapost. Am dat de un hotel mic si foarte atragator, cu
curpeni si plante agatatoare la intrare, dar nu avea si caprifoi si, nu stiu de
ce, mi s-a nazarit ca hotelul unde vom trage trebuie neaparat sa aiba si
caprifoi.
— Sa nu intram aici, am spus. Sa mergem ceva mai departe si poate o
sa-ntalnim unul cu caprifoi.
Ne-am urmat, asadar, drumul si am ajuns la un alt hotel. Acesta era
foarte simpatic si avea caprifoi de jur imprejurul zidurilor, dar lui Harris nu
i-a placut mutra unui individ proptit de usa principala. Dupa parerea lui
Harris, nu facea deloc impresie de om cumsecade, cu atat mai mult cu cat
purta niste ghete grozav de urate in picioare, asa ca, in consecinta, am pornit
mai departe. Am mers o bucata buna de drum fara sa mai dam de alte hote-

9 Prima zi de luni din august

luri, cand am intalnit un om pe care l-am rugat sa ne indrume.
— Pai, v-ati departat de hoteluri, ne spuse el. Intoarceti-va, mergeti drept
inainte si o sa dati de "Cerbul".
I-am raspuns:
— De-acolo venim, domnule. Nu ne-a placut, pentru ca nu are caprifoi.
— Atunci de ce n-ati incercat la "Conacul", e chiar peste drum de primul.
— N-am vrut sa intram, interveni Harris, pentru ca nu ne-a placut infa-
tisarea unui cetatean de acolo.
De fapt, lui Harris nu-i placuse nici culoarea parului, nici ghetele indivi-
dului.
— Stiu si eu ce sa faceti atunci? spuse omul nostru. Sunt numai doua
hoteluri prin partea locului.
— Cum? Nu mai sunt si altele? exclama Harris.
— Nici unul! raspunse celalalt.
— Ce dracu ne facem? se vaicari Harris.
Apoi lua cuvantul George, spunand ca eu si Harris n-avem decat sa ne
construim un hotel special pentru noi si sa ne confectionam si oameni care
sa-l locuiasca. Cat despre el, era hotarat sa se inapoieze la "Cerbul".
Spiritele mari nu-si realizeaza niciodata idealurile. A suspinat Harris,
am suspinat si eu, ne-am gandit la desertaciunea tuturor nazuintelor
omenesti si l-am urmat pe George.
Ne-am dus catrafusele la "Cerbul" si le-am asezat in hol. Aparu si pro-
prietarul.
— Buna seara, domnilor, ne spuse el.
— Buna, raspunse George. Avem nevoie de trei paturi.
— Imi pare foarte rau, domnule, dar nu cred sa va putem servi.
— Nu face nimic, spuse George, o sa ne multumim si cu doua. Doi dintre
noi pot dormi foarte bine intr-un pat, nu-i asa? urma el, intorcandu-se catre
Harris si mine; Harris se grabi sa raspunda:
— Sigur, cum de nu,— convins ca eu si George putem dormi foarte bine
intr-un pat.
— Imi pare foarte rau, domnule, repeta proprietarul, dar, zau, nu avem
nici un pat liber in tot hotelul. De fapt, intr-un singur pat dorm cate doua, ba
chiar cate trei persoane.
Vestea asta ne-a cam cutremurat, dar Harris, care e un calator incercat,
a dat dovada de suficienta energie si, razand cu pofta, a spus:
— Pai, ce sa facem, o sa ne descurcam-noi si asa. Nu avem de ales. O sa
ne improvizam un pat in sala de biliard.
— Imi pare foarte rau, domnule, e ocupat si acolo. Trei domni dorm pe
masa de biliard si doi in cafenea. Nu pot sa va adapostesc in noaptea asta.
Ne-am strans lucrusoarele si am plecat spre "Conacul". Era o frumusete
de hotel. II preferam celuilalt si Harris m-a aprobat, adaugand ca o s-o ducem
imparateste, ca putem foarte bine sa nu ne uitam la omul cu parul rosu si, in
afara de asta, cu ce era bietul om vinovat ca avea parul rosu?
Harris vorbea cu bunavointa si intelepciune.
 Cei de la "Conacul" nici nu ne lasara sa deschidem gura. Proprietara ho-
telului ne intampina in prag spunandu-ne ca suntem al patrusprezecelea
grup de persoane pe care iI refuza in decurs de o ora si jumatate.
Cat despre sfioasele noastre propuneri cu privire la grajd, sala de biliard
sau pivnita cu carbuni, femeia le asculta cu dispret, insa toate aceste unghere
fusesera de mult ocupate. Am intrebat-o daca nu cumva stie vreun loc in sat
unde putem gasi un adapost pentru noapte?
— Daca nu sunteti prea pretentiosi, vezi bine, ea ne sfatuia sa nu fim, pe
soseaua Eton, la vreo jumatate de mila mai incolo, e o mica berarie...
N-am asteptat sa ne spuna de doua ori, am insfacat cosul, valizele, par-
desiele, paturile si pachetele si am tulit-o intr-acolo. Cred ca am strabatut
mai curand o mila decat o jumatate de mila, dar pana la urma am ajuns si,
gafaind, am navalit inauntru.
Oamenii de la berarie au fost mojici cu noi. Ne-au ras, pur si simplu, in
nas. In toata casa nu erau decat trei paturi, in care dormeau sapte holtei si
trei perechi casatorite. Totusi, un barcagiu bun la suflet, care se afla in car-
ciuma, ne sfatui sa incercam la bacanul de langa "Cerbul". Am facut cale in-
toarsa. Bacania era plina de lume. O baba pe care am intalnit-o in pravalie se
arata plina de bunavointa fata de noi si ne duse cale de vreun sfert de mila la
o prietena de-a ei, care inchiria din cand in cand camere mobilate domnilor.
Batrana mergea foarte incet si ne-au trebuit douazeci de minute ca sa
ajungem la prietena ei. Tot timpul drumului a avut grija sa ne inveseleasca,
descriindu-ne, in timp ce noi ne taram dupa ea, feluritele dureri pe care le in-
cerca in sale.
Camerele doamnei in chestiune erau inchiriate. De acolo am fost trimisi
la nr. 27. Nr. 27 era plin pana la refuz si ne-a trimis la nr. 32, dar 32 era si el
plin.
Ne-am intors atunci la drumul mare. Harris s-a asezat pe un cos si a de-
clarat sus si tare ca el nu merge mai departe nici in ruptul capului. Dupa pa-
rerea lui, era un loc linistit si i-ar fi placut sa moara acolo. Ne ruga pe noi,
ceilalti doi, s-o sarutam din partea sa pe mama lui si sa le spunem tuturor
rudelor ca le-a iertat si ca moare fericit.
In clipa aceea aparu un inger in chip de baietas (ma indoiesc ca un inger
ar fi putut gasi o deghizare mai potrivita), cu o cana cu bere intr-o mana, iar
in cealalta cu un obiect atarnat ia capatul unei sfori si pe care-l tot lasa in
jos, pe fiecare piatra mai neteda intalnita in cale, apoi iI tragea din nou in
sus, ceea ce producea un sunet deosebit de atragator, care sugera suferinta.
L-am intrebat pe acest sol ceresc (cum am constatat noi mai tarziu ca
este) daca nu cumva stie vreo casa izolata ai carei locuitori sa fie putini la nu-
mar si neputinciosi (de preferinta doamne in varsta sau domni paralitici), oa-
meni care s-ar putea lasa usor intimidati ca sa-si cedeze paturile timp de o
noapte unor disperati, sau poate stia sa ne recomande o cocina parasita, o
cuptor de var scos din uz sau ceva de soiul acesta. Baiatul nu avea cunostin-
ta despre astfel de locuri, cel putin nu de unul liber, dar ne asigura ca daca
vrem sa mergem cu el, mama lui are o camera de prisos, unde ne-ar putea
adaposti pentru o noapte.
In lumina palida a lunii i-am sarit de gat si l-am binecuvantat si ar fi fost
un tablou tare frumos, zau, daca baietasul nu ar fi fost atat de coplesit de e-
motia noastra, incat sa nu reziste sub povara ei, pravalindu-se la pamant si
tarandu-ne si pe noi cu el. Bucuria lui Harris a fost atat de mare, incat a lesi-
nat si a trebuit sa smulga cana cu bere a baiatului si s-o goleasca pe jumata-
te, inainte de a-si recapata cunostinta, apoi si-a luat picioarele la spinare si
ne-a lasat pe George si pe mine sa caram bagajele.
Baiatul locuia intr-o casuta cu patru camere si mama sa, painea lui
Dumnezeu, ne-a ospatat cu sunca fierbinte (din care noi am avut grija sa nu
lasam nimic — sa fi tot fost vreo cinci livre), dupa aceea cu torta cu marme-
lada si cu cate doua cesti cu ceai. Apoi ne-am dus la culcare. In camera erau
doua paturi — unul, un pat de campanie cu rotite, lat de doua picioare si sa-
se inchi, in care ne-am culcat George si cu mine, infasurandu-ne in acelasi
cearsaf, ca sa nu cadem, iar celalalt era un patut de copil, pe care si-l rezerva
Harris. Dimineata l-am gasit pe prietenul nostru cu picioarele atarnandu-i de
doi coti afara si le-am folosit ca sa ne agatam prosoapele, cand ne-am spalat.
Cat priveste hotelurile din Datchet, am hotarat ca pe viitor sa nu mai fim
atat de mofturosi.
Revenind la calatoria de acum, nu s-a petrecut nimic deosebit: am vaslit
cu putere pana nu departe de insula Monkey, unde ne-am oprit ca sa pran-
zim. Am inceput cu friptura rece de vaca, dar am descoperit ca uitasem sa lu-
am mustar. Nu cred ca inainte sau dupa aceea am simtit vreodata atat de
mult lipsa mustarului! In general nu ma prea omor dupa mustar si il intrebu-
intez foarte rar, dar atunci as fi fost in stare sa-l platesc cu universuri.
Nu stiu cate universuri sunt in cosmos, dar omul care in clipa aceea mi-
ar fi adus o lingurita cu mustar le-ar fi primit pe toate din partea mea. Asa
sunt eu, nu mai tin cont de nimic cand vreau un lucru si nu pot sa-l capat.
Si Harris declara ca ar da soarele de pe cer pentru o lingurita cu mustar.
Grozava afacere ar fi facut cel care ar fi trecut pe-acolo cu un borcan cu
mustar — zau, i-ar fi pus Dumnezeu mana in cap, pentru tot restul vietii!
Si totusi! Sunt sigur ca nici Harris si nici eu n-am mai fi incheiat targul
dupa ce-am fi capatat mustarul. Facem oferte din acestea extravagante in mo-
mente de tulburare sufleteasca, dar desigur ca atunci cand stam sa ne
gandim, ne dam seama cat de nepotrivite sunt in raport cu valoarea lucrului
ravnit. Am auzit odata pe un om care urca un munte in Elvetia spunand ca ar
da orice pentru o halba cu bere, iar cand a dat de o cabana mica, in care se
gasea bere, a facut un taraboi nemaipomenit pentru ca i-au pus la socoteala
cinci franci sticla cu bere Bass. Omul a declarat ca e un abuz scandalos si s-a
grabit sa informeze despre asta ziarul Times.
Din pricina absentei mustarului, o umbra de melancolie a pus stapanire
pe barca. Am mancat friptura in tacere. Existenta ni se parea goala si neinte-
resanta. Ne gandeam la zilele fericite ale copilariei si am oftat. Totusi, parca
ne-am mai inveselit cand a aparut torta cu mere, iar cand George a scos din
fundul cosului o conserva cu ananas dand-o de-a dura prin barca, am simtit
ca in definitiv si la urma urmei viata merita sa fie traita.
Toti trei suntem innebuniti dupa ananas. Ne-am uitat la poza de pe cutie
si ne-am gandit la suc. Ne-am zambit unul altuia si Harris a pregatit o lingu-
ra.
Am cautat apoi cheia de deschis conserve. Am rascolit tot cosul. Am sco-
tocit prin valize, am ridicat scandurile de pe fundul barcii. Am scos toate lu-
crurile pe mal si le-am scuturat, dar cheia de conserve ia-o de unde nu-i!
Harris a incercat atunci sa desfaca cutia cu briceagul, dar a rupt lama si s-a
taiat adanc, iar George a cautat sa faca acelasi lucru cu foarfeca, dar foarfeca
a zburat si n-a lipsit mult sa-l orbeasca. In timp ce-si pansau ranile, eu am
incercat sa gauresc cutia cu varful cangii, dar cangea a alunecat si m-a zvar-
lit intre barca si mal, in saizeci de centimetri de apa mocirloasa, in timp ce
cutia mi-a scapat din mana, nevatamata, dar a spart o ceasca de ceai.
Ne-au apucat nabadaile pe toti. Am dus conserva pe mal, Harris a plecat
pe camp in cautarea unei pietre ascutite, iar eu m-am intors in barca si am
luat catargul. George tinea conserva, Harris tinea piatra cu partea ascutita
spre cutie, iar eu am apucat catargul cu nadejde, l-am ridicat cat de sus am
putut, mi-am adunat toate puterile si am izbit cu sete.
Palaria de paie a lui George i-a salvat viata in ziua aceea. O mai pastrea-
za si acum (mai bine zis, pastreaza ce-a mai ramas din ea) si in serile lungi de
iarna, cand se aprind pipele si prietenii povestesc cate una gogonata despre
primejdiile prin care au trecut candva, George o ia din cui, o trece din mana
in mana si infricosatoarea poveste e luata de la inceput, cu inflorituri noi de
fiecare data.
Harris a scapat numai cu o simpla rana. Dupa isprava asta, am luat eu
singur cutia si am ciocanit-o cu catargul pana n-am mai putut — eram zdro-
bit si fizic si moral. Apoi a trecut Harris la rand.
Am batut-o noi doi pana cand am turtit-o de-a binelea, am redus-o la
cub, i-am dat toate formele geometrice cunoscute, dar nu am izbutit s-o gau-
rim. Acum trebuia George sa-si incerce norocul. S-a dus intins la cutie, a
ciocanit-o si a judecat-o, pana cand cutia a luat o forma atat de stranie, atat
de hidoasa, atat de nepamanteana in slutenia ei respingatoare, incat omul s-a
speriat si a aruncat catargul cat colo. Ne-am asezat apoi toti trei in jurul ei,
pe iarba, si am contemplat-o.
Intr-un loc al cutiei se formase o indoitura care aducea a ranjet omenesc.
N-am mai putut rabda si ocara asta. Harris s-a napustit asupra ei, a agitat-o
in aer si a azvarlit-o hat departe, in mijlocul apei, iar in timp ce cutia se
ducea la fund, noi o huiduiam si o improscam cu blesteme. Apoi ne-am urcat
in barca si am vaslit de zor, ca sa ne indepartam cat mai repede de locul acela
blestemat. Nu ne-am oprit pana cand n-am ajuns la Maidenhead.
Maidenhead e o statiune prea mondena pentru a fi placuta. Este locul de
intalnire al snobului de pe Tamisa cu doamna lui impopotonata si inzorzona-
ta. Este orasul hotelurilor fastuoase, frecventate mai cu seama de fel de fel de
gagaute si balerine. Este caldarea vrajitoarei de unde se raspandesc in toate
partile demonii fluviului — barcile cu aburi. Ducele (personajul la moda) citat
de "London Journal" isi are locsorul lui la Maidenhead si eroina romanelor in
trei volume ia negresit masa aici, in escapadele ei cu sotul alteia.
Am trecut repede de Maidenhead si, vaslind mai lin, am lunecat agale pe
intinderea mareata de apa, dincolo de ecluzele Boulter si Cookham. Padurile
Clieveden nu-si dezbracasera inca diafanul lor vesmant de primavara si se ri-
dicau pe marginea apei intr-o nesfarsita armonie de nuante de verde deschis.
Poate ca in frumusetea ei neintinata, aceasta este cea mai incantatoare regiu-
ne a fluviului, de a carui pace adanca ne-am dezlipit greu.
Am carmit spre o rastoaca a fluviului, chiar langa Cookham, ca sa luam
ceaiul, iar cand am trecut prin ecluza, se inserase de-a binelea. Intre timp se
iscase un vant ceva mai puternic, ca prin minune, o briza prielnica, pentru
ca de obicei pe Tamisa vantul iti este potrivnic, oriunde te-ai duce. Iti bate in
fata dimineata, cand pornesti la drum. Apoi vaslesti o distanta respectabila
gandindu-te ce bine o sa fie la intoarcere, cand o sa poti folosi panzele. Dar,
dupa ceai, vantul isi schimba directia si te obliga din nou sa vaslesti din greu
impotriva lui, in drum spre casa.
Daca cumva uiti sa iei panzele, atunci vantul este prielnic si la dus si la
intors. Ce sa-i faci? Lumea asta este o incercare continua si omul s-a nascut
ca sa patimeasca, asa dupa cum scanteile zboara spre cer.
In seara aceasta, totusi, stihiile facusera, hotarat lucru, o greseala si
vantul a suflat din spate si nu din fata. Am avut grija sa nu vorbim despre
asta si am ridicat in graba panzele, inainte ca ele sa prinda de veste, apoi ne-
am instalat in barca in pozitii ganditoare, iar panza s-a umflat, s-a incordat,
s-a ratoit la catarg si barca si-a luat zborul pe intinsul apelor...
Eu eram la carma.
Nu cunosc senzatie mai placuta decat aceea pe care ti-o ofera navigatul
cu panze. E ca in vis — parca zbori. Ai impresia ca plutesti pe aripile vantului
naprasnic, nu stii incotro. Nu mai esti neinsemnata bucatica de lut, neputin-
cioasa si chinuita, care se taraie pe pamant, faci parte din Natura! Inima iti
bate alaturi de a ei. Bratele ei vrajite iti inconjoara trupul, strangandu-te la
pieptul ei! Suflarea va e una, pamantul nu-l mai simti sub picioare! Glasurile
vazduhului canta, invaluindu-te. Pamantul ti se pare indepartat si mic, iar
norii, atat de apropiati, sunt fratii tai si tu iti intinzi bratele spre ei.
Al nostru era fluviul cat puteai vedea cu ochii, numai in departare se za-
rea o luntre de pescuit, ancorata in mijlocul fluviului, cu trei oameni la bord,
iar noi alunecam pe suprafata apei, trecand in revista tarmurile impadurite si
nici unul nu scotea o vorba.
Cum am mai spus, eu eram la carma.
Cand ne-am apropiat de luntrea pescareasca, am vazut ca cei trei oa-
meni sunt niste batrani cu infatisare grava. Stateau in barca aceea cu fundul
lat, pe trei scaune, si urmareau cu atentie unditele. Asfintitul rosiatic arunca
o lumina mistica asupra apelor, invapaind usor padurile falnice si inconju-
rand norii cu nimburi de aur. Erau clipe de adanca incantare, de speranta
extatica si dor. Panza se detasa pe fondul cerului de purpura, amurgul se cer-
nea in jurul nostru, invaluind lumea in nuante de curcubeu, iar in spatele
nostru se furisa noaptea.
Paream niste cavaleri ai unui vechi legende, inaintand pe un lac vrajit,
spre tarmurile necunoscute ale amurgului, spre minunata tara a asfintitului.
Nu am ajuns insa pe tarmurile amurgului, ci am nimerit drept in luntrea
pe care pescuiau cei trei mosnegi. La inceput nu ne-am dat seama ce s-a in-
tamplat, pentru ca panzele ne impiedicau vederea, dar dupa natura limbaju-
lui care s-a infiripat in aerul serii am inteles ca ne aflam in preajma unor fi-
inte omenesti si ca ele erau furioase si nemultumite.
Harris cobori panza si atunci am vazut ce se intamplase: ii azvarlisem pe
cei trei batrani respectabili de pe scaunele lor in fundul barcii, si acum bietii
oameni se straduiau sa se descotoroseasca unul de altul si de pestii care fa-
cusera claca deasupra lor; si in timp ce se munceau astfel, ne injurau, dar
cum! nu cu injuraturi obisnuite si pripite, ci cu ocari grele, lungi, bogate,
cumpanite cu grija, care imbratisau intreaga noastra existenta, inaintand in
viitorul apropiat si cuprinzand toate rudele noastre, pe toti cei ce aveau vreo
legatura cu noi — injuraturi strasnice, suculente.
Harris le spuse ca ar trebui sa ne fie recunoscatori pentru mica distrac-
tie pe care le-o prilejuisem dupa o zi intreaga de pescuit si adauga ca e sur-
prins si mahnit sa auda oameni de varsta lor dezlantuindu-si furia in acest
fel. Toate acestea n-au servit insa la nimic. Dupa aceea, George se oferi sa
treaca la carma. De la o minte ca a mea, zicea el, nu trebuie sa te astepti sa
se coboare din inalturi pentru a conduce o barca, mai bine sa i se incredin-
teze carma unei fiinte omenesti mai de rand, pana ce nu ne vom ineca cu
totii. George se aseza asadar la carma si ajunseram cu bine la Marlow.
La Marlow am lasat barca langa pod si am plecat sa ne adapostim peste
noapte la "Coroana".

CAPITOLUL XIII

Marlow. Bisham Abbey. Calugarii din Medmenhain. Montmorency isi pune

in gand sa omoare un motan batran. Pana la urma, totusi, se razgandeste si-l
lasa in viata. Purtarea scandaloasa a unui foxterier la un magazin universal.
Plecarea noastra din Marlow. O procesiune impozanta. Barca cu aburi, sfaturi
folositoare pentru a o scoate din sarite si pentru a o opri. Refuzam sa bem
fluviul. Un caine pasnic. Ciudata disparitie a lui Harris si a unei placinte

Marlow este unul dintre cele mai placute centre riverane pe care le cu-
nosc. E un orasel plin de viata, nu din cale-afara de pitoresc in general, e a-
devarat, totusi nu lipsit de cateva unghere rapitoare, arcade vanjoase din po-
dul zdruncinat al Timpului, pe care fantezia noastra rataceste indarat, spre
zilele cand Marlow era proprietatea saxonului Algar, inainte ca William Cuce-
ritorul sa-l fi inhatat pentru a-l darui reginei Matilda, inainte de a trece in
stapanirea contilor din Warwick sau a mult incercatului lord Paget, sfetnicul
a patru suverani succesivi.
Si tinutul inconjurator iI imbie pe calator, cat despre Tamisa, aici ea se
depaseste pe sine. Pana la Cookham, dincolo de padurile din Quarry si de pa-
jisti e o plimbare incantatoare. Dragi, stravechi paduri din Quarry, cu potecile
voastre stramte si intortocheate, cu cranguletele voastre capricioase, pana as-
tazi mai purtati amintirea zilelor insorite de vara! Cum va mai bantuie inca
umbritele intinderi duhurile chipurilor razatoare! Cum se desprind molcom
din frunzele voastre frematande glasurile de altadata!
Si mai frumos, inca, e intre Marlow si Sonning. Pe malul drept, exact la o
jumatate de mila departare de podul Marlow, treci pe langa mareata si vechea
abatie Bisham, ale carei ziduri din piatra au rasunat de chiotele cavalerilor
templieri si care, candva, a fost resedinta Annei de Cleves, apoi a reginei Eli-
sabeta. La Bisham Abbey se gasesc nenumarate amintiri melodramatice.
Printre altele, un dormitor tapisat si o camera secreta, ascunsa in dosul unor
pereti masivi. Spiritul lui lady Holy, care si-a omorat baiatul in bataie, mai ra-
taceste pe acolo noaptea, incercand sa-si spele mainile fantomatice intr-un
lighean fantomatic.
Acolo odihneste Warwick, facatorul de regi, caruia nu-i mai pasa acum
de lucruri atat de marunte cum ar fi regii si regatele pamantului, sau Salis-
bury10, care a facut treaba frumoasa la Poitiers.
Cu putin inainte de a ajunge la abatie, pe malul drept, este biserica de la
Bisham, iar daca exista morminte vrednice de vizitat, apoi, in mod sigur, sunt
mormintele si monumentele din biserica de la Bisham. In timp ce se plimba
cu barca pe sub fagii de la Bisham, Shelley, care pe vremea aceea locuia la
Marlow (acum ii puteti vedea casa in West Street), si-a compus "Revolta Isla-
mului".
M-am gandit adesea ca as putea sta o luna incheiata langa ecluza Hur-
ley, ceva mai departe, fara sa am timp destul ca sa ma bucur de intreaga fru-
musete a peisajului. Satul Hurley, la cinci minute departare de ecluza, e poate
cea mai veche asezare omeneasca de pe Tamisa, datand, ca sa folosesc ex-
presia pitoreasca a acelor zile invaluite in neguri, "din vremile regelui Sebert
si ale regelui Offa"11. Dincolo de ecluza (in susul fluviului), este Danes' Field12,
unde navalitorii danezi si-au asezat odata tabara, in timpul inaintarii lor spre
Gloucestershire, iar ceva mai incolo, cuibarite intr-un cot incantator al fluviu-
lui, sunt ruinele abatiei Medmenham.
Faimosii calugari de la Medmenham sau "Clubul Gheenei", dupa cum li
se spunea si al carui membru a fost si vestitul Wilkes13, publicist si politician
radical englez. A manifestat o puternica opozitie fata de regele George al III-
lea, care incerca pe atunci sa devina monarh absolut], erau o fraternitate care
se calauzea dupa deviza "Fa ce-ti place". Invitatia aceasta se mai poate vedea
si astazi deasupra portii darapanate a manastirii. Cu multi ani inainte de in-
fiintarea acestei manastiri fictive, cu liota ei de pehlivani fara Dumnezeu, pe
locul acesta se ridicase o alta, cu moravuri mai aspre, cu calugari intrucatva
10 Robert Cecil de Salisbury (1830-1903), diplomat şi om de stat englez, care a dus, în
timpul cât a fost prim-ministru (1886-1902), o politică agresivă, de expansiune colonială
11 Regi ai Essex-ului
12 Câmpul Danezilor
13 John Wilkes 1727-1797
deosebiti de chefliii care aveau sa vina dupa ei, cinci sute de ani mai tarziu.
Calugarii cistercieni a caror abatie se ridica acolo in secolul al XII-lea nu
purtau haine, ci sutane si glugi aspre si nu mancau nici carne, nici peste,
nici oua. Ei dormeau pe paie, iar la miezul noptii se sculau ca sa ia parte la
slujba liturghiei; isi petreceau ziua muncind, citind si rugandu-se, iar toata
viata le era invaluita intr-o tacere ca de moarte, pentru ca nu vorbea nimeni.
O cumplita fraternitate, ducand o viata cumplita, pe o gura de rai, hara-
zita de Dumnezeu desfatarii omenesti! Este ciudat cum chemarile naturii din
jurul lor — cantecul alinator al apelor, sopotul ierbii, freamatul frunzelor
ravasite de vant — nu i-au invatat sa desluseasca un talc mai adanc al vietii
decat acesta. Muti, ei asteptau, in scurgerea nesfarsita a zilelor, un glas din
ceruri, iar glasul acesta, ziua intreaga, noaptea intreaga, le vorbea in miliade
de graiuri, insa ei nu-l auzeau. Intre Medmenham si pitoreasca ecluza de la
Hambledon, Tamisa se invesmanteaza intr-o frumusete muta, dar dupa ce
trece de Greenlands, resedinta riverana nu prea atragatoare a tutungiului
care ne-a aprovizionat cu ziare, un batranel modest si cumsecade, pe care-l
intalnesti adesea prin aceste locuri in lunile de vara, vaslind de unul singur
intr-un stil viguros, de maestru, sau sporovaind vesel, in timp ce trece prin
poarta, cu vreun paznic de ecluza, garbovit de ani, ne ofera un peisaj cam
dezolant si monoton pana dincolo de Henley.
La Marlow (era intr-o luni) ne-am sculat destul de devreme si ne-am pus
in gand sa facem o baie inainte de micul dejun. La inapoiere, Montmorency
s-a facut de bafta. Singurul subiect asupra caruia Montmorency si cu mine
avem divergente serioase de opinii sunt pisicile.
Mie imi plac, dar lui Montmorency, nu. Ori de cate ori intalnesc o pisica,
strig "pis, pis", ma aplec si o gadil pe dupa ceafa si ea isi face coada barzoi, isi
arcuieste spinarea si-si freaca botul de pantalonii mei — totul e numai buna
intelegere si pace. Atunci insa cand Montmorency intalneste o pisica, stie toa-
ta mahalaua, iar in decurs de zece secunde se rostesc mai multe ocari decat
ar avea nevoie un om care se respecta pentru tot restul zilelor sale, daca le in-
trebuinteaza cu grija.
Nu invinovatesc cainele (ma multumesc de obicei sa-l ating cu bastonul
sau sa dau cu pietre intr-insul), pentru ca socotesc ca e ceva ce tine de firea
lui. Foxterierii vin pe lume cu un numar impatrit de pacate originare, in com-
paratie cu ceilalti caini, si noua, crestinilor, ne trebuie ani si ani de rabdare si
staruinta ca sa producem o schimbare apreciabila in firea neastamparata a
foxterierilor.
Imi aduc aminte ca ma aflam intr-o zi in vestiarul magazinului universal
Haymarket, inconjurat de o sumedenie de caini ce-si asteptau stapanii care
targuiau in magazin. Era acolo un mastiff, vreo doi caini ciobanesti scotieni,
un St. Bernard, cativa prepelicari si un terra-nova, un boar-hound, un pudel
francez cu o capita de par in jurul capului, dar chelios pe la mijloc, un bul-
dog, cateva javre cat pumnul si vreo doi caini de curte de Yorkshire.
Stateau cu totii linistiti, rabdatori, pasnici si meditativi; in vestiar parea
ca domneste o pace solemna. O atmosfera de calm si resemnare, de melanco-
lie dureroasa invaluia incaperea.
Nu trecu mult si in vestiar intra o cuconita tare frumusica, insotita de
un foxterier mic si blajin, pe care l-a legat si l-a lasat acolo, intre buldog si
pudel. Foxterierul isi arunca privirile roata, vreme de un minut, apoi si le a-
tinti asupra tavanului si, judecand dupa expresia lui, paru ca se gandeste la
maica-sa. Trase un cascat, apoi cerceta cu luare-aminte pe toti ceilalti caini,
care stateau tacuti, gravi, demni.
Se uita la buldogul cufundat intr-un somn fara vise, aflat in dreapta lui.
Se uita la pudelul teapan si tantos din stanga. Apoi, fara preaviz, fara umbra
unei provocari, musca laba din fata a pudelului si un scheunat de agonie raz-
batu prin umbrele linistite ale vestiarului.
Rezultatul acestei prime experiente i se paru deosebit de multumitor, ce-
ea ce-l facu sa persevereze si sa invioreze atmosfera. Sari peste pudel si ataca
vijelios cainele ciobanesc. Acesta se trezi, se infiora si incepu fara zabava o
lupta apriga si zgomotoasa cu pudelul. Apoi foxterierul se intoarse la locul lui
si-l apuca pe buldog de o ureche, incercand totodata sa-l doboare, iar buldo-
gul, un animal ciudat, peste masura de impartial, incepu sa se dea la toti cei
pe care-i putea atinge, inclusiv portarul, ceea ce ii oferi micului foxterier
prilejul sa se incaiere cu un dulau de Yorkshire, nu mai putin dornic decat el
de o inclestare.
Celor care cunosc, cat de cat, natura canina nu trebuie sa le mai spun
ca, intre timp, toti cainii de acolo se incaierasera de parca le-ar fi fost in joc
vatra si caminul. Dulaii se sfasiau intre ei fara sa mai faca nici o alegere, iar
cainii mai mici se luptau unul cu altul si, in clipele de ragaz, ii muscau de
labe pe dulai.
Vestiarul devenise un adevarat infern, iar zgomotul era inspaimantator,
in Haymarket se stransese o multime de oameni si toata lumea intreba daca
se tine o intrunire a enoriasilor impozabili, iar daca nu, pe cine omoara si de
ce? Au venit apoi oameni cu prajini si franghii si au incercat sa desparta cai-
nii. S-a trimis chiar si dupa politie.
In mijlocul acestei razmerite, se intoarse si cucoana cea frumusica, isi
lua in brate potaia (care, intre timp, scosese din circulatie cainele de curte
pentru cel putin o luna de zile si care avea acum o infatisare de mielusel nou-
nascut), iI saruta si-l intreba daca nu cumva l-au omorat si ce i-au facut
monstrii acela de caini, iar foxterierul se cuibari la pieptul ei cu o cautatura
care voia parca sa zica: "Ce bine ai facut ca ai venit sa ma scapi de acest an-
turaj infect!"
Cuconita declara ca cei de la magazin nu au dreptul sa lase brutele lan-
ga cateii persoanelor respectabile si ca ar tine mult sa dea pe cineva in jude-
cata.
Asta e firea foxterierilor si de aceea, cum spuneam, nu-l invinovatesc pe
Montmorency pentru tendinta lui de a se razboi cu pisicile, dar in dimineata
aceea si lui i-a parut rau ca nu s-a stapanit.
Ne intorceam, asadar, de la scaldat, cand, pe la mijlocul strazii principa-
le, o pisica iesi dintr-o casa din fata noastra si incepu sa traverseze strada in-
tr-un pas viu. Montmorency scoase un chiot de bucurie, strigatul luptatorului
neinduplecat care-si vede inamicul la ananghie — cam asa trebuie sa fi stri-
gat Cromwell, cand scotienii au coborat de pe dealul de la Dunbar14 — si fugi
dupa prada.
Victima era un motan mare si negru. De cand sunt n-am vazut un mo-
tan mai mare si mai putin prezentabil: isi pierduse jumatate din coada, una
din urechi si o parte considerabila a nasului. Era un animal lung si vanjos,
cu o infatisare ce trada calmul si multumirea.
Montmorency se napusti asupra bietei fapturi cu o viteza de douazeci de
mile pe ora, dar motanul nu-si iuti pasul; nu parea sa fi sesizat ideea ca viata
ii era in primejdie, isi vazu linistit de drum, pana cand ucigasul in devenire
ajunse doar la un yard departare si atunci se intoarse, se aseza pe coada si-l
privi pe Montmorency cu o expresie blanda si intrebatoare, care voia sa spu-
na: "Da. Pe mine ma vrei?"
Montmorency nu e lipsit de curaj, dar in cautatura motanului aceluia e-
ra ceva care ar fi inghetat inima celui mai neinfricat caine. Se opri brusc si-l
cerceta pe motan cu privirea.
Nu vorbi nici unul, dar conversatia, dupa cum ne-o putem limpede inchi-
pui, fu cam aceasta:
MOTANUL: Pot sa va servesc cu ceva?
MONTMORENCY: Nu, nu, multumesc.
MOTANUL: Vorbiti, va rog, spuneti-mi daca doriti ceva.
MONTMORENCY (retragandu-se spre capatul strazii): Nu, nu, nu doresc
nimic, nu va deranjati; tare ma tem ca am facut o confuzie. Credeam ca va
cunosc, imi pare rau ca v-am deranjat.
MOTANUL: Dar deloc, mi-a facut placere. Serios, nu doriti nimic?
MONTMORENCY (continuand sa se retraga): Nu, nu, multumesc, foarte
dragut din partea dumneavoastra. Buna ziua.
MOTANUL: Buna ziua.
Apoi motanul s-a sculat si si-a vazut de drum in acelasi pas vioi, iar
Montmorency, potrivindu-si in locasul ei ceea ce-si inchipuie el ca e coada lui,
se intoarse la noi, ocupand o pozitie lipsita de importanta, in ariergarda.
De atunci incoace, daca ii spui lui Montmorency cuvantul "Pisica!" se
face mic si te priveste rugator de parca ar vrea sa zica: "Nu, no, va rog."
Dupa micul dejun ne-am dus sa mai cumparam cate ceva de-ale gurii,
aprovizionand barca pentru inca trei zile. George era de parere sa cumparam
legume, ca nu e sanatos sa nu mananci legume. Dupa el, erau usor de prega-
tit si el era gata sa se ocupe personal de aceasta latura a chestiunii si pana la
urma ne-am hotarat sa cumparam zece livre de cartofi, un sfert de bushel15
de mazare si cateva verze. De la hotel ne-am procurat placinta cu carne, doua
torturi cu coacaze si o ciozvarta de miel; apoi fructe, prajituri, paine si unt,
gem, slanina, oua si alte lucruri in cautarea carora am cutreierat orasul.
Consider plecarea noastra din Marlow unul dintre cele mai mari succese

14 În 1650, Cromwell i-a învins pe scoţieni în bătălia de la Dunbar

15 1 bushel = 36,368 l
ale noastre. A fost o plecare demna si impresionanta, fara a fi ostentativa. Am
insistat la toate pravaliile prin care am intrat sa ne trimita comenzile la hotel
chiar atunci. N-am asteptat nici un: "Da, domnule, vi le trimitem imediat, ba-
iatul o sa ajunga inaintea dumneavoastra", pentru ca dupa aceea sa se fataie
pe la debarcader si sa se intoarca la pravalie ca sa faca scandal din pricina
noastra. Nu. Am asteptat sa impacheteze cosul si l-am luat pe baiat cu noi.
Am intrat intr-o multime de magazine, adoptand acest principiu la fieca-
re din ele, iar rezultatul a fost ca in clipa cand am ispravit aveam o colectie
impresionanta de baieti cu cosuri in jurul nostru. Cat despre marsul nostru
final prin mijlocul strazii principale spre fluviu, trebuie sa fi fost un spectacol
pe care Marlow nu-l mai vazuse de multa vreme. Ordinea procesiunii era a-
ceasta:
• Montmorency ducand un bat.
• Doua javre respingatoare, prieteni de-ai lui Montmorency.
• George ducand haine si paturi si fumand dintr-un ciot de pipa.
• Harris, incercand sa paseasca cu gratie, desi ducea un geamantan bine
burdusit intr-o mana si o sticla cu zeama de lamaie in cealalta.
• Baiatul zarzavagiului si baiatul brutarului, cu cosuri.
• Lustragiul de la hotel, cu un cos.
• Baiatul cofetarului, cu un cos.
• Baiatul bacanului, cu un cos.
• Un caine latos.
• Baiatul branzarului, cu un cos.
• Un barbat straniu, cu o valiza.
• Un prieten intim al barbatului straniu, cu mainile in buzunare, fumand
dintr-o pipa scurta.
• Baiatul fructarului, cu un cos.
• Subsemnatul, carand trei palarii si o pereche de ghete si straduin-
du-ma sa dau impresia ca habar nu am de asta.
• Sase baietasi si patru caini fara capatai.
Cand am ajuns la debarcader, barcagiul ne spuse:
— Ia stai, domnule, aveti o barca cu aburi sau o casa plutitoare?
Paru foarte mirat cand afla ca e un schif dublu.
Am avut mult de furca cu barcile cu aburi in dimineata aceea. Era chiar
in ajunul saptamanii Henley16 si o puzderie de barci se-ndreptau in susul
fluviului — unele pluteau singure, altele remorcau case plutitoare. Nu pot sa
sufar barcile cu aburi, cred ca e sentimentul pe care-l incearca orice canotor.
Ori de cate ori vad o barca cu aburi, imi vine s-o ademenesc in vreun colt re-
tras al fluviului si acolo, in tacere si singuratate, sa-i fac de petrecanie.
Au barcile astea cu aburi o impertinenta care are vesnic darul sa tre-
zeasca toate instinctele rele din mine, facandu-ma sa regret frumoasele zile de
altadata, cand puteai sa te duci si sa le spui oamenilor ce crezi despre ei, cu
barda si arcul in mana. Mutra omului care, cu mainile in buzunare, sta langa
carma fumand o tigara este ea insasi o scuza suficienta pentru a contraveni

16 Competiţii anuale de canotaj care au loc la Henley

ordinii publice, iar fluieratul dispretuitor prin care ti se cere sa te dai la o par-
te din drum poate asigura — sunt convins de asta — un verdict de "omucide-
re justificata" din partea oricarui juriu de riverani.
Ca sa ne dam noi la o parte din drumul lor, au avut de fluierat, nu glu-
ma. Fara falsa modestie, pot sa spun ca in tot cursul acelei saptamani, mica
noastra barca a pricinuit mai multe necazuri, intarzieri si neplaceri barcilor
cu aburi pe care le-am intalnit in cale, decat toate celelalte ambarcatiuni de
pe fluviu, luate laolalta.
— Vine o barca cu aburi! striga unul dintre noi zarind inamicul in depar-
tare si, intr-o clipita, toate erau pregatite pe bord pentru a o intampina.
Eu ma instalam la carma, Harris si George se asezau langa mine, toti
stand cu spatele la barca cu aburi, si barca noastra o lua binisor spre mijlo-
cul curentului.
Barca cu aburi se apropia de noi, suierand, iar noi ne vedeam de drum,
navigand in deriva. Ajungand la vreo suta de yarzi departare, incepea sa flu-
iere ca nebuna, iar oamenii se aplecau peste bord si zbierau la noi, dar noi
nici gand sa dam vreun semn ca i-am auzit! Harris ne povestea anecdote des-
pre maica-sa, iar George si cu mine nu voiam pentru nimic in lume sa pier-
dem macar un cuvant.
Sirena barcii cu aburi scotea atunci un ultim tipat, mai-mai sa plesneas-
ca cazanul, masinile erau puse sa mearga inapoi, se dadea drumul aburului
si barca se rasucea pe loc si se izbea cu botul de tarm, toti cei de pe bord da-
deau navala la prova si urlau la noi, iar oamenii de pe tarm se opreau locului
si ne strigau; se opreau si toate celelalte barci de pe fluviu, pana cand, pe o
distanta de cateva mile in susul si in josul fluviului, toata lumea era intr-o
stare de surescitare. Harris se oprea atunci, tocmai la cea mai interesanta
parte a povestirii, privea cu o surprindere blajina in jurul nostru si-i spunea
lui George:
— Sa fiu al naibii, e o barca cu aburi!
Iar George raspundea:
— Ei, vezi, mi s-a parut mie ca aud ceva!
Urmarea era ca noi deveneam agitati si nervosi la culme si nu stiam cum
sa ne scoatem barca din drum, iar oamenii din barca cu aburi se
ingramadeau in jurul nostru si ne dadeau instructiuni.
— Vasleste cu dreapta, idiotule! Da inapoi cu stanga! Nu, nu dumneata,
celalalt, lasa carma dracului! Asa, acum amandoi. Nu asa! Ah, ce...!
Coborau apoi o luntre in apa si veneau in ajutorul nostru, iar dupa un
efort de vreun sfert de ora, reuseau sa ne dea la o parte din drumul lor si
puteau merge mai departe, iar noi le multumeam calduros si-i rugam sa ne
remorcheze. Asta insa nu mai vroiau s-o faca.
Un alt procedeu descoperit de noi pentru a scoate din sarite barcile cu
aburi de tip aristocratic era sa le confundam cu o petrecere si sa-i intrebam
daca sunt invitatii domnilor Cubit sau Bunii Templieri Bermonsday si daca ne
pot imprumuta o tigaie.
Doamnele batrane, neobisnuite cu fluviul, devin intotdeauna teribil de
nervoase la vederea barcilor cu aburi. Imi aduc aminte ca odata mergeam de
la Staines, la Windsor, o regiune care abunda in astfel de monstruozitati, cu
un grup de persoane, printre care se aflau si trei doamne din categoria celor
mai sus amintite. A fost pur si simplu palpitant. De cate ori vedeau o barca
cu aburi, ne rugau staruitor sa debarcam si sa stam pe tarm pana cand o s-o
pierdem din ochi. Spuneau ca le pare foarte rau, dar ca repulsia fata de aven-
turile riscante au mostenit-o din familie.
La ecluza de la Hambledon ne-am trezit ca nu avem apa de baut. Am
luat o cana si ne-am dus intins la casa paznicului ecluzei.
George a fost mesagerul nostru. Surase fermecator si spuse:
— Ati putea sa ne imprumuti putina apa?
— Cum de nu, raspunse mosneagul. Luati cata va trebuie si lasati res-
tul.
— Iti multumim foarte mult murmura George uitandu-se in jur. Da', un-
de... unde o tineti?
— E totdeauna in acelasi loc, tinere, raspunse el flegmatic. Chiar in spa-
tele dumitale.
— N-o vad, spuse George intorcandu-se.
— Asta-i buna! N-ai ochi? zise batranul, apucandu-l de brat si rasucin-
du-l.
Apoi, aratand spre fluviu ii spuse:
— Ce zici, nu e destula?
— Aaa! exclama George, dumerindu-se. Dar, stii, nu putem bea fluviul...
— Fireste ca nu, dar puteti bea o mica cantitate din el, raspunse mosul.
Eu beau din apa asta de cincisprezece ani.
George facu observatia ca infatisarea lui, dupa aceasta cura, nu consti-
tuia o reclama prea favorabila pentru calitatea marfii si ca am prefera apa de
la pompa.
Am gasit ce cautam la o casa asezata ceva mai departe. Daca am fi stiut!
Era apa din Tamisa. Dar cum n-am stiut, toate au fost bune si la locul lor.
Vorba aceea: "burta omului n-are fereastra, sa se vada ce e in ea."
Am incercat noi odata sa bem apa din fluviu, asta era in toiul verii, dar
experienta a fost tragica. Pluteam in josul curentului si tocmai facuseram o
halta intr-o rastoaca de langa Windsor, ca sa bem ceai. Cana cu apa era goa-
la, asa ca se punea problema: ori ne lipsim de ceai, ori luam apa din fluviu,
Harris era de parere sa-ncercam. N-o sa patim nimic, ca prin fierbere toti
microbii din apa sunt distrusi. Ne-am umplut asadar ceainicul cu apa din
rastoaca aceea a Tamisei si am pus-o la fiert, avand o grija deosebita sa ne
convingem ca fierbe intr-adevar.
Dupa ce am pregatit ceaiul, ne-am asezat sa-l sorbim tacticos, cand
George, care tocmai ducea ceasca la gura, se opri si exclama:
— Ce-o fi asta?
— Care asta? am intrebat noi.
— Asta! spuse George, aratand spre apus.
Harris si cu mine ne-am uitat intr-acolo si am vazut venind spre noi, pe
apa care curgea domol, un caine. Era unul dintre cei mai linistiti si pasnici
caini pe care i-am vazut de cand sunt. Parea grozav de multumit si de impa-
cat in cugetul iui, plutind visator pe spate, cu labele ridicate in aer. Era ceea
ce as numi eu un caine bine dezvoltat, cu un piept de taur. Senin, demn si
calm, el se apropie pana cand ajunse in dreptul barcii noastre si acolo, prin-
tre trestii, facu un popas in vederea noptii.
George renunta la ceai si-si varsa ceasca in apa. Nici lui Harris nu-i mai
era sete, asa ca proceda in consecinta. Eu bausem jumatate de ceasca, dar
ma caiam amarnic.
L-am intrebat pe George daca nu cumva s-ar putea sa ma imbolnavesc
de febra tifoida.
— A, nu! imi raspunse el.
Dupa parerea lui, aveam destul de multe sanse ca sa scap. Oricum, pa-
na in doua saptamani aveam sa stiu precis.
Am inaintat pe langa tarmul rastoacei pana la Wargrave. Bratul de fluviu
care se deschide pe malul drept cam o jumatate de mila dincolo de ecluza
Marsh te scuteste de o jumatate de mila de vaslit si merita sa fie strabatut.
Bineinteles, gura bratului e presarata cu stalpi si lanturi si pancarte ca-
re ameninta cu fel de fel de torturi, cu inchisoare si moarte pe toti aceia care
indraznesc sa vasleasca pe acolo, chiar ma mir ca unii dintre neobrazatii as-
tia nu pun monopol pe aerul din preajma fluviului si nu ameninta cu patru-
zeci de silingi amenda pe cei care-l respira, dar, cu putina abilitate, stalpii si
lanturile pot fi ocolite cu usurinta, cat despre pancarte, daca ai cinci minute
la indemana si nu e nimeni imprejur, poti sa dai jos vreo doua dintre ele si sa
le arunci in apa.
Pe la mijlocul bratului am coborat pe tarm si am luat pranzul, iar in tim-
pul acestui pranz George si cu mine am trecut printr-o incercare destul de
grea. Si Harris a trecut printr-o grea incercare, totusi nu cred ca a patit-o la
fel de rau ca noi, George si cu mine.
Lucrurile s-au petrecut in felul urmator: sedeam pe o pajiste, la vreo zece
yarzi departare de marginea apei si ne instalasem numai bine sa mancam.
Harris tinea placinta cu carne pe genunchi si o taia, iar George si cu mine
asteptam cu farfuriile pregatite.
— Aveti o lingura? ne intreba Harris. Vreau sa scot sosul.
Cosul era chiar in spatele nostru si George si cu mine ne-am intors sa
cautam o lingura, treaba care n-a durat mai mult de cinci secunde. Ei bine,
cand ne-am intors privirile spre Harris, Harris si placinta cu carne disparu-
sera!
De jur imprejurul nostru se intindea un camp nesfarsit, deschis. Pe o
raza de sute de yarzi nu se zarea un pom sau un gard. Pe de alta parte, era
imposibil sa fi cazut in apa, pentru ca noi ne aflam pe mal si, ca sa faca una
ca asta, ar fi trebuit sa sara peste noi.
Am privit in toate partile, apoi ne-am uitat unul la altul.
— Nu cumva l-au rapit cerurile? am intrebat eu.
— Ar fi lasat placinta pe pamant, comenta George.
 Obiectia parea intemeiata, asa ca am respins teoria cereasca.
— Adevarul, dupa parerea mea, sugera George, devenind trivial si practic
in acelasi timp, este ca a fost un cutremur.
Apoi, cu o umbra de tristete in glas, continua:
— Mai bine nu se apuca sa taie placinta.
Cu un oftat, ne-am intors inca o data privirile spre locul unde Harris si
placinta fusesera vazuti ultima oara pe pamant. Acolo, sangele ne-a inghetat
in vine si parul ni s-a facut maciuca, am vazut capul lui Harris, capul si ni-
mic altceva, ridicandu-se ca un popandau din iarba inalta, cu fata foarte ro-
sie si purtand o expresie de indignare profunda.
George isi veni primul in fire.
— Vorbeste! striga el. Si spune-ne daca esti viu sau mort si unde e restul
din tine.
— Nu fi idiot! raspunse capul lui Harris. Cred ca ati facut-o dinadins.
— Adica ce-am facut? am strigat intr-un glas.
— Ce-ati facut? M-ati lasat sa stau aici — ce gluma proasta! Hai, prin-
deti placinta!
Si din maruntaiele pamantului, dupa cum ni s-a parut noua, aparu pla-
cinta, turtita ca vai de lume, iar dupa placinta iesi si Harris la suprafata, mo-
totolit, murdar si ud leoarca.
Probabil, fara sa aiba habar, se asezase chiar pe marginea unei gropi cu
apa, ascunsa vederii de iarba inalta, iar cum se aplecase putin pe spate,
nimerise in ea, cu placinta cu tot.
Va puteti inchipui uimirea care-l cuprinsese cand a simtit ca o ia din loc,
fara sa banuiasca macar despre ce e vorba. Crezuse ca a venit sfarsitul lumii.
Pana in ziua de astazi, Harris e convins ca a fost o farsa a noastra. Asa ii
urmareste banuiala nedreapta pana si pe cei mai nevinovati, pentru ca, vorba
poetului: "Cine oare scapa de calomnie?"
Cine, intr-adevar?!

CAPITOLUL XIV

Wargrave. Figuri de ceara. Sonning. Tocana noastra. Montmorency e

sarcastic. Montmorency se ia la harta cu ceainicul. George incearca sa invete sa
cante la banjo. Deceptii. Ce greutati intampina un muzician amator. Cand inveti
sa canti din cimpoi. Harris e morocanos dupa cina. Fac o plimbare cu George.
Ne intoarcem infometati si uzi leoarca. Harris e plin de ciudatenii. Harris si
lebedele — o poveste iesita din comun. Harris se agita toata noaptea.

Dupa masa de pranz, un vanticel ne purta incet dincolo de Wargrave si

de Shiplake. Cuibarit intr-o meandra a Tamisei, Wargrave iti pare, molesit
cum e de razele blande ale soarelui de dupa-amiaza, tabloul unui mester
vechi si ti se intipareste pentru multa vreme in memorie.
Hotelul "Sf. Gheorghe si Balaurul" din Wargrave se faleste cu o firma zu-
gravita pe o fata a ei de Leslie si pe cealalta de Hodgson, amandoi membri ai
Academiei Regale. Primul a pictat lupta, iar cel de ai doilea, scena "Dupa lup-
ta": sfantul, dupa ce a rapus balaurul, sorbind dintr-o halba cu bere.
Day, autorul lui "Sandford si Merton", a locuit in Wargrave si, spre si mai
marea cinste a targului, a fost ucis tot aici. In biserica se afla piatra comemo-
rativa a doamnei Sarah Hill, care a lasat o mostenire de o lira sterlina pe an
spre a fi impartita de Pasti la doi baieti si doua fete care "nu au fost niciodata
neascultatori cu parintii si care nu au fost niciodata prinsi injurand,
spunand neadevaruri, furand sau spargand geamuri". Inchipuiti-va, sa
renunti la toate astea doar pentru cinci silingi pe an! Zau ca nu merita!
Se spune prin targ ca odata, acum multi ani, s-ar fi ivit un baiat care in-
tr-adevar nu savarsise niciodata vreunul din aceste pacate (sau care nu fuse-
se prins niciodata asupra faptului — ceea ce in fond e totuna). Acest baiat
castiga cununa gloriei si vreme de trei saptamani dupa aceea a fost expus la
primarie intr-o vitrina din sticla.
Nu stie nimeni ce s-a mai intamplat cu banii de atunci incoace. Unii
spun ca ar fi trimisi regulat celei mai apropiate expozitii de sculptura in cea-
ra.
Shiplake e un sat frumos, dar e in asa fel asezat pe deal, incat nu poate
fi vazut de pe Tamisa. In biserica din Shiplake a avut loc cununia lui Tenny-
son.
In susul curentului, spre Sonning, fluviul isi strecoara apele domoale
printre nenumarate ostroave. Regiunea e linistita si singuratica. Pe maluri,
aproape nimeni, afara de o pereche sau doua de tarani indragostiti, care se
plimba pe inserate. Arry si Lord Fitznoodle au ramas in urma, iar la mur-
darul si mohoratul Reading nu am ajuns inca. Aceste locuri sunt facute parca
anume sa te imbie la visare, sa te lasi furat de gandul vremurilor trecute, al
figurilor si chipurilor de altadata, al intamplarilor care s-ar fi putut intampla,
dar nu s-au intamplat, blestematele, niciodata.
La Sonning am coborat din barca si am dat o raita prin sat. E un colt fe-
eric, care nu-si are pereche de-a lungul intregii vai a Tamisei. E mai degraba
un sat dintr-un decor de teatru, decat unul adevarat. Casele lui se pierdeau
intre tufisurile de trandafiri care isi desfacusera bobocii — era inceputul lui
iunie — si pareau niste nori cu nuante de o rara gingasie. Daca va opriti vreo-
data la Sonning, trageti peste noapte la "Taurul", in spatele bisericii. E intru-
chiparea desavarsita a unui vechi han de provincie, cu o curte patrata in fata
casei, in care iarba creste in voie, cu pomi, la umbra carora batranii isi beau
seara berea in tihna, palavragind despre treburile satului, cu odai joase, ciu-
date, ale caror ferestre au cercevele cu multe ochiuri, cu scari strambe si cori-
doare intortocheate.
Am hoinarit noi ce-am hoinarit prin Sonning, vreo ora-doua, si cum se
facuse prea tarziu ca sa mai putem trece de Reading, ne-am hotarat sa ne in-
toarcem si sa innoptam pe una din insulitele Shiplake. Era inca devreme
cand ne-am instalat. Aveam timp berechet pana la caderea intunericului sa
ne pregatim o cina strasnica, cel putin asta era parerea lui George. Nu trebuia
pierdut un astfel de prilej, cu atat mai mult cu cat George tinea cu tot dina-
dinsul sa ne arate ce se poate realiza in materie de bucatarie pe Tamisa. Din
legume, resturi de carne rece si altele puteam face o tocana de berbec ir-
landeza!
Ideea ni s-a parut grozava. George aduna vreascuri si facu focul, iar Har-
ris si cu mine ne apucaram sa curatam cartofii. Nu mi-am inchipuit, zau,
niciodata ca e atata bataie de cap sa cureti cartofi. Fara doar si poate, a fost
munca cea mai grea din cate imi fusese dat sa fac pana atunci. Ne-am pus pe
treaba cu voie buna, as zice chiar cu un fel de exuberanta. Dar voiosia noas-
tra se curma inainte de a termina primul cartof. Pe masura ce-l curatam, mi
se parea ca are tot mai multa coaja. Dupa ce am ispravit, nu mai ramasese,
ce-i drept, nici urma de coaja sau de ochiuri, dar nici din cartof nu mai rama-
sese aproape nimic. George veni sa ne vada isprava — cartofii nostri nu erau
mai mari decat niste alune.
— Nu, nu merge asa! Asta-i curata risipa! Trebuie sa-i razuiti.
Razuitul cartofilor s-a dovedit a fi o munca mai afurisita chiar decat cu-
ratatul. Au si cartofii astia niste forme! Numai noduri, umflaturi si scobituri!
Dupa vreo douazeci si cinci de minute de cazna, aveam la activ patru cartofi
razuiti. Apoi am facut greva, declarand ca tot restul serii va trebui sa ne "ra-
zuim" pe noi insine.
Daca vreti sa innebuniti pe cineva, puneti-l sa razuiasca niste cartofi.
Parea aproape de necrezut ca sumedenia de coji in care inotam provine doar
din patru cartofi mari si lati. E o pilda graitoare a ceea ce se poate face cu
economie si grija.
Cum George sustinea ca ar fi ridicol sa nu punem decat patru cartofi in
tocana noastra, am spalat cativa si i-am aruncat in tigaie fara sa-i mai cura-
tam. Apoi am mai adaugat o varza si o jumatate de masura de mazare. Dupa
ce amesteca totul, George spuse ca mai e destul loc in tigaie, asa ca am ras-
colit prin cosnite, am scos mai toate resturile si le-am aruncat la fiert. Am
mai dat peste o jumatate de pateu de porc si peste o bucata de slanina fiarta.
Bune si astea! George descoperi o cutie de somon inceputa si o deserta in
tigaie fara sa mai stea pe ganduri.
— O astfel de mancare, spuse el, te ajuta sa te descotorosesti de o mul-
time de lucruri.
Eu am gasit doua oua sparte si le-am pus si pe ele la gramada.
— O sa ingroase sosul, fu de parere George.
Celelalte ingrediente nu le mai tin minte, dar de un lucru sunt sigur: nu
s-a aruncat nimic! Imi amintesc ca Montmorency, care urmarise toate opera-
tiunile de pregatire a cinei cu cel mai viu interes, o sterse intr-un tarziu cu o
expresie ganditoare si preocupata. Dupa catva timp se intoarse cu un sobolan
de apa in bot. Evident, vroia si el sa contribuie la cina noastra cu ceva — nu-
mi pot da seama daca in bataie de joc sau cu dorinta sincera de a ne ajuta in-
tr-adevar.
Ce trebuia sa facem cu sobolanul? Sa-l punem in tocana sau nu? Se isca
o discutie. Harris era de parere ca ar da un gust bun, amestecat cu celelalte
ingrediente, si ca nu trebuia scapat nici un prilej, oricat de neinsemnat, de a
adauga ceva la tocana, dar George se impotrivi, invocand traditia — cine a
mai pomenit o tocana irlandeza cu sobolani de apa? Era mai cuminte sa evi-
tam experientele.
— Daca nu incerci niciodata un lucru nou, spuse Harris, de unde poti sa
stii daca e bun sau rau? Oamenii de felul tau stavilesc progresul omenirii! Ia
gandeste-te la cel care a preparat pentru intaia oara carnatul nemtesc!
Tocana noastra a fost grozava; nicicand nu mi s-a parut o mancare mai
gustoasa. Avea o aroma atat de proaspata, era atat de picanta! Sa-ti lingi de-
getele, nu alta!
Ti se scarbeste repede de bucatele obisnuite pe care le iei la drum, man-
carea noastra din seara aceea avea insa o savoare necunoscuta, un gust pro-
priu, numai si numai al ei. Si era si hranitoare totodata. Era o mancare de
calitate superioara, dupa expresia lui George. Mazarea si cartofii, ce-i drept,
ar fi putut fi ceva mai bine fierti, dar cum aveam cu totii masele bune, nu
ne-am prea sinchisit. Cat despre sos, a fost un adevarat poem, cam indigest
pentru un stomac delicat, dar hranitor.
Ceaiul si tarta cu visine au incheiat cina noastra, iar in timpul cat ne
beam ceaiul, Montmorency se razboi cu ceainicul si, bietul de el, iesi prost
pana la urma.
Inca de la inceputul calatoriei, Montmorency manifestase o mare
curiozitate fata de ceainic. Se aseza dinaintea lui si-l privea lung cum fierbe,
cu oarecare uimire, incercand din cand in cand sa-l atate prin maraituri.
Cand ceainicul dadea in clocot si incepea sa bufneasca, Montmorency se
credea infruntat si nu mai dorea altceva decat sa se ia la harta cu el, numai
ca, tocmai atunci, unul dintre noi intervenea prompt si-i rapea dusmanul de
sub nas, inainte ca el sa se fi putut repezi asupra lui.
De asta data, insa, Montmorency era hotarat sa ne-o ia inainte. La pri-
mul fluierat al ceainicului, se ridica maraind si se indrepta spre el, ameninta-
tor. Ceainicul era maruntel, dar tare curajos, caci se zborsi la caine si-l scui-
pa.
— Dintr-astia-mi esti, care va sa zica! latra Montmorency, aratandu-si
coltii. O sa te invat eu sa-ti iei nasul la purtare cu un caine respectabil si care
munceste din greu. Ma, janghinosule! Ce, crezi ca ma sperii cu ciocul tau?,
Nenorocitule! Hai, da-te mai aproape!
Si se napusti asupra bietului ceainic si-l apuca de cioc.
In linistea adanca a serii razbatu un schelalait infiorator. Montmorency
parasi barca si cu o iuteala de treizeci si cinci de mile pe ora, ocoli insulele de
trei ori, oprindu-se din; cand in cand ca sa rame cu botul prin noroiul rece.
De atunci incoace, Montmorency a privit ceainicul cu un amestec de ve-
neratie, neincredere si ura. De cate ori il vedea, incepea sa maraie si o tulea
repede, cu coada intre picioare, iar de cate ori puneam de ceai, de indata ce
prindea de veste, sarea afara din barca si astepta pe mal pana ce ispraveam.
Dupa cina, George isi scoase banjo-ul — avea omul chef sa cante! Harris
se impotrivi — iI durea capul si nu se simtea in stare sa faca fata onorabil.
George era insa de parere ca muzica ii va face bine. De multe ori, pleda el,
muzica linisteste nervii si potoleste durerea de cap. Iar pentru a-i deschide
pofta, zdrangani cateva acorduri. Harris insa declara ca prefera sa-l doara
capul.
Nici pana azi n-a invatat George sa cante din banjo. Prea n-a avut parte,
saracul, decat de imprejurari potrivnice. Cand ne gaseam pe cursul superior
al fluviului, incercase in vreo doua seri sa exerseze putin, dar nu izbutise
niciodata.
Caci cine nu si-ar fi pierdut cumpatul auzind injuraturile lui Harris? Un-
de mai pui ca si Montmorency urla ca apucat in tot timpul prestatiei. Nu erau
cele mai prielnice conditii, trebuie sa recunoastem.
— Ce l-a apucat? De ce dracu urla? exclama George indignat, ochind cai-
nele cu o gheata.
— De ce te-ai apucat tu sa canti cand urla el? i-o intorcea Harris, sterpe-
lindu-i gheata. Da-i pace! Nu se poate opri, lasa-l sa urle. Are ureche muzica-
la si felul in care canti II face sa-si iasa din ale lui.
George se hotari sa amane studierea banjo-ului pentru acasa. Dar nici
atunci nu i-a fost dat s-o nimereasca mai bine. Doamna Poppets, de indata ce
incepea George sa cante, urca scara si-l ruga, cu mare parere de rau — pen-
tru ca ei, personal, ii placea sa-l asculte — sa inceteze, fiindca doamna de la
etaj era insarcinata si doctorul se teme ca nu cumva muzica sa-i dauneze co-
pilului.
A mai incercat George sa exerseze noaptea tarziu, in piata. Dar vecinii
s-au plans si, intr-una din nopti, a fost pus un paznic, care l-a inhatat. Vina
fiind evidenta, George a fost condamnat sa abandoneze banjo-ul vreme de sa-
se luni.
In urma acestei intamplari pierdu orice tragere de inima pentru acest in-
strument. A mai incercat el de vreo doua-trei ori s-o ia de la capat dupa ce au
trecut cele sase luni, dar a avut de infruntat aceeasi raceala, aceeasi lipsa de
simpatie din partea tuturor. Dupa o vreme, cu totul dezamagit, dadu un a-
nunt prin care oferea banjo-ul la un pret de nimic — "posesorul nemaifolosin-
du-l" — si, in schimb, se apuca sa invete scamatorii cu carti de joc.
Ii compatimesc sincer pe cei care vor sa invete un instrument muzical. Ai
fi inclinat sa crezi ca societatea, in propriul ei interes, isi da toata silinta sa-i
inlesneasca oricui invatarea unui instrument muzical. Ti-ai gasit!
Am cunoscut pe vremuri un tanar care invata sa cante din cimpoi. Nu va
puteti inchipui cat de multe impotriviri a trebuit sa infrunte — nici macar
propria lui familie nu l-a sprijinit in mod efectiv. Tatal sau, de la bun inceput,
nici nu voia sa auda de asa ceva, iar cand venea vorba despre cimpoi, isi da-
dea frau liber la gura.
Prietenul meu se scula cu noaptea in cap ca sa studieze, dar pana la ur-
ma a trebuit sa renunte din pricina surorii sale, care, fiind cam superstitioa-
sa, sustinea ca e inadmisibil ca cineva sa-si inceapa ziua intr-un chip atat de
monstruos.
Asa stand lucrurile, omul se hotari sa exerseze noaptea, dupa ce toata
lumea se ducea la culcare, dar nici de data asta nu i-a mers mai bine, caci
strica bunul renume al casei. Trecatorii intarziati se opreau in drum sa ascul-
te, iar a doua zi dimineata dadeau sfoara prin tot orasul ca in casa domnului
Jefferson a fost savarsita o crima oribila in cursul noptii. Povesteau ca au au-
zit tipetele victimei, blestemele si injuraturile cumplite ale asasinului, apoi
implorarile muribundului si ultimele sale horcaituri.
I s-a ingaduit sa exerseze ziua-n amiaza mare, in bucataria din fund, cu
toate usile bine inchise, dar in ciuda acestor masuri de precautie, pasajele ce-
le mai impresionante puteau fi totusi auzite si in salon st o emotionau pe ma-
ma lui pana la lacrimi.
Femeia zicea ca sunetele ii aminteau de bietul ei tata, care fusese inghitit
de un rechin pe cand se scalda undeva pe coasta Noii Guinee. Cum de facea
aceasta stranie asociatie de idei era un mister.
Mai tarziu, i se amenaja tanarului meu prieten un mic pavilion in fundul
gradinii, ia vreun sfert de mila departare de casa si cand avea chef sa cante
trebuia sa se duca acolo cu ditamai cimpoiul. Uneori, vreun musafir care n-a-
vea cunostinta de toate acestea, ca unul neprevenit de nimeni din cei ai casei,
iesea sa dea o raita prin gradina. Deodata, omul auzea sunetele cimpoiului.
Daca era tare de inger, il treceau doar fiorii si-l apucau istericalele, dar daca
era un om obisnuit, innebunea de-a binelea.
Primele eforturi ale unui cimpoier amator, trebuie sa recunosc, trezesc
asociatii dureroase. Stiu asta din propria mea experienta, pentru ca l-am as-
cultat pe tanarul meu prieten. Nimic mai obositor decat sa canti din cimpoi.
Trebuie sa tragi deodata in piept tot aerul de care ai nevoie pentru intreaga
bucata — cel putin asta a fost deductia mea, observandu-l pe Jefferson.
Incepea maret, cu o nota plina de sonoritate, salbatica, razboinica, ras-
colitoare. Dar pe masura ce continua, sunetele deveneau tot mai slabe si ulti-
ma masura era de obicei intrerupta la mijloc de un bolborosit si de un suierat
care te faceau sa crezi ca cimpoiul isi da duhul.
Iti trebuie sanatate, nu gluma, ca sa poti canta din cimpoi.
Tanarul Jefferson nu stia decat o singura bucata, dar nu am auzit pe ni-
meni sa se planga de saracia repertoriului sau. Dupa spusele lui, canta "Vine
familia Campbell, ura, ura!", dar taica-sau sustinea mereu ca sunt "Zambilele
din Scotia". Nimeni nu stia cu siguranta ce anume este, dar toata lumea era
de acord ca suna a cantec scotian.
Strainilor li se dadea voie sa ghiceasca de trei ori si cei mai multi suge-
rau titluri noi, de fiecare data.
Harris fu artagos si imposibil dupa cina — banuiesc ca tocana ii cazuse
cam greu la stomac. Nu e obisnuit cu delicatesele societatii inalte. Noi ce era
sa facem? L-am lasat in barca si ne-am hotarat sa dam o raita prin Henley.
Harris ne asigura ca, dupa un pahar cu whisky si o pipa, o sa randuiasca
toate pentru noapte. La intoarcere trebuia sa-l strigam si el avea sa vina sa ne
ia de pe mal.
— Baga de seama sa nu adormi, i-am spus noi la plecare.
— Nici o grija, atata timp cat imi sta tocana in gat, mormai el si incepu
sa vasleasca spre insula.
 Henley se pregatea pentru regate si era plin de animatie. Prin oras am
intalnit un numar respectabil de cunoscuti si in placuta lor tovarasie timpul a
trecut destul de repede. Era aproape unsprezece cand am pornit-o spre "casa"
— cum ne deprinsesem noi sa-i spunem barcii. Aveam patru mile de mers.
Era o noapte rece, cu o ploaie marunta, care se cernea din cerul moho-
rat. Si cum ne taram noi picioarele prin campia muta si invaluita de umbrele
noptii, vorbindu-ne aproape in soapta si intrebandu-ne daca nu cumva ne-am
ratacit, tare ne mai era dor de barcuta noastra, cu lumina ei care licarea prin
panza bine intinsa a coviltirului, de Harris si Montmorency, precum si de
whisky...
Ne inchipuiam ajunsi la bord, obositi si cam flamanzi si evocam imagi-
nea fluviului posomorat, a copacilor fantomatici si, ceva mai in fund, ca un
licurici urias, barca noastra draga, atat de primitoare, de intima, de placuta.
Ne vedeam cinand in ea, ciugulind friptura rece si intinzandu-ne unul altuia
cate un colt de paine, auzeam clinchetul zglobiu al cutitelor... si intreaga bar-
ca rasuna de vocile noastre vesele, care, prin deschizatura coviltirului, se im-
prastiau in noapte, Pentru a ne vedea cat mai curand visul cu ochii, am gra-
bit pasul.
Ne-am bucurat grozav cand am ajuns la drumul edecului, caci pana a-
tunci nu prea stiam daca ne apropiem sau daca ne departam de fluviu. Cand
esti sleit de oboseala si vrei sa te culci cat mai repede, astfel de incertitudini
te macina. Cand treceam prin Shiplake, orologiul batea douasprezece fara un
sfert, George ma intreba ganditor:
— Iti mai amintesti care e insula noastra?
— Nu prea, am raspuns, cazand si eu pe ganduri. Cate insule sa fie cu
totul?
— Doar patru, raspunse George. Totul o sa se termine cu bine, daca n-a
adormit.
— Dar daca a adormit? am intrebat eu, dar am parasit imediat acest fa-
gas al gandurilor.
In dreptul primei insule am strigat fara sa primim nici un raspuns. In
dreptul celei de a doua am obtinut acelasi rezultat.
— Acum imi amintesc! exclama George. E a treia! Plini de speranta, am
dat fuga pana in dreptul ei si am strigat din rasputeri.
Nici un raspuns!
Lucrurile se complicau. Era trecut de miezul noptii. Hotelurile din Ship-
lake si Henley erau probabil intesate. Pe de alta parte, ne era peste mana sa
intrebam la o astfel de ora pe gospodarii de prin partea locului daca nu au
cumva camere de inchiriat. George imi propuse sa ne intoarcem la Henley si
acolo sa burdusim un politai, iar in felul acesta aveam sa fim gazduiti la sec-
tie. Toate bune, dar ce te faci daca politaiul ne raspunde tot cu lovituri si nu
ne inchide? Nu ne puteam petrece toata noaptea batandu-ne cu politia. Si, in
afara de asta, nu era in interesul nostru sa ne intrecem cu gluma si sa ne po-
menim cu sase luni de puscarie.
Cuprinsi de deznadejde, am strigat ca din gura de sarpe in dreptul a ce-
ea ce prin intuneric ni se parea noua ca e cea de a patra insula, dar fara nici
un rezultat. Intre timp, ploaia se intetise si parea ca are sa tina mult. Eram
uzi pana la piele, rebegiti de frig si morocanosi. Incepuram sa ne intrebam
daca nu cumva sunt mai mult de patru insule, daca suntem in dreptul lor
sau undeva mai departe, poate la o mila departare de ele, daca nu cumva ne
aflam in cu totul alta parte decat ar fi trebuit, atat de noi si de ciudate ni se
pareau toate in intuneric si intelegeam acum suferintele lui Prichindel in
Padure.
Tocmai cand ne pierdusem orice speranta... da, stiu ca aceasta e clipa in
care se intampla evenimentele insemnate in povesti si romane, dar ce sa fac?
M-am apucat sa scriu aceasta carte cu hotararea de a spune intotdeauna a-
devarul-adevarat si am hotarat sa-l spun chiar daca voi fi nevoit sa folosesc
pentru asta expresii uzate si banale!
Asadar, exact in clipa cand ne pierduseram orice speranta — acesta e a-
devarul! — privirile imi fura atrase de o flacaruie ciudata care palpaia printre
copacii de pe malul opus. M-am gandit o clipa la stafii, atat era de slaba si de
tainica lumina aceea. In clipa urmatoare insa ma strafulgera gandul ca s-ar
putea sa fie barca noastra, ceea ce m-a facut sa scot un strigat atat de puter-
nic, incat insasi noaptea paru ca se cutremura in somnul ei.
Am asteptat cu rasuflarea taiata cam un minut si, deodata, — o, muzica
divina a intunecimilor! — Montmorency ne raspunse printr-un latrat. Am mai
strigat o data, atat de tare, incat i-am fi putut trezi din somn si pe "Cei sapte
adormiti"17 (fie vorba intre noi, n-am priceput niciodata de ce e nevoie de mai
mult zgomot ca sa trezesti sapte adormiti decat unul singur) si dupa ceea ce
ni se paru noua o ora (cand, de fapt, nu fusesera mai mult de cinci minute)
am vazut barca luminata despicand incet negurile si am auzit vocea somno-
roasa a lui Harris intrebandu-ne unde suntem.
Cu Harris se petrecea ceva foarte ciudat. Era foarte obosit, ce sa zic, sleit
de puteri: nici nu apucase omul sa traga bine barca inspre partea malului de
unde ne-ar fi fost cu neputinta sa sarim in ea, ca si adormi. A trebuit sa stri-
gam si sa zbieram de nenumarate ori ca sa-l trezim si sa-l facem sa judece
putin. Pana la urma, totusi, a dat Dumnezeu si am ajuns teferi la bord.
Ne-a izbit pe amandoi expresia plouata a lui Harris. Avea infatisarea u-
nui om care trecuse prin cele mai grele incercari. L-am intrebat daca i s-a
intamplat ceva.
— Lebedele! ingaima Harris.
Se pare ca ne legasem barca langa un cuib de lebede. Curand dupa ple-
carea mea si a lui George, o lebada, grozav de intaratata, incepu sa faca tara-
boi. Harris o goni si ea isi aduse lebadoiul. Harris spunea ca avusese de lup-
tat din greu cu cele doua lebede, dar ca, pana la urma, indrazneala si inde-
manarea l-au ajutat sa le puna pe fuga.
Dupa vreo jumatate de ceas insa, vreo optsprezece lebede il inconjurase-
ra pe Harris... Se incinsese o batalie cumplita — asta daca ar fi sa-i dam cre-

17 După o legendă, şapte creştini au adormit într-o peşteră în care se ascunseseră de teama
persecuţiilor şi s-au deşteptat după 200 de ani
zare lui Harris. Lebedele incercasera sa-i dea jos din barca, pe ei impreuna cu
Montmorency, si sa-i inece. Harris se apara eroic vreo patru ore, omori o mul-
time, iar restul isi luara talpasita ca sa moara in alta parte.
— Cate lebede ziceai ca erau? il intreba George.
— Treizeci si doua, raspunse Harris picotind.
— Adineauri ziceai ca optsprezece.
— Ei as, mormai Harris, Douasprezece am spus. Ce, crezi ca nu mai stiu
sa numar?
Adevarul cu privire la aceste lebede nu l-am putut afla niciodata. Cand
l-am intrebat a doua zi dimineata despre ciudata intamplare, Harris a excla-
mat: "Ce lebede, frate?", ca un om convins ca George si cu mine am visat.
O, cat de bine ne simteam in barca, teferi si nevatamati, dupa atatea in-
cercari si nelinisti! Ne-am ospatat in lege, si daca am fi gasit whisky, ne-am fi
pregatit un punci. L-am intrebat pe Harris ce-a facut cu sticla, dar omul pa-
rea ca nu intelege despre ce e vorba. Montmorency avea aerul ca stie ceva,
dar ramase mut...
Am dormit bine in noaptea aceea si as fi dormit si mai bine daca n-ar fi
fost Harris. Imi amintesc ca prin vis ca m-a trezit de cel putin douasprezece
ori in cursul noptii, tot invartindu-se prin barca cu felinarul ca sa-si caute
hainele.
Toata noaptea s-a agitat asa. De doua ori ne-a sculat, pe George si pe
mine, ca sa se convinga ca nu ne-am culcat pe pantalonii lui. A doua oara, lui
George ii sari tandara:
— La ce naiba iti trebuie pantalonii in plina noapte? intreba el indignat.
De ce nu te culci odata?
Cand m-am trezit iar, nu-si gasea ciorapii. Iar ultima mea amintire ce-
toasa este ca am fost intors pe partea cealalta, in timp ce Harris bolborosea
ceva despre extraordinara disparitie a umbrelei sale.

CAPITOLUL XV

Indeletniciri gospodaresti. Dragostea de munca. Navigatorul incercat, ce

face si ce-ti spune ca a facut. Scepticismul noii generatii. Amintiri despre
canotajul de altadata. Plutaritul. George e un adevarat maestru. Batranul
barcagiu si metoda pe care o foloseste. E un om calm, raspandind numai pace
in jurul lui. Ageamiul. Bacurile. Un accident regretabil. Placerile prieteniei.
Navigatul cu panze, prima mea experienta. Cum de nu ne-am inecat —
explicatii posibile

A doua zi ne-am sculat tarziu si, la insistentele lui Harris, am luat o gus-
tare nepretentioasa, "fara trufandale". Apoi am dereticat, am pus lucrurile in
ordine (munca serioasa, nu gluma, care incepea sa ma lamureasca in privinta
unei probleme ce ma obseda de mult, si anume: cum izbuteste sa-si treaca
vremea o femeie care are grija doar de o singura casa) si, pe la zece, am pornit
la drum, intr-o calatorie de o zi intreaga, dupa cum planuisem de la inceput.
 Deoarece ne cam plictisisem de tras la edec, am hotarat sa vaslim in cur-
sul diminetii, iar Harris s-a gandit ca cel mai bun aranjament ar fi ca eu si
George sa vaslim, iar el sa stea la carma. Nu m-am declarat deloc de acord cu
aceasta idee. Am spus ca Harris ar da dovada de mai mult bun simt daca ar
propune ca el si George sa munceasca, lasandu-ma pe mine sa ma mai odih-
nesc. Aveam convingerea ca trudesc mai mult decat o cereau atributiile mele
in cursul acestei excursii, fapt care incepea sa ma intarate.
Intotdeauna mi se pare ca muncesc mai mult decat s-ar cuveni. Nu ca as
avea obiectii impotriva muncii, ferit-a sfantul! Munca ma fascineaza: sunt in
stare sa stau ceasuri intregi si sa ma uit la cei ce robotesc. Mi-e draga munca
si gandul de-a scapa de ea imi frange inima.
Oricat lucru mi s-ar da, niciodata nu mi se pare prea mult. Colectiona-
rea de lucrari aproape ca a devenit o pasiune pentru mine — biroul meu e a-
tat de incarcat, incat n-a mai ramas un locsor gol. Inca putin si voi fi nevoit
sa-mi construiesc o noua aripa la cladire.
Am si o atitudine grijulie fata de munca. Pe unele dintre lucrarile pe care
le tin acolo de ani de zile n-o sa intalniti o urma de deget. Ma mandresc cu a-
ceste lucrari, iar din cand in cand le sterg de praf. Nu cred sa-si mai pastreze
cineva lucrarile mai bine ca mine!
Dar, desi imi place munca la nebunie, inteleg sa fiu drept.
Nu cer sa mi se dea decat partea ce-mi revine. Din pacate, mi se da fara
ca eu sa cer, cel putin asa mi se pare si asta ma supara.
George e de parere ca n-ar trebui sa ma necajesc din pricina asta; zice ca
numai firea mea exagerat de scrupuloasa ma face sa cred ca mi se da mai
mult decat mi se cuvine si ca, de fapt, nu primesc nici macar jumatate din
cat ar trebui. Banuiesc insa ca spune asta numai ca sa ma linisteasca.
Am observat ca intr-o barca, fiecare membru al echipajului ajunge la ide-
ea fixa ca el face totul. Harris, de pilda, sustinea ca e singurul care munceste
si ca George si cu mine ne batem joc de el. George, pe de alta parte, a ras pur
si simplu de ideea ca Harris ar fi facut si altceva in afara de a manca si a dor-
mi, exprimandu-si totodata convingerea de nestramutat ca el, George, a dus
tot greul.
Spunea ca nu i s-a mai intamplat sa plece in vreo excursie cu doi tran-
tori mai inraiti decat mine si Harris. Asta il amuza pe Harris.
— Inchipuie-ti, George ne vorbeste despre munca! spuse el razand. Pai,
eu cred ca daca ar munci numai o jumatate de ceas, si-ar da sufletul. L-ai
vazut vreodata pe George muncind? adauga apoi intorcandu-se spre mine.
Asa e, nu-l vazusem niciodata, cel putin de cand plecasem la drum.
— Cine vorbeste! Sa fiu ai naibii daca jumatate de drum ai facut altceva
decat sa dormi, se ratoi George la Harris. L-ai vazut vreodata treaz de-a bine-
lea, in afara de ora mesei? ma intreba George.
Adevarul ma silea sa-l sprijin pe George. De la inceput, Harris fusese de
prea putin ajutor in barca.
— Oricum, am facut mai multa treaba decat Jerome, spuse Harris.
— N-ai fi putut face mai putina, adauga George.
 — Jerome se considera pasager, continua Harris. Asta le-a fost recunos-
tinta pentru ca i-am adus, pe ei si barca aia nenorocita, de la Kingston, pen-
tru ca am supravegheat si am dirijat toate, pentru ca am avut grija de ei si i-
am slugarit. Asa sunt oamenii!
Am rezolvat neintelegerea in felul urmator: Harris si George vor vasli pa-
na dincolo de Reading, iar de acolo eu o sa trag la edec. Nu ma mai incanta
de loc sa imping o barca grea impotriva unui curent puternic. A fost o vreme
— ce-i drept e mult de atunci — cand ceream in gura mare sa mi se dea o
treaba grea de facut, astazi insa prefer sa le dau tinerilor sansa de a arata ce
pot.
Am observat ca vaslasii cu multa experienta bat in retragere in acelasi
chip, ori de cate ori se pune problema unui vaslit anevoios. Il recunosti pe
vaslasul incercat dupa felul in care se intinde pe pernele din fundul barcii si-i
incurajeaza pe cei de la vasle, spunandu-le anecdote despre ispravile grozave
pe care le-a savarsit in sezonul trecut.
— Daca si asta se poate numi munca grea! behaie el intre doua rotocoale
de fum, adresandu-se celor doi incepatori transpirati, care lupta eroic impo-
triva curentului de o ora si jumatate. Pai, sa vedeti voi, vara trecuta, Jam Bif-
fles, Jack si cu mine am ajuns, vaslind, de la Marlow la Goring, intr-o singura
dupa-amiaza, fara sa ne oprim macar o data. Iti aduci aminte, Jack?
Jack, care isi pregatise ia prova un culcus din toate toalele si hainele pe
care le-a putut gasi si care dormea acolo de doua ceasuri, se trezeste pe ju-
matate, auzindu-se astfel chemat, isi aminteste de intamplarea cu pricina si-
si mai aduce aminte ca in ziua aceea au avut de infruntat un curent grozav
de iute si un vant cu nabadai.
— Sa fi fost cam la treizeci si patru de mile, adauga primul, intinzan-
du-se dupa o alta perna ca sa si-o puna sub capatai.
— Nu, nu, de ce exagerezi, Tom? murmura Jack pe un ton de repros.
Treizeci si trei, cel mult.
Dupa care, Jack si Tom, istoviti de efortul cerut de conversatie, atipesc
din nou. Iar cei doi gagauta de la vasle incearca un sentiment de mandrie la
gandul ca li s-a permis sa duca cu barca doi vaslasi atat de vajnici ca Jack si
Tom, si vaslesc cu si mai multa ravna.
Cand eram tanar, grozav imi placea sa ascult baliverne de soiul celor pe
care le povesteau cei mai varstnici. Eram numai ochi si urechi, le sorbeam,
retineam fiecare cuvant si de abia asteptam sa aud si altele, dar noii generatii
parca ii lipseste credinta simpla a timpurilor de altadata. Vara trecuta, Geor-
ge, Harris si cu mine am luat cu noi un ageamiu dintr-astia si i-am facut ca-
pul calendar, tot povestindu-i brasoave despre minunile savarsite de noi in
drum.
Am inceput cu povestile obisnuite, adica cu minciunile respectabile care,
ani si ani de-a randul, au fost folosite de fiecare barcagiu, apoi am adaugat
vreo sapte povesti inedite, inventate de noi, inclusiv o povestire cu totul veri-
dica, intemeiata, pana la un punct, pe un episod nascocit, care, intr-o forma
modificata, li se intamplase cu cativa ani in urma unor prieteni de-ai nostri,
un basm caruia pana si un copil i-ar fi putut da crezare, fara sa sufere prea
mult.
Ei bine, tinerelul acela si-a ras de toate ispravile pe care i le-am povestit
si ne-a rugat sa i le mai spunem o data si sa facem ramasag cu el zece contra
unu ca nu sunt adevarate.
In cursul diminetii ne-am apucat sa flecarim despre experientele noastre
nautice, povestindu-ne primele incercari ale fiecaruia in arta vaslitului. Prima
mea amintire de acest fel era cum odata am dat cate trei pence fiecare si cum
am inchiriat o ambarcatiune de curioasa constructie pe lacul din Regent's
Park, fiind nevoiti ulterior sa ne uscam in casa paznicului.
Dupa aceea, deoarece am capatat gust de apa, am plutarit destul de
mult prin diverse caramidarii suburbane, un exercitiu care ofera mar multa
distractie si emotii decat se poate indeobste inchipui, mai ales cand te afli in
mijlocul helesteului si proprietarul materialelor din care e confectionata pluta
apare ca din senin pe mal cu o nuia in mana.
Prima reactie pe care o incerci la vederea acestui gentleman este ca, in-
tr-un fel sau altul, nu prea iti arde de societate si conversatie si ca ai prefera
sa-l ocolesti daca asta n-ar parea cam nedelicat din partea ta, asa ca, in con-
secinta, idealul tau momentan este sa ajungi pe celalalt mal al helesteului si
sa o iei spre casa tiptil, prefacandu-te ca nu l-ai vazut. El, insa, ti-ai gasit! Ti-
ne cu tot dinadinsul sa te ia de mana si sa-ti vorbeasca intre patru ochi.
Intamplator, il cunoaste pe tatal tau, ba nici tu nu-i esti defel strain. To-
tusi, nu te simti deloc atras spre el. Spune ca o sa te invete sa-i iei scandurile
si sa-ti faci pluta din ele, dar cum nu e nevoie sa te invete, pentru ca pluta e
construita si pluteste, ti se pare ca oferta, desi bine intentionata, nu-si are
rostul si inima nu-ti da ghes sa-l deranjezi acceptand-o.
Dorinta lui de a te intalni, totusi, invinge raceala de care dai tu dovada si
felul energic in care da tarcoale iazului, ca sa fie de fata cand o sa debarci, e
de-a dreptul magulitor.
Daca omul e rotofei si astmatic, ii poti dejuca avansurile cu usurinta, dar
daca e tanar, lung si iute de picior, intalnirea e inevitabila. Totusi, intre-
vederea e extrem de scurta, cea mai mare parte a conversatiei fiind suportata
de el, propriile tale remarci sunt mai ales exclamative si monosilabice si de
indata ce ai posibilitatea sa o faci pleci.
Am consacrat plutaritului vreo trei luni de zile si cum la sfarsitul acestei
perioade faceam fata intru totul cerintelor reclamate de aceasta arta, am luat
hotararea sa practic vaslitul adevarat, inscriindu-ma la un club de canotaj pe
raul Lea.
Canotajul pe un rau ca Lea, mai cu seama duminica dupa-amiaza, te fa-
ce sa te perfectionezi foarte curand in manuirea ambarcatiunilor; iti da agili-
tatea necesara, ca sa nu te lasi intimidat de badarani sau dat la fund de barci
si-ti ofera nenumarate prilejuri de a-ti insusi cea mai rapida si gratioasa me-
toda de a te lungi pe fundul barcii, ca sa nu fi azvarlit in apa de parame.
Ce nu-ti da insa e stilul. Personal, am capatat stil numai pe Tamisa. Sti-
lul meu de a vasli e foarte admirat in momentul de fata. Oamenii spun ca e
foarte original.
George nu s-a apropiat de apa pana la varsta de saisprezece ani, cand
impreuna cu alti opt gentlemeni de seama lui s-au dus in grup la Kew18, intr-o
sambata, cu gand sa inchirieze o barca si sa vasleasca pana la Richmond si
inapoi; unul dintre ei, un tanar descreierat, pe nume Joskins, care se plimba-
se de vreo doua ori cu barca pe Serpentine19, i-a asigurat ca e minunat sa ca-
latoresti pe apa.
Fluxul crestea destul de repede cand au ajuns la debarcader, iar dinspre
fluviu batea un vant afurisit, dar aceasta nu i-a deranjat. S-au dus sa-si alea-
ga barca.
La debarcader era tras un schif de opt; acesta le fura inima si deci pe a-
cesta l-au cerut. Barcagiul era plecat, de fata fiind numai baiatul acestuia.
Baiatul incerca sa le tempereze zelul pentru schif si le arata doua-trei barci
foarte confortabile, de felul celor folosite de familii, dar ei nici n-au vrut sa
auda, schif-ul de opt era barca in care socoteau ei ca o sa arate cel mai bine.
Baiatul desprinse schif-ul de mal, iar ei isi scoasera hainele si se prega-
tira sa-si ocupe locurile. Baiatul sugera ca George, care inca de pe atunci era
omul cu greutate al oricarui grup, sa fie numarul patru. George era fericit sa
fie numarul patru, asa ca se duse prompt sa ocupe locul omului de la prova
si se aseza cu spatele la carma. In cele din urma l-au asezat cum trebuie si
apoi s-au instalat si ceilalti.
Un baiat excesiv de nervos fu numit carmaci si Joskins ii explica princi-
piile carmitului. Joskins facu pe vaslasul. El le spuse celorlalti, ca e destui de
simplu — tot ce au de facut e sa-l imite pe el.
Navigatorii declarara ca sunt gata si baiatul de pe debarcader ii impinse
cu prajina in larg.
Ce a urmat dupa aceea George nu poate descrie in amanunt. Isi amin-
teste foarte vag ca indata dupa ce-au plecat a primit o lovitura zdravana in
sale cu capatul vaslei numarului cinci si, concomitent, barca pe care sedea
paru ca dispare de sub el ca prin farmec si George se pomeni in fundul barcii.
A mai apucat sa vada un amanunt ciudat si anume cum in aceeasi clipa nu-
marul doi s-a pomenit trantit pe spate, in fundul barcii, cu picioarele in aer,
ca unul apucat de nabadai.
Au trecut pe sub podul Kew cu latul, cu opt mile pe ora, Joskins fiind
singurul care vaslea. George, reluandu-si locul, incerca sa-i dea o mana de
ajutor, dar afundandu-si vasla in apa, spre nemarginita lui surprindere, a-
ceasta disparu de indata sub barca, putin lipsind sa nu-l traga si pe el. Car-
maciul de la prova arunca carma in valuri si izbucni in lacrimi.
George n-a aflat niciodata cum s-au intors, dar le-au trebuit numai pa-
truzeci de minute. O gloata numeroasa urmarea de pe pod cu mult interes
spectacolul si fiecare ii indruma, prin strigate, in alt fel. De trei ori au reusit
sa duca barca inapoi pe sub pod si de trei ori au fost manati indarat; de fie-
care data cand carmaciul privea in sus si vedea podul deasupra lui, izbucnea

18 Grădina botanică din Londra

19 Lac ornamental din Hyde Park, Londra
in hohote de plans.
In ruptul capului nu ar fi crezut George in dupa amiaza aceea ca va in-
dragi vreodata canotajul.
Harris e mai deprins cu vaslitul pe mare si de aceea, ca exercitiu, il pre-
fera vaslitului pe ape curgatoare. Eu, nu. Imi aduc aminte ca vara trecuta am
inchiriat o mica barca la Eastbourne — cu ani in urma vaslisem destul de
mult pe mare si-mi inchipuiam ca o s-o scot bine ia capat, dar mi-am dat
seama ca uitasem aceasta arta cu desavarsire. Cand bagam una dintre vasle
adanc in apa, cealalta se invartea, ca apucata, in vazduh. Ca sa lovesc apa cu
amandoua in acelasi timp, trebuia sa ma scol in picioare. Promenada era in-
tesata de nobili si aristocrati, iar eu am fost nevoit sa vaslesc in acest chip
ridicol, sub privirile lor. Am debarcat pe plaja la jumatatea drumului si am
platit un barcagiu batran sa ma duca inapoi.
Imi place nespus sa ma uit cum vasleste un barcagiu batran, mai ales
unul care a fost angajat cu ora. E ceva grozav de odihnitor in felul in care
vasleste. Nici urma la el de graba, de pripeala, de nazuinte violente din cele
care, pe zi ce trece, devin otrava vietii din secolul al XIX-lea. El nu cauta cu
tot dinadinsul sa intreaca toate celelalte barci. Daca o alta barca il ajunge din
urma si-l intrece, asta nu-l tulbura — adevarul este ca-l ajung din urma si-l
intrec toate barcile care merg in directia lui. Asta i-ar necaji si enerva pe unii,
dar nu pe barcagiul batran! Sublimul sange rece al mosului ne ofera o minu-
nata lectie impotriva ambitiei si a orgoliului.
Vaslitul practic si simplu, suficient pentru a face barca sa inainteze dupa
sistemul "da-i bataie", nu este o arta greu de invatat, dar e nevoie de multa
practica pana cand un barbat se simte in largul lui, vaslind in prezenta unor
fete. "Ritmul" e acela care ii prilejuieste necazuri tineretului. "E tare nostim,
exclama el cand, pentru a douazecea oara in decurs de cinci minute, isi des-
curca ramele dintr-ale tale. Vaslesc destul de bine cand sunt singur!"
E foarte amuzant sa vezi doi ageamii incercand sa loveasca apa in acelasi
ritm. Cel de la prova gaseste ca e imposibil sa tina masura cu vaslasul pentru
ca vaslasul vasleste dupa un sistem de-a dreptul extraordinar. Vaslasul se
arata profund indignat si spune ca de zece minute se cazneste sa-si adapteze
metoda la capacitatea redusa a celui din fata. Cel din fata, la randul lui, se
ratoieste si-l roaga sa nu-si bata capul cu el, ci sa-si concentreze toata atentia
asupra felului cum vasleste.
— Sau vrei sa trec in locul tau? adauga el, vrand sa spuna, printr-o alu-
zie foarte transparenta, ca schimbarea ar pune toate lucrurile in ordine.
Dupa ce mai framanta apa vreo suta de yarzi, cu rezultate mediocre, in-
tregul secret al necazurilor lor i se reveleaza vaslasului sub forma unei inspi-
ratii subite.
— Stii care e problema? Ai luat vaslele mele, striga el, intorcandu-se spre
cel din fata. la da-mi-le incoace.
— D-aia, vezi, nu intelegeam eu de ce nu merge, raspunde cel de la pro-
va, luminandu-se la fata, bucuros sa faca schimbul. Acum o sa mearga stru-
na.
 Dar nu merge struna nici atunci. Vaslasul trebuie sa se intinda dupa
vasle cat e el de lung, iar vaslele, o data fixate in strapazane, il lovesc fara
mila in piept. Apoi iar schimba vaslele intre ei si ajung la concluzia ca de la
inceput li s-a dat o garnitura gresita de vasle si tot injurandu-l pe barcagiu de
mama focului, redevin prietenosi si intelegatori.
George isi exprima dorinta de a calatori si cu un bac. Nu e lucru atat de
usor pe cat pare. Dupa cum se intampla si cu vaslitul, nu-ti trebuie mult sa
inveti cum sa conduci ambarcatiunea, dar ai nevoie de multa practica pentru
a face asta cu eleganta si fara a-ti uda manecile.
Unui tanar pe care l-am cunoscut i s-a intamplat odata un accident re-
gretabil pe bacul pe care-l incerca pentru prima data. Se descurca atat de bi-
ne, incat si-o cam luase in cap, plimbandu-se incoace si incolo pe bac si ma-
nuind prajina cu o gratie nepasatoare, de-a dreptul fascinanta. Asa, de pilda,
se ducea in partea din fata a bacului, infigea prajina, apoi alerga la capatul o-
pus, ca unul vechi in meserie. Era maret!
Si ar fi continuat sa fie maret daca, din pacate, in timp ce se uita in jurul
lui admirand peisajul, nu ar fi facut un pas grabit, nimerind in apa. Prajina
era bine fixata in malul apei si tanarul a ramas agatat de ea in timp ce bacul
era luat de curent. Pozitia pe care si-o luase era lipsita de gratie. Un baiat ne-
cioplit de pe tarm striga unui prieten, care ramasese in urma: "Hai, vino sa
vezi ceva grozav — o maimuta adevarata cocotata pe un bat!"
Eu nu puteam sa-i sar in ajutor, deoarece, din nefericire, nu avusesem
grija sa luam o prajina de rezerva cu noi. M-am multumit sa stau si sa-l pri-
vesc. Nu voi uita niciodata expresia ce i se zugravea pe fata pe masura ce pra-
jina se lasa tot mai la fund, impreuna cu el — era expresia unui om foarte in-
gandurat.
L-am urmarit cu privirea pana cand, incet, incet, s-a lasat cu totul in a-
pa, apoi l-am vazut zbatandu-se sa iasa la suprafata, trist si ud. Nu m-am
putut stapani sa nu rad — era grozav de caraghios! Am ras ce-am ras pe in-
fundate, apoi brusc mi-am dat seama ca, in definitiv, nu aveam motive din
cale afara de temeinice. Singur pe bacul acela, fara prajina, fusesem lasat in
voia curentului si acesta ma ducea, probabil, spre o ecluza.
Incepeam sa fiu cuprins chiar de un sentiment de indignare la gandul ca
prietenul meu parasise bordul in acest fel naprasnic. Ar fi putut cei putin
sa-mi lase prajina!
Am fost purtat astfel de curent vreun sfert de mila, cand am zarit tintuit
in mijlocul fluviului un bac pescaresc, pe care sedeau doi navodari batrani.
Vazand ca ma apropii de ei cu oarecare viteza mi-au strigat sa-i ocolesc.
— Nu pot! le-am strigat.
— Incearca! mi-au raspuns ei.
Le-am explicat cum sta cazul cand m-am apropiat si atunci au prins ba-
cul si mi-au imprumutat o prajina. Ecluza era cincizeci de yarzi mai departe
si imi pare bine ca s-a intamplat ca ei sa fie acolo.
Cand am plecat pentru prima oara cu bacul, eram insotit de alti trei pri-
eteni, toti dispusi sa-mi arate cum se procedeaza. Deoarece n-am putut pleca
toti odata, a ramas stabilit ca eu sa plec inaintea lor si sa fac un pic de exer-
citiu pana cand vor veni si ei.
Mi-a fost imposibil sa gasesc un bac in dupa-amiaza aceea — toate erau
inchiriate. Neavand altceva mai bun de facut, m-am asezat pe tarm si, con-
templand fluviul, mi-am asteptat prietenii.
De-abia ma asezasem, cand atentia imi fu atrasa de un om cocotat pe un
bac, care, spre surprinderea mea, purta o haina si o cascheta intocmai ca ale
mele. Se vedea ca era incepator si miscarile lui erau cat se poate de intere-
sante, iti era greu sa spui ce-o sa se intample cand baga prajina in apa si ba-
nuiesc ca nu stia nici el. Uneori impingea bacul in susul curentului, alteori la
vale, alteori, in sfarsit, se rotea in loc si atingea prajina cu capatul celalalt al
bacului. Rezultatul, indiferent care anume, il uimea si-l enerva, in aceeasi
masura.
Oamenii de pe tarm nu-l mai slabeau din ochi, facand prinsori in legatu-
ra cu urmatoarea miscare pe care o va face.
Intre timp sosira si prietenii mei, pe tarmul celalalt; se oprira si ei si se
apucara sa-l urmareasca cu privirea. Cum omul era intors cu spatele la ei,
nu-i vedeau decat haina si cascheta. Aceasta imprejurare i-a facut sa traga
numaidecat concluzia ca eu, iubitul lor prieten si insotitor, am socotit cu cale
sa ma dau in spectacol si incantarea lor nu cunoscu margini si incepura sa-si
bata joc de el fara mila.
La inceput nu mi-am dat seama de confuzie si ma gandeam: "Ce urat din
partea lor sa se poarte astfel cu un strain!" Dar inainte de-a le striga si de-a le
face morala, m-am dumerit si m-am ascuns dupa un copac.
Cum s-au mai distrat pe socoteala lui! Cum au mai ras de el! Cinci mi-
nute in cap au stat acolo, improscandu-l cu venin, razand de el, batjocorin-
du-l si hlizindu-se la el. L-au impuns cu glume rasuflate, ba chiar au mai si
nascocit cateva si i le-au servit. L-au blagoslovit cu toate poantele cu circu-
latie restransa, cunoscute numai de cercul nostru si, probabil, cu totul de
neinteles pentru el. Atunci omul nostru, nemaiputand sa suporte porcariile
acelea, se intoarse si ii vazura chipul!
Am observat, lucru care m-a bucurat, ca le mai ramasese suficienta de-
centa sa se transforme in niste curci plouate; il confundasera, i-au explicat ei,
cu o cunostinta. Ca doar nu si-i inchipuia el capabili sa insulte in halul asta
pe un necunoscut.
Bineinteles, faptul ca-l confundasera cu un prieten i-a scuzat.
Harris mi-a povestit ce i s-a intamplat odata, pe cand se scalda intr-o zi
la Boulogne. Inota nu departe de tarm, cand se simti deodata apucat de ceafa
si scufundat cu forta in apa. Se zbatu din rasputeri, dar omul care-l insfacase
facea impresia unui adevarat Hercule si toate eforturile lui Harris se dovedira
zadarnice, inceta sa se mai zbata si tocmai se pregatea sa-si indrepte ganduri-
le spre lucruri solemne cand gadele ii dadu drumul. Harris scoase capul din
apa si se uita sa-si vada ucigasul. Asasinul statea langa el, razand cu pofta,
dar in clipa cand zari fata iui Harris iesind din sanul apelor, se trase inapoi
uluit.
 — Iertati-ma, balmaji el, jenat, v-am confundat cu un prieten.
Harris era fericit ca nu-l confundase cu o ruda, altminteri probabil ca
l-ar fi inecat de-a binelea.
Si navigatul cu panze cere indemanare si multa practica — cand eram
copil, gandeam insa altfel. Credeam ca-l inveti de la sine, cum inveti turca.
Asa se face ca intr-o buna zi, impreuna cu un alt baiat care impartasea ace-
lasi punct de vedere, ne-am hotarat sa incercam si acest sport. Ne aflam la
Yarmouth si ne-am pus in gand sa facem o excursie pana la Yare. Am inchi-
riat o barca cu panze in laguna de langa pod si am pornit.
— E o zi cam urata, ne preveni omul in timp ce ne departam de tarm. Ati
face mai bine sa strangeti tertarola si sa veniti cat mai mult in vant cand a-
jungeti la cotitura.
I-am raspuns ca o sa avem grija si, voiosi, ne-am luat ramas bun de la
el, intrebandu-ne cum se strange tertarola si se "vine in vant" si ce sa facem
cu ea dupa ce-o strangem.
Am vaslit pana cand am pierdut din ochi orasul. Cum in fata noastra nu
aveam decat apa, iar vantul se transformase intr-un adevarat uragan, ne-am
facut socoteala ca a venit timpul sa incepem manevrele.
Hector — da, asa cred ca-l chema — continua sa vasleasca, in timp ce eu
desfaceam panza. Era o operatie complicata, dar pana ia urma am dus-o la
bun sfarsit, cand, pe neasteptate, s-a pus intrebarea: care era capatul de
sus?
Datorita unui fel de instinct, am cazut de acord ca partea de jos e partea
de sus si ne-am apucat sa fixam panza de-a-ndoaselea. A trebuit sa treaca
insa mult timp pana s-o ridicam intr-un fel oarecare. Panza parea convinsa ca
ne jucam de-a inmormantarea — eu fiind cadavrul si ea giulgiul.
Cand a constatat insa ca nu e vorba de asta, m-a lovit in cap cu verga,
refuzand sa mai faca ceva.
— Ud-o, spuse Hector. Afund-o in apa!
Auzise el, probabil, ca marinarii uda panzele inainte de a le inalta. Am
udat-o, asadar, insa situatia s-a complicat si mai rau. O panza uscata care ti
se impleticeste printre picioare si ti se infasoara in jurul capului nu e un lu-
cru placut, dar atunci cand e uda leoarca, e un lucru de-a dreptul suparator.
Cu eforturi unite, am inaltat panza, in cele din urma. Am fixat-o, nu toc-
mai de-a-ndoaselea, mai degraba intr-un cas, si am priponit-o de catarg cu
barbeta, pe care am taiat-o in acest scop.
Ca barca nu s-a rasturnat, e un fapt pe care ma multumesc sa-l semna-
lez. De ce nu s-a scufundat, e o problema care ma depaseste. De atunci in-
coace, m-am gandit deseori la ea, dar nu am izbutit sa ajung la vreo explicatie
satisfacatoare a fenomenului.
E posibil ca rezultatul sa fi fost determinat de incapatanarea inerenta a
tuturor lucrurilor din lumea aceasta. Poate ca barca, judecandu-ne compor-
tarea prea pripit, a ajuns la concluzia ca voiam sa ne sinucidem si, in con-
secinta, s-a hotarat sa ne dezamageasca. E singura explicatie pe care o am la
indemana.
 Inclestandu-ne cu disperare de copastie, am reusit sa ramanem in bar-
ca, dar efortul era istovitor. Hector spunea ca atunci cand se dezlantuie o
furtuna grozava, piratii si alti navigatori sfarama carma si strang panzele si,
dupa parerea lui, ar fi trebuit sa facem si noi ceva in felul acesta; eu insa so-
coteam mai nimerit sa lasam barca sa-si faca de cap si fara asta.
Cum sfatul meu parea cel mai usor de pus in practica, am sfarsit prin
a-l adopta, imbratisand copastia si lasand barca sa-si faca de cap.
Barca a inaintat pe fluviu cam o mila, cu o viteza cu care nu am mai ca-
latorit dupa aceea si cu care nici nu mi-ar face placere sa mai calatoresc. La o
cotitura se inclina intr-o parte, pana cand jumatate din panza fu acoperita de
apa. Apoi, printr-o minune, isi reveni si zbura spre un prag prelung de noroi.
Pragul acesta de noroi a fost salvarea noastra. Barca a trecut prin noroi
asemeni unui plug, pana in mijlocul pragului, si apoi s-a oprit. Cand am in-
teles ca putem iar sa ne miscam potrivit conceptiilor noastre vechi si ca nu
mai suntem aruncati de colo pana colo ca mazarea intr-o sita, ne-am dus in
fata si am taiat franghiile care tineau panza.
Eram satui de navigatul cu panze. Nu vroiam sa prelungim aceasta pla-
cere, ca sa nu ni se aplece. Avusesem parte de o calatorie frumoasa, emotio-
nanta, interesanta si acum ne gandeam sa mai trecem si la vasle. Am luat,
asadar, vaslele si am incercat sa scoatem barca de acolo, impingand-o, dar
facand astfel, am rupt una din vasle. Ulterior, am procedat cu mai multa pre-
cautie, insa cealalta vasla, si prapadita si putreda, a plesnit mai repede decat
prima si ne-a lasat in voia soartei.
Noroiul se intindea in fata noastra pe o distanta de vreo suta de yarzi, iar
in spate era apa. Nu ne ramanea altceva de facut decat sa ne asezam si sa as-
teptam sa vina cineva.
Era o zi in care fluviul nu te prea ademenea. Primul suflet de crestin care
s-a ivit dupa vreo trei ceasuri a fost un pescar batran, care cu mare greutate
a izbutit sa ne salveze in cele din urma. Am fost remorcati, in chip rusinos,
pana la locul de plecare.
Banii ce i-am platit omului care ne-a adus inapoi, cei dati ca despagubi-
re pentru vaslele rupte, precum si costul a patru ore si jumatate de preum-
blare au reprezentat o suma frumusica — banii de buzunar pentru multe
saptamani. Castigaseram insa multa experienta si se spune ca pretul expe-
rientei nu e niciodata exagerat.

CAPITOLUL XVI

Reading. Suntem remorcati de o barca cu aburi. Comportarea enervanta a

barcilor mici. Cum se vara ele in calea barcilor cu aburi. O data mai mult Geor-
ge si Harris se eschiveaza de la munca. O poveste cam rasuflata. Streatley si
Goring.

Am ajuns in apropiere de Reading cam pe la unsprezece. Aici, Tamisa e

murdara si urata. Nu te trage inima sa zabovesti in imprejurimile Reading-
ului. Orasul in sine e un loc vestit, datand din zilele intunecate ale regelui
Ethelred, cand danezii isi ancorau corabiile de razboi la Kennet si porneau de
la Reading sa pustiiasca intregul tinut al Wessex-ului. Aici, Ethelred, impreu-
na cu fratele sau Alfred, s-au luptat cu danezii si i-au invins, Ethelred rugan-
du-se si Alfred razboindu-se.
Mai tarziu, cand treburile nu prea mergeau cum trebuie la Londra, Rea-
ding a fost considerat un loc ideal pentru refugiu. Ori de cate ori izbucnea o
epidemie de ciuma la Westminster, parlamentul se muta la Reading. In 1625,
justitia i-a urmat exemplul si toate judecatile se tineau la Reading. Binevenita
era, din cand in cand, cate o epidemie de ciuma la Londra — te mai scapa de
parlament si justitie!
In timpul luptelor parlamentare, Reading a fost asediat de catre lordul de
Essex si un sfert de veac mai tarziu printul de Orania a pus acolo pe fuga os-
tile regelui James.
Henric I e inmormantat la Reading, in manastirea benedictina pe care a
ridicat-o acolo si ale carei ruini se mai pot vedea si astazi, in aceeasi manas-
tire in care marele John de Gaunt s-a casatorit cu lady Blanche.
Am sosit la ecluza de la Reading cu o barca cu aburi a unor prieteni, ca-
re ne-au remorcat pana la aproape o mila de Streatley. E foarte placut sa fii
remorcat de o barca cu aburi. Imi place mai mult decat vaslitul, totusi, ar fi
fost si mai placut daca n-ar fi fost nenorocitele alea de barcute care stateau
vesnic in drumul barcii noastre. Ca sa nu le rasturnam, a trebuit sa micso-
ram viteza sau chiar sa ne oprim de mai multe ori. Prostul obicei al acestor
barci cu vasle de a se pune in drumul barcilor cu aburi e de-a dreptul ener-
vant. Ar trebui luate masuri impotriva lor.
Unde mai pui ca sunt grozav de impertinente! Poti sa le fluieri mult si
bine, nici nu se sinchisesc; incep sa se deranjeze numai cand cazanul e pe
punctul sa plesneasca. Daca ar fi dupa mine, as rasturna una-doua dintre
ele, ca sa se invete minte.
Putin mai sus de Reading, Tamisa devine incantatoare, insa in apropiere
de Tilehurst, calea ferata strica farmecul panoramei, dar intre Mapledurham
si Streatley tabloul e neinchipuit de frumos. Putin mai sus de ecluza de la
Mapledurham e Hardwick House, unde Charles I juca bile. Pangbourne, cu
micul si pitorescul lui han "La Lebada", precum si imprejurimile acestuia le
sunt, probabil, tot atat de familiare vizitatorilor obisnuiti ai expozitiilor de
pictura, ca si propriilor sai locuitori.
Barca prietenilor mei ne-a lasat mai jos de pestera si Harris mi-a dat sa
inteleg ca e randul meu sa vaslesc. Pretentia mi s-a parut nelalocul ei. Stabili-
sem de dimineata ca eu sa duc barca pana la trei mile dincolo de Reading, or,
eu eram acum la o departare de zece mile de oras! Era randul lor sa vas-
leasca.
Nu l-am putut face nici pe George, nici pe Harris sa vada lucrurile in a-
devarata lor lumina, iar pentru a evita o discutie am apucat vaslele. Nu vasl-
eam nici de un minut, cand George observa ceva negru plutind pe apa. Am
vaslit intr-acolo. Cand ne-am apropiat, George s-a aplecat si si-a afundat
mana in apa. Deodata s-a retras cu un strigat, palid la fata.
Era cadavrul unei femei. Moarta plutea la suprafata apei, avand fata
calma si senina. Nu era un chip frumos, nici nu putea fi, deoarece era imba-
tranit prea de timpuriu, slab si scofalcit. Era totusi o fata blanda, prietenoa-
sa, in ciuda brazdelor lasate de necazuri si saracie, si avea acea expresie de
liniste care apare uneori pe fetele bolnavilor, cand, in sfarsit, i-a parasit du-
rerea.
Din fericire pentru noi, intrucat nu aveam nici un chef sa fim purtati pe
la tribunale, cativa oameni de pe tarm vazusera si ei cadavrul si au avut grija
sa ni-l ia.
Mai tarziu am aflat povestea acelei femei. Bineinteles, vechea si obisnuita
tragedie: iubise si fusese inselata... sau se inselase. Oricum, pacatuise, cum
fiecare dintre noi pacatuieste din cand in cand, iar familia si prietenii ei,
indignati si revoltati, dupa cum lesne va puteti inchipui, ii inchisesera usile.
Ramasa singura pentru a se lupta cu lumea, cu piatra de moara a rusi-
nii atarnata de gat, cazuse tot mai la fund. Un timp, s-a intretinut pe sine si
copilul, cu doisprezece silingi pe saptamana, pe care-i capata dupa douaspre-
zece ceasuri de munca istovitoare pe zi si din care platea sase silingi pentru
copil, iar cu restul de sase abia-si tara zilele.
Cu sase silingi pe saptamana nu e usor sa tii laolalta trup si suflet. Lega-
tura dintre acestea e atat de slaba, ca vor mereu sa se desparta, imi inchipui
ca intr-o zi, durerea si viata ei cenusie i-au aparut cu mai multa limpezime ca
de obicei si spectrul lor batjocoritor a infricosat-o. Facuse un ultim apel catre
prieteni, insa glasul surghiunitei s-a izbit de zidul rece al respectabilitatii lor
si nu a fost luat in seama. Apoi s-a dus sa-si vada copilul, l-a tinut in brate si
l-a sarutat cu un sarut obosit, fara viata si fara sa tradeze nici un fel de emo-
tie, l-a parasit, dupa ce i-a pus in mana o bucata de ciocolata de un penny.
Apoi, cu ultimii silingi, a luat un bilet de tren si a venit la Goring.
Se pare ca cele mai amare amintiri ale ei erau legate de locurile impadu-
rite si de livezile verzi si intinse din preajma Goring-ului. Dar e ciudat felul in
care femeile strang la piept cutitul care le strapunge — poate ca printre ama-
raciuni se impletesc si aducerile aminte insorite ale celor mai dragi clipe pe-
trecute sub frunzarele umbroase, peste care pomii inalti isi apleaca ramurile
atat de jos.
A hoinarit toata ziua prin padurile de la marginea fluviului, iar cand s-
au lasat umbrele serii si amurgul a invaluit apele cu mantia lui intunecata,
ea si-a intins bratele spre fluviul linistit, care fusese martorul necazurilor si
bucuriilor ei si acesta a cuprins-o cu bratele lui primitoare si, asezandu-i
capul obosit pe pieptul lui, i-a alinat pe veci durerea.
Astfel a pacatuit ea, si in viata, si in moarte. Dumnezeu s-o ierte! Pe ea si
pe toti ceilalti pacatosi, daca se mai afla din acestia.
Goring, pe malul stang, si Streatley, pe cel drept, sunt locuri minunate,
unde merita sa poposesti cateva zile. Drumul pana la Pangbourne te imbie sa
faci o plimbare cu barca cu panze, sub soarele scanteietor, sau sa vaslesti sub
razele lunii. Intregul tinut e un taram de basm. Intentia noastra era sa ne
indreptam chiar in acea zi catre Wallingford, insa chipul zambitor al fluviului
ne-a ademenit sa mai zabovim acolo si, lasandu-ne barca la pod, ne-am dus
la Streatley si am luat masa la "Taurul", spre marea multumire a lui Montmo-
rency.
Spun oamenii ca, pe vremuri, dealurile de pe amandoua malurile se im-
preunau si alcatuiau o bariera in locul unde e Tamisa astazi si ca, ceva mai
sus de Goring, raul se scurgea intr-un lac enorm. Nu sunt in masura nici sa
contrazic, nici sa sustin aceasta afirmatie, o redau asa cum am primit-o.
Streatley e o asezare straveche, datand, ca si cele mai multe orase si sate
de pe malul Tamisei, din vremea britonilor si saxonilor. Daca ai avea de ales,
te-ai opri mai curand la Streatley, decat la Goring; totusi, in felul lui, si Go-
ring e destul de frumos si e mai apropiat de calea ferata in cazul cand ai de
gand s-o stergi de la hotel fara sa achiti nota de plata.

CAPITOLUL XVII

Zi de spalat. Despre pesti si pescari. Despre arta pescuitului cu undita. Un

pescar constiincios. O alta poveste pescareasca.

Am ramas la Streatley doua zile, timp in care ne-am spalat rufele. Am

incercat mai intai sa ni le spalam singuri, sub supravegherea lui George. A
fost un esec lamentabil: dupa spalat, aratau mai rau decat inainte. E adeva-
rat ca pana a nu fi spalate erau foarte, foarte murdare, dar se puteau purta.
Dupa ce le-am spalat, fluviul intre Reading si Henley era mai curat decat ina-
inte. Toata murdaria din apa intre Reading si Henley am strans-o noi in rufe,
cu prilejul spalatului.
Spalatoreasa de la Streatley ne-a spus ca respectul de sine o obliga sa ne
ia un pret intreit. Dupa ea, numai spalat nu se putea numi treaba pe care o
facuse, fiind mai degraba o operatie de excavare.
Am platit nota fara sa cracnim.
Regiunea Streatley-Goring e un mare centru pescaresc, un adevarat pa-
radis al pestilor. Stiu ca, ocheana, vaduvita, porcusori si tipari — cati vrei,
n-ai decat sa te asezi pe malul fluviului si sa dai cu undita la peste cat e ziua
de mare.
Asa fac unii si nu prind nimic. N-am intalnit inca pe cineva care sa fi
pescuit in Tamisa altceva decat boistean si pisici moarte, dar asta, fireste, nu
are nimic de-a face cu pescuitul. Ghidul pescaresc local nu spune un cuvant
despre posibilitatea de a prinde ceva. Se multumeste doar sa spuna ca "e un
loc bun pentru pescuit" si in masura in care cunosc si eu regiunea, sunt in-
tru totul pregatit sa sprijin aceasta afirmatie.
Nu exista loc pe glob unde sa poti pescui mai mult si o perioada mai
indelungata. Unii pescari vin aici si pescuiesc o zi, altii se opresc si pescuiesc
o luna. Poti sa stai si sa pescuiesti si un an, daca ai chef — e totuna.
"Calauza pescarului de pe Tamisa" spune ca "prin preajma locului se
gasesc stiuci si bibani", dar aici "Calauza" greseste. E posibil ca prin partea
locului sa fie stiuci si bibani. De fapt, stiu precis ca sunt. Se-ntampla sa vezi
bancuri intregi cand te duci sa faci o plimbare pe malul fluviului; atunci vin
si ies pe jumatate din apa, cu gurile deschise, asteptand biscuiti. Daca, ia-
rasi, te duci sa te scalzi, se strang gramada, iti bareaza drumul si te scot din
sarite, in nici un caz, insa, nu "se prind" cu o farama de vierme la capatul
unui carlig – asta nu!
Personal, nu sunt un bun pescuitor. Pe vremuri acordasem acestei pre-
ocupari o atentie deosebita si aveam impresia ca fac progrese frumusele, dar
maestrii consacrati m-au sfatuit sa renunt, pentru ca, dupa cum ziceau ei,
nu voi excela niciodata in aceasta arta. Erau de parere ca arunc undita cu o
deosebita indemanare, ca am aplicatie, precum si suficienta lenevie constitu-
tionala, totusi erau convinsi ca nu voi fi niciodata un bun pescar. Nu aveam
destula imaginatie.
Ca poet, tot ei imi ziceau, ca scriitor de romane foileton, ca reporter sau
ceva in genul acesta, as fi putut corespunde, dar de la un pescuitor cu undita
pe Tamisa se cere mai multa fantezie si mai multa inventivitate decat aveam
eu.
Unii au impresia ca tot ce se cere unui pescar e sa stie sa toarne la min-
ciuni cat mai gogonate fara sa roseasca, dar asta e o greseala. Simpla lor in-
ventare nu foloseste la nimic, asta o poate face si un ageamiu. Adevaratul
pescuitor cu undita se cunoaste dupa amanuntele cele mai mici, dupa tusele
cu care infrumuseteaza probabilitatile, dupa aerul de veracitate scrupuloasa,
aproape pedanta, pe care-l imprima povestirilor sale.
Oricine poate spune: "Aseara am prins cincisprezece duzini de bibani"
sau "Lunea trecuta am pus mana pe un porcusor care cantarea optsprezece
livre si masura trei picioare, de la cap ia coada."
Nu e nevoie de nici o arta pentru asa ceva. E o chestie care cere curaj,
atata tot.
Unui desavarsit pescuitor cu undita i-ar fi pur si simplu rusine sa spuna
o astfel de minciuna. Metoda lui e o stiinta in sine. El intra in casa cu palaria
pe cap, se instaleaza pe un scaun confortabil, isi aprinde pipa si incepe sa
pufaie in tacere. Pe cei tineri ii lasa sa trancaneasca un timp, apoi profita de
un moment de liniste, isi scoate luleaua din gura si, scuturand-o pe gratarul
caminului, observa:
— Marti seara am dat o lovitura, nu gluma, dar e mai bine sa nu poves-
tesc nimanui despre asta.
— Cum asa? De ce? intreaba toti.
— Fiindca sunt convins ca n-o sa ma creada nimeni, raspunde batranul
vulpoi, fara cea mai mica umbra de parere de rau in glas, in vreme ce isi um-
ple pipa din nou si-i cere barmanului un whisky scotian de trei silingi.
Urmeaza o pauza, in care nimeni nu se simte indeajuns de sigur pe sine
ca sa-l contrazica pe batran, care trebuie sa continue fara pic de incurajare.
— Nu, spune el meditativ. N-as crede-o nici eu daca mi-ar spune-o cine-
va, si totusi e adevarat. Am stat acolo toata dupa-amiaza fara sa prind nimic,
afara de vreo cateva duzini de vaduvite si tipari si ma pregateam sa plec aca-
sa, cand, deodata, am simtit o smucitura violenta la undita. Mi-am spus ca e
un alt pestisor si am dat sa ridic undita. Ei bine, sa fiu afurisit daca am
putut salta undita! Mi-a trebuit o jumatate de ceas — auziti, domnilor, o
jumatate de ceas! ca sa scot pestele acela la mal. Eram convins, ce mai, ca
din clipa-n clipa mi se rupe undita! Cand colo, ce credeti ca era? Un nisetru!
Un nisetru de patruzeci de livre! Si asta pescuit cu undita, mai frate! Cred si
eu ca faceti ochii mari! Jupane, inca un whisky, te rog!
Dupa aceea se apuca sa povesteasca, spre uimirea tuturor acelora care
au vazut minunea, cum i-a primit nevasta sa acasa si ce comentarii a facut
Joe Buggles.
Un birtas de pe Tamisa, pe care l-am intrebat odata daca nu se plicti-
seste tot ascultand nazdravaniile pescarilor, mi-a raspuns:
— O, nu, domnule, cel putin nu acum. La inceput ma dadeau gata, insa
acum, sa fiu al naibii, si eu si nevasta-mea le ascultam ziulica intreaga. Te
obisnuiesti, te obisnuiesti.
Am cunoscut candva un tanar foarte scrupulos, care in momentul cand
s-a apucat de pescuit si-a fagaduit solemn ca nu-si va exagera ispravile cu
mai mult de douazeci si cinci la suta.
— Daca prind patruzeci de pesti, zicea el, o sa le spun tuturor ca am
prins cincizeci si asa mai departe. Nu voi trece insa de aceasta limita, pentru
ca e un pacat sa minti.
Dar planul cu douazeci si cinci la suta nu dadu rezultatele dorite. Nu-l
putea deloc pune in aplicare. Cel mai mare numar de pesti prinsi intr-o zi era
de trei si e imposibil sa adaugi douazeci si cinci la suta la acest numar — cel
putin atunci cand e vorba de pesti.
Omul isi ridica asadar procentajul la treizeci si trei si o treime la suta,
dar nu izbutea sa se descurce nici in felul acesta daca prindea numai unul
sau doi pesti. Pentru a simplifica lucrurile, se hotari sa dubleze cantitatea.
Dupa ce folosi acest sistem vreo doua luni de zile, se declara din nou
nesatisfacut. Nu-l credea nimeni cand spunea ca nu a facut altceva decat sa
dubleze numarul, iar modestia lui il punea in inferioritate vadita fata de cei-
lalti pescari cu undita. Daca prindea trei pesti si spunea ca a pescuit sase, il
cuprindea o invidie dureroasa auzindu-l pe un altul, despre care stia precis
ca nu a prins decat un singur peste, laudandu-se in fata oamenilor cu doua
duzini.
In consecinta, facu un legamant cu sine insusi, legamant pe care l-a res-
pectat cu sfintenie de atunci incoace, si care consta in aceea ca inzeci numa-
rul pestilor prinsi, asa ca, fiecare peste prins conta ca zece si cu zece incepea.
Daca, de exemplu, nu prindea nici un peste, spunea ca a prins zece. Potrivit
acestui sistem, nu putea prinde niciodata mai putin de zece pesti. Zece era
cifra de baza. Daca, iarasi, se intampla sa prinda un peste, urca la douazeci,
in timp ce doi si trei contau respectiv ca treizeci si patruzeci, si asa mai de-
parte.
E un plan simplu si practic; in ultima vreme s-a propus chiar sa fie a-
doptat de intreaga breasla a pescarilor. Si, intr-adevar, acum vreo doi ani,
Comitetul Asociatiei Pescarilor de pe Tamisa a recomandat votarea planului,
dar cativa dintre membrii mai batrani s-au opus. Acestia ar fi luat proiectul
in considerare daca numarul pestilor ar fi fost dublat, fiecare peste contand
ca douazeci.
Daca in timpul unei excursii pe fluviu dispuneti de o seara libera, va
sfatuiesc sa intrati intr-unui din hanurile satului si sa luati loc in sala de
consumatie. Veti intalni acolo, cu siguranta, unul sau doi pescari amatori,
asezati la un pahar cu grog, si ei va vor servi, intr-o jumatate de ora, destule
basme pescaresti ca sa suferiti de indigestie o luna de zile.
George si cu mine, nu stiu ce se intamplase cu Harris, care dupa ce s-a
dus sa se barbiereasca pe la douasprezece si ceva si s-a intors apoi ca sa-si
dea cu crema ghetele, a disparut fara urma patruzeci de minute pe ceas, deci,
George, eu si cainele, care va sa zica; ramanand de capul nostru, am facut o
plimbare pana la Wallingford in cea de a doua seara si, la intoarcere, am in-
trat intr-un han de pe malul Tamisei, ca sa ne odihnim si, in general, sa ne
mai dregem.
Am luat loc in sala de primire si acolo am cunoscut un mosneag, care
tragea vartos dintr-o lulea din lut si cu care am intrat numaidecat in vorba.
Mosneagul facu observatia ca a fost o zi tare frumoasa, noi am adaugat
ca ziua de ieri a fost splendida, apoi ne-am spus unul altuia ca maine va fi
negresit o zi minunata, iar George interveni spunand ca recolta pare promi-
tatoare.
Apoi, intr-un fel sau altul, i-am dat sa inteleaga ca nu suntem de prin
partea locului si ca avem de gand sa plecam a doua zi.
Conversatia fu intrerupta de o pauza, in timpul careia privirile noastre
au ratacit prin incapere si, in cele din urma, ni s-au oprit asupra unei mari
cutii din sticla, veche si prafuita, asezata foarte sus deasupra caminului si
continand un pastrav. Pastravul asta ma fascina — era un monstru de peste.
De fapt, la prima vedere crezusem ca e un morun.
— A! facu mosneagul, urmarindu-mi privirea. E un exemplar grozav, nu-i
asa?
— Este, am murmurat eu. E o namila, nu un peste.
Iar George il intreba pe batran:
— Cat crezi ca poate sa cantareasca?
— Optsprezece livre si sase uncii, spuse prietenul nostru, sculandu-se si
scotandu-si haina. Da, urma el, ia trei ale lunii viitoare se implinesc saispre-
zece ani de cand l-am prins. L-am prins colo, langa pod, cu un boistean. Imi
spusesera oamenii ca e in apa, iar eu am zis ca am sa-l prind. Si pana la ur-
ma tot al meu a fost! Nu prea se mai intalnesc pesti de marimea asta pe aici.
Noapte buna, domnilor, noapte buna.
Mosneagul iesi si ne lasa singuri.
Dupa cele ce auzisem, nu ne venea sa ne luam ochii de la pestele acela,
care, intr-adevar, era un peste extraordinar. Ne uitam inca la el, cand un ca-
raus, care tocmai se oprise la han, se apropie de usa camerei cu o halba cu
bere in mana si se uita lung la pastrav.
 — Maricel pastrav, zise George, intorcandu-se spre noul venit.
— Cred si eu! raspunse omul
Si, dupa ce mai trase o inghititura, adauga:
— Erati aici cand a fost pescuit?
— Nu, i-am raspuns noi. Nu suntem de prin partea locului.
— A! facu carausul. Atunci, desigur, n-aveati de unde sa fiti aici. Cred ca
sunt vreo cinci ani de cand l-am prins.
— Dumneata l-ai prins? am intrebat eu.
— Eu, raspunse carausul mucalit. L-am prins chiar langa ecluza, ma
rog, langa ceea ce era ecluza pe atunci, intr-o vineri dupa-masa. Culmea este
ca l-am prins cu o musculita. Ma dusesem sa pescuiesc stiuci si numai la
pastravi nu-mi era gandul! Si cand am vazut cogeamite dihania agatata de
sforicica, sa-mi vina ameteala, nu alta! Ganditi-va, cantareste douazeci si sa-
se de livre. Noapte buna, domnilor, noapte buna!
Peste alte cinci minute intra un al treilea, descriindu-ne cum l-a prins el
intr-o dimineata, cu un viermusor. Dupa ce pleca, un individ de varsta mijlo-
cie, flegmatic si cu infatisare grava, intra inauntru si se aseza langa fereastra.
Catva timp, nici unul dintre noi nu scoase o vorba, dar, in cele din urma,
George se intoarse catre noul venit si-i spuse:
— Va rog sa ma iertati, sper ca n-o sa luati in nume de rau libertatea pe
care ne-o ingaduim noi, niste straini veniti de departe, dar v-am ramane inda-
torati daca ne-ati povesti cum ati prins pastravul de colo.
— Dar cine v-a spus ca l-am prins eu? ne intreba el, mirat.
I-am raspuns ca nu ne-a spus nimeni, dar ca, instinctiv, simteam ca el a
facut isprava asta.
— E uimitor, de-a dreptul uimitor, rase strainul flegmatic. Nu va inselati
catusi de putin. Eu l-am prins. Dar sa ghicesti asta! Pe onoarea mea, e ne-
maipomenit!
Ne-a povestit apoi cum i-a trebuit o jumatate de ora ca sa-l scoata la mal
si cum si-a rupt undita. A mai spus ca ajuns acasa, i-a cantarit cu mare grija
si pastravul avea nu mai putin de treizeci si patru de livre.
Dupa ce pleca el, intra hangiul. Cand i-am istorisit toate povestile pe ca-
re le auzisem despre pestele acela, sa-l fi vazut pe hangiu cum s-a pornit pe
ras. Nu-i vorba, si noi radeam, si inca cu lacrimi.
— Auzi dumneata! Jim Bates, si Joe Muggles, si domnul Jones, si batra-
nul Milly Maunders sa le spuna ca l-au prins ei! Ha! Ha! Ha! Sa nu mori de
ras? hohoti batranul, tinandu-se de pantece. Auzi, sa mi-l dea ei mie, ca
sa-mi impodobesc salonul!!! Ha! Ha! Ha!
Dupa care ne spuse adevarata istorie a pestelui. II pescuise el insusi cu
multi ani in urma, pe cand era baiat si nu datorita vreunui mestesug deose-
bit, ci datorita acelui noroc care il urmareste intotdeauna pe un baiat cand
acesta fuge de la scoala si se duce sa pescuiasca intr-o dupa-amiaza insorita,
cu o bucata de ata legata la capatul unui bat.
Pastravul acela l-a scapat de bataie acasa si pana si invatatorul a decla-
rat ca facea mai mult decat regula de trei simpla si exercitiile, laolalta.
 In momentul acela cineva il striga pe hangiu, iar George si cu mine ne
intoarseram din nou privirile catre peste. Intr-adevar, era un pastrav impre-
sionant. Cu cat il priveam mai mult, cu atat ne minunam mai mult.
George era atat de coplesit incat se urca pe speteaza unui scaun, ca sa-l
contemple mai bine.
Scaunul aluneca, George se agata cu disperare de cutia aceasta din stic-
la, care cazu jos si se sparse, iar George si scaunul se prabusira peste ea.
— Sper ca pestele n-a patit nimic, am strigat eu, alarmat.
— Cred ca nu, spuse George, culegandu-se de pe jos cu grija si privind
in jur.
Adevarul era altul. Pastravul zacea pe dusumea, sfaramat in o mie de
cioburi — zic o mie, dar e posibil sa fi fost numai noua sute. Nu le-am numa-
rat.
Ni s-a parut ciudat si de neinteles ca un pastrav impaiat sa se sfarame in
bucati in felul acesta.
Da. Ar fi fost ciudat si de neinteles daca ar fi fost impaiat. Dar nu era.
Pastravul era facut din alabastru.

CAPITOLUL XVIII

Ecluze. Ma fotografiez impreuna cu George. Wallingford. Dorchester.

Abingdon. Un familist. Un loc minunat pentru inec. O portiune de apa dificila.
Efectul demoralizator al aerului din preajma fluviului.

Am parasit Streatley a doua zi in zori, vaslind pana la Culham, unde am

dormit sub coviltir, intr-o rastoaca.
Intre Streatley si Wallingford, fluviul nu e din cale-afara de interesant. De
la Cleve inainte, pe o intindere de sase mile si jumatate, nu mai intalnesti nici
o ecluza. Cred ca e cea mai lunga portiune de apa neintrerupta de ecluze,
dincolo de Teddington, clubul Oxford folosind-o pentru probele de opt.
Oricat ar fi de placuta absenta ecluzelor pentru vaslasi, simplii cautatori
de distractii o regreta.
Mie, unuia, imi plac ecluzele pentru ca intrerup monotonia vaslitului.
Imi place sa stau jos in barca si sa ma ridic alene din strafundurile-i racoroa-
se, ca sa vad noi privelisti, sau sa ma despart de lumea aceasta, ca sa zic asa,
afundandu-ma in barca si asteptand, in timp ce portile grele scartaie si geana
slaba de lumina a zilei dintre ele se largeste, pana cand, surazator, fluviul a-
pare in toata maiestatea lui, iar barca scapa de intemnitarea ei trecatoare
pentru a infrunta din nou apele.
Nespus de pitoresti sunt aceste ecluze20. E o placere sa stai de vorba cu
batranul, dar vajnicul, paznic al ecluzei, cu vesela lui sotie sau cu fiica lor cu

20 Mai curând a fost o plăcere. Direcţia pentru paza Tamisei îmi face impresia că în ultima
vreme s-a transformat într-o societate pentru angajarea idioţilor. Foarte mulţi paznici de
ecluze, mai ales în porţiunile cele mai aglomerate ale fluviului, sunt nişte bătrâni supărăcioşi
şi nervoşi, cu totul nepotriviţi pentru postul pe care-l ocupă. (n.a.)
ochi scanteietori. Tot acolo intalnesti alte barci si numaidecat se infiripa o dis-
cutie. Tamisa nu ar mai fi un tinut de basm daca nu ar fi ecluzele.
Tot vorbind de ecluze, mi-am amintit de un accident care era cat pe ce sa
ni se intample intr-o dimineata de vara la Hampton Court.
Era o zi splendida, ecluza era intesata de lume si, dupa cum e obiceiul
pe fluviu, un fotograf inzestrat cu o minte speculativa ne fotografia pe toti in
timp ce stateam nemiscati in barci pe apa care se ridica. La inceput nu prea
mi-am dat seama despre ce anume e vorba si, de aceea, am fost foarte sur-
prins vazandu-l pe George ca-si netezeste in graba pantalonii, isi potriveste
parul, isi da cascheta pe ceafa strengareste si, luandu-si un aer de afabilitate
amestecata cu tristete, se aseza intr-o atitudine gratioasa si incearca sa-si
ascunda picioarele.
Mi-am inchipuit mai intai ca a zarit vreo fata pe care o cunoaste si m-am
uitat imprejur sa vad cine ar putea sa fie. Toata lumea din preajma ecluzei se
prefacuse in stana de piatra. Stateau in picioare sau sedeau cu totii in cele
mai stranii pozitii cu putinta, semanand cu figurile de pe evantaiele japoneze.
Toate fetele zambeau — era o placere sa le privesti! Cat despre barbati, acestia
aveau mutre incruntate, si o infatisare severa si nobila.
Nu trecu insa mult si am inteles despre ce e vorba. M-am intrebat daca
voi fi gata la timp, barca noastra fiind prima si m-am gandit ca ar fi fost urat
din partea mea sa stric poza omului.
M-am intors asadar repede si m-am asezat la prova, unde m-am rezemat
de o prajina cu o gratie nepasatoare, intr-o atitudine care sugera agilitate si
forta. Mi-am aranjat parul, potrivind un carliont pe frunte, si mi-am luat o
expresie de tandra melancolie amestecata cu putin cinism, care, dupa cum
mi s-a spus, ma prinde foarte bine.
In timp ce stateam asa, asteptand marele eveniment, am auzit pe cineva
ca striga in spatele meu:
— Hei! Uita-te la nasul21 dumitale!
Nu puteam sa ma intorc sa vad ce s-a intamplat si al cui era nasul care
trebuia contemplat. Am aruncat pe furis o privire spre nasul iui George. El
era la locul lui, nevatamat, in orice caz nu se intamplase nimic rau cu nasul
lui, care ar fi putut fi indreptat. M-am uitat crucis si la al meu si am ajuns la
o constatare asemanatoare.
— Vezi de nas, idiotule! striga aceeasi voce, tunator de asta data.
Apoi un alt glas:
— Impingeti nasul afara, hei, voi astia doi cu cainele!
Nici George, nici eu nu indrazneam sa ne intoarcem.
Mana omului era pe capacul aparatului fotografic, putea sa-l ridice in
orice moment. Oare noua ne strigau? Ce se intamplase cu nasurile noastre?
De ce trebuia sa-i impingem?
In clipa aceasta, intreaga ecluza incepu sa zbiere si o voce de bariton
urla:
— Fiti atenti cu barca! Daca nu va grabiti, in fotografie o sa apara doua

21 Joc de cuvinte: nose în engleză înseamnă şi nas, dar şi botul unei bărci
cadavre!
Cand ne-am uitat, ce sa vezi? Prova barcii noastre se intepenise in lem-
naria ecluzei, in timp ce apa crestea in jurul ei si o ridica in sus. Inca o clipa
si ne-am fi rasturnat. Cu iuteala gandului, am apucat fiecare cate o vasla si,
izbind cu putere in gardul ecluzei, am eliberat barca, ceea ce ne-a culcat pa-
lanca pe fund.
N-am iesit bine in fotografie. Dupa cum era si de asteptat, soarta voise ca
omul sa-si puna in functiune nenorocitul acela de aparat exact in clipa cand
stateam lungiti pe spate, cu picioarele in aer si cu o expresie pe chip care voia
sa spuna: "Unde ma aflu?" si "Ce s-a intamplat?"
Punctul de atractie al fotografiei, fireste, erau picioarele noastre. De alt-
fel, nu prea aveai ce vedea in afara de picioare. Ocupau primul plan, in intre-
gime. In spatele lor se mai desluseau cateva barci si crampeie din peisajul
inconjurator, dar toti si toate aratau atat de neinsemnati si de ridicoli in com-
paratie cu picioarele noastre, incat, rusinati si spasiti, toti ceilalti au refuzat
sa subscrie la poza.
Vazand negativul, proprietarul unui vaporas care comandase sase copii
anula comanda. Era gata sa le cumpere, daca cineva ar fi fost in stare sa-i
arate vaporasul lui, dar n-a putut insa nimeni. Era undeva in spatele picioru-
lui drept al lui George.
S-a creat o situatie delicata. Fotograful, vazand ca noua zecimi din poza
erau ocupate de noi, a fost de parere ca ar trebui sa cumparam cate zece bu-
cati fiecare, dar noi am refuzat. I-am spus ca nu avem nimic impotriva unei
fotografii, dar ca preferam sa fim fotografiati stand in picioare.
Wallingford, asezat la sase mile mai sus de Streatley, e un oras foarte
vechi si a fost un centru foarte activ in faurirea istoriei engleze; in vremea
britonilor, nu era decat o asezare primitiva, cu case facute din lut. Legiunile
romane i-au evacuat pe britoni si au inlocuit zidurile din lut cu fortificatii
puternice, ale caror urme Timpul nu a reusit sa le stearga, intr-atat de bine
se pricepeau sa construiasca acesti zidari vechi de cand lumea.
Dar Timpul, cu toate ca s-a oprit la poalele zidurilor romane, i-a prefacut
curand pe romani in pulbere si in locul acela, mai tarziu, i-a batut in razboaie
pe salbaticii saxoni si pe uriasii danezi, pana cand au venit normanzii.
Wallingford a fost un oras intarit, o adevarata cetate, pana in vremea raz-
boiului parlamentar, cand Fairfax l-a supus unui asediu lung si necrutator.
Orasul a cazut in cele din urma si zidurile au fost rase de pe suprafata
pamantului. Intre Wallingford si Dorchester, tinutul devine mai deluros, mai
variat si mai pitoresc. Dorchester e la o jumatate mila departare de fluviu.
Poti ajunge la Dorchester si cu o barca mica, dar e mult mai recomandabil sa
te dai jos la ecluza Day si s-o iei peste camp. Batranul orase o localitate in-
cantatoare, pasnica, cufundata in liniste si toropeala.
Ca si Wallingford, a fost o cetate pe vremea tritonilor. Pe atunci se numea
Caer Doren — "Cetatea de pe apa". Mai tarziu, romanii si-au construit aici o
tabara uriasa, ale carei fortificatii inconjuratoare par niste coline joase si
netede, iar in zilele saxonilor a fost capitala Wessex-ului. Dorchester e foarte
vechi si pe vremuri a fost foarte puternic si insemnat. Acum se tine la o parte
de freamatul lumii, motaie si viseaza. In jurul lui Clifton Hampden, el insusi
un sat incantator de moda veche, pasnic si presarat cu flori, decorul riveran e
nespus de bogat. Daca ramaneti peste noapte la Clifton, cautati sa dormiti
negresit "La orzul cosit". Cred ca nu gresesc cand afirm ca este hanul cel mai
vechi si mai pitoresc de pe Tamisa. E asezat pe partea dreapta a podului,
foarte departe de sat. Crestele joase ale acoperisului din paie si ferestrele cu
multe ochiuri ii dau o infatisare de casuta din basme, in timp ce interiorul
aminteste si mai mult de "a fost odata ca niciodata".
Nu e nicidecum un loc potrivit pentru eroina unui roman modern. Ero-
ina unui roman modern e intotdeauna "inalta ca o diva" si "isi indreapta
mandra statura". La hanul "La orzul cosit" s-ar lovi numaidecat cu capul de
tavan daca ar incerca sa faca asa ceva.
De asemenea, casa nu e deloc potrivita pentru un om beat. Prea multe
surprize Il asteapta, in chip de trepte care coboara spre camera cutare sau
urca spre camera cutare, iar urcatul scarilor pana la odaia de culcare sau
gasirea patului dupa ce urca la etaj sunt probleme care-l depasesc.
A doua zi ne-am sculat cu noaptea in cap, deoarece voiam sa ajungem la
Oxford dupa-amiaza. E surprinzator cat de devreme se poate scula cineva
cand doarme in aer liber, invelit intr-o patura, pe scandurile barcii si cu un
geamantan in loc de perna, nu te mai gandesti cu alean la cele "numai cinci
minute", ca atunci cand dormi intr-un pat din puf. Am luat gustarea de dimi-
neata si la opt si jumatate treceam prin ecluza Clifton.
Intre Clifton si Culham, tarmurile fluviului sunt joase, monotone si nein-
teresante, dar dincolo de ecluza Culham, cea mai rece si mai adanca dintre
toate, peisajul capata mai multa culoare.
La Abingdon, fluviul curge pe langa strazile orasului. Abingdon e un ora-
sel de provincie tipic — linistit, grozav de respectabil, curat si plictisitor pana
la disperare. Se faleste ca e vechi, dar e indoielnic daca poate fi asemuit cu
Wallingford-ul sau Dorchester-ul in privinta aceasta. Pe vremuri se ridica aici
o manastire vestita, iar astazi, intre daramaturile zidurilor sfintite se fabrica
bere.
In biserica St. Nicholas, la Abingdon, se gaseste monumentul lui John
Blackwall si al sotiei sale Jane, care, dupa ce au dus un trai fericit impreuna,
au murit in aceeasi zi, la 21 August 1625, iar in biserica St. Helen sta scris
ca "din coapsele lui W. Lee", mort in 1673, "au purces, cat a trait el, doua
sute mai putin trei urmasi". Facand socoteala, familia domnului W. Lee,
asadar, numara o suta nouazeci si sapte de capete. Domnul W. Lee, ales in
cinci randuri primar al Abingdon-ului, a fost, fara indoiala, un binefacator
pentru generatia lui, dar sper ca nu sunt multi in genul sau astazi, in acest
supraaglomerat secol al nouasprezecelea.
Intre Abingdon si Nuneham Courtenay peisajul e incantator. Parcul din
Nuneham merita sa fie vizitat. Accesul e liber martea si joia. Muzeul contine o
colectie frumoasa de tablouri si antichitati, iar aleile sunt minunate.
Iazul Sandford, aflat in spatele ecluzei, e un loc unde te poti ineca cat ai
zice peste. Curentul de la fund e extrem de puternic si cum te prinde, cum
poti sa-ti iei adio de la viata. Un obelisc marcheaza locul unde se inecasera
doi oameni, in timp ce se scaldau acolo, iar treptele obeliscului sunt de obicei
folosite in chip de trambulina de tinerii inotatori care doresc sa se convinga
daca locul e primejdios cu adevarat.
Ecluza Iffley si Mill, la numai o mila de Oxford, constituie o tema favorita
pentru confratii de penel, care iubesc fluviul. Realitatea, dupa ce ai vazut pic-
turile, e prilej de dezamagire. Am observat ca putine lucruri in lumea asta co-
respund intru totul imaginilor pe care le reproduc.
Am trecut prin ecluza Iffley pe la douasprezece si jumatate, apoi, dupa
ce am facut curat in barca si am pregatit totul pentru debarcare, ne-am
apucat sa vaslim serios, ca sa invingem ultima mila.
Nu cunosc o portiune de fluviu mai afurisita decat aceea dintre Iffley si
Oxford. Regreti ca nu te-ai nascut pe apele ei, ca s-o intelegi. Eu, unul, nu
m-am lamurit pana acum, desi am trecut pe acolo de nenumarate ori. Omul
care reuseste sa se descurce vaslind in linie dreapta de la Oxford la Iffley cred
ca e in stare sa traiasca in tihna sub acelasi acoperis cu nevasta-sa, cu soa-
cra-sa, cu sora lui cea mai mare si cu batranul servitor pe care il tine minte
de cand era copil mic.
Curentul te duce mai intai spre malul drept, apoi spre cel stang, apoi la
mijlocul apei, apoi te suceste si te rasuceste de trei ori, te poarta in susul apei
si sfarseste intotdeauna prin a incerca sa te zdrobeasca, izbindu-te de o barca
a studentilor de la Oxford.
Ca urmare a acestui fapt, fireste, ne-am abatut in calea multor barci in
timpul milei aceleia, de altfel, cum au facut si acele barci cu noi, si, iarasi, ca
urmare a acestui fapt, fireste, s-au schimbat cuvinte grele de o parte si de al-
ta.
Nu stiu cum se face, dar toti sunt extrem de iritabili pe Tamisa. Micile
incidente carora nu le dai nici o importanta pe uscat te scot pur si simplu din
sarite pe fluviu. Cand George sau Harris isi dau in petic pe uscat, le zambesc
cu indulgenta, dar cand fac pe nebunii pe fluviu, le arunc vorbe din cele care
iti ingheata sangele in vine. Daca se intampla ca vreo barca sa-mi atina calea,
imi vine sa-i omor cu vasla pe toti cei dinauntrul ei.
Oamenii cei mai blajini, pe uscat, devin violenti si setosi de sange cand
se afla in barca.
Ma plimbam odata cu barca in tovarasia unei domnisoare. Era o fire din
cale-afara de domoala, dar pe fluviu iti venea rau s-o asculti.
— Arza-l focul sa-l arza! exclama ea cand vreun vaslas avea nenorocul
sa-i iasa in cale. De ce nu se uita pe unde merge?
— Lua-te-ar dracu de toala veche! spunea ea cu indignare cand panza
nu voia sa se inalte cum trebuie, apoi o apuca cu nadejde si o zgaltaia brutal.
Totusi, dupa cum spuneam, pe tarm avea oarecare asemanari cu sera-
fimii.
Aerul de pe fluviu are un efect demoralizator asupra oamenilor. Aceasta,
ma gandesc eu, ii face pana si pe barcagii sa se poarte urat unii cu altii si sa
recurga la un limbaj pe care, fara indoiala, in clipele lor de calm, il regreta.

CAPITOLUL XIX

Oxford. Conceptia lui Montmorency despre Ceruri. Frumusetea si avanta-

jele unei barci inchinate pe Tamisa de sus. "Fala Tamisei". Se schimba vremea.
Fluviul sub diferitele sale aspecte. O seara nu tocmai vesela. Nazuinte dupa
irealizabil. La taclale. George canta la banjo. O melodie trista. O alta zi ploioa-
sa. Fuga. O cina improvizata si un toast.

La Oxford am petrecut doua zile foarte placute. In urbea Oxford sunt o

multime de caini. Montmorency a sustinut unsprezece lupte in prima zi si
paisprezece intr-a doua si, bineinteles, se socotea in al noualea cer.
Indivizii prea pirpirii din nascare sau lenesi din fire ca sa vasleasca in
amonte obisnuiesc sa inchirieze cate o barca la Oxford si vaslesc... la vale. Cei
energici, bineinteles, prefera calatoria in susul fluviului. Nu e chiar asa de bi-
ne sa mergi intotdeauna dus de curent. Ai mai multa satisfactie cand iti in-
cordezi muschii si-ti croiesti drum, luptand impotriva lui — cel putin acestea
sunt sentimentele pe care le incerc eu, cand Harris si George vaslesc, iar eu
sunt la carma.
Pe cei care au de gand sa porneasca de la Oxford in jos, ii sfatuiesc sa-si
ia propria lor barca, afara doar de cazul cand o pot lua pe a altuia fara peri-
colul de a fi descoperiti. In general, barcile care se gasesc de inchiriat pe Ta-
misa, dincolo de Marlow, sunt foarte bune. De bine, de rau, sunt impermea-
bile si atata vreme cat sunt conduse cu grija, rareori se intampla sa se sfara-
me sau sa se scufunde. Nu le lipsesc bancile si sunt prevazute cu toate cele
trebuincioase, sau aproape cu toate cele trebuincioase ca sa poti vasli si
carmi.
Nu sunt insa indeajuns de decorative. Barca pe care o inchiriezi dincolo
de Marlow nu e dintre cele care sa-ti ingaduie sa treci pe langa altii ca o vije-
lie, grozavindu-te. Ea stie sa curme repede orice avant de acest fel din partea
ocupantilor. Aceasta e principala, as zice unica ei calitate.
Omul din barca inchiriata e modest si retras. Prefera sa se tina mereu la
umbra, pe sub copacii de pe mal, si sa calatoreasca mai ales in zorii zilei sau
tarziu noaptea, cand nu prea e lume pe fluviu care sa-l vada.
Cand omul din barca inchiriata in partea de sus a Tamisei zareste vreun
cunoscut, debarca imediat si se ascunde dupa un pom.
Intr-o vara faceam si eu parte dintr-un grup care inchinase pentru o zi o
barca in regiunea superioara a Tamisei. Nici unul dintre noi nu mai vazusem
o barca de inchiriat din regiunea de sus a fluviului, dar cand am vazut-o nu
am fost in stare sa-i dam o definitie.
Scrisesem sa ni se rezerve o barca, "un schif de dublu", si cand am cobo-
rat pe pontonul de acostare ingrijitorul ne spuse:
— A! Dumneavoastra ati cerut un schif de dublu? E in regula. Jim, ada
"Fala Tamisei".
 Baiatul pleca si reaparu dupa cinci minute, luptandu-se cu un butuc
antediluvian, care facea impresia ca a fost de curand dezgropat si inca dez-
gropat neatent.
Mie, unuia, cand l-am vazut, mi s-a parut o relicva romana — ce fel de
relicva anume nu stiu, posibil o relicva de cosciug.
In preajma Tamisei de sus se gaseau foarte multe antichitati romane, asa
ca banuiala mea nu era neintemeiata, dar tinerelul serios din grupul nostru,
care e si putin geolog, respinse cu dispret ipoteza ca ar fi o relicva romana,
spunand ca era limpede pentru cel mai umil intelectual (in care categorie —
cu regret, se pare — nu ma putea include si pe mine) ca obiectul in chestiune
era fosila unei balene; totodata, el ne arata diferite urme ce dovedeau ca
balena trebuie sa fi apartinut perioadei preglaciale.
Pentru a pune capat disputei, am facut apel la baiat.
I-am spus sa nu-i fie teama, sa ne spuna adevarul adevarat: era fosila
unei balene dinainte de Adam si Eva, sau vreun vechi sicriu roman? Baiatul
ne spuse ca era "Fala Tamisei".
La inceput ni s-a parut un raspuns plin de duh — unul dintre noi chiar
ii dadu doi pence baiatului pentru neasteptata lui prezenta de spirit, dar
cand baiatul se incapatana sa-i dea inainte cu gluma, ne-am ratoit la el.
— Haide, haide, pustiule, ii spuse capitanul nostru cu asprime, lasa
prostiile. Du-i maica-ti inapoi copaia si ada-ne o barca.
Aparu apoi insusi constructorul barcii, asigurandu-ne pe cuvantul lui de
meserias ca obiectul era, intr-adevar, o barca, "schiful de dublu" comandat de
noi sa ne duca pe apele Tamisei.
Am bombanit multa vreme. Ne-am spus ca, cel putin, ar fi putut-o varui
sau unge cu catran, ca, in sfarsit, ar fi trebuit sa faca ceva care sa o deose-
beasca de o bucata de epava.
Omul nu-i gasea insa nici un cusur. Mai mult chiar, observatiile noastre
pareau sa-l jigneasca. Ne spuse ca a ales cea mai buna barca din cate avea si
ca era cazul sa fim ceva mai recunoscatori. Ne asigura ca "Fala Tamisei", asa
cum o vezi (cum zace acolo — as fi zis eu), isi face datoria de patruzeci de ani,
dupa cate stie el, ca nimeni nu s-a plans niciodata si ca nu vede de ce am fi
noi primii care s-o facem.
Nu ne-am mai certat.
Am legat asa-numita barca cu franghii, am acoperit cateva locuri mai
avariate cu hartie de tapetat, am rostit cateva rugaciuni si am pasit la bord.
Pentru sase zile, ne-au luat treizeci si cinci de silingi. Cand te gandesti
ca am fi putut cumpara cu patru silingi sase pence o aceeasi cantitate de
lemn flotabil, la orice depozit de cherestea de pe mal!
In cea de a treia zi, vremea se schimba — vorbesc acum de calatoria pre-
zenta — si am pornit de la Oxford catre casa pe o burnita incapatanata.
Fluviul, sub un soare ce sclipeste printre unde jucause, poleind cu stropi
de aur tulpina verde a fagilor, mergand pe un varf de raza pe cararile umbrite,
manand umbrele spre vaduri, prefacand in diamante stropii rotilor de moara,
sarutand sagalnic crinii, stand la sfat cu stuful, argintand podete, ziduri,
luminand catune, targuri, rourand cu-a sa lumina ulicioare si dumbravi,
ratacindu-se printre trestii, zbenguindu-se prin golfuri, scanteind pe panzele
albe si cernandu-si stralucirea prin urzeli de funigei — e un rau parca scos
din basme.
Dar aceiasi fluviu, rece, trist si singuratic, cu picuri repezi de ploaie ce
se cern pe apa-i sura cu un vaier de femeie, care plange pe-nfundate, cu
padurile-i tacute, care, invelite-n pacla deasa, par un palc de duhuri mute, de
naluci cu ochi ce mustra, ca fantome vinovate de cumplite fapte negre, ca
stafii de-apusi prieteni, ce-au fost dati de mult uitarii — e o apa bantuita de
duhuri care curge pe taramul zadarnicelor pareri de rau.
Lumina soarelui este singurul datator de viata al naturii. Cand razele
soarelui nu mai incalzesc, pamantul, mama noastra, ne priveste cu ochi spa-
laciti si lipsiti de suflet.
Ne simtim atunci tristi in tovarasia ei si ea pare ca nu ne mai cunoaste si
nu ne mai iubeste. E ca o vaduva care si-a pierdut sotul iubit, iar copiii ii a-
ting mana si o privesc in ochi, dar ea nu-i intampina cu nici un suras.
Toata ziua am vaslit pe ploaie si munca ni s-a parut chinuitoare. La ince-
put pretindeam ca ne place. Spuneam ca a mai intervenit o schimbare si ca
suntem incantati sa vedem Tamisa si sub un alt aspect. Nu putea fi soare me-
reu si, de altfel, nici nu am fi dorit asa ceva. Ne spuneam unul altuia ca
natura e frumoasa pana si in lacrimile ei.
Intr-adevar, in primele ceasuri, si Harris, si eu ne-am aratat de-a dreptul
entuziasmati. Am cantat un cantec despre viata de tigan, despre farmecul
acestei vieti, vesnic bantuita de furtuna, soare si vant, despre cat de mult ii
place tiganului ploaia si cat de bine ii face, precum si felul cum isi bate joc
tiganul de cei ce n-o indragesc.
George se arata mai rezervat fata de gluma si deschise umbrela.
Inainte de pranz am ridicat coviltirul si nu l-am mai scos toata dupa-a-
miaza, lasand doar o mica deschizatura in fata, pe unde unul dintre noi sa
poata vasli si face de straja. In felul acesta am strabatut noua mile si ne-am
oprit peste noapte putin mai jos de ecluza Day.
N-as putea spune ca a fost o seara vesela. Ploaia cadea fara intrerupere.
Toate lucrurile din barca erau umede si lipicioase. Cina nu a fost un triumf.
Placinta cu carne, rece, cand nu ti-e foame, iti face rau numai cand o vezi.
Tanjeam dupa o scrumbie sau dupa un cotlet, Harris palavragea despre cal-
cani si sos alb, oferind restul de placinta lui Montmorency, care-l refuza si,
jignit dupa cate facea impresia, se duse si se ghemui la celalalt capat al bar-
cii.
George ne ruga sa nu mai vorbim despre astfel de lucruri, cel putin pana
cand isi va ispravi friptura rece de vaca, fara mustar.
Dupa cina am jucat popa prostu'. Dupa vreo ora si jumatate de joc,
George castiga patru pence. George are intotdeauna noroc la carti, iar Harris
si cu mine pierdeam exact cate doua pence fiecare.
Apoi am intrerupt jocul — vorba lui Harris, daca intreci masura, te a-
prinzi prea rau. George propuse sa continuam pentru a ne revansa, dar noi
am hotarat sa nu mai luptam impotriva Soartei.
Pe urma ne-am pregatit niste grog si ne-am asezat la taifas, unul langa
altul. George ne povesti despre un cunoscut de-al lui, care, cu doi ani in ur-
ma, plecand in sus pe Tamisa intr-o excursie, a dormit pe ploaie intr-o barca
la fel cu a noastra, intr-o noapte intru totul asemanatoare si s-a ales cu un
reumatism acut, ca nimic nu a putut sa-l scape si a decedat dupa zece zile, in
chinuri cumplite. Era un barbat foarte tanar si logodit pe deasupra. Nu-i fu-
sese dat lui George sa cunoasca poveste mai trista!
Aceasta ii aduse aminte lui Harris de un prieten de-al lui care intrase in
armata ca voluntar si care, dormind sub un coviltir "intr-o noapte asemana-
toare", langa Aldershot, se trezise a doua zi paralizat pe viata. Harris ne faga-
dui ca ne va face cunostinta cu acest tanar la Londra si o sa ni se franga ini-
ma de mila, vazandu-l.
Cum era si firesc, ajunseram sa discutam despre sciatica, raceala, fri-
guri, boli de plamani si bronsita, iar Harris facu observatia ca daca vreunul
dintre noi s-ar imbolnavi serios peste noapte, ne-am afla intr-o situatie destul
de jalnica, tinand seama ca nu era nici un doctor prin apropiere.
In urma unei astfel de conversatii, tanjeam cu totii dupa lucruri mai ve-
sele si intr-un moment de slabiciune i-am propus lui George sa ne cante ceva
intremator la banjo-ul lui.
Nu stiu daca mai e nevoie sa spun ca lui George nu-i place sa insisti. N-a
mai umblat cu fleacuri, cum ca si-a uitat notele acasa sau altele de felul aces-
ta, si, pescuindu-si instrumentul, incepu sa ne cante "Doi ochi negri, plini de
farmec".
Pana in seara aceea considerasem "Doi ochi negri, plini de farmec" drept
o melodie banala. Nuanta de tristete pe care izbuti sa i-o imprime George ma
uimi peste masura.
Dorinta ce-l cuprinse pe Harris si pe mine la auzul cantecului fu sa ne
aruncam unul de gatul celuilalt si sa plangem; numai printr-un efort suprao-
menesc ne-am stavilit lacrimile, ascultand in tacere tanguioasa melodie.
La refren ne-am straduit chiar sa fim veseli. Ne-am umplut inca o data
paharele si am cantat si noi: Harris, primul, cu vocea tremurata din pricina
emotiei, iar George si cu mine urmandu-l cu cateva cuvinte:

Doi ochi negri, plini de farmec,

Ce surpriza! Ce-ncantare!
Iti vor spune c-ai gresit.
Doi ochi negri, plini de soare...

Aici ne-am oprit. Patosul de nedescris al acompaniamentului lui George

la cuvantul "doi", in starea de depresiune in care ne aflam, era de nesuportat.
Harris suspina ca un copil, iar cainele se puse pe urlat, de-am crezut ca o
sa-i plesneasca inima sau falca.
George vroia sa continuam cu un alt vers. Era de parere ca daca vom
patrunde mai adanc in atmosfera cantecului si vom da dovada de mai mult
"abandon", n-o sa mai fie asa de trist. Sentimentul majoritatii, totusi, se opu-
se acestei experiente.
Neavand altceva de facut, ne-am dus la culcare, adica ne-am dezbracat
si ne-am perpelit pe fundul barcii vreo trei-patru ceasuri. Pe urma am ador-
mit cu chiu cu vai si pe la cinci ne-am sculat si am mancat.
Ziua a doua a fost ca si prima. Ploaia continua sa cada, iar noi am stat
sub coviltir, inveliti in pardesiuri, in timp ce apa ne ducea agale cu ea.
Unul dintre noi — am uitat care anume, dar cred ca eram chiar eu — a
incercat timid, in cursul diminetii, sa puna in practica vechea sminteala tiga-
neasca de a fi "copii ai naturii" si de a ne bucura de stropii de ploaie, dar n-a
mers. Acel "Ce-mi pasa mie daca ploua!" era atat de evident si exprima atat
de dureros sentimentele pe care le incerca fiecare dintre noi, incat a-l mai
canta parea cu totul inutil.
Cazusem cu totii de acord asupra unui singur punct, si anume ca, orice
avea sa se intample, vom bea paharul pana ia fund. Plecasem pe Tamisa pen-
tru a petrece o vacanta de doua saptamani si doua saptamani de vacanta in-
telegeam sa avem. Daca vom muri — ei si? Va fi un eveniment trist pentru
prietenii si rudele noastre, nu aveam incotro. Simteam ca a ne lasa infranti de
vreme intr-o clima ca a noastra ar fi insemnat sa cream un precedent catas-
trofal.
— Mai sunt numai doua zile, spuse Harris, si vom redeveni tineri si vigu-
rosi. La urma urmei, s-ar putea sa scapam teferi din afacerea asta.
Pe la patru am inceput sa ne gandim la felul in care ne vom petrece sea-
ra. Tocmai trecusem de Goring si am hotarat sa vaslim pana la Pangbourne si
sa dormim acolo.
— O alta seara vesela! murmura George.
Ne-am asezat si am rumegat in gand planurile noastre. Vom ajunge la
Pangbourne pe la cinci. Vom ispravi cu masa cam pe la sase jumatate. Pe ur-
ma, am putea sa dam o raita prin sat, pe ploaia aceea torentiala, pana la ora
somnului, sau sa ne asezam intr-o carciuma si sa rasfoim almanahul.
— Alhambra22 ar fi mult mai atragatoare, spuse Harris, scotandu-si ca-
pul afara, ca sa cerceteze cerul.
— Cu un mic supeu la23..., dupa aceea, am adaugat eu, aproape fara
voie.
— Zau daca nu ma caiesc ca ne-am inhamat la nenorocita asta de barca,
raspunse Harris.
Urma un interval de tacere.
— Daca nu am fi luat solemna hotarare de-a ne gasi moartea in acest si-
nistru cosciug, spuse George, aruncand o privire rautacioasa barcii, n-ar stri-
ca sa va amintesc ca exista un tren care, daca nu ma-nsel, pleaca din Pang-
bourne la cinci si ceva si cu care am ajunge la Londra la o ora cand numai bi-
ne am putea lua o friptura, iar de acolo ne-am duce unde ai spus.
22 Teatru de varieteu situat în partea de vest a Londrei
23 Un restaurant extraordinar, ferit de ochii lumii, lângă... unde vă aşteaptă cel mai bun
prânz, sau cina franţuzească despre care am cunoştinţă. Bucătăria e splendidă şi preţurile
sunt moderate. Cu trei şilingi şi şase pence căpătaţi o sticlă de Beaune excelent. Bineînţeles,
nu fac prostia să amintesc numele restaurantului.
 Nimeni nu scoase o vorba. Ne priveam unul pe altul si fiecare parea ca-si
vede gandurile josnice si vinovate reflectate pe chipurile celorlalti. Ne-am stre-
curat afara in tacere si am facut o revizie geamantanului. Am privit in susul
fluviului, apoi in josul fluviului — nu se vedea tipenie de om!
Douazeci de minute mai tarziu, trei siluete omenesti urmate de un caine
plouat puteau fi vazute pornind tiptil dinspre adapostul pentru barci "Leba-
da", catre statia de cale ferata, imbracati dupa cum urmeaza, nici elegant,
nici ingrijit:
• Pantofi negri din piele, murdari;
• Costum sport din flanela, foarte murdar;
• Palarie din fetru neagra, turtita ca vai de lume;
• Impermeabil ud leoarca;
• Umbrela.
Pe barcagiul de la Pangbourne l-am mintit. Ne-a fost rusine sa-i spunem
ca fugim de ploaie. Am lasat in seama lui barca cu tot ce continea, cu in-
structiunea de-a fi pregatita pentru a doua zi, la ora noua dimineata. I-am
mai spus ca, daca se va intampla ceva neprevazut care sa ne impiedice de a
ne inapoia, ii vom scrie.
Am ajuns la Paddington24 la sapte si am tras drept la restaurantul pe
care l-am descris mai inainte. Dupa o cina frugala, l-am lasat acolo pe Mont-
morency, l-am rugat pe patron sa ne pregateasca o a doua cina pentru ora
zece si jumatate, apoi ne-am urmat drumul spre Leicester Square.
La Alhambra am atras atentia multor oameni. Cand ne-am prezentat la
casa, ni s-a spus pe un ton neprietenos sa ne ducem in strada Castel 25, unde
am fost instiintati ca am intarziat cu o jumatate de ora.
Nu fara oarecare greutate l-am convins pe respectivul ca nu suntem "fai-
mosii oameni-sarpe din muntii Himalaia", dupa care ne-a luat banii si ne-a
lasat sa trecem.
Inauntru ne-am bucurat de un succes si mai mare. Fetele noastre bron-
zate si costumele pitoresti au fost urmarite cu priviri admirative. Eram cen-
trul atractiei. Au fost momente de glorie pentru noi toti. Dupa primul balet
ne-am luat talpasita si ne-am intors la restaurant, unde ne si astepta cina.
Marturisesc ca am mancat ca spartii. Vreme de vreo zece zile ne hrani-
sem aproape numai cu carne rece, prajituri si paine cu gem. Fusese un regim
simplu si nutritiv, dar prin nimic ademenitor, asa ca aroma vinului de Bur-
gundia, mirosul sosurilor frantuzesti, servetelele curate si franzelele lunguiete
au fost primite ca niste oaspeti dragi.
Am imbucat si am sorbit catva timp in tacere, apoi a venit un moment
cand, in loc sa stam pe scaun ca oamenii si sa tinem strans furculita si cuti-
tul in mana, ne-am rezemat de speteze, cuprinsi de moleseala; cand ne-am
intins picioarele sub masa, am lasat servetelele sa cada pe podea si am gasit
suficient timp ca sa examinam ceva mai critic tavanul afumat; cand, in sfar-
sit, tinand paharele pe masa cu mana intinsa alene, ne-am simtit buni, inte-

24 Numele unei gări din Londra

25 Intrarea pentru scenă la Alhambra
ligenti si iertatori.
Apoi Harris, care statea langa fereastra, a dat perdeaua la o parte si a
privit in strada.
Aceasta arunca reflexe mohorate sub ploaia care continua sa se cearna
din inalturi, felinarele zvarleau conuri de lumina palida cu fiecare rabufnire a
vantului, stropii de apa ravaseau suprafata baltoacelor si se scurgeau prin
burlane in paraiasele din rigole. Cativa trecatori udati pana la piele inaintau
grabit, ghemuindu-se sub umbrelele ce musteau de apa, in timp ce femeile isi
ridicau poalele rochiilor.
— Ei, spuse Harris, ducandu-si mana la pahar, am avut parte de o cala-
torie frumoasa si pentru asta ii multumesc din inima batranului nostru flu-
viu! Dar cred ca n-am facut rau cand l-am lasat in plata Domnului. In sana-
tatea celor trei, scapati teferi dintr-o barca!
Iar Montmorency, asezat pe picioarele din spate in fata ferestrei, in timp
ce privea afara in noapte, latra scurt, ca unul care, atunci cand e vorba de
toasturi, intelege sa-si aduca si el contributia.

O excursie de-a lungul Tamisei, de la Londra la Oxford, poate fi extrem

de palpitanta cand trei prieteni, dornici de schimbare, pleaca in concediu, dar
nu singuri, ci cu Montmorency, si nu pe jos sau cu automobilul, ci in barca.
O barca destul de mare in care sa incapa toti, si bagajele lor, si alimentele, si
banjoul, si tigaia, si Montmorency, si prietenii lui... Nu! Prietenii lui Montmo-
rency, nu! De ce? Ei, asta-i acu'! Doar Montmorency.
----------------