Textul Dramatic
Textul Dramatic
Textul Dramatic
Funcţiile didascaliilor:
- indicatori comportamantali (cuprind elemente de gestică, intonaţie, atitudine, joc de
scenă, deplasare în spaţiul scenic, ritm al vorbirii, direcţie a adresării);
- funcţia de evidenţiatori ai mimicii;
- indicatori ai coordonatei spaţiale (redau informaţiile necesare pentru organizarea spaţiului de
joc);
- funcţia de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar relevante pentru jocul actorilor;
- funcţia de a reda punctul de vedere al autorului, inclusiv cand exprimă ironia, aprecierea
sau deprecierea;
- funcţia de narativizare, pentru teatrul modern (Marin Sorescu).
Comicul de situaţie se naşte din elementele de acţiune care provoacă râsul, cum ar fi
farsa electorală, confuzia, tehnica bulgărelui de zăpadă, cuplul comic, quiproquo-ul* (procedeu
prin care un personaj este considerat altcineva; confuzie de identitate).
Comicul de caractere se naşte din structura intimă a personajului, definit prin
monomanie (demagogul, avarul*, ipocritul, gelosul, servilul), prin rol de compoziţie (prim
amorez, cocheta, încornorat, confident).
Autorii de comedie folosesc numele propriu pentru a surprinde o însuşire definitorie
a personajului (Trahanache- trahana/ cocă moale – maleabil).
Evidenţiază decăderea unor moravuri: matrimoniale, de familie, referitoare la
conduita profesională sau politică.
Comicul de limbaj este cel mai bogat ca forme de manifestare şi presupune:
- greşeli de vocabular: rostirea incorectă a unor cuvinte, necunoaşterea sensurilor unor
cuvinte;
- amestecul de registre stilistice, cel mai adesea aspectul formal este folosit in context
familial;
- nonsensul
- truismul este adevărul evident
- ticul verbal este element repetitiv în limbaj, folosit exagerat
- construcţia prolixa are în vedere confuzia în alcătuirea enunţului (Actul III)
Tipul comicului pur este bufonul, cu toate realizările sale (fantoşa, paiaţa, clovnul*,
arlechinul).
În literatura română, la început apar farsa, comedia de moravuri, reprezentaţiile localizate
ale unor comedii celebre, pentru ca în perioada paşoptistă, Alecsandri să abordeze numeroase
specii comice: comedia (ciclul Chiriţelor este cel mai cunoscut), canţonete („Chiriţa în
voiagiu”), vodevilul („Cucoana Chiriţa în balon”), deoarece autorul crede că teatrul este o
şcoală ce poate îndrepta moravurile, demagogia, francomania, avariţia, gelozia, frica de
progres, atitudinea conservatoare.
Momentul următor consacră specia prin operele maestrului Caragiale, care
abordează o comedie de moravuri şi caractere. Apoi specia se caută prin imitarea comediei
neoromantice, cultivate de Şt.O. Iosif şi D. Anghel, pentru ca în perioada interbelică să atingă o
nouă înflorire prin continuarea modelului Caragiale, prin estomparea caracteristicilor speciei sau
prin comedia absurdului (Gh, Ciprian – „Capul de răţoi”), prin comedia lirică şi sentimentală
propusă de Mihail Sebastian. Se mai impun acum: Al Kiriţescu („Gaiţele”), Tudor Muşatescu
(„Titanic vals”), V.I. Popa („Tache, Ianke şi Cadâr”).
În perioada comunistă, comedia permite, cu anumite artificii, o atitudine satirică, diferită
de discursul oficial al epocii. Realizări de succes sunt: „Mielul turbat” de Aurel Baranga,
piesele lui Teodor Mazilu („Mobilă şi durere”, „Proşti sub clar”), Ion Băieşu. Integrându-se
în perioada neomodernistă, Ion Băieşu aduce în atenţia publicului kitsch-ul*, în realizarea sa
particular campul, dovedind că inesteticul poate deveni formă de rafinament, fiindcă distruge
canoanele ajunse inexpresive prin abuz estetic. Nicolae Manolescu în „Literatura română
postbelică. Lista lui Manolescu” reţine caracterul de comedie pură, având ca echivalent tragicul
pur.
____
Kitsch-ul* = concept estetic, exprimând prostul gust, imitaţia, contrafacerea, falsitatea
produse de societatea de consum şi care induc o estetică a amăgirii, a falsului, a produsului în
serie. Astfel, falsul poate fi echivalent al originalului.
Campul = formă a kitsch-ului, caracterizată prin cultivarea prostului gust ca formă
de rafinament