UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

SPECIALIZAREA GEOGRAFIE

TELEDETECŢIE
şi
FOTOGRAMMETRIE

Curs Anul I Semestrul II

2010

1
 1. Introducere în teledetecţie

Cu un grad mare de generalitate, teledetecţia este definită ca fiind o tehnologie care permite
obţinerea de informaţii asupra unor obiecte şi fenomene fără a intra în contact nemijlocit cu
acestea.
Teledetecţia a fost definită în funcţie de accentul care s-a pus pe o formă sau alta a
tehnologiei respective. În Principiile privind teledetecţia Pământului din spaţiu adoptate de
ONU, se poate citi: Termenul teledetecţie semnifică perceperea din spaţiu a suprafeţei
Pământului, folosind proprietăţile undelor electromagnetice emise, reflectate sau refractate de
obiectele studiate, în scopul îmbunătăţirii gestiunii resurselor naturale şi utilizării terenurilor,
precum şi pentru protecţia mediului. Fiind vorba de rezoluţiile tratatelor internaţionale ale ONU
privind utilizarea paşnică a spaţiului extraterestru, în această definiţie nu sunt amintite aplicaţiile
militare.
În prezent, cel mai adesea, teledetecţia este asociată cu imaginile digitale preluate de
senzori plasaţi pe sateliţi şi prelucrate apoi prin intermediul calculatorului electronic.
În ţara noastră primele înregistrări de la sateliţii NASA, respectiv sateliţii Landsat I şi II, au
fost primite în anii 1975-1976, când profesorul N. Oprescu, de la Facultatea de Construcţii din
Bucureşti, a încheiat cu NASA un contract privind eşantionarea şi supervizarea imaginilor care se
refereau la ţara noastră.
Tehnologiile de teledetecţie permit achiziţia şi analiza datelor specifice. Captarea de la
distanţă a datelor se face din atmosferă sau din spaţiul cosmic, unde aparatura de înregistrare este
trimisă cu diverse mijloace de zbor: avioane, baloane, nave, sateliţi sau laboratoare cosmice.
În anul 1972 era lansat de către NASA primul satelit din seria Landsat. Succesul deosebit în
ce priveşte utilizarea datelor obţinute în urma acestei misiuni, a condus la o dezvoltare continuă a
domeniului teledetecţiei. Au fost lansaţi în continuare şi alţi sateliţi de teledetecţie, tot mai
performanţi, atât de către NASA, cât şi de alte agenţii. Astfel, Franţa lansează seria sateliţilor
SPOT, India seria sateliţilor IRS, Agenţia Europeană sateliţii ERS, iar Rusia sateliţii de spionaj
COSMOS. În acest fel, până în prezent au fost lansaţi peste 4000 sateliţi, dintre care mai sunt în
funcţiune cca. 400. Anual sunt lansaţi cca. 20 sateliţi, din care 3/4 sunt pentru telecomunicaţie.
Astfel, în prezent există în spaţiul extra-atmosferic din jurul Pământului un mare număr de
platforme satelitare purtătoare de senzori de teledetecţie.
Un alt domeniu de dezvoltare îl constituie platformele aeriene, acestora fiindu-le proprii
senzorii hiperspectrali, senzori caracterizaţi prin existenţa unui mare număr de benzi (canale)
spectrale (frecvent peste 20). Platformele aeriene sunt instalate de obicei pe avioane construite
special pentru înregistrări atât fotogrammetrice cât şi a celor multispectrale. Pentru diverse
cercetări de fineţe, pentru unele calibrări sau eşantionări a diverselor tipuri de suprafeţe de teren,
camerele multispectrale se mai instalează pe unele construcţii înalte sau pe macarale.
Noile generaţii de sateliţi echipaţi cu senzori de mare precizie vor deschide noi domenii de
aplicabilitate teledetecţiei. Prin coborârea rezoluţiei la 1m, teledetecţia se aproprie de
performanţele care erau specifice fotogrammetriei. Odată cu dezvoltarea fotogrammetriei
digitale, graniţa dintre aplicaţiile cartografice ale teledetecţiei şi cele ale fotogrammetriei încep să
se estompeze. Un avantaj deosebit al imaginilor de teledetecţie îl constituie faptul că acestea se
găsesc deja într-un format digital.

1.2. Obţinerea imaginilor aerospaţiale ale suprafeţei terestre

1.2.1. Energia în natură

2
 În natură, energia electromagnetică, ce provine aproape în întregime de la Soare, se propagă
prin radiaţii, acestea fiind absorbite, emise, reflectate sau difuzate de către obiecte. Deci, faţă de
energia iniţială primită de la Soare, energia care provine de la obiecte sau fenomene este
modificată, având caracteristici specifice datorate proprietăţilor intrinseci ale acestora.
Teoria electromagnetică a luminii consideră că radiaţia luminoasă, radiaţiile ultraviolete,
radiaţiile X şi radiaţiile infraroşii se deosebesc prin lungimile de undă. Prin sesizarea şi
înregistrarea unui obiect în lungimi de undă cunoscute, se obţin informaţii asupra acestuia cu
privire la stare, formă, dimensiuni, compoziţie, temperatură sau alte proprietăţi specifice. Din
energia recepţionată de un obiect o cantitate este înmagazinată, iar alte cantităţi sunt transmise
sau reflectate, obiectul emiţând totodată energie luminoasă şi termică.
Privit ca receptor de energie, corpul absolut negru absoarbe întreaga energie incidentă
asupra sa, în timp ce un alt corp absoarbe doar parţial energia incidentă, intervenind un coeficient
de absorbţie. Restul de energie, neabsorbită, este parţial reflectată şi i se asociază un coeficient de
reflexie. Fiecare obiect sau fenomen emite sau remite radiaţii electromagnetice specifice,
caracterizate printr-o anumită lungime de undă şi o anumită intensitate. Aceasta reprezintă
semnătura spectrală a obiectului respectiv. Variaţiile în timp ale semnăturii spectrale ale
obiectelor şi fenomenelor reprezintă aşa numita semnătură temporală. Aşa, spre exemplu, fazele
fenologice ale plantelor modifică foarte puternic specificul radiaţiei electromagnetice emise sau
reflectate. Astfel, a apărut necesitatea de a cunoaşte semnătura spectrală a obiectelor şi
fenomenelor în diferite perioade de timp, pentru a putea detecta obiectul sau fenomenul în orice
moment al anului.
Spectrul electromagnetic
Acest spectru cuprinde radiaţiile electromagnetice care sunt caracterizate prin lungime de
undă şi frecvenţă. În ordinea crescândă a lungimii de undă (l) şi descrescândă a frecvenţei sunt:
- radiaţiile gama (g)
- radiaţiile X (Roentgen)
- radiaţiile ultraviolete
- radiaţiile vizibile
- radiaţiile infraroşii
- microundele
- undele radio
Senzorii de teledetecţie utilizează din spectrul electromagnetic cel mai adesea radiaţiile
ultraviolete, radiaţiile vizibile, radiaţiile infraroşii şi cele radar.
Zona radiaţiilor ultraviolete şi a celor infraroşii este împărţită în trei sectoare: apropiat,
mediu şi îndepărtat. Zona vizibilă, cea mai redusă ca întindere, cuprinde şapte sectoare
cunoscute: violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu. Zona undelor radar a fost
împărţită în 7 benzi de frecvenţă: V, Q, K, X, S, L şi P. Ea se suprapune peste microunde şi peste
undele radio din domeniul celor scurte.
Zona vizibilului
Cele şapte culori ale spectrului vizibil, prin combinarea lor în anumite proporţii duc la
obţinerea culorii albe.
Formarea imaginilor cu ajutorul unor senzori este posibilă datorită faptului că obiectivele
devin “vizibile” atunci când ele sunt luminate, mai exact atunci când energia reflectată sau
difuzată de acestea este înregistrată pe un material sensibil la energia din domeniul spectral al
radiaţiei reflectate. Spre deosebire de spectrul vizibil, limitele aşa numitului spectru fotografic
sunt mai largi, datorită posibilităţilor de sensibilizare a materialelor fotosensibile, întinzându-se în
infraroşul apropiat către 1,3 mm şi mult în domeniul radiaţiilor ultraviolete şi chiar către cel al
radiaţiilor x şi g.

3
 Atmosfera absoarbe o parte însemnată din radiaţiile solare, această absorbţie depinzând
de: distanţa Pământ – Soare, anotimp, latitudine, altitudine, ora din zi, compoziţia atmosferică,
prezenţa norilor etc. În acest fel, compoziţia spectrală a luminii de zi, folosită pentru înregistrări
cu senzori fotografici, variază foarte mult.
.

Fig. 1. Spectrul electromagnetic

Zona infraroşului
Spectrul electromagnetic din zona radiaţiilor infraroşii este mult mai extins decât cel din
zona vizibilului. Zona infraroşului cuprinde 3 sectoare: apropiat, mediu şi îndepărtat. Unii
specialişti acceptă şi un al patrulea sector, infraroşu extrem, localizat către zona microundelor.
Orice obiect care posedă o temperatură mai mare de 0°K emite radiaţii infraroşii.
O parte din radiaţii sunt reţinute de atmosfera terestră, dar există o fereastră optică prin care
atmosfera permite trecerea radiaţiilor cu lungimi de undă cuprinse aproximativ între 0,1 mm şi 14
mm, cuprinzând deci mare parte din infraroşul apropiat şi infraroşul mediu.

4
 Înregistrările în infraroşu folosesc porţiuni limitate ale acestei zone. Pentru pelicule
fotosensibile cu filtre se înregistrează domeniul 0,750-0,900 mm, iar uneori chiar până la 1,3 mm.
Când se folosesc senzori speciali se înregistrează domeniul spectral de 3-5 mm sau de 8-14 mm,
ultimul este cel mai important sector al infraroşului termic.
Înregistrările termice ajută la cercetarea unui obiect sau fenomen putându-se afla unele însuşiri şi
modificări ale acestuia, prin evidenţierea temperaturilor superficiale sau de profunzime
Zona ultravioletului
Radiaţiile ultraviolete se întind de la zona vizibilului până la lungimea de undă de 100 Å.
Zona ultravioletului cuprinde trei sectoare: apropiat, mediu şi depărtat.
Datorită absorbţiei atmosferei, doar o parte din radiaţiile ultraviolete ajung la suprafaţa
Pământului. Înregistrările fotografice se limitează doar la sectorul ultravioletului apropiat,
folosind filtre care transmit sau absorb o parte din radiaţia ultravioletă.

Curs 2
1.2.2. Obţinerea imaginilor
Captatorii
Senzorii satelitari înregistrează radiaţia electromagnetică într-o manieră similară fotografiei
alb-negru. Fiecare tip de suprafaţă terestră absoarbe o anumită porţiune din spectrul
electromagnetic, ceea ce îi conferă o semnătură distinctă (culoare), exprimată în radiaţia
electromagnetică. În teledetecţie se folosesc diferiţi captatori pentru înregistrarea diferitelor
segmente ale spectrului electromagnetic.
Cunoscându-se semnătura spectrală a unui obiect sau fenomen, ea poate fi utilizată pentru a
cunoaşte şi alte elemente similare din peisajul terestru. Pentru aceasta au fost creaţi captatori, ce
fac măsurători şi observaţii asupra energiei radiante. Montaţi pe platforme aeropurtate sau
satelitare, ei înregistrează imagini ale suprafeţei de teren vizate.
Clasificarea captatorilor se poate face ţinând cont de mai multe criterii:
A. După modul de captare şi înregistrare, captatorii sunt împărţiţi în captatori analogici
şi captatori digitali (numerici).
Captatorii analogici redau sub formă de imagine fotografică energia primită în diverse
lungimi de undă, cel mai adesea vizibil şi infraroşu apropiat. Cei mai cunoscuţi captatori sunt
camerele fotografice şi camerele TV.
Captatorii digitali (numerici) furnizează o imagine numerică, realizată în limbaj binar,
imagine înregistrată pe o bandă magnetică.
B. După sistemul tehnologic de achiziţie, captatorii se grupează în două mari sisteme:
sisteme pasive şi sisteme active.
Sistemele pasive înregistrează şi măsoară radiaţia naturală emisă sau reflectată de suprafaţa
terestră. Aşa sunt: camerele fotografice şi senzorii electrooptici (camerele TV, scanerele
multispectrale, radiometrele sau termografele).
Sistemele active emit fluxuri artificiale de unde pe care le recepţionează după reflexia lor
de suprafaţa terestră. Acestea sunt aşa numitele sisteme radar. Ele au calitatea că pot funcţiona
atât ziua cât şi noaptea, în orice condiţii atmosferice, ceea ce le conferă o largă aplicabilitate
practică şi sunt de un interes economic şi ştiinţific deosebit. Sunt utilizate în prezent radarul şi
radarul laser.
Captatorii se diferenţiază între ei şi prin rezoluţia spectrală, rezoluţia spaţială şi câmpul
global.
Rezoluţia spectrală reprezintă o bandă spectrală bine determinată de lungimea de undă. Cu
cât banda este mai îngustă, cu atât ea este mai specifică.
Rezoluţia spaţială se referă la suprafaţa de sol (de formă pătrată) cea mai mică, ce poate fi
înregistrată şi care dă naştere unui semnal utilizabil. Dimensiunile suprafeţelor variază, în
5
general, între 10 /10 m şi 5 / 5 km. Utilizate frecvent sunt cele cuprinse între 20 şi 80 m. Sunt unii
senzori foarte performanţi care au o rezoluţie de câţiva centimetri. Elementul corespunzător pe
imaginea satelitară este pixelul.
Câmpul global sau scena reprezintă mărimea totală a teritoriului observat instantaneu.
Sateliţii LANDSAT cuprind o scenă de 185 / 185 km, iar cei SPOT de 64 / 64 km.
1.2.3. Imaginile digitale
Radiaţia electromagnetică recepţionată de la o suprafaţă prin intermediul unui sistem optic
sau electronic, produce o imagine bidimensională. Această imagine poate fi convertită direct într-
un semnal electric analogic de către un senzor sau poate fi înregistrată fotografic şi convertită
ulterior.
Imaginile recepţionate de captatorii satelitari pot ajunge la sol fie prin aducerea filmelor şi
benzilor magnetice de către echipajul aflat la bord sau prin aducerea directă a satelitului sau doar
a capsulei cu aceste materiale (metodă utilizată mai ales de ruşi), fie prin transformarea imaginii
în semnal electric şi apoi în semnal radio şi emis către staţiile terestre. Imaginile luate de
captatorii analogici sunt baleiate, scanate la nivelul platformei satelitare, transformate în semnale
electrice şi apoi în semnal radio. Imaginile recepţionate de captatorii digitali sunt preluate ca
semnale electrice, numerizate direct şi transformate în semnale radio. Transmiterea la sol prin
sistem radio este utilizată de sateliţii LANDSAT, NOAA, SPOT şi METEOSAT.
La sol, informaţiile sunt primite de către staţii de recepţie care înregistrează şi prelucrează
în mod continuu datele. Transmisia şi recepţia datelor se face în sistem analogic sau digital.
Semnalele electrice, reprezentate printr-un curent electric cu tensiune variabilă, sunt numite
semnale analogice. Având o structură continuă, ele nu se pretează la prelucrarea pe ordinator,
astfel că, semnalele electrice trebuie convertite în semnale numerice. Pentru acest lucru, curentul
electric este secţionat în segmente egale, cât mai subţiri. Fiecare segment primeşte un număr, ce
reprezintă valoarea tensiunii medii a segmentului respectiv. Segmentarea şi numerizarea se face
cu o anumită cadenţă, ce corespunde unei anumite lungimi de baleiaj, adică a unei mici parcele a
suprafeţei terestre. Această suprafaţă este în funcţie de mărimea rezoluţiei spaţiale. Ea reprezintă
un punct al imaginii cu o anumită valoare radiometrică. Acest punct este numit pixel (picture
element), element ce reprezintă cea mai mică parte dintr-o imagine. Valoarea unui pixel se
numeşte nivel de gri şi reprezintă măsura strălucirii unei porţiuni de teren într-un anumit canal
spectral. Strălucirea este proporţională cu cantitatea de lumină sau căldură emisă de porţiunea de
teren înregistrată, aceasta fiind dependentă de tipul de ocupare a terenului respectiv. Considerând
pixelul un pătrat, mărimea laturii d a acestuia se numeşte rezoluţie. Pentru identificarea poziţiei
pixelului, se foloseşte un sistem rectangular de axe, notate cu X şi Y. Se creează în acest fel o
grilă de linii şi de coloane, astfel că, fiecare pixel poate fi uşor identificat.
Fiecare senzor (receptor) este caracterizat de o anumită sensibilitate spectrală, ceea ce
însemnă că răspunsul său depinde de lungimea de undă a radiaţiei recepţionate. Răspunsul total al
senzorului la radiaţia electromagnetică primită de la o scenă este dat de sensibilitatea senzorului
şi intensitatea radiaţiei recepţionate, ambele exprimate ca funcţie a lungimii de undă.
Atunci când o imagine este digitizată (sau discretizată), se realizează un proces de
eşantionare prin care se extrage din imagine un set de valori numerice egale. Aceste eşantioane
sunt nivele de gri, măsurate într-o reţea regulată (rectangulară) de puncte (Punctul fiind
adimensional, se măsoară de fapt nivelul de gri mediu pentru o anumită zonă, vecinătate, în jurul
punctului). Valorile obţinute sunt în continuare cuantificate la un set de valori egal distribuite.
Astfel, scara de gri a fost împărţită în K+1 intervale egale şi cuprinde un număr de 256 valori
posibile (între 0 şi 255).
Clasificarea imaginilor multispectrale

6
 Clasificarea imaginilor multispectrale este procesul de sortare şi atribuire a pixelilor unei
imagini unui număr finit de clase individuale. Un pixel este atribuit unei anumite clase dacă
satisface criteriile corespunzătoare clasei respective.
Procesul de clasificare
Recunoaşterea obiectelor sau fenomenelor este procesul de identificare a acestora, ce se
găsesc reprezentate dintr-un set de date. Acestea pot fi extrase şi apoi utilizate printr-un proces de
clasificare. Îmbunătăţirea imaginii, atât în domeniul spectral cât şi în cel geometric, conduce la
creşterea eficienţei algoritmilor de clasificare a imaginilor multispectrale.
Există două tipuri de clasificare:
- Clasificare supervizată
- Clasificare nesupervizată
În clasificarea supervizată utilizatorul selectează pixelii sau grupe de pixeli care au un
corespondent în fenomene sau obiecte cunoscute. Obiectele cunoscute se pot identifica prin studii
de teren, prin utilizarea fotogramelor aeriene sau prin alte metode. Utilizatorul instruieşte
algoritmul de clasificare în vederea identificării pixelilor cu caracteristici similare. Rezultatul
clasificării este în funcţie de acurateţea procesului de selectare a pixelilor atribuiţi unor categorii
sau grupe de fenomene cunoscute.
Clasificarea nesurpervizată se pretează automatizării într-o mai mare măsură decât cea
supervizată. Prin alegerea unui set de parametri de către utilizator, algoritmul de clasificare
nesupervizată asigură gruparea pixelilor (clustering). Grupele de pixeli pot fi continue sau nu.
Asigurarea – atribuirea – unei grupe către o clasă de fenomene sau obiecte, urmând a fi făcută de
către utilizator.
Această metodă se utilizează în special în cazul în care informaţiile despre obiectele şi
fenomenele studiate sunt reduse sau chiar inexistente.
Semnăturile spectrale sunt caracteristici ale unor obiecte şi fenomene determinate în
domeniul de frecvenţă al senzorului utilizat.

Curs 3

1.2.4. Programe de teledetecţie a Pământului

Dezvoltarea cercetărilor de teledetecţie s-au realizat prin mai multe programe, elaborate atât
de NASA (National Aeronautic and Space Administration, SUA), cât şi de alte ţări (Franţa,
Uniunea Europeană, Japonia, India, China ş.a.). Cele mai importante progame sunt:
Programul american LANDSAT
Sateliţii LANDSAT (iniţial ERTS, adică Earth Resources Technology Satellite) au fost
lansaţi de NASA (National Aeronautic and Space Administration, SUA) începând cu anul 1972,
fiind concepuţi pentru observarea resurselor terestre.
LANDSAT 1 şi 2 erau echipaţi cu trei camere de televiziune care furnizau imagini color în
domeniul vizibil al spectrului electromagnetic şi un scaner multispectral care înregistra imagini
prin baleiere în patru game de lungimi de undă
canal 4 – 0,5-0,6 µm vizibil
canal 5 – 0,6-0,7 µm vizibil
canal 6 – 0,7-0,8 µm infraroşu apropiat
canal 7 - 0,8-1,1 µm infraroşu apropiat
Fiecare satelit se deplasa la 920 km altitudine, revenind deasupra aceluiaşi loc la un interval
de 18 zile, dar astfel poziţionaţi în timp, încât împreună să realizeze înregistrarea aceleiaşi
suprafeţe de teren la un interval de 9 zile. El avea o orbită circulară, heliocentrică, ceea ce
înseamnă că satelitul trece la un punct dat, mereu la aceeaşi oră locală (9h 2min. – la ecuator).

7
Deplasarea lui se face de la nord la sud pe faţa luminată a Pământului, singura porţiune de orbită
utilizabilă.
Ca urmare a cercetărilor efectuate pentru utilizarea acestor date în observarea diverselor
aspecte ale suprafeţei terestre şi a răspunsurilor spectrale a numeroase obiecte şi fenomene, s-a
căutat, pentru o mai bună decelare a acestora pe imaginile satelitare, crearea unor senzori de
baleiere care să funcţioneze pe o lungime de undă cât mai apropiată de valorile răspunsurilor
(signaturilor) spectrale ale obiectelor de la suprafaţa terestră. Astfel, pe sateliţii LANDSAT 4, 5 şi
7 au fost instalate scanere multispectrale specializate, care au mai multe game de lungimi de
undă. Ele sunt cunoscute sub denumirea de Thematic Mapper.
Aceşti sateliţi zboară la altitudinea de 705 km, având un ciclu orbital de 16 zile. Ei au o
rezoluţie la sol de 80 m, în cazul canalelor MSS 4, 5, 6 şi 7 şi 28,5 m în cazul canalelor TM 1, 2,
3, 4, 5, 7, excepţie făcând canalul 6 – infraroşu termic, care are o rezoluţie la sol de 120 m. Scena
acestor înregistrări este de 185/185 km.
Senzorii scanerului TM înregistrează energia electromagnetică în spectrul vizibil, infraroşu
apropiat, infraroşu mediu şi infraroşu termic. Având rezoluţii spaţiale, spectrale şi radiometrice
mai ridicate decât scanerul MSS, informaţiile recepţionate cu ajutorul scanerului TM sunt utile
mai ales în determinarea tipurilor şi a condiţiilor de vegetaţie (banda 6 – infraroşu termic),
umiditatea şi tipurile de sol, diferenţierea zăpezii faţă de nori, determinarea tipurilor de roci etc.
Analizele de teledetecţie utilizează în mod obişnuit combinaţii standard de benzi spectrale
pentru anumite scopuri:
- benzile 3, 2 şi 1 realizează o compoziţie în culori naturale a obiectelor, similar unei
fotografii color.
- benzile 4, 3 şi 2 creează culori false, similar unei fotografii în infraroşu, aici vegetaţia
apare în culoare roşie, apa în albastru închis sau negru etc.
- benzile 5, 4 şi 2 creează la fel culori false, dar obiectele şi fenomenele din natură apar în
alte nuanţe, se realizează contraste ce evidenţiază anumite însuşiri.
Aplicaţiile de teledetecţie folosesc şi alte combinaţii de benzi spectrale pentru evidenţierea
unor aspecte care interesează utilizatorul.
Programul francez SPOT
Sateliţii lansaţi de Centrul Naţional de Studii Spaţiale din Franţa au devenit operaţionali în
anul 1986, prin lansarea satelitului SPOT 1, urmaţi în 1990 de SPOT 2, în 1993 de SPOT 3 şi în
1998 de SPOT 4.
În ceea ce priveşte sateliţii SPOT, aceştia conţin un canal pancromatic şi 3 canale
multispectrale.
Imaginile SPOT sunt reprezentări numerice a unei suprafeţe de 64 / 64 km. Ei revin pe
aceeaşi orbită la un interval de 26 de zile. O caracteristică a sateliţilor SPOT este aceea că
instrumentele de captare pot fi înclinate cu până la +/- 27º faţă de verticală, ceea ce corespunde
unui culoar la sol larg de 425 km. Această caracteristică oferă posibilitatea înregistrării unei
anumite zone repetat, mai multe zile consecutiv, de pe orbite alăturate, atunci când sunt situaţii
când rapiditatea de analiză şi intervenţie are importanţă crucială, cum este cazul unor dezastre
naturale sau generate de om. În acelaşi timp, înregistrarea de pe orbite alăturate a aceleiaşi
suprafeţe de teren permite analiza stereoscopică a celor două imagini.
Satelitul SPOT 4 are în plus un canal spectral în infraroşu mediu, numit VEGETATION, cu
o rezoluţie la sol scăzută.
Programul meteorologic
Începând cu data de 1 aprilie 1960, când a fost lansat primul satelit meteorologic TIROS 1,
numeroşi sateliţi au înregistrat atmosfera terestră şi au sesizat fenomene care se produc în cadrul
ei, furnizând informaţii deosebit de utile meteorologiei şi prognozelor meteorologice.

8
 În afara informaţiilor meteorologice, senzorii instalaţi pe aceste platforme satelitare au
înregistrat şi imagini ale scoarţei terestre în diferite benzi spectrale. Deşi rezoluţia la teren este
mică, imaginile spaţiale obţinute sistematic şi pe mari suprafeţe sunt folosite pentru urmărirea
mediului înconjurător.

Programele TIROS, Nimbus, ESSA şi Meteor

În cadrul programului TIROS (Television and InfraRed Observation Satellite) au fost
lansaţi între 1960 şi 1965 un număr de 10 sateliţi, înzestraţi cu câte 2 camere de televiziune, ce au
înregistrat zonele terestre luminate de Soare.
Programul Nimbus a avut pe orbită un număr de 6 sateliţi, ce evoluau la cca. 1100 km
altitudine pe orbite polare. Ei au avut ca scop cercetarea şi dezvoltarea sistemelor de senzori şi a
celor de prelucrare a datelor. Ei au fost dotaţi cu camere de televiziune şi radiometre de baleiere
pentru temperatură şi umiditate. Se menţionează realizarea de către Nimbus 5 de imagini termice
ale suprafeţei terestre şi a oceanelor cu un radiometru de baleiere cu microunde, precum şi de
imagini cu natura compoziţiei suprafeţelor terestre cu un radiometru de baleiere în infraroşu cu
trei canale spectrale (0,8-1,1 μm, 8,3-9,3 μm şi 10,2-11,2 μm).
Programul ESSA (Evironmental Science Services Administration) a avut un număr de 9
sateliţi, lansaţi între anii 1966 – 1969. Aceştia au fost dotaţi cu senzori de preluarea imaginilor,
testaţi în programele TIROS şi Nimbus 1 şi 2.
Programul Meteor cuprinde sateliţii meteorologici ruseşti în număr de 30, plasaţi pe orbită
între 1969 şi 1977. Primii 15 sateliţi evoluau la cca. 600 – 700 km altitudine, iar următorii la cca.
900 km altitudine.
Sateliţii erau dotaţi cu camere e televiziune ce lucrau în banda spectrală de 0,50-0,64 μm.
Au fost obţinute imagini ale sistemelor noroase şi ale stratului de zăpadă. Cu ajutorul camerelor
de televiziune şi a celor ce lucrează în infraroşu, s-au identificat unele din marile rupturi din
interiorul Pământului, care sunt acoperite de formaţiuni mai tinere.
Programul meteorologic cuprinde şi sateliţii geostaţionari din seria METEOSAT, lansaţi de
Agenţia Spaţială Europeană şi sateliţii din seria GOES lansaţi de NASA. Aceşti sateliţi sunt
plasaţi la altitudinea de 36000 km deasupra unui punct al ecuatorului. Ei nu pot observa decât una
din feţele Pământului, dar au avantajul că la fiecare jumătate de oră furnizează o imagine.
Programul american NOAA
Sateliţii meteorologici NOAA-AVHRR (Advanced Very High Resolution Radiometer) au
fost lansaţi de NASA (National Aeronautic and Space Administration, SUA) începând cu anul
1960, fiind concepuţi pentru producerea de imagini ale Pământului şi observarea atmosferei. Ei
evoluează pe o orbită la 833 km altitudine, acoperă un câmp larg de 2700 km cu o rezoluţie
geometrică mică (1,1 km), dar cu o rezoluţie radiometrică foarte ridicată. Ei sunt specializaţi în
observaţii meteorologice, respectiv în determinarea temperaturii solului, mării şi suprafeţelor
acoperite cu nori, ziua şi noaptea, prin măsurarea radiaţiei vizibile reflectate şi a radiaţiei
infraroşii
Sateliţii NOAA au un ciclu orbital de 12 ore, revenind deasupra unui teritoriu de două ori
pe zi.
Programul european ERS
Agenţia Spaţială Europeană a lansat în anul 1991 satelitul radar ERS-1, iar în 1995 ERS-2,
ce evoluează în tandem cu primul. Ei evoluează pe o orbită heliosincronă la o altitudine medie de
785 km.
Aceşti sateliţi furnizează în principal date privind studiul vânturilor, curenţilor oceanici şi
calotelor glaciare. Imaginile radar permit evidenţierea foarte clară a structurilor geomorfologice
şi a umidităţii solului, prin analiza vizuală şi a informaţiei fals color.

9
 Diversa aparatură instalată pe aceşti sateliţi (AMI Image Mode-SAR, AMI Wind Mode,
AMI Wawe Mode, Radar Altimeter-RA, ATSR-M, PRARE, Retro-reflectorul Laser) permite
realizarea diverselor aplicaţii oceanografice sau terestre. Astfel se poate obţine cu mare precizie
modelul digital al terenului, chiar dacă zona este acoperită cu nori. Aceste caracteristici permit
monitorizarea fenomenelor naturale din categoria cutremurelor şi a erupţiilor vulcanice,
fenomene însoţite de deplasări crustale sau de modificare a suprafeţei topografice.
Înregistrările decadale ale temperaturii apelor marine, ale deplasării curenţilor oceanici şi a
altor aspecte sunt utilizate în domeniul climatologiei sau în domeniul pescuitului. Înregistrările
asupra cuverturii vegetale a planetei şi etalonarea densităţii şi calităţii acesteia, permite
observarea şi monitorizarea covorului vegetal sezonier, anual şi multianual.
Curs 4

1.3. Domeniile de utilizare a teledetecţiei

1.3.1 Domeniul geodezie
Geodezia se ocupă cu determinarea formei, dimensiunilor şi a câmpului gravitaţional al
Terrei, caracteristici care evoluează în timp, planeta noastră nefiind un corp indeformabil.
Iniţial, geodezia studia forma şi dimensiunile Pământului cu ajutorul mijloacelor aflate la
suprafaţa terestră. S-a creat o reţea de triangulaţie care a acoperit aproape întreaga suprafaţă a
Pământului, acestea fiind puncte matematice de sprijin pentru lucrările cartografice.
Odată cu dezvoltarea tehnologiilor spaţiale, geodezia a început să utilizeze sateliţii
artificiali pentru a studia forma Pământului, structura sa internă, mişcarea sa de rotaţie şi câmpul
gravitaţional.
Sateliţii geodezici sunt utilizaţi în două moduri:
- ca repere înalte, vizibile din regiuni foarte îndepărtate, de sute sau mii de km; faţă de
geodezia terestră, unde curbura Pământului împiedică formarea de triunghiuri cu latura mai mare
de 50 km;
- ca sfere evoluând în câmpul de gravitaţie al Pământului, mişcarea lor fiind supusă la
diverse perturbaţii, se obţin astfel date asupra formei şi structurii interne a Pământului, a variaţiei
forţelor gravitaţionale şi altele.
În domeniul acesta al geodeziei spaţiale au fost utilizate mai multe tehnici:
- Fotografierea bolţii cereşti înstelate pentru localizarea mai corectă a staţiilor de la sol;
- Telemetria laser. Măsurarea distanţelor de la satelit la sol a devenit treptat tot mai
performantă, dacă în 1967 precizia era la cca. 2 m, acum aceasta a ajuns la câţiva centimetri;
- Măsurători Doppler-Fizeau pentru localizarea de repere fixe sau mobile.
Prin dezvoltarea geodeziei spaţiale s-a putut crea un sistem geodezic global prin racordarea
reţelelor geodezice de triangulaţie continentală şi pe deasupra mărilor şi oceanelor.
În reţeaua sateliţilor geodezici se deosebesc două categorii: sateliţi geodezici activi şi
sateliţi geodezici pasivi (care nu au destinaţie geodezică expresă, respectiv sateliţii de
telecomunicaţii, meteorologici, oceanografici etc.).
Dintre sateliţii geodezici activi lansaţi până în prezent menţionăm: ANNA 1 B (1962),
GEOS 1, 2, 3 (1965, 1968, 1975), STARLETTE (1975), LAGEOS (1976) şi sistemul GPS-
NAVSTAR (1989). Aceşti sateliţi sunt echipaţi cu camere fotografice, radare, lasere,
retroreflectoare laser pentru determinarea coordonatelor satelitului şi a distanţei staţie-satelit,
emiţătoare de semnale radio şi altimetre radar
Reţeaua sateliţilor de navigaţie americani GPS-NAVSTAR face posibilă determinarea cu
mare precizie a poziţiei oricărui punct de la sol. Această reţea, creată pentru necesităţi militare,
este accesibilă şi utilizatorilor civili. Dacă pentru armată localizarea se face la o zecime de metru,
pentru civili s-a făcut o degradare voluntară a performanţelor, astfel că precizia de localizare este
între 50 şi 100 m.
10
 Sistemul GPS-NAVSTAR este operaţional pe deplin din anul 1992. El cuprinde un număr
de 24 sateliţi de tip NAVSTAR, ce evoluează la 20 000 km altitudine, pe orbite circulare cu
perioada de revoluţie de 12 ore.
Cu ajutorul geodeziei spaţiale s-a reuşit conexarea datelor geodezice locale şi continentale
şi racordarea reţelelor continentale de triangulaţie peste mări şi oceane. Cu ajutorul reţelei GPS-
NAVSTAR s-a putut determina cu mare precizie poziţia oricărui punct de pe glob.
Cu ajutorul sateliţilor geodezici s-a studiat câmpul gravitaţional al Pământului, acesta
prezentând variaţii locale şi regionale. Aceasta a făcut posibilă calcularea cu mare precizie a
suprafeţei de referinţă care se numeşte geoid. Geoidul se comportă ca o suprafaţă echipotenţială a
gravitaţiei, el coincide cu nivelul mediu al oceanelor aflate în repaus, iar în zonele continentale cu
prelungirea sa definită matematic. Ecartul faţă de elipsoidul de revoluţie este destul de mic, de
maximum 100 m. Geoidul constituie echipotenţialul de referinţă (altitudinea zero) pentru
măsurarea altitudinilor în geodezie.
Observaţia Pământului de sateliţii geodezici a făcut posibilă determinarea asimetriilor
geoidului, prezenţa unor spaţii convexe sau a altora concave. În nordul Australiei geoidul se
ridică până la 81 m, în sudul Indiei este o depresiune, ce coboară până la 113 m.
Observaţii mult mai precise s-au făcut şi asupra deplasării polilor, obţinându-se date asupra
factorilor care influenţează aceste deplasări (circulaţia atmosferică, curenţi marini sau mişcările
seismice). S-a calculat că Polul Nord se deplasează în interiorul unui pătrat cu latura de cca. 30
m.
Determinarea deplasării polilor a ajutat la descoperirea variaţiilor seismice ascunse, ce se
pot prelungi pe durata mai multor zile sau săptămâni şi care sunt greu de înregistrat de staţiile
terestre. Prezenţa lor se consideră că reprezintă un semn precursor al unor cutremure violente.
Cu ajutorul sateliţilor geodezici s-au determinat fluctuaţiile vitezei de rotaţie a Pământului.
Întrucât există variaţii seculare, sezoniere sau neregulate s-a putut determina cu foarte mare
precizie ora. Fluctuaţiile care se înregistrează reflectă acţiunea unor fenomene geofizice foarte
variate (maree, mişcările maselor atmosferice, activitatea Soarelui, mişcările din interiorul
planetei etc.).
În domeniul militar şi civil, sateliţii geodezici permit reperarea cu mare precizie a navelor,
aeronavelor, vehiculelor terestre sau a persoanelor.
1.3.2. Domeniul cartografie
1.3.2.1. Realizarea hărţilor topografice
Primele imagini ale Pământului, văzute din spaţiul extraatmosferic, datează din anul 1959.
Dezvoltarea puternică a înregistrărilor asupra tuturor geosferelor Terrei, prin luarea a zeci de
imagini pe zi, constituie preţioase surse de informaţii de nivel planetar, regional sau local.
Teledetecţia spaţială contribuie în ultima vreme la ridicarea eficienţei lucrărilor
cartografice, necesare întocmirii şi actualizării hărţilor topografice şi tematice. Mai ales sateliţii
dotaţi cu sisteme radar transmit o informaţie bogată, adesea sub formă numerică, ceea ce permite
realizarea de numeroase aplicaţii cartografice.
Imaginile, aşa cum sosesc ele de la sateliţi, nu pot fi transpuse direct pe hărţi, pentru că
prezintă anumite distorsiuni datorate sistemului în care se face înregistrarea, datorită sistemelor
de proiecţie diferite ale hărţilor, faţă de cele ale imaginilor înregistrate etc.
Pentru transpunerea unei imagini spaţiale pe o hartă se realizează o serie de corecţii
geometrice şi apoi are loc plasarea imaginii într-un sistem de referinţă geografic.
În această operaţie, pe imagini, ca şi pe hărţi sunt identificate cât mai multe puncte de reper,
iar prin procedee matematice, reperele de pe imagine sunt deplasate, încât să se suprapună perfect
peste cele de pe hartă. Corecţiile pentru fiecare punct al imaginii se determină prin mijloace
automate de calcul. Pentru reducerea erorilor se iau în calul măsurătorile gravimetrice asupra
punctului respectiv, ca şi forma suprafeţei geoidului din zona respectivă. Pentru obţinerea unor
11
coordonate precise în latitudine şi longitudine, uneori se foloseşte şi sistemul GPS, obţinându-se
direct imagini în proiecţie cartografică.
Imaginile satelitare servesc, în primul rând la ridicarea hărţilor topografice. Imaginile
realizate de primii sateliţi LANDSAT, cu o rezoluţie la sol de 70 m, au fost folosite la realizarea
de hărţi topografice la scara 1:200 000 şi mai mici, pentru regiuni unde nu existau astfel de hărţi,
dar şi pentru actualizarea hărţilor existente. Odată cu perfecţionarea senzorilor instalaţi pe sateliţi
şi mărirea puterii de rezoluţie la teren până la 20 m şi 10 m (sateliţii SPOT), s-au putut ridica
hărţi topografice la scara 1:50 000. În viitor, prin creşterea puterii de rezoluţie se va putea ajunge
la realizarea de harţi la scări mai mari.
Imaginile satelitare obţinute prin baleiere multispectrală contribuie la identificarea mai
multor categorii de elemente ale suprafeţei topografice, cum sunt pădurile, culturile agricole,
reţeaua hidrografică, localităţile etc. Prin urmărirea acestor elemente în timp, se pot actualiza
hărţile topografice existente.
1.3.2.2. Realizarea hărţilor tematice
Aplicaţiile teledetecţiei spaţiale în cartografie privesc, în al doilea rând, realizarea hărţilor
tematice.
Ultimii sateliţi, dotaţi cu senzori specializaţi pentru înregistrarea anumitor tipuri de
suprafeţe, au dus la obţinerea mai uşoară a hărţilor tematice. Acestea sunt cele mai solicitate,
fiind utilizate în diverse scopuri, de la cele de cercetare până la cele de interes economic.
De mare interes sunt hărţile de impact, hărţile de risc, hărţile de potenţial sau cele de
intervenţie prioritară. Realizarea unor astfel de materiale rezidă din faptul că satelitul
înregistrează starea suprafeţei terestre la un moment dat. Însă, prin faptul că luarea de vederi a
aceluiaşi loc se realizează periodic, se poate identifica evoluţia diferitelor procese şi se pot stabili
zonele în care s-au produs schimbări sau se vor putea produce. Metoda satelitară de detecţie a
schimbării face posibilă reducerea considerabilă a anchetelor de teren din zonele cu mutaţii,
diminuând foarte mult costul ridicărilor de teren. În cazul că fenomenele au mare extensiune,
cartografia schimbărilor se face direct pe baza imaginilor satelitare. Aşa este modul cum FAO
(Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură) urmăreşte defrişările din pădurile ecuatoriale.
Hărţile de impact tratează informaţia în termeni de efecte de proximitate. Aşa spre
exemplu, construirea unui canal de irigaţie, poate avea ca efect provocarea unei salinizări în
zonele învecinate. Prin analiza imaginilor satelitare se poate stabili suprafaţa de teren care va fi
afectată.
1.3.3. Domeniul geologie
Cercetarea scoarţei terestre cu ajutorul sateliţilor tehnologici vizează câteva probleme de
ordin geologic:
- Petrografia şi structura formaţiunilor ce compun scoarţa terestră;
- Zăcămintele minerale utile;
- Dinamica scoarţei terestre;
- Cartografierea formaţiunilor geologice.
Studiul rocilor şi structurilor geologice se bazează pe analiza caracteristicilor spectrale ale
mineralelor şi rocilor. Utilizarea înregistrărilor satelitare, mai ales cele obţinute de sateliţii
specializaţi (LANDSAT-TM), ne ajută la obţinerea unor informaţii precise şi detaliate asupra
naturii şi repartiţiei diferitelor tipuri de roci, identificarea şi caracterizarea structurilor geologice
la scări medii şi mari şi corelarea lor, prin extrapolare, când sunt îndepărtate unele de altele şi
actualizarea hărţilor geologice..
Pentru observaţii petrografice, perioada ce mai indicată este prima jumătate de oră după
răsăritul Soarelui, când rocile răcite în timpul nopţii emit pe lungimi de undă proprii
caracteristicilor lor. Prin acest procedeu se pot detecta sistemele de fracturi, deoarece pe liniile de
dislocaţie emiterea de căldură telurică este intensă.
12
 Cele mai clare observaţii asupra naturii şi structurii formaţiunilor geologice au fost obţinute
pentru regiunile unde climatul aspru limitează dezvoltarea vegetaţiei, cum sunt regiunile deşertice
sau cele arctice.
În afara acestor observaţii directe, în studiul rocilor şi structurilor geologice se folosesc o
serie de elemente indicatoare, cum sunt formele de relief petrografic şi structural, vegetaţia prin
tipurile de formaţiuni şi compoziţia floristică, reţeaua hidrografică şi solurile.
Prin analiza structurilor geologice s-au putut determina, mai ales în regiunile greu
accesibile şi puţin cercetate, diverse categorii de resurse minerale. Au fost puse în evidenţă
structuri geologice ce conţin hidrocarburi, diamante şi cupru în regiunea Shaba din Africa de Sud,
sau sateliţii ruseşti Meteor au pus în evidenţă importante zăcăminte de petrol şi gaze naturale în
Câmpia Siberiei de Vest. La fel, staţia orbitală Gemini, prin analiza înregistrărilor asupra
structurii reţelei hidrografice de pe coasta estică a Golfului Persic a atras atenţia asupra
structurilor prezente în adâncime. Prin forajele executate ulterior, s-au descoperit imensele
rezerve de petrol din această regiune a Iranului.
Depistarea marilor acumulări de petrol şi gaze a fost posibilă şi prin determinarea câmpului
gravitaţional al Pământului de către sateliţii geodezici, care semnalează repartiţia ne omogenă a
maselor în cuprinsul scoarţei terestre.
Rezultate deosebite au adus cercetările spaţiale în studierea dinamicii scoarţei terestre, fiind
înregistrate din spaţiu mişcările seismice, erupţiile vulcanice, deplasările plăcilor crustale sau
mareele terestre.
Studiul acestor mişcări în diverse puncte ale globului cum sunt cercetările din California,
cele ale Marelui Rift African sau coliziunea dintre Placa Indiană şi Placa Euro-asiatică, precum şi
măsurătorile de precizie făcute de sateliţii geodezici, ce surprind ordinul de mărime a diverselor
mişcări ale scoarţei, toate acestea aduc o contribuţie ştiinţifică importantă la cunoaşterea
tectonicii globale cât şi a celei regionale sau locale.
1.3.4. Domeniul geomorfologie
Teledetecţia spaţială este utilizată cu mult succes în delimitarea marilor unităţi de relief, cel
tectono-structural, respectiv al scuturilor continentale, a unităţilor de platformă sau a celor de
orogen. De asemenea, înregistrările satelitare sunt utilizate în analiza unităţilor afectate de
morfodinamica actuală. Se poate evidenţia:
- morfologia catenelor muntoase, diferitele structuri sedimentare, vulcanice, cutate, faliate,
configuraţia culmilor, văilor sau a depresiunilor etc.;
- influenţa pe care o exercită unele culmi muntoase în distribuţia elementelor climatice, a
vegetaţiei solurilor sau a activităţii umane;
- morfologia podişurilor şi piemonturilor, gradul lor de fragmentare, adâncimea
fragmentării, răspândirea proceselor denudaţionale etc.;
- morfologia deşerturilor, unde se poate evidenţia distribuţia tipurilor de relief, a ergurilor,
hamadelor, depresiunilor, oazelor etc.;
- morfologia glaciară a regiunilor nordice, modelate în timpul glaciaţiunilor cuaternare;
- morfologia litorală, analiza tipurilor de ţărmuri şi a proceselor de eroziune şi sedimentare
costieră.
1.3.5. Domeniul meteorologie
Observarea din spaţiul cosmic a atmosferei Pământului s-a făcut odată cu lansarea primilor
sateliţi artificiali. Începând din 1960 au fost lansaţi sateliţii meteorologici, TIROS, NOAA,
GOES (SUA), METEOR (Rusia), METEOSAT (Uniunea Europeană), INSAT (INDIA) şi GMS
(Japonia); sateliţi echipaţi cu o a aparatură specifică înregistrării diferitelor elemente şi fenomene
atmosferice. Cele mai utilizate metode de înregistrare sunt în domeniul radiaţiilor infraroşii, în
cele vizibile şi în domeniul undelor radar.

13
 Aceste înregistrări spaţiale, corelate cu datele obţinute prin sondaje (sonde meteorologice,
baloane stratosferice şi altele) şi cele provenite de la reţeaua terestră de staţii meteorologice
permit monitorizarea continuă a atmosferei, ameliorarea continuă a prognozei stărilor de vreme,
precum şi sesizarea modificărilor climatice sau a celor privind chimia atmosferei.
Datele de teledetecţie spaţială a atmosferei Pământului sunt utilizate cotidian în diverse
activităţi umane: agricultură, transporturi aeriene, navale, terestre, turistice, construcţii etc.
Cercetarea spaţială a atmosferei terestre a făcut să se obţină numeroase date referitoare la
proprietăţile fizice şi chimice ale atmosferei medii şi înalte. Prin aceste observaţii se pot înţelege
schimbările la nivel global, de care depinde calitatea mediului pe Terra. Sunt cunoscute şi foarte
mediatizate problemele de poluare a atmosferei, mai ales cu CFC (cloroflorcarbon) cu
repercusiuni asupra distrugerii stratului de ozon, de dispariţia acestuia deasupra Antarcticii. Acest
fenomen a fost observat din 1980, iar aria acestei aşa zise găuri în stratul de ozon s-a tot extins,
ajungând în 2001 la 26 milioane km2.
Observaţiile privesc de asemenea cunoaşterea cantităţii de vapori de apă, de dioxid de
carbon, de oxigen atomic şi a altor constituenţi, elemente de care depind unele fenomene
meteorologice ca şi evoluţia generală a climei.
Tehnologiile spaţiale fac observaţii de foarte bună calitate şi pe suprafeţele mari privind
diferitele fenomene atmosferice, supravegherea meteorologică, elaborarea de prognoze a vremii.
Sunt studiate sistemele noroase, vânturile, precipitaţiile, zăpada şi gheaţa, temperatura şi
umiditatea suprafeţei uscatului, temperatura suprafeţei marine sau bilanţul radiaţiei Pământului.
Cercetarea spaţială a climei are în vedere observarea unor serii de parametri meteorologici,
climatici, oceanografici, chimici, biosferici şi alţii care prin urmărirea lor continuă ne pot
atenţiona asupra posibilelor schimbări climatice. Pentru aceasta s-au întreprins mai multe
activităţi în cadrul Programului Mondial de cercetare a Climatului (PMRC), cum ar fi Experienţa
mondială asupra ciclurilor energiei şi apei (GEWEX), Studiul proceselor atmosferice şi rolul lor
în climat (SPARC), Experienţa mondială privind circulaţia oceanică (WOCE) sau Studiul
variabilităţii şi previzibilităţii climatului (CLIVAR) şi altele.
1.3.6. Domeniul hidrologie şi oceanografie
Suprafeţele acvatice şi cele cu exces de umiditate sunt foarte bine puse în evidenţă de
radiaţiile electromagnetice provenite din zona infraroşie a spectrului. Diferitele benzi spectrale
din acest domeniu pot evidenţia pe lângă contrastul cu celelalte categorii de medii continentale,
unele proprietăţi şi însuşiri ale apelor (turbiditate, temperatură, substanţe poluante, salinitate etc.)
Prin înregistrările de teledetecţie, corelate şi cu informaţii din alte surse se pot soluţiona o
serie de probleme privitoare la apele continentale:
- distribuţia resurselor de apă pe bazine hidrografice;
- urmărirea alimentării râurilor din precipitaţii şi din topirea zăpezilor;
- supravegherea scurgerilor apelor în albii, a viiturilor şi inundaţiilor;
- valorificarea rezervelor de apă prin proiectarea şi construcţia lacurilor de acumulare;
- depistarea şi evaluarea rezervelor de apă subterană;
- fundamentarea studiilor pentru proiectarea şi realizarea sistemelor de irigaţie pe baza
surselor de aprovizionare şi a nevoilor de consum.
Aşa, spre exemplu, înregistrările satelitare permit determinarea evoluţiei scurgerii pe bazine
hidrografice, şi permit cunoaşterea rezervelor de apă în anumite perioade ale anului, la scară
anuală şi multianuală, date care sunt extrem de importante atunci când ne ocupăm de amenajarea
complexă a bazinelor hidrografice. În multe regiuni, rezervele de apă se găsesc sub formă de
zăpadă şi gheaţă. Pentru a şti la un moment dat care este rezerva de apă se recurge la exploatarea
cantitativă şi calitativă a înregistrărilor. Se poate calcula suprafaţa ocupată cu zăpadă şi gheaţă, şi
se poate determina apoi volumul. Diferiţii senzori, mai ales cei din benzile infraroşii şi radar, ne

14
pot da informaţii privind tipul de zăpadă şi gheaţă, temperatura, prezenţa apei lichide, densitatea
etc.
Înregistrările satelitare au facilitat localizarea unor importante rezerve de ape subterane
dulci în nisipurile Saharei şi în Podişul Iran sau la detectarea de noi surse de ape termale şi
minerale.
Teledetecţia satelitară a adus o importantă contribuţie la cunoaşterea apelor oceanice.
Înregistrările efectuate asupra apelor oceanice pe mari întinderi au scos în evidenţă o serie de
elemente privind curenţii, mareele, valurile sau gheaţa marină.
În afara sateliţilor de tip LANDSAT sau a celor meteorologici sau geodezici, au fost lansaţi
sateliţi specializaţi pentru înregistrări oceanografice, cum sunt sateliţii SEASAT (1978) de SUA
şi TOPEX-POSEIDON (1992) de către SUA şi Franţa, JERS (1992) de Japonia, RADARSAT
(1995) de Canada sau ADEOS (1996) de Japonia. Aceste platforme satelitare sunt echipate cu
instrumente ce pot înregistra spre exemplu temperatura la suprafaţa apei, conţinutul de clorofilă,
poluarea mărilor, viteza vântului pe mare, întinderea şi vârsta gheţii oceanice, conţinutul
atmosferei în vapori de apă, topografia suprafeţei marine şi altele. Corelate cu investigaţiile
făcute de navele oceanografice specializate, aceste date ajută la înţelegerea anumitor fenomene ce
se petrec pe glob, cum sunt oscilaţiile de nivel ale mărilor, deplasarea gheţurilor marine,
fenomenul El Niño şi altele.
1.3.7. Domeniul silvicultură şi agricultură
Dezvoltarea tehnicilor de înregistrare a suprafeţei Pământului în diverse benzi spectrale,
specializate pentru anumite componente ale mediului, cum sunt cele ale ultimilor sateliţi
LANDSAT sau SPOT, s-au putut urmări unele aspecte legate de domeniul silvic şi agricol.
Înregistrările satelitare realizate în diferite benzi spectrale ajută la identificarea asociaţiilor
vegetale naturale sau cultivate. Imaginile în infraroşu sunt foarte utile în diferenţierea asociaţiilor
ierboase de cele arbustive sau arborescente, a foioaselor sau a coniferelor. Prin prelucrarea
acestor înregistrări (realizarea de imagini fals-color) se pot identifica diferitele specii de arbori şi
starea lor fenologică. Pe baza lor se poate efectua inventarul vegetaţiei spontane şi al celei
cultivate. De asemenea, se pot detecta atacurile de dăunători, incendiile etc. Înrgistrările
multispectrale sau spectrozonale pot oferi determinări de detaliu. Inregistrările radar sunt
întrebuinţate pentru identificarea limitelor asociaţiilor vegetale, ele ajută la identificarea speciilor
de plante, la determinarea vârstei, densităţii şi mărimii arboretelor.
În domeniul agricol, un ajutor important al inregistrărilor satelitare este în problema
prognozei recoltelor, prin urmărirea modului de dezvoltare a culturilor în anumite stadii
fenologice. Apoi, înregistrarea atacurilor de dăunători a făcut posibilă intervenţia din primele
stadii ale fenomenului.
Aşa spre exemplu, începând de la sfârşitul anilor 1990, EADS Astrium (agenţie ce se ocupă
cu prelucrarea datelor satelitare) împreună cu Institutul Agronomic Arvalis a înfiinţat Serviciul de
management al culturilor din Franţa (FARMSTAR), pentru nevoile agricultorilor. Aproximativ
10 000 de fermieri folosesc zilnic datele derivate din imaginile satelitare şi modelele agronomice
de conducere a lucrărilor câmpului şi de optimizare a creşterii culturilor. Din 2005, FARMSTAR
foloseşte imagini de la sateliţii SPOT, FORMOSAT-2 (satelit taivanez) şi IRS (satelit indian).
Acest serviciu ajută fermierii să reducă costurile operaţionale, să controleze calitatea câmpului şi
să adopte practici de cultură în concordanţă cu mediul. Analiza câmpului se realizează în mai
multe benzi spectrale vizibile şi în banda infraroşie. Astfel se poate estima caracteristicile fizice
ale vegetaţiei, respectiv tipul culturii, densitatea, indexul suprafeţei foliare etc. Aplicând aceste
analize la diferite stadii ale dezvoltării culturilor se poate prognoza producţia agricolă, se poate
preveni apariţia diverselor riscuri de realizare a recoltei şi se pot face recomandări în realizarea
unui bun management. Acest program este orientat în mod curent pe culturile de grâu, rapiţă,

15
porumb şi sfeclă de zahăr, dar el se poate extinde, în funcţie de cerinţe, pentru alte tipuri de
culturi.
Un alt domeniu, care priveşte mai ales terenul agricol, este realizarea hărţilor cadastrale la
scară mare. Creşterea preciziei la sol a înregistrărilor satelitare, ce a ajuns până la 2,5 m, folosind
diverse surse de imagini satelitare (SPOT, IKONOS, Quickbird, KOMPSAT-2, FORMOSAT-2,
LANDSAT – 4, 5) şi măsurători GPS, a permis realizarea de hărţi cadastrale digitale la scara 1:
10 000 şi în ultimii ani la scara 1: 5000 şi 1: 2000.
Spre exemplu, în vederea accederii în Uniunea Europeană, Bulgaria, ca şi România, trebuia
să reorganizeze instituţiile agricole şi să adopte procedurile UE de aducerea lor la Politica
Agricolă Comună. Una din cele mai importante măsuri privesc dezvoltarea celor mai potrivite
instrumente de management, cum este sistemul integrat de control administrativ. Pentru aceasta
fiecărui stat membru UE i s-a cerut să dezvolte Sistemul de identificare a parcelelor de teren.
Acest sistem trebuie să descrie cu destule detalii cartografice şi acurateţe (egal cu scara 1 : 10
000), referinţele terenurilor folosite de fermieri la pregătirea cererilor lor de subvenţie. Acest
Sistem de identificare a parcelelor de teren trebuie să acopere întreaga ţară şi să reflecte starea
actuală a terenurilor agricole şi utilizarea lor corespunzătoare. Aceste informaţii pot fi extrase din
imagini aeriene redresate sau din imagini satelitare nu mai vechi de 5 ani. Pentru că înregistrarea
aeriană a teritoriului cerea foarte mult timp, precum şi costuri financiare foarte ridicate, s-au
acceptat realizarea hărţilor cadastrale după imaginile satelitare, acestea oferind un set de date
uniform pentru întreaga Bulgarie.
1.3.8. Domeniul GIS (Sistemele Informaţionale Geografice)
Sistemele Informaţionale Geografice sunt sisteme care servesc la colectarea, punerea în
memorie, analizarea şi afişarea datelor extrase din diferite surse, cum sunt hărţile, sursele
satelitare sau datele statistice. Realizarea de hărţi tematice derivate (hărţi de risc, hărţi de
potenţial, hărţi de intervenţie prioritară) necesare în timp real, nu este posibil decât cu
instrumente informatice performante. Acestea au dus la dezvoltarea cartografiei asistate de
calculator.
Sistemul de informaţie geografică se poate imagina ca o stivă, fiecărui nivel
corespunzându-i un strat de informaţie. Prin introducerea în acest sistem a informaţiilor satelitare,
nu numai că se obţin informaţii noi, dar ele sunt în mod continuu actualizate. Prin aceasta se
asigură o mai bună cunoaştere şi o mai bună gestionare a mediului înconjurător prin luarea
deciziilor de utilitate la toate nivelurile.
În domeniul amenajării teritoriului, teledetecţia spaţială, GIS-ul şi cartografia asistată de
calculator au importanţă şi justificare în faptul că, presiunea asupra ocupării spaţiului se face fără
încetare şi că trebuie vizată o împărţire optimală a terenurilor pe categorii de utilizare, pentru a
satisface exigenţele socio-economice şi criteriile ecologice. În prezent, sunt operaţionale tehnicile
de actualizare a hărţilor topografice şi de producere a hărţilor de ocupare a teritoriului. De
asemenea, se realizează şi o serie de produse derivate specializate, cum sunt hărţile privind
potenţialul de dezvoltare regională, care exprimă valoarea fiecărui loc în termeni de urbanizare şi
de spaţiu verde. Cercetarea abordează analiza regională, prin delimitarea aglomeraţiilor urbane, a
zonelor de influenţă economică a oraşelor şi a direcţiilor de creştere a acestora.
Aspectele privind protecţia mediului înconjurător, conservării biodiversităţii, valorificării
turistice şi planificării rurale sunt avute în vedere în toate planurile de dezvoltare a infrastructurii.
Pentru aceasta sunt întocmite studii de impact, ce evaluează efectele induse asupra mediului.
În ţările în curs de dezvoltare, cartografia bazată pe teledetecţie satelitară rezolvă o serie de
probleme legate de accesibilitate, lipsa informaţiilor de teren, urgenţa problemelor economice şi
de mediu. Pentru unele teritorii s-a realizat analiza regională de sisteme agro-pastorale,
supravegherea creşterii urbane, urmărirea defrişărilor de pădure sau extinderea fenomenului de
deşertificare.
16
 Una din problemele grele ale ţărilor în curs de dezvoltare constă în a furniza populaţiei
resurse agricole şi energetice suficiente. Analiza teritoriului pe imagini satelitare permite
realizarea rapidă a unui recensământ agricol şi identificarea de zone omogene unde pot fi aplicate
anumite strategii de dezvoltare.

Curs 5

2. Introducere în fotogrammetrie

FOTOGRAMMETRIA este ştiinţa care are ca obiect înregistrarea şi determinarea exactă

a formei, dimensiunilor şi poziţiei obiectelor de pe suprafaţa Pământului şi reprezentarea lor pe
planuri sau hărţi, folosind fotografii speciale numite fotograme. Aceste fotografii speciale, fiind
obţinute prin intermediul unor obiective fotografice, reprezintă proiecţii centrale (sau conice)
ale obiectelor din teren. Aceleaşi proprietăţi le au şi imaginile digitale obţinute prin baleierea
(scanarea) fotogramelor.
Fotogrammetria este de fapt o ramură a Geodeziei, ce se ocupă cu studiul suprafeţei
Pământului pe baza prelucrării imaginii fotografice a terenului. Pe baza acestor imagini se obţin
date informative, ce sunt utile la întocmirea planurilor, hărţilor şi a studiilor topografice şi
tematice.

2.1. Obţinerea imaginilor aerofotografice

Fotografia aeriană, care se realizează cu ajutorul camerelor fotografice instalate pe
platforme aeriene, cum sunt baloanele, avioanele sau elicopterele, constituie încă principala sursă
de informaţii şi date metrice sub formă analogică. Aceste înregistrări se prezintă sub formă de
fotografii alb-negru, color sau spectrozonale. Fotografiile alb-negru se folosesc, în special, pentru
întocmirea planurilor topografice prin metode fotogrammetrice, iar cele color şi spectrozonale, cu
un bogat conţinut informaţional, se utilizează pentru diferite scopuri.
Calitatea imaginilor fotografice este influenţată direct de o serie de factori, cum sunt:
calitatea camerelor fotografice, calitatea materialelor fotosensibile, condiţiile de mediu din
momentul aerofografierii şi condiţiile de prelucrare.
Calitatea fotografiei aeriene depinde în mare măsură de condiţiile de mediu, în care o
importanţă mai mare o au: iluminarea, reflectarea luminii de către obiectele de pe suprafaţa
terestră, împrăştierea luminii în atmosferă, grosimea stratului de atmosferă dintre suprafaţa
terestră şi platforma aeropurtată, poziţia Soarelui în momentul aerofotografierii, compoziţia
spectrală a luminii, precum şi altele.
Iluminarea se poate defini ca fiind fluxul luminos incident pe unitatea de suprafaţă. Aceasta
este produsă de radiaţia solară directă şi de lumina cerului, care constituie radiaţia solară
indirectă. Într-o regiune, iluminarea se modifică atât în timpul unei zile cât şi în cursul fiecărui
anotimp. Aceste modificări se datorează variaţiei lungimii drumului optic pe care îl parcurg
razele solare prin atmosferă, precum şi condiţiilor atmosferice.

Tabelul nr. 1
Variaţia lungimii drumului optic străbătut de razele solare prin atmosferă
în funcţie de scăderea unghiului zenital
Înălţimea Soarelui 90° 70° 50° 30° 20° 10° 5° 3° 1° 0°
Lungimea razelor 1,00 1,06 1,31 2,00 2,90 5,60 10,45 15,37 26,90 35,40

17
 Intensitatea luminoasă în timpul zilei atinge valoarea maximă în jurul orei 12, iar în cursul
unui an aceasta se înregistrează în luna iunie urmată de iulie.
Lumina zilei apare ca fiind albă, însă compoziţia ei spectrală variază cu înălţimea Soarelui
faţă de orizont. La unghiuri zenitale mici, când Soarele se găseşte în poziţie joasă, zona albastră a
spectrului radiaţiilor este difuzată şi absorbită aproape în întregime, datorită grosimii mari a
atmosferei prin care trebuie să treacă lumina. Din cauza acestei difuziuni, Soarele apare roşiatic
dimineaţa la răsărit şi seara la asfinţit. Astfel, pentru o iluminare optimă şi o distribuţie spectrală
omogenă a luminii, aerofotografierea trebuie să se realizeze în timpul orelor de prânz.
Obţinerea imaginii obiectelor de pe suprafaţa terestră prin aerofotografiere se bazează pe
înregistrarea fluxului radiaţiilor solare reflectate de obiectele respective.
Reflectanţa luminoasă variază foarte mult în funcţie de natura şi culoarea obiectelor
luminate şi de unghiul de reflexie. Raportul contrastelor înregistrate pe fotografiile aeriene scade
puternic cu înălţimea prin interpunerea atmosferei între obiecte şi camera fotografică aeropurtată.
Astfel, de la raportul de contrast măsurat la suprafaţa terestră, ce poate ajunge la 1000 : 1 în cazul
vecinătăţilor obiectelor cu reflectanţă minimă şi maximă în zilele cu lumină solară puternică,
acelaşi contrast, înregistrat de la 4000 m înălţime, nu depăşeşte raportul de 10 : 1, el continuând
să scadă odată cu creşterea înălţimii.
Influenţa atmosferei asupra iluminării terenului este importantă în realizarea unor
aerofotografii de calitate. Difuziunea luminii generează aşa numitul văl atmosferic, ce se
interpune între suprafaţa terestră şi obiectivul camerei fotografice.
Starea atmosferică se apreciază vizual cu ajutorul scării de vizibilitate (elaborată de Optical
Standard Atmosphere). În acest scop se au în vedere 4 trepte, stabilite în raport cu distanţa pe
orizontală până la care obiectele pot fi corect identificate:
- Treapta 6, vizibilitate 4-10 km = văl atmosferic moderat;
- Treapta 7, vizibilitate 10-20 km = văl luminos;
- Treapta 8, vizibilitate 20-50 km = aproape senin;
- Treapta 9, vizibilitate peste 50 km = senin.
Fenomenul de difuziune a luminii solare se petrece în funcţie de cantităţile de impurităţi din
atmosferă. Când sunt puţine impurităţi, predomină radiaţiile albastre, razele solare fiind difuzate
în principal de molecule de gaz. Când atmosfera este bogată în impurităţi, radiaţiile albastre sunt
absorbite, astfel că predomină radiaţiile din zona roşie a spectrului. Vălul atmosferic influenţează
calitatea imaginilor fotografice prin faptul că este cu atât mai intens cu cât densitatea şi
dimensiunea particulelor de aerosoli este mai mare, dar şi prin grosimea acestuia, respectiv
înălţimea de la care se aerofotografiază.
Pentru realizarea unor fotografii de calitate se utilizează diferite tipuri de filtre de lumină
prin care pot trece numai radiaţii cu anumite lungimi de undă, eliminându-se influenţa diverselor
tipuri de radiaţie.
2.1.1. Aerofotografierea
Operaţia de înregistrare a radiaţiei terestre se realizează cu aeronave special amenajate, la
bordul cărora se află aparatură fotogrammetrică de mare precizie şi cu grad ridicat de
automatizare.
Avioanele fotogrammetrice trebuie să îndeplinească o serie de condiţii specifice, printre
care mai imortante sunt: gradul de stabilitate în timpul zborului, posibilităţi de montare şi folosire
a aparaturii, autonomie de zbor, un anumit câmp de vizibilitate, o viteză constantă etc. Deviaţiile
pe orizontală pe direcţiile de aerofotografiere nu trebuie să depăşească 3°, iar cele pe verticală 2%
din înălţimea de zbor, câmpul de vizibilitate trebuie să fie bun în faţă, în jos şi lateral, pentru
identificarea rapidă a reperelor necesare orientării şi menţinerii aparatului pe direcţia de zbor.
Aparatele să fie instalate în partea centrală a avionului, iar în sectorul din spate să fie amenajată o

18
cameră obscură pentru încărcarea şi descărcarea casetelor pentru filme. Autonomia de zbor
trebuie să fie de peste 6 ore.
Camerele aerofotogrammetrice cu dispozitivele sale anexă reglează automat timpul de
expunere, realizează o imagine exactă din punct de vedere geometric, reuşind să redea clar
obiecte de dimensiuni mici situate la distanţă mare, în condiţiile deplasării aeronavei şi asigură
acoperirea stabilită între imaginile fotografice succesive.
O cameră aerofotogrammetrică se compune din:
• Corpul camerei – o carcasă din metal uşor pe care se prind celelalte componente.
• Obiectivul – montat în partea de jos a conului obiectivului. El asigură obţinerea corectă a
proiecţiei centrale şi redarea celor mai fine detalii ale obiectului.
Fiecare obiectiv se caracterizează printr-o anumită distanţă focală, distorsie, putere de
rezoluţie, luminozitate şi altele.
- distanţa focală este distanţa de la centrul optic al obiectivului până la planul principal
al imaginii. Camerele aerofotogrammetrice cele mai performante au o distanţă focală scurtă;
- distorsia este aberaţia optică prin care o linie dreaptă din spaţiul obiect apare curbată;
- puterea de rezoluţie reprezintă capacitatea obiectivului de a reda detalii de dimensiuni
mici şi cu contrast slab şi se exprimă prin numărul maxim de perechi de linii albe şi negre care
pot fi distinse pe imagine pe distanţa de 1 mm;
- luminozitatea obiectivului este cantitatea maximă de lumină pe care o poate transmite
obiectivul fotografic.
Prin perfecţionări continue au fost reduse imperfecţiunile datorită cărora este influenţată
exactitatea şi claritatea imaginii (aberaţia cromatică – descompunerea razelor de lumină;
aberaţia de sfericitate – apariţia de mai multe imagini axiale; astigmatismul – punctele obiectului
au aspect de două segmente perpendiculare şi altele).
• conul obiectivului;
• obturatorul cu lamele;
• cadrul camerei – defineşte formatul aerofotogramei;
• corpul casetei – cu bobina de film;
• batiul circular – sprijină corpul camerei;
• aparatul de comandă – pune în funcţie camera aerofotogrammetrică, el reglând
acoperirea aerofotogramelor succesiv;
• luneta de navigaţie – cu ajutorul ei se observă terenul pentru dirijarea navigaţiei;
• exponometrul – stabileşte timpul de expunere în momentul aerofotografiei.
După realizarea aerofotografierii are loc prelucrarea filmelor, folosindu-se materiale
fotosensibile, o aparatură de laborator adecvată şi diverse substanţe chimice pentru developare,
fixare, spălare, tratare, uscare şi copiere.

2.2. Caracteristicile aerofotogramelor

2.2.1. Caracteristici generale
Aerofotograma sau fotograma este o imagine statică, instantanee şi obiectivă a suprafeţei
terestre. Simultaneitatea întregii imagini permite să se poată aprecia corect relaţiile spaţio-
temporale dintre obiecte şi procese, deoarece în timpul scurt de expunere nu s-au produs
schimbări care să facă să apară raporturi succesive în diferite părţi ale imaginii. Spre deosebire de
hărţi, schiţe sau desene, la întocmirea cărora intervine subiectivismul celui care le-a realizat,
aerofotograma este o imagine obiectivă a suprafeţei terestre.
Fotograma este o fotografie specială, ce conţine elemente metrice pe care se pot efectua
măsurători precise. Caracterul metric este dat de existenţa a patru indici de referinţă marginali şi
cunoaşterea cu exactitate a distanşei focale a obiectivului camerei fotogrammetrice.

19
 Din punct de vedere matematic, fotograma este definită ca o proiecţie centrală, deoarece
razele care pornesc de la punctele din teren converg într-un centru de perspectivă, materializat
prin centrul obiectivului camerei fotogrammetrice.
Aerofotograma nu poate reda toate obiectele indiferent de mărimea lor, fiind vorba de o
imagine micşorată. Prin micşorare obiectele mici nu mai pot fi redate individual, imaginile lor
devin nişte puncte, care se pot contopi într-o pată de o anumită culoare sau nuanţă de gri. Toate
obiectele de aceeaşi mărime sunt reprezentate la fel, nefăcându-se nici o deosebire între ele.
Aerofotogramele se prezintă cel mai frecvent sub formă de copii pozitive de contact,
realizate pe hârtie fotografică.
De obicei, ele sunt de formă pătrată, mărimea lor depinzând de cea a clişeului, şi deci de
tipul de cameră. Cele mai frecvente au dimensiuni de 23/23 cm şi 18/18 cm, mai rar de 13/13 cm.
Mai puţin utilizate sunt aerofotogramele dreptunghiulare, de 13/18 cm, cele sub formă de bandă
continuă sau aerofotogramele hexagonale, acestea din urmă fiind derivate din asamblarea
imaginilor obţinute cu ajutorul unor camere cu mai multe obiective. Pentru anumite scopuri se
utilizează şi copii mărite.
În vederea utilizării practice sau teoretice a fotogramelor trebuie cunoscute elementele
caracteristice pe baza cărora se realizează imaginea pe fotogramă (fig. 2).
Aceste sunt:
F – planul fotogramei;
O – centrul de perspectivă;
H – punctul principal al fotogramei;
f – distanţa focală a obiectivului camerei fotogrammetrice;
H0 – proiecţia punctului principal H în planul orizontal mediu de referinţă ;
h – înălţimea de fotografiere (distanţa de la centrul de perspectivă la planul mediu de
referină).

20
 Fig. 2. Elementele caracteristice ale fotogramei

Pe marginea aerofotogramei sunt marcate indicii de referinţă ai camerei fotografice, date

informative care sunt utile în cunoaşterea unor proprietăţi geometrice ale acestora, pentru
identificarea lor, a regiunii pe care o prezintă şi-a timpului când s-a efectuat aerofotografierea.
Astfel:
• la colţuri şi pe mijlocul laturilor sunt indicii fotogramelor, sub forma unor crestături,
cruciuliţe, puncte, care permit astfel aflarea punctului central al fotogramei;

21
 Fig. 3. Dispunerea indicilor de referinţă: a – pe laturi; b – pe colţuri

• pe unele fotograme apare imaginea unei nivele de bulă de aer, care indică poziţia axei
optice a camerei în momentul aerofotografierii. Cunoaşterea mărimii abaterii axei de la verticală
este necesară pentru a se putea face, prin redresare, corecţiile ce se impun.
• adesea se imprimă şi imaginea unui ceas care indică ora fotografierii, a unui altimetru şi a
unui statoscop care arată abaterea faţă de altitudinea de zbor stabilită;
• distanţa focală a camerei ;
• înălţimea de zbor;
• data calendaristică;
• numărul şi seria fotogramei;
• indicativul sau nomenclatura hărţilor topografice.
Tipurile de aerofotograme după poziţia axei optice a camerei sunt:
• Aerofotograme verticale sau nadirale – unghi <3°
• Aerofotograme înclinate - unghi 3-15°
• Aerofotograme oblice - unghi >15°
• Aerofotograme panoramice - când pe aerofotogramă este prinsă şi linia orizontului
Aerofotogramele verticale sau nadirale sunt realizate cu camere de luat vederi al căror ax
optic este vertical, sau cu o abatere ce nu depăşeşte 3°.
Aerofotogramele înclinate şi oblice sunt inferioare celor nadirale, dar deoarece se poate
reda o regiune mai întinsă pentru acelaşi format, ele sunt utilizate pentru economia care se
realizează, atât în ce priveşte materialul fotografic, cât şi timpul de zbor.
Pentru folosirea lor în bune condiţii ele suferă în laborator un proces de redresare. Cel mai
des utilizat este un aparat denumit fotoredresor, în care clişeul este aşezat orizontal, iar masa de
proiecţie este adusă la înclinarea pe care a avut-o clişeul în momentul aerofotografierii. Pentru o
mai corectă poziţionare se pot folosi şi cel puţin 3 puncte a căror poziţie planimetrică este
cunoscută şi care sunt identificate pe imaginea fotografică. Ele sunt trecute pe masa de proiecţie
şi apoi se dă înclinarea necesară pentru ca imaginile celor trei puncte să se suprapună peste cele
de pe suport. Se execută copierea, obţinându-se simultan şi corecţia de scară.

Curs 6

2.2.2. Caracteristici geometrice

Fiind executat cu o cameră metrică, fotogramele aeriene au o serie de proprietăţi
geometrice. Fotograma aeriană are o proiecţie centrală, întrucât toate razele de lumină converg în
focarul obiectivului camerei. Toate detaliile de pe suprafaţa terestră sunt proiectate central pe
suprafaţa materialului fotografic.
Axa principală de proiecţie este axa optică a camerei, aceasta intersectând materialul
fotografic într-un punct, numit punct central al aerofotogramei. Liniile de perspectivă reprezintă
razele de lumină care vin de la obiectele din teren şi care converg în focarul obiectivului, încât
acesta este în acelaşi timp punctul de perspectivă. Planul de perspectivă este clişeul, iar distanţa
perspectivei este distanţa focală a obiectivului.
2.2.2.1. Scara fotogramelor
Scara fotogramei se determină cu ajutorul relaţiilor metrice existente între elementele sale
caracterisitice.
În cazul fotogramelor nadirale şi când terenul fotografiat este plan şi orizontal avem o
singură scară pentru toată fotograma. În acest caz, scara se poate afla împărţind înălţimea de zbor
deasupra terenului la distanţa focală a obiectivului camerei fotografice (n = H / f).

22
 În cazul în care pe aerofotogramă nu sunt indicate valorile f şi H, scara de proporţie se
poate afla prin unul din procedeele utilizate la aflarea scării unei hărţi. Dacă se cunoaşte distanţa
din teren dintre două puncte, care pot fi identificate pe aerofotogramă, se împarte această distanţă
la cea corespunzătoare pe aerofotogramă, aflându-se numitorul scării fotogramei.
Când se dispune de o hartă a regiunii reprezentată pe aerofotogramă, se aleg două detalii, ce
pot fi identificate pe ambele materiale, se măsoară distanţa dintre ele pe ambele reprezentări.
Raportul dintre cele două distanţe este egal cu raportul dintre scările de proporţie ale hărţii şi
fotogramei:
lh/lf = nf/nh
de unde: nf = lh · nh / lf
în care: lh – lungimea pe hartă între cele două detalii;
lf – lungimea pe aerofotogramă între cele două detalii;
nh – numitorul scării hărţii;
nf – numitorul scării aerofotogramei;
Produsul lh · nh reprezintă de fapt distanţa din teren;
Utilizarea relaţiei n = H / f este valabilă pentru terenurile orizontale.
Cea mai mare precizie în determinarea scării fotogramelor se obţine cu ajutorul distanţelor
determinate in coordonate cunoscute sau prin măsurare în teren a segmentelor corespondente de
pe fotogramă.
În cazul fotogramelor înclinate sau când terenul nu este plan avem o scară medie pentru
întreaga fotogramă. Pentru terenurile accidentale distanţa de la sol poate fi mai mare sau mai
mică, astfel că pentru formele de relief mai înalte scara este mai mare, iar pentru cele joase scara
este mai mică. De aceea înălţimea de zbor este luată faţă de un anumit nivel de referinţă, faţă de o
anumită treaptă a reliefului.
Din formula scării de proporţie se vede că ea variază direct proporţional cu distanţa focală a
obiectivului camerei: cu cât distanţa focală este mai mare, cu atât mai mare va fi scara de
proporţie, adică numitorul scării va avea valoare mai mică, deci scara aerofotogramei este mai
mare. Această relaţie, ilustrată de fig. 4 de sus, ne arată că pentru aceeaşi înălţime de zbor,
suprafaţa reprezentată pe aerofotogramă este mai mică, deci obiectivele vor fi reprezentate prin
imagini mai mari. Când distanţa focală este mai mică, regiunea reprezentată este mai mare şi
scara imaginii este mai mică.

23
 Fig. 4. Deformarea imaginii terenului pe fotogramă:
sus – înregistrarea unui teren plan – orizontal;
jos – înregistrarea unui teren accidentat

În cadrul aceleiaşi fotograme sau a unui grup de fotograme din aceeaşi zonă, scara de
fotografiere poate să varieze datorită diferenţelor de nivel ale terenului sau datorită înclinărilor
axei de fotografiere.
De aceea, pentru a mări precizia determinării scării fotogramelor, este necesar:
- determinarea scării se face pe două sau mai multe direcţii şi se ia ca valoare finală media
valorilor obţinute din fiecare combinaţie;
- punctele alese să fie pe cât posibil la înălţimi egale sau apropiate ca diferenţe de nivel;
- punctele să fie bine identificate pe fotogramă şi situate la distanţe cel puţin egale cu
jumătatea zonei cuprinse în fotogramă;
- eroarea de măsurare a distanţelor pe fotogramă sau pe hartă să nu depăşească ± 0,2 mm.
2.2.2.2. Deformările imaginii terenului pe fotogramă
Dintre deformările imaginii terenului pe fotogramă cele mai importante sunt deformările
datorate diferenţelor de nivel şi deformările datorate înclinării axului de fotografiere.
Deformările datorate diferenţelor de nivel
Pe o proiecţie centrală, cum este cea a aerofotogramelor nadirale, apare o deplasare a
punctelor mai înalte faţă de cele joase.
Dacă vârful şi baza unui stâlp au aceleaşi coordonate planimetrice în teren, pe o
aerofotogramă vârful are altă poziţie decât baza, ca şi când s-ar afla în teren în poziţia B”.
Mărimea deplasării vârfului pe aerofotogramă este d - ceea ce corespunde în teren cu distanţa D
(fig 4 de jos).
Mărimea deplasării de relief este direct proporţională cu înălţimea obiectului şi cu distanţa
vârfului obiectului faţă de punctul central al aerofotogramei, dar este invers proporţională cu
24
înălţimea de zbor. Deci, cu cât un obiect este mai înalt şi situat mai spre marginea regiunii
aerofotografiate, cu atât mai mult va fi deplasată imaginea vârfului faţă de bază. De asemenea, cu
cât aerofotografierea se face de la o înălţime mai mică, cu atât mai mare este deplasarea de relief.
Mărimea deplasării de relief variază însă invers proporţional cu distanţa focală a obiectivului.
Deci, cu cât distanţa focală este mai mică, cu atât deplasarea de relief este mai mare şi invers.
Dacă obiectul se află deasupra planului de referinţă, deplasarea se face radiar către exterior,
iar dacă se află sub planul de referinţă, deplasarea se face radiar spre interior, către punctul
central (fig. 4 de jos). Fiind proporţională cu înălţimea obiectului, deplasarea radială poate fi
utilizată pentru calcularea înălţimii obiectului repectiv. Deplasarea radială constituie o deformare
a imaginii reale şi creează dificultăţi când trebuie stabilite coordonatele plane ale punctelor
deplasate sau când se fac măsurători de distanţă.
Deformări datorate înclinării axului de fotografiere
În cazul fotografierii terenului cu o cameră înclinată, poziţiile punctelor A şi B de pe
suprafaţa topografică vor fi mult deplasate faţă de o înregistrare verticală, în plus, distanţa dintre
cele două punct va fi mai mare.
Porţiunea de fotogramă cu deformările cele mai mici se găseşte în zona centrală a
fotogramei, deformările cresc progresiv către marginile fotogramei pe direcţia înclinării acesteia.

Fig. 5. Deformarea imaginii terenului datorată înclinării axului de fotografiere

2.2.2.3. Redresarea fotogramelor

Deformările datorate diferenţelor de nivel, ce dau efectul de deplasare radiară, ca şi
deformările datorate înclinării axului de fotografiere se pot redresa prin transformarea proiecţiei
centrale într-o proiecţie ortoganală pe un plan orizontal la scara de redresare. În urma acestui
proces de redresare se obţine o ortofotogramă, ce redă poziţia punctelor ca şi cum acestea s-ar
afla toate la nivelul planului de referinţă.
Ortofotograma poate fi considerată că este o hartă în imagini, pentru că întruneşte precizia
hărţii în redarea planimetriei şi înlocuieşte semnele convenţionale prin imaginea verticală a
obiectelor. În acelaşi timp, ea este mult mai bogată în detalii decât harta, deoarece redă tot ce a
25
înregistrat camera fotografică. Ortofotograma obţinută poate prezenta şi lacune, căci obiectele
înalte, prin deplasarea radială, au mascat alte obiecte de lângă ele.
Redresarea fotogramelor se poate face prin mai multe metode: grafice, optice, analitică şi
diferenţială.
Metodele grafice de redresare se aplică, în general, la fotogramele realizate asupra unui
teren plan cu diferenţe mici de nivel. În acest caz redresarea se face punct cu punct.
Aceste metode sunt folosite mai ales în operaţiunile de actualizare a hărţilor topografice
pentru transpunerea directă a detaliilor de planimetrie de pe fotogramă pe hartă.
Metodele optice de redresare
Redresarea optică permite transformarea fotogramei înclinate în fotogramă nadirală, la o
scară dată, în mod instantaneu pentru toate punctele imaginii, obţinânu-se prin expunere
fotograficăfotograma redresată.
Reprezentarea optică, clară, a planului fotogramei înclinate pe un alt plan, ce devine planul
fotogramei nadirale, se face în general pe baza a minim patru puncte corespondente cu
coordonate determinate, care se regăsesc atât pe fotograma înclinată, cât şi pe planul de proiecţie
a fotogramei nadirale.
Pentru redresarea optică a fotogramelor se utilizează aparate optice de reresare, cele mai
reprezentative fiind camera clară şi fotoredresorul.
Metoda analitică de redresare
Prin redresare analitică se face de fapt o restituţie (o transpunere) precisă a punctelor
detaliilor de planimetrie de pe fotograma înclinată, direct pe hartă, în sistemul geodezic al hărţii.
Redresarea se face punct cu punct, prin calcul, pe baza unor relaţii matematice ce fac legătura
întree sistemul de cooronate al fotogramei şi sistemul de coordonate al hărţii.
Metoda diferenţială de redresare
Redresarea fotogramelor pe care sunt înregistrate regiuni cu teren accidentat se poate
realiza numai prin metoda redresării diferenţiale.
Prin această metodă nu se obţine o înregistrare redresată instantanee a întregii imagini
fotografice, ca în cazul metodelor optice. Transformarea şi înregistrarea fotogramei redresate se
face pe fâşii înguste împărţite pe elemente diferenţiale, schimbându-se continuu scara redresării
în funcţie de diferenţele de nivel ale terenului fotografiat (fig. 6)

Fig. 6. Schema redresării diferenţiate

26
 Redresarea diferenţială se realizează cu un aparat special numit fotoredresor diferenţial.
Dimensiunile elementului diferenţial, respectiv a fantei de redresare, se aleg în funcţie de gradul
de accidentare al terenului, astfel ca erorile pe suprafaţa elementului, în proiecţie ortogonală, să
fie sub limita stabilită, adică să poată fi neglijate.
2.2.2.4. Transpunerea caroiajului kilometric pe fotogramă
Transpunerea caroiajului hărţii topografice pe fotogramă se face pe fotogramele redresate,
în scopul utilizării fotogramei ca hartă, a determinării coordonatelor rectangulare a detaliilor
planimetrice şi pentru transpunerea detaliilor de palanimetrie de pe fotogramă pe hartă.
Transpunerea caroiajului kilometric de pe hartă se poate face prin două procedee:
- transpunere după detalii planimetrice;
- transpunere cu ajutorul a patru puncte.
2.2.2.5. Orientarea în teren cu ajutorul fotogramei
Orientarea în teren cu fotograma se face ca şi în cazul orientării cu harta.
Pentru a utiliza fotograma la orientarea în teren este necesar ca pe aceasta să fie trasate
direcţiile punctelor carinale, respectiv direcţia nord. Trasarea direcţiei nord se face fie cu ajutorul
hărţii topografice, fie cu ajutorul umbrei proiectate pe teren de obiectele înalte.
Orientarea fotogramei în teren se poate face după detalii liniare din teren a căror imagine
apare pe fotogramă. Dacă ne aflăm pe porţiunea dreaptă a unei şosele, rotim fotograma până când
direcţia imaginii şoselei corespunde cu direcţia şoselei în teren. Apoi, verificăm corectitudinea
orientării prin detalii de palanimetrie situate în partea dreaptă şi stângă a şoselei.
Orientarea fotogramei se poate face şi după detalii distincte, neliniare, lângă care ne aflăm,
cum ar fi un pom izolat, o clădire izolată, colţul unei liziere de pădure etc. Apoi căutăm alte
câteva repere din teren şi rotim fotograma până vine în linie cu reperul ales şi verificăm dacă
celelalte repere se găsesc pe direcţiile corespunzătoare.
2.2.2.6. Corectarea hărţilor topografice cu ajutorul fotogramelor
Schimbările ce apar pe suprafaţa terestră datorită activităţii oamenilor, determină o
neconcordanţă mai mare sau mai mică între conţinutul hărţii şi realitatea terenului. Din această
cauză este necesară actualizarea hărţilor.
Sunt două tipuri de actualizări:
- actualizarea completă a hărţilor, rezultând o nouă hartă;
- actualizare parţială, prin consemnarea numai a anumitor schimbări petrecute în teren.
Cele mai rapide şi eficace procedee de actualizare se bazează pe folosirea fotogramelor
înregistrate recent în zonele interesate. În prezent, se folosesc tot mai mult şi înregistrările
satelitare, acestea având deja rezoluţii la sol apropiate cu cele ale fotogramelor.

Curs 7

2.2.3. Caracteristici fotografice

Aerofotogramele prezintă o serie de caracteristici fotografice care au importanţă pentru
fotointerpretare.
Culoarea este caracteristică pentru aerofotogramele color. Ea depinde de o serie de factori:
• culoarea obiectelor din teren;
• caracteristicile materialului fotografic utilizat:
- materialul convenţional redă aproximativ fidel culorile naturale;
- materialul color infraroşu dă alte culori: verdele este redat prin roşu, iar albastru
este redat prin galben
- materialul fotografic color compune toată gama culorilor spectrale prin sinteza a trei
culori fundamentale (albastru, verde şi roşu). Deoarece cele 3 straturi de emulsie nu au
sensibilitate identică, culorile sintetizate sunt uşor denaturate;
27
 • condiţiile de aerofotografiere:
- nu toate obiectele din teren sunt la fel de bine iluminate
- spectrul radiaţiilor reflectate este modificat prin absorbţie sau difuzie de către
constituenţii atmosferici. Radiaţiile cu lungime mică de undă (albastru, violet) sunt mai intens
reflectate difuz, având tendinţa de a se suprapune peste celelalte culori, denaturându-le, pe când
cele pe lungime mare de undă, (portocaliu, roşu) sunt mai puţin absorbite de atmosferă şi au
tendinţa de a schimba culorile către roşu. Din această cauză, se recomandă ca fotogramele color
să se execute de la înălţime mai mică pentru ca stratul de aer dintre suprafaţa terestră şi camera
aerospaţială să fie cât mai subţire.
- ora la care s-a făcut aerofotografierea.
Calitatea culorilor depinde şi de felul cum s-a făcut aerofotografierea (de expunere),
prelucrarea materialului fotografic, filtrele de compensare, soluţiile de prelucrare etc.
Tonul de gri este caracteristic fotogramelor alb-negru, în care culorile sunt înlocuite cu
nuanţe de gri. Tonul depinde de unele caracteristici ale obiectului, de condiţiile în care s-a realizat
aerofotografierea, de caracteristicile materialului fotografic şi de modul în care s-a făcut
prelucrarea lui.
Tonul depinde de culoarea obiectelor, de gradul de iluminare a lor şi de puterea de reflexie,
albedoul suprafeţei lor. Culorile pentru care emulsia negativului este mai sensibilă sunt redate pe
aerofotograme prin tonuri mai deschise, ca de altfel şi obiectele puternic iluminate sau cu albedo
ridicat. Dacă materialul fotografic negativ este mai sensibil la roşu şi albastru, obiectele roşii şi
albastre vor apărea pe aerofotograme în tonuri mai deschise, iar cele verzi în tonuri închise. Dacă
materialul negativ este sensibil şi la infraroşu, obiectele umede şi vegetaţia vor apărea în tonuri
mai închise. Materialele sensibile numai la o parte a spectrului dau contraste mari, iar cele
pancromatice dau contraste mai slabe.
Fotogramele aeriene cu contrast ridicat scot în evidenţă unele obiecte şi unele trăsături mai
generale ale terenului, pe când cele cu contrast mai slab redau mai bine detaliile obiectelor din
teren.
Claritatea imaginilor aeriene este exprimată prin contururile nete ale obiectelor şi ale
detaliilor acestora. Ea depinde de calităţile obiectivului camerei aerofotografice, de corectitudinea
punerii la punct a acestuia, de aşezarea corectă a filmului şi a planeităţii acestuia, aceleaşi condiţii
intervenind şi în cazul realizării copiei pozitive.
Mai frecventă este trenarea imaginii, atunci când timpul de expunere este prea lung în
raport cu viteza de zbor. Se apreciază că mărimea trenării nu trebuie să depăşească 0,05 mm
pentru a se obţine o bună claritate a imaginii.
Puterea de rezoluţie reprezintă caracteristica ce arată limita celor mai fine detalii liniare,
care pot fi detectate pe fotogramele aeriene. Ca şi pentru obiectivul camerei ea se exprimă în
numărul de linii albe şi negre care pot fi observate pe distanţa de 1 mm. Pentru aerofotogramele
foarte bune puterea de rezoluţie atinge valori de 20 linii / mm.
Mărimea detaliilor care pot fi identificate pe aerofotograme depinde nu numai de puterea
de rezoluţie ci şi de contrastul dintre imaginea detaliului şi fondul pe care el este plasat. În cazul
unui contrast puternic mărimea detaliului ce poate fi detectat pe o aerofotogramă cu o putere de
rezolvare de 20 linii / mm poate ajunge la 0,02 mm, iar pentru un contrast mic doar la 0,05 mm.
În acest caz pe o aerofotogramă la scara 1:10 000 mărimea obiectului reprezentat este de 0,5 m, la
sc. 1:25 000 de 1,25 m, iar la scara 1:50 000 de 2,5 m. Dacă aceasta este mărimea minimă, asta
nu înseamnă că el poate fi şi identificat întotdeauna.

2.3. Stereoscopia

28
 Termenul derivă de la cuvintele greceşti stereos = solid şi scopein = a cerceta, a examina.
Mecanismul vederii stereoscopice a fost sesizat de Euclid (sec. III î.e.n.), care a constatat că cei
doi ochi ai omului văd două imagini diferite ale aceluiaşi obiect.
Primul aparat stereoscopic - stereoscopul cu oglinzi - a fost construit în 1838 de fizicianul
englez Charles Wheatstone.
Vederea monoculară nu permite efectuarea de observaţii în profunzime, ci doar în plan.
Vederea binoculară face posibilă observarea în profunzime a obiectelor sau fenomenelor,
datorită faptului că fiecare ochi formează în mod independent imagini diferite, acţionând ca
perspective diferite pentru acelaşi obiect. În creier se suprapun două imagini ale aceluiaşi obiect,
formându-se o imagine spaţială, virtuală. Vederea în profunzime se numeşte şi vedere în relief
sau vedere stereoscopică.
Vederea stereoscopică indirectă are la bază reconstituirea imaginii spaţiale a unui obiect pe
baza a două imagini în perspectivă centrală, conjugate corespunzător imaginilor percepute de cei
doi ochi ai observatorului.
Pentru aceasta este necesar:
- înregistrarea imaginii obiectului din două puncte diferite şi succesive, având o zonă
comună a suprafeţei fotografiate de 55-70%, efectul stereoscopic obţinându-se doar pentru
această zonă;
- diferenţa de scară a celor două imagini să nu fie mai mare de 16%;
- direcţiile de observare ale celor doi ochi către punctele imagine corespondente să fie
coplanare (în acelaşi plan);
- pentru fiecare valoare a unghiului de convergenţă să se obţină acomodarea ochiului;
- observarea fiecărei imagini separat de fiecare ochi.
Obţinerea efectului stereoscopic se realizează prin mijloace optice (stereoscoape, anaglife,
lumină polarizată) sau mecanice (iluminare succesivă, rastere).
Stereoscoapele sunt instrumente simple care fac posibilă observarea stereoscopică a
imaginilor fotografice, asigurând ca fiecare ochi să privească independent câte o imagine dintr-
un cuplu stereoscopic de fotograme
- stereoscoape - cu oglinzi (Wheatstone - 1838)
- stereoscoape - cu lentile (Brewster - 1849)
- stereoscoape - cu 4 oglinzi (Helmholz - 1857)
Până de curând, cele mai utilizate stereoscoape au fost cele cu:
- lentile
- cu oglinzi şi prisme
- cu oglinzi şi lentile
Un alt aparat este interpretoscopul, un aparat cu o optică complexă care poate servi atât la
controlul calităţii imaginilor de pe clişeele originale, cât şi la fotointerpretarea copiilor
fotografice.
Stereograma este un cuplu de două fotograme succesive ale aceleiaşi porţiuni de teren,
înregistrate din puncte diferite în spaţiu, care pot fi observate şi măsurate stereoscopic.
2.3.1. Obţinerea modelului stereoscopic
Obţinerea efectului stereoscopic se realizează adesea cu ajutorul stereoscopului sau
interpretoscopului. Pentru aceasta se folosesc stereogramele, fotogramele sunt aşezate sub
stereoscop în ordinea succesiunii de fotografiere, în aşa fel încât imaginile lor să se suprapună
perfect. Verificarea corectitudinii poziţiei fotogramelor se face prin marcarea punctelor centrale
proprii fiecărei fotograme şi prin trasarea liniilor de zbor pe acestea, care trebuie să se găsească
pe acelaşi aliniament.
În afară de utilizarea stereoscopului, există şi alte procedee de obţinere a stereomodelelor.
Metoda anaglifelor sau a culorilor complementare
29
 Cele două imagini se desenează, se tipăresc sau se proiectează una peste alta în culori
complementare, de exemplu roşu şi verde-albastru pe fond alb. Observarea stereoscopică se face
cu ajutorul unor ochelari care posedă filtre colorate în aceleaşi culori, astfel că imaginea în roşu
nu va putea fi observată de ochiul cu lentila roşie, ci de cel cu lentilă verde-albastru şi invers
pentru celălalt ochi. Deci, fiecare ochi sesizează imaginea desenată sau tipărită în culoarea
complementară celei în care este realizat filtrul.
Obţinerea stereomodelului cu ajutorul luminii polarizate
Folosirea fenomenului de polarizare a luminii şi a filtrelor polaroide la proiectarea şi
observarea imaginilor stereoscopice face posibilă obţinerea impresiei de relief. Imaginile
corespondente se proiectează prin filtre (polarizori), care polarizează în plane perpendiculare
între ele razele de lumină, iar observarea se face cu ajutorul unor ochelari cu filtre care
selectează, permit pătrunderea razelor de lumină a căror plane de polarizare sunt identice cu cele
al polarizorilor. Pe această cale fiecare ochi observă separat câte o imagine. Prin acest procedeu
se pot viziona în colectiv stereomodelele.
Metoda iluminării succesive a celor două imagini stereoscopice se bazează pe acea calitate
a ochilor de a reţine pe retină imaginea unui obiect (cca. 0,07 sec), chiar după ce acesta a
dispărut.
Obţinerea stereomodelului cu ajutorul rasterului. Suprafaţa pe care se imprimă imaginile
nu este netedă, ci prezintă striaţii. Pe feţele striaţiilor orientate spre ochiul stâng se imprimă
imaginea corespunzătoare acestui ochi, iar pe feţele orientate spre dreapta se imprimă imaginea
corespunzătoare ochiului drept. Astfel, imaginile sunt formate din fâşii alternative, obţinându-se
stereomodelul prin simpla privire a imaginii raster, fără a fi nevoie de stereoscop sau ochelari
speciali.

30