SUBIECTE EXAMEN, MODUL INTENSIV 2020-2021

DISCIPLINA PEDAGOGIE I

UNIVERSITATEA “OVIDIUS” CONSTANȚA

Facultatea de Psihologie și Științele Educației
Departamentul de Pregătire a Personalului Didactic

Cursant: Aftenie Cristian- Florentin

1. Structura educației; identificați componentele acesteia și caracterizați-le.

2. Formele generale ale educației, caracteristici specifice, importanța și limite ale
acestora.
3. Sensurile conceptului de curriculum și modele de abordare ale curriculum-ului.
4. Definiți și explicați transpoziția didactică.
5. Identificați și precizați o taxonomie a produselor curriculare; alegeți un produs
curricular și caracterizați-l.
1. Structura educației
Educația reprezintă procesul de înlesnire a învățării sau acumularea de cunoștiințe,
abilități, valori, credințe și obiceiuri. Educația se referă la toate experiențele, extrinseci sau
intrinseci, experimentate de un individ care îi permit dezvoltarea personalității și profesionalității
necesare traiului social.
• Structura de bază a educației: educatorul (subiectul educației)- individual/ colectiv și
educatul (obiectul educației)- fiu, preșcolar, elev student, cursant;
• Finalitățile macrostructurale ale educației (ideal scopuri generale ale educației)
• Finalități microstructurale ale educației (obiectivele educaționale)- conținuturile-
metodologia- evaluarea
• Normativitatea pedagogică
• Proiectul pedagogic curricular
• Mesajul pedagogic comunicat
• Repertoriul comun (capacitatea empatica a educatorului de a transpune mesajul pedagogic la
nivelul celui educat)
• Mesajul pedagogic interiorizat
• Strategia de dirijare a educației/ instruirii
• Evaluarea răspunsului dirijat- evaluarea cunoștințelor, deprinderilor, aptitudinilor, etc.
• Conexiunea inversă externă- reglare/ autoreglare continuă a rezultatelor activității (corectare,
ameliorare, restructurare, etc.)
• Răspunsul autodirijat
• Conexiunea inversă internă - evaluarea răspunsului autodirijat
• Strategia de autodirijare a instruirii
• Contextul intern și extern al educației- ambianța educațională în cadrul unei acțiuni educative
specifice/ câmp psihosocial extern
2. Formele generale ale educației
În literatura educațională, studiul sistemelor alternative de educație menționează o seriei
lungă de termeni, precum ”sisteme deschise”, ”educație nonformală”, ”învățământ la distanță”,
”studii neconvenționale” ș.a.m.d.; în unele cazuri, acești termeni sunt folosiți ca fiind sinonime,
în timp ce în alte situații, nu există vreun consens în ceea ce privește definiția acestor concepte.
Cu toate acestea, în funcție de mediul în care se desfășoară și de metodele folosite în educație,
cea mai frecventă clasificare implică prezența a trei categorii principale: educația formală,
nonformală și informală. În rândurile ce urmează, acest eseu își propune să definească trăsăturile,
avantajele, limitările și interrelația dintre cele trei forme de educație.
Educația formală
Educația formală corespunde unui model educațional sistematic, organizat, structurat și
administrat conform unui set dat de legi și norme, care se prezintă sub forma unui curicculum
destul de rigid în ceea ce privește obiectivele, conținutul și metodologia. Cuvântul formal
provine de la latinescul formalis, care înseamnă organizat, oficial. Corespunde procesului
educațional adoptat de școli și universități și presupune interrelația dintre profesor, studenți și
instituție. Instituțiile de educație formală au organizare administrativă, fizică și curriculară și
impun studenților un minim de participare/prezență. În cadrul educației formale, există un
program pe care atât profesorii, cât și studenții trebuie să îl urmeze, program care implică sarcini
intermediare și finale care permit studenților să avanseze către următoarea etapă educațională.
Philip Coombs definește educația formală ca fiind “sistemul educational structurat
ierarhic si gradat cronologic, pornind de la scoala primara si pana la universitate, care include, în
plus fata de studiile academice, o varietate de programe de specializare si institutii de pregatire
profesionala”. Educația formală permite acordarea de diplome, titluri și certificări, după
îndeplinirea unui set strict de reguli și reglementări. Aceste certificări sau atestări ale parcurgerii
diferitelor trepte ale educației formale permit individului care le-a obținut sa le folosească pentru
îndeplinirea scopurilor profesionale.
Educația formală se realizează exclusiv în instituții dedicate acestui tip de activitate.
Cunoștiințele predate și asimilate sunt sistematizate, conform unui orar, unor programe și a
manualelor sau materialelor didactice auxiliare.
Educația formală are o serie de trăsături caracteristice, dintre care cele mai importante sunt:
1. este o formă de educație instituționalizată, ce se desfășoară într-un cadru sau sistem oficial.
2. este proiectată riguros și se derulează sub forma unor documente școlare ce au caracter
oficial.
3. este ținta prinicpală a politicilor educaționale
4. este evaluată social, conform unor criterii pedagogice riguroase.
5. se află sub coordonarea unui corp profesional specializat și instruit.
6. se desfășoară urmărind mijloace de predare, învățare și evaluare precise.
7. este generalizată, permițănd accesul egal al tuturor indivizilor.
Cu toate acestea, există și o serie de limitări ale educației formale. Dintre acestea, cele
mai pertinente sunt:
1. faptul că se centrează pe performanțe, punând mai puțin accent pe imprevizibil sau anumite
aspecte cotidiene.
2. accentul este pus pe transmiterea și asimilarea cunoștiințelor și mai puțin pe dezvoltarea
abilităților practice.
3. orientarea predominantă este către informare și evaluare.

Educația formală se realizeaza în cadrul sistemului de învățământ care, prin modul lui de
structurare, prin felul în care are proiectate ciclurile de învățământ, prin tipurile și profilurile de
școli pe care le încorporează, conferă o notă specifică și modului de realizare al educației
formare. Structura sistemului de învățământ suferă mici variații de la țară la țară, dar în general
urmează un model liniar și progresiv de la învățământul preșcolar la cel postuniversitar.
 Configurația sistemului de învățământ în România este următoarea:
a)     invatamantul prescolar: grupa mica, mijlocie si mare, de pregatire pentru scoala;
b)     invatamantul primar: clasele I-IV;
c)     invatamantul secundar:
-invatamant gimnazial: clasele V-VIII;
-invatamant profesional;
-invatamant liceal: clasele IX-XII (XIII);

d)     invatamant postliceal;

e)     invatamant superior;

-invatamant universitar
-invatamant postuniversitar

Educația non-formală
După cum a fost expus anterior, educația formală are o serie de caracterstici bine stabilite.
Oricând una din aceste caracteristici este absente, se poate afirma că procesul educațional a
dezvoltat trăsături non-formale.
Educatia non-formală cuprinde totalitatea actiunilor organizate in mod sistematic, dar în
afara sistemului formal al educatiei. Aceasta forma de educatie este considerata complementara
cu educatia formala sub raportul finalitatilor continutului si a modalitatilor concrete de realizare. 
     Educatia nonformala a fost definita de catre J. Kleis drept ‘orice activitate educationala
intentionata si sistematica desfasurata de obicei in afara scolii traditionale, al carei continut este
adaptat nevoilor individului si situatiilor speciale, in scopul maximalizarii invatarii si cunoasterii
si al minimalizarii problemelor cu care se confrunta acesta in sistemul formal (stresul notarii în
catalog, disciplina impusa, efectuarea temelor)’;.
Trasaturi caracateristice:
- este variata si flexibila, optionala si facultativa; 
- diferentiaza continutul, metodele si instrumentele de lucru in functie de interesele si capacitatile
participantilor; 
- valorifica intreaga experienta de invatare a participantilor.
 Aceste tipuri de activitati se realizeaza in mediul socio-cultural ca mijloace de
divertisment, petrecere a timpului in mod constructiv sau de odihna active. Sunt destinate tuturor
categoriilor de varsta: atat copiilor (pedagogie), cat si adultilor (andragogie).
Avantajele utilizarii educatiei nonformale:
- este centrata pe procesul de invatare nu pe cel de predare, solicitand in mod diferentiat
participantii;
- dispune de un curriculum la alegere, flexibil si variat propunandu-le participantilor activitati
diverse si atractive, in functie de interesele acestora, de aptitudinile speciale si de aspiratiile lor;
- contribuie la largirea si imbogatirea culturii generale si de specialitate a participantilor, oferind
activitati de completare a studiilor;
- asigura o rapida actualizare a informatiilor din diferite domenii fiind interesata sa mentina
interesul publicului larg, oferind alternative felxibile tuturor categoriilor de varsta si pregatirii
profesionle, punand accentul pe aplicabilitatea imediata a cunostintelor si nu memorarea lor;
- antreneaza noile tehnologii comunicationale, tinand cont de progresul societatii;
- raspunde cerintelor si necesitatilor educatiei permanente.

Educația informală
Educația informală este considerata ca fiind educatie incidentala si include totalitatea
influentelor neintentionate, eterogene si difuze, prin care fiecare persoana dobandeste cunostinte,
abilitati si aptitudini din experientele sale zilnice. Prin educatie informala intelegem educatia
realizata spontan.
Educația informală reprezintă ansamblul acțiunilor și al influențelor pedagogice
exercitate neintenționat, spontan și în mod continuu asupra personalități, acțiuni sau influențe
care nu își propun deliberat sau conștient atingerea unui anumit țel pedagogic. Educatorii
informali pot fi toți aceia care au o anumită influență asupra unui individ și ajută la formarea
priceperilor, deprinderilor, structurarea convingerilor și atitudinilor, interiorizarea unor anumite
valori, conturând astfel profilul psihosocial al celui educat. Educația informală exprimă
caracterul spontan al educației, liber de orice formalizare și o achiziție autonomă a persoanei
dobândită într-o manieră întâmplătoare. Educația informală implică învățarea realizată în
împrejurări diverse și variate, cu un grad scăzut de prelucare.
Un exemplu de educatie informala este atunci cand copiii mici invata sa vorbeasca. Ei
deprind acest lucru prin ascultare si imitare. Parintii corecteaza spontan greselile de pronuntie ale
acestora, de multe ori silabisind fara intentie si incurajand vorbirea corecta. La fel se intampla
atunci cand parintele sau educatorul analizeaza impreuna cu copii experientele zilnice petrecute
in viata acestuia.
 Evaluarea are o situatie speciala in cazul educatiei informale. Evaluarea se realizeaza la
nivelul opiniilor si reusitelor personale si sociale ale cetatenilor, pe baza analizei
comportamentale si factuale. In acest sens, literatura de specialitate semnaleaza faptul ca viata
sociala se desfasoara sub dublu impact: acela al opiniei colectivitatii si al cenzurarii pe care o
opereaza constiinta in sine.
Invatarea de tip informal este o invatare cu caracter pluridisciplinar, informatiile
provenind din variate domenii, completandu-le pe cele achizitionate prin intermediul celorlalte
forme de educatie. Aceasta situatie ii confera individului posibilitatea de a interioriza și
exterioriza atitudini, comportamente, sentimente. Dezavantajele educatiei informale sunt inerente
in conditiile inexistentei unei actiuni pedagogice, institutionalizate si organizate sistematic la
nivel structural si functional. De aceea educatia informala are o functie formativa redusa. Putine
informatii devin cunostinte. De multe ori prin intermediul influentelor incidentale individul are
acces la informatii care pot veni în contradictie cu scopurile educatiei formale si nonformale. Pe
de alta parte, “educatia formala ramane in limitele unor sfere de influente care, prin largirea lor,
devin tot mai aleatorii in lipsa unor scopuri si efecte pedagogice directe, specifice actiunii
educationale de tip formal sau nonformal.”
Dezvoltarea acestei forme de educatei se poate realiza prin sporirea caracterului educativ
al influentelor spontane provenite in special din mass-mediei si din mediul comunitar. Acest fapt
presupune cresterea substratului cultural si al beneficiului formativ-educativ al informatiilor
oferite pe diverse cai, lucru care determina la randul sau, ridicarea nivelului cultural al societatii.
In tarile dezvoltate se manifesta tendinta institutionalizarii educatiei informale in cadrul
organizatiilor de tineret si comunitare. In acest sens, specialistii, incurajeaza oamenii sa se
gandeasca la propriile experiente si situatii de viata si sa discute despre acestea cu ceilalti
membrii prezenti.
Educatori informali pot fi atat parintii cat si prietenii, rudele, factori implicati intr-un
proces care se deruleaza continuu in sensul sprijinirii individului sa invete si sa se descurce în
viata. La randul nostru, fiecare dintre noi este un educator informal pentru cei din jurul sau și
pentru sine. Facem acest lucru uneori in mod intentionat, alteori intuitiv.
Se vorbeste tot mai mult astazi despre educatorul informal care este preocupat de
deschiderea scolii catre comunitate, si de imbunatatirea relatiilor dintre scoala si familie. El
lucreaza impreuna cu membrii comunitatii in proiectarea si realizarea programelor finantate de
scoala si cu staful educational in dezvoltarea de noi oportunitati socio-educative menite sa
contribuie la dezvoltarea personalitatii umane, discuta cu parintii in scopul ajutarii acestora în
activitatile lor cu copii. In strainatate exista astfel de educatori informali angajati de catre
comunitatea locala sau de catre biserica sa se ocupe de problemele tinerilor, ale familiei, ale
comunitatii in general, sustinatori ai unor campanii educationale sau de strangere de fonduri în
7scopuri umanitare.

Bibliografie
1. Encyclopoedia Brittanica, ed. W. Benton (Enc.Brit.Inc.Chicago, 1956) p.476-477
2. M. Cornwall, Putting it into Practice: Promoting Independent Learning in a
TraditionalInstitution, in Developing Student Autonomy in Learning, ed. D. Bund (Kogan
Page, London, 1981) p.190
3. C.Z.Dib, “Programmed Learning and Educational Tecnology”, vol.17 3, p.250-256 (1980)
4. Barzea, C. Arta și Stiința Educației. (1995)

3. Sensurile conceptului de curriculum și modele de abordare ale curriculum-ului.

Termenul de curriculum provine din limba latină: curriculum (sg.) și curricula(pl.)
- sensul propriu: - curriculum (subs.): alergare, cursă, drum, întrecere, pistă de întreceri, car de
curse/ de luptă;
- sensul figurat: - curriculum solis= curs al soarelui;
- curriculum lunae= curs al lunii;
- curriculum vitae= curs al vieții.
În contextul școlar, semnificația curriculum-ului este: parcurs educativ al elevului.
Conceptul de curriculum
Termenul este consemnat pentru prima dată în documentele universităților din leiden (olanda),
1582 și Glasgow (Scoția), 1633.
Prima lucrare lexicografică în care apare este „The Oxford English Dictionary" (OED),
iar înțelesul care i se conferă este cel de „curs obligatoriu de studiu sau de instruire, susținut într-
o școală sau o universitate".
Până la mijlocul secolului al XIX-lea, conceptul de curriculum a fost folosit în general cu
înțelesul de:
- curs oficial, organizat într-o școală, colegiu, universitate, a cărui parcurgere și absolvire asigură
cursantului un grad superior de școlarizare;
- întregul corp de cursuri oferite într-o instituție educațională sau într-un departament al
acestuia" („New International Dictionary”).
În sens restrâns - curriculum se referă la conținutul învățământului.
În sens larg, curriculum este un concept integrator, abordat într-o viziune globală şi valorifică
interdependențele dintre:
-obiective
-conținuturi
-metode de predare-învățare
-strategii de evaluare.
Aria curriculară:
-reprezintă un domeniu al cunoaşterii abordat în scopul pregătirii elevilor.
-cuprinde mai multe discipline care se raportează la obiective comune.
- Curriculum-ul Național (1998) cuprinde șapte arii curriculare.
1. Limbă şi comunicare: limba şi literatura română, limbile materne ale minorităților, limbile
moderne;
2. Matematică şi ştiințe ale naturii: matematică, fizică, chimie, biologie;
3. Om şi societate: istoria, geografia, educația/cultura civică, logică, psihologie, pedagogie,
sociologie, economie, filosofie, religie;
4. Arte:muzica,desenul;
5. Educație fizică şi sport: orele de educație fizică şi opționale de sport;
6. Tehnologii: educație tehnologică, informatică;
7. Consiliere şi orientare: dirigenție, opționale.

Ciclurile curriculare sunt periodizări ale şcolarității care grupează mai mulți ani de studiu,
aparținând uneori de niveluri de şcolaritate diferite și au în comun anumite obiective.
- Ciclul curricular al achizițiilor fundamentale (grupa pregătitoare a grădiniței, urmată de clasele
I şi a II-a) - acomodarea la cerințele sistemului şcolar şi alfabetizarea inițială.
- Ciclul curricular de dezvoltare (clasele a III-a – a VI-a) - formarea capacităților de bază
necesare pentru continuarea studiilor .
- Ciclul curricular de observare şi orientare (clasele a VII-a - a IX-a) - orientarea în vederea
optimizării opțiunii şcolare şi profesionale ulterioare.
- Ciclul curricular de aprofundare şi specializare (clasele X-XII) - adâncirea studiului în profilul
şi specializarea aleasă şi pregătirea în vederea integrării eficiente în învățământul universitar de
profil sau pe piața muncii.
Tipuri de curriculum
 Curriculum formal (oficial, recomandat) - cuprinde toate documentele şcolare oficiale,
care stau la baza proiectării de activități instructiv-educative la toate nivelele sistemului şi
procesului de învățământ.
Curriculum nonformal (extraşcolar, complementar) au caracter opțional, structurate şi
organizate într-un cadru instituționalizat extraşcolar.
Curriculum informal – efectele indirecte provenite din diferite medii sociale: familie,
grupul de prieteni, stradă.
Curriculum general (curriculum nucleu, curriculum comun, trunchi comun, curriculum de
bază, corre-curriculum) – discipline obligatorii, în jurul cărora se articulează noile achiziții.
Curriculum de profil şi specializat - vizează semi-calificarea şi calificarea.
Curriculum ascuns – “efecte subliminale”, influențe explicite sau implicite, interne sau
externe (mediul clasei, relațiile educaționale).
Curriculum predat (curriculum operaționalizat sau curriculum în acțiune) cuprinde temele
realizate efectiv la clasă.
Curriculum suport - cuprinde materiale curriculare auxiliare: culegeri de probleme,
culegeri de texte, îndrumare didactice, atlase, software etc.
Curriculum învățat vizează ceea ce elevii învață efectiv.
Curriculum testat este partea de curriculum tradusă în diverse instrumente de evaluare.
Curriculum nucleu reprezintă trunchiul comun, obligatoriu, respectiv numărul minim de
ore pe săptămână de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planul de învățământ.
Curriculum la decizia şcolii (C.D.Ş.) asigură diferența de ore dintre curriculum-ul nucleu
(numărul minim) şi numărul maxim de ore pe săptămână, pentru fiecare disciplină şcolară
prevăzută în planurile-cadru de învățământ, pe ani de studiu.
Curriculum aprofundat - are la bază trunchiul comun, respectiv elementele de conținut
obligatorii.
Curriculum extins - are la bază întreaga programă şcolară a disciplinei, atât elementele de
conținut obligatorii, cât şi cele facultative.
Curriculum elaborat în şcoală - conține, cu statut opțional diverse discipline de studiu
propuse de instituția de învățământ sau alese de aceasta din lista elaborată la nivel de minister .

Perspective de analiză și interpretare a curriculum-ului

- Perspectiva procesuală: proiectarea, implementarea şi evaluarea curriculum-ului.
- Perspectiva structurală: modele curriculare (triunghiular, rombic şi pentagonal etc.).
- Perspectiva produselor/documentelor curriculare: plan de învățământ, programă şcolară,
manual etc.
Bibliografie
1. Cucoş, C., (1998), Pedagogie, Editura Polirom, Iaşi.
2. D’Hainaut, L., (1981), Programe de învăŃământ şi educaŃie permanentă, E.D.P., Bucureşti.
3. Manolescu, M., (2005), Curriculum. Teorie şi practică, Universitatea Bucureşti.
4. Păun, E., Potolea, D., (coord.), (2002), Pedagogie. Fundamentări teoretice şi demersuri
aplicative, Editura Polirom, Iaşi.
5. Ungureanu, D., (1999), Teoria curriculum-ului, Editura Mitron, Timişoara.
4. Definiți și explicați transpoziția didactică.
Transpoziția didactică exprimă transformarea informației și cunoașterii științifice sau savante în
cunoștințe oferite spre asimilare în școală.
Cercetarea sociologică a consacrat numeroase studii problematicii transpunerii didactice,
în special din perspectiva selecției, filtrării și reinterpretării conținuturilor ca o pârghie a unui
curriculum- instrument al puterii. În pedagogie, conceptul este valorizat din perspectiva
accesibilizării și organizării cunoașterii specifice experților pentru uzul elevului:
‘De ce este necesară transpoziție didactică?… Pentru că procesul didactic al cunoașterii
este diferit de procesul cunoașterii savante pentru că există două modalități de cunoaștere aflate
în interdeterminare dar totuși distincte… Transpoziția didactică are loc când elementele
cunoașterii se transformă în cunoștințe scolare’ (Chevallard, Yves, 1991).
În procesul transpunerii didactice ‘ conținuturile sunt structurate, implicate, traduse în
forme susceptibile de a stimula interesul și de a facilita înțelegerea’.
S-au delimitat două etape distincte ale transpoziție didactice:
• Trecerea de la o știință fundamentală sau de la un areal al cunoașterii specializate, la un
ansamblu de elemente de cunoaștere prelucrate de educator și adaptate elevilor în funcție de
posibilitățile lor aptitudinile, de interesele lor cognitive, de nevoi și de preferințe;
• Activitatea didactica din clasă sau acțiunea paideutică propriu-zisă, desfășurată pe baza unui
proiect curricular.
Caracteristicile transpoziție didactice:
• În procesul instructiv- educativ se transmit elemente de cunoaștere cu semnificații noi pentru
elevi, deseori fără o legătură directă cu experiența cognitivă sau acțională a acestora;
• Transferul informației dintr-un câmp cunoscut într-un câmp necunoscut;
• Apariția unor elemente cu impact asupra experienței de învățare, ce țin de personalitatea
educatorului;
• Subordonarea sau cel puțin relaționarea transpunerii didactice cu obiectivele instructiv-
educative;
• Introducerea unor elemente de relație, explicație, întărire, motivare etc, care nu sunt atașate
direct subiectelor studiate.

5. Identificați și precizați o taxonomie a produselor curriculare; alegeți un produs curricular și

caracterizați-l.
Produsele curriculare- ansamblul documentelor școlare oficiale și neoficiale, care structurează
conținuturile învățământului și care sprijină procesul curricular în calitate de instrumente de
organizare a situațiilor de învățare și de inducere/ generare a experiențelor de învățare.
- pot avea caracter oficial ( produsele curriculare principale) sau nu (materialele didactice de
suport/ auxiliare, softurile educaționale concepute și elaborate de cadre didactic)
Taxonomie
1. Produse curriculare principale:
-planurile- cadru de învățământ
-planurile de învățământ
-programa școlară
-manualul școlar
2. Produse curriculare auxiliare:
-auxiliare curriculare
-ghiduri metodice pentru cadrele didactice
-materialele didactice suport/ ajutătoare
-norme metodologice
-îndrumătoare pentru elevi
-caiete de activitate independentă pentru elevi
-soft-uri educaționale
-seturi multimedia
-pachete de învățare
3. Produse curriculare specifice activității de proiectare didactică (activitate realizată de către
cadrul didactic)
-planificarea calendaristică
-proiectele unităților de învățare
-proiectele de lecție/ activitate didactică

Planurile -cadru de învățământ sunt documente curriculare oficiale elaborate la nivel central
care stabilesc ariile curriculare, obiectele de studiu și resursele de timp necesare abordării
acestora, pentru învățământul primar, gimnazial și liceal, precum și pentru celelalte forme de
învățământ- profesional, tehnic, etc.
- cuprind numărul minim și maxim de ore alocate pentru fiecare arie curriculară și pentru
disciplinele școlare obligatorii ale fiecărui an de studiu.

Bibliografie
1.Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum. (2002). Ghid
metodologic. Aria curriculară „Limbă şi comunicare”. seria Liceu. Bucureşti
2.Ausubel, D.P., Robinson, F.G. (1981). Învăţarea în şcoală. O introducere în psihologia
pedagogică. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
3.Bocoş, M., Jucan, D. (2008). Fundamentele pedagogiei. Teoria şi metodologia curriculumului.
Repere şi instrumente didactice pentru formarea profesorilor. Piteşti: Editura Paralela 45
4.Oprea, C. L. (2007). Strategii didactice interactive. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
R.A.
5.Ungureanu, D. (1999). Educaţie şi curriculum. Timişoara: EdituraEurostampa