MINISTERUL EDUCAŢIEI, TINERETULUI ŞI SPORTULUI AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

CATEDRA DE FILOSOFIE ŞI POLITOLOGIE

PETRU RUMLEANSCHI

SOCIETATEA POSTMODERNĂ:
PROBLEME FILOSOFICE
ŞI METODOLOGICE ACTUALE

Editura ASEM
CZU 1+316.3
R 92

Monografia „Societatea postmodernă: probleme filosofice şi metodologice actuale” a fost

examinată şi aprobată pentru publicare de Consiliul metodico-ştiinţific al ASEM la şedinţa din 23
noiembrie 2005 (proces-verbal nr.5)

Referenţi: Vasile Ţapoc, prof. univ. dr. hab., USM

Vasile Guţu, conf. univ. dr., IRIM

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Rumleanschi Petru
Societatea postmodernă. Probleme filosofice şi
metodologice actuale / Petru Rumleanschi; Acad. de Studii
Econ. a Moldovei. Catedra de Filosofie şi Politologie. –
Ch.: Dep. Ed.-Poligr. al ASEM, 2006. – 398 p.
Bibliografie. p. 367-398 (214 tit.)
ISBN 978-9975-75-349-4
50 ex.
1+316.3

Autor:
prof. univ. dr. hab. P.Rumleanschi

ISBN 978-9975-75-349-4

© Departamentul Editorial-Poligrafic al ASEM

1
 Cuprins

Introducere
Capitolul I. Societatea postmodernă, esenţa, constituirea şi dezvoltarea ei.
1.1. Teoria societăţii postindustriale ca bază metodolo-gică a constituirii societăţii postmoderne, ca
perioadă de trecere de la societatea modernă la cea informaţională.
1.2. „Filosofia eliberării” ca bază metodologică a constituirii societăţii postmoderne.
1.3. Societatea postmodernă, esenţa, constituirea şi dezvoltarea ei: abordare sinergetică.
1.4. Filosofia alternativei istorice, perspectivele dezvoltării societăţii postmoderne.

Capitolul II. Noile tehnologii informaţionale şi comunicative: probleme filosofice şi metodologice.

2.1. Apariţia şi dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale şi comunicative, rolul lor în constituirea
şi dezvoltarea societăţii postmoderne.
2.1.1. Apariţia şi dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale şi comunicative: de la revoluţia
industrială la revoluţia informaţională.
2.1.2. Noile tehnologii informaţionale şi comunicative, rolul lor în dezvoltarea societăţii
postmoderne.
2.1.3. Republica Moldova: de la revoluţia computerială la revoluţia informaţională, constituirea şi
dezvoltarea în ţară a societăţii postmoderne.
2.2. Filosofia Internetului, probleme teoretico-metodologice.
2.2.1. Internetul ca unul din factorii principali de dezvoltare a sferei filosofice.
2.2.2. Filosofia Internetului ca filosofie a comunicaţii-lor, a sistemelor principial deschise.
2.2.3. Filosofia Internetului, importanţa ei pentru dezvoltarea ştiinţei şi practicii sociale.
2.3. Filosofia lumilor virtuale, crearea lumilor virtuale prin mijloacele noilor tehnologii
informaţionale.
2.3.1. Ideea polionticităţii realităţii, virtualitatea lumii, manifestarea ei la diferite etape ale
gândirii filosofice şi în diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii.
2.3.2. Realitatea virtuală computerială: probleme filosofice şi metodologice.
2.3.3. Filosofia lumilor posibile, importanţa ei pentru dezvoltarea ştiinţei şi practicii sociale.
2.4. Postmodernismul ca transcripţie filosofico-culturologică a revoluţiei informaţionale.
2.4.1. Societatea în perioada tradiţională, modernă şi postmodernă, specificul lor.
2.4.2. Postmodernismul ca filosofie a societăţii postmoderne, esenţa şi etapele principale ale
dezvoltării lui.
2.4.3. Postmodernismul despre distrugerea raţionalismului ştiinţific. Ideile postmoderniste cu privire
la scris şi gramatologie.

Capitolul III. Filosofia ştiinţei în societatea postmodernă, rolul ei formativ.

3.1. Filosofia ştiinţei economice, rolul ei formativ.
3.1.1. Filosofia ştiinţei economice în perioada tradiţională, modernă şi postmodernă a dezvoltării
societăţii, rolul ei formativ.
3.1.2. Filosofia businessului ca varietate a filosofiei ştiinţei economice şi concepţia despre lume,
esenţa ei, rolul ei formativ, în condiţiile societăţii postmoderne.
3.1.3. Filosofia managementului ca varietate a filosofiei ştiinţei economice şi concepţie despre
lume, esenţa, rolul ei formativ în condiţiile societăţii postmoderne. Managementul
cunoştinţelor, rolul lui în formarea businessmanului.
3.1.4. Filosofia marketingului ca varietate a filosofiei ştiinţei economice şi concepţie despre
lume, rolul ei formativ în condiţiile societăţii postmoderne.
3.2. Filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ.
3.2.1. Filosofia ştiinţei politice, esenţa şi legătura ei cu ştiinţa politică.
3.2.2. Filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ în perioada tradiţională a dezvoltării societăţii.
3.2.3. Filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ în perioada modernă a dezvoltării societăţii.

2
 3.2.4. Filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ în perioada postmodernă a dezvoltării societăţii.
Internetul ca nou mediu comunicaţional, ce poate duce la schimbări esenţiale în practica
politică în societatea postmodernă.
3.3. Filosofia ştiinţei juridice, a dreptului, rolul ei formativ.
3.3.1. Filosofia ştiinţei juridice şi esenţa ei, legătura ei cu ştiinţa juridică.
3.3.2. Filosofia ştiinţei juridice, rolul ei formativ în perioada tradiţională a dezvoltării societăţii.
3.3.3. Filosofia ştiinţei juridice, rolul ei formativ în perioada modernă a dezvoltării societăţii.
3.3.4. Filosofia ştiinţei juridice, rolul ei formativ în perioada postmodernă a dezvoltării societăţii.
3.4. Filosofia ştiinţei pedagogice, a învăţământului, rolul ei formativ.
3.4.1. Filosofia ştiinţei pedagogice, esenţa şi rolul ei formativ în condiţiile societăţii tradiţionale
şi moderne.
3.4.2. Filosofia ştiinţei pedagogice, rolul ei formativ în condiţiile societăţii postmoderne.
3.4.2.1. Internetul şi procesul instructiv contemporan.
3.4.2.2. Locul gândirii teoretice în instruirea virtuală din societatea postmodernă.
3.5. Filosofia ştiinţei ecologice, rolul ei formativ.
3.5.1. Filosofia ştiinţei ecologice, esenţa şi legătura ei cu ştiinţa ecologică.
3.5.2. Rolul formativ al filosofiei ştiinţei ecologice în societatea tradiţională şi modernă.
3.5.3. Rolul formativ al filosofiei ştiinţei ecologice în societatea postmodernă. Noile tehnologii
informaţionale şi soarta omului şi a societăţii postmoderne în viitor.
Încheiere
Referinţe bibliografice

3
 INTRODUCERE
Perioada contemporană de dezvoltare a societăţii e marcată de transformări economice, politice, sociale şi
spirituale adânci, trecându-se de la societatea industrială, modernă, la un nou tip de dezvoltare socială, marcată
de informatizarea societăţii şi globalizarea economiei, ce are loc atât în ţările capitaliste industrial-dezvoltate, cât
şi în cele postsocialiste. Ţările postsocialiste parcurg o perioadă de tranziţie de la un sistem administrativ de
comandă la o economie de piaţă. Apare necesitatea unei abordări conceptuale profunde, filosofico-
metodologice a dezvoltării societăţii în etapa contemporană.
În prezent, noi, tot mai des, putem întâlni abordări ale societăţii contemporane ca fiind o societate
informaţională, ce dispune de o economie informaţională. Dar apare întrebarea: cum poate să existe, într-o
societate informaţională, concomitent cu economia de Reţea, economia informaţională ca formă de
coordonare a activităţii economice, caracteristică doar societăţii informaţionale şi economia de piaţă,
caracteristică societăţii industriale, moderne şi chiar să fie prezente structuri economice ierarhizate, o
economie ierarhică, caracteristică societăţii tradiţionale, agrare?
După părerea noastră, astăzi, putem vorbi doar de o perioadă de trecere la societatea informaţională,
care este societatea postmodernă, în care pot exista forme economice ale societăţilor anterioare, cu atât mai
mult, cu cât unii autori economişti chiar vorbesc despre existenţa unei economii în tranziţie spre civilizaţia
postindustrială sau informaţională [1, 451].
Astăzi, practic, lipsesc lucrările, în care să fie analizată societatea contemporană în plan filosofico-
metodologic şi filosofico-economic, să fie analizate specificul acestei societăţi, legităţile dezvoltării ei, ţinând
cont de procesele economice, politice, sociale, spirituale, ce au loc, în prezent, în lumea întreagă, atât în ţările
capitaliste industrial-dezvoltate, cât şi în ţările postsocialiste, să fie analizate trăsăturile generale ale acestei
societăţi, ale acestei perioade de trecere pentru ţările industrial-dezvoltate şi pentru cele postsocialiste, să fie
examinate problemele metodologice noi, proprii societăţii din perioada postmodernă, necesare pentru a
elabora un fel de ,,organon postmodern”, iar necesitatea unei aşa investigaţii devine foarte stringentă.
Prezenta lucrare are ca scop lichidarea acestui vacuum creat în literatura filosofică, filosofico-economică cu
privire la dezvoltarea societăţii contemporane.
Lucrarea de faţă îşi pune scopul de a analiza, în plan filosofico-metodologic şi filosofico-economic,
esenţa societăţii contemporane, apreciată ca perioadă de trecere la societatea informaţională, care îşi schimbă,
în mod radical, atât modul de producere şi de trai al oamenilor, cât şi cultura, concepţiile despre lume, tipul
relaţiilor dintre om şi lumea înconjurătoare, cunoscută ca societate postmodernă, arătând deosebirile
calitative ale ei de societatea modernă, industrială. În acest scop, în lucrare, sunt elucidate bazele filosofico-
metodologice şi filosofico-economice ale constituirii acestei societăţi, precum teoria societăţii postindustriale
a lui D. Bell şi a altor autori a teoriei postindustriale, cât şi „filosofia eliberării”, se supune unei analize
profunde constituirea şi dezvoltarea acestei societăţi într-o abordare sinergetică. Se analizează perspectivele
dezvoltării societăţii postmoderne în lumina filosofiei alternativei istorice, probleme examinate în capitolul I
– „Societatea postmodernă, esenţa, constituirea şi dezvoltarea ei”.
Evidenţiind specificul acestei societăţi ca un nou tip de dezvoltare socială legată de informatizarea
societăţii, în lucrare, sunt analizate informaţia sub aspect de bun public, accesibilitatea informaţiei
economice, politice, juridice, spirituale, rolul ei pentru funcţionarea instituţiilor sociale, cât şi apariţia şi
dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale şi comunicative, în plan mondial şi în Republica Moldova. În
lucrare, sunt examinate programele de stimulare, de elaborare a unor astfel de tehnologii, rolul cunoştinţelor
şi al instruirii în accelerarea schimbărilor tehnologice în produsele productive, stabilirea, în aceste scopuri, a
activităţilor cognitive şi creative. În lucrare, sunt examinate problemele filosofico-metodologice privitor la
filosofia Internetului, filosofia lumilor virtuale şi crearea lumilor virtuale prin mijloacele noilor tehnologii
informaţionale. Este analizată filosofia postmodernismului ca filosofie a societăţii postmoderne. Aceste
probleme sunt analizate în capitolul II – „Noile tehnologii informaţionale şi comunicative: probleme
filosofice şi metodologice”.
În lucrare, este analizat şi rolul formativ specific pentru societatea postmodernă a filosofiei ştiinţei
economice, politice, juridice, pedagogice, ecologice, examinându-se specificul e-businessului, e-comerţului,
Internet-economiei, a banilor electronici, al teleeducaţiei, telebankingului, teleconsumului, al democraţiilor
cibernetice, al investiţiei în capital uman ş.a. Sunt supuse investigaţiilor problemele expansiunii structurilor
de reţea, deformării sau incapacităţii de influenţă a pârghiilor pieţei asupra societăţii, avantajele firmelor,
4
perspectivele dezvoltării sociale în viitor, pe parcursul căreia se vor distruge nu numai pârghiile de piaţă, dar
şi metodele ierarhice de coordonare a economiei, dominante rămânând doar structurile economiei de Reţea.
Acestor probleme le este consacrat capitolul III – „Filosofia ştiinţei în societatea postmodernă, rolul ei
formativ”.
Rezultatele cercetărilor pot fi utilizate de filosofi, de specialişti în domeniul filosofiei economice,
politice, juridice, pedagogice, ecologice, de specialişti în domeniul filosofiei ştiinţei şi tehnicii pentru
dezvoltarea, în continuare, a problemelor filosofico-metodologice actuale, pentru realizarea de noi cercetări
în domeniul filosofiei sociale, cât şi în domeniul filosofiei ştiinţei şi tehnicii. Aceste rezultate pot fi utilizate şi
în procesul cercetărilor ştiinţifice ale tinerilor cercetători în domeniul filosofiei şi metodologiei ştiinţei, cât şi
în procesul de studii.
Lucrarea are caracter conceptual, filosofico-metodologic, filosofico- economic şi sperăm că ea va
stimula aprofundarea şi dezvoltarea teoriei şi practicii privitor la societatea contemporană. Este consacrată
cercetătorilor ştiinţifici – filosofilor şi economiştilor, politicienilor şi specialiştilor din domeniul ştiinţei
politice, economice, juridice, pedagogice, ecologice, în special tinerilor cercetători: doctoranzilor,
masteranzilor şi studenţilor filosofi.

5
 Capitolul I. SOCIETATEA POSTMODERNĂ, ESENŢA,
CONSTITUIREA ŞI DEZVOLTAREA EI

Analizând esenţa, constituirea şi dezvoltarea societăţii postmoderne, constatăm că e necesară

elucidarea bazelor metodologice ale constituirii ei, analizarea esenţei societăţii postmoderne ca perioadă
de trecere de la societatea modernă la societatea informaţională, perspectivele dezvoltării societăţii
postmoderne în viitor.

1.1. Teoria societăţii postindustriale ca bază metodologică a constituirii societăţii postmoderne ca

perioadă de trecere
de la societatea modernă la cea informaţională

În ultima treime (anii 70-80) a sec. XX, s-a realizat trecerea societăţii moderne la treapta ei
superioară, a apărut societatea postmodernă. Trecerea la societatea postmodernă e legată, în primul rând,
de evitarea stării în care omul nu se percepe ca purtător al puterii şi bogăţiei sale, dar ca lucru perfecţionat,
dependent de forţele exterioare, care determină sensul vieţii lui, al acelei înstrăinări, apariţia şi dezvoltarea
căreia nu numai că e legată de expansiunea sistemului industrial, dar şi este generată de el.
În condiţiile societăţii postmoderne, după părerea noastră, dezvoltarea societăţii, manifestată în plan
economic, nu se caută în dezvoltarea în masă a producerii bunurilor materiale, ci în dezvoltarea
maximală şi în folosirea maximală a întregului potenţial uman şi acest proces se manifestă atât la nivelul
întregii societăţi, cât şi la nivelul anumitor corporaţii aparte. Se trece de la îndestularea cerinţelor
materiale ale omului, ca orientare de bază a dezvoltării lui, la indicii productivităţii muncii lui. În locul
interacţiunii omului cu natura transformată, dominantă în societatea modernă, apare în prim-plan
interacţiunea dintre oameni. Dacă, în societatea modernă, scopul principal este maximizarea profitului,
apoi, în societatea postmodernă, accentul este pus pe înlocuirea muncii fizice prin cunoştinţe,
dezvoltarea omului devine principala condiţie a oricărui progres gospodăresc, când creşte rolul centrelor
ştiinţifice de cercetare şi al universităţilor, în jurul cărora se concentrează tot mai mulţi oameni, şi unde
se creează cea mai mare parte a produsului naţional. Munca fizică, tot mai mult, este înlocuită prin
muncă spirituală, creatoare. Activitatea oamenilor la locul de muncă, în măsură tot mai mare, devine
consum de informaţie şi cunoştinţe, create de alţi oameni. În producţia materială, dominantă devine
munca intelectuală şi nu cea fizică. Se stabileşte şi un nou tip de libertate, ce nu se mai bazează pe
proprietatea asupra bunurilor materiale, dar pe proprietatea asupra informaţiei şi a cunoştinţelor, care
sunt inseparabile de om. Societatea postmodernă e condiţionată şi de expansiunea serviciilor. Se
schimbă şi scara preferinţelor omeneşti. Pe primul plan, nu apare maximizarea consumului material, ci
sentimentul satisfacţiei de lucrul efectuat. În societatea postmodernă, apare proprietatea personală
asupra informaţiei şi a cunoştinţelor. Are loc trecerea de la proprietatea obştească, din ţările
postsocialiste, şi de la proprietatea privată, din ţările capitaliste industrial-dezvoltate, la proprietatea
personală în societatea postmodernă.
Cu trecerea la societatea postmodernă, în plan social, se produc schimbări evidente: se schimbă
caracterul ramural al economiei şi ocupaţia. Creşte importanţa sferei serviciilor. Oamenii sunt ocupaţi,
în fond, în activităţi unde sunt necesare aprecierile omeneşti, cunoştinţele lor. Se schimbă statutul social
al omului, care se determină, în fond, de nivelul lui instructiv. Oamenii sunt neegali datorită inegalităţii
proprietăţii lor intelectuale. Împărăţia egalităţii membrilor societăţii e înlocuită prin împărăţia libertăţii
oamenilor şi a omenirii.
În plan politic, societatea postmodernă e legată de instaurarea unui liberalism politic, apariţia unei
fărâmiţări politice, a naţionalismului. Ea e legată de creşterea gradului de democratizare a puterii
politice, informaţia devenind bază democratică a puterii. De acum, simpla majoritate nu are nici
suficient moral, nici suficient drept de luare a hotărârilor economice, cum era în societatea modernă.
În sfera politică, odată cu trecerea la societatea postmodernă, dreptul de a lua hotărâri trece de la
deţinătorii de capital şi pământ la deţinătorii de cunoştinţe – savanţi, ingineri etc. Trecerea la societatea
postmodernă, în ţările post-socialiste, e marcată şi de o anumită dezmembrare politică. Oamenii, având
sentimentul de apartenenţă la etnie, fac referinţă la trecut, tinzând să devină popoare, formaţiuni sociale

6
deosebite, să reînnoiască istoria, tind la autodeterminarea lor, în unele sau alte hotare naţionale.
Personalitatea, grupele sociale, şi nu clasele, constituie, astăzi, baza dezvoltării sociale, tot mai evidente
devenind deosebirile dintre interesele personale, de grup şi cele sociale.
Are loc trecerea la o pluralitate ideologică, la un fel de „reînnoire istorică”.
Ca bază metodologică a constituirii societăţii postmoderne, după părerea noastră, poate servi teoria
societăţii postindustriale, elaborată de D. Bell [1], H. Kahn [2], I.L. Horowitz [3], A. Toffler [4] ş.a., care
are un potenţial înalt creativ. Clasicii teoriei postindustriale, în special D. Bell, analizând societatea
postindustrială în plan economic, o apreciază ca o abstracţie, creată pentru sistematizarea cunoştinţelor
noastre cu privire la perspectivele progresului civilizaţiilor [5, 119], evidenţiind anumite faze în
dezvoltarea societăţii, la baza cărora sunt puse diferite tehnologii ale activităţii vitale a societăţii. El vede
prioritatea unei societăţi faţă de alta într-un volum mai mare de energie şi într-un grad mai înalt de
dezvoltare a progresului de producţie, deosebind societăţile: preindustrială (agrară), industrială şi
postindustrială. El analizează diferite forme şi metode ale producerii sociale, realizată în sociumuri
corespunzătoare. Deosebind prima, a doua şi a treia „undă” în istoria civilizaţiei umane, D. Bell consideră
că trecerile dintre formaţiunile sociale reprezintă schimbări revoluţionare, capabile de a schimba, în mod
radical, societatea umană. El arată specificul celor trei tipuri de societăţi, afirmând că, în societatea
preindustrială, vorbim de interacţiunea omului şi a naturii; în cea industrială – de interacţiunea omului cu
natura transformată, iar această interacţiune în societatea postindustrială poate fi caracterizată ca stare „de
jocuri dintre oameni” [6, 148]. În societatea postindustrială, menţiona D. Bell, prioritatea nu le revine
lucrătorilor semicalificaţi, dar inginerilor şi savanţilor. El menţiona că, în societatea postindustrială,
perfecţionarea cunoştinţelor omului cu privire la lume are loc pe baza sistematizărilor, aplicării, la ele, a
analizei sistematice, menţionând că „specificul societăţii postindustriale constă în influenţa fără precedent
a ştiinţei asupra producerii” [7, 505], în ea apărând şi proprietatea personală asupra informaţiei şi
cunoştinţelor. D. Bell, de asemenea, afirmă că, în ţările capitaliste industrial-dezvoltate, proprietatea
privată, ajungând la apogeul ei, se va transforma în proprietate personală, însoţită de creşterea numărului
lucrătorilor din sistemul economic cu tehnologii înalte, se va dezvolta şi proprietatea intelectuală. Dar, în
ţările socialiste, va avea loc trecerea proprietăţii obşteşti în proprietate privată, de asemenea, condiţionată
de faptul că cunoştinţele devin forţe producătoare nemijlocite ale societăţii. În domeniul producţiei
materiale, se atinge un nivel tehnologic înalt, se creează condiţii propice trecerii de la societatea industrială
la cea postindustrială. Dar, dacă, în ţările capitaliste industrial-dezvoltate, cauză economică a
industrializării şi producerii în serie a computerelor a devenit preţul destul de înalt al forţei de muncă, al
muncii intelectuale calificate, ce corespundea valorii ei reale, apoi, în multe ţări socialiste, preţul scăzut al
forţei de muncă, al muncii intelectuale, în special, a făcut economic neavantajoasă producţia în serie a
computerelor individuale şi intensificarea muncii intelectuale calificate. Se consideră că, în fostele ţări
socialiste, calea de rezolvare a acestor probleme şi de trecere la societatea postindustrială va fi dezvoltarea
relaţiilor de piaţă, înlocuirea reală a mecanismelor de distribuire prin cele de piaţă, afirmarea sferei
serviciilor înalt calificate în procesul transformărilor de piaţă; stabilirea preţului forţei de muncă în acest
domeniu, în corespundere cu valoarea ei reală, şi, deci, calea de trecere la proprietatea personală, în ţările
socialiste, D. Bell o vede în economia de piaţă. El consideră că, dacă, în ţările capitaliste industrial-
dezvoltate, trecerea la societatea postindustrială va fi condiţionată de criza de scopuri şi mijloace în
domeniul producerii, generată de „boala” creşterii acestor societăţi occidentale, apoi, în ţările socialiste, ea
va fi condiţionată de dezvoltarea lor pe calea democratizării societăţii [8, 288]. Economia societăţii
postindustriale e analizată de D. Bell ca fiind mixtă, în ea existând priorităţi, ce garantează locuri de muncă
fiecăruia care vrea să muncească, un anumit nivel de apărare de impreviziunile pieţei libere, accesibilitatea
ocrotirii sănătăţii, grija faţă de cei slabi şi lipsiţi de apărare. În ea, se respectă egalitatea posibilităţilor, dar
nu egalitatea rezultatelor, veniturile se diferenţiază în corespundere cu volumul eforturilor depuse [9, XII-
XIII].
D. Bell analizează şi procesul contemporan de globalizare, de integrare economică. Analizând
societatea ca o totalitate de sfere diferite, din care fiecare este determinată de principiul propriu deosebit,
ce se prezintă ca factor normativ, care reglementează dezvoltarea ei [10, XX], ce o contrapune societăţii
în definiţia dată de K. Marx ca sistem, la baza căruia stau anumite relaţii economice de producere,
societatea fiind caracterizată cu ajutorul principiului totalităţii sau integrităţii. D. Bell analizează aceste

7
procese de globalizare în contextul formării şi dezvoltării ideilor marxiste. D. Bell susţine că, încă în
concepţia lui K. Marx, se conţinea ideea globalizării. K. Marx a dezvoltat ideile lui Hegel cu privire la
existenţa unei conştiinţe cosmice, a unui spirit universal, absolut, aplicându-l la nivel social. Definind
societatea ca sistem unic, punând la bază un anumit mod de producţie istoric determinat, K. Marx
susţinea că, pe măsura diviziunii muncii în intelectuală şi fizică, unitatea primară a genului ordinelor
comunitare ale comunei primitive s-a distrus; apar deosebiri între sat şi oraş, oamenii se împart în avuţi
şi săraci, exploatatori şi exploataţi. În concepţia lui K. Marx, aceste deosebiri vor dispărea în societatea
comunistă, iar odată cu aceasta, oamenii vor deveni egali, fără clase sociale, triburi şi naţii. Şi, dacă
Hegel vorbea de sfârşitul istoriei, de trecerea în împărăţia transcendentului, apoi Fr. Engels, susţinea
D. Bell, lega „un aşa sfârşit al istoriei” de trecerea de la împărăţia necesităţii la împărăţia libertăţii. Dar
K. Marx, analizând societatea industrială, capitalistă, în calitate de factori determinanţi în dezvoltarea
societăţii, cerceta factorii economici, punând accent pe necesitate, obiectivitate, raţiune, în timp ce
continuatorul ideilor lui, V.I. Lenin, punea la baza dezvoltării societăţii, în fond, factorii neraţionali
(voinţa ş.a.). V.I. Lenin, menţiona D. Bell, a introdus în piesa politică un personaj acţionar important –
partidul, care trebuia să aducă, în mase, conştiinţa socialistă. Partidul era privit ca o grupă de oameni
devotaţi ideii, cu o voinţă de fier, ce se supun conducerii dintr-un centru unic, şi capabili, în orice minut
să dea o lovitură rigidă. D. Bell vorbea şi despre I.V. Stalin, care admitea, de asemenea, ca factori
hotărâtori în dezvoltarea societăţii, factorii neraţionali subiectivi, afirmând că nouă zecimi din
responsabilitate, în activitatea socială, le revin nu condiţiilor obiective, dar organizaţiilor şi liderilor lor.
Şi dacă, în concepţia lui K. Marx, trecerea de la împărăţia necesităţii la împărăţia libertăţii se realizează
odată cu trecerea la societatea comunistă, apoi, în concepţia lui D. Bell, această trecere se realizează în
procesul trecerii la societatea postindustrială. D. Bell analizează şi globalizarea ca tendinţă a dezvoltării
societăţii de la societatea industrială la cea postindustrială. În lucrarea „Reînnoirea istoriei în noul
centenar” [11, IX-LXXXV], D. Bell vorbeşte de o societate continentală, cum este cea din S.U.A., ca
model al unei societăţi economice globale, în care se redistribuie producţia şi tehnologia, există principii
generale de formare a bugetului şi standardelor unice de garanţii sociale.
Examinând societatea postindustrială în plan social, adepţii teoriei postindustriale, în special
D.Bell, analizau schimbările sociale ale societăţii odată cu trecerea societăţii la treapta ei postindustrială.
El menţiona că societatea postindustrială tinde să înlocuiască valorile şi priorităţile economizate prin
valori şi priorităţi socializate. În această societate, se schimbă şi sfera de aplicare a capacităţilor
omeneşti, pe măsura mecanizării (automatizării) şi a informatizării operaţiilor tradiţionale omeneşti.
D. Bell scrie că „oamenii sunt ocupaţi numai acolo, unde-s necesare aprecierile omeneşti, sugestiile şi
creaţia” [12, 428].
Un alt teoretician al postindustrialismului, P. Drucker, evidenţiază, în calitate de trăsături de bază
ale economiei contemporane, înlocuirea rapidă a muncii fizice prin cunoştinţe, afirmând că dezvoltarea
omului şi a cunoştinţelor lui devine, astăzi, condiţia principală a oricărui progres gospodăresc [13, 236].
Iar D. Riesman afirmă că, în această societate, „profesioniştii, personalul de conducere, oamenii cu un
nivel înalt de învăţământ, în genere, au tendinţa chiar mai activ să se ocupe cu activitatea profesională în
afara limitelor zilei de muncă” [14, 377], se ridică şi nivelul bunăstării, atins de majoritatea membrilor
societăţii, în urma căruia „presiunea necesităţii nemijlocite (materiale) se reduce”. Şi, după ce omul va
atinge bunăstarea materială, care nu-i va permite să se gândească la îndestularea necesităţilor obişnuite,
el va începe să caute exprimare în afara sferei tipurilor tradiţionale de comportare. Se realizează o
anumită deplasare de la maximizarea consumului material la asigurarea unui nivel mai înalt al calităţii
vieţii. În societatea nouă, menţionează T. Sakaya, un alt adept al teoriei societăţii postindustriale, are loc
formarea proprietăţii asupra informaţiei şi cunoştinţelor, care sunt indisolubil legate de cei care le-au
produs, în urma căreia „despărţirea capitalului de muncă devine imposibilă” [15, 240]. Lucrătorul
ştiinţific, ca posesor al proprietăţii intelectuale, devine figura centrală în producţia materială. Dominantă,
în producţia materială, devine munca intelectuală, şi nu cea fizică. Produsele informaţionale devin
accesibile unui cerc, tot mai larg, de lucrători ai sferei intelectuale. Proprietatea intelectuală nu mai poate
fi înstrăinată. Mijloacele de producere devin, tot mai mult, informaţionale, informaţia reprezintă resursa
principală de producere a societăţii postindustriale [16, 158]. În societatea postindustrială, există relaţii
de piaţă, ca rezultat al îndepărtării producătorului de consumator. Dar, cum menţionează A. Toffler,

8
„acolo unde se îngustează ruptura dintre producere şi consum, funcţiile, rolul şi puterea pieţei sunt puse
sub semnul întrebării” [17, 276].
Noua societate, consideră D. Bell, analizând-o în plan social, este condiţionată şi de expansiunea
economiei serviciilor[18, 14-15]. El menţionează, de asemenea, că, odată cu trecerea la societatea
postindustrială, în structura socială se produc schimbări evidente, precum: cunoştinţele teoretice devin
axa, în jurul căreia gravitează noile tehnologii, creşterea economică, stratificarea societăţii. Se schimbă
caracterul ramural al economiei şi ocupaţiei, creşte importanţa sferei serviciilor.
Trecerea la societatea postindustrială e legată şi de trecerea de la împărăţia necesităţii la împărăţia
libertăţii, când se şterg deosebirile dintre munca intelectuală şi cea fizică, oraş şi sat, avuţi şi neavuţi,
clase etc.
Este analizat şi statutul social al omului, care se determină, mai întâi de toate, de nivelul lui instructiv,
de capacitatea lui de a transforma informaţia în cunoştinţe, de a realiza de sine stătător activitatea
productivă în condiţiile unei gospodării perfecte din punct de vedere tehnologic. Şi proprietatea
intelectuală a diferitelor personalităţi le face pe ele neegale. Omenirea capătă o libertate internă spre care a
tins, astfel, asigurându-se împărăţia libertăţii omenirii, dar nu împărăţia egalităţii membrilor societăţii.
Cunoştinţele teoretice devin acea axă, în jurul căreia are loc stratificarea societăţii. Principiul de bază al
societăţii postindustriale este „realizarea sau autorealizarea personalităţii” [19.XIV].
Examinând societatea postindustrială în plan politic, adepţii concepţiei societăţii postindustriale, şi
anume D. Bell, A. Toffler ş.a. vorbeau de faptul că trecerea la societatea postindustrială e legată atât de
instituirea unui liberalism politic, cât şi de fărâmiţarea politică a societăţii. Naţionalismul devine o
trăsătură a unei realităţi aparente a societăţii postindustriale, trecându-se de la împărăţia necesităţii la
împărăţia libertăţii. D. Bell vorbea şi despre egalitatea oamenilor în această societate, menţionând că, în
politică, „principiul cel mai important este egalitatea în faţa legii, posibilităţi egale, drepturi egale”
[20.XIV], iar A. Toffler consideră că „informaţia generează o putere de un nivel superior şi mai perfectă
decât puterea brutală a capitalului, fiind şi cea mai democratică după caracterul ei” [21, 276].
Examinând societatea postindustrială în plan ideologic, autorii teoriei postindustriale, în special
D. Bell, vorbesc despre faptul că trecerea la societatea postindustrială este o trecere de la împărăţia
necesităţii la împărăţia libertăţii. În lucrarea numită „Sfârşitul ideologiei”, D. Bell scrie că, odată cu
trecerea la societatea postindustrială, epoca ideologică s-a terminat [22, 402-403]. S-a sfârşit secolul
ideologic al socialismului marxist, care, în opinia lui, astăzi, este inaccesibil pentru analiza societăţii
contemporane, menţionând că s-a epuizat marxismul ca doctrină politică, şi nu ca doctrină intelectuală,
fiindcă a scăzut rolul noţiunii de clasă în lămurirea diferitelor feluri de conflicte [23, XI-XXVIII], şi că
teza cu privire la sfârşitul ideologiei are atribuţie la toate curentele ideologice, şi nu numai la cel marxist.
Prin ideologie el înţelege sistemul de convingeri, condiţionat istoric, care îmbină ideile cu emoţiile, tinde
să le transforme în pârghii de acţiune socială, transformând, concomitent cu ideile, şi oamenii. El
menţionează că ideologia rasismului şi a naţionalismului se va manifesta, în mod obligatoriu, pe la
sfârşitul secolului XX. Situaţia atinsă după ,,Războiul rece”, el o numeşte „reînnoire istorică”, fiind
legată şi de procese de globalizare în plan ideologic. Trecerea de la societatea industrială la cea
postindustrială, analizată în plan ideologic, e marcată şi de anumite procese de globalizare.
Astfel, în sfera economică, în societatea postindustrială, caracterizată de teoreticienii
postindustrialismului, precum şi în societatea postmodernă, caracterizată de noi, are loc înlocuirea
activităţii de muncă fizică, aplicate nemijlocit la producerea bunurilor materiale, prin manifestări ale
activităţii creatoare. Ambele societăţi sunt societăţi mai înalte decât cele precedente lor din punct de
vedere al tehnologiilor, activităţii vitale a societăţii şi al gradului de dezvoltare a procesului de producţie.
Trecerile la societăţile ulterioare sunt revoluţionare, în prim-plan, nu apare interacţiunea omului cu
natura transformată, ci interacţiunea dintre oameni. Odată cu trecerea la noile societăţi, are loc trecerea
de la proprietatea privată din ţările capitaliste industrial-dezvoltate la proprietatea personală, iar în ţările
postsocialiste – de la proprietatea obştească la cea personală. Apar noi locuri de muncă. Trecerea este
însoţită şi de un proces de globalizare economică.
În sfera socială, în societatea postindustrială, caracterizată de adepţii teoriei postindustriale, ca şi în
societatea postmodernă, caracterizată de noi, are loc afirmarea proprietăţii personale asupra informaţiei şi
cunoştinţelor, însoţite de creşterea numărului lucrătorilor din sistemul economic cu tehnologii înalte.

9
Creşte rolul centrelor ştiinţifice de cercetare şi al universităţilor, în jurul cărora se concentrează tot mai
mulţi oameni, şi unde se creează cea mai mare parte a produsului naţional. Atât societatea postindustrială,
cât şi cea postmodernă, tinde să înlocuiască valorile şi priorităţile economizate prin valori şi priorităţi
socializate. Ele se bazează pe folosirea maximală a potenţialului omenesc. Are loc expansiunea economiei,
serviciilor, se schimbă ocupaţia oamenilor. În societatea postmodernă, ca şi în cea postindustrială, omul nu
mai este dependent de forţele exterioare, devenind purtător activ al puterii şi bogăţiei sale. Odată cu
trecerea la societatea postmodernă, ca şi la cea postindustrială, se stabileşte şi un nou tip de libertate.
Relaţiile bazate pe convenţionalitatea materială reciprocă, în curs de multe secole, au asigurat unitatea
internă a societăţii moderne, industriale. Baza acestei societăţi a fost proprietatea privată asupra bunurilor
materiale şi asupra resurselor de producere limitate. Ea a devenit baza acelei puteri, care a întărit clasei
conducătoare poziţia sa dominantă. Se şterg deosebirile dintre munca fizică şi intelectuală, sat şi oraş.
Statutul social al omului se determină, în fond, de nivelul lui instructiv. Stratificarea societăţii are loc, de
fapt, în jurul cunoştinţelor teoretice. În prim-plan, este pusă problema autorealizării personalităţii şi apare
un nou tip de libertate, bazat pe proprietatea personală asupra informaţiei, care-i indisolubilă de om.
În sfera politică, societatea postindustrială, caracterizată de adepţii concepţiei societăţii
postindustriale, cât şi societatea postmodernă, caracterizată de noi, este condiţionată de instaurarea unui
liberalism politic, de o anumită dezvoltare politică, de creşterea gradului de democratizare a puterii
politice a societăţii. Dreptul de a lua hotărâri trece în mâna intelectualilor. Pe primul plan, nu se
manifestă clasele, ci personalităţile, grupele sociale.
În sfera ideologică, odată cu trecerea la societate postindustrială, caracterizată de autorii teoriei
societăţii postindustriale, precum şi cu trecerea la societatea postmodernă, analizată de noi, se trece de la
monism ideologic la pluralism ideologic şi, în acest plan, se termină epoca monismului ideologic, fie ea
ideologie marxistă, sau liberală, sau de altă natură. Şi ideea sfârşitului ideologic trebuie înţeleasă ca
sfârşitul unui monism ideologic.
Astfel, analiza acestor deplasări sociale, care au loc în societate în plan economic, social, politic,
ideologic, expuse de autorii teoriei societăţii postindustriale în corespundere cu esenţa societăţii
postmoderne, expuse de noi, încă o dată ne confirmă potenţialul înalt creativ al acestei teorii şi faptul că
ea, într-adevăr, reprezintă bază metodologică pentru analiza constituirii societăţii postmoderne, în ţările
capitaliste industrial-dezvoltate.
În continuare, trecem la analiza unei alte baze metodologice, a constituirii societăţii postmoderne,
privite ca perioadă de trecere de la societatea modernă la cea postmodernă, şi anume a „filosofiei
eliberării”.

1.2. „Filosofia eliberării” ca bază metodologică a constituirii societăţii postmoderne

Analizând dezvoltarea societăţii în a II-a jumătate a secolului XX – începutul secolului XXI, putem
afirma că, între societatea modernă şi cea informaţională, există o perioadă de trecere, numită societate
postmodernă şi ca bază metodologică a constituirii acestei societăţi, după părerea noastră, poate fi
acceptată, la fel, şi „filosofia eliberării” [24, 32].
Examinând cea de-a doua bază metodologică a constituirii societăţii post-moderne – „filosofia
eliberării”, vom porni de la aceeaşi teză a lui F. Fukuyama cu privire la „sfârşitul istoriei”, dar care
promovează ideea biruinţei generale a liberalismului.
Vom analiza esenţa şi manifestarea ei: a) în ţările în curs de dezvoltare: exemplul ţărilor latino-
americane, şi b) în ţările postsocialiste: exemplul Rusiei.
a) Analizând „filosofia eliberării” ca bază metodologică a constituirii societăţii postmoderne,
manifestarea ei în ţările în curs de dezvoltare: exemplul ţărilor latino-americane. Vom menţiona că pe
parcursul multor secole, în ştiinţa economică mondială, dominantă a fost paradigma economico-
industrială, apărută în perioada statornicirii societăţii capitaliste, a formării bazelor civilizaţiei
industriale, ce include diferite atitudini de înţelegere a relaţiilor economice de piaţă capitalistă.
Liberalismul clasic, neoclasicismul, neoliberalismul, keynesismul şi neokeynesismul reprezintă diferite
concepţii ale paradigmei economice a societăţii industriale.

10
 Liberalii clasici (A. Smith, Ricardo ş.a.) apărau economia de piaţă şi proprietatea privată, exprimau
convingerea că ideile economice expuse de ei sunt universal valabile, susţineau politica liberei
concurenţe şi a liberului schimb, respingeau orice intervenţie a statului în economie.
Neoclasicii (W. Jevons, C. Menger, L. Walras ş.a.) au inversat optica tradiţională a liberalismului
clasic, au pornit de la sfera consumului bunurilor spre sfera schimbului, subapreciind rolul producţiei
materiale. Obiectul central de studiu al liberalilor neoclasici l-a constituit microanaliza statică, respectiv
preţurile bunurilor economice rare pe piaţă şi veniturile agenţilor economici. Unul din principiile de
bază ale paradigmei economice industriale, elaborat de neoclasici, a fost principiul walrasian cu privire
la maximizarea profitului. L. Walras, ca adept al autoreglării spontane a economiei de piaţă prin
intermediul preţurilor, a elaborat un model economic mai sofisticat decât predecesorii lui, încercând să
demonstreze posibilitatea echilibrului economic pe baza transmiterii în lanţ a schimbărilor, care survin
în orice segment de piaţă.
Keynesiştii recunoşteau că instabilitatea este o trăsătură inerentă a economiei de piaţă, legată de
faptul că deciziile economice ce se iau în consideraţie, ţin de maximizarea profitului. J.M. Keynes a
apelat la intervenţia limitată a statului în economie, pentru a-i susţine pe întreprinzătorii particulari, a
gestiona mai raţional bunurile interne, avuţia naţională, a determina o concordanţă între înclinaţia spre
consum şi imboldul la investiţii, a statornici un volum global al producţiei cât mai apropiat cu putinţă de
volumul corespunzător al ocupaţiei depline a forţei de muncă.
Neoliberalii (W. Euchen, F. Hayek, M. Friedman ş.a.) au pus la baza paradigmelor economice
ideea supremaţiei proprietăţii private asupra sectorului public, menţinerea jocului liber al forţelor
economice printr-o acţiune convenabilă a statului, cât şi ideea de concurenţă fără monopoluri, a libertăţii
formării preţurilor, a intervenţiei limitate a statului în economie, în primul rând, în sfera elaborării
cadrului juridic şi de organizare a economiei de piaţă ş.a.
„Filosofia eliberării”, ca direcţie filosofică, s-a constituit în anii ’70 ai sec. XX ca reacţie la
expansiunea globală a standardelor economice, politice şi culturale, occidentale neoliberale, prin care se
urmărea capitalizarea totală a vieţii economice. Modelul dezvoltării social-economice a ţărilor
industrial-dezvoltate occidentale este recomandat insistent tuturor ţărilor orientale în curs de dezvoltare,
care, după părerea lor, trebuie să ajungă din urmă economiile avansate ale ţărilor occidentale.
Liberalii considerau economia diferitelor ţări ca un caz particular al unor principii fundamentale,
universale. În realitate, fiecare ţară are specificul său de dezvoltare socială şi nu trebuie să fie influenţată
prea tare de dorinţa de a ajunge din urmă ţările occidentale, înainte de a cunoaşte felul lor de gândire şi
de înţelegere a riscurilor, ce ar putea apărea odată cu schimbarea mentalităţii lor. Cu atât mai mult că
imitarea directă, sau impunerea artificială a modelelor culturii occidentale ţărilor orientale, ce se află în
curs de dezvoltare, fac dificile contactele şi „ascut vădit contradicţiile dintre Occident şi Orient” [25,
176].
Astăzi dominantă a devenit o nouă concepţie despre lume, „filosofia eliberării”, bazată pe logica
polivalentă a vieţii, pe postulatul varietăţii vieţii economice” [26, 25], ce are ca scop neutralizarea
agresiunii liberalismului occidental. Agresiunea neoliberală urmează să fie neutralizată de „filosofia
eliberării”, care, în locul paradigmei societăţii industriale, înaintează anumite alternative ale dezvoltării
social-economice a ţărilor orientale în curs de dezvoltare. Această concepţie despre lume este
promovată, în primul rând, de către gânditorii latino-americani, ce exprimă, după părerea noastră,
necesitatea trecerii la o nouă paradigmă economică, postmodernă.
„Filosofia eliberării” a apărut, la început, în varianta ei latino-americană în asemenea ţări ca: Mexic,
Argentina, Brazilia, Peru, Columbia, urmărindu-se scopul de a demonstra caracterul democratic al
filosofiei latino-americane, de a da un răspuns specific la situaţia dependentă a dezvoltării societăţii
latino-americane. Prin aceasta se evidenţiază şi anumite trăsături specifice ale gândirii latino-americane,
determinate de anumite condiţii istorico-culturale ale dezvoltării continentului, de necesitatea
promovării unei noi direcţii etico-practice şi sociale, de necesitatea evidenţierii aspectului valoric la
analiza problemelor filosofice.
În anii 70 ai sec. XX, „filosofia eliberării” a fost promovată de către gânditorii peruani A. Salasar
Bondi şi Fr. Miro Quesada, care analizau trecerea filosofiei latino-americane din arealul gândirii
filosofice europene la o nouă etapă, numită „filosofia eliberării”. Iar argentinianul E. Dussel şi adepţii lui

11
au formulat ideea, conform căreia, în filosofie, în genere, trebuie de făcut deosebire între filosofia
universală şi cea continentală, regională [27, 124].
În istoria filosofiei Argentinei, E. Dussel evidenţiază trei trepte, ce oglindesc, după părerea lui,
logicul formării filosofiei continentale şi a celei universale, precum: a) cea liberală; b) ontologică; c)
metafizică, legată de apariţia unei generaţii filosofice noi, în limitele căreia şi se maturizează noua
filosofie, menţionând că filosofia Americii Latine, mult timp, corespundea gândirii filosofice europene
şi acum urmează a se îndepărta de ea.
Gândirea filosofică latino-americană, la prima ei treaptă, în concepţia lui, se limita la studierea
lucrurilor (prezentate de gândirea pozitivistă), şi cu critica acestei gândiri de pe poziţii antipozitiviste. Ea
corespundea filosofiei „esenţei americane”.
La cea de-a două treaptă, cea ontologică, filosofia studia lumea lucrurilor şi obiectelor, esenţelor,
trecându-se de la versiunea pozitivistă şi antipozitivistă, la ontologia hegeliană şi heideggeriană. Dar, în
concepţia autorului, ontologia propusă nu întrecea discursul filosofic european.
A treia treaptă, consideră E. Dussel, o reprezintă „filosofia eliberării”, ce întrece ontologia
europeană. De la existenţă, ca sistem abstract, se trece la existenţă ca bază a lumii, ca orizont al sensului,
realizând simultan şi o critică a noţiunilor intrate în filosofia existenţei la astfel de gânditori, ca: Hegel,
Husserl, Heidegger. „Filosofia eliberării” avea ca scop reînţelegerea întregii filosofii (de la logică şi
ontologie – până la estetică şi politică) de pe poziţiile „Altuia”. Ea îşi creează climatul ei propriu,
căpătând caracter continental, trecând la treapta afirmării ei în hotarele naţionale, luând forma opoziţiei
europene [28, 16], prezentându-se ca „voce” a popoarelor din aşa-zisă „lume a treia”. Raţionalismului
occidental tradiţional i se opunea ca alternativă etica. Reprezentanţii „filosofiei eliberării”, în varianta ei
latino-americană, promovau ideea eliberării ţărilor latino-americane, de dependenţele lor economice şi
spirituale de Occident, a necesităţii unor măsurări valorice a realităţilor cotidiene.
Despre faptul că „filosofia eliberării” latino-americane corespunde perioadei următoare, după cea
modernă, în dezvoltarea societăţii, ne adeveresc şi afirmaţiile filosofului spaniol M. Moreno Villa, care
o aprecia ca „filosofie meta-modernă” [29, 133], „ce lasă în urmă” modernul occidental, astfel
considerîndu-se depăşit monologismul discursului clasic, care pretindea la universalism (de exemplu,
Hegel considera că dezvoltarea este independentă de caracteristicile concret-istorice ale sistemului).
Anume, modernismul propunea un model universal de dezvoltare socio-culturală a omenirii.
Reprezentaţii „filosofiei eliberării” de pe poziţii noi neeuropene, a Exteriorităţii, a unui „Altul” (şi nu
numai a Americii Latine, dar şi a întregii lumi a treia), propun un nou model al dezvoltării omenirii. Şi
acestei filosofii, numite pe atunci şi filosofie a periferiei mondiale, îi este proprie regândirea istoriei
filosofiei mondiale, dezicerea de proiectul filosofic al modernului, al eurocentrismului. Istoria filosofiei
mondiale este regândită de pe poziţiile luptei dintre „centru” (ţările Europei Occidentale, Americii de
Nord, a Rusiei şi Japoniei) şi „periferie” (a Americii Latine, a ţărilor arabe, Indiei, Asiei Orientale). Ei
apreciază filosofia marxistă ca ultima în şirul concepţiilor clasice, şi prima în şirul concepţiilor
neclasice, vorbesc despre caracterul ei nemarxist, despre faptul că filosofia marxistă are mult în comun
cu eurocentrismul, afirmând că ea reprezintă un produs intelectual al lumii occidentale. „Filosoful
eliberării”, peruanul Fr. Miro Quesada, menţiona că „filosofia eliberării” se pronunţă contra tezei
marxiste, ce consideră accesibile procesele agresive ale Occidentului, din motivul că ele contribuie la
lărgirea procesului industrializării ţărilor lumii, fără de care, în concepţia filosofilor marxişti, e
imposibilă venirea la socialism.
Alt „filosof al eliberării”, E. Dussel, îl apreciază pe Marx ca predecesor al „filosofiei eliberării” şi ca
„filosof al exteriorităţii, fiind implicat în logica eterodoxă” [30, 135]. Dând o nouă interpretare procesului
istorico-filosofic, reprezentanţii „filosofiei eliberării” vorbesc despre necesitatea abordării unui nou model
filosofic al lumii, în limitele căruia sunt posibile diferite feluri de „centrisme”: european, asiatic, african,
latino-american etc., acest model prezentând o alternativă destul de reuşită a universalismului european, ce
pretindea la exprimarea logicului uman, la analiza unui „om abstract”, universal, a unui „om în genere”.
Concepţiile „filosofiei eliberării” latino-americane, în continuare, au fost răspândite în multe ţări, ce
se află departe de continentul latino-american. Ele sunt susţinute de gânditori din asemenea ţări, ca:
Germania, Austria, Spania, Italia, Anglia, Suedia, această filosofie servind ca bază metodologică pentru
realizarea proceselor sociale contemporane.

12
 b) În continuare, analizăm „Filosofia eliberării” ca bază metodologică a constituirii societăţii
postmoderne, din ţările postsocialiste, pe exemplul Rusiei.
Menţionăm că o altă etapă importantă în dezvoltarea „filosofiei eliberării” începe şi în legătură cu
discuţia, desfăşurată în Rusia, în jurul tezei lui F. Fukuyama cu privire la „sfârşitul istoriei”, ce promova
ideea cu privire la prioritatea culturală a Occidentului şi dreptul lui de a implementa valorile sale în noua
lume după terminarea ,,Războiului rece”. F. Fukuyama s-a afirmat ca apărător al ideii triumfului
mondial al capitalismului liberal occidental, al afirmării globale şi progresive a capitalismului liberal de
tip occidental, înţelegând prin „sfârşitul istoriei” sfârşitul evoluţiei ideologice a omenirii şi
universalizarea democraţiei liberale-occidentale, ca formă definitivă a conducerii din societatea
postindustrială. F. Fukuyama înaintează ideea statului general-uman, consideră că noua gândire politică
desemnează lumea în care domină interesele economice, lipsesc baze ideologice pentru un conflict
serios între naţiuni şi, în care, prin urmare, aplicarea forţei armate devine tot mai puţin legitimă [31,
147]. Deosebind perioada istoriei şi postistoriei, el constată că, în viitor, se va păstra un nivel înalt, şi
chiar în creştere, al violenţei, pe baze etnice şi naţionaliste. El consideră lumile neoccidentale ca
viitoarele proiecţii ale valorilor occidentale, vorbeşte despre inepuizabilitatea absolută a alternativelor
sistematice a liberalismului occidental. Tinzând să afirme hegemonia culturală a Occidentului, el
limitează rolul societăţii neoccidentale în crearea unei ordine mondiale noi. Distrugerea sistemului
sovietic a întărit convingerea lui F. Fukuyama cu privire la triumful neacoperit al liberalismului
economic şi politic.
Dar majoritatea intelectualităţii din Rusia s-a pronunţat împotriva tezei lui F. Fukuyama, care, după
părerea acestor intelectuali, tinde să limiteze varietatea real-existentă a dezvoltării istorice.
Cum au apărut şi s-au dezvoltat ideile „filosofiei eliberării” în Rusia?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să analizăm reacţiile intelectualităţii ruse la teza lui
F. Fukuyama: până şi după destrămarea URSS.
Până la destrămarea URSS, aprecierea tezei lui F. Fukuyama a fost dată de către patru şcoli ruse de
gândire cu privire la politica externă: a liberalilor, a social-democraţilor, a reprezentanţilor statalităţii şi a
neocomuniştilor.
Cea mai prooccidentală s-a dovedit a fi şcoala liberală rusă (E. Gaidar, A. Kozârev, E. Pozdneakov
ş.a.). Reprezentanţii acestei şcoli considerau că Occidentul este unica civilizaţie viabilă şi progresistă din
lume, că valorile general-umane prezintă valori, „bazate pe criteriile civilizaţiei occidentale, cu valorile
ei liberal-democratice şi cu un nivel înalt al dezvoltării ştiinţifico-tehnologice, susţin că Rusia este
incapabilă de a se moderniza altfel, decât după modelul Occidental”. E. Pozdneakov afirmă că „dacă
vom continua izolarea de Occident, vom rămâne în urma civilizaţiei, în numele păstrării socialismului
nostru unical. Sau noi vom adera la civilizaţia mondială şi vom recunoaşte că socialismul a suferit
înfrângere” [32, 137-144].
Ideile „filosofiei eliberării”, întâlnite în concepţiile reprezentanţilor şcolii social-democrate ruse
(G. Dilighenski ş.a.), ne vorbesc despre necesitatea creării unei ordini mondiale, capabile de a susţine
unitatea în varietate. Această ordine mondială trebuie să contribuie la dialog şi colaborare între naţii şi
culturi, în corespundere cu unele reguli universale, cât şi cu normele social-interne, afirmând că Rusia
nu trebuie să copie modelul occidental, dar să-l găsească pe al ei propriu, ce va reflecta particularităţile
culturale ale căii spre sistemul global economic şi politic. Spre deosebire de F. Fukuyama, ei afirmă că
valorile încetează de a mai fi numai occidentale şi sunt parte componentă a societăţii globale, că se
formează noi civilizaţii mondiale prin eforturile atât ale culturii occidentale, cât şi ale celei neoccidentale
[33, 29-42].
Idei mai profunde cu privire la „filosofia eliberării” au expus reprezentanţii şcolii ruse a statalităţii
(E. Primakov ş.a.), care consideră că Rusia este o civilizaţie independentă, ce se deosebeşte de Occident
prin anumite interese şi valori, dar care, cu succes, interacţionează cu Occidentul, afirmând că Rusia
trebuie să rămână stat suveran şi mare putere, capabilă de a se opune hegemonismului altor puteri.
Idei şi mai profunde cu privire la „filosofia eliberării” au expus reprezentanţii şcolii ruse
neocomuniste (G. Ziuganov ş.a.), care considerau că Rusia trebuie să contacteze cu asociaţii culturale,
economice şi politice străine occidentale, rămânând civilizaţie socialistă. Ei propun confruntarea cu

13
Occidentul, considerând că ei nu trebuie să înveţe de la societatea, ce tinde la distrugerea valorilor
culturale şi exploatarea resurselor Rusiei.
După destrămarea URSS (după anul 1991), creşte interesul faţă de valorile naţionale ale Rusiei. În
această perioadă, F. Fukuyama publică articolul „Neclaritatea interesului naţional”, în care neagă
posibilitatea existenţei culturilor neoccidentale, afirmând că „Altul” trebuie să fie absorbit de Occident
[34, 3-8]. Astfel, se insistă asupra cursului liberal pentru Rusia.
În această perioadă, ideile „filosofiei eliberării” au căpătat o dezvoltare vădită, în special la
reprezentanţii şcolii liberale ruse a statalităţii, a neocomuniştilor ruşi şi a social-democraţilor ruşi, ideile
cărora au devenit destul de influente.
Liberalii ruşi, urmând teza lui F. Fukuyama, erau convinşi că unicul interes naţional al ţării constă
în modernizarea economică şi politică, insistând asupra cursului prooccidental al politicii externe a
Rusiei, pronunţându-se împotriva intereselor naţionale, determinate în mod geografic.
Reprezentanţii şcolii ruse a statalităţii (E. Primakov ş.a.) înaintează ideea statului puternic, insistă
asupra intereselor naţionale proprii. Ei consideră că statele sunt cointeresate în creşterea puterii lor şi în
apărarea intereselor şi sferelor geopolitice de influenţă. Ei sunt convinşi de prioritatea lumii multipolare,
afirmând că, în condiţiile lumii unipolare, Rusia poate pierde votul şi independenţa în politica mondială
[35, 3-13]. Ei vorbesc despre necesitatea colaborării cu Occidentul şi despre existenţa propriilor interese
în ţările din vecinătatea apropiată a Rusiei. Ei promovează ideea eliberării Rusiei de standardele
occidentale economice, politice, culturale.
Neocomuniştii ruşi (E. Dughin ş.a.) au promovat idei ale „filosofiei eliberării” mai profunde, susţin
ideea intereselor geografice obiective, neschimbate, numindu-le antioccidentale, susţin că dezvoltarea
geopolitică din ultimii 200 de ani evidenţiază clar conflictul fundamental dintre două continente şi două
poluri geopolitice şi geoculturale opuse [36, 42].
Idei şi mai profunde cu privire la „filosofia eliberării” au expus social-democraţii ruşi (Krasin Iu.
ş.a.), care afirmau că „interesele naţionale reflectă necesitatea unei asociaţiei naţionale, ce ar ocupa o
anumită poziţie în lume, ceea ce, în mod mai adecvat, va corespunde tradiţiilor culturale şi istorice ale
asociaţiei date, ce va permite, într-o măsură mai deplină, să-şi realizeze potenţialul ei” [37, 3-12],
considerând că lumea ce se formează prezintă afirmarea unei societăţi civile globale, ce treptat creează
condiţii pentru stabilirea unei noi ordini mondiale democratice, care funcţionează pe principii ierarhice.
Astfel, în ţările postsocialiste, în special în Rusia, ideile „filosofiei eliberării” s-au dovedit a fi destul
de pronunţate. Aceasta ne confirmă încă o dată în plus că între societatea modernă şi cea informaţională
atât în ţările capitaliste industrial-dezvoltate, cât şi în ţările postsocialiste există o perioadă de trecere şi
că, în calitate de bază metodologică a realizării acestei perioade de trecere, serveşte „filosofia eliberării”.

1.3. Societatea postmodernă, esenţa, constituirea şi dezvoltarea ei: abordare sinergetică

Analizând esenţa, constituirea şi dezvoltarea societăţii postmoderne în abordare sinergetică, vom

examina şi constituirea societăţii postmoderne în ţările capitaliste industrial-dezvoltate şi în ţările
postsocialiste.
E ştiut că sinergetica analizează probleme cu privire la principiile generale ale evoluţiei sistemelor
materiale complexe, aflate în stare de haos, cu privire la apariţia în aceste sisteme a structurilor noi.
Cuvântul „sinergetică” provine de la grecescul „synergia”, ceea ce, în traducere, înseamnă acţiune
comună, colectivă. Sinergia înseamnă o asociaţie de elemente, care formează un tot întreg şi produce
acelaşi rezultat. Un rol deosebit, în domeniul dat, îl joacă asemenea noţiuni, ca: stabilitatea,
nelinearitatea, structurile disipative etc.
Sinergetica studiază probleme despre structuri în strânsă legătură cu natura obiectelor materiale şi
se manifestă deosebit de profund în procesul analizei mecanismelor legăturilor reciproce şi stabilirea
caracterului forţelor fluctuaţioniste, care asigură tranziţii din stările de haos în cele de echilibru. Există
legături reciproce pozitive şi negative. Legăturile reciproce pozitive transformă starea stabilă de
echilibru a sistemului într-o stare instabilă, dezorganizată, prin intermediul căreia trece într-o stare
calitativ nouă. Legătura reciprocă negativă modifică starea stabilă a sistemului. În problemele de

14
evoluţie prezintă interes mai ales legătura reciprocă pozitivă, deoarece scoaterea sistemului din starea de
echilibru stabil va fi urmată nemijlocit de o transformare calitativă a acestuia, iar aceasta nu este altceva
decât o evoluţie a sistemului dat.
Manifestarea legii dialectice de transformare a schimbărilor cantitative în cele calitative constă în
faptul că acumularea schimbărilor cantitative ale parametrilor de ordine ai sistemului (a mărimilor, ce
caracterizează procesul de evoluţie) poate duce la situaţia când aceşti parametri vor depăşi valorile
critice, după ce va avea loc ca urmare schimbul legăturilor reciproce pozitive. Ca urmare, apare o
instabilitate a sistemului, ce duce la formarea unei noi structuri, adică la un salt calitativ în organizarea
sistemului.
Societatea modernă, în lumina teoriei formării noilor calităţi, a noilor structuri [38, 45], poate fi
analizată ca un sistem deschis, nelinear, ce se autoorganizează. El este caracterizat printr-o anumită
interacţiune între ordine şi haos, ce funcţionează în spaţiile diferiţilor atractori, se dezvoltă în diferite
„canale de evoluţie”, poate trece dintr-un canal de evoluţie în altul. Diferite tipuri de ordine şi haos, fiind
nestabile, trec unele în altele. Structurile ordonate devin neordonate.
E cunoscut şi faptul că orice sistem material deschis, inclusiv societatea modernă, tinde spre unele
sau alte forme ordonate, mărindu-se negentropia (sau micşorându-se energia) din contul lucrului produs
asupra sistemului din exterior.
Societatea modernă prezintă un sistem disipativ, existenţa căruia se susţine de schimbul permanent
cu mediul: substanţă sau energie, sau ambele în comun. Structura disipativă, după I. Prigojin, este
structura ce apare în condiţii de dezechilibru, adică când parametrii sistemului depăşesc valorile critice,
ca rezultat, fiind posibilă tranziţia la o stare de echilibru, în urma unui salt calitativ.
Societatea postmodernă apare din societatea modernă, din contul asimilării ordinii din mediu,
înmulţind acolo haosul, ea se „alimentează” cu ordine. Ordinea şi haosul, sunt legate reciproc, se susţin
reciproc, devenind legate în mod absolut neaşteptat [39, 29]. Vorbim şi de diferite grade de sinteză ale
ordinii şi haosului în societatea modernă.
Societatea modernă, ca sistem disipativ, se caracterizează, afară de faptul că are caracter deschis, şi
prin faptul că se află în stare de neechilibru, este nelineară. Caracterul deschis al societăţii înseamnă că
se realizează schimb cu mediul ambiant de substanţă, energie, sau informaţie (sau toate în comun).
Neechilibrul ei presupune prezenţa acestui schimb între înseşi elementele acestei societăţi.
Nelinearitatea ei permite deschiderea proceselor de formare a structurilor noi nu ca o simplă creştere sau
descreştere, dar ca un salt dintr-o stare în alta. Nelinearitatea societăţii moderne exprimă capacitatea ei
de autoacţiune. Aceasta face societatea modernă stabilă faţă de influenţele nefaste din partea mediului
înconjurător.
Analizând trecerea de le societatea modernă la cea postmodernă, menţionăm că societatea modernă
prezintă un sistem ce se autoorganizează, un sistem dezechilibrat ce poate duce la apariţia structurilor
noi. Şi aici, schimbările întâmplătoare pot provoca consecinţe destul de mari, în comparaţie cu acţiunile
iniţiale ale sistemului ce face schimb de substanţă, energie şi informaţie cu mediul înconjurător. Apare
un mod nou, sinergetic, de cooperare a proceselor în dezvoltare. Există o dezvoltare nelineară,
ireversibilă. Putem vorbi de o alternanţă sau o polivalenţă, a căilor de dezvoltare. Există şi o
interconexiune a haosului şi ordinii.
E nevoie de urmărirea mecanismelor creării şi nimicirii structurilor, de determinarea atractorilor,
trecerea de la haos (întâmplare) la ordine şi invers. Întâmplarea, în lumina sinergeticii, „constituie un
principiu constructiv creativ” [40, 21]. Ea posedă capacitatea de a îndeplini rolul acelui mecanism, acelei
forţe, care transferă sistemul în atractor, în unul din structurile proprii ale mediului, în tendinţa internă de
organizare a acestuia. Sistemul social, fiind nelinear, încearcă singur să se autoorganizeze şi, în acest scop,
e necesară prezenţa haosului pentru a apărea acest mecanism iniţial de desfăşurare a acestui proces.
Dezvoltarea sistemului social al societăţii moderne poate să se realizeze pe căi diferite. Toată
dezvoltarea „traiectoriilor” sistemului e determinată de diferite condiţii iniţiale, de anumiţi atractori, ce
prezintă anumite stări relativ durabile ale sistemului social postmodern, care, parcă, ar „trage” după sine
această dezvoltare. Cu aceasta vom evidenţia atractori ce determină “traiectoriile” dezvoltării ţărilor
capitaliste şi a ţărilor postsocialiste pe calea spre o societate informaţională.

15
 Analizând esenţa, constituirea şi dezvoltarea societăţii postmoderne capitaliste în ţările industrial-
dezvoltate, menţionăm că, în calitate de atractor ce determină „traiectoria” dezvoltării statelor capitaliste
industrial-dezvoltate de la societatea modernă la societatea informaţională, după părerea noastră, poate
servi modelul societăţii postmoderne capitaliste din ţările industrial-dezvoltate, promovat în concepţiile
filosofico-metodologice, formulate de L.A. Miasnikov [41, 5-16], A. Iuriev [42, 53-57], A.V. Buzgalin
[43, 16-49]. Anume acest model, după părerea noastră, poate servi ca baza metodologică a dezvoltării
spre o societate informaţională a statelor occidentale capitaliste industrial-dezvoltate ce prezintă una din
variantele societăţii postmoderne în dezvoltare.
Această societate e condiţionată de informatizarea globală a societăţii, de aplicarea unor sisteme
comunicative globale şi , în primul rând, de utilizarea Internetului, în ceea ce priveşte formarea unui
ciberspaţiu virtual mondial. Internetul, ce contribuie la realizarea necesităţii omului de comunicare,
cunoaştere şi distracţie, a devenit astăzi un factor esenţial al dezvoltării societăţii capitaliste industrial-
dezvoltate, începând cu anii 90 ai sec. XX Internetul reprezintă una din cele mai de perspectivă
posibilităţi tehnice existente, care poate asigura interacţiunea şi colaborarea diferitelor subiecte, ce pot
uni toate subiectele lumii „într-un sistem închis”. În prezent, societatea, îndeosebi cea din SUA, are ca
scop principal globalizarea includerii în Internet, iniţierea tuturor păturilor populaţiei la lumea
tehnologiilor informaţionale. Mediul Internetului tinde să fie perceput ca o lume, ce are o întindere
specifică, numită ciberspaţiu, mediu, în care apar şi se înmulţesc asociaţiile virtuale. În ciberspaţiu,
întâlnim nu numai blocuri de informaţie, dar şi oameni, vorbim de „realitate socială virtuală”. În
realitatea virtuală socială, e prezentată întreaga varietate de tipuri de oameni cu interesele şi pasiunile lor
diferite. În ciberspaţiu, oamenii nu sunt prezentaţi în totalitatea subiectivităţii lor. Ei se reduc la un set de
texte , produse de ei înşişi. Fiecare om, prezentat în Internet, e redus la un set de comunicări verbale de
diferit grad de veridicitate şi responsabilitate. Fiecare om construieşte fragmentul său din realitatea
socială virtuală sub forma unui hipertext. Utilizatorii Internetului analizează informaţia primită în mod
critic, pot selecta şi prelucra această informaţie [44, 75-79]. Realitatea virtuală, creată de obiectele din
afară, la un anumit moment, capătă spaţiul-timpul ei propriu, independent de obiectul ce a generat-o. Ea
creează lumea nematerială, despărţită de obiectele din lumea reală. În societatea postmodernă, ca resursă
de bază se prezintă informaţia şi cunoştinţele. Principalul produs al producerii şi consumului devine
informaţia şi mijloacele de telecomunicaţie. Toate instituţiile ei capătă structură de reţea.
Vom expune esenţa societăţii postmoderne capitaliste din ţările industrial-dezvoltate în plan
economic, social, social-psihologic, social-cultural, politic şi ideologic.
În plan economic, societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate, după cum am
menţionat, e legată de informatizarea globală a societăţii. Complexurile „om-reţea” ale acestei societăţi
asigură activitatea operaţională în scara timpului real, independent de poziţia geografică a obiectului
dirijat. Aceasta creează condiţii obiective pentru corporatizarea globală a economiei şi internetizarea
populaţiei. În anii 90 ai sec. XX, apare globalizarea piramidală a economiei. După cum menţionează
L.A. Miasnikov, crearea ordinii mondiale piramidale nu este dictată de interesele omenirii, dar de
interesele oligarhiei guvernante. Plusvaloarea maximală, în economia globală, se asigură de dezvoltarea
tehnologiilor informaţionale. Ea apare atât din contul muncii intelectuale, cât şi din contul atragerii
resurselor părţii de jos a piramidei, exploatarea, în fond, a popoarelor şi statelor în curs de dezvoltare
[45, 67]. Odată cu informatizarea intensă de reţea a societăţii, gospodăria mondială se transformă într-o
lume globală a companiilor transnaţionale, care capătă şi ea structura de reţea. Structura de reţea asigură
globalizarea capitalului. Se formează un spaţiu informaţional financiar mondial. Se structurează un
spaţiu unitar informaţional de piaţă. Structura de reţea asigură şi liberalizarea pieţelor financiare, creând
reguli pentru economia virtuală a tehnologiilor financiare. Speculaţiile băneşti depăşesc volumul
mărfurilor şi serviciilor comercializate. Apare o civilizaţie deosebită, financiară. Realitatea virtuală a
civilizaţiei financiare creează posibilităţi nemărginite pentru coordonarea trasnaţională. Are loc
democratizarea relaţiilor economice.
În societatea postmodernă capitalistă, din ţările industrial-dezvoltate, are loc şi o dezvoltare rapidă a
companiilor informaţionale, capitalizarea înaltă, de către aceste companii, a sferei tehnologiilor
informaţionale pe piaţa de fonduri, ce a adus la creşterea rentabilităţii acestor companii. Apare piaţa
virtuală. Veniturile pe piaţă se capătă în procesul speculaţiilor, manipulate de aşteptarea jocului continuu

16
pentru ridicarea venitului. Dezvoltarea companiilor informaţionale au adus la crearea „Noii economii”
pe „umerii” „Vechii economii”, în urma aplicării noilor tehnologii informaţionale. Ca rezultat, are loc
ridicarea productivităţii muncii în sfera muncii intelectuale, aplicarea cunoştinţelor pentru dezvoltarea
ulterioară a cunoştinţelor. Resursa de bază a „Vechii economii” este energia, iar a „Noii economii” –
este informaţia, bazată pe energie [46, 5-8].
Despre existenţa hegemoniei globale a capitalului corporativ vorbeşte, de asemenea,
A.V. Buzgalin. El constata că, în etapa contemporană, începe o nouă etapă de dezvoltare a sistemului
social burghez, legată de hegemonia globală a capitalului corporativ, şi că această putere a capitalului
cuprinde lumea întreagă. Această putere globală a capitalului presupune piaţa totală, ce pătrunde în
întreaga viaţă a omului, prezentând un spaţiu de luptă cu reţelele gigantice, centrele cărora sunt
corporaţiile transnaţionale. Această hegemonie a capitalului reprezintă, de fapt, puterea virtuală a
capitalului financiar fictiv, ce „trăieşte” în reţelele computeriale. Ea a apărut ca o consecinţă a
speculaţiei din lumea întâi, cât şi ca rezultat al reprimării financiare a ţărilor din lumea a „doua” şi a
„treia”. Are loc monopolizarea, de către lumea „întâi”, a resurselor-cheie de dezvoltare a forţei de
muncă înalt calificate etc. [47, 29]. El susţine, de asemenea, că în lume creşte sectorul fictiv, sfera, unde
nu se creează nici valori materiale, şi nici valori culturale. Cu prioritate, se produc şi se reproduc bunuri
fictive, ce au ca destinaţie deservirea tranzacţiilor, transformarea unor forme fictive în altele. Acest
sector fictiv „înghite” mari resurse, eliberate de progresul producerii materiale de la sfârşitul sec. XX.
Şi, în calitate de centru de atragere a resurselor, de primire a veniturilor, nu se prezintă producerea
materială, dar activitatea de descriere şi mijlocire a tranzacţiilor dintre diferite instituţii. Această sferă
atrage oameni capabili, creatori, ce au potenţial inovator înalt. Creşterea volumului producerii bunurilor
materiale se realizează, în fond, din contul „capitalului uman”. Lumea globală se transformă în
societatea „unei zecimi”. Producerea, distribuirea şi redistribuirea bunurilor fictive se prezintă ca forme
fictive ale muncii şi ale relaţiilor sociale înstrăinate. Odată cu creşterea sectorului fictiv, se ascut
problemele globale, punându-se anumite limite dezvoltării societăţii contemporane [48, 30-33].
Tendinţa globalizării economiei se manifestă şi prin faptul că fluxurile de capital, valută şi mărfuri
tind să se transforme peste hotarele statale, iar odată cu ele se deplasează şi oamenii. Deja, astăzi, multe
ţări au pierdut controlul asupra valutei naţionale, se conduc de recomandările fondului valutar
internaţional, sau apelează la „dolarizare”, dolarii servind un mijloc de plată. În prezent, statele nu mai
reprezintă simple instrumente, mijloace de adaptare la noile scări de activităţi economice, tot mai activ
ele se unesc cu organizaţii regionale de tipul Uniunii Europene (ce au valută proprie – euro), cu zone ale
comerţului liber etc.
În societatea postmodernă capitalistă, în ţările industrial-dezvoltate, are loc nu numai transferarea
centrului de greutate din sfera ocupaţiei în industrie în domeniul serviciilor, dar şi trecerea parţială a
creativităţii din sfera producerii materiale în sfera tranzacţiilor financiare şi a altor tranzacţii. Există şi
primejdia crizei globale a „bulelor financiare”, acest capital financiar fictiv, fiind legat şi de creşterea
publicităţii, artificial inflate, şi cu dezvoltarea, cu precădere, a comerţului, orientat nu atât la deservire,
cât la acumularea prestigioasă, la fel fictivă. În societate, s-a format şi creşte sectorul vitreg (fictiv), în
care nu se creează nici valori materiale, nici valori culturale, se produc şi se reproduc în fond bunuri
fictive, ce au ca scop deservirea tranzacţiilor, transformarea unor forme eronate în altele. Centrul de
atragere a resurselor, de primire a veniturilor etc. nu devine producerea materială, ci activitatea de
deservire şi mijlocire, proprie relaţiilor de piaţă (a tranzacţiilor între diferite instituţii).
Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale contribuie la perfecţionarea tehnologiilor de însuşire, la
dezvoltarea tehnologiilor financiar-speculative ale economiei simbolice a birjei. Rolul dominant în
economie le revine corporaţiilor mari, iar procentul înalt al întreprinderilor particulare ne vorbeşte
despre existenţa factorului impunerii faţă de muncă. Întreprinzătorii individuali au înlocuit
calculatoarele cu computere, incluse în reţea, dar au păstrat impunerea faţă de muncă. Şi, după cum
menţionează A. Iuriev, societatea contemporană îi avansează nu pe creatorii de energie şi gânduri
(cunoştinţe), dar pe posesorii echivalentelor lor, a banilor şi a informaţiei, care se falsifică uşor. În
spaţiul virtual, domneşte fenomenul falsificării cognitive a monedei, dezinformaţia, informaţia
demoralizatoare. Există texte pustii, dar expuse într-o formă gramaticală corectă. Echivalentul credinţei
este credinţa aparentă. Pe bani se cumpără orice informaţie, singuri lipsindu-se de conţinutul lor real [49,

17
53-57]. Societatea postmodernă capitalistă, cu spaţiul ei virtual, tot mai mult, devine echivalentul
realităţii, lumea operării cu echivalentele valorilor reale ale lumii naturale.
În dezvoltarea economiei postmoderne capitaliste, pot fi evidenţiate două tendinţe: una e legată de
aplicarea „practicii electronice” în „Noua economie”, iar cea de a doua e bazată pe informatizarea de reţea
şi e legată de dezvoltarea „Noii economii”, financiare globale, ce diverge cu necesităţile constructive ale
omului, cu necesităţile economiei reale. Are loc obţinerea plusvalorii fără producerea valorii reale. Energia
de bază creatoare a economiei postmoderne este îndreptată în sfera speculaţiilor. Aceasta duce la apariţia
unei cvasieconomii distructive.
În plan social, societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate este legată de faptul
că instituţiile sociale şi ele capătă caracter de reţea. Logica de reţea creează noi forme sociale, cum sunt,
de exemplu, alianţele strategice transnaţionale, care, multilateral, se includ în viaţa cotidiană a omului.
Globalizarea piramidală a economiei a dus la degradarea elitei conducătoare. Ea s-a transformat într-o
castă închisă, ce se autoproduce şi degradează, ca orice sistem izolat.
În legătură cu informatizarea intensivă de reţea a societăţii se formează o societate „om-maşină”.
Anumite complexuri „om-reţea” ale acestei societăţi asigură activitatea operaţională pe scară reală de
timp, independent de poziţia geografică a obiectului dirijat [50, 9]. Globalizarea a adus la formarea unui
sistem unic global, ce uneşte „oamenii în general”, care rup cu istoricitatea, cu amintirea despre trecut.
Acest sistem duce la distrugerea antroposferei, ameninţă chiar existenţa omului ca specie.
Astăzi, se formează şi o societate cu o nelibertate (dependenţă) rigidă de reţea, unde esenţa omului,
tot mai puternic, se înstrăinează de existenţa lui, iar cunoştinţele lui, într-o măsură tot mai mare, devin
marfă. Are loc înstrăinarea de reţea a muncii, care duce la înstrăinarea omului de către om. Omul se
transformă în esenţă neomenească. Omul Occidentului se transformă în „om de reţea”, mentalitatea lui
se transformă în „mentalitate de reţea”. Ca urmare a faptului că întreprinderile devin mai puternice, apar
managerii profesionali, care simultan sunt proprietari a unei parţi a firmelor lor, având cotă-parte şi în
alte firme. Proprietarii dispun de cotă-parte în diferite firme. Cu aceasta, capitaliştii „disociază” în masa
oamenilor (acţionarilor), devin personalităţi, supuse mecanismului bănesc [51, 14].
În societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate, are loc violenţa crescândă a
personalităţii, ca fenomen socio-cultural. În acest caz, potenţialul ei se pierde, chiar în cazul când ea
dispune de un nivel înalt instructiv. Hegemonia capitalului duce la supunerea integrală a personalităţii
lucrătorului. Potenţialul creator, talentul, instruirea – întreaga viaţă a omului profesional, se însuşeşte de
corporaţia contemporană din lumea „întâi”. Metodele semişerbeşti de exploatare, tot mai mult, se
răspândesc asupra lumii „a doua” şi a „treia”. Are loc şi „împingerea” la periferia vieţii social-
economice a lucrătorilor profesiilor creatoare, de masă: a învăţământului, a educaţiei etc., măcar că ei ar
trebui să devină forţa progresului omenesc în mileniul trei, şi trebuie ridicaţi la o „înălţime de neatins”.
În societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate, există „aristocraţia” ei, adică
managerii proiectelor, speculanţii şi finanţiştii, dar nu generatorii de idei, ce dominau în societatea
modernă. Degradează atât „elita”, cât şi „masele”. În această societate, programiştii, ca şi proletariatul,
îşi vând forţa lor de muncă. Vorbim de programiştii-proletari, pe care permanent îi aşteaptă şomajul
rigid. În viitorul deceniu, nu e în primejdie doar elita algoritmiştilor. Vorbind despre progresul social,
A.V. Buzgalin menţionează că lumea (în special „prima”) cu tempouri rapide deviază de la „drumul
magistral al progresului social” şi trece pe linie de fundătură, criteriul progresului fiind măsura
dezvoltării libere, multilaterale a omului în activitatea creatoare asociată în dialog cu natura [52, 28-29].
Sfera capitalului fictiv devine cea mai importantă sferă de aplicare a tehnologiilor moderne.
Producerea şi reproducerea bunurilor fictive au adus la transformarea formelor muncii înstrăinate şi a
relaţiilor sociale. Are loc şi eliberarea activităţii creatoare de formele care i se atribuie în sectorul fictiv,
cât şi folosirea resurselor, eliberate pentru progresul creatosferei – lumii activităţii creatoare, a sferei în
care are loc procesul formării, educării, instruirii şi dezvoltării omului ca personalitate liberă,
multilateral dezvoltată [53, 31]. Medicina, instruirea, ştiinţa, transformarea omului şi a naturii, ca parte a
creatosferei, trebuie să iasă după limitele formelor ei fictive.
Vorbim şi despre contradicţia globală dintre „patria” şi „periferia” hegemoniei capitalului
corporativ. Are loc o anumită creştere a polarizării sociale, care se manifestă atât în plan global, cât şi în
„prima” lume, unde, în ultimul timp, se manifestă tendinţa evidenţierii nomenclaturii corporative, a

18
elitei profesioniste. Şi cele mai importante, din punct de vedere al progresului social, sunt domeniile, în
care, maximal, se folosesc tehnologiile informaţionale, unde, într-o măsură tot mai mare, se creează
spaţiu larg pentru embrionii creatosferei, adică a învăţământului, educaţiei, ocrotirii sănătăţii, ştiinţei,
culturii etc. Anume, creatosfera reprezintă urmaşul progresiv al dezvoltării producerii materiale.
Trecerea de la „împărăţia necesităţii” la “împărăţia libertăţii” înseamnă şi trecerea la dominarea
conţinutului creator al activităţii.
În plan social-psihologic, în societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate, are
loc ruperea conştiinţei oamenilor, formate în timpul evoluţiei îndelungate şi a bazei ei biologice, de
tempoul format al vieţii şi de nivelul tehnologiilor, care provoacă criza internă a omului, esenţa căruia e
diferită de lumea reală, al cărei mediu devine tot mai nenatural. Are loc creşterea interesului faţă de
mistică şi de diferite secte religioase. Dominaţia nesenzitivă a SUA în domeniul comunicaţiilor globale
(teleproducţia SUA ocupă astăzi 80% din piaţa mondială) propagă o influenţă informaţional-
psihologică, devenind un nou fel de armă de influenţă. Interacţiunea „client-reţea” la nivel electronic nu
este indiferentă pentru psihologia operatorului, pentru mentalitatea lui, determinată de subconştient [54,
39]. Informaţia, percepută prin monitor, acţionează nemijlocit asupra subconştientului, evitând blocurile
conştientizării critice a conştiinţei. Interacţiunea cu reţeaua înlătură barierele spaţiale şi temporale ale
comunicării; la utilizator apar emoţiile „prezenţei”. Studierea fanaticilor Internetului din SUA a arătat că
psihologia lor, mentalitatea lor şi chiar trăsăturile exterioare ale caracterului se schimbă repede (într-un
an-doi) în direcţia orientărilor valorice date de lumea informaţiei virtuale, şi nu a vieţii reale.
Personalitatea infractorilor din rândul tineretului, ce au lucrat în reţea, e influenţată de expansiunea
imaginilor şi emoţiilor iraţionale, care, de asemenea, ele sunt în raport distrugător faţă de realitate [55,
122]. Omul de reţea se transformă într-unul din mijloacele de formare de programe şi aparate ale
ciberspaţiului, care deschide acces la subconştientul lui, la spaţiul intern al personalităţii omeneşti şi
prezintă posibilităţi largi de a manipula în mod finalist-orientat, transferând dezvoltarea lui în sfera
nelibertăţii (dependenţei) electronice. Însăşi reţeaua se poate analiza ca transformator activ al psihicului
omului, ea fiind capabilă de a schimba conştiinţa de masă. Structurile de reţea creează condiţiile moral-
psihologice pentru totalitarismul mondial, prezentând un instrument format şi o infrastructură pentru
conducerea ei centralizată [56, 5-17]. Structura electronică de reţea formează o carcasă socială de
necesitate, ce limitează conul probabilist al libertăţii omului de a lua decizii. Umflarea capitalului
financiar fictiv e condiţionată şi de supunerea consumatorului, „împingerea” lui la creşterea acumulării
prestigioase, de asemenea, fictive, a dirijării birocratice la toate nivelurile. Oamenii, în condiţiile
revoluţiei tehnico-ştiinţifice, contactează cu mediul fizic prin mijlocirea sistemelor tehnice,
informaţionale de deservire. Aceasta a adus la schimbarea multor calităţi psihologice ale personalităţii:
psihicul omului a reacţionat la realitatea artificială virtuală prin crearea calităţilor psihologice secundare
[57, 56]. Psihologia credinţei reprezintă baza întregii structuri a psihicului omului. Echivalentul credinţei
este aparentul ei. Echivalentul voinţei devin banii.
În plan socio-cultural, societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate e legată şi
de faptul că în ţările lumii „a doua” şi “a treia” se aruncă rămăşiţele „culturii de masă”. Cultura
postmodernă capitalistă se abstractizează de la rădăcinile ei istorice şi geografice. În ea domină
hipertextul audio-vizual. Domeniul atitudinilor, tehnologiilor, îndreptate la „spălarea creierilor”, a
înăbuşit domeniul sensurilor culturale. Are loc substituirea spiritualului cu tehnologicul pur. Lumea
postmodernă capitalistă a tehnologiilor înalte alege calea ce se abate tot mai mult de la idealul umanist al
societăţii moderne, venind pe calea manipulării cu obiectele culturii de masă cu ajutorul tehnologiilor.
Ultimele decenii ale sec. XX au demonstrat agravarea a două procese: creşterea complexităţii
profesionale (tehnologice) a creării „proiectelor culturale”, şi degradarea sensului şi a valorilor lor
umane. A.V.Buzgalin menţionează că puterea totală a capitalului înseamnă şi o presiune culturală şi
informaţională. În societatea postmodernă capitalistă, are loc expansiunea „culturii de masă” şi a
„societăţii profesioniştilor”, care se prezintă ca substitut al dezvoltării libere armonioase a personalităţii
[58, 32]. Are loc creşterea complexităţii profesionale de creare a proiectelor culturale şi degradarea
sensului şi a valorilor lor omeneşti. Lumea, pe de o parte, are posibilităţi materiale de a include
mulţimea (dar în viitor pe toţi) în spaţiul şi timpul culturii reale, a co-creaţiei în toată varietatea ei, iar pe
de alta – ea se mişcă în fundătura degradării cultural-creatoare a majorităţii, şi a specializării

19
profesionale a minorităţii. Dar numai progresul activităţii creatoare ne permite dezvoltarea problemelor
producerii optimale a bunurilor.
Dacă principalul factor al progresului societăţii industriale îl constituie producerea mijloacelor de
producere, apoi pentru progresul societăţii postmoderne capitaliste din ţările industrial-dezvoltate,
aceasta-i „producerea” personalităţii creatoare, fiind principalul mijloc de producere a creatosferei, în
acea măsură în care ele contribuie la formarea personalităţii omului, ce dispune de calităţi creatoare,
fiind capabil de a vedea problemele, contradicţiile lumii în care trăieşte. Informaţia şi profesionalismul,
în societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate, au devenit un fel de substituenţi ai
lumii culturii, ai potenţialului creator omenesc. Şi astăzi e nevoie de transformarea creatosferei într-o
bază socială a progresului, ce va condiţiona schimbări calitative în însăşi producerea materială, făcând-o
„slugă” a lumii co-creaţiei. E nevoie de formarea potenţialului creator al personalităţii şi crearea
valorilor culturale în sferele de bază ale activităţii oamenilor; desfăşurarea creaţiei sociale ca formă
socială generală a dezvoltării creatosferei; suprimarea sectorului „fictiv” şi ieşirea din fundătura
„societăţii serviciilor”.
În plan politic, societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate e legată de apariţia
spaţiului virtual, în care au loc jocuri politice, iar calea spre putere se formează de imedge-ul virtual, de
aşteptările raţionale şi tehnologiile de asigurare a succesului. A.V. Buzgalin menţionează că puterea
totală a capitalului înseamnă şi o manipulare globală politică, o presiune informaţională asupra
societăţii. Sistemele de reţea creează o atitudine, principial, nouă faţă de putere, prin dispunerea de
„întrerupător al reţelei”, prin crearea statelor virtuale de putere anonimică. Îşi pierde sensul existenţa
statului suveran. Prin reţelele lumii, economia, din mecanism de gospodărie şi fenomen specific al
culturii, devine sistem multiplu de putere de coordonare. Politica se manifestă ca expresie concentrată a
economiei, se creează un regim oligarhic internaţional. În locul democraţiei, ca putere a oamenilor,
apare postdemocraţia, ca putere a banilor. Istoria se transformă în realitate politică de reţea, construită în
mod artificial. Lumea de reţea este instabilă din cauza lipsei unei structuri de un nivel mai înalt, de tipul
guvernului mondial democratic. Stabilirea ei începe cu formarea unei ordini mondiale totalitare, ce se
realizează sub forma doctrinei „miliardul de aur” [59, 8]. SUA domină în domeniile principale ale
puterii mondiale: militar, economic, tehnologic, cultural. Ele au devenit supraputere, situându-se în
vârful piramidei, rezolvând problemele în folosul lor. Această ordine mondială e dictată de interesele
oligarhiei conducătoare.
Hegemonia capitalului este, în fond, puterea capitalului financiar fictiv virtual, ce „trăieşte” în
reţelele computeriale. Mecanismul bănesc, des, se foloseşte în calitate de putere asupra societăţii, şi nu
în calitate de capital, el iese după limitele economiei. Acest mecanism, din mijloc economic, se
transformă în factor, ce domină asupra economiei, asupra întregii societăţi. Dezvoltarea reţelelor globale
duce la situaţia în care puterea structurii devine mai puternică decât însăşi puterea politică.
Existenţa şi dezvoltarea structurilor globale de reţea atrag în sfera lor noi ţări. Aceste structuri de
reţea creează condiţii moral-psihologice pentru stabilirea totalitarismului mondial. Ele reprezintă o
infrastructură, un instrument pentru dirijarea centralizată a acestor ţări. Mecanismul bănesc reprezintă un
instrument de influenţă, dar nu în calitate de capital, ci de putere asupra societăţii, de factor ce domină
economia şi întreaga societate.
În plan ideologic, societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate e legată de
înlocuirea tezei lui F. Fukuyama cu privire la „sfârşitul istoriei”, ce promovează ideea biruinţei generale
a liberalismului (deja, la sfârşitul sec. XX, ideea biruinţei definitive a liberalismului şi a „sfârşitului
istoriei” a plecat în istorie), prin teza lui S. Huntington cu privire la ciocnirea civilizaţiilor, elaborându-
se, în continuare, ideile principale ce caracterizează societatea postmodernă capitalistă din ţările
industrial-dezvoltate. A.V. Buzgalin menţionează, de asemenea, că puterea totală a capitalului înseamnă
şi o manipulare globală ideologică.
Dar dezvoltarea societăţii moderne se poate realiza şi pe alte traiectorii, fiind atrase de alţi atractori
ai sistemului social postmodern, determinate de anumite condiţii iniţiale specifice. Astfel este
dezvoltarea societăţii postmoderne din ţările postsocialiste.
Analizând esenţa, constituirea şi dezvoltarea societăţii postmoderne din ţările postsocialiste,
menţionăm că, în calitate de atractori, ce determină „traiectoria” dezvoltării ţărilor postsocialiste în

20
trecerea lor la societatea informaţională, după părerea noastră, poate servi modelul societăţii
postmoderne postsocialiste, promovat în concepţiile filosofico-metodologice, formulate de O. Ananiin
[60], M. Dereabin [61] (Rusia), A. Ball [62] (România), D. Moldovanu [63], O. Sorocean [64], V.
Zbârciog [65] (Republica Moldova).
Economia în tranziţie la economia de piaţă din ţările postsocialiste reflectă starea intermediară, de
cotitură, a societăţii, epoca transformărilor economice, politice şi sociale radicale. Aceasta şi
condiţionează caracterul specific al economiei în tranziţie la economia de piaţă, care diferă de economia
obişnuită a etapelor de până şi după ea.
Autorul rus O. Ananiin, analizând lecţiile metodologice ale transformărilor în societăţile
postsovietice, conchide că caracterul fragmentar inevitabil al teoriilor ştiinţifice concrete necesită
examinarea rolului concepţiilor filosofico-metodologice ca mijloace de mobilizare a arsenalului teoretic
acumulat şi a sforţărilor investigative, orientate la rezolvarea sarcinilor ştiinţifice noi. Analizând tabloul
realităţii economice, O. Ananiin menţionează că atitudinea „terapiei de şoc”, aplicată la analiza
procesului de transformare, reprezintă un program, îndreptat la afirmarea cât mai rapidă a mediului
perfect de activitate gospodărească. Strategia gradualistă pune accent pe stabilizarea nivelului de
producţie, ca premisă a stabilităţii şi continuităţii torentelor de resurse, ca forţe motrice ale transformării.
O. Ananiin vorbeşte şi despre o atitudine noninstituţională, care defineşte transformările economice ca
proces al schimbărilor instituţionale evolutive, ce se realizează pe calea selecţiei spontane a celor mai
bune forme instituţionale, din care, în caz final, trebuie să se constituie modelul perfect al economiei
libere de piaţă [66, 10-14].
Autoarea rusă M. Dereabin vorbeşte despre importanţa strategică a aspectului instituţional de
transformare, rolul lui dominant, în comparaţie cu politica economică [67, 108-109].
Cercetătoarea româncă A. Ball, analizând diferite concepţii şi opinii cu privire la transformarea
sistemică, menţionează că neoliberalii şi monetariştii pledează pentru aplicarea rapidă şi concomitentă a
unor programe de stabilizare macroeconomică şi a unei privatizări forţate, rapide, iar gradualiştii,
instituţionaliştii acordă anumită valoare instituţiilor şi întreprinderilor existente în momentul de început
al tranziţiei [68, 25-26], menţionând că aceasta rămâne problema necesităţii elaborării unei strategii
comerciale, a dimensionării intervenţiei statale (pentru unele ţări ca România, ar fi necesar, mai întâi, ca
statul, prin reprezentantul său, guvernul, să-şi recâştige credibilitatea în calitate de arbitru onest al
respectării „regulilor de joc”) şi să devină instrumente de realizare a acesteia, problema creşterii
nivelului de trai, redeschiderea orizonturilor speranţelor pentru o viaţă normală, decentă ş.a. [69, 232-
233].
Dar, după cum menţionează D. Moldovanu, printre trăsăturile definitive ale economiei de tranziţie
deosebim caracterul ei mixt, dublu, ea fiind alcătuită din „elemente”, „forme”, metode şi mecanisme
proprii – unele ale economiei socialiste, altele ale celei capitaliste. De asemenea, deosebim şi astfel de
trăsături, precum: planul, care încetează de a mai reglementa procesele economice. În asemenea
condiţii, când nu există nici plan, nici piaţă, economia funcţionează ca urmare a îmbinării bizare a unei
reglementări monetare cu o „reglementare administrativă camuflată” [70, 78]. Ideile neoclasicismului şi
neomonetarismului constau în faptul că piaţa funcţionează mai bine atunci, când amestecul statului este
minimal. Liberalii au considerat greşit că economia de piaţă nu-i altceva decât lipsa oricărei intervenţii
din partea statului.
Din contra, o altă abordare, instituţionalistă, promova ideea că statul trebuie să fie un agent
economic activ în viaţa economică, iar în perioada de tranziţie statul trebuie să dirijeze evenimentele
ţinându-le sub control, şi efectuând o trecere treptată, lentă la economia de piaţă [71, 94].
Analizând concepţia reformării, O.P. Sorocean menţionează că unica teorie destoinică ca alternativă
a marxismului în ţările postsocialiste s-a dovedit a fi doctrina „mainstrem economics”, sau „consensul
de la Washington”, promovată activ de emisarii FMI şi ai Băncii Mondiale (I. Sachs, D. Lipton şi
polonezul I. Belcerowicz). Ea a fost pusă la baza realizării reformelor în Polonia, Cehoslovacia,
Bulgaria, România şi Republica Moldova, ce a generat teoria „optimismului general”, concept
neoliberal, la care aderă şi monetarismul american, ce presupunea efectuarea rapidă a principalelor
obiective ale tranziţiei la economia de piaţă – liberalizarea bruscă a preţurilor şi a schimburilor
comerciale, privatizarea şi demonopolizarea economiei. Printr-o asemenea strategie, susţineau adepţii ei,

21
se creau condiţiile unei dezvoltări rapide a economiei, se reducea durata suferinţelor provocate de
tranziţie, dar reforma lentă va putea duce la sporirea costurilor tranziţiei. A fost impunere ideologică din
afară, în ce priveşte realizarea unei „terapii de şoc”, susţinute prin resurse creditare. Aceasta a
reprezentat un radicalism „reformativ”.
Ţările postsocialiste s-au dovedit nepregătite pentru înfăptuirea tranziţiei. Specialiştii nu reuşiseră să
elaboreze o teorie posibilă să fie aplicată în viaţă. Nu se ajungea la consens în ce priveşte
consecutivitatea reformelor, metodelor aplicate, ritmurilor conturate. După cum menţionează
D. Moldovanu, „tranziţia reprezintă un produs fabricat de guvernele naţionale după reţete şi tehnologii
din exterior” [72, 87]. A existat şi o atitudine tehnologică, legată de apariţia gospodăriei de piaţă, ce a
dus la stabilizarea macroeconomică, liberalizarea preţurilor şi privatizare. Ţările capitaliste industrial-
dezvoltate cu greu se despart de conceptul liberal de trecere la economia de piaţă, convenabilă lor, ce le
dă posibilitatea de dominaţie mondială. Teoria neoliberală, ce a încercat să treacă „într-o noapte” la
economia de piaţă, a eşuat. Era nevoie să se aibă în vedere nu numai fenomenele economice propriu-
zise, dar şi cele social-politice, internaţionale, cât şi caracterul tradiţiilor şi obiceiurilor naţionale,
specificul fostelor instituţii economice socialiste.
Celei de a doua concepţii filosofico-metodologice, pusă la baza tranziţiei la economia de piaţă, cea
instituţionalistă, îi sunt afiliate neokeynesismul, evoluţionismul şi unele şcoli social-democratice şi
neosocialiste. Această concepţie instituţionalistă vedea scopul tranziţiei la economia de piaţă, la un
capitalism modern, prevedea o dezvoltare treptată, graduală a economiei. Modul de realizare a tranziţiei
este preconizat prin reconstrucţia treptată şi interacţiunea proceselor spontane cu intervenţionalismul de
tranziţie. Se preconizează suprapunerea parţială a pieţelor şi a altor moduri de conducere, stabilizarea
monetară şi reală (producţie, locuri de muncă etc.). Conceptul instituţionalist, susţinut de M. Kinnon,
R. Boyer, E. Stiglitz, M. Lavigue şi W. Andreff promova ideea că nici liberalizarea preţurilor şi nici
privatizarea rapidă nu sunt în stare să creeze relaţiile de piaţă. Acest rol îl pot deţine asemenea instituţii
ca statul, întreprinderea, sindicatele ş.a. Deoarece instituţiile nu pot fi schimbate brusc, adaptarea lor la
noile condiţii se realizează treptat. Tranziţia trebuie să aibă un caracter evolutiv, gradual, reformele
trebuie grăbite. Ei considerau că este nevoie de crearea instituţiilor corespunzătoare, cum ar fi sistemul
juridic şi bancar, un mediu concurenţial, sistemul protecţiei sociale, fără de care economia de piaţă nu
poate funcţiona.
Dar a fost nevoie şi de o nouă paradigmă, care poartă un caracter integrativ (îmbinarea conceptului
neoliberal şi al celui instituţionalist), de sintetizare, care să prezinte o atitudine evoluţionistă cu privire la
economie, ce ar accelera realizarea reformelor, unde va exista şi un mecanism efectiv de coordonare
socială. Este vorba despre o reformare complexă, ce pune accent pe transformări instituţionale [73, 72]
V. Zbârciog, analizând particularităţile metodologice ale teoriei economice neoclasice şi
instituţionale, accentuează, în fond, importanţa evidenţierii aspectului instituţional al reformelor
economice, care au făcut posibile, de fapt, aplicarea investiţiilor străine pentru realizarea transformărilor
economice. În fostele state socialiste, menţionează V. Zbârciog, investiţiile străine pe cap de locuitor, în
anul 1996, au constituit, în Ungaria, 434 dolari, în Cehia – 244 dolari, în România – 18 dolari, afirmând
că succesul tranziţiei, în mare măsură, depinde de calitatea cadrului instituţional [74, 49].
Astfel, putem vorbi de o anumită orientare în dezvoltarea ţărilor postsocialiste, orientate la vectorul
instituţional (instituţionalizarea lor efectivă în domeniul politicii, al societăţii civile şi al instituţiilor de piaţă,
cât şi orientarea lor la vectorul „integraţional” (tendinţa spre o gospodărie mondială, folosind experienţa altor
state, ce trebuie să atragă investiţii străine, să ridice capacitatea concurenţială a producţiei, să acumuleze
resurse valutare de la exportul producţiei, să modernizeze economia naţională, să o apropie de standardele
ţărilor dezvoltate. Există şi orientări singulare, precum evidenţa specificului ţării, a particularităţilor naţional-
culturale, păstrarea integrităţii teritoriale ş.a.
Vom examina esenţa societăţii postmoderne postsocialiste în plan economic, social, social-cultural,
politic şi ideologic.
În plan economic, societatea postmodernă postsocialistă este legată de realizarea unei „terapii de
şoc”, ce presupunea efectuarea rapidă a principalelor obiective ale tranziţiei la economia de piaţă,
liberalizarea bruscă a preţurilor şi a schimburilor comerciale, privatizarea şi democratizarea economiei.

22
 Polonia a fost prima ţară, care a aplicat o „terapie de şoc”, în ianuarie anul 1990, o liberalizare a
preţurilor „dintr-o singură lovitură”. Dar „terapia de şoc”, în Polonia, a fost aplicată numai în procesul
liberalizării preţurilor. Polonezii au mers, în fond, pe o cale proprie, fără a se grăbi şi cu liberalizarea
totală a comerţului exterior, şi cu privatizarea.
În anul 1990, la transformări radicale trec Cehoslovacia, care, în anul 1991, a liberalizat 80% din
preţuri, în martie anul 1991 – Bulgaria, în octombrie anul 1991 – România.
După ea, la economia de piaţă, a purces Rusia, în care, conform planului lui S.S. Şatalin, guvernul
lui Gaidar trebuia să realizeze trecerea la economia de piaţă în ianuarie 1992, în timp de 500 de zile, dar
această strategie nu s-a îndreptăţit. Rusia şi alte ţări din Europa de Est a folosit sfaturile experţilor
internaţionali, recomandaţiile Fondului Monetar Internaţional şi ale Băncii Mondiale, recomandări
cunoscute drept „Consensul de la Washington”. Majoritatea ţărilor le-au acceptat, cu excepţia Chinei,
Uzbekistanului, Turkmenistanului şi Belarusului, care le-au acceptat doar parţial, căutând calea lor
proprie de dezvoltare.
Ungaria constituie un caz aparte. Formal, perioada de tranziţie a început aici după alegerile libere
din februarie 1990, dar transformările radicale au început încă din anul 1968, când în ţară a fost
activizată dezvoltarea sistemului privat.
Republica Moldova porneşte pe calea reformelor la economia de piaţă în noiembrie 1993, când este
introdusă moneda naţională, dar unele transformări particulare au fost realizate mai înainte. La începutul
anilor ’90, în Republica Moldova, exista convingerea potrivit căreia cu cât o ţară este mai mică, cu atât
reformele se vor realiza mai rapid. După aplicarea unei „terapii de şoc” la începutul anilor ’90,
exprimată prin liberalizarea bruscă a preţurilor şi a comerţului exterior s-a realizat în timp scurt şi
privatizarea. Liberalizarea economiilor, liberalizarea preţurilor, a comerţului extern, cât şi dezvoltarea
sectorului privat a dus la o creştere economică a ţărilor în tranziţie.
În linii mari, recomandările conţinute în „Consensul de la Washington”, erau corecte şi au adus la
dereglementarea (adică nu se mai planifică activitatea economică) şi la liberalizarea preţurilor,
comerţului exterior, ratei dobânzii, cursului de schimb valutar, investiţiilor de capital străin ş.a. Ele au
dus şi la asigurarea unei stabilizări macroeconomice, introducerea disciplinei fiscale, menţinerea sub
control a deficitelor bugetare, reducerea cheltuielilor publice, reformarea sistemului de impozitare ş.a.
Dar tranziţia la democraţie şi la economia de piaţă, s-a realizat, de fapt, utilizând metode administrative.
Este de menţionat şi faptul că ţările mai ascultătoare în îndeplinirea acestor recomandări au atins
rezultate mai modeste, cum a fost cazul Republicii Moldova, Rusiei, Cehiei şi al Ungariei.
„Terapia” gradualistă, în Europa de Est, a fost aplicată în Ungaria, care a păşit pe calea reformelor
radicale cu mult înaintea altor ţări socialiste. Succesul în aşa state postsocialiste se datorau sintezei
reuşite în mecanismul gospodăresc atât a elementelor creatoare ale institutelor naţionale, a principiilor
de gospodărire de piaţă, a reglării naţionale statale, cât şi evidenţa tendinţelor contemporane de
dezvoltare mondială.
China a hotărât, de la bun început, să realizeze tranziţia fără a folosi sfaturile din exterior.
Gradualismul chinez, numit şi „strategia căilor duble”, a îmbinat controlul macroeconomic asupra
economiei cu menţinerea unui puternic sector de stat şi cu procesul de liberalizare în comerţ, agricultură,
servicii. Mergând pe calea reformelor treptate, China s-a deschis economic fluxurilor internaţionale prin
crearea multor zone economice libere, unde întreprinderile beneficiază de o largă libertate economică şi
au dreptul de a efectua tranzacţiile comerciale în valută forte.
Privatizarea efectuată cu grave încălcări devine una din cauzele declinului economic.
D. Moldovanu împarte ţările postsocialiste (28 la număr) în tranziţie, în 4 categorii: 1) ţările
Europei Centrale şi Orientale (ŢECO: Polonia, Cehia, Slovenia, Ungaria, România, Bulgaria şi Albania,
cât şi ţările baltice: Estonia, Lituania şi Letonia; 2) ţările apărute în urma distrugerii URSS şi incluse în
CSI – Rusia, Ucraina, Belarus, Moldova, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan,
Kârgâzstan, Tadjikistan, Turkmenistan. 3) ţări, apărute în urma dezmembrării Iugoslaviei: Slovenia,
Croaţia, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina, Serbia şi Muntenegru. 4) China – ţară în care transformările
economice nu sunt însoţite de o democratizare radicală a sistemului politic [75, 33]. D. Moldovanu
menţionează, de asemenea, că, în legătură cu extinderea Uniunii Europene spre Est, clasificarea aceasta
a suferit modificări importante. În anul 2004, fostele ţări în tranziţie: Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria,

23
Slovenia, Estonia, Lituania şi Letonia au devenit membre ale Uniunii Europene, şi astfel, nu mai fac
parte din categoria ţărilor în tranziţie. România şi Bulgaria vor adera la Uniunea Europeană, probabil, în
ianuarie 2007, o perspectivă reală de intrare în Uniunea Europeană au Albania, Croaţia şi Macedonia,
care au semnat, deja, acordurile de asociere la Uniunea Europeană. În viitorul cel mai apropiat, la
această categorie de ţări, s-ar putea să se alinieze Republica Moldova şi Ucraina [76, 33]. Şi trecerea
ţărilor postsocialiste la economia de piaţă a coincis, în timp, cu procesul globalizării, care a grăbit
reformele politice şi economice în aceste ţări.
O trăsătură caracteristică a activităţii economice a ţărilor postsocialiste poate fi considerată
globalizarea ei, apărută pe la începutul anilor ’80, ce asigură o interdepedenţă crescândă a tuturor
economiilor naţionale, armonizarea economiei naţionale cu economia mondială. Investiţiile străine
contribuie la accelerarea tranziţiei la economia de piaţă. Creditele acordate din Occident au devenit
principala formă acceleratoare de integrare a ţărilor postsocialiste în economia mondială, asigurându-se
o stabilitate macroeconomică de tip european. Dar aceasta a dus şi la aprofundarea inegalităţii privind
nivelul de dezvoltare al ţărilor postsocialiste. Pentru toate ţările postsocialiste, e necesară reformarea
institutelor de proprietate, stabilirea noului mecanism al dirijării gospodăreşti, ce prevede îmbinarea
metodelor economice de piaţă cu cele ale dirijării statale, lărgirea drepturilor agenţilor economici,
dezvoltarea mediului concurenţial real, limitarea monopolurilor. Apar noi mecanisme de dirijare a
finanţelor publice. În unele state postsocialiste, destul de bolnăvicios şi neomogen, se realizează
însuşirea noilor valori, ca predispoziţia la îmbogăţirea personală pe calea dezvoltării iniţiativei şi
responsabilităţii personale.
Experienţa dezvoltării ţărilor postsocialiste adevereşte şi faptul că privatizarea reprezintă condiţia
necesară, dar nu suficientă pentru realizarea cu succes a reformelor economice. Dreptul de proprietate
este puţin eficient fără întărirea lui de sancţiunea financiară şi restructurarea obiectelor privatizate. E
nevoie de stabilirea unui dialog constructiv între stat şi business.
Putem evidenţia ca o legitate a dezvoltării economiei ţărilor postsocialiste: mişcarea de la căderea
transformaţională a economiei la stabilizarea şi avântul ulterior al economiei [77, 108]. Liberalizarea
economiei poate fi privită ca o majorare a eficacităţii ei, dar nu ca scop în sine al reformării. Terminarea
perioadei de trecere la economia de piaţă presupune şi o stabilitate a ordinii gospodăreşti, apariţia
posibilităţii de reproducere a noului sistem social. Într-o serie de ţări postsocialiste, e nevoie să se treacă
de la liberalizarea economică şi stabilizarea financiară, ca scop în sine, la asigurarea renaşterii şi
dezvoltării economiei naţionale prin mobilizarea rezervelor interne de creştere. Ca o prioritate strategică
a insului reformator, poate servi întărirea şi raţionalizarea proceselor integraţionale, ce se deosebesc
printr-o înaltă treaptă de deschidere a economiei şi o dependenţă de lumea exterioară. E nevoie de
activizarea eforturilor de includere a ţărilor postsocialiste în gospodăria mondială, ceea ce va contribui la
ridicarea capacităţii concurente a economiei naţionale a acestor ţări şi ridicarea bunăstării populaţiei.
Vorbim şi despre faptul că ţările postsocialiste au o anumită moştenire istorică comună, şi pot fi
caracterizate prin specificul dezvoltării “singulare”, naţionale, de anumite particularităţi statale ale
dezvoltării. Pentru economiile în tranziţie la economia de piaţă, deosebim diferite tipuri de „gospodărie
din trecutul şi viitorul sistemelor economice, cât şi anumite forme intermediare”. Dedublarea
(bifurcarea) sistemului se manifestă printr-o conflictualitate adâncă şi o dezvoltare imprevizibilă [78,
29]. Ţările postsocialiste, ca societăţi reformate, dispun de vectori „particulari” de dezvoltare.
În plan social, menţionăm că echitatea socială reprezintă unul din factorii de bază, ce duce la
creşterea economică. Tranziţia trebuie să înceapă cu stabilirea unui nou sistem de securitate socială.
Cum menţionează D. Moldovanu, ca rezultat al tranziţiei la economia de piaţă, societatea s-a polarizat în
ţări foarte sărace şi ţări bogate; nivelul polarizării a scăzut; rata şomajului este înaltă şi mereu e în
creştere; un număr tot mai mare de persoane trăiesc într-o sărăcie totală. Într-un timp relativ scurt,
vechiul sistem de protecţie socială, care îl asigura pe fiecare cetăţean cu un loc sigur de muncă, cu un
salariu garantat, cu preţuri mici, subvenţionate la produsele de primă necesitate etc., a fost cu totul
demolat [79, 122].
În perioada tranziţiei la economia de piaţă, apar şi se dezvoltă institutele societăţii civile, ce asigură
o reprezentanţă largă şi o participare activă a oamenilor în sistemul politic [80, 37]. Alegerea
„traiectoriei” statale de dezvoltare este influenţată, de asemenea, de nivelul activităţii sociale, cât şi de

24
gradul de consolidare a societăţii, prezenţa sau absenţa, la naţiuni, a predispoziţiei la contacte
internaţionale.
În plan socio-cultural, în ţările postsocialiste, există strategii cultural-civilizaţionale destul de
variate: de la vesternalizare, până la căutarea modelului naţional autohton, care poate duce la renaşterea
naţională.
În plan politic, perioada de tranziţie la economia de piaţă, menţionează O. P. Sorocean, începe cu
un împrumut activ al concepţiei liberalismului radical, al fetişizării sistemului de piaţă al teoriilor
occidentale şi tendinţei de a copia ţările occidentale. La aceasta a contribuit şi situaţia politică din ţările
postsocialiste: contrapunerea aspră a liderilor politici, caracterizată de o „sete” de putere, şi priorităţi,
tendinţa noii elite de a destataliza şi tendinţa sa de libertate de acţiune la atingerea intereselor sale,
negativismul social faţă de învăţătura marxistă ce s-a bancrutizat [81,37].
Perioada de tranziţie începe cu accederea liberalilor la putere (manifestată prin transformări
politice). Sub influenţa concepţiilor neoliberale şi monetariste de la începutul anilor ’90, într-un şir de
ţări postsocialiste este desfăşurată politica minimizării activităţii statului, în speranţa obţinerii rolului de
coordonare a mecanismului atotputernic de piaţă.
În perioada de tranziţie, necesitatea unui stat puternic este evidentă, fiindcă, în condiţiile unui stat
slab, viaţa economică şi politică începe a fi dominată de elementele mafiote şi criminale. Statul
reprezintă una din principalele condiţii ale reuşitei tranziţiei, putând stabili ordinea, respectarea legilor,
eliminarea corupţiei şi a criminalităţii. Instituţionalizarea de piaţă trebuie să se îmbine cu schimbări
radicale în orânduirea social-politică a ţărilor postsocialiste, precum instaurarea pluralismului politic,
formarea structurilor statale active. Situaţia politică şi transformările radicale din ţările postsocialiste ne
permit să le determinăm ca pe un salt politic dirijat în necunoscut. După cum menţionează
O.P. Sorocean, aceste transformări, deşi sunt unicale, trebuie să se înscrie în logica generală a evoluţiei
mondiale, ce ne permite utilizarea experienţei mondiale de instituţionalizare, pentru ca ele să corespundă
tendinţelor de perspectivă ale dezvoltării globale. De altfel, există şansa de a inventa calea sa, ce va duce
într-o nouă fundătură istorică, sau la marginea civilizaţiei [82, 38]. Valorile democratice se însuşesc
formal în ţările postsocialiste, în statele cu tendinţe democratice slab manifestate.
Transformările economice, dintr-o serie de ţări postsocialiste, au fost influenţate şi de lupta
permanentă pentru independenţa naţională, cât şi de lipsa integrării generale naţionale, adică a
consolidării politice, economice şi morale a populaţiei. „Traiectoria” dezvoltării ţărilor postsocialiste
este influenţată şi de normele şi structurile instituţionale existente ale activităţii vitale sociale.
În corespundere cu principiile democraţiei şi ale ordinii de piaţă, e necesară o restructurare a
statului în legătură cu schimbarea mentalităţii societăţii, cu distribuirea raţională a funcţiilor între
structurile statale, introducerea unui nou mecanism de acumulare şi distribuire a finanţelor publice,
proces multilateral şi destul de îndelungat.
În plan ideologic, în ţările postsocialiste, ideologia marxistă a fost înlocuită prin ideologia
neoliberalismului şi monetarismului, ce a venit „din afară” şi recomandă stabilizarea financiară,
liberalizarea preţurilor, privatizarea, schimbări structurale, dar cu ignorarea rolului de reglementare al
statului, a vectorului social al dezvoltării de piaţă, ce reprezintă interesele capitalului puternic
internaţional.
Această ideologie a fost înlocuită prin ideologia gradualismului pur, care prevedea lichidarea
deficitului şi stabilizarea pieţei de mărfuri din contul dezvoltării sectorului privat, reformarea producţiei
agricole, realizarea politicii antimonopol cu ajutorul unei legislaţii adecvate şi al controlului asupra
preţurilor producătorilor monopolişti; realizarea unei politici rigide, creditări valutare în scopul scăderii
inflaţiei şi introducerii relaţiilor de piaţă, la început în sfera producţiei şi realizării, pe urmă, în cea de
consum, în domeniile investiţionale, liberalizarea preţurilor la etapele tardive ale reformării [83, 71].
În continuare, această ideologie a fost înlocuită prin ideologia reformării complexe, ce s-a dovedit a
fi destul de eficientă şi care pune accent pe transformări instituţionale. Aceasta prevede îmbinarea
liberalizării efective a economiei naţionale cu o înaltă securitate socială a populaţiei.
Pentru viitor, se cere abordarea unei ideologii, cu caracter integrativ, care va manifesta o atitudine
evoluţionist-instituţionalistă, prezentând o sinteză a diferitelor atitudini teoretice în realizarea reformelor
economice. Astfel, menţionează O.P. Sorocean, se cere o trecere de la omul „economic” şi de la

25
individualismul neoclasicilor la doctrina socio-colectivistă a neoinstituţionalismului, neomarxismului şi
globalisticii [84, 78].
Cele menţionate ne vorbesc despre specificul societăţii postmoderne din ţările postsocialiste şi al
ţărilor industrial-dezvoltate, despre „traiectoriile” dezvoltării diferitelor ţări în condiţiile societăţii
contemporane, iar abordarea sinergetică ne-a permis să elucidăm anumite mecanisme de dezvoltare şi
anumite „traiectorii” de dezvoltare, menţionând că apariţia şi dezvoltarea societăţii postmoderne este
destul de complicată şi că haosul de la micronivel constituie un principiu constructiv, factor iniţiator
pentru ieşirea societăţii moderne pe propria cale reală de evoluţie, spre stabilirea societăţii
informaţionale într-o perioadă de trecere, pe care o constituie societatea postmodernă capitalistă din
ţările industrial-dezvoltate şi cea postsocialistă din ţările postsocialiste.

1.4. Filosofia alternativei istorice, perspectivele dezvoltării societăţii postmoderne

Dezvoltarea societăţii postmoderne viitoare într-o societate informaţională o vom analiza în lumina
filosofiei alternativei istorice, ce presupune o anumită tendinţă de complicare a dezvoltării ei.
Dezvoltarea ei vom examina-o, admiţând o mulţime de treceri, o varietate de „puncte de bifurcare”, prin
care mersul evenimentelor nu este decis, în prealabil.
În varianta ei contemporană, filosofia alternativei istorice include o atitudine ondulatorie, dat fiind
faptul că ea presupune prezenţa unor puncte de cotitură, critice, a unor „puncte de bifurcare”, prin care
mersul şi traiectoria dezvoltării societăţii nu este predeterminată, dar presupune o atitudine ondulatorie-
ciclică de dezvoltare a ei, legată de înlocuirea unor faze de undă prin altele noi în cadrul ciclului,
reproducerea pe o nouă spiră, în condiţii noi, a unor fenomene şi situaţii asemănătoare. Această atitudine
ondulatorie admite mult mai multe posibilităţi variate şi alternative de dezvoltare a societăţii, decât
atitudinea linear-ascendentă, sau cea ciclică de dezvoltare. Ea este legată de schimbarea a însuşi
vectorului dezvoltării. Dacă, într-o situaţie, s-a realizat o anumită variantă de dezvoltare, „închizând”
alte variante alternative, apoi, această închidere poartă numai caracter temporar, fiindcă în alte situaţii,
când se vor schimba condiţiile şi însuşi vectorul dezvoltării, se vor realiza noi variante alternative.
Reprezentările cu privire la dezvoltarea societăţii sub formă de unde ne permit o înţelegere mai
bună a procesului de modernizare a societăţii, a relaţiilor de proprietate pe calea creării unei societăţi
informaţionale.
În continuare, vom analiza, în lumina filosofiei alternativei istorice, dezvoltarea societăţii, în
general.
În societatea tradiţională, la treptele timpurii ale comunei primitive, proprietatea încă nu există. La
treptele mai dezvoltate ale comunei primitive, apare proprietatea personală din neproprietate. Doar
proprietatea, în sens economic şi juridic, cum menţionează V.S. Neserseant, e posibilă acolo unde se
recunoaşte proprietatea individualizată (personificată), (dreptul la proprietate a unei mulţimi
nedeterminate de subiecte) asupra mijloacelor de producere; la fel, şi obiectele de consum se prezintă în
calitate de obiecte ale proprietăţii, ce funcţionează în regim economico-juridic, ca circuit de marfă-bani
etc. [85, 47]. Dar, odată cu „apariţia proprietăţii, apare şi inegalitatea socială” [86, 17-24]. În starea
naturală a societăţii, după cum menţionează J. Condorse, oamenii îşi îngrădeau sectoare de pământ, luau
cât puteau lua, atenţionând că acesta-i al lor, spre deosebire de acel pământ care nu-i al lor, sau nu este al
nimănui. Individul se evidenţiază din masa comunităţii. Proprietatea personală a omului, în mod natural,
a apărut în comuna primitivă şi în procesul creării unui sau altui lucru, când „munca corpului lui ... în cel
mai strict mod, îi aparţine lui” [87, 277]. Apariţia proprietăţii personale e legată şi de conştientizarea de
către oameni a unui anumit raport social, a raportului omului sau al grupului de oameni faţă de un
obiect, ca ceva ce le aparţine lor, sau ceva ce le este străin lor. Dezvoltarea proprietăţii personale s-a
realizat pe parcursul posedării de către oameni aparte atât a uneltelor de muncă, cât şi a sectoarelor de
pământ, necesare pentru producerea agricolă, sau meşteşugărească.
În comuna primitivă, exista proprietatea personală, se realiza comuniunea dintre lucrător şi
mijloacele de producere, apar relaţii economice în etapa procesului de producere. Lucrătorul dispune de
mijloace de producere ca proprietar. Impunerea exterioară faţă de muncă lipseşte în comuna primitivă.

26
În cadrul ei, activităţile diferitelor comunităţi aveau caracter colectiv, apare şi proprietatea colectivă, ca
proprietate a tuturor asupra a ceva, apare proprietatea comunitară, obştească asupra mijloacelor de
producţie.
Odată cu apariţia sclavagismului, apar şi relaţiile economice de producere, are loc transformarea
proprietăţii personale în proprietate privată, în urma comercializării ei cu trecerea la producerea
produsului destinat pentru realizarea pe piaţă. Odată cu trecerea la sclavagism, la societatea divizată în
clase, apare concomitent cu proprietatea privată şi proprietatea comunitară, statală. Ea e privită ca
proprietate obştească asupra mijloacelor de producţie, ce nu puteau fi însuşite în mod individual, ca
proprietate colectivă asupra pământului şi asupra elementelor cele mai principale ale infrastructurii, de
la drumuri până la ateliere meşteşugăreşti, proprietate ce există concomitent cu cea personală. Odată cu
dezvoltarea societăţii sclavagiste, relaţiile economice se dezvoltă, apare impunerea extraeconomică faţă
de muncă. Mijloacele de muncă nu mai aparţin lucrătorului, ci reprezentanţilor clasei dominante.
Simultan cu proprietatea privată, apare diviziunea muncii, structura de clasă a societăţii. Proprietatea
privată se prezintă ca o formă deosebită a proprietăţii personale, ce apare în condiţiile înstrăinării
lucrătorului de mijloacele şi condiţiile lui de muncă, care apar în condiţiile societăţii cu clase.
Proprietatea privată se dezvoltă din contul celei personale, datorită includerii, în circuitul pieţei, a
proprietăţii personale, a reprezentanţilor clasei dominante, cât şi a acumulărilor proprietăţii personale a
anumitor producători independenţi, datorită însuşirii obiectelor proprietăţii şi acumulării lor de către
anumiţi oameni în mod individual. Proprietatea personală se transformă în proprietate privată şi, datorită
faptului că se trece la producerea produsului destinat să fie realizat la piaţă. Însăşi proprietatea personală
a început să fie comercializată, transformându-se în proprietate privată [88]. Proprietatea privată şi cea
obştească (proprietatea privată poate fi şi proprietate colectivă, proprietate obştească asupra a ceva) au
apărut odată, ca raporturi diferite cu privire la proprietate. Proprietatea comunitară, obştească, statală a
apărut atunci când fiecare, pentru a păstra pacea, trebuia să transfere o parte din drepturile lor altor
oameni pe calea contractului social. Aceasta a dus la apariţia statului, care reprezintă o „personalitate”
unică, voinţa căruia, pe baza convenţiei multor oameni, trebuie să fie considerată voinţă a tuturor, pentru
ca ea să aibă posibilitatea să folosească forţa şi capacităţile fiecăruia pentru apărarea păcii generale [89,
331] şi, după părerea noastră, a proprietăţii statale, obşteşti, comunitare. Scopul creării statului,
menţionează J. Locke, este de a elabora legi, a păstra libertatea şi proprietatea oamenilor de care ei
dispun. Sarcina puterii legislative devine „grija pentru proprietatea privată a cetăţenilor aparte, pentru tot
poporul şi interesele lui generale, pentru aceea ca el să prospere, să trăiască în pace şi bogăţie şi pentru
ca, după posibilităţi, cu forţe proprii, să se poată apăra de intervenţia străină” [90, 121]. Dar, după
părerea noastră, nu e corectă afirmaţia lui V.L. Inozemţev, că proprietatea privată nu apare odată cu
apariţia societăţii cu clase, şi că în sclavagism nu există relaţii economice la etapa procesului de
producere, că în sclavagism „impunerea din exterior faţă de muncă sau lipseşte complet, sau e asigurată
de impunerea extraeconomică deschisă şi neacoperită”, că numai în societatea feudală tardivă
„proprietatea personală a agricultorilor şi meşteşugarilor a început să se transforme în proprietate
privată, pe măsura răspândirii rentei funciare, ce presupune producerea produsului destinat realizării la
piaţă”, că „însăşi ideea existenţei, în trecut, a proprietăţii comunitare a apărut şi a cucerit minţile, în
fond, în urma răspândirii concepţiilor utopice cu privire la viitorul omenirii, dar nu pe baza faptelor
istorice”, că „reprezentarea cu privire la proprietatea comunitară, sau obştească reprezintă o ficţiune
logică” [91, 5-9]. Şi iată de ce.
În realitate, în comuna primitivă, a existat numai proprietatea personală.
În comuna primitivă, în starea naturală a societăţii, nu exista proprietate colectivă, proprietate
comunitară. În comuna primitivă, nu exista proprietate obştească asupra mijloacelor de producere,
posedări comune asupra uneltelor de muncă şi asupra pământului, necesare pentru producţia agricolă şi
meşteşugărească, nu există stat, nu existau raporturi colective cu privire la proprietate. În sclavagism
apare, deja, şi impunerea exterioară faţă de muncă a sclavilor din partea stăpânilor de sclavi. Apare
proprietatea privată odată cu înstrăinarea lucrătorilor de mijloacele lor de muncă. Apariţia proprietăţii
private în sclavagism a reprezentat un fapt istoric. Apariţia proprietăţilor comunitare în sclavagism
reprezintă, de asemenea, o realitate istorică.

27
 În societatea sclavagistă, în ţările Orientului antic, a existat, concomitent cu proprietatea personală a
regelui (faraonului), ca proprietar al întregului pământ din ţară, a întregii bogăţii a ţării, (ce se extindea şi
asupra vieţii oamenilor), şi proprietatea obştească, statală, exista şi controlul din partea statului asupra
bunurilor absolut necesare. Regele era în drept să facă donaţii, să transmită pământurile instituţiilor
religioase, unor reprezentanţi ai armatei, sau favoriţilor săi. Existau atunci şi proprietatea personală şi
proprietatea colectivă a oamenilor. În comunităţile agrare săteşti, ţăranii aveau anumite drepturi de
posesiune, iar în unele cazuri şi drepturi de proprietate colectivă asupra pământului. Proprietatea era
considerată, ca fiind compusă din gospodăria casnică, precum grânele, carnea, uleiurile etc. (proprietate
personală), şi cea a statului, precum sistemele de irigaţie, drumurile, pădurile etc.(proprietatea comunitară,
obştească).
În Grecia antică, exista proprietatea personală, cât şi proprietatea privată şi comunitară, statală.
Sofiştii, de exemplu, considerau că, în societatea contemporană lor, în cadrul gospodăriei agricole mici,
de proprietate dispuneau membrii societăţii: stăpânii de sclavi, oamenii liberi etc. (proprietatea privată şi
personală), cât şi statul (proprietatea comunitară, statală). Iar Xenofan afirmă că economia societăţii
contemporane lui nu este decât o totalitate de gospodării domestice, care dispun de sclavi, care lucrează
nu numai pentru îndestularea stăpânului, dar şi pentru piaţă (proprietatea personală şi privată) [92, 13].
Platon consideră că proprietatea poate fi personală pentru agricultori şi meşteşugari, ca fiind incapabili
să se ridice la un nivel spiritual (necesar pentru renunţarea la acapararea bunurilor materiale (aur, argint
ş.a.) şi a duce un mod de viaţă luxos). Pentru aristocraţi (filosofi şi străjeri) era admisă de el numai
proprietatea comunitară, obştească. Aristotel precizează că proprietatea, existentă în societatea
contemporană lui, este şi personală, particulară şi comunitară, prezentând o unitate relativă, dar nu
absolută a familiei şi a statului. El consideră că folosirea comună a proprietăţii nu atinge proprietatea
personală şi particulară, dreptul la proprietate se păstrează. Aristotel afirmă că pentru ce este al lor
oamenii poartă cea mai mare grijă, şi că proprietatea privată sclavagistă se poate dezvolta atât în direcţia
economiei naturale, cât şi în direcţia înavuţirii [93, 222].
În epoca medievală, în afară de proprietatea personală, exista atât proprietate privată, cât şi obştească.
Biserica este considerată cel mai mare proprietar şi întreprinzător al epocii (proprietatea comunităţilor
religioase). Există gospodăria naturală, mica industrie (proprietatea personală şi privată), unde se
confecţionau produsele necesare, atât pentru consum, cât şi pentru realizare la piaţă.
În societatea feudală tardivă, în locul proprietăţii funciare mărunte, apare proprietatea comercială şi
proprietatea în calitate de capital comercial. Mercantiliştii (W. Petty ş.a.) consideră că adevărata bogăţie
este aurul, argintul, pietrele scumpe [94, 39-41]. Ca proprietate (personală, privată, statală) erau
consideraţi banii, aurul, argintul sub formă de comori, cât şi produsele manufacturiere, ce se exportau
peste hotare, în primul rând, în ţările nou-descoperite. Monedele de diferită mărime şi valoare au devenit
obiecte ale unui comerţ deosebit şi ale unei meşteşugării. Ca izvor al creşterii proprietăţii, la început, era
considerat aducerea monedei de aur şi argint din alte ţări, din coloniile de peste ocean, cât şi exploatarea
minelor de argint existente în ţară (de exemplu, în Spania), şi crearea unei flote maritime puternice.
Astfel, în cadrul societăţii tradiţionale, apare proprietatea personală din neproprietate. Pe baza ei,
apare proprietatea privată şi comunitară, cu trecerea de la comuna primitivă la sclavagism. Proprietatea
personală este predecesoarea proprietăţii private. Odată cu dezvoltarea societăţii feudale, s-a dezvoltat
atât proprietatea privată, cât şi cea personală.
Proprietatea societăţii moderne, în special a capitalismului premonopolist, este, de fapt, proprietate
privată. Ea este considerată ca stimulent al activităţilor economice şi ca temelie a oricărei economii
moderne de piaţă, şi condiţie importantă a eficienţei economice, stimulent al activităţii economice, şi
motivaţie a riscurilor ei. În această perioadă, s-a dezvoltat şi proprietatea individuală funciară (incluzând
şi mijloacele de producţie, procurate pe bani), luându-se în consideraţie şi proprietatea asupra bunurilor
mobile. Fr. Quesnay menţiona că neraţionalitatea politicii feudale constă în faptul că „luând în
consideraţie proprietatea asupra pământului, ea se îngrijea prea puţin de asigurarea proprietăţii asupra
bunurilor mobile, care este baza agriculturii şi bunăstării noastre” [95, 373]. Odată cu proprietatea
statală, se recunoştea şi existenţa proprietăţii funciare personale şi a celei private. Iar A. Smith vorbeşte
şi despre proprietatea de capital privat, proprietate bazată pe alte forme, decât cele de activitate funciară,
a proprietăţii capitaliste (a capitaliştilor, bancherilor, industriaşilor, arendaşilor), proprietate de capital,

28
bazată pe o totalitate de activităţi: agricole, industriale, miniere ş.a. [96, 242]. Conform concepţiei
economice a lui A. Smith şi D. Ricardo (faţă de cea a lui Fr. Quesnay), se admite existenţa unei
proprietăţi private mai largi. Analizând proprietatea asupra pământului, Fr. Quesnay se interesa prea
puţin de fertilitatea lui, ce are poziţii diferite în raport cu piaţa. D. Ricardo însă, formulând esenţa
principiului proprietăţii asupra pământului, cât şi asupra mijloacelor de producere, consideră că, în
proprietate privată, se află pământul cu întindere (cu calităţi diferite după fertilitate şi randament, ce are
poziţii diferite în raport cu piaţa), cât şi mijloacele de producţie agricolă [97, 82].
Despre sporirea volumului proprietăţii private vorbeşte, în continuare, şi J.B. Say, care consideră că
în proprietate privată se afla pământul, capitalul şi forţa de muncă, care reprezintă cei trei factori de
producţie, şi J.S. Mill, care a formulat esenţa principiului proprietăţii individuale capitaliste, căpătate
prin moştenire, considerând că „scopul principal al tendinţelor în starea prezentă a dezvoltării omenirii
nu este distrugerea sistemului proprietăţii private, dar îmbunătăţirea ei şi prezentarea ei cu drept deplin
fiecărui membru al societăţii de a participa la avantajul, pe care îl aduce” [98, 34].
Dar, odată cu marea proprietate privată, în societatea modernă, a capitalismului monopolist de stat
şi a socialismului, creşte şi proprietatea comunitară, proprietatea colectivă, naţională: agricolă,
manufacturieră, comercială ş.a. F. List menţionează că „natura îşi trage energia productivă din capitalul
naţional: agricol, industrial şi comercial” [99, 177]. În permanentă creştere se afla proprietatea
asociaţiilor (cooperativelor) industriale pe acţiuni. Proprietatea colectivă, comună, socială a pământului
şi a întreprinderilor a devenit o garanţie a dezvoltării relaţiilor de producţie în domeniul producţiei,
schimbului şi repartiţiei. După cum menţionează Ch. Fourier, „concurenţa liberă a dus la înghiţirea
proprietăţii mici şi mijlocii de către metadorele civilizate” [100, 68]. Se consideră neefectivă marea
proprietate privată, privită ca instrument pentru capitalist de a câştiga fără muncă, ce permite
proprietarilor de pământ, bancherilor şi industriaşilor să se scalde în bani. Are loc concentrarea
mijloacelor de producere în mâinile colectivelor, se păstrează proprietatea unei mulţimi nedeterminate
de subiecte asupra mijloacelor de producere, proprietatea colectivă (asociaţionistă) asupra mijloacelor de
producţie, considerată ca forţă a producerii sociale. Devine necesară şi exproprierea capitaliştilor şi
naţionalizarea mijloacelor de producţie. După cum menţionează K. Marx, „această expropriere este
punctul de plecare al modului de producţie colectivist: ţelul acestuia este realizarea exproprierii tuturor
indivizilor de mijloacele de producţie” [101, 425], susţinând, de asemenea, că formele de proprietate,
formele economice, în cadrul cărora oamenii produc, consumă, fac schimb, sunt forme trecătoare şi
istorice. Se vorbeşte şi despre distrugerea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, despre
socializarea lor cu ajutorul revoluţiei proletare, a statului (sau a „semistatului” după V.I. Lenin), a
dictaturii proletariatului „cu ajutorul amestecului despotic în dreptul de proprietate” [102, 446]. Dar, cu
aceasta, nu se distruge însuşirea personală a produselor muncii, ce servesc, în mod nemijlocit, pentru
reproducerea vieţii, ce nu lasă nici un surplus, care ar fi creat putere asupra muncii străine” [103, 439].
Astfel, în lumina filosofiei alternativei istorice, odată cu trecerea la societatea comunistă, are loc
schimbarea vectorului dezvoltării, realizându-se o variantă alternativă de dezvoltare, are loc o cotitură de
la faza de undă de împroprietărire, dezvoltare a proprietăţii private începută însă în societatea
tradiţională, la faza de undă de expropriere, micşorarea proprietăţii private pe seama celei comunitare,
colectiviste (cu trecere la formaţiunea comunistă, la socialism).
În etapa societăţii moderne, a capitalismului monopolist de stat şi a socialismului, se asigură
posibilităţi pentru dezvoltarea permanentă atât a proprietăţii private (în societatea capitalistă), cât şi a
celei comunitare, obşteşti (în societatea socialistă). Proprietatea privată în societatea capitalismului
monopolist de stat este, în fond, în continuă dezvoltare, apare un sector public (proprietatea acţionară,
cooperatistă, a societăţilor pe acţiuni). A apărut proprietatea mixtă: privată şi publică. Existau gospodării
individuale, firme particulare şi un sector public în creştere.
Odată cu apariţia ţărilor socialiste, cu trecerea unor ţări la socialism, are loc transformarea
proprietăţii private în proprietate comunitară, obştească. S-a format proprietatea statală, cea cooperatist-
colhoznică asupra mijloacelor de producţie, cât şi proprietatea organizaţiilor obşteşti, dar partea
dominantă îi aparţinea statului. Statul a devenit proprietarul suprem al celor mai mari părţi ale avutului
naţional. Proprietatea personală s-a redus la minim.

29
 Analizând aceste procese în lumina filosofiei alternativei istorice, vorbim, de asemenea, de
schimbarea vectorului dezvoltării; are loc o cotitură de la faza formării proprietăţii private şi a
proprietăţii comunitare, obşteşti din contul celei personale, de exemplu, în sclavagism, la faza lichidării
proprietăţii private, micşorării proprietăţii personale pe seama creşterii proprietăţii comunitare, obşteşti.
În continuare, s-a realizat trecerea de la societatea modernă la cea postmodernă capitalistă, din ţările
capitaliste industrial dezvoltate, şi postmodernă postsocialistă din ţările postsocialiste.
Analizând proprietatea în societatea postmodernă, menţionăm că proprietatea privată, deja, în ţările
capitaliste industrial-dezvoltate a ajuns la apogeul ei. De asemeni, proprietatea privată a ajuns la o fază
înaltă de dezvoltare şi în ţările postsocialiste în legătură cu faptul că unele ţări postsocialiste, precum:
Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Lituania şi Letonia au devenit membre ale Uniunii
Europene şi ele nu mai fac parte din categoria ţărilor în tranziţie, iar în viitorul apropiat în această
situaţie pot fi: România, Bulgaria, Albania, Croaţia, Macedonia şi alte ţări postsocialiste, în care
perioada de tranziţie se va termina în curând. Putem evidenţia şi trăsături comune ale societăţii
postmoderne (din ţările capitaliste industrial-dezvoltate şi din cele postsocialiste) existente, ca: ale
proprietăţii private, ale relaţiilor economice de piaţă ş.a. În viitor, putem vorbi despre dezvoltarea unei
societăţi postmoderne cu acest conţinut. Proprietatea privată şi relaţiile economice de piaţă vor fi proprii
atât societăţii postmoderne capitaliste din ţările industrial-dezvoltate, cât şi societăţii postmoderne din
ţările postsocialiste. Dezvoltarea societăţii postmoderne în societatea informaţională va include şi o serie
de transformări în ceea ce priveşte formele de proprietate, relaţiile de marfă-bani ş.a. De exemplu, odată
cu trecerea de la societatea postmodernă la cea informaţională, proprietatea privată se va transforma în
proprietate personală. În societatea postmodernă din ţările capitaliste industrial-dezvoltate şi
postsocialiste proprietatea privată, deja, ajunsă la apogeul ei, nu este distrusă, dar în mod legitim se
transformă în proprietate personală. Apare dihotomia proprietăţii private şi a celei personale. Datorită
faptului că ştiinţa, cunoştinţele, informaţia devin forţe producătoare nemijlocite ale societăţii, datorită
progresului înalt tehnologic atins în domeniul producţiei materiale atât în ţările capitaliste industrial-
dezvoltate, cât şi în ţările postsocialiste, se dezvoltă spre o societate informaţională. În aceste condiţii,
lucrătorul ştiinţific, ca posesor al proprietăţii intelectuale, devine figura centrală în producţia materială.
Dominantă în producţia materială devine munca intelectuală creatoare şi nu cea fizică. Informaţia,
cunoştinţele devin resurse importante gospodăreşti, mijloace necesare pentru producţia materială.
Produsele informaţionale devin accesibile unui cerc tot mai larg de lucrători ai sferei intelectuale.
Mărfurile necesare societăţii se produc, în mod efectiv, după limitele structurilor corporative
tradiţionale. Proprietatea intelectuală nu poate fi înstrăinată. Mijloacele de producţie devin tot mai mult
informaţionale, controlul asupra lor aparţinând nemijlocit lucrătorilor. Mijloacele de producere, aplicate
pentru crearea produselor informaţionale, ca şi informaţia devin tot mai accesibile. În acest sens, suntem
de acord cu V.L Inozemţev, potrivit căruia revoluţia informaţională contemporană nu numai „a făcut
cunoştinţele ca forţă producătoare de bază, a creat premise, pentru ca mijloacele necesare pentru
crearea, răspândirea şi reproducerea produselor informaţionale să devină accesibile fiecărui lucrător
capabil să asigure o aplicare adecvată’’ şi că „traiectoria dezvoltării de mai departe a formelor de
proprietate va merge pe calea înlocuirii treptate a proprietăţii private cu cea personală” [104, 12]. În
aceste condiţii, slăbesc poziţiile companiilor mari. Creşte numărul lucrătorilor din sectorul economic cu
tehnologii înalte. Lucrătorii intelectuali lucrează în cadrul companiei, dar nu pentru companie, cum
lucrau anterior lucrătorii fizici. Dominantă devine proprietatea personală asupra mijloacelor de
producţie, care se dezvoltă pe seama celei private.
Analizând societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate, observăm că aici sursa
creşterii capitalului devine ştiinţa. În locul contradicţiei dintre muncă şi capital, proletariat şi capitalişti
(proletariatul este acel care-l asigură pe capitalist cu mijloace de existenţă, asigură existenţa societăţii
moderne capitaliste), apoi, în societatea postmodernă capitalistă, apare contradicţia dintre munca
generală (ştiinţifică) şi capital. Capitalistul, acum, nu trebuie să se teamă de muncitori, ci de oamenii
muncii intelectuale, care, în esenţa lor, există după alte legităţi, decât legile economiei de piaţă [105, 60-
61]. Aceşti oameni sunt primejdioşi pentru capitalism, când devin majoritate lucrătoare şi reprezintă o
nouă clasă producătoare a societăţii. Astăzi, ei formează scheletul a aceea ce se numeşte clasă medie.

30
Rezolvarea contradicţiei dintre munca generală (ştiinţifică) şi capital, după părerea noastră, depinde de
trecerea societăţii de la treapta ei postmodernă la cea informaţională.
Studiind aceste procese în lumina filosofiei alternativei istorice, vorbim, de asemenea, despre
schimbarea vectorului dezvoltării: are loc o cotitură de la faza dezvoltării proprietăţii private pe seama
proprietăţii personale (în societatea sclavagistă, de exemplu) la faza dezvoltării proprietăţii personale pe
seama proprietăţii private.
Analizând societatea postmodernă, în general, menţionăm că, în ea, ştiinţa devine forţa
producătoare nemijlocită a societăţii, reducând munca nemijlocită a muncitorilor la minimum,
„transformând-o în moment secundar de producţie”. Producerea din societatea informaţională va fi
„producere ştiinţifică” (spre deosebire de cea de la fabrici şi uzine).
Odată cu trecerea de la societatea postmodernă la cea informaţională, are loc transformarea
producerii capitaliste şi a celei postsocialiste, legate de proprietatea privată şi relaţiile economice de
piaţă în producere ştiinţifică, dar ea nu se limitează numai la sfera relaţiilor economice. Apare un nou tip
de lucrător-producător, ce nu operează cu unelte mecanice de muncă, dar cu tehnică de calcul
complicată şi cu tehnologii informaţionale dezvoltate. Caracteristica profesională a unui asemenea
lucrător este capacitatea lui de a produce noi cunoştinţe, de a lansa în producere noi modele, a pune la
dispoziţie o informaţie utilă, ce ridică capacitatea de concurenţă a întreprinderii la piaţă. Ca sursă a
venitului lui nu se prezintă forţa fizică, ci studiile efectuate, pe ele, în continuare, omul le transformă în
mijloace de producere a noi cunoştinţe, pentru reproducerea lărgită. Această clasă, fiind inclusă
nemijlocit în procesul producţiei materiale pe scară lărgită, nu este clasă economică, în sensul obişnuit,
apartenenţa la ea a membrilor ei se determină de factori extra-economici – prezenţa studiilor şi a
anumitor capacităţi intelectuale [106, 61].
Anume, rezolvarea contradicţiei dintre munca generală (ştiinţifică) şi capital, care accelerează
dezvoltarea ştiinţei, dezvoltarea capacităţilor creatoare ale lucrătorului, dezvoltarea creatosferei şi
asigură trecerea societăţii de la etapa ei postmodernă la cea informaţională.
Societatea informaţională, după părerea noastră, nu va dispune de economie capitalistă, fiindcă
producerea în care ştiinţa este forţă nemijlocită de producere, condiţie generală a muncii, nu poate exista
şi se dezvolta după legile economiei capitaliste. Ştiinţa, cunoştinţele nu pot fi obiecte ale proprietăţii
private. Ştiinţa, ca forţă principală de producere, nu poate fi privatizată, după natura ei aparţinând
fiecăruia şi, deci, tuturor. Proprietatea privată asupra mijloacelor de producere nu se răspândeşte asupra
cunoştinţelor ştiinţifice, întruchipate în ele. Şi, în acest sens, putem vorbi de proprietate obştească, de
proprietatea fiecăruia, proprietatea individuală la tot, care, de aceea, şi este proprietate obştească,
proprietate a tuturor. O asemenea proprietate este proprietatea asupra ştiinţei, cunoştinţelor şi a culturii,
în genere, ce nu poate fi împărţită în măsură egală şi, pe deplin, aparţine fiecăruia şi, în acest sens,
proprietatea obştească nu este categorie economică, dar categorie a culturii. Ea înseamnă însuşirea reală
de către fiecare individ a întregii bogăţii sociale nu în forma substanţială, dar culturală, omenească, şi nu
la piaţă, unde se capătă numai proprietate privată, dar în procesul învăţământului individual şi al
autoinstruirii [107, 62]. În societatea informaţională, i se va asigura fiecăruia acces egal la această
bogăţie. Deja, în societatea postmodernă, cu reţelele şi tehnologiile ei globale, creşte rolul
învăţământului; centrul vieţii sociale se transferă din sfera economică în cea extraeconomică. Odată cu
trecerea la societatea informaţională, va dispărea şi munca angajată.
Tratăm despre trecerea la societatea nouă, informaţională, ce reprezintă o treaptă mai înaltă, în
progresul mondial-istoric al libertăţii, egalităţii şi dreptăţii, în relaţiile sociale dintre oameni. Dar această
societate nu va fi o orânduire civilitară, „baza iniţială a căreia este proprietatea egală civilitară
(cetăţenească) a fiecăruia” [108, 48], dar o orânduire, a cărei bază iniţială o constituie egalitatea
proporţională, când fiecare individ se consideră în raport cu capacităţile, aptitudinile, talentul său, cu
rezultatul sau creaţiile sale, adică în raport cu meritul său, ci o justiţie distributivă, ce presupune să dea
fiecăruia ce i se cuvine în atribuirea onorurilor, a funcţiilor, a bogăţiilor (Aristotel). În locul distribuirii
după muncă (din socialism, de exemplu), vine distribuirea după capacităţile, aptitudinile, talentul,
rezultatul creaţiilor oamenilor, adică în raport cu meritul lor.
Societatea viitoare, informaţională, considerăm noi, va fi o societate noocrată, realizându-se
trecerea la evoluţia dirijată intensivă. Concentrată în timp, ea va asigura o creştere a produselor agricole

31
şi industriale, având sarcina „maximizării forţei existenţiale totale a asociaţiei omeneşti din contul
ridicării calităţii dirijării politice a evoluţiei sociale” [109, 87]. În această societate, va domina
proprietatea individuală, punând la baza societăţii prezenţa unei raţiuni creatoare, inovaţionale, ce are,
cu predilecţie, natură subiectivă, dar bazată pe efecte sociale existenţiale obiective etc. În această
societate, în calitate de factor dominant al procesului istoric, de forţă existenţială de bază, se manifestă
raţiunea politică evolutivă totală (sau inovaţională) a asociaţiei omeneşti, formaţiunile sociale,
reprezentând rezultate ale activităţii inovaţionale, finalist-orientate în sfera politică. Această societate va
căuta priorităţi în dezvoltarea maximală a potenţialului omenesc. Activitatea oamenilor la locul de
muncă, într-o măsură tot mai mare, va deveni consum de informaţie şi cunoştinţe, create de alţi oameni.
În societatea noocrată, informaţională, forma dominantă de proprietate va fi proprietatea
intelectuală, ce va fi apreciată pe baza teoriei creative a valorii. În această societate, după părerea
noastră, va exista un stat puternic, ce va funcţiona pe baza unei democraţii lărgite, în care ramura de
bază a puterii politice devine puterea inovaţională (sau evolutivă), noocrată. În această societate, etica
evoluţiei omenirii va înlocui etica reproducţiei lărgite a omenirii, ce domină în etapele anterioare ale
dezvoltării societăţii, pornind de la faptul că existenţa şi evoluţia omenirii este cerinţa de bază a oricărui
om, iar maximizarea potenţialului total existenţial, creşterea tempourilor evoluţiei sociale reprezintă
scopul suprem al oricărui om. Dezvoltarea societăţii informaţionale e preconizată să aibă loc în direcţia
ierarhiei sociale optime, formate după principiul gradului de creativitate şi al capacităţii de acţiune în
sfera politicii evolutive, adică construirea societăţii noocrate. Deci, societatea noocrată, în concepţia
noastră, se deosebeşte, în mod calitativ, de societatea noocrată, analizată de V.K. Petrosean prin faptul
că el consideră că acestei societăţi îi este proprie o previziune normativă optimistă a decurgerii
procesului stării istoriei, iar noi considerăm că o prognozare precisă se poate realiza doar pe baza legilor
obiective ale istoriei, în timp ce societatea descrisă de V.K. Petrosean are, cu precădere, natură
subiectivă [110, 47], şi deci societatea este nelineară. În această societate neocreată, vor exista multe
cotituri, după limitele cărora previziunile nu mai sunt realizabile. După aceste cotituri, nu se mai văd
schimbările prognozate [111, 218].
Astfel, în lumina filosofiei alternativei istorice, este analizată dezvoltarea societăţii, în genere, a
formelor de proprietate, în special, şi putem vorbi despre perspectivele dezvoltării formelor de
proprietate în societatea viitoare, informaţională, despre viitorul societăţii umane.
Analizând esenţa societăţii postmoderne, în plan social, economic, politic, ideologic, vom trece la
examinarea societăţii postmoderne în planul utilizării în ea a tehnologiilor informaţionale.

32
 Capitolul II. NOILE TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE COMUNICATIVE: PROBLEME
FILOSOFICE ŞI METODOLOGICE

Analiza societăţii postmoderne, ca perioadă de trecere la societatea informaţională, presupune atât

studierea apariţiei şi dezvoltării noilor tehnologii informaţionale şi comunicative, cât şi examinarea unor
probleme filosofice şi metodologice specifice, apărute în legătură cu utilizarea lor şi, în special, filosofia
Internetului, ca filosofie a sistemelor principial deschise: filosofia lumilor virtuale, crearea lumilor
virtuale cu ajutorul noilor tehnologii informaţionale şi comunicative, cât şi filosofia postmodernismului,
ca filosofie a societăţii postmoderne.

2.1. Apariţia şi dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale

şi comunicative, rolul lor în constituirea
şi dezvoltarea societăţii postmoderne

Analizând apariţia şi dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale şi comunicative, ne vom opri la

examinarea rolului lor în apariţia societăţii postmoderne, studiind dezvoltarea revoluţiei computeriale în
revoluţia informaţională, cât şi rolul revoluţiei informaţionale în dezvoltarea societăţii postmoderne,
constituirea şi dezvoltarea societăţii postmoderne în Republica Moldova.

2.1.1. Apariţia şi dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale şi comunicative: de la revoluţia

industrială la revoluţia informaţională
Examinând constituirea societăţii postmoderne, menţionăm că, în dezvoltarea civilizaţiei umane,
deosebim trei perioade calitativ diferite: tradiţională, industrială sau modernă şi postmodernă sau de
trecere la societatea informaţională.
Pentru perioada tradiţională e caracteristică asemenea tehnologie ca abacul, care a fost prima
maşină de calcul, elaborată în jurul anilor 3000 î.e.n., ce prezenta un dispozitiv, confecţionat dintr-o
placă acoperită cu praf de nisip şi prevăzută cu nişte canale paralele, în care se puneau petricele, ce
indicau unităţile, zecile etc. În anul 1600, scoţianul John Napier descoperă modul de înmulţire şi
împărţire, recurgând la adunarea şi scăderea altor numere, numite logaritmi.
Trecerea de la perioada tradiţională la cea modernă a dezvoltării societăţii a fost marcată de
realizarea unei revoluţii industriale, inclusiv în domeniul tehnicii de calcul. În această perioadă (în anul
1642), Blaise Pascal construieşte primul calculator numeric simplu, capabil să facă adunări şi scăderi,
iar în anul 1650 e construită rigla de calcul a lui Robert Bissaker. După aceasta, a urmat construirea, în
anul 1673, de către G.V. Leibniz, a unei maşini de calcul, ce putea nu numai să adune şi să scadă, dar şi
să înmulţească, să împartă şi să extragă rădăcina pătrată. În anul 1800, francezul Joseph Marie Jacquerd
inventează maşina automată cu cartele perforate: datele pot fi înscrise pe cartele, care pot fi utilizate
pentru a crea serii de instrucţiuni, ce pot fi, în continuare, programate. În anul 1835, Ch. Babbage a
proiectat o maşină de calcul prevăzută cu dispozitive de intrare şi ieşire. El folosea, în scopul păstrării
rezultatelor, cartele perforate. Era prevăzută şi o memorie (o magazie) şi un procesor (sau o moară).
Babbage este considerat părintele calculatorului modern.
În anul 1850, matematicianul englez George Boole elaborează teoria sistemului binar, care a fost
pusă la baza circuitelor calculatoarelor. Herman Hollerith, în anul 1880, construieşte prima maşină
electromecanică cu cartele perforate. Leonardo Torres, în anul 1915, a combinat tehnicile de calcul
electromagnetice cu principiile programării, a descris prima maşină ce poate lua decizii, demonstrând
calităţile ei, folosind-o la rezolvarea unor probleme simple de şah.
Primele maşini electronice de calcul au apărut în anii ’30 ai secolului al XX-lea, iar în anii '60 ai
secolului al XX-lea, sunt construite maşinile electronice de calcul de generaţia a doua. În anul 1931,
V. Busch a inventat un calculator numit analizator diferenţiat, ce era în stare să rezolve ecuaţii simple,
iar D. Hartrec, în anul 1933, împreună cu A. Porter, au construit un calculator analogic, pe care
D. Hartrec l-a folosit la rezolvarea problemelor fizicii atomice.
În anul 1936, K. Zuse a elaborat câteva idei de bază ale calculatorului automat, iar în anul 1941, el a
realizat calculatoare pe bază de reţele şi a dezvoltat un limbaj algoritmic.

33
 În anul 1937, C. Shanon şi G. Stibitz, lucrând separat, au proiectat circuite de comutare electronice.
În 1937-1940, G. Stibitz şi S. Williams construiesc un dispozitiv pentru transmiterea calculelor la
distanţe mari, iar în 1939, John Atanasoff şi Cliford Berry creează primul calculator digital.
În anul 1942, H. Eiken, C. Lave, F. Hamilton şi B. Durtec au construit primul calculator mecanic
universal, iar în anul 1944, H. Eiken creează calculatorul programabil pentru scopuri generale „Marc 1”.
În anul 1945, J. Neumann a dezvoltat conceptul de program memorat, prin care instrucţiunile
pentru calculator puteau fi reţinute intern în formă numerică. Aceasta permitea ca în maşină să fie
realizate alegeri logice şi ca, în timpul procesului, instrucţiunile să fie modificate de calculator. În anul
1946, a fost construit, de către J. Manchly şi P. Eckert, primul calculator complet electronic, numit
ENIAC (Electronic Numerical Integrator and Calculator). Odată cu apariţia microelectronicii,
electronica şi aplicaţiile ei au devenit elementele centrale ale reorganizării, realizate în structurile de
producţie ale societăţii industriale dezvoltate.
Odată cu construirea calculatoarelor electronice a urmat o adevărată revoluţie în industria
informaţională. Concomitent cu crearea primului calculator electronic ENIAC, au fost construite şi alte
calculatoare, precum „Poppa”, construit în anul 1948, ce dispunea de un transfer condiţionat al
controlului, şi EDSAC (Electronic Delay Storge Automatic Calculator), construit în anul 1949, ce
realiza o memorie cu viteză mare, folosind numere binare ş.a. În anul 1948, J. Bardeen şi W. Shockely
au elaborat tranzistorul, un computer electronic compact, care a folosit tubul electronic, care prin
dimensiunile mici, fiabilitate şi nevoie redusă de energie, a pregătit drumul spre circuitele integrate şi
apariţia erei microelectronicii.
În anul 1949, M.V. Wilkes realizează primul calculator electronic cu capacităţi de stocare. În
acelaşi an, An. Wang elaborează memoriile cu miez magnetic, iar în anul 1950, A. Turning creează
primul calculator digital programabil.
Prin aceasta se trece de la revoluţia industrială la revoluţia tehnico-ştiinţifică, iar în domeniul
tehnicii de calcul începe revoluţia computerială, legată de noi realizări în domeniul microelectronicii. În
consecinţă, se trece de la maşinile energetice, mecanice şi electromecanice ale revoluţiei industriale, la
calculatoare, care, împreună cu programele informatice lărgesc capacităţile lor intelectuale. Se
realizează o revoluţie tehnologică, ce schimbă caracterul forţelor de producţie din societate.
Revoluţia computerială, începută în a doua jumătate a secolului al XX-lea, e impulsionată de
realizări noi în domeniul microelectronicii. În anul 1951, s-a realizat primul amplificator cu
semiconductori. Tot în acest an, Mauchly şi Eckert inventează primul calculator, folosit pentru comerţ.
În anul 1958, a fost realizat un tranzistor planic, iar în anul 1959, s-au realizat pachete de circuite,
conţinând două sau mai multe dispozitive tranzistoriale. Apare circuitul integral, realizat de J. Kitby. Se
dezvoltă limbajele de programare: Basic, Pascal ş.a.
În anul 1963, apare primul minicomputer. În anul 1964, D. Engelbert inventează mouse-ul. Prin
aceasta, microelectronica a avut o influenţă evidentă asupra ritmului de creştere a tehnicilor de producţie
automatizată.
În anul 1967, a fost adoptat primul program pentru construirea şi folosirea calculatoarelor
electronice în economia naţională a Uniunii Sovietice, iar în februarie 1980, la fabrica „Baker Perkins”
din Marea Britanie, aproape jumătate din cele 10000 de modele, pe care le producea fabrica, reprezenta
producţie asistată de calculator. Se realiza controlul automatizat al procesului de producţie.
În anul 1971, s-a realizat primul microprocesor, iar în anul 1975, s-a asamblat un întreg calculator
pe un singur panou. În anul 1976, a fost fabricat un calculator format din 20000 de tranzistori [1, 73-76].
S-a construit şi primul calculator domestic ALTAIR-8800 (prezentat în ianuarie 1975), ce depăşea
performanţele ENIAC-ului, deoarece avea o memorie mai mare decât a lui de 20 de ori mai rapid.
În 1978, Philips Sony creează compact-discul cardo, iar în anul 1993, are loc lansarea primului
procesor Pentium, fiind urmat de lansarea, în continuare, a lui Pentium II, Pentium III ş.a.m.d.
La începutul deceniului 7, al secolului al XX-lea, a fost construit primul robot, prima maşină
programabilă, capabilă să realizeze servicii diferite. Robotul avea braţe, mâini mecanice, ce puteau fi
coordonate cu ajutorul instrucţiunilor date de microprocesoare sau calculatoare. Fiind înzestraţi cu
dispozitive senzitive şi cu un mecanism de control, roboţii puteau modifica instrucţiunile iniţiale şi crea
noi instrucţiuni. Prin introducerea robotului în industria automobilelor, productivitatea producerii lor a

34
crescut de câteva ori. Ei pot realiza activităţi periculoase pentru oameni. În URSS, s-au creat şi roboţi
mobili, ce se pot orienta într-un mediu dezordonat [2, 115-123]. Roboţii, ca dispozitive dotate cu
programe informative, au devenit unelte revoluţionare ale omenirii.
Schimbări mari s-au realizat, de asemeni, şi în domeniul telecomunicaţiilor. Tragerea, în anul 1858,
a primului cablu telefonic transatlantic euro-american a dus la crearea, în anul 1866, a primei linii
telefonice intercontinentale, a primului sistem de comunicare de proporţii din istoria omenirii . Cu
aceasta s-a realizat integrarea vocii cu datele într-un singur sistem.
A urmat şi combinarea dezvoltării tehnologiilor şi a comunicaţiilor, formarea reţelelor computeriale
informaţionale, înţelegându-se prin reţele informatice ansamblul reţelelor de calculatoare şi aplicaţiile
realizate de ele. După ce, în anul 1954, în Marea Britanie, a fost construit primul complex de calcul
SEAC+DISEAC, ce conţinea două calculatoare diferite, interconectate, astfel că fiecare dintre ele servea
pentru celălalt ca unitate de intrare-ieşire a datelor, asigurându-se schimbul de informaţii dintre ele,
putând opera în comun pentru rezolvarea uneia şi aceleiaşi probleme.
A urmat şi construirea de noi reţele. În anul 1955, au fost construite complexuri de calculatoare
echivalente, ce aveau menirea realizării aceleiaşi funcţii şi scopul îmbunătăţirii prelucrării informaţiei.
Mai târziu, s-au realizat şi diferite complexuri multicomputeriale, multiprocesoriale,
supercalculatoare, creându-se şi sisteme de teleprelucrare a datelor. În anul 1957, în Uniunea Sovietică a
fost lansat primul satelit al Pământului şi tot în acest an preşedintele SUA, D. Eisenhauer a semnat
primul document despre crearea agenţiei ARPA (Avansed Research Project Agency). Cu proiectul
ştiinţific ARPANET, a apărut şi Internetul.
În anii '70, ai secolului al XX-lea, odată cu apariţia Internetului, pe măsură ce computerul s-a
transformat, din mijloc de automatizare, în mijloc de telecomunicaţii, lăsându-i toate capacităţile de
prelucrare a informaţiei, are loc trecerea la revoluţia informaţională. Între revoluţia computerială şi cea
informaţională există asemănări şi deosebiri. De exemplu, în ambele revoluţii e vorba despre creşterea
intensităţii prelucrării informaţiei cu ajutorul mijloacelor tehnice informaţionale [3, 7]. Dar computerul,
din mijloc de automatizare din perioada revoluţiei computeriale, devine mijloc de telecomunicaţii în
perioada revoluţiei informaţionale. Reţeaua telecomunicaţională computerială este mai rapidă şi mai
puternică, şi cu posibilităţi mai largi, decât ale telefonului şi telegrafului. Şi dacă, la revoluţia
computerială, au participat sute de specialişti, numărul participanţilor la revoluţia informaţională este,
deja, de milioane de oameni, care, în majoritatea lor, până acum nu s-au aşezat la computer, afară de
folosirea lui în scopuri înguste, personale. Pentru lucrul în Internet e necesar doar numai un set minimal
de informaţii tehnice. Pe măsura informatizării şi Internetizării societăţii, oamenii, pe de o parte, tot mai
mult, participă la procesul de producere, iar pe de alta, activitatea lor la locul de muncă, în măsură tot
mai mare, devine consum de informaţie şi cunoştinţe, create de alţi oameni. Oamenii se folosesc de
tehnologii informaţionale şi de comunicaţii tot mai performante. Se intensifică schimbul de informaţii
între diverse ramuri ale economiei naţionale, între diferite ţări. Dezvoltarea societăţii, tot mai mult,
depinde de dezvoltarea resurselor informaţionale, de cultura informaţională a membrilor societăţii, de
nivelul pregătirii cadrelor corespunzătoare activităţii informaţionale în societate.
Odată cu apariţia noilor tehnologii informaţionale şi comunicative, a Internetului, apare şi societatea
postmodernă, iar prin dezvoltarea lor, prin internetizarea societăţii se dezvoltă şi societatea postmodernă.

2.1.2. Noile tehnologii informaţionale şi comunicative, rolul lor în dezvoltarea societăţii

postmoderne
Dezvoltarea societăţii postmoderne, în mare măsură, e condiţionată de dezvoltarea noilor tehnologii
informaţionale şi comunicative, a Internetului.
Menţionăm că de la reţeaua ARPANET au apărut şi alte reţele. Astfel, în anul 1966, cu susţinerea
agenţiei ARPA a Departamentului Apărării al SUA, s-au transmis informaţii printr-un canal de
comunicare a două calculatoare, unul în statul Massachusetts şi altul în statul California, iar şapte ani
mai târziu, la reţeaua industrială ARPA, s-au conectat universităţile Marii Britanii şi ale Norvegiei, fapt
prin care această reţea a devenit internaţională. Pe la mijlocul anilor '60, ai secolului al XX-lea, a fost
construită reţeaua de comutare cu mesaje, numită AUTODIN 1. În anul 1968, a fost pusă în funcţiune
experimentală reţeaua NPL (National Phizics Laboratory), care a însemnat prima reţea de comunicare

35
de pachete, rămânând o reţea de laborator. În anul 1969, au apărut primele tranşe ale reţelelor
ARPANET (firma Bolt, Beranec and Newman, SUA), SITA (Societe Interationale de Telecomunication
Aeronautique, SUA), TYMNET (firma TYMSHARE, SUA) şi CIBERNET (firma CDC, SUA).
Mai târziu, au fost construite şi alte reţele, precum: RETD (1971, CTNE, Spania),
CICLAES/CIGALE (INRIA, Franţa, 1973), TELENET (Telenet communication, 1973, SUA), care a
evoluat în SPRINT (EPSS Marea Britanie, 1974), EIN (European Informational Network, 1975), EDS
(Germania, 1975), DATAPAC (Canada, 1977), TRANSPAC (Franţa, 1978), EURONET (1979,
Comunitatea Economică Europeană), EUNET (1982, Europa), NSF (National Science Fondation, 1986,
SUA) ş.a. [4, 16].
Ministerul Energeticii al SUA, la început, a creat reţeaua MFE NET, în scopul cercetărilor sintezei
termonucleare cu reţinere magnetică. În continuare, specialiştii din domeniul fizicii cu energii înalte au
obţinut reţeaua NEPNET, iar astrofizicienii de la NASA au obţinut, la rândul, lor reţeaua SPAN. A fost
elaborată şi reţeaua CS NET, care reunea specialişti în domeniul informaticii din cercurile academice şi
industriale. Au apărut şi reţelele USF NET şi BIT NET. În sectorul comercial, a fost creată reţeaua DEC
NET. Programele IA NET (Marea Britanie, 1984) şi NSF NET (SUA, 1985) aveau intenţia de a deservi
tot ce se referea la sistemul învăţământului superior. În anul 1986, conducerea NSF NET a trasat sarcina
formării unei infrastructuri globale de reţea pentru deservirea cercurilor largi academice şi de
investigaţie. S-a hotărât ca NSP să fie alipită la infrastructura ierarhică organizaţională a Internetului, ce
exista sub egida DARPA. Magistralele NSF NET au existat opt ani, perioadă în care magistrala a
crescut de la 6 până la 21 noduri. Numărul reţelelor din Internet a depăşit 50 mln, dintre care aproape 29
mln erau situate pe teritoriul SUA, iar celelalte în toate părţile lumii, şi chiar în spaţiul cosmic. În anul
1987, Internetul a apărut şi în Uniunea Sovietică. În ultimii 15 ani, puterea calculatoarelor a crescut de
aproape 10.000 de ori, iar preţul fiecărui computer a scăzut de 100.000 de ori. Viteza de calcul se
măreşte cu un ordin (de 10 ori) în fiecare 5 ani: de la 1000 instrucţiuni pe secundă în anul 1975 – la 1010
instrucţiuni pe secundă în ultimii ani. Avântul reţelelor NSF NET şi mărirea finanţării acestui program a
dus la faptul că, în anul 1990, ARPANET a fost descompletată definitiv.
Menţionăm că Internetul a început cu proiectul ştiinţific militar ARPA NET, dar s-a dezvoltat în
comunităţile de cercetări universitare cu tradiţii academice, cu publicarea deschisă a ideilor şi
rezultatelor. Dar ciclul academic obişnuit s-a dovedit a fi insuficient de rapid pentru sistemul dinamic de
idei necesare pentru crearea reţelelor. A apărut necesitatea ca aceste idei să fie discutate şi de alţi
specialişti de reţea. Caracterul deschis al documentelor RTC a contribuit la creşterea Internetului şi
apariţia poştei electronice. Astăzi, în ierarhia IETF, există 75 de grupe tematice, ce abordează diferite
aspecte ale Internetului. Proiectele de pachet ale reţelelor radio şi de satelit şi alte programe de cercetare
ale DARPA în domeniul informaticii s-au dezvoltat în condiţiile colaborării multor cercetători.
Grupa de lucru de Reţea a ARPA NET a fost, în continuare, transformată în grupă de lucru în
cadrul Internetului. S-a coordonat lucrul cu o serie de ţări europene, care participă la proiectul „Pachet
Satelit”. În 1992, numărul sistemelor în Internet a depăşit cifra de 1 mln. În 1993, la reţea a fost
conectată Casa Albă din Washington.
Folosirea tot mai largă a tehnologiilor informaţionale e stimulată şi de formarea proprietăţii asupra
informaţiei şi a cunoştinţelor, nemijlocit legate de acei ce le produc. Se stabileşte un nou tip de libertate
asupra informaţiei şi cunoştinţelor, care-s inseparabile de om. Reţeaua Internet a crescut rapid: de la 15
mii staţii (calculatoare, terminale), cât avea ea în 1986 – la 2.1 mln staţii, la care a ajuns în anul 1993, şi
la peste 30 mln staţii construite în 1997, rata creşterii fiind de 1 mln în fiecare lună. La Internet sunt
incluse aproape 100 mii reţele ale diferitelor instituţii şi întreprinderi din peste 180 de ţări. Piaţa
americană a tehnologiilor informaţionale avansate, în anul 2000, a constituit 700 mlrd $, în Japonia –
300 mlrd $. Internetizarea, în continuare, a societăţii a dus la faptul că, în ultimul timp, numărul
utilizatorilor Internet de casă a întrecut o jumătate de miliard de oameni [5, 6]. La Internet, sunt uniţi 8%
din locuitorii planetei. În prezent, una din cel mai internetizate ţări este considerată Marea Britanie, de
unde vin cel mai des informaţii despre aplicarea tehnologiilor înaintate de reţea şi despre investirea a noi
Internet-dispozitive. Numărul utilizatorilor din Europa, Orientul Apropiat, Africa, în ultimii ani, a
crescut cu 4,7% şi a devenit de 134,7 mln oameni. În reţeaua asiatico-pacifică ele au crescut cu 5,5%,
întrecând cifra de 110 mln oameni [6, 6].

36
 În industria tehnologiilor informaţionale şi de telecomunicaţii, în frunte, se află SUA cu 34%,
urmată de Europa- cu 30 la sută, Japonia-15% şi celelalte ţări-21%. Nivelul răspândirii calculatoarelor
personale în casele europenilor variază de la 11% la 65%, iar difuzarea Internetului variază de la 3% la
51%. Pentru cei cu venituri sub 500 euro, răspândirea este de 10%-pentru calculatoarele personale şi de
3%-pentru Internet. Pentru cei cu venituri de peste 4000 euro, propagarea este de 76% – pentru
calculatoare personale şi de 47% – pentru Internet. Zonele rurale au un nivel semnificativ mai redus de
răspândire a calculatoarelor personale şi a Internetului, decât cele urbane sau metropolitane. Şi cu cât
preţul de acces la calculatoare este mai mare, cu atât este mai redusă utilizarea acestora [7, 223-225]. De
aceea reducerea preţurilor prin creşterea capacităţii constituie o prioritate pentru toate ţările, inclusiv
pentru Republica Moldova.
Conform ultimelor analize, fiecare al cincilea american consideră că Internetul este cel mai bun
mijloc de comunicare de masă. Internetului îi face concurenţă numai televiziunea, pentru care, în fond, a
votat populaţia în vârstă-46%. Tinerii între 12 şi 34 ani s-au pronunţat, de fapt, pentru Internet, în timp
ce în favoarea televiziunii au votat numai 26%. Dar, în ultimul timp, tempoul de creştere a utilizatorilor
Internetului în ţările dezvoltate scade şi creşterea de bază o asigură ţările în curs de dezvoltare. Creşte
sectorul Internetului casnic în ţările Americii Latine. În cel de-al doilea an, al mileniului trei, numărul
utilizatorilor din America Latină a constituit 10 mln utilizatori, iar conform prognozelor, la terminarea
celui de-al cincilea an al mileniului trei, numărul includerilor casnice în Internet erau preconizate să
crească în aceste ţări, până la 30 mln, astfel, în această regiune, accesul la reţea este, deja, la fiecare a
patra familie [8, 16]
Actualmente, accesul la Internet îl deţin, deja, 7% dintre americani, iar timpul, în medie, petrecut de
utilizatori în reţea, se apropie de o oră pe zi. Aceasta creează condiţii pentru lucrul la distanţă [9, 40-44].
Experţii din Institutul European al serviciilor de angajare au calculat că, în anul 2010, în Europa, 2,7 mln
oameni vor lucra la distanţă, mulţi fiind cei care, deja, efectuează un anumit lucru la computerul de la
domiciliu, precum acei care lucrează simultan în câteva firme. În anul 2000, numărul lor a fost, deja, de
3,7 mln, iar către anul 2010, vor fi 14 mln de astfel de lucrători. De asemenea, lucrătorilor la distanţă li
se vor alătura mulţi specialişti, ce acordă serviciile lor prin telecomunicaţii. Numărul lor va creşte până
la 6,58 mln oameni. Dacă, de exemplu, preşedintele SUA, Bill Clinton, a anunţat, nu demult, despre
internetizarea, în fond, a SUA, apoi scopul informatizării ţării, în continuare, a devenit introducerea
Internetului cu viteze înalte, care trebuia să revigoreze economia naţională a ţării [10, 4]. În SUA şi
Canada, sunt 39% utilizatori ai Internetului din totalitatea utilizatorilor Internetului din lume, din ei
191,7 mln oameni fiind utilizatori casnici. În Japonia, deja, are loc testarea tehnologiilor, care vor
permite conectarea rapidă la Internet prin satelit, ce se află pe orbită în jurul Pământului [11, 4].
În prezent, există chiar şi Internet-zburător. La bordul avionului Boeing, se acordă, în timpul
zborului, acces accelerat la Internet [12, 2]. Dezvoltarea societăţii postmoderne necesită, astăzi, în lume,
dezvoltarea prioritară a ramurilor scientofage ale economiei naţionale, a ştiinţelor fundamentale şi
aplicative, a întregului complex al informaticii, incluzând producţia, infrastructura şi piaţa
informaţională. Astfel, după cum menţionează I. Bolun, astăzi, funcţionează sute de mii de reţele, legate
reciproc, ce formează un ciberspaţiu comun. Au fost construite noi reţele, precum reţelele X.25 (una din
aceste reţele, reţeaua Transpac din Franţa, s-a dovedit a fi destul de numeroasă), cât şi reţelele ISDN,
una din ele fiind Reţeaua Numerică cu Servicii Integrate (Integrated Services Data Network). Prima
reţea comercială de acest tip a fost construită în Franţa în anul 1987. Au fost construite şi reţelele Relee
de Sadvi (Frame Relay), care-i mai simplă şi mai puţin costisitoare decât X.25. Standardele pentru
aceste reţele, începute în anul 1986 şi publicate în anul 1991, s-au implementat în SUA şi Europa în anul
1994. Au fost construite şi reţelele Modului de Transfer Asincron-ATM (Akynhcronous Transfer
Mode), standardele pentru ele, începute în anul 1988 şi finalizate în anul 1993, cât şi reţeaua Serviciului
de Date de Multimegabiţi cu Comutare (Switched Multimegabit Date Service), ce reprezintă o treaptă
de trecere la reţelele ATM [13, 77-85]. În perioada 1998-2002, au fost create şi reţele locale, de
exemplu, reţeaua locală de tip 10 Gigabit Ethernet (10 Gb E) şi reţelele locale fără fir WPAN (Wreless
Personal Area Network). Se folosesc reţele de arie de stocare-SAN (Storage Area Network), astfel că,
peste câţiva ani, 30% din populaţia planetei noastre va avea acces la Internet. În ultimii 33 de ani de la
punerea în funcţiune a primei reţele industriale ARPA (1969), a avut loc o dezvoltare rapidă a reţelei

37
informatice. Au crescut: productivitatea unui calculator de 5x106 ori (anual, de 1,6 ori); rata de transfer
date a unui canal – de 0,2x106 ori (anual, de 4,5 ori); numărul de staţii în reţea – de 50x106 ori (anual,
de 1,71 ori); numărul de utilizatori ai reţelei – de 6x106 ori (anual, de 1.6 ori), ajungând ca, în anul 2002,
în reţea, să funcţioneze aproape 200 mln staţii, iar de serviciile Internetului, către 1.02.2003, să se
folosească 630 mln oameni, crescând de milioane de ori, iar posibilităţile de creştere a lor, în viitor
rămânând destul de mari [14, 31-32].
La începutul anilor '90 ai sec. al XX-lea, a început folosirea industrială activă a Internetului,
trecerea la construirea reţelelor întreprinderilor pe baza transportului Internet la apariţia comerţului
electronic [15, 40-43]. În anul 1995, Internetul a devenit întreprindere comercială. A crescut şi industria
distracţiilor, difuzarea videofilmelor, jocurilor computeriale interactive. Toate acestea au dus la mărirea
bruscă a numărului nodurilor în reţele. S-a schimbat caracterul traficului transmis prin Internet.
Dezvoltarea rapidă şi comercializarea reţelelor mondiale au dus la schimbări esenţiale în business.
Odată cu apariţia Internet-companiilor, firmele tradiţionale, de asemeni, au intrat în Reţeaua
Păianjenului Mondial.
Concomitent cu dezvoltarea reţelelor informatice, a avut loc şi dezvoltarea tehnologiilor
informaţionale şi comunicative. E cunoscut faptul că Reţeaua Internet e considerată succesoare a reţelei
ARPA, a cărei primă tranşă a fost pusă în funcţiune în anul 1969, dar a fost formată şi din multe alte
reţele. Ea a fost influenţată şi de tehnologiile apărute în alte reţele. În anul 1974, în agenţia ARPA,
redenumită DARPA (Defence ARPA), a fost înaintat planul Proiect de Cooperare Reţele (Internetig
Project). În acest an, au fost elaborate protocoale TCP/IP (Transmision Central Protocol/Internet
Protocol) [16, 42-47], care, în anul 1985, au fost folosite în reţeaua NSF NET, au coexistat cu protocolul
iniţial al ARPA, numit NCP (Network Control Program), lansat pentru interconectare şi folosire de către
mediul universitar şi de cercetare. Protocolul TCP/IP a fost aplicat în reţeaua ARPA, SNA, SAA, DNA,
reprezentând baza logică a Internetului. Acest model a evoluat în protocolul DPA (DOD Protocol
Architecture), elaborat pentru reţeaua ARPA, care, în continuare, a evoluat în Internet. În anul 1978, în
sistemul de operare UN1X, a fost implementată prima aplicaţie de reţea UUCP (Unix-to-Unix Co Py),
iar în 1979, reţeaua virtuală - serviciul de ştiri USE NET. În mediul universitar, se dezvoltă reţelele de
comutare de pachete CS NET (Computer & Sciense NETwork), BIT NET (Because It's Time Network)
etc. În 1983, din reţeaua ARPA este separată reţeaua de orientare militară MILNET, finalizându-se şi
trecerea reţelelor interconectate cu ARPA la familia de protocol-TCP/IP.
Trecând la tehnologii cifrice, mijloacele tradiţionale, treptat, se unesc cu mijloacele de transmitere a
datelor, iar ultimele se grupează tot mai strâns în jurul Internetului. Internetul pentru utilizatorii care se
ocupă cu tehnologiile de telecomunicaţii a devenit cea mai largă uniune de computere şi reţele care
interacţionează între ele. Protocolul IP a fost destinat transmiterii informaţiei între computerele incluse
în reţea. Protocolul TCP stabileşte anumite îmbinări între diferite laturi de reţea, constituite în procesul
transmiterii datelor. Există şi modelul de interconectare pentru sisteme deschise – OSI (Open Sistem
Interconnectial). Un serviciu important în reţeaua Internet este şi Poşta electronică (Electronic E-mail),
implementat în anul 1997, ce uneşte şi diferite tipuri de conectare de pachete, cum este, de exemplu,
reţeaua NPL, reprezentând prima reţea de comunicare de pachete, construită în anul 1968 în Marea
Britanie, rămânând însă o reţea de laborator. În decembrie 1969, a fost pusă în funcţiune prima tranşă a
reţelei ARPANET, reţea ce interconectează mai multe calculatoare. În 1969, au fost puse în funcţiune
încă trei reţele de comunicare – SATA, CYBERNET şi TYM NET. Prima tranşă a reţelei NSF, bazată
pe tehnologia TCP/IP a fost pusă în funcţiune în anul 1986. Cu suportul fundaţiei NSF şi al guvernului
SUA, în anul 1992, a fost creată reţeaua VBNS (Verrey Higt Speed Backbone Network Service).Astfel,
după cum menţionează I. Bolun, printre protocoalele TCP/IP, putem deosebi: 4 protocoale la nivel
Interreţea; 2 protocoale TCP/IP de nivel Transport; 10 protocoale oficiale şi 6 neoficiale de nivel
Aplicaţie [17, 183-185]. Au fost construite şi reţele locale de diferite generaţii. Prima reţea locală de tip
Ethernet, ce prezintă o tehnologie magistrală, bazată pe tehnica de acces la mediu GSM/CD, a fost
construită, în anul 1973, în SUA, fiind lansată pe piaţă în anul 1978. Reţelele locale din generaţia a doua
au fost de tip FDDI (Fiber Distributed Data Interface), Fast Ethernet, CDDI (Cooper Distributed Data
Interface), Fast Ethernet, CDDI (Cooper Distributed Data Interface), TCNS (Thomas Conrad Network
Systems), 100 VG Any LAN. Iar reţelele locale de generaţia a treia, construite în anul 1992, sunt

38
reprezentate de reţelele de tip local: ATM, FF OL (FDDI Folloco On Lan) şi FCS (Fibre Channel
Standard); Gigabit Ethernet şi Gigabit Taven Ring ş.a. Au fost create reţelele locale de tip 10 Gigabit
Ethernet (10 Gb E), reţelele locale fără fir -WLAN (Wireless Local Area Network) şi reţelele locale fără
fir, personale -WPAN (Wireless Personal Area Network). Versiunea IPV6 a fost obţinută în iulie 1994,
în urma unirii IP şi PIP în SIPP, setul de bază al ei fiind realizat în septembrie anul 1995. Folosirea, cât
mai pe larg, a Internetului, ca reţea de emisie ce înlocuieşte radioul şi televiziunea, a dus la schimbarea
caracterului informaţiei transmise. În condiţiile colaborării multor cercetători, s-au dezvoltat proiectele
de pachet ale reţelelor radio şi de satelit şi altor programe. Simultan cu tehnologiile prin cablu de
includere în Internet, s-au folosit şi anumite tehnologii fără fir [18, 56-51]. A fost folosită şi tehnologia
DSI (Digital Silscriber Line), bazată pe folosirea distribuitorilor liniilor de telefoane, folosite pentru
legătura telefonică obişnuită; vocea şi datele se transmiteau prin cablu, dar în diferite diapazoane de
frecvenţă, şi nu se deranjează reciproc.
În aprilie 2000, la Sankt-Petersburg, s-a terminat prima etapă a construcţiei noilor reţele cu privire la
accesul la Internet, cu aplicarea tehnologiei ADSL, una din cele mai noi tehnologii de acces la Internet,
elaborată la începutul anilor '90, special pentru utilizatorii de la domiciliu, pentru a transmite simultan
vocea şi datele pe linia telefonică obişnuită. Telegraful din Sankt-Petersburg, în anul 2000, şi-a anunţat
intenţia de lărgire a canalului său de ieşire în Internet de 4 ori. Au fost elaborate şi tehnologiile XDSL, care
au permis transmiterea vocii şi datelor cifrate pe reţelele telefonice existente prin cablu. În Rusia, au fost
create tehnologii cu denumirea HPNA, care au permis crearea, în limitele clădirii, a unei reţele locale
pentru transmiterea datelor şi asigurarea accesului la Internet pe baza liniilor telefonice obişnuite. În anul
1996, s-a început lucrul asupra unei tehnologii contextual-orientate, a tehnologiei XML, care a reprezentat
un mijloc de descriere şi documentare mai puternică decât HTLM, iar în anul 1998, a apărut primul
standard XML (tehnologia XML contemporană pretinde statutul de limbă „canonică” a sistemelor
informaţionale). Folosirea în comun a tehnologiilor XML şi Java poate duce la crearea unor anexe
independente de maşini, ce pot duce la folosirea formatului universal de date la schimbul de informaţii.
În continuare, în Franţa, a fost inaugurată reţeaua Transpac, care este una din primele reţele X.25.
Tot în Franţa, în anul 1987, a fost construită o reţea numerică de Servicii Integrate-ISDN (Integred
Services Data Network) comercială, numită NUMERIS, având ca scop integrarea serviciilor de
transmitere a informaţiilor (vocea, date, imagini etc.). De asemenea, în anul 1987, a fost propusă
tehnologia de reţea – Relee de Sadvi (Frame Relay), mai simplă şi mai puţin costisitoare decât X.25,
orientată la conexiune, care obţine serviciul de circuite virtuale permanente – PVC (Permanent Virtual
Circuit) şi serviciul de circuite virtuale comutate – SVC (Switchet Virtual Circuit), implementate în anul
1986, respectiv -1994. După reţelele Frame Relay, au fost implementate şi reţelele de Date de
Multimegabite cu Comutare – SMDS (Switchet Multimegabit Date Service). Creşterea traficului în
Internet a generat apariţia tehnologiei, numită modul de transfer Asincron – ATM (Asignchcronas
Transfer Mode), finalizat în anul 1993 şi HFC (Hybrid Fibec Coaxia) ş.a . [19, 16-21]. Au fost elaborate
şi instrumentări speciale de căutare a informaţiilor: Gapher (1991), Archie, WAIS, WWW (1995 ) ş.a.
Tehnologiile fără fir pot fi împărţite în două grupe mari – sisteme de acces: 1) staţionare şi 2)
mobile. Sistemele dispun de tehnologii, ce folosesc canalele de transmitere a datelor prin satelit. La
1.12.2000, a început exploatarea comercială a tehnologiilor NTV-Internet, orientate la utilizatorii casnici
şi la cei corporativi, pentru care Internetul prin satelit este o alternativă a canalului ales. La Sankt-
Petersburg, a fost instalată şi acţionează reţeaua prin satelit pe baza standardului VSAT (Very Smail
Aperture Terminal), în care traficul se transmite direct între terminale. La Internetul prin satelit iese, de
asemenea Japonia, sistemul căreia e elaborat pe baza satelitului geostaţionar ICSAT-UA, lansat în
februarie anul 1999. Se folosesc şi tehnologii fără fir, precum Radio ET, cât şi tehnologii care folosesc
pentru telecomunicaţii canalul infraroşu, tehnologii ale modulării directe DSSS (Direct Sequence Spread
Spectrum), ce au o viteză de transmitere înaltă.
Prin descompletarea ARPA NET-ului, în locul TSP/IP au venit alte protocoale ale reţelelor
computeriale globale, IP devenind serviciul dominant de transmitere a datelor în infrastructura
informaţională globală .Lucrul activ de modernizare a protocolului, de elaborare a noi protocoale,
asociate cu ele, a început în anul 1992. S-a trecut la noi versiuni ale protocoalelor IP-Ipv4 şi IPv6. Prin
aceasta, Internet-tehnologiile puteau fi folosite şi la rezolvarea problemelor comunicative în sfera

39
politică şi cea a businessului. A fost elaborată şi versiunea Ipv7, cât şi asemenea variante de protocol IP,
ca TUBA, ENCA, PS,SIP şi PIP. Tehnologiile de prima generaţie, de tipul ARC NET, lansate pe piaţă
în anul 1977, au fost dezvoltate, apărând noi versiuni, precum FDDI (Fiber Distribuited Data Inerfaced),
CDDI (Copper Distribuited Data Interfaced), Fast Enthernet, TCNS (Thomson Conrad Netwoking
System), cât şi DQDB (Distribuited Quene Duol Bus) [20, 18-14].
Dezvoltarea ulterioară ne oferă noi anexe ale Internet-telefoniei, iar ceva mai târziu ne va furniza şi
Internet-televiziunea. Tehnologiile IP-telefoniei, deja, la ora actuală, desfiinţează hotarul dintre două
sisteme de telecomunicaţii răspândite – telefonul şi Internetul, permiţând transmiterea vocii şi a datelor. În
anul 2000, au beneficiat de telefoane mobile ⅓ din locuitorii UE şi din locuitorii SUA. În SUA, la mijlocul
anilor ′90, ai sec. al XX-lea, se executau prin telefon 24% din afacerile bancare. Fiind create, contând pe
exploatare în sfera comercială, aceste tehnologii, în cazul conexărilor „telefon-computer” şi „computer-
telefon”, se folosesc, deocamdată, în calitate de experiment.
Pe măsură ce se dezvoltă reţelele, cresc şi economiile în reţea, iar existenţa „Noii economii” duce
tot mai mult la creşterea beneficiilor potenţiale, constituirea unei societăţi postmoderne mai dezvoltate,
la crearea unei pieţe mai largi cu venituri mai mari şi cu un potenţial sporit de creştere economică şi de
bunăstare. Internetul mobil [21, 14-19] va deveni, în viitorul apropiat, una din forţele motrice ale pieţei
viitoare, ale „Noi economii”. Dacă în sistemele timpurii de legături mobile se foloseau tehnologiile
analoage NMT, ce puteau fi folosite pentru includerea în reţea, viitorul legăturilor mobile aparţine
tehnologiilor cifrice, din care una este GSM. Acest standard al telecomunicaţiilor mobile cifrice a
început să se elaboreze în anul 1985. În el, semnalul se transmite în mod cifric. Pentru legătura
telefonică a GSM-ului cu computerul, nu e nevoie de modem. Astăzi, includerea rapidă a dispozitivelor
mobile la Internet e asigurată de tehnologiile comunicaţiilor mobile, ce iau în locul standardului GSM.
Astfel sunt tehnologiile GPRS, CDMA, UMTS ş.a., a căror includere deplină va schimba rolul
computerelor de buzunar actuale aceste dispozitive, fiind permanent în Internet, vor lărgi esenţial
utilitatea lor practică. Industria telecomunicaţiilor mobile, în mod tendenţios, a cucerit întreaga lume. În
aproape 10 ani, „mobili” au devenit peste 700 mln oameni. Însuşi Internetul devine mobil, iar numărul
utilizatorilor, care au acces la instalaţiile mobile, depăşeşte cifra de 600 mln oameni.
Dezvoltarea Internetului mobil a fost condiţionat de doi factori principali. Primul e legat de trecerea
companiilor de telecomunicaţii la noi standarde de legături, apariţia reţelelor de a „treia generaţie” şi
perfecţionarea comunicaţiilor până la aşa-numita generaţie 2,5, ce puteau transmite date prin pachet şi
cu viteze înalte de conexare. Cel de-al doilea este dezvoltarea terminalelor. Telefonul mobil permite
conexarea la reţelele accelerate fără fir. Noile terminale de reţea de generaţia a treia, dotate cu video-
camere, permit transmiterea şi recepţionarea video-imaginilor [22, 44-46].
Până nu demult, viteza unirii la ieşirea din Internet cu telefonul mobil a fost destul de joasă. În acest
scop, operatorii mari ai GSM din Moscova şi Sankt-Petersburg au aplicat noi standarde în scopul măririi
vitezei transmiterii informaţiei la reţelele GSM. Operatorii moscoviţi au pus accent pe tehnologia GPRS
(General Pachet Radio Service) pentru transmiterea pachetelor de date pe canalul radio, ce reprezintă un
nou sistem de transmitere a pachetelor de date pentru standardul GSM, primele servicii comerciale ale
căruia au fost realizate în anul 2000. Acum se folosesc tehnologii de o generaţie mai nouă. Operatorii
din Sankt-Petersburg au utilizat tehnologia HSCSD (High Speed Circuit Sivitched Data), pentru
transmiterea cu viteze înalte a datelor cu comutarea canalelor.
Transmiterea în pachet a datelor o foloseşte şi tehnologia CDMA (Code Division Multiple Acces),
ce este, pe deplin, cifrată pentru legătura mobilă. Extinderea reţelelor CDMA a asigurat trecerea treptată
la reţeaua de generaţia a treia. Au trecut testările şi W-CDMA, ce reprezintă o combinaţie între telefonul
mobil şi blocul vizual, telefon benefic pentru lucrul în noile reţele fără fir de generaţia a treia.
Computerele personale de buzunar PDA (Personal Digital Assinetant) permit posesorilor lor să iasă
în Internet, iar posesorii lor, ce dispun de protocolul WAP (Wireless Application Protocol), au
posibilitatea de a ieşi în reţea fără computer [23, 56-61]. Acest protocol a permis crearea Internetului
mobil, ce reprezintă o nouă ramură a reţelei globale. Versiunea 1.0 a apărut la 30.04.1998. Mai târziu, au
apărut versiunile 1.1; 1.2; 2.1 (05.2001); 2.0 (31.06.2001). Acest protocol e destinat accesului la Internet
de la telefonul mobil.

40
 Următoarea direcţie importantă este şi legătura prin satelit, care, în continuare, se integrează cu
GSM; dacă abonatul nimereşte în zona de accesare a GSM, telefonul, în mod automat, se conectează la
blocul vizual.
Tot mai frecvent pătrund în Internet tehnologiile Java [24, 76-79] care permit elaborarea anexelor
pentru Internetul mobil, ce lucrează pe baza diferitelor dispozitive, numărul cărora creşte permanent.
Dacă în anul 2001 s-au vândut 109 mln de instalaţii, care folosesc această tehnologie, majoritatea lor
sunt ajutători personali cu cifre – PDA(Personal Digital Asistents), apoi, în 2002, au fost produse opt
modele de telefoane mobile, care utilizează tehnologia Java. În anul 2003, vânzările au ajuns la 400 mln,
iar în 2004 – la 1 mlrd. Aparatele mobile de comunicare, incluzând telefoanele mobile, pagerele şi PDA,
tot mai larg se răspândesc, constituind parte inalienabilă a vieţii noastre.
Unul din standardele „Java” de bază este specificaţia Servlet API, obţinută, astăzi, în versiunea 2.3.
Tehnologia JSP (Java Services Pages) permite includerea Java-codului nemijlocit în HTML. Afară de
JSP, există metode alternative de rezolvare a sarcinilor analogice, ce folosesc liniile Java [25, 62-63].
Printre ele, deosebim tehnologia ESP (Extensibre Server Pages). La elaborarea Internet-hotărârilor
capătă o popularitate mare tehnologia XML/XSLT.
Un potenţial în creştere îl au şi tehnologiile Flasch, care au apărut în 1996,dar o răspândire mai largă
au cunoscut-o numai în ultimii ani, având un potenţial puternic de creştere [26,31-38], ce permite
transformarea pagerelor în dispozitive multifuncţionale de telecomunicaţii, capabile să primească şi să
transmită comunicări de voce şi faximile, să transmită datele, să realizeze operaţii financiare. Acest
protocol poate prezenta interes mare pentru utilizatorii corporativi, orientaţi la transmiterea unilaterală a
datelor odată cu integrarea pagerelor cu computerele mobile. Prin apariţia tehnologiilor Flasch în Internet a
survenit multiplicarea. Noile tehnologii se folosesc şi pentru a face mai ieftine procesele de creare a
filmelor (cinema cu cifre). Aceste tehnologii fac ca în Internet-cinema [27, 88-91] fiecare „singur să fie
regizor”. Internetul te face nu numai „să priveşti la oameni”, dar şi „să te arate pe tine”. Începând cu 2000
şi până în prezent, Internetul şi filmul de cinema se dezvoltă în comun. Aici se ajunge la interactivitate şi
imersitate. Aşa-numitele filme imersive permit spectatorului, parcă, să participe la scenele ce se joacă pe
ecran. Aceste filme de cinema se fac cu ajutorul Mdeo, o nouă video tehnologie, care asigură vederea în
jur a fiecărui subiect de cinema. Se vorbeşte şi despre crearea primului Internet-film panoramic [28, 88-
92], la vizionarea căruia, în Internet, spectatorul îşi însuşeşte o experienţă nouă de interactivitate şi
personificare, schimbând punctul de viziune şi alegând un episod sau altul al filmului de cinema, pe care el
vrea să-l vadă mai detaliat.
Are loc şi integrarea tehnologiei Flasch cu tehnologia transmiterii sensitive Tousch Sence, care face
posibilă folosirea computerelor şi a Internetului de către oameni cu posibilităţi limitate. Tehnologia
Tousch Sence poate transmite senzaţiile olfactive. Din decembrie 2000, această tehnologie se foloseşte
în Internet, care majoreză mult productivitatea lucrului la computer. Utilizatorul nu numai că vede, dar
şi simte ce se face pe ecran.
Impulsuri de la Internet primeşte, de asemenea, şi televiziunea, care devine interactivă, asigură
influenţa telespectatorului asupra a ceea ce se petrece pe ecran [29, 18-21]. În sistemele interactive,
emisiunea sau filmul comandat se transmite la adaptorul televiziunii interactive al telespectatorului. Ea, de
asemeni, permite telespectatorului să-şi aleagă timpul comod pentru vizionarea teleemisiunilor propuse.
Teleprogramele, conform acestor tehnologii, se transmit pe câteva canale deplasate în timp. Tehnologia
deplasării temporare, numită televiziune personalizată, permite o anumită selectare la vizionarea
teleprogramelor, telespectatorul, având posibilitatea de a schimba timpul vizionării teleprogramelor, cât şi
de a comanda videoprograme în timpul convenabil lui. Telespectatorul va avea posibilitatea de a schimba
timpul vizionării emisiunilor preferate, putând chiar să aleagă camerele cu care va filma secvenţele, ce
prezintă pentru el un interes deosebit. Teleemisiunile sunt căutate cu ajutorul meniului de ecran. Servicii
de televiziune interactivă, acordă firmele britanice, deja, din primăvara anului 1999, iar companiile
americane, în iulie 2000, au lansat proiectul lor de televiziune interactivă. Astăzi, există o integrare strânsă
a televiziunii cu Internetul, care devine un mijloc puternic de instruire, cercetare şi activitate de afaceri.
Televiziunea interactivă general-accesibilă ţine de domeniul viitorului. Astfel, evoluarea noilor tehnologii
informaţionale şi comunicative au dezvoltat societatea postmodernă, în planul apariţiei „Noii economii”, a
Internet-economiei, a e-comerţului, Internet-telefoniei, telefoniei mobile, Internetului mobil, Internet-

41
cinematografiei, Internet-televiziunii ş.a. Dar, în condiţiile noii societăţi, devine destul de actuală şi
„problema dezvoltării resurselor umane, pregătirea specialiştilor, ridicarea nivelului de cultură generală al
populaţiei ca o condiţie necesară pentru exploatarea noilor tehnologii informaţionale, precum şi a
valorificării aspectelor etice ale utilizării tehnicii electronice de calcul, probleme ale proprietăţii asupra
informaţiei, responsabilităţii şi confidenţialităţii în utilizarea acestora” [30, 49].
O analiză profundă necesită şi dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi comunicative în
Republica Moldova.

2.1.3. Republica Moldova: de la revoluţia computerială la revoluţia informaţională, constituirea

şi dezvoltarea în ţară a societăţii postmoderne
În ce priveşte Republica Moldova, menţionăm că, începând cu anul 1955, în republică, s-a demarat
realizarea primului sistem informaţional, a unui sistem de prelucrare a datelor, subordonat Băncii
Moldoveneşti Republicane. În acelaşi an, un alt sistem informaţional a fost implementat la uzina
„Автодеталь” (în present, S.A. „Tracom”). Peste doi ani, toate echipamentele de calcul au fost
transferate organelor de stat pentru Statistică. S-a creat Sistemul Informaţional Republican în domeniul
statisticii. S-a constituit un colectiv de specialişti în problema realizării sistemelor informatice de
evidenţă contabilă, aflat în subordonarea organelor contabile republicane de statistică.
În anii '70-'80, ai sec. al XX-lea, odată cu trecerea la societatea postmodernă, apar sisteme de
prelucrare automatizată a informaţiei privind evidenţa integrată şi implementarea lor în unele unităţi
economice din republică. În anul 1970, a fost realizat sistemul automatizat de dirijare (ASU
„Moldpişceprom”). A fost organizat şi un centru de calcul în cadrul Institutului de Cercetări Economice de
pe lângă Ministerul Agriculturii. La sfârşitul anilor '70, ai sec. al XX-lea, în republică, existau peste 50 de
sisteme automatizate de dirijare, dintre care 3/4 erau situate în or. Chişinău. Prin aceasta, computerul a
devenit mijloc de automatizare, având o mare capacitate de prelucrare a informaţiei. Aceasta a marcat
trecerea revoluţiei industriale la revoluţie computerială, trecerea de la maşinile mecanice la calculatoare
electronice, fapt ce a constituit începutul, în republică, al revoluţiei computeriale. În anul 1974, la comanda
de stat de către Institutul de Cercetări Ştiinţifice în domeniul planificării, a fost elaborate, în republică,
Proiectul directiv de creare a Reţelei Informatice Naţionale (RIN), ce a pus problema creării Reţelei
Informatice Naţionale [31]. Au fost întreprinse mai multe încercări de a crea anumite componente,
fragmente ale RIN, precum: Centrul Public de calcul din Chişinău (1975, 1978, 1985), Reţeaua de
Calculatoare Publică Experimentală (1978, 1979), Centrul de calcul al Institutului de Cercetări Ştiinţifice
pentru Planificare (CCIP) din Chişinău ş.a. În continuare, a fost organizată o filială a Institutului de
Proiectări Tehnologice, o secţie de coordonare privitor la folosirea tehnicii de calcul în economia
naţională, în cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. S-a deschis şi o facultate de specialitate la Institutul
Politehnic din Chişinău. Au fost create primele centre de calcul, în cadrul Institutului de Matematică al
AŞM, în cadrul Comitetelor de Stat pentru Statistică şi pentru Planificare. Au fost organizate catedre
specializate în cadrul Institutului Politehnic şi al Universităţii de Stat din Chişinău. Au fost create centre de
calcul şi informatică la Ministerul Industriei Alimentare al RM, centrul de calcul la Ministerul de Finanţe,
la Institutul de Planificare, la Ministerul Agriculturii, cât şi al Muncii, Protecţiei sociale şi familiei ş.a. A
fost fondată Asociaţia Tehnică Ştiinţifică „Tehnologii Informaţionale şi Sisteme” pe baza fostului Centru
de Calcul şi Informatică, iar mai târziu şi Biroul de Construcţii al „Soiuzpişceprom”-ului [32, 28-45]. În
anul 1990, a fost creat Ministerul Informaticii, Informaţiei şi Telecomunicaţiei, iar în 1991, la Centrul
Republican de Informatizare (CRI) de la AŞM şi în alte câteva instituţii, au fost puse în funcţiune câte un
nod al reţelei RELCOM. Începând cu anul 1993, în Chişinău, au fost instalate câteva staţii VSAT, prin
intermediul cărora reţelele locale, calculatoarele unor instituţii aparte sunt conectate la reţelele informatice
informaţionale publice, sau private. În perioada 1992-1996, au fost create intens reţele informatice în
sistemul financiar-bancar, departamentul vamal, Ministerul de Interne ş.a.
Dar aceste realizări s-au dovedit a fi modeste pentru republică. S-a menţionat o evidentă rămânere
în urmă a Republicii Moldova în acest domeniu ştiinţific şi tehnic, chiar şi faţă de ţările mediu
dezvoltate din punct de vedere economic, cu atât mai mult, că, în anii '80-'90 ai sec. al XX-lea, după
cum menţionau I. Costaş, P. Chiriev, T. Zacon, s-a distrus, practic, toată partea organizaţională a
infrastructurii informaţionale vechi. Lipsea un spaţiu informaţional integrat la nivelul economiei

42
naţionale, cât şi o reţea publică de transportare a datelor, care să cuprindă întreaga republică. În
condiţiile trecerii la economia de piaţă, au dispărut şi marile instituţii unionale, precum: Biroul
Specializat de Proiectare-Realizare a Sistemelor Automatizate în domeniul Industriei Alimentare, Biroul
Specializat de Proiectare-Realizare a Sistemelor Automatizate în domeniul Gospodăriei Comunale ş.a.
[33, 56-68]. În continuare, prin proiectul Directiv al Informatizării Societăţii în Republica Moldova,
aprobat la 6.03.95 [34], s-a pus problema coordonării tuturor componentelor informatizării societăţii,
incluzând complexul agroindustrial, industria şi comerţul, complexul energetic, transportul şi
comunicaţiile, ocrotirea sănătăţii, învăţământul public şi ştiinţa, asistenţa juridică, protecţia mediului
înconjurător, administraţia centrală şi administraţia publică locală, problema direcţionării strategiei
naţionale privind dezvoltarea Infrastructurii Informaţionale Naţionale. În ceea ce priveşte înzestrarea
informaţională a Republicii Moldova, menţionăm că, conform evidenţei statistice de la 1.01.1993,
numărul total al sistemelor în Republica Moldova era de 217, inclusiv la nivelul: de ministere – 19; de
întreprinderi şi organizaţii – 43; pentru gestionarea informaţiei cu caracter general – 74; de proiectare –
17; de administrare a proceselor tehnologice – 13. Calculatoare existau – 6853, inclusiv: 62 –
universale, 329 – minicalculatoare şi 5958 – computere personale. Existau 47 reţele de calculatoare, 26
centre de calcul şi de baze de date.
Dar, şi în această etapă, informatizarea societăţii Republica Moldova este considerată
necorespunzătoare, atât cantitativ (dotarea cu calculatoare la un locuitor fiind de 100 ori mai mică, decât
cea a ţărilor europene dezvoltate), cât şi calitativ (întârzieri de 15 ani în realizarea unor aplicaţii
informative reprezentative). S-au manifestat, de asemenea, întârzieri de zeci de ani în implementarea
sistemelor informatice ale administrării publice. Celulare, în Moldova, la sfârşitul anului 1995, existau
doar 14 unităţi (în anul 1994 nu a existat nici o unitate). Pentru ameliorarea situaţiei se cerea o
dezvoltare intensivă, orientată şi, încontinuu, susţinută de către stat, a dezvoltării reţelelor informatice cu
acces la ciberspaţiul global. Anul 1995 poate fi numit anul de lansare a Internetului în masă în Moldova,
de trecere a ţării la etapa societăţii postmoderne. În perioada 1996-2000, în Moldova, numărul reţelelor
Internet a sporit de la 6 la 223. Şi, în anul 2000, pentru înzestrarea informaţională, cumpărarea
computerelor şi a asigurărilor de program, au fost cheltuite din bugetul statului 211 mln lei., iar în 2002,
această cifră a depăşit 334,5 mln lei. Numărul computerelor achiziţionate a crescut, din anul 2000,
aproape de 2 ori şi a constituit 41,100 bucăţi. Numărul utilizatorilor Internetului a ajuns la 13280 de
oameni. Despre nivelul de dezvoltare al Internetului, acum, ne vorbeşte şi faptul că timpul dedicat
navigării e de 30-40 ore pe lună, numărul de utilizatori – 12 mii, ceea ce este destul de mic. A avut loc şi
internetizarea şcolilor, la un computer revenind 67 de elevi. Actualmente, Internetul, în Republica
Moldova, a devenit şi întreprindere comercială. S-a optat pentru elaborarea, în ţară, a unei baze
legislative severe pentru dezvoltarea societăţii postmoderne [35, 60].
Conducerea republicii acordă o atenţie deosebită dezvoltării informatizării societăţii. Astfel, în
cuvântarea de salut a Preşedintelui Republicii Moldova, V. Voronin, către naţiune, cu ocazia aniversării
a 10-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova, s-a menţionat: „Noi, pur şi simplu, suntem
datori să ne transformăm, dintr-o ţară agrară şi săracă, într-o ţară a celor mai performante tehnologii
scientofage, utilizând adecvat potenţialul intelectual autohton, într-o ţară în care le este comod să
trăiască oamenilor dotaţi, cu spirit de creaţie şi iniţiativă” [36]. Astăzi, e posibilă şi încadrarea Moldovei
în Uniunea Europeană. Republica Moldova, de asemenea, are şanse reale de a obţine susţinerea ONU în
procesul dezvoltării în ţară a societăţi postmoderne.
De asemenea, menţionăm că, în această perioadă, pe piaţa Moldovei, vin cu succes companiile
străine, ce investesc mijloace financiare în domeniul telecomunicaţiilor [37, 236]. De exemplu, în anul
1995, Fundaţia Soros a lansat un program de conexiune la Internet a instituţiilor de învăţământ. În
aprilie 1996, conform unui proiect finanţat de Fundaţia Soros, a fost lansată reţeaua privată universitară
Moldnet, care interconectează reţelele locale ale Academiei de Ştiinţe a R.M., a Universităţii de Stat, a
Universităţii Tehnice, a Academiei de Studii Economice. Astfel, pentru patru instituţii universitare şi de
cercetare din Moldova, a fost realizată conectarea directă la Internet. Apoi, compania Mega-Dat a
investit în dezvoltarea reţelei „Moldova-on-line” 7-10 mln dolari americani. A fot dat în exploatare
centrul tehnic „Moldova-on-line” oferindu-se servicii primilor abonaţi. Aceasta a permis integrarea
abonaţilor reţelei Internet „Moldova-on-line” într-un spaţiu informaţional unic. A fost luată decizia ca,

43
în următorii 4 ani, să se încheie lucrările în vederea creării unei reţele naţionale şi înfiinţarea a 43 de
puncte locale de acces, precum şi peste 48 de centre „Moldova-on-line” (inclusiv 5 în capitală), cât şi
folosirea în construirea acestei reţele a canalelor de comunicaţie prin satelit. Compania „Mega-Dat”, în
cadrul Internet-proiectului „5 stele”, acordă atenţie instruirii, cât şi propagării noului mod de viaţă în
„Noua economie”. Se efectuează instruirea necesară în domeniul calculatoarelor, al creşterii culturii
informaţionale a populaţiei din republică în vederea dezvoltării economiei ţării [38], în planul
dezvoltării capitalului uman. Din anul 1999, în Moldova, activează şi compania „Voxtel”, ce contribuie
activ la integrarea Moldovei în spaţiul informaţional internaţional, la dezvoltarea economiei republicii.
Angajamentul informaţional al companiei „Voxtel” este de 70 de milioane dolari americani. Proiectul
unei reţele GSM în Republica Moldova este unul din cele mai importante proiecte investiţionale. Acum
GSM, permite abonaţilor din peste 168 de ţări să comunice între ei. Numărul abonaţilor „Voxtel” din
Moldova este de 70 de mln oameni.
A doua companie de telefonie mobilă este „Moldcell”, care a efectuat până acum investiţii de peste
20 mln dolari americani, având peste 65 de noi abonaţi, reuşind să-şi demonstreze, pe piaţa republicii,
capacităţile de a oferi servicii inovaţionale, capabile să răspundă oricăror solicitări. Sistemul existent de
telecomunicaţii permite accesul şi viteza necesară pentru funcţionarea eficientă a sistemelor
informaţionale globale. Care sunt planurile de viitor în acest domeniu?
În strategia de dezvoltare a Republicii Moldova, până în anul 2005, au fost prevăzute
implementarea noilor mijloace informaţionale, ce fac posibil accesul liber şi operativ al instituţiilor de
stat şi al agenţilor economici şi a populaţiei la informaţii absolut veridice ca, în următorii 5-10 ani,
Republica Moldova să atingă un nivel de informatizare, caracteristic ţărilor cu nivel mediu şi înalt de
dezvoltare [39, 60]. În perioada apropiată, R.M. trebuie să soluţioneze sarcina edificării economiei
electronice, ceea ce va duce la dublarea veniturilor în buget şi crearea a aproximativ 300 de mii de locuri
de muncă de înaltă calificare. În viitor, aceste măsuri vor contribui la coordonarea tuturor
componentelor informatizării societăţii în Republica Moldova, la dezvoltarea mai rapidă a ţării la treaptă
societăţii postmoderne.
Astfel, prin trecerea, în Republica Moldova, de la revoluţia computerială la revoluţia
informaţională, s-au creat premise pentru apariţia societăţii postmoderne, iar prin dezvoltarea acestor noi
tehnologii informaţionale şi comunicative ale Internetului, se dezvoltă şi societatea postmodernă.
Analizând apariţia şi dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi comunicative ale Internetului, vom
insista asupra problemelor filosofice ale Internetului, abordându-l ca sistem principal deschis.

2.2. Filosofia Internetului, probleme teoretico-metodologice

Analizând probleme teoretico-metodologice cu privire la filosofia Internetului, vom examina

Internetul ca pe unul din factorii principali de dezvoltare ai sferei filosofice, precum şi Filosofia
Internetului ca filosofie a comunicaţiilor, a sistemelor principal deschise, importanţa Filosofiei
Internetului pentru dezvoltarea ştiinţei şi practicii sociale.
2.2.1. Internetul ca unul din factorii principali de dezvoltare a sferei filosofice
Unul din cele mai importante fenomene, observate în ultimele decenii, îl constituie extinderea
reţelelor de calculatoare, în special, a Internetului, în cele mai variate domenii ale activităţii economice,
sociale, ştiinţifice şi manageriale. S-au creat tot mai multe facilităţi de acces la Internet pentru ţările
Europei de Est, foarte interesate, în ultimii ani, de contactul cu lumea ştiinţifică internaţională. Trecerea de
la societatea industrială, care pune în centrul preocupării ei întreprinderea, la societatea postmodernă, care
pune accentul pe ştiinţă şi învăţământ, a fost stimulată de răspândirea largă a Internetului, care generează o
serie de probleme sociale, înaintează necesitatea trecerii la o nouă gândire filosofică şi politică.
Oamenii au unit continentele cu ajutorul reţelelor informaţionale şi de comunicare. De la cablul
telefonic Europa-America, instalat în anul 1858 şi prima linie telefonică intercontinentală, creată în
1866, care a funcţionat cca 100 de ani, devenind, în istoria omenirii, prima reţea de comunicare de
proporţii mari, s-a trecut la comunicarea de masă cu ajutorul Internetului, care reprezintă unul din
fenomenele importante ale societăţii postmoderne, care, evident, influenţează dezvoltarea relaţiilor
sociale în fiecare ţară, între ţări şi popoare [40, 16]. Comunicarea de masă e întreţesută, astăzi, în pânza
44
societăţii postmoderne, în economia, politica şi cultura ei, ea incluzând şi relaţiile internaţionale între
grupe şi persoane. Mijloacele comunicării de masă influenţează viaţa materială, de producere, social-
politică, culturală, ideologică a întregii omeniri şi a fiecărui om în parte. Pentru a supravieţui, omenirea
trebuie să elaboreze o nouă gândire filozofică şi politică, să stabilească o nouă atitudine în raportul
dintre oameni, a statului faţă de stat. În legătură cu utilizarea noilor tehnologii informaţionale, se deschid
noi posibilităţi pentru amplificarea dialogului, a colaborării şi înţelegerii reciproce într-o serie de
probleme importante. Comunicarea în masă are tangenţă cu toate aceste probleme globale importante
[41, 63].
La dezvoltarea comunicării de masă a servit şi faptul că, în anul 1957, din Uniunea Sovietică a fost
lansat în Cosmos primul satelit artificial al Pământului, cât şi faptul că, în acelaşi an, preşedintele SUA,
D. Eisenhauer, a semnat importante documente cu privire la crearea Agenţiei de cercetări avansate cu
numele de ARPA NET, a unei reţele militare, care a precedat Internetul propriu-zis.
Internetul propriu-zis s-a născut pe la mijlocul anilor 60 în forma ARPA NET, care reprezenta o reţea
dintre mai multe computere din unele instituţii americane, ce lucrau pentru Agenţia ARPA, un departament
de cercetări ştiinţifice, existent în cadrul Pentagonului. Reţeaua ARPA a fost pusă în funcţiune ca reacţie la
succesul sovietic al lansării în spaţiu al primului satelit al Pământului. Unul din obiectivele Agenţiei ARPA
era crearea unei reţele, care să nu fie distrusă în urma atacurilor asupra sistemului. Tehnologia pe care se baza
Internetul a luat naştere în anul 1969. Însuşi termenul „Internet” a apărut, pentru prima dată, în uz general, în
anul 1973, iar în anul 1974, este elaborată baza logică a Internetului. În anii ′90 ai sec. XX, Internetul s-a
extins foarte rapid, fiind folosit de un număr din ce în ce mai mare de oameni de afaceri.
În următorii ani, au apărut schimbări şi mai drastice în tehnologiile cu informaţiile legate de Internet
şi aplicaţiile lor, care au contribuit la extinderea graniţelor Internetului. Ele au avut implicaţii tot mai
mari asupra comportamentului social şi psihologic al oamenilor. În 1994, a apărut comerţul electronic,
care, utilizând Internetul, a dus la creşterea ponderii utilizatorilor comerciali, care, numeric, depăşesc
numărul cercetătorilor ştiinţifici, Internetul devenind o întreprindere socială.
Internetul, astăzi, reprezintă un ansamblu de mii de reţele, întreţinute de organizaţii distincte de pe
tot globul pământesc, cu zeci de milioane de utilizatori, cu viteza de transmitere a informaţiei din ce în
ce mai mare. Serviciul de teleconectare, de exemplu, permite conectarea la alte calculatoare din Internet
şi folosirea unor servicii şi resurse publice. Serviciul de conversaţie electronică permite discutarea, în
timpul real, de către două sau mai multe persoane, aflate la distanţă, a unor chestiuni stringente.
Serviciul de transfer de fişiere realizează transferul de fişiere în Internet de la un calculator la altul. Poşta
electronică (E-mail) [42] este unul din cele mai populare servicii, şi este orientată la transferul de
mesaje, prin Internet, de la un utilizator la altul, având faţă de poşta tradiţională o serie de avantaje: ea
este mai ieftină şi mai rapidă; ea facilitează transmiterea corespondenţei informaţionale; permite
difuzarea de mesaje mai multor destinatari simultan; când destinatarul lipseşte, ea protejează mesajele
prin cifrare etc.
Dar Internetul nu este o simplă reţea, el reprezintă o structură ce îmbină reţele obişnuite, aceasta fiind
reţeaua reţelelor. Pe la sfârşitul sec. XX, omenirea este martora naşterii „a unui nou cer şi a unui nou
pământ”. Dacă trecerea la neolitic constă în faptul că, în locul însuşirii unui produs gata al naturii, omul a
început să le prelucreze şi să le transforme în produse, apoi acum se creează pe Pământ compuşi chimici,
câmpuri electromagnetice ş.a., iar în societatea postmodernă, informaţia s-a transformat în esenţă de sine
stătător, laolaltă cu substanţa şi energia. Deseori, pe ea o raportează la materie, sau o pune direct în locul
materiei, de exemplu, în lumea virtual-computerială. Informaţia şi tehnica, din mijloace de activitate ale
omului, se transformă în mediu de trai. Noua substanţă a lumii se manifestă la toate nivelurile şi formele
de existenţă. Triumful artificialului în relaţiile dintre oameni transformă societatea în sistem socio-tehnic,
înlocuind comunicarea nemijlocită a membrilor ei prin comunicaţie. Legând oamenii în mod
informaţional, comunicaţia îi desparte în mod emoţional. Cu transformarea tehnicii din mijloace de
activitate în substanţă, se creează o nouă lume – Tehnosul, care pătrunde peste tot. În termenii istoriei
societăţii, acestea se exprimă ca mişcare după vectorul: societatea tradiţională – industrială – postmodernă.
În termenii culturii ca trecere de la realism la modernism şi postmodernism, Tehnosul, în esenţa lui, este
cosmic. În termenii filosofiei tehnocosmice, care are o influenţă mereu crescândă, aceasta-i fenomen al
cosmicizării Pământului şi al tehnicizării culturii. Tehnosul este conştientizat ca civilizaţie post-modernă.

45
 Reţelele computeriale ale Internetului au permis milioanelor de oameni să se adreseze fără să se
vadă, să se audă, să se cunoască unii pe alţii, şi ele au dus la apariţia personalităţilor electronice
inventate. Internetul fiind o reţea largă de calculatoare, prin intermediul căreia oamenii de pe întreaga
planetă se află în legături şi schimb de date între ei, reprezintă o aparenţă a proceselor sociale integrate,
şi se caracterizează prin deschiderea înaltelor trepte de autoorganizare la diferite niveluri. Prezentând o
comunitate de reţele de calculatoare şi un mediu informatic global de resurse imense, realizând o gamă
largă de servicii, în Internet, sunt interconectate, în cca 120000 reţele, 50 mln staţii din 150 de ţări de pe
toate continentele. Internetul reprezintă un ansamblu de reţele întreţinute de organizaţii distincte de pe
tot globul Pământesc, cu zeci de milioane de utilizatori. Internetul este o puternică magistrală
informaţională, bazată pe cele mai moderne tehnologii, care se caracterizează prin deschiderea înaltelor
trepte de autoorganizare la diferite niveluri. Internetul este o comunitate de reţele, reprezintă o
comunitate descentralizată, nu aparţine unei oarecare organizaţii, nu are un organism administrativ strict
în înţelesul obişnuit al cuvântului. Nu există o organizaţie, care să impună anumite reguli pe Internet,
există doar anumite standarde şi anumite convenţii general-acceptate. Există din anul 1982 numai
organizaţia utilizatorilor Internet, Societatea Internet Society (ISOC), cu funcţii de administrare generală
în Internet. Utilizatorii pot transmite mesaje de la orice reţea spre oricare altele.
Dar, mai întâi de toate, Internetul reprezintă un mod de comunicare, de transmitere a informaţiei, un
ansamblu al procedeelor şi mecanismelor prin care se poate comunica dintr-un colţ al lumii în altul.
Sistemele informaţiei, care au ca suport un sistem de calcul, pot include informaţii de diferite genuri:
date aritmetico-logice, texte, documente grafice, sunete audio, informaţii video etc. Informaţiile se
transmit în corespondenţă prin mesaje, mesajul reprezentând o totalitate de informaţii cu înţeles finit,
reprezentate într-o formă anumită. Prin informaţie se înţelege o comunicare, reprezentând realitatea
obiectivă, privind fenomenele şi procedeele de dezvoltare economico-socială, într-o anumită perioadă
de timp. Informaţia poartă un caracter de noutate şi este utilă acţiunilor de dirijare a sistemelor deschise
economice, politice, sociale şi culturale.
Internetul a devenit, astăzi, un mediu puternic de instruire, cercetare şi activitate de afaceri. Bogăţia
informaţiilor, gama largă şi calitatea înaltă a serviciilor, cât şi simplitatea utilizării, au atras atenţia
multor utilizatori: profesori, studenţi, politicieni, fabricanţi, furnizori de produse şi servicii, oamenii de
cultură ş.a. Aceasta a dus la creşterea rapidă a reţelei Internet de la 5000 de staţii, în anul 1986, la 2,2
mln staţii, în 1993, şi la peste 130 mln de staţii în prezent pe toate continentele. De serviciile acestuia
beneficiază cca 400 mln utilizatori. Fluxul de informaţii creşte odată cu numărul mijloacelor de calcul,
în special, odată cu amplificarea ofertei informaţionale de comunicare, care devine tot mai simplă şi mai
accesibilă utilizatorilor.
Problemele filosofice ale Internetului sunt cunoscute astăzi sub denumirea de Filosofie a
Internetului, Internetul devenind astăzi unul din factorii principali de dezvoltare a sferei filosofice.

2.2.2. Filosofia Internetului ca filosofie a comunicaţiilor, a sistemelor principial deschise

Analiza filosofică a problemei comunicării în reţeaua Internetului ne conduce la definirea Filosofiei
Internetului ca Filosofie a comunicaţiilor, a sistemelor principial deschise, la studierea problemelor
filosofice, legate de această problemă globală. Se impune o nouă filosofie a sistemelor de informare şi
documentare.
Filosofia Internetului reprezintă una din paradigmele importante ale ştiinţei postneclasice, una din
sferele de prestigiu ale cercetărilor filosofice ale ştiinţei şi tehnicii contemporane. Ea formează bazele
unei noi înţelegeri a lumii, fiind orientată la căutarea legităţilor destul de generale ale evoluţiei şi
autoorganizării sistemelor naturale, sociale, cognitive, deschizând noi perspective pentru cercetări
futurologice.
În primul rând, reţelei Internet i se poate atribui un statut de „Supercreier”. Teoreticienii inteligenţei
artificiale susţin că ceea ce este adevărat pentru calculatoarele electronice este valabil şi pentru creierul
uman. Creierul uman este alcătuit, probabil, din zeci de miliarde de neuroni. Putem trage o concluzie:
neuronii din creier se aseamănă cu oamenii ce se folosesc de Internet, şi atunci Internetul, ca
„Supercreier”, reprezintă o nouă varietate a cunoaşterii, ca ansamblu al sistemelor de informaţie,
cunoaştere şi valorizare, specifice fiinţei umane. Filosofia Internetului poate fi tratată ca filosofie a unui

46
astfel de „Supercreier”, a unei astfel de „Superconştiinţe”. Această analogie, considerăm noi, este bine
fundamentată, doar numărul neuronilor de 10 mlrd din creierul omului este aproximativ egal cu numărul
locuitorilor de pe planetă. Astfel căpătă o exprimare tehnică şi ideea de noosferă.
O altă problemă filosofică importantă legată de utilizarea Internetului este şi problema specificităţii
conştiinţei colective, exprimate prin mijloace tehnice, problema obiectivităţii conştiinţei sociale a
operatorilor, conectaţi în reţeaua Internet, ce interacţionează reciproc.
E binevenită şi compararea reţelei Internetului cu reţeaua telefonică, Filosofia Internetului – cu
Filosofia Telefonului, reţeaua telefonică informaţională globală – cu un Microinternet.
Menţionăm că etape precedente ale apariţiei Filosofiei Internetului pot fi considerate Filosofia
Sinergeticii şi Filosofia Telefonului, de asemenea, apărute în societatea postmodernă, în perioada
postneclasică a filosofiei ştiinţei.
Filosofia Sinergeticii a devenit astăzi una din cele mai prestigioase sfere ale cercetărilor filosofice
ale ştiinţei şi tehnicii. Sinergetica, adică teoria sistemelor ce se autoorganizează, devine una din
paradigmele importante ale ştiinţei postneclasice, dacă nu cea mai importantă din ele. Ea formează
bazele noii înţelegeri a lumii, orientând la căutarea legităţilor destul de generale ale evoluţiei şi
autoorganizării sistemelor naturale, sociale şi cognitive, analizând scenariile dezvoltării lor,
mecanismele apariţiei structurilor de tipuri diferite, coevoluţia omului şi a naturii, la fel şi sistemele
sociale şi socio-ecologice complexe. Datorită sinergeticii, se deschid noi perspective pentru cercetări
leuturologice. Lumea nelineară, imaginile căreia le descrie sinergetica, aceasta-i lumea ce, în mod
calitativ, se deosebeşte de lumea ştiinţei clasice, după legităţile sale. Este vorba despre legităţile creşterii
structurilor complexe din fluctuaţii mici (haos), caracterul direcţionat al desfăşurării proceselor de
apariţie a structurilor evoluţioniste complexe. Nelinearitatea s-a transformat astăzi în categorie
filosofică. Se schimbă şi aparatul categorial al acestor filosofii diferite.
Tot atât de importantă a devenit şi Filosofia Telefonului ca sferă prestigioasă a cercetărilor
filosofice ale ştiinţei şi tehnicii, dar care are un aparat categorial diferit de cel al Filosofiei Sinergeticii.
Astfel, dacă, în Filosofia Sinergeticii, în sistemul categorial filosofic (al bazelor filosofice ale ştiinţei şi
tehnicii), sunt incluse categoriile de: sinergie, lume posibilă, lume virtuală, structură-atractor, timp,
spaţiu, necesitate, întâmplare ş.a, apoi, în sistemul categorial al Filosofiei Telefonului, alături de cele
expuse mai sus, se înscriu şi categoriile de: informaţie, comunicare, reţea de comunicare prin telefon,
autoorganizare. În sistemul categorial filosofic al filosofiei Internetului, concomitent cu categoriile
proprii Filosofiei Sinergeticii şi Filosofiei Telefonului, sunt incluse şi categoriile de reţea de comunicare
prin calculatoare (Internet), realitate virtuală computerială, conştient colectiv, Supercreier ş.a.
Care-i esenţa acestor categorii?
Categoria de sinergie exprimă îmbinarea diferitelor planuri de existenţă, necesitatea urmării sau
devenirii mondiale, asocierea mai multor elemente ale sistemului pentru implementarea aceleiaşi
funcţiuni. Categoria de lume posibilă, lume virtuală, ca concretizare a ideii pluralismului, exprimă
faptul că mediul nelinear, deschis este purtător al diferitelor forme ale viitoarei organizări, exprimă
totalitatea structurilor posibile. Categoria de structură-atractor exprimă tendinţele proprii ale dezvoltării
sistemelor. Dacă sistemul (mediul) cade în câmpul de atracţie al unui anumit atractor, apoi sistemul se
dezvoltă spre această stare stabilă. Pe parcursul evoluţiei se schimbă însuşi mediul nelinear, deschis,
spectrul structurilor posibile. În limitele sinergeticii, sunt analizate legităţile apariţiei structurilor
complexe din fluctuaţiile mici, este urmărită direcţia desfăşurării proceselor, apariţia structurilor
evolutive complexe. Categoria de timp în Filosofia Sinergeticii capătă un conţinut nou, de timp
ireversibil, interpretând pe nou corelaţia dintre stările prezente şi viitoare ale mediului nelinear.
Categoria de spaţiu capătă un conţinut nou în planul valorilor, în planul înţelegerii netradiţionale a
simetriei spaţiale. S-a schimbat şi conţinutul categoriilor de necesitate şi întâmplare, conţinutul lor
lărgindu-se în legătură cu analiza totalităţii de atractori şi a situaţiei bifurcării.
Categoriile de sinergie, lume posibilă, virtuală, structură-atractor, autoorganizare, timp, spaţiu,
necesitate, întâmplare ş.a., din Filosofia Sinergeticii în Filosofia Telefonului, sunt concretizate în
categoriile de informaţie, comunicare, reţea de comunicare prin telefon ş.a.
Categoria de informaţie desemnează un element material cu proprietate de a fi semn, cu
semnificaţie pentru un sistem, de acţiuni, şi care dispune de proprietatea de a genera acţiuni productive

47
ale sistemului. Categoria de comunicare exprimă o luare de contact, discuţie, schimb de informaţie.
Informaţiile se transmit în corespondenţă prin mesaj, mesajul reprezentând o totalitate de informaţii cu
un înţeles finit, reprezentate într-o anumită formă. Informaţia reprezintă o cunoaştere recepţionată, ce se
reflectă în gândirea umană, purtând caracter de noutate utilă a acţiunilor executate de om într-un cadru
social-istoric dat. Informaţia se înţelege ca o comunicare, reprezentând realitatea obiectivă, privind
fenomenele şi procedeele de dezvoltare într-o anumită perioadă de timp. Categoria de reţea de
comunicare prin telefon exprimă accesul la apelurile telefonice.
Aceste categorii din Filosofia Telefonului sunt concretizate în Filosofia Internetului prin categoriile
de reţea de comunicare prin calculatoare (Internet) [43, 64-68], realitate virtuală computerială,
conştiinţă colectivă, „Supercreier”, ciberspaţiu ş.a. Categoria de reţea de comunicare prin
calculatoare (Internetul), exprimă un ansamblu de mii de reţele, întreţinute de organizaţii distincte de pe
tot globul, cu zeci de milioane de utilizatori, cu o viteză de transmitere a informaţiei tot mai mare.
Categoria de realitate virtuală computerială reflectă crearea lumilor virtuale prin mijloacele
tehnologiilor informaţionale moderne, a computerelor. Categoria de conştiinţă colectivă exprimă
conştiinţa socială a operaţiilor, conectate în reţeaua Internet. Categoria de „Supercreier” exprimă
„creierul” tuturor utilizatorilor de pe Pământ ai Internetului. Categoria de Ciberspaţiu exprimă
totalitatea reţelelor de calculatoare interconectate cu resurse informatice disponibile [44, 63-68].
Internetul înaintează şi un şir de probleme filosofico-metodologice: antropologice, comunicative, de
conţinut al mesajelor transmise, semiotice, gnoseologice, cu privire la dezvoltarea intelectului şi a
personalităţii umane. De la bun început, menţionăm că societatea postmodernă reprezintă societatea
profundelor schimbări: schimbări la nivel de stil de viaţă şi de gândire, la nivelul sistemului de concepţii
şi de apreciere a valorilor. Şi aceste schimbări nu au putut să nu influenţeze şi ştiinţa şi tehnica şi acea
sferă a activităţii intelectuale, care se preocupă de analiza ştiinţei şi tehnicii – filosofia. Dacă în
societatea modernă preocuparea principală a ştiinţei şi tehnicii a fost cercetarea producţiei materiale ca
element de bază al existenţei omeneşti, apoi, în societatea postmodernă, o atenţie sporită a investigaţiei
ştiinţifice se acordă informaţiei şi cunoştinţelor. Realitatea informaţională, Internetul, menţionează
V.N. Rozin, poate fi analizată nu numai ca tehnologie specifică, dar şi ca sistem semnificativ deosebit
(semiozis), prezentând şi un spectru larg de mijloace de rezolvare a diferitelor probleme sociale şi
individuale şi ca factor important şi aspect al mediului contemporan de trai al omului.
Mai întâi de toate, apariţia Internetului e condiţionată atât de descoperirea a noi posibilităţi
tehnologice, cât şi de un şir de factori socio-culturali. Dacă societatea modernă e legată de senzaţia
atomicităţii şi singularităţii omului, apoi, în societatea postmodernă, odată cu apariţia Internetului,
pentru om, apar noi posibilităţi de comunicare pe întreg spaţiul planetei. Apare comerţul prin Internet,
apar noi forme de producere, specialiştii cărora nu se cunosc, trăiesc şi lucrează în diferite ţări şi părţi ale
lumii. Internetul este şi un sistem semiotic, doar în el are loc organizarea semiotică a comunicărilor
textelor, informaţiei, evenimentelor cu ajutorul semnelor, schemelor, simbolurilor etc., adică a
operaţiilor cu semnele. În locul nostru, noi trimitem în Internet personaje condiţionate, texte, scheme,
imagini, primind posibilităţi de a comunica şi acţiona. Omul operează cu semne prin intermediul
maşinilor special create, al computerului. Maşinalitatea Internetului nu schimbă necesitatea de a
reprezenta evenimentele în semne, simboluri, scheme [45, 30-31].
Internetul pătrunde tot mai adânc în toate sferele activităţii umane, duce la dezvoltarea intelectului
uman şi al personalităţii sub aspect conceptual nou. El lărgeşte orizontul cunoştinţelor, duce la apariţia a
noi forme de organizare a cercetărilor ştiinţifice.

2.2.3. Filosofia Internetului, importanţa ei pentru dezvoltarea ştiinţei şi practicii sociale

Studierea problemei Filosofiei Internetului ca filosofie a comunicaţiilor, a sistemelor principial-
deschise are o importanţă mare pentru dezvoltarea ştiinţei şi practicii sociale.
Odată cu apariţia Internetului, sunt puse, într-o formă nouă, problemele autoorganizării şi
dezvoltării sistemelor complexe de orice natură, din nou sunt formulate legile autoorganizării lumii
obiective, evidenţiindu-se caracterul deschis nelinear al proceselor de autoorganizare, ce au loc în cadrul
Internetului, inclusiv al celor cognitive.

48
 Dezvoltarea epistemologiei (a filosofiei ştiinţei, logicii şi metodologiei ştiinţei, cât şi a sociologiei
ştiinţei), menţionează L.A. Mikeşina, astăzi e imposibilă fără studierea legăturii filosofiei cu ştiinţele, ce
au legătura nemijlocită cu tehnologiile informaţionale – ştiinţele computeriale şi cognitive. Apar ştiinţe
noi, precum cognitologia, care analizează cunoştinţele sub aspectele însuşirii, păstrării şi prelucrării lor,
cât şi necesitatea de a studia tipurile de cunoştinţe de care dispune omul, cum le foloseşte. La baza
ştiinţei computeriale stă principiul pluralismului şi variaţiei, dialogul diferitelor discipline: psihologia
cognitivă, psiholingvistica, filosofia, antropologia, neuroştiinţele, semiotica, logica şi metodologia,
modelarea intelectului artificial, modelarea matematică, teoria informaţiei, cibernetica, ştiinţa
computerială. Şi dacă gnoseologia tradiţională se concentrează la procedura descripţiei, apelând la
regulile de însuşire a cunoştinţelor, apoi teoria „computerială” a cunoştinţelor pune accent pe reglare, se
referă la propoziţii normative, foloseşte teoria pentru producerea regulilor. Intelectul artificial face figura
epistemologului atât de necesară pentru revoluţia computerială, ca şi a matematicianului-programator
[46, 48-50].
Odată cu apariţia Internetului, a apărut necesitatea abordării, de pe poziţii metodologice noi, a
problemei unei noi înţelegeri a raţionalităţii, a unei noi înţelegeri a rolului filosofiei în lumea
contemporană, care doar schimbă corelaţia în privinţa rolului cunoştinţelor filosofice şi ştiinţifice, în
lămurirea acestor procese de autoorganizare [47, 72]. Prin apariţia Internetului, din contul atragerii
cunoştinţelor netradiţionale, s-a diversificat caracterul argumentării ştiinţifice.
Din perspectivă didactică, Internetul poate fi reprezentat ca un mare şi complex instrument didactic.
Prin Internet, e posibilă studierea practică a oricărei discipline, e posibilă comunicarea rapidă şi eficientă
cu alte persoane interesate de aceeaşi disciplină. Orice profesor sau student îşi poate împărtăşi ideile
imediat, în ciuda distanţelor foarte mari dintre ei.
Internetul reprezintă şi un instrument de cercetare ştiinţifică. Prin Internet e posibilă deţinerea
accesului la cele mai avansate metode de cercetare din lume, se poate discuta despre cercetările şi
necesităţile proprii ale altor cercetători ce studiază aceleaşi probleme ştiinţifice şi îşi propun aceleaşi
scopuri. Prin reţeaua Internet, e posibil şi accesul la metode de calcul avansate. La dispoziţia oamenilor
de ştiinţă sunt puse supercalculatoarele.
În prezent, în condiţiile societăţii postmoderne, apare întrebarea: este posibilă, oare, cunoaşterea
teoretică şi modul cum Internetul poate favoriza dezvoltarea gândirii intelectuale, doar creşterea rapidă a
informaţiei destul de accentuat pune problema selectării şi prezentării informaţiei, iar Internetul prezintă
astăzi un fel de gunoişte informaţională specifică, ce contribuie la pierderea cunoştinţelor teoretice [48,
420].
De la început, vom menţiona că, în condiţiile societăţii postmoderne, ştiinţa este concepută în
contextul condiţiilor tehnologice ale existenţei ei, ştiinţa devine tot mai tehnologizată şi mai aplicată, iar
cunoştinţele teoretice fundamentale, în mare măsură, îşi pierd suveranitatea, autonomia dezvoltării lor.
Utilizatorul computerului operează cu realităţi virtuale, înţelese de el ca realităţi adevărate, ce prezintă
un tip deosebit de comunicare interumană cu ajutorul computerului.
Trecerea la societatea postmodernă e condiţionată de folosirea pe larg a Internetului, fără de care e
de neconceput viaţa acestei societăţi, el reprezentând şi un anumit mod de viaţă, cu care se creează şi se
dezvoltă societatea. Dar cu acestea, tot mai pronunţat, se pune şi problema dacă, în aceste condiţii, mai
sunt posibile cunoştinţele teoretice.
Internetul presupune construirea unor astfel de reguli de interacţiune între utilizatorii lui, care îi
orientează numai la mişcări în câmpul discursurilor. În spaţiul Internetului, lumea se transformă într-un
unic text-context continuu, are loc schimbul de informaţie cu cugetări constituite în mod haotic. Datorită
posibilităţilor tehnologice ale Internetului, aceste informaţii, momentan, se desprind din situaţiile în care
ele au apărut şi se devalorizează. Planul maximizat al jocului lingvistic înlocuieşte complet planul
acţiunii [49, 176]. Intrând în spaţiul Internetului, utilizatorul nimereşte într-o împărăţie nelimitată a
comunicaţiilor, care este poliglosară şi poligenerică, polilogică şi poliaxilogică. Ea cuprinde şi
acumulează în sine, practic, toate sferele activităţii omeneşti. Pătrunzând în această împărăţie, omul
poate să călătorească în ea până la infinit, obţinând satisfacţie de la Internet-comunicări, dar
neobservând deloc că, pe măsura călătoriei, el devine tot mai mult incapabil să activeze, tot mai mult e
limitat şi separat de procesele unei activităţi reale, care are loc în societate. Lui i se pare că colaborează

49
intens la aceste activităţi, însă în realitate, el comunică tot mai intens. În spaţiul Internetului, mai intens
decât în cel al cinematografului, are loc schimbarea planului activităţii vitale reale active în iluzia lui.
Internetul devine cea mai dezvoltată sursă de menţinere a oamenilor în afara proceselor activităţilor
vitale reale. Are loc separarea omului de anumite activităţi proiective, caracterizate prin anumite
scopuri. Planul maximalizat al jocurilor lingvistice, de asemenea, înlocuieşte şi elimină planul gândirii.
În cazul Internetului, noi nu avem de a face cu procesul translării cunoştinţelor, ci, anume, cu informaţia.
Omul trebuie să facă unele mişcări după un algoritm fixat, dat de „semnal”. Simultan cu schimbarea
„semnalului”, se va schimba şi algoritmul. Omul cu gândire teoretică, fiind inclus în Internet, poate să-şi
piardă acele calităţi care-i permit să se încadreze în procesele selectării şi dezvoltării cunoştinţelor.
Dependenţa omului de jocurile lingvistice şi de curentele informaţionale ultrarapide poate să cauzeze
distrugeri ireparabile în gândire şi conştiinţă (să creeze un haos, să distrugă capacitatea de concentrare şi
de menţinere în conştiinţă a unui oarecare obiect ideal, să distrugă în bază înseşi posibilităţile de a
îndeplini un lucru idealizat şi uşor de conceput). Cum menţionează N.N. Gromnaco, „comunitatea
formată prin intermediul Internetului se prezintă ca o totalitate de consumatori şi purtători de informaţie,
depersonalizată şi eliberată de gândirea teoretică” [50, 117]. Intrând în Internet, utilizatorul nu are de a
face cu procesele de translare a cunoştinţelor (care, în mod raţional, în geneza lor, sunt recuperabile), ci
cu torente informaţionale impersonale. Internet-comunicarea reprezintă un schimb impersonal de
blocuri de texte informaţionale, sau o simplă acţiune tehnică în limitele unui anumit algoritm.
Apar probleme filosofico-metodologice noi în legătură cu aplicarea tehnologiilor multimedia, a
tehnologiilor de prezentare a informaţiilor, provenite din medii diferite cu ajutorul altor medii. Această
prezentare poate fi simplă (de exemplu, poze într-o carte), sau extrem de complexă (cum ar fi programul
de derulare a imaginilor în mişcare cu sunetul aferent). Această tehnică modernă este accesibilă tuturor
prin intermediul calculatoarelor. Majoritatea primelor creaţii multimedia erau de concepţie lineară, adică
utilizatorul putea să decidă dacă vrea să facă pasul la pagina următoare, sau la cea anterioară. Aceste
aplicaţii erau, în mare măsură, de tip text. Ecranul seamănă mult cu paginile unei cărţi. În multimedia
interactivă, utilizatorul poate determina ordinea derulării informaţiei, adică poate fi urmărit un drum
propriu în căutarea informaţiilor dorite. În cele mai multe cazuri, aceste legături apar pe ecran ca texte
colorate, cuvinte-cheie, sau butoane care, prin selectarea lor, determină obţinerea informaţiei asociate.
Această tehnică de asociere a informaţiilor se numeşte hiper-legătură. Utilizarea ei este utilă mai ales în
publicarea informaţiilor şi în educaţie, deoarece utilizatorul poate selecta informaţiile după propriile
interese. Această situaţie înaintează noi probleme filosofice.
O direcţie importantă de extindere a serviciilor Internetului o reprezintă activităţile colaborative, în
care mai mulţi utilizatori pot lucra simultan pe un singur obiect partajat (ecran, fişier, document, proiect
etc.). De exemplu, diferiţi membri ai unui grup pot modifica textul cu ajutorul celorlalţi. Folosirea
Internetului ca suport al activităţilor colaborative începe să devină o practică uzuală în producţie,
cercetare, educaţie, comunicare, comerţ etc. Se cere o interpretare filosofică corespunzătoare.
Vorbind despre deosebirile dintre computer şi om, savanţii menţionează incapacitatea computerului
de a opera cu noţiuni abstracte, cu imagini integre de a simţi, iubi, de a înţelege aspectul istorico-cultural
al fenomenelor. În raportul om-computer poziţia prioritară o deţine omul. Anume, el creează,
perfecţionează şi conduce computerul. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale formulează noi
probleme în faţa filosofiei ştiinţei a societăţii contemporane. Considerăm necesară studierea multiplă a
consecinţelor pozitive şi negative ale computerizării societăţii cu scopul de a le intensifica pe primele şi
a le înlătura pe cele din urmă.
Menţionăm, de asemenea, că motivele popularităţii crescânde a reţelei Internet sunt: libertatea
cuvântului, libertatea exprimării şi a expunerii propriului punct de vedere, Internetul gratuit;
posibilităţile mari de conlucrare, comunicare şi dezvoltare a mai tot ceea ce se realizează cu ajutorul
Internetului [51]. Internetul deţine foarte multe posibilităţi sociale şi culturale, care se realizează în
perspective sociale şi culturale alternative. Realizarea lor, menţionează B.I. Prujinin, depinde de cât de
activ noi ne vom implica în ceea ce are loc, vom opri realizarea unor tendinţe şi vom susţine altele [52,
4].
Internetul, pe de o parte, reprezintă lărgirea enormă a posibilităţilor de comunicare, deschide noi
perspective [53, 14], iar pe de altă parte, reprezintă sfera de comunicare, de personalizare anonimă,

50
virtuală. Rezultatul final socio-cultural al lui este destul de nedeterminat şi e nevoie ca să urmărim atent
perspectivele socio-culturale de dezvoltare a noilor tehnologii informaţionale, legate de apariţia şi
funcţionarea Internetului. Dar accesul la serviciile Internetului poate fi total sau limitat. Accesul total
permite folosirea întregii game de servicii, a tuturor facilităţilor comenzilor aplicabile în Internet. Pentru
acces total este necesară o conexiune dedicată Internetului, care este mai rapidă şi mai costisitoare.
Într-o lume mereu schimbătoare, unul din cele mai importante fenomene observate în ultimele
decenii îl constituie extinderea reţelelor de calculatoare în cele mai variate domenii ale activităţilor
economice, sociale, ştiinţifice şi manageriale. Progresul nu stă pe loc. Dezvoltarea reţelei globale de
comunicaţii s-a dovedit a fi un proces ireversibil, umanitatea creând cele mai diferite structuri de reţea,
începând de la relaţiile comerciale şi căile lor de rezolvare, trecând la reţele energetice: gaz, electricitate,
poştă, reţeaua telefonică, de radio, televiziune şi, în sfârşit, la reţeaua Internet. Din an în an, tot mai mulţi
utilizatori ai calculatoarelor navighează prin reţeaua de calculatoare, ce acoperă întreaga lume,
călătoresc şi activează în ,,spaţiul cibernetic”. Internetul poate prejudicia sănătatea oamenilor care
navighează în exces. Această problemă se va rezolva, probabil, prin implementarea tehnologiilor mai
noi. De asemenea, prin conectarea simultană la Internet a mai multor utilizatori, vitezele rulării se vor
micşora, iar calitatea navigării în Internet va deveni mai joasă. Actualmente, la Internet sunt conectaţi
aproape 400 mln de utilizatori.
Internetul, în perspectivă economică, permite, de asemenea, întreţinerea unor relaţii de afaceri cu
alte comunităţi. Chiar dacă nu se pot face afaceri direct cu membrii acestei comunităţi, ei ne pot furniza
informaţii despre faptul cum gândesc, cum văd perspectivele lor în afaceri. Toate acestea pot avea o
influenţă mare asupra produselor şi planurilor viitoare de marketing şi management comercial. Astfel,
Internetul devine tot mai popular în lumea afacerilor.
În scopuri practice, sunt tentante viteza, reţeaua globală ieftină, comoditatea pentru realizarea
lucrărilor în comun, existenţa programelor accesibile şi a unei baze de date imense. Reţeaua globală
poate fi considerată complementară sistemelor proprii locale. Folosirea infrastructurii Internetului pentru
telecomunicaţii internaţionale costă mai puţin decât legătura computerială directă prin canalul satelit sau
prin telefon. În prezent, tehnica de calcul pătrunde tot mai adânc în toate sferele activităţii umane,
modifică caracterul şi conţinutul lucrului efectuat de om. În prim-plan, apare problema dezvoltării
intelectului uman şi a personalităţii sub aspect conceptual nou. Computerele modifică orizontul
cunoştinţelor, generează noi forme de organizare a cercetărilor ştiinţifice.
Internetul se foloseşte pe larg nu numai în sfera afacerilor. El este şi un suport al democraţiei,
oferind cetăţenilor libertatea deplină de exprimare şi de comunicare. Aplicarea Internetului în sfera
economică a dus la apariţia, în Internet, a sistemelor, a reţelelor proiectate pentru nevoile interne ale
unor organizaţii, sau întreprinderi. Internetul, la rândul lui, îşi poate extinde funcţionalitatea prin
deschiderea selectivă pentru aliaţii strategici, dând naştere unui Extranet, Internetul reprezentând
sistemul nervos digital al întreprinderii. Dar Internetul a influenţat atât dezvoltarea relaţiilor sociale în
fiecare ţară aparte, cât şi relaţiile dintre ţări şi popoare, jucând un rol important şi în dezvoltarea
culturală. Capacitatea de a isprăvi cu complexitatea actuală a societăţii depinde, în mod decisiv, de
prezenţa reţelei eficiente de comunicaţii. Trebuie permanent modernizate acţiunile reciproce dintre om
şi sistemele informaţionale. Sistemele informaţionale şi de calcul trebuie să „înveţe” să înţeleagă
resursele importante folosite de om – limba, gesturile, textul scris „de mâna” ş.a. Referitor la om,
comunicaţia înseamnă nu numai acel volum de informaţie, dar şi intuiţie, senzaţie şi emoţie. Serviciile
Internet de bază sunt teleconectarea, conversaţia, transferul de fişiere, de ştiri, discuţii, poşta electronică,
de căutare a informaţiei ş.a.
Avantajele utilizării Internetului: utilizatorii pot obţine ştiri proaspete din prima sursă, pot folosi
comerţul prin Internet, plasând cererile şi achitând plăţile stând acasă sau la oficiu. Avantajele
deservirilor oferite de Internet, faţă de cele tradiţionale sunt: Internetul poate înlocui poşta tradiţională;
el poate deveni o sursă excelentă pentru obţinerea unor asemenea informaţii, ca găsirea melodiei, a
textului, a cântecelor dorite ş.a.
Dar sunt şi anumite dezavantaje. E ştiut că tehnologiile presupun ruperea, înstrăinarea omului de
natură, ruperea cu realul, intimul, valorosul, spiritualul. Şirul tehnologiilor informaţionale, scrisul, cartea
tipărită, Internetul ne adevereşte aceasta. Scrisul, menţionează N.S. Avtonomava, a lipsit omul de

51
memorie, nu cere memorizarea, bazându-se pe înscrieri străine. Spre deosebire de comunicarea orală,
scrisul spune una şi aceeaşi la toţi, nu poate răspunde când îi adresăm întrebări, nu se poate apăra când
este criticat. Tiparul, tirajarea în masă au lipsit cartea de caracterul individual, specific autorului.
Internetul ne oferă posibilitatea de permutare liberă prin lume, de creare a textelor cu valoare creativ
înaltă, pe care se poate suprapune comunicarea cu privire la aceste texte. Aici, pentru prima dată, devine
public textul, se scoate procesul de creaţie la viziune publică [54, 24]. Conştiinţa, acum, ca şi înainte,
fiind înarmată cu cunoştinţe, se supune manipulării şi ea însăşi manipulează alte conştiinţe, fiindcă, fără
cunoştinţe argumentate, în ea sunt incluse şi cunoştinţe neargumentate, dar convingătoare. E posibilă
convingerea altui om pe calea alegerii corespunzătoare a argumentelor, supraapreciindu-le pe unele şi
excluzându-le pe altele. După cum menţionează N.S. Avtonomava, textul scris poate fi recitit şi
schimbată părerea, în comunicarea orală aceste posibilităţi de manipulare sunt mai largi. Ca mijloace
importante de influenţă asupra conştiinţei au servit cartea, radioul, televiziunea. Dar atât radioul, cât şi
televizorul, ca tehnologii informaţionale de masă, dau posibilitatea creării programelor individuale. În
Internet, aceste posibilităţi de individualizare sunt mai mari. Dar Internetul, tehnologiile informaţionale
amplifică rămânerea în urmă a acelei majorităţi a oamenilor de pe cele 5 continente, care n-au şi nici nu
pot avea acces la Internet, cu atât mai mult că 80 % din toate limbile ce se vorbesc n-au scriere. Acei
care n-au acces direct la noile tehnologii vor primi informaţii destul de mijlocite, având şi puţine
mijloace de opunere. Şi fiindcă Internetul se prezintă ca păstrător, fără precedent, al memoriilor culturale
şi mijloacelor de activizare a lui, e nevoie de perfecţionarea capacităţii noastre de a selecta ceea ce avem
nevoie, pentru a atinge scopurile noastre, şi nu de înecat în oceanul inutilului [55, 28].
Internetul poate schimba cu mult şi psihologia oamenilor. Dacă o persoană stă permanent în casă şi
îşi realizează toate nevoile de comunicare sau contactare cu lumea exterioară doar prin Internet, el va
deveni mai puţin sociabil, iar dacă va părăsi anturajul său pentru un timp, lui îi va fi greu să se
reacomodeze [56, 270-271].
Fluxul informaţional enorm, tehnologiile moderne, accesul la Internet pot deveni duşmani ai
intelectului. Omul devine presat de un enorm flux multimedia, care ar putea să-i deformeze memoria şi
cunoştinţele. Acest flux este supraîncărcat cu informaţii, care nu prezintă valoare, produse de şarlatani şi
demagogi. În urma unor sondaje, s-a constatat că, în Germania, de exemplu, 40% din populaţie are frică
de Internet şi computere. În revista „Ecoul planetei”, sunt prezentate date din studiile unor psihologi
italieni privind apariţia, în anii '80, ai sec. XX, a unei serioase boli (fobie) informaţionale, ca rezultat
direct al mijloacelor de informare, care revarsă asupra omului o cantitate uriaşă de informaţie negativă.
Conform acestui studiu, 30% dintre oameni suferă de astfel de boli. Datorită Internetului, menţionează
în continuare B.I. Prijinin, în ştiinţă se distruge şi sistemul-expert, destul de echilibrat, apărut în
comunicările ştiinţifice încă în sec. XIX şi care permitea să nu îngunoieşeze ştiinţa cu informaţie
îndoielnică, permiţând fiecărui cercetător să fie auzit evitând ierarhia barierelor experte. Internetul, în
anumite domenii concrete ale ştiinţei a dus la sporirea paradigmelor cognitive stabilite şi înmulţirea lor
nejustificată, în ştiinţă creşte aşa-numitul defect al raţionalităţii. În Internet, există visuri, cunoştinţe şi
pseudocunoştinţe. Savantul se scufundă în informaţia nemarcată, masivul căreia întrece posibilităţile lui
critice. El încetează de a mai fi subiect al cunoaşterii; deseori, el nu e în stare să deosebească ce există
numai în conştiinţa lui şi ce este în realitate [57, 6]. Internetul duce şi la deformarea activităţii cultural-
creatoare a utilizatorilor lui. În condiţiile creşterii rapide a torentelor de informaţie, are loc slăbirea
intenţiei teoretice, a grijii despre formarea conceptuală a textului, responsabilităţii conceptuale a
autorilor multor materiale publicate, se observă un anumit deficit de conceptualitate, scade reflecţia
filosofică a problemelor analizate. După cum menţionează D.I. Dubrovski, la un număr mare de
subiecte ale activităţii filosofice, printre ele e greu de văzut care, într-adevăr, creează contururi
comunicative stabile, cine pune probleme şi înaintează concepţii fundamentale ce formează centrul
atractiv al discuţiilor colective, obiect al discuţiei sistematice şi productive [58, 8-9]. Internetul, prin
înlăturarea barierelor experte pe calea tirajării informaţiei, contribuie la spălarea criteriilor veridicităţii,
dreptăţii, valorii adevărate. Se publică tot, unde nu e nimic de argumentat, nici de demonstrat. În
activitatea cultural-creatoare, domină iraţionalismul, ca satelit inevitabil al raţionalismului. Iraţionalul
reprezintă componenta de neexclus atât a conştiinţei individuale, elitare, cât şi a celei de masă.
Iraţionalul îşi face simţită prezenţa şi în procesul creator.

52
 În condiţiile societăţii moderne, ale ştiinţei clasice, raţionalul e prezentat ca reflectare adecvată,
finalist-orientată, logică, raţională a realităţii, fundamentat prin mijloace empirice şi teoretice în procesele
activităţii cognitive. În condiţiile societăţii postmoderne, ale ştiinţei neclasice, când, în activitatea cultural-
creatoare, predomină iraţionalismul, se vorbeşte de faptul că el are o încărcătură distructivă, că, în
realitatea socio-culturală contemporană, sunt exprimate puternic tendinţele distructive, de haotizare, de
creştere a indeterminării, ceea ce o înlănţuie mult de fenomenul descentralizării conştiinţei. Rolul filosofiei
este de a crea noi sensuri şi valori ale realităţii create prin mijloacele tehnologiilor informaţionale.
Realitatea socio-culturală trebuie analizată ca polimerică, şi nu redusă la una din măsurările ei, prin care
noi am însuşit-o. E nevoie să se renunţe la mentalitatea proprie ştiinţei clasice, să se elaboreze un nou tip
de mentalitate, de gândire creatoare specifică ştiinţei neclasice şi postneclasice, proprie societăţii
postmoderne. Internetul, menţionează B.I. Prujinin, poate duce la distrugerea bazelor socio-culturale, pe
care el a apărut în mod nemijlocit: pe măsura funcţionării lui, poate să apară un mediu social şi cultural de
alt gen, ce dă lucrului cu informaţia un sens socio-cultural nou, poate chiar contrar celui iniţial. Se ştie că
apariţia Internetului a fost condiţionată de asemenea particularităţi ale culturii europene ca orientarea la
principiile naţionale de organizare a vieţii, ce presupun deplinătatea şi accesibilitatea informaţiei despre
lume, ca orientarea la raţionalitatea ştiinţifică, la institutele democratice, la valorile liberale etc. Internetul,
din contra, nu stimulează dezvoltarea valorilor europene liberal-raţionale, dar duce la manipularea
conştiinţei politice a oamenilor, lipseşte de sens instituţiile democratice, duce la discreditarea a însăşi ideii
organizării raţionale a vieţii [59, 5]. Internetul privează omul de bazele informaţionale proprii. El nu poate
aprecia critic informaţia primită, nu poate forma de sine stătător structura reprezentărilor lui, nu poate
ajunge la bazele reale proprii de apreciere a situaţiei. Şi toate acestea în locul schimbului liber de
informaţie, idealurile căruia au însufleţit şi însufleţesc şi acum creatorii şi participanţii la reţeaua Internet.
Individul nu va ajunge la bazele reale proprii de apreciere a situaţiei, datorită faptului că lipseşte circulaţia
liberă a informaţiei în societate, mijloacele de informaţie de masă nu-s accesibile tuturor cetăţenilor. Se
observă arbitrarul grupelor sociale şi culturale în colectarea informaţiei: grupe concurente manipulează
conştiinţa individului, lipsindu-l de posibilitatea de a ajunge la bazele proprii de apreciere a situaţiei.
Controlul asupra torentelor informaţionale presupune şi controlul asupra mijloacelor complexe înalt-
tehnologice de prelucrare a informaţiei.
Internetul, tehnologiile informaţionale, menţionează N.V. Gromâko, în condiţiile societăţii
postmoderne servesc şi în calitate de armă conscientală de manipulare a conştiinţei în societate. Ea este
orientată la defectarea şi distrugerea anumitor forme şi structuri ale conştiinţei, şi a anumitor regimuri de
funcţionare a ei, care presupun scăderea nivelului general al conştiinţei oamenilor, ce trăiesc pe un
anumit teritoriu. Ea duce la distrugerea sistemului lor stabil de valori conceptuale şi la înlocuirea lor prin
diferite simulacre valorice, ce duc la distrugerea memoriei de gen şi culturale a oamenilor, psihotizarea
şi nervrotizarea societăţii, ce apare în legătură cu aceasta şi duce la apariţia „şizoizilor” maniacali
revoluţionari şi pe deplin dirijaţi. Ea duce şi la distrugerea mecanismelor tradiţionale de autoidentificare
şi înlocuirea lor prin mecanisme de identificare de tip nou, prin crearea diferitelor grupe de participare,
includerea în societate a unei matrice de valori special construite, norme de comportare şi reacţii cu
modele unice posibile de activitate a populaţiei; distrugerea capacităţii de a stabili scopuri globale şi
strategice, la distrugerea subiectivităţii, a întregilor etnosuri şi popoare, realizarea recrutării lor
civilizaţionale etc. [60, 14-15].
Televiziunea e tot aşa de primejdioasă fiziologic, ca şi orice alte droguri sau alcooluri; ea face
telespectatorul să şteargă lumea reală şi să treacă într-o stare pasivă. Neliniştile şi grijile, în urma însuşirii
teleprogramului, undeva dispar, la fel ca şi în urma folosirii drogului sau alcoolului [61, 22]. Cuvântul
reprezintă un câmp ondulator, capabil să transmită comenzi, pe care organismele vii le realizează. Această
armă conscientală e destinată să ducă războaie conscientale, orientate nu la cucerirea a noi teritorii pe calea
includeri armatelor, ca în cazul actelor militare deschise, dar la cucerirea conştiinţei oamenilor, ce trăiesc
pe un anumit teritoriu. Cu ajutorul Internetului, a noilor tehnologii informaţionale, se stabileşte un nou tip
de dominare, de dirijare a cunoştinţei, care se deosebeşte, evident, de alte tipuri de dominaţie: financiar-
economică, politică, militară, epistemică etc. Utilizatorul Internetului, observând emoţiile şi reflectările
sale în proiectele diferitelor ecrane, intrând în comunicare cu diferiţi „non-Eu” virtuali, în consecinţă,
încetează de a mai deosebi „Eul” propriu de cel virtual [62]. Credinţa faţă de ecran duce la distrugerea

53
identităţii proprii. În actul autoconştiinţei „Eului”, omul contemporan prinde, în mod necontrolat,
simulacrul mass-media. Conştiinţa omului contemporan este conştiinţă de ecran, care se poate amesteca,
descompune, aduna, croi şi, din nou, coase, introducând în ea idolii necesari [62]. Conştiinţa omului se
distruge prin scăderea nivelului general al mediului informaţional-comunicativ, din el fiind scoase
simbolurile cele mai importante, orientările valorice, în care se poate realiza procesul reflexiv, apare
panica, pe care contează organizatorii, care cunosc bine particularităţile de lucru ale mijloacelor
informaţionale de masă [63]. Are loc şi distrugerea mecanismelor autoidentificării tradiţionale (etno-
naţionale, cultural-istorice, statale etc.). Apar variante artificiale special proiectate de identificare, comode,
de exemplu, manipulările preelectorale ale conştiinţei alegătorilor. Are loc şi excluderea, din spaţiul
mediului informaţional-comunicativ, a problemelor ce necesită regimuri urgente de lucru, a gândirii
teoretice şi elaborării cunoştinţelor personale. Are loc distrugerea unui complex întreg de capacităţi, ce
asigură lucrul gândirii teoretice, precum capacitatea de reflecţie, capacitatea de problematizare şi
autodeterminare, de orientare finalistă ş.a. Aceasta duce la micşorarea potenţialului intelectual al societăţii.
Omul uită de însuşirea normelor şi modelelor înalte, care domină în limitele raţionalităţii clasice. În aceste
condiţii, se cere o gândire problematică a tuturor membrilor societăţii, crearea noilor servicii şi a
programelor Internet de căutare, orientate la punerea şi rezolvarea problemelor, la indicarea listelor
problemelor-cheie ale societăţii. Războaiele conscientale pot fi analizate şi ca fenomene politice şi socio-
culturale, iar arma conscientală ca instrument ce distruge conştiinţa celor asupra cărora este îndreptată. O
altă problemă este cea legată de ştergerea limitelor dintre lumea virtuală şi cea reală. Unele persoane
instabile din punct de vedere psihic pot să întreprindă acţiuni în lumea reală, gândindu-se că ele sunt făcute
în lumea virtuală, iar rezultatele pot fi chiar dezastruoase.
Studierea filosofiei Internetului ne permite să trecem la examinarea filosofiei lumilor virtuale,
create prin intermediul noilor tehnologii informaţionale, în special, al Internetului.

2.3. Filosofia lumilor virtuale, crearea lumilor virtuale prin mijloacele noilor tehnologii
informaţionale

Analizând filosofia lumilor virtuale, crearea lumilor virtuale prin mijloacele noilor tehnologii
informaţionale, putem să examinăm ideea polionticităţii realităţii, esenţa realităţii virtuale, manifestarea
ei la diferite etape ale dezvoltării gândirii filosofice, cât şi în diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii,
lumile virtuale ca factori importanţi de dezvoltare a sferei filosofice, esenţa realităţii virtuale
computeriale, problemele filosofice şi metodologice cu privire la această realitate şi importanţa filosofiei
lumilor virtuale pentru dezvoltarea ştiinţei şi practicii sociale.

2.3.1. Ideea polionticităţii realităţii, virtualitatea lumii, manifestarea ei la diferite etape ale
gândirii filosofice şi în diferite domenii ale ştiinţei şi tehnicii
Apariţia şi utilizarea lumilor virtuale generează o serie de probleme filosofice.
Problema virtualităţii lumii trebuie analizată de pe principii interdisciplinare, virtualitatea
cuprinzând domenii: de la lumea proceselor virtuale din fizica cuantică, lumea spirituala internă a
omului, lumea teoriilor ştiinţifice (lumea „a treia” a lui K. Popper) – până la realitatea virtuală
„computerială”, şi Internet, lumea reţelei globale.
Termenul filosofic şi ştiinţific de realitate virtuală a apărut în ştiinţa neclasică şi postneclasică de la
cuvântul virtus, care în traducere din limba latină, înseamnă „energie”, „forţă”, „calităţi înalte”, iar din cea
latină tardivă- „substanţial”, „real”, „existent în realitate”. Ca noţiune de realitate a existenţei obiectelor, ea
presupune că există multe tipuri de obiecte, care aparţin uneia şi aceleiaşi realităţi [65,45], cum, de
exemplu, în fizică substanţa şi câmpul ţin de una şi aceeaşi realitate fizică. Această realitate este bazată pe
recunoaşterea polionticităţii realităţii (realităţii în devenire), existenţei mai multor realităţi, egale în
drepturi, ce nu se reduc unele la altele, la realităţi-limită. Legile existenţei realităţii generate nu se reduc la
legile existenţei realităţii generatoare.
Noţiunea de „realitate virtuală” exprimă un tip deosebit de interacţiune între diferite obiecte, şi
anume: obiectele reale există numai în mod actual, numai „aici şi acum”, deocamdată, în realitatea

54
generatoare, continuă procesele de generare a obiectelor virtuale. Odată cu terminarea proceselor de
generare, obiectele virtuale corespunzătoare dispar. Ea şi-a găsit aplicare în domeniul fizicii cuantice, în
legătură cu descoperirea particulelor virtuale, ce au un statut deosebit de existenţă, spre deosebire de
particulele elementare obişnuite [66], când obiectul virtual există, deşi nu substanţial (real şi în acelaşi
timp potenţial), dar actual. Realitatea virtuală şi-a găsit aplicare şi în psihologie în legătură cu
descoperirea realităţii virtuale psihologice [67,34], când omul singur îşi construieşte imaginile
obiectelor, îşi orientează retrăirile şi sentimentele, care-i însoţesc perceperea acestor obiecte. Omul
percepe şi retrăieşte obiectul virtual ca produs al minţii sale proprii, dar îl analizează ca realitate
obiectivă. Psihicul este privit ca formaţiune complexă, ce include în el diferite realităţi, care nu se reduc
nici la realităţi nepsihice (fiziologice sau sociologice), nici unele la altele. Ea îşi găseşte aplicare şi în
alte domenii ale ştiinţei şi tehnicii. Această noţiune şi-a găsit aplicare largă în domeniul studierii
realităţii virtuale computeriale, create de computerele casnice, ce dau uzufructuarului o imagine
stereotipică interactivă [68,27], de asemenea, şi în legătură cu studierea maşinilor virtuale, memoriei
virtuale etc.[69].
Forma substanţei elementare nu există ca lucru, şi invers: în lucru ea nu există în mod substanţial,
dar numai virtual. Cu cât lucrul se apropie mai mult de perfecţiune, cu atât mai puţin el rămâne lucru, cu
atât e mai intensă acţiunea lui. Actualitate reală capătă acţiunea, producerea, creaţia. Şi această acţiune
este cu atât mai actuală, cu cât mai mult în ea, parcă, în formă ascunsă (virtuală), se conţine secretul
creării ei, cu cât ea este mai perfectă, mai aproape de capodoperă [70, 124-129]. Forma elementară
substanţială e înţeleasă ca o anumită formă de perfecţionare, ca o formă esenţială de acţiune, ca o
calitate a existenţei ei. Nivelul şi tipurile de realitate, cu care omul operează, se determină de activitatea
omului. Numărul realităţilor intermediare, în calea spre irealitatea-limită, poate fi şi infinit.
Astăzi, vorbim de o atitudine specifică de abordare a realităţii înconjurătoare, numită virtualistică, şi
care nu este absolut nouă. Abordări asemănătoare au existat, în istoria gândirii filosofice şi ştiinţifice, din
cele mai vechi timpuri. De exemplu, imagini virtuale au fost folosite încă de primii autori ai inscripţiilor
rupestre (pe stânci), care, în spatele anumitor lumi convenţionale, ale desenelor, vedeau tablouri destul de
reale: ale vânatului, luptelor etc. De asemenea, în miturile anticilor, laolaltă cu lumea reală, se admitea şi o
lume inventată, virtuală, dacă folosim terminologia contemporană. Miturile, din cele mai vechi timpuri, au
transpus oamenii într-o lume imaginară, în care evenimentele şi fenomenele reale din lumea în care omul
trăia erau „amestecate” cu anumite invenţii. Este vorba de o proiecţie a vieţii sociale pe lumea virtuală,
internă a omului, ce conţine proiecţia imaginară raţională a procesului obiectiv real al existenţei societăţii
şi a naturii. Omul tinde permanent spre perfecţiune, situându-se permanent pe poziţii noi, mai dezvoltate.
Prin aceasta, momentul curent social, în spaţiul şi timpul istoric, determină cum va fi momentul ulterior,
următorul nivel de realitate.
Polionticitatea realităţii e admisă, după părerea noastră, şi în filosofia Orientului antic de către
reprezentanţii şcolii Yoga, de exemplu, unde termenul „virtual” „desemnează desfăşurarea sau scările
actuale ale conştiinţei empirice” [71, 207] şi a celei budiste, care recunoştea existenţa câtorva niveluri
ale conştiinţei omeneşti, ce nu se reduceau unele la altele; legile unei realităţi nu se reduceau la legile
alteia [72, 34]. Oamenii, în concepţia budistă, recunosc numai un nivel de realitate, despre celelalte
realităţi ei află numai după povestirile altor oameni, această realitate existând în formă restrânsă. Odată
cu trecerea la alt nivel de realitate, omul percepe şi existenţa acestuia.
Ideea polionticităţii realităţii a fost promovată şi în filosofia Greciei antice, în concepţiile lui
Democrit, Aristotel, Tit Lucreţius Car ş.a. Democrit, de exemplu, recunoştea existenţa pustiului şi a
atomilor, considerând că atomii se deosebesc după formă, ordine şi poziţie, fiind elemente de nedistrus
ale existenţei, atomi ai mişcării. El recunoştea structura statică a universului, coincidenţa rezultatului
acţiunii cu începutul ei. Aristotel, însă, a anexat la lumea neschimbată şi perfectă supralunară, lumea
schimbătoare sublunară formulând ideea, că forma este „existenţa existenţei”, şi ea determină întregul
proces al apariţiei şi creării lucrurilor. El considera că forma obiectului exprimă scopul nemijlocit al
procesului executării şi determină planul şi schema de acţiune. Forma este considerată ca rezultat al
construcţiei ideale din definiţii de scop. Ea e înţeleasă ca ceea ce include anumite posibilităţi de mişcare,
ca rezultat al procesului, produs al unui sistem de mişcări. Aristotel scria: „unele lucrări încep şi
încetează de a mai exista fără a apărea şi fără a se distruge” [73, 230]. Şi atunci, când este definită

55
noţiunea de obiect dat în forma intenţiei unui anumit proces, ca obiect posibil, şi atunci, când definim
obiectul ca noţiune dată în forma rezultatului acestui proces, ca noţiune realizată – este inclusă ideea
procesului. Aceste idei le întâlnim şi la Tit Lucreţius Car, care menţiona că „din nimic nu se naşte nimic,
toate lucrurile trebuie să aibă seminţe, din care ar putea ele ieşi şi străbate spre aerul străveziu” [74, 32].
Polionticitatea realităţii, în opinia noastră, este admisă şi în concepţiile lui Augustin (Aurelius
Augustinus), a scholasticilor medievali Ibn-Sina (Avicenna), Toma d’Aquino ş.a., ce analizau probleme
cu privire la posibilitatea coexistenţei realităţilor de diferit nivel, formarea substanţelor compuse din cele
simple, corelaţia dintre potenţial şi actual. Augustin, de exemplu, considera că Dumnezeu este sursa
existenţei, începutul creării formelor naturale şi a omului, că fără creaţia lui lucrul nu putea să fie, că,
dacă scoatem din lucruri aşa-numita putere de producere a lor, apoi ele, la fel, n-ar putea exista, cum n-
au existat mai înainte, până a fi create. El scria: „De unde sufletul acestui pictor poate primi o aşa
capacitate, dacă nu de la tine, creatorul lui? Şi el dă formă materiei, deja, existente pentru a produce din
ea alte lucruri, după dorinţa lui ... Acest om-pictor e dator întru totul ţie: tu ai construit corpul lui aşa ca
el, prin mijlocirea diferitelor organe să realizeze diferite acţiuni; dar pentru ca aceste organe să fie
capabile de acţiune, tu i-ai suflat în structura corporală spiritul vital, care le mişcă şi le dirijează; tu i-ai
dăruit şi capacitatea minţii, pentru a atinge secretele artei... Până la crearea ta nimic n-a existat, fără de
tine, şi... tot ce există depinde de existenţa ta... Acum devine clar, pentru mine, că nici viitor, nici trecut
nu există... ar fi mai precis, pare-mi-se, de exprimat că există prezentul trecutului şi prezentul viitorului”
[75, 581-582].
În filosofia naturii scholasticii medievale, spre deosebire de filosofia lui Aristotel, esenţa lucrului
era definită ca sursă şi cauză a acţiunii lui asupra altui lucru (ca totalitatea proprietăţilor). Prezentând
baza proprietăţilor sale, substanţa singură nu se poate manifesta într-un raport oarecare. Ea rămâne
calitate ascunsă. Astfel, Ibn-Sina (Avicenna), elaborând schema constituirii formei substanţelor
complexe din cele patru substanţe elementare, înaintează ideea păstrării în „amestec” a formelor
substanţiale elementare, admiţând şi apariţia formelor cu calităţi intermediare în urma îmbinării lor. El
scrie: „Deosebirea dintre perceperea însoţită de acţiune constă în faptul că acţiunile unor forţe interne, în
mod necesar, se prezintă ca îmbinarea şi despărţirea formelor percepute şi a ideilor una cu alta, astfel că
despre modul cum aceste forţe interne se percep putem afirma că încă şi acţionează în ceea ce percep”
[76, 738]. Ibn-Roşd (Averroes) consideră că forma elementară nu este substanţială, ea ocupă o situaţie
intermediară între accidenţă şi substanţă, ea nu prezintă formă perfectă [77, 762]. Toma d’Aquino
menţionează că noua calitate a „amestecului”, în mod real, nu include în ea calităţi marginale, dar după
caracterul acţiunii lui are ceva comun cu una şi cu cealaltă calitate marginală, formele substanţiale ale
elementelor sunt prezentate în „amestec” nu în mod substanţial, dar în mod virtual, adică după forţa lor
de acţiune, parcă ele ar fi existat în mod real. Orice formă se presupune ca produs posibil al activităţii. El
vorbeşte şi despre diferite grade de existenţă (perfecţiune), punând accent nu pe definiţiile marginale ale
capacităţii şi actualizării lor terminale, pe hotarele posibilei mişcări, dar pe momentul dinamic
intermediar de realizare a muncii, de avansare pe treptele perfecţionării. El readmitea coexistenţa
realităţilor de diferit nivel ierarhic: al sufletului substanţial, care, în mod virtual, conţine atât sufletul
senzorial, cât şi pe cel vegetativ, pe Dumnezeu ca perfecţiune superioară, ce reprezintă o anumită cauză
producătoare, şi este în cel mai înalt grad actual. Iar lucrului îi este propriu de a fi activ, în măsura
actualităţii sale, să sufere stări pasive în măsura potenţialului lui, şi admite că tot ce există în lume trece
din potenţie în act şi trebuie, mai întâi de toate, presupus încă ceva ce l-ar trece în act. Toma d’Aquino
menţiona că, dacă şi primul lucru trece din potenţial în act, apoi trebuie să ajungem la un anumit lucru
care este numai actual şi deloc nu este potenţial, şi acesta este Dumnezeu [78]. Analizând sugestiile lui
Toma d’Aquino, A.V. Ahutin menţionează că la el „calităţile elementare marginale le formează pe cele
medii, intermediare”, că calitatea „amestecului” are ceva asemănător atât cu una, cât şi cu cealaltă
calitate marginală, că „formele substanţiale ale elementelor sunt prezentate în amestec nu în mod
substanţial, dar în mod virtual, adică după forţa lor de acţiune, parcă ele ar fi prezente în mod real” [79,
124-129].
În filosofia epocii Renaşterii, ideea polionticităţii realităţii este promovată în lucrările lui
N. Cuzanus, N. Copernic, G. Galilei ş.a. G. Galilei, de exemplu, caută cauzele dezvoltării în condiţiile şi
nivelurile mai înalte de realitate, aplicând categoria de „virtualitate”. Situându-se pe poziţii panteiste şi

56
deiste, el considera că un nuc a existat în sămânţă în mod virtual, analizează forţa seminţei tuturor
copacilor, văzând în aceste seminţe prezenţa virtuală a tuturor copacilor imaginari, iar în Dumnezeu –
forţa absolută, natura tuturor naturilor, „începutul ce dă existenţă oricăror forţe şi a seminţei şi a ceea ce
nu este sămânţă”. Această forţă absolută, în care intră tot, dă oricărei forţe de sămânţă capacitatea de a
restrânge în sine, în mod virtual, copacul (împreună cu tot ce e necesar pentru existenţa copacului
senzorial şi ce reiese din existenţa lui), adică în ea este începutul şi cauza, ce include în ea, în mod
restrâns, şi absolut totul, ca o cauză a tot ceea ce dă efect [80, 41-47]. N. Copernic, spre deosebire de
Aristotel (ce promova concepţia locului absolut), susţinea învăţătura despre lumea închisă, central-
simetrică şi anizotropă, a determinării absolute a existenţei, ce poate fi atât în stare potenţială, cât şi
actuală, privea lumea fenomenelor ca una din cele posibile. Fenomenul real (adică fenomenul, a cărui
observare nemijlocită coincide cu înţelegerea lui) trebuie să fie construit ca fiind esenţial, ce întrece
experienţa senzorială a lucrurilor existente, ce include în el definiţia lui ideal-teoretică. Obiectul îl
analiza ca pe una din posibilele actualizări ale potenţei ascunse şi infinite. N. Copernic scrie că
„greutatea nu este altceva decât năzuinţa naturală pe care providenţa divină le-a dăruit-o părinţilor
pentru îmbinarea şi unirea lor în ceva integru sub forma sferei” [81, 208]. El consideră existenţa pentru
fiecare astru al centrului lui de greutate. G. Galilei menţionează că orice experienţă a fizicii terestre ia
formă adevărată numai după ce la obiectul cercetat se alătură mişcarea invizibilă a pământului,
subliniind că „acolo unde nu ajunge observarea senzorială, ea trebuie completată cu observarea
imaginară a pământului [82, 52]. Şi numai după aceasta obţinem obiectul adevărat – traiectoria mişcării
pietrei. Şi orice obiect perceput se înţelege acum ca parte vizibilă a invizibilului, ca realizare parţială a
legii teoretice fixate. În acest caz, orice situaţie empirică nu se determină ca obiect aparte, dar ca stare,
ca eveniment, în limitele anumitei legi funcţionale, ce descrie schimbarea obiectului în dependenţă de
aceste condiţii. Obiectul noii ştiinţe include în definiţia sa procedura transformării. Acest proces dublu:
transformarea obiectului în condiţiile izolării lui la limită (ideale) cu scopul cunoaşterii lui teoretice şi
realizarea observabilă-obiectuală a noţiunii cu scopul schimbării ei posibile şi constituie esenţa logică a
experimentului renascentist.
În filosofia modernă, clasică, tabloul ştiinţific al lumii a exclus realitatea divină, numind legile
divine ca legi ale naturii, se proclamă monoonticitatea, unde totul aparţine unei realităţi naturale,
păstrând ideea forţei, analizată la scară cosmică. Şi dacă analiza legilor naturii (de exemplu, a legii
gravitaţiei universale) necesită aplicarea paradigmei monoontice, apoi analiza relaţiilor dintre oameni
necesită includerea nivelurilor intermediare de realitate, pentru a arăta că, în diferite cazuri, se manifestă
diferite tipuri de legi. În mecanica clasică, newtoniană, noţiunea de forţă, fără de care ea încetează de a
mai fi teorie reală, se anexează la schema cinematică la calitatea sa de postulat. F. Bacon, ca
reprezentant al epocii moderne, vorbea şi de deosebirea „lucrului în raport cu omul, de lucrul în raport
cu Universul” [83, 104]. Omul, consideră el, e înzestrat cu privire dublă: a sa proprie, senzorială, şi
privire raţională, din punct de vedere al Universului, privire a experimentatorului – teoretic, şi fiecare
reprezentare a observării nemijlocite trebuie să fie pusă la îndoială din punct de vedere al Universului
ascuns. F. Bacon deosebea două feluri de experienţe: rodnice şi de iluminare, menţionând că „metoda
adevărată a experienţei la început aprinde lumina, pe urmă cu această lumină ne arată drumul”. El
considera necesară căutarea experienţelor de iluminare, unde, într-un eveniment, nouă ni se descoperă
natura ascunsă a lucrului cercetat [84, 61], venind la ideea polionticităţii realităţii.
În filosofia neclasică, cât şi în ştiinţa neclasică şi posteneclasică, ideea polionticităţii realităţii, de
asemenea, persistă, fiind dezvoltată mai întâi pe baza psihologiei şi în corespundere cu modelele
ştiinţifice teoretice şi cu schemele de cercetare experimentală. Aceasta a dus la elaborarea unei noi plase
a realităţii psihologice, care, la rândul ei, a necesitat elaborarea modelelor teoretice psihologice de tip
nou şi a procedeelor experimentale teoretice. În ştiinţă şi în tehnică, apare virtualistica, ca atitudine
ştiinţifică bine dezvoltată, aplicată pe larg în domeniul fizicii cuantice în legătură cu studierea stărilor
virtuale, a trecerilor virtuale, şi a particulelor virtuale, cât şi în alte domenii. A fost analizată şi
importanţa metodologică a acestei atitudini pentru cercetarea caracterului obiectiv al acestor procese, a
specificului lor actual. E cunoscut faptul că procesele virtuale, analizate în electrodinamica cuantică
[85]; [86, 176-191]; [87, 88-90], ne dau posibilitatea analizării transformărilor, prin mai multe canale,
ale particulelor elementare. Aceasta ne vorbeşte despre marea varietate de transformare a particulelor

57
elementare obişnuite prin diferite canale în dependenţă de energia exterioară. Din considerente
energetice, aceste stări posibile se mai numesc şi canale deschise. După cum menţionează J. Ciu,
M. Ghell-Mann, A. Rozenfield „pe măsura creşterii energiei (frecvenţei), canalele se deschid unele după
altele, devin posibile noi reacţii” [88,91]. Prin mărirea energiei exterioare, canalele se deschid unul după
altul, iar stările legate cu ele din posibile devin reale.
Această atitudine revarsă lumină şi asupra problemei obiectivităţii şi actualităţii acestor procese,
stări, particule. E cunoscut faptul că noţiunea de proces virtual se aplică caracteristicii interacţiunilor de
schimb, caracteristicii interacţiunilor intermediare, caracteristicii asociaţiilor de scurtă durată ale
particulelor elementare, ale stărilor de vacuum ale câmpurilor fizice, la analiza „mecanismelor”
diferitelor tipuri de interacţiuni: electromagnetice, puternice, slabe etc. Noţiunea de virtual înseamnă
„posibil”, „ce dă efect intermediar”, de scurtă durată. Adăugând o cantitate suficientă de energie, de
exemplu, accelerând electronul, fotonii virtuali se pot transforma în fotoni reali. S-a constatat că există
diferite varietăţi de realitate obiectivă: particulele virtuale există în realitatea obiectivă sub formă de
posibilitate. Trecerea particulelor virtuale în particule obişnuite este unul din canalele transformărilor
posibilităţilor în realitate. S-a constatat că existenţa virtuală reprezintă o varietate deosebită de existenţă
obiectivă. Existenţa poate fi reală şi posibilă, terminată şi în devenire. Particulele virtuale există numai
în legătura lor cu particulele obişnuite, reprezentând anumite fapte intermediare în transformările lor şi
legăturile lor reciproce.
Ideea polionticităţii realităţii, a realităţii virtuale, a lumilor virtuale, e promovată şi în domeniul
tehnicii computeriale, în legătură cu studierea obiectelor virtuale şi a maşinilor virtuale [89], cât şi în
alte domenii. La baza realităţii virtuale computeriale stau imaginile de sinteză în trei dimensiuni (3D),
dezvoltate pe calculator. Mult timp fiind imperfecte, astăzi realităţile virtuale au atins un asemenea grad
de realism, încât simulează lumea reală fără ca ochiul să perceapă cea mai mică diferenţă dintre ele.
Să analizăm realitatea virtuală computerială ca factor important de dezvoltare a sferei filosofiei şi
problemele filosofice şi metodologice, apărute în legătură cu studierea acestei realităţi.

2.3.2. Realitatea virtuală computerială: probleme filosofice şi metodologice

Analizând realitatea virtuală computerială ca factor important de dezvoltare a sferei filosofiei,
menţionăm că marele public are, în general, tendinţa de a asocia simulările realităţii virtuale cu sistemele
de virtualizare, montate pe capul utilizatorului şi cu mănuşile senzoriale, doar pentru că aceste mijloace
au fost primele utilizări în aceste simulări. Dar descrierea realităţii virtuale doar prin uneltele pe care le
implică nu este cea mai bună opţiune. Şi aceasta, fiindcă realitatea virtuală nu impune folosirea căştilor,
putându-se folosi ecrane mari sau chiar staţii de lucru grafice de înaltă performanţă, iar mănuşile
senzitive pot fi înlocuite de simple trockball-uri sau joustick-uri şi cât timp se poate vedea ecranul,
observatorul nu se află în realitate virtuală. Când ecranul dispare şi apare o scenă imaginară,
observatorul se află în realitatea virtuală.
Realitatea virtuală nu reprezintă prima invenţie a lumii, ea datând de peste 70 de ani. Ideea de bază
a realităţii virtuale computeriale s-a născut în anii ’30 ai secolului XX, când cercetătorii au creat un
simulator de avion pentru piloţi. Ei au încercat să provoace, cât mai convingător, piloţilor senzaţia că se
află la bordul unui avion adevărat. Filmul rulat în faţa piloţilor a accentuat şi mai mult impresia de real.
În continuare, Martin Heilig a inventat „Sensorama Simulator” primul video de realitate virtuală. El a
conceput şi brevetat „The Experience Theater”: publicul asista la experienţe multidimensionale cu
culoare şi mişcare. Afară de ecran, în sistem, era inclus şi sunetul stereofonic, realizat cu ajutorul mai
multor difuzoare, aşezate pe pereţi, astfel încât sunetul părea că vine din toate direcţiile. Şi, pentru a crea
iluzia de realitate totală, trebuiau integrate mai multe componente (vedere, miros, mişcare, sunet).
Teatrul experimental furniza şi sugestii de temperatură, mişcare, vibraţii şi vânt în corpul spectatorilor.
În anii 1960-1961, el a încercat să comercializeze noul său concept de teatru, dar a fost refuzat. Mai
târziu, Heilig s-a gândit şi la posibilitatea televiziunii montate pe cască. El a conceput o cască de
simulare, care era dotată cu dispozitive tridimensionale, cu multe efecte periferice, cu sunet stereofonic
şi cu capacitatea de a include mirosuri.
Cercetările lui Heilig privind sistemul de vizualizare, montat pe cap, au fost continuate de Ivan
Sutherland, care, în anul 1965, a venit cu o idee, pe care a publicat-o în lucrarea „Ultimate Display”. El

58
şi-a imaginat o lume virtuală personală, portabilă, un aparat format de un mic televizor, pe lângă care e
proiectat un ecran portabil sub forma unei căşti. Ivan Sutherland, în anul 1966, utiliza două tuburi
catodice, montate de-a lungul urechilor. Şi astăzi se foloseşte această configuraţie, dar cu tuburi catodice
miniaturizate. Tuburile folosite în 1966 erau grele, fapt ce îl obliga pe Sutherland să folosească un braţ
mecanic pentru a le purta. Braţul era dotat cu potenţiometre, ce permiteau măsurarea direcţiei de privire
a utilizatorului. Cea mai mare parte a sistemelor de astăzi au dispozitive de măsurare a acestui
parametru, pe bază de ultrasunete sau magnetism, tehnologie ce nu putea fi folosită în anii ’60. Lucrând
la sistemul său de vizualizare, Sutherland a descoperit că ar putea să furnizeze imagini provenite de la
un calculator, în locul imaginilor analogice obţinute cu camera de luat vederi şi a început să realizeze un
fel de generator de imagini. Acesta a reprezentat precursorul acceleratorului grafic modern, partea-cheie
a echipamentului, implicat în mediul virtual. Calculatorul genera o secvenţă de imagini, fiecare fiind
diferită de precedenta şi fiecare fiind arătată o fracţiune de secundă. Efectul global este cel al unei
animaţii, cum ar fi simulările de zbor, folosite pentru antrenamentul piloţilor. Militarii au dorit să testeze
acest simulator, pe care-l sperau mai ieftin decât simulatoarele analogice. Se cerea ca simularea să
devină programată, iar schimbarea modelelor de avion cerea punerea la zi a programelor utilizate.
Avantajul este evident.
Cercetările din acest domeniu s-au dezvoltat în anii ’70-’80 în privinţa căştilor de zbor şi
simulatoarelor moderne pentru militari. Dar cea mai mare parte a lucrărilor erau secrete şi nepublicate.
Această situaţie s-a schimbat, când cercetătorii au trecut din sectoarele militare în cele civile.
În anii următori Michael Mc Creekeyd a dezvoltat mai departe ideea lui Sutherland, obţinând
rezultate bune. În anul 1985, el a montat două miniecrane pe care le-a prevăzut cu nişte senzori speciali
de urmărire a mişcărilor. Aceşti senzori au transmis informaţiile la un calculator sensibil şi deosebit de
performant.
Tot în anul 1985, un alt cercetător, R. Mayron Krenger, a expus la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din
statul Connecticut invenţia sa numită „Videoplase” (terenul video). Aceasta a fost, de fapt, un teren
virtual, format din mai multe camere, pe care oamenii le puteau folosi deodată, pentru a dansa, a se juca,
sau a jongla, datorită unui sistem grafic interactiv, deşi, în realitate, se aflau în camere diferite.
Echipamentul pentru realitatea virtuală a devenit complet, odată cu introducerea mănuşilor. La
începutul anilor ’80, ai secolului XX, s-au creat asemenea mănuşi, varianta actuală modernă a luat
naştere doar în anul 1986; atunci când a fost proiectat un nou model de către un proiectant de jocuri
video – Laron Lainer. Din acel moment, casca şi mănuşile au devenit indispensabile, numele de realitate
virtuală a fost dată de Lainer.
Interesată de simulatoare s-a dovedit a fi şi NASA, care a avut nevoie de ele la antrenamentul
astronauţilor, pentru că era imposibil sau foarte dificil de a recrea condiţiile de mediu din spaţiu, sau de
pe planete. Astfel, inginerii de la NASA au creat un prototip de cască dotată cu un sistem de vizualizare
cu cristale lichide (LCD), pe care l-au numit VIVED (Virtual Vizual Enviroment Display), ce a permis
localizarea imaginii aproape de ochi, evitând orice efort al utilizatorului.
În anul 1988, Fisher şi Elizabeth Wenzel au creat primul sistem capabil să manipuleze până la patru
surse de sunete virtuale tridimensionale. Sunetele rămâneau localizate chiar şi atunci, când operatorul
clătina din cap. Aceasta a reprezentat un element puternic, adăugat simulării. În prezent, deosebim trei
tipuri de bază ale realităţii virtuale.
Primul tip (şi cel mai cunoscut) constă dintr-o cască prevăzută cu ecrane de televizor şi căşti de
sunet, respectiv o mănuşă. Casca şi mănuşa se cuplează la un calculator, care a fost programat pentru
diferite efecte de sunet şi grafică, în funcţie de scopul folosirii. Sistemul e creat de ingineri, proiectanţi,
constructori. Imaginile programate sunt peisaje, clădiri. Imaginile necesare apar în cască pe micile
ecrane. În momentul în care omul îşi pune casca pe cap, imaginile de pe ecran îi vor ocupa în întregime
câmpul vizual, fiind înconjurat de realitatea virtuală. Prin căştile de sunet, vor fi furnizate sunetele care
aparţin imaginii respective. Casca şi mănuşa sunt prevăzute cu senzori prin care calculatorul este
informat asupra mişcării capului şi mâinilor. Cu ajutorul mănuşilor, putem apuca obiectele virtuale, le
putem ridica şi chiar le putem simţi, putem modifica mediul virtual.

59
 Al doilea tip de realitate virtuală utilizează camere de luat vederi pentru a urmări imaginea
utilizatorului în lumea virtuală, în această lume putem, de asemenea, apuca sau muta obiectele. Aceste
sisteme de realitate virtuală conferă posibilitatea de a fi prezenţi mai mulţi participanţi.
Al treilea tip al realităţii virtuale proiectează o imagine tridimensională pe un ecran mare cu
suprafaţa curbată. Acesta creează impresia că utilizatorul face parte din lumea virtuală. Această impresie
poate fi accentuată prin folosirea unor ochelari tridimensionali.
Realitatea virtuală nu reprezintă o simplă imitaţie computerială a lumii obişnuite, simple impresii şi
retrăiri obişnuite ale evenimentelor acestei lumi. Această realitate reprezintă numai una din varietăţile
realităţii virtuale. După domeniile principale de folosire în raport epistemologic, V.M. Rozin deosebeşte
patru tipuri de bază de realitate virtuală. Acestea-s realităţi virtuale imitaţionale, convenţionale,
proiective şi de hotar [90, 31]. Realităţile virtuale imitaţionale sunt legate de elaborarea programelor şi a
tehnologiilor de imitare deplină a diferitelor acţiuni sau forme de comportare, externe pentru om, ce nu
se deosebesc, în mod principial, de acţiunile şi situaţiile reale corespunzătoare.
Realităţile virtuale convenţionale sunt lumile virtuale, care, faţă de lumea virtuală, parcă, s-ar
pronunţa ca scheme. Realităţile virtuale proiective se referă la realităţile create, proiectate, pornind de la
anumite idei. Dar aceste idei trebuie să fie implementate astfel ca omul să se afle în lumea ce corespunde
acestor idei, oricât de stranii ar fi ele. Realitatea virtuală de hotar reprezintă o îmbinare de realitate
obişnuită şi realitate virtuală, ce permite „lărgirea” conştiinţei specialistului, dotându-l cu „viziune” şi
cunoştinţe, pe care el, actualmente, aici, nu le poate avea. În spatele fiecăruia din tipurile indicate stă
sistemul său semantic. Sistemele semantice permit crearea de noi sisteme semantice, incluzând în ele
aspecte şi fragmente ale activităţii şi comportării vitale omeneşti. Se stabileşte o simbioză: „omul-
computerul-maşina”, în limitele căreia devine posibilă includerea omului şi activităţii lui în sistemele
maşinale, iar sistemul maşinal şi computerul trebuie incluse în activitatea omenească. Noua revoluţie
tehnologică poartă, în fond, un caracter informaţional semantic.
Noţiunea de realitate virtuală a popularizat-o Jaron Lanier, care, în anul 1984, a fondat societatea
VPL, prima firmă comercială, care a vândut produse pentru realitatea virtuală. Această întreprindere
vindea, deja, în anul 1987, primele maşini senzitive, numite Data Glove şi primele căşti de virtualizare.
Iar, în anul 1991, compania britanică Divison a introdus prima staţie de lucru, integrată pentru realitatea
virtuală, sistemul Vision, care s-a perfecţionat în anul 1992 cu versiunea sa Provision.
Dar dezvoltarea staţiei pentru realitate virtuală a rămas o mare problemă. În anul 1997, staţia
Provision a companiei Division costa mai mult de 65 mii dolari SUA; o cască de vizualizare costa
aproximativ 70 mii; sistemul grafic cel mai performant, la vremea respectivă, al firmei Silicon Graphics
costa 100 mii dolari SUA. Un ansamblu de calitate nu putea fi achiziţionat fără 270 – 300 mii dolari SUA,
ceea ce frâna expansiunea sistemelor de realitate virtuală. În anul 1998, preţul unui sistem complet a scăzut
la aproximativ 10 mii dolari SUA, fapt ce a lărgit puţin expansiunea acestor sisteme de realitate virtuală.
Realitatea virtuală reprezintă o noţiune legată şi de multimedia, care reprezintă ultima etapă în
dezvoltarea unei integrate utilizări. Ne referim la realitatea virtuală, formată de calculator, de realitatea
virtuală din Internet. Realitatea virtuală este o parte a magistralelor de informaţie care vor brăzda
mapamondul pe parcursul acestor decenii [91, 159-164]. Ea reprezintă, de fapt, o simulare cu ajutorul
calculatorului, în care grafica este utilizată pentru a crea o lume, ce pare reală. Oamenilor le place să
vadă lucruri mişcându-se pe ecran, urmând ordinele lor şi devin captivaţi de simulare. În realitatea
virtuală, este vorba despre utilizarea tehnologiilor înalte pentru a te convinge pe tine însuţi că aparţii
unei alte realităţi, experimentând evenimente care nu există în lumea fizică dinaintea ta. Ea reprezenta,
de asemenea, un nou mediu de obţinere şi filtrare a informaţiei, de reprezentare a ideilor în moduri care
nu erau posibile mai înainte. Ca şi telescopul sau microscopul, realitatea virtuală reprezintă o unealtă
pentru dezvăluirea unor noi moduri de a privi informaţiile. Ea oferă utilizatorului un flux eficient şi fără
efort de date, detalii şi informaţii în cel mai natural format posibil: sunet, culoare şi senzaţii tactile,
prezentate ca un mediu, parte a mediului natural, a experienţei şi gândirii umane.
Realitatea virtuală, deseori, e definită prin trei cuvinte: interactivitate, imersiune, navigare [92].
Prima definiţie caracteristică a realităţii virtuale este incluziunea, adică caracteristica de a fi înconjurat
de un mediu. Realitatea virtuală plasează participantul în interiorul informaţiei. Puterea imersiunii este
abilitatea acesteia de a concentra puterile perceptuale ale cuiva într-o anumită problemă sau experienţă.

60
Imersiunea din realitatea virtuală poate acţiona ca o lentilă puternică pentru extragerea cunoştinţelor din
date prin aflarea lor într-o experienţă. Interacţiunea, prin puterea sa de atracţie, contribuie la sentimentul
de imersiune, pe care utilizatorul îl încearcă, luând parte la acţiunea de pe ecranul său. Imersiunea arată
că spectatorul nu este în faţa imaginii, ci în interiorul acesteia. Pentru a se integra în spectacol,
utilizatorul poartă o videocasetă, cuplată la calculator, graţie căreia dispune de o viziune în relief de 360
grade. Interacţiunea vine din faptul că el poate să atingă obiectele pe care le detectează cu ajutorul unei
mănuşi senzitive. Aceeaşi mănuşă permite „instruirea” calculatorului în legătură cu mişcările sale
(avans, recurs, mers la dreapta sau la stânga), de unde apare şi ideea de navigare. O altă formă de
realitate virtuală este teleprezenţa, care utilizează camera video şi microfoanele, aflate la distanţă pentru
imersiunea utilizatorului, imersiune atât de adâncă, încât să-l proiecteze într-alt loc. Dar realitatea
virtuală merge mai departe, apelând la toate canalele senzoriale ale omului. În realitate, utilizatorii nu se
limitează doar la a vedea, sau a manipula obiectele grafice de pe ecran, ei pot să le atingă, sau să le simtă
tactil. Cercetătorii invocă şi simţul olfactiv sau al gustului. O definiţie care rezumă aceste idei ar fi: „Un
sistem de realitate virtuală este o interfaţă, care implică simularea în timp real şi interacţiuni cu multiple
canale senzoriale ale omului: vedere, auz, simţ tactil, olfactiv, gust” [93, 29].
Realitatea din Internet se deosebeşte de cea din afara lui, dar din cauză, că Internetul are tendinţa să
devină un obiect indispensabil vieţii omeneşti, realitatea virtuală din Internet va deveni din ce în ce mai
importantă şi posibil, se va contopi cu realitatea din afară. Realitatea virtuală, astăzi, îşi face simţită
„prezenţa” în mai toate sferele de activitate ale omului, făcându-l pe acesta mai puternic, în primul rând,
prin crearea senzaţiei de stăpânire a fenomenelor [94]. Pe plan mondial, astăzi, se află numeroase proiecte
care folosesc realitatea virtuală. Statistica arată că un sector important este cel ce priveşte aplicaţiile
militare şi aerospaţiale, care există concomitent cu arhitectura, audiovizualul, medicina, afacerile,
telerobotica şi comunicaţiile [95, 30].
Menţionăm că primele sisteme de jocuri video se găseau în galerii închiriate, fiindcă erau foarte
scumpe. Primul hol de jocuri în realitatea virtuală, pe scară largă, a fost deschis la Chicago, în anul
1990, numit „Battle-Tech Center”, tema acestuia fiind războiul viitorului în anul 3025, realizată de
roboţi puternici, controlaţi de om. În prezent, există numeroase jocuri de realitate virtuală pentru
microcalculatoare, precum „Virtual Sega” al firmei Sega, „V.R. Slingshot”, fabricată de Ilian Jue (un
simulator de zbor, în care cei doi jucători comandă nave spaţiale în jurul planetei), cât şi Mate (un joc de
şah la distanţă).
În anul 1991, a apărut primul joc pe calculator, numit „Dactyl Nightmare”, în care participă,
concomitent, doi jucători, ei pot alerga unul după altul, pot împuşca.
În continuare, au apărut aşa-numitele parcuri de distracţii computerizate, în care jucătorii pot
participa la mai multe feluri de jocuri. Parcurile de distracţii computerizate ale realităţii virtuale se
bucură astăzi de o mare popularitate. În SUA, a ajuns, deja, la stadiul de proiect, ideea unui avion
virtual. În Japonia, se poate înota cu vieţuitoarele acvatice. La Manchester, în Anglia, se proiectează o
grădină zoologică virtuală cu ajutorul VR şi a altor mijloace multimedia. Vizitatorii vor avea senzaţia că
se plimbă printre animale, iar în timpul plimbării vor putea observa modul de viaţă şi obiceiurile
animalelor.
Realitatea virtuală are multe laturi pozitive. De exemplu, ea îi ajută pe oamenii cu handicap fizic să
participe la activitatea socială, inaccesibilă pentru ei în viaţa reală. Realitatea virtuală le poate oferi chiar
şi senzaţiile mişcării. Realitatea virtuală poate juca un rol deosebit de important în diferite domenii de
proiectare, în construcţii sau industrie. Într-un mod documentat, ea a fost folosită pentru prima dată în
proiectarea industrială la Universitatea Carolina de Nord din SUA. Arhitecţii de aici au creat o clădire
VR, în care se puteau plimba, se puteau deschide uşile şi ferestrele, se putea verifica dacă acestea
funcţionează, se putea pune mobilier în mai multe locuri. Astfel, se pot depista, eventual, defectele sau
greşelile proiectului clădirii, înaintea începerii construcţiei. Lumile virtuale se folosesc pe larg astăzi şi
în transportul feroviar, în construcţiile de avioane pentru înlăturarea deşeurilor nucleare etc. Astfel,
folosind lumile virtuale, mecanicul de locomotivă se va putea pregăti pentru viitoarele situaţii
neprevăzute, fără a pune în pericol viaţa călătorilor. El vede în faţa sa calea ferată care îi pare adevărată.
Şi în domeniul construcţiei de avioane se pot încerca tot felul de idei prin construirea cabinei virtuale a
avionului. În mod special (cu ajutorul căştii de pe cap), aviatorul poate obţine informaţia necesară

61
despre zbor în condiţii de luptă. Se poate evita construirea diferitelor prototipuri costisitoare, pentru a
vedea cum funcţionează avionul, dacă zboară suficient de repede, dacă este comod pentru personal şi
cetăţeni. E posibilă crearea modelului zborului virtual al avionului, care fixează un tip deosebit de
interacţiune între aviator şi avion în regimuri aparte de zbor.
Realitatea virtuală aplicată în acest domeniu exclude crearea prototipurilor de avioane, care-s destul
de costisitoare. Mai de fiecare dată, când se termina proiectul unui avion sau elicopter, era nevoie de
crearea unui prototip. Dacă prototipul era nereuşit, proiectantul făcea rectificările necesare şi se putea
construi prototipul următor. Acest proces a fost destul de costisitor şi de lungă durată. Cu ajutorul VR,
toate acestea se rezolvă dintr-o lovitură, fiindcă în spaţiul virtual proiectul şi proba se leagă unul de
celălalt nefiind necesară construirea prototipului.
Sfera virtuală deschide noi posibilităţi şi pentru aplicaţiile militare. Militarii posedă, deja, sisteme
virtuale pentru antrenamente individuale. Însă, sfera virtuală deschide şi noi aplicaţii – antrenamentele
colective pentru grupuri de oameni.
Industria militară şi aerospaţială au înţeles de mult importanţa simulării în timpul antrenamentului.
Realitatea virtuală va trebui să permită simulări la distanţe fără a fi nevoie de transportarea persoanele la
locul antrenamentelor. În unele ţări, de Agenţia Spaţială Europeană (ESA) experimentează, încă din
anul 1992, o aplicaţie care să permită simularea ieşirii în spaţiul de imponderabilitate. Candidaţii
turismului spaţial pot să plonjeze într-un mediu, care-l reproduce fidel pe cel cu care se vor confrunta în
misiunile viitoare. Ei repetă astfel de manevre, cum ar fi deplasarea la bordul unei staţii MIR sau o
plimbare pe planeta Marte.
Este posibil, la fel, ca, prin intermediul VR, specialiştii să realizeze de pe Pământ anumite reparaţii la
bordurile navelor cosmice cu ajutorul unor roboţi. Aceşti roboţi, numiţi marionete virtuale, sunt dirijaţi de
operatori bine instruiţi, iar roboţii vor repeta mişcările acestora. Operatorul ştie ce are de făcut, ce buton
trebuie apăsat etc. Robotul, de asemenea, poate intra într-o casă în flăcări, să se apropie de o bombă care
urmează să explodeze. În Anglia, la Universitatea Halford, s-a lucrat foarte mult la elaborarea unor astfel
de roboţi, care au fost utilizaţi, deja, cu succes la îndepărtarea deşeurilor nucleare. Aceşti roboţi, în viitor,
vor fi utilizaţi şi la înlăturarea deşeurilor diferitelor surse de poluare, se vor apropia de sursele unor
emanaţii de gaze toxice, vor putea repara sau închide blocurile avariate ale unor centre nucleare.
În SUA, s-a utilizat VR pentru rezolvarea unor probleme de poluare a mediului. Folosind produse
de VR, se pot absorbi gaze toxice apărute, de exemplu, în timpul sudării. Iar cei care trăiesc în
apropierea unor terenuri de instrucţie militară se pot bucura de binefacerile VR, deoarece piloţii şi
proiectanţii îşi pot încerca avioanele sau alte utilaje fără a depăşi limita admisă a nivelului de zgomot.
În medicină, s-au realizat şi simulatoare de anatomie, ce permit reconstruirea unui „cadavru
virtual”, studenţii utilizând mănuşi senzitive şi căşti HMO (cu tuburi catodice miniaturizate) pentru a
naviga în interiorul corpului şi a acţiona diferite organe. În SUA, National Library of Medicine din
Washington a dezvoltat proiectul „Adam and Eva”, care vizează reconstruirea integrală a două modele
de corpuri umane. Plecând de la radiografiile organelor cu razele X, cercetătorii au obţinut secţiuni de
un milimetru grosime. Un calculator suprapune aceste secţiuni şi reconstituie corpul uman pentru a
permite virtualizarea lui din orice punct şi orice unghi. Aceste modele – accesibile pe Internet – pot să
servească la modelarea oricăror tipuri de patologii şi să ajute la pregătirea studenţilor la medicină.
Astăzi, sunt cunoscute multe proiecte ce au utilizat realităţi virtuale curative, realizând simulatoare
de anatomie ce permit reconstruirea „cadavrelor virtuale”. Pentru a naviga în interiorul corpului şi a
acţiona diferite organe, studenţii folosesc anumite mănuşi senzitive şi căşti (cu tuburi catodice
miniaturizate). Aceste proiecte vor putea să realizeze disecţia cadavrelor şi să repete operaţii delicate pe
corpuri ce au alte substanţe, decât cele returnate pe sticla lunetelor 3D.
Realitatea virtuală a fost utilizată şi în cazul în care un chirurg, având la dispoziţia sa un computer în
New York, realizează o operaţie unui pacient aflat la Honolulu, conectat la un sistem complex de
manipulare a afecţiunii respective, sistem comandat de un computer destul de rapid pentru a putea realiza
cu succes comenzile primite. Folosind tehnologia Java, evenimentele şi acţiunile se transmit din (către)
sala de operaţii prin reţea către specialistul care manipulează totul, folosind un şoricel (mouse). Simultan,
un grup de studenţi din întreaga lume urmăresc operaţia, putând chiar, eventual, interveni. Acest scenariu
devine, în zilele noastre, o realitate. În procedurile chirurgicale de tipul laparascopie, doctorii pot folosi

62
camerele video şi fibrele optice pentru studierea corpurilor pacienţilor. Cu ajutorul realităţii virtuale, ei pot,
actualmente, să intre înăuntrul corpurilor pacienţilor pentru a studia sau pentru a inspecta munca altuia.
Datorită realităţii virtuale, medicii au reuşit să studieze mai îndeaproape tumorile din toracelele unui
bolnav şi au putut vedea dacă radiaţiile terapeutice ating, în locul potrivit, rana afectată. Folosind VR, în
curând, medicii vor putea analiza direct tumorile, şi nu vor trebui să se limiteze doar la imaginile
ecografice şi la roentgen.
Ea este folosită şi în farmacologie. În cercetarea farmacologică, realitatea virtuală are dimensiuni
microscopice. Cercetătorii de la Universitatea Carolina de Nord au creat molecule virtuale analizând
interacţiunea dintre moleculele necesare pentru fabricarea medicamentelor. Extinderea acestei metode a
accelerat dezvoltarea farmacologiei, iar medicamentele au ajuns mai repede la pacient.
Chiar şi copiii din zilele noastre trăiesc într-o lume virtuală mult mai complexă decât cea de
altădată, o lume în care posibilităţile lor sunt nelimitate. Realităţile cu tovarăşii de joacă sunt cu totul
altfel decât mai înainte. Şi chiar dacă realitatea virtuală nu mai este astăzi în centrul interesului public,
cum a fost la începutul anilor ’90, ea rămâne a fi un domeniu activ de cercetare. Grafica de calculator şi
sunetul se îmbunătăţeşte permanent, noi tehnologii de proiecţie se transpun în viaţă şi conduc la faptul
că preţul scade rapid, făcând realitatea virtuală disponibilă unui spectru cât mai larg de solicitatori.
Opera de virtualitate este adusă şi în învăţământ, educaţie. În SUA, este folosită şi Universitatea
virtuală unde paisprezece universităţi de stat s-au unit între ele, studenţii având posibilitatea de a urma
cursuri la distanţă în unul sau mai multe locuri. În Franţa, la Universitatea Paul Sebatier din Toulouse, a
fost lansat programul PLS (Personal Learning System), care asigură pregătirea la distanţă a studenţilor
prin folosirea noilor tehnologii în câştigul proceselor de învăţământ. Se creează un mediu educaţional
virtual în învăţământul superior. Putem vorbi despre activitatea anumitor universităţi virtuale, ce dispun
de administraţii virtuale, săli virtuale ale profesorilor, săli virtuale de curs, laboratoare virtuale, seminare
virtuale, biblioteci virtuale etc., ce ar permite o îmbunătăţire substanţială a proceselor de studii de
pregătire a specialiştilor din diferite domenii de pe planeta noastră.
În domeniul artelor se vorbeşte despre actorul virtual. Conceptul de actor virtual (sau V. Actor) a
fost dezvoltat şi este astăzi comercializat de V. Actor Animation Creation System (sistemul VACS) care
comportă hard şi soft specific, ce permit dezvoltarea şi virtualizarea, în timp real, a rolurilor virtuale.
Realitatea virtuală poate juca un rol important în compunerea şi interpretarea muzicii. Ea poate
ajuta compozitorul, furnizându-i o serie de instrumente virtuale ce pot fi puse în funcţiune la comandă.
Cercetătorii de la Universitatea Waseda din Tokio au lucrat asupra unui concept, numit Spaţiu Virtual
Muzical. Sistemul comportă un Data Glove, un microfon cu un convertizor MSDI, un calculator, un
ecran de vizualizare, un sintetizator şi un difuzor MIDI. Compozitorul utilizează microfonul pentru a
selecţiona linia melodică şi o mănuşă senzitivă Data Glove pentru a selecţiona şi a cânta cu
instrumentele muzicale. Calculatorul recunoaşte gesturile făcute de compozitor cu ajutorul mănuşii în
funcţie de poziţia şi orientarea mâinii. Dacă, de exemplu, compozitorul îşi mişcă mâinile orizontal,
calculatorul înţelege că el vrea să cânte la pian. Pianul virtual este selecţionat şi apare claviatura sa pe
ecranul din faţa compozitorului.
În ceea ce priveşte aplicarea în afaceri, conducătorii de întreprinderi au fost atraşi de realitatea
virtuală în calitatea sa de puternic vector publicitar. Noutatea s-ar putea să atragă consumatori potenţiali,
iar flexibilitatea să permită o adaptare rapidă la noile produse. „Experimental Advertising” este o nouă
firmă de publicitate, care include mesaje de marketing în lumea virtuală. În consecinţă, clienţii potenţiali
pot să interacţioneze cu produsele firmei, care apar în publicitate şi să se convingă de calităţile acestora.
Posibilitatea interactivă înlocuieşte, astfel, publicitatea pasivă şi cea scrisă.
În comerţ, realitatea virtuală apare pentru prima oară sub forma unui joc de simulare. Primul sistem
de realitate virtuală, aplicat în comerţ, CAPRI, se bazează pe faptul că el poate furniza interactiv o
informaţie multidimensională. Utilizarea căştii HMO (ce dă sentimentul de imersiune) şi a agentului
inteligent conferă sistemului Maxus cea mai înaltă performanţă ca instrument pentru comerţul de
mărfuri.
Realitatea virtuală, crearea lumilor virtuale prin mijloacele noilor tehnologii informaţionale înaintează
şi o serie de probleme filosofice şi, în primul rând, de natură ontologică, precum: problema obiectivităţii
realităţii virtuale necomputaţionale şi a realităţii virtuale computaţionale, a realităţii virtuale sociale,

63
problema realităţii lumilor virtuale, a cercetătorului artificial al planetei Internet, problema relaţiei corpului
cu mediul înconjurător, a omului cu lumea virtuală, problema existenţei legilor specifice, a existenţei şi a
specificităţii ciberspaţiului. Astfel, putem vorbi, mai întâi de toate, de realitatea naturală şi artificială,
realitatea virtuală necomputerială şi realitatea virtuală computerială.
Realitatea virtuală este construită cu ajutorul unui anumit mesaj. Există, în spaţiul virtual, două tipuri
de mesaje: 1) mesajul primit involuntar, care corespunde doar realităţii percepute.
2) mesajul intenţionat (voluntar) al realităţii create de subiect prin acţiune. Primul mesaj, după părerea
noastră, dă naştere realităţii virtuale necomputeriale (lumea viselor, a cărţilor, filmelor etc.), iar cel de al
doilea mesaj dă naştere realităţii virtuale computeriale.
În spaţiul realităţii naturale, avem de-a face cu realitatea percepută şi nemodificată, sau cu realitatea
schimbată de acţiunea omului, dar care are caracter obiectiv. Sensul termenului de obiectiv este de: mod
de realitate diferită, preexistentă mesajului. În lumea virtuală, există ambele mesaje, menţionate mai sus
prezentând şi anumite moduri de interpretare, şi ele creează lumea virtuală. Simţurile umane percep
aceste mesaje şi le interpretează în mod personalizat. Acţiunea virtuală are sens existenţial non-obiectiv,
fiind un fel de comandă intenţională virtuală, care schimbă sistematic conţinutul mesajelor de realitate
virtuală, corespunzător aspectelor subiectului şi în funcţie de amplitudinea şi corectitudinea acţiunilor.
Aşteptările intenţionate de realitate ale virtualului survin pe un canal de mesaje distinct şi poate fi numit
mesaj interior, sau mesaj al lumii exterioare. Acest canal, numit şi lingvistic, comunică virtualului acele
moduri de realitate pe care subiectul vrea să le instaleze, în mod intenţionat, în lumea video „pură” prin
acţiunea dirijată, în mod intenţionat. Mesajul neintenţionat, ce mai poate fi numit şi mesaj de realitate
„obiectiv-virtuală”, de asemenea, dă naştere unei realităţi virtuale. Interacţiunea dintre mesajul interior şi
cel de realitate „obiectiv-virtuală” creează învăţarea şi permite subiectului să înţeleagă, în mod
progresiv, condiţiile de acţiune compatibile cu instalarea unei stări dorite de realitate.
În lumea virtuală, toată realitatea este efectul diferitelor mesaje şi moduri de interpretare [96, 42],
lipsa mesajelor înseamnă lipsa realităţii virtuale.
Realitatea virtuală, constituită cu ajutorul mesajului obţinut involuntar, adică prin senzaţii,
reprezintă o lume virtuală, în care subiectul uman simte răspunsul mediului la acţiunile sale corporale.
Pentru experimentarea unei virtualităţi, utilizatorul acţionează fizic prin intermediul corpului, mişcările
fizice ale corpului generând mişcările din lumea virtuală. Relaţia corp-spaţiu virtual este o relaţie de
simbioză, realizată prin conştientizarea situării şi a orientării, prin trăirea perceptivă şi experimentală. În
lumea umană, simţurile activează obiecte reale, care există şi atunci când ele nu sunt percepute,
conectate şi manipulate. Subiecţii care vorbesc, înţeleg şi ştiu, există independent (unii de alţii şi între
intervale când nu schimbă mesaje între ei). Simţul comandă un anumit conţinut de realitate virtuală. În
spaţiul virtual „pur”, se creează moduri fenomenal obiectuale „pure”. Şi dacă, în realitatea virtuală
necomputerizată, legată de contemplarea tabloului, filmelor de cinema, citirea pasionată a cărţii ş.a.,
subiectul singur nu se poate include în ea ca personaj activ, aceasta îi dă posibilitate omului singur să se
includă în acţiune şi, deseori, nu numai într-un spaţiu şi o lume convenţională, dar şi în cea pe deplin
reală.
Internetul are caracter maşinal, creează o realitate sau o lume deosebită, realitatea virtuală
computerială. El deschide noi perspective în planul realităţilor şi evenimentelor. Internetul contribuie la
formarea realităţii virtuale computeriale care nu apare de sine stătător, ci se formează de către un obiect
exterior faţă de el [97, 14]. La o anumită etapă a dezvoltării, el obţine un „creator” propriu, de sine
stătător, un spaţiu, timp şi nişte legi specifice ale existenţei, dar, în acelaşi timp, posedă o comunicare
activă cu alte sisteme, în particular, cu cea pe care a creat-o. În realitatea virtuală computerială, cât şi-n
cea necomputerială, se realizează principiul legăturii inverse, care permite omului să acţioneze destul de
eficient în lumea realităţii virtuale. Şi doar realitatea virtuală necomputerială reprezintă realitatea de
simţire vitală, de mediu, realitate şi evenimente „aici şi acum” [98, 31], apoi realitatea virtuală
computerială reprezintă un fel de realitate simbolică, explicită prin limbaj, ce iniţiază un comportament
al obiectelor informaţionale. În computer şi în Internet, omul creează, construieşte locuri întregi.
Utilizatorul trăieşte, gândeşte, comunică în lumea care a creat-o singur. Această lume este artificială,
evenimentele ei sunt date de texte, programe. Internetul nu reprezintă o realitate reflectoare paralelă, dar
este aceea care produce o lume nouă virtuală şi reală. Realitatea virtuală, creată pe baza tehnicii

64
computeriale, reprezintă un fel de realitate simbolică. Utilizatorul virtual înţelege că evenimentele
realităţii virtuale se desfăşoară numai în interiorul conştiinţei sale, că ele nu există pentru alţi oameni, ele
nu există în sens fizic. Aceste lumi virtuale specifice, create de tehnologii informaţionale moderne, sunt
asemănătoare lumilor virtuale „materiale” studiate pe larg de ştiinţa contemporană [99, 46]. Lumile
virtuale produse cu ajutorul calculatorului reprezintă, de asemenea, anumite realităţi, ca şi lumile
virtuale, studiate de electrodinamica cuantică sau lumile visurilor ale cărţilor şi chiar ale filmelor, ce
reprezintă anumite realităţi virtuale. Realitatea virtuală computerială prezintă un anumit rezultat al
căutărilor modalităţilor de a oferi omului posibilitatea de a se simţi şi de a se transpune într-o realitate în
care irealul devine real, inventându-se şi primele aparate virtuale ce au o bază tehnologică puternică. Şi
ceea ce părea imposibil cu zeci de ani în urmă este, astfel, accesibil chiar şi unor elemente din publicul
larg.
Pentru Internet, e caracteristică programarea evenimentelor virtuale, acţiunea legăturilor inverse,
posibilitatea pentru utilizator de a fi nu numai spectator, dar şi actor, schimbarea mediului virtual ca
răspuns la activitatea utilizatorului, condiţionate de evenimentele retrăite. Internetul este simultan, public
şi personal, armă şi mijloc de activitate. Evenimentalitatea Internetului, menţionează V.M.Rozin, se
supune logicii programării trimiterilor, regulilor stabilite nu numai de laboratorul Internetului, dar şi de
provideri, WEB-designeri, moderatori. În consecinţă, în Internet, se creează realitatea simultan tehnică
şi naturală, publică şi personală, dirijată de om şi independentă de el. Lumea Internetului – aceasta-i
lumea observatorului virtual şi, simultan, lumea ce cuprinde toţi utilizatorii Internetului, lumea câmpului
personal şi a eforturilor observatorului virtual, aşa-numita continuare virtuală a ei, lumea acţiunilor
(câmpul) tuturor celorlalţi utilizatori [100, 32].
Evoluţia inferenţelor om-calculator a fost un permanent compromis între limitările echipamentelor,
creativitatea programatorilor şi dorinţa utilizatorilor de a se situa la înălţimea rezultatelor. Acum, cu
ajutorul realităţii virtuale, fereastra interfeţei grafice, care ne ţinea în afara ecranului, s-a dizolvat şi
putem păşi prin sticla acesteia. Realitatea este o interfaţă om-calculator, în care acestea din urmă creează
un mediu senzorial imersiv, care răspunde interactiv (proprie realităţii virtuale computeriale) la ceea ce
este comandat de comportamentul utilizatorului (proprie realităţii virtuale necomputeriale). Realitatea
virtuală necomputerială este senzorial imersivă, iar realitatea virtuală computerială este şi interactivă.
Crearea mediului necesită imersiunea simţurilor, într-o lume generată de calculator, pentru a crea
impresia de „a fi acolo”.
Realitatea virtuală computerială este lumea în care omul şi computerul intră în contact. Precum
volanul, ambreajul, frâna, schimbătorul de viteză sunt interfaţa dintre automobil şi şofer, la fel realitatea
virtuală computerială este interfaţa dintre om şi calculator. Este o legătură bidirecţională, în care două
părţi aflate în dialog se condiţionează reciproc. Lumile virtuale computeriale trebuie să fie modelate
după construcţia lumii reale [101, 53-61]. Scopul este de a înzestra utilizatorul cu experienţă de aplicare
imediată a lecţiilor învăţate în lumea reală, asigurând atât senzaţia imersivă, cât şi pe cea interactivă.
Realitatea virtuală, care nu poate să reprezinte o imagine reală utilizatorului, nu va putea niciodată să
asigure o acţiune interactivă, asigurând doar o senzaţie de imersiune. În acest caz, utilizatorul se va simţi
tot timpul ca un spectator dintr-o altă lume în loc să constituie o parte inclusă activ în această lume
virtuală computerială.
Despre realitatea virtuală socială vorbeşte V.M. Rozin. El scrie că: „Internetul nu reprezintă o
realitate reflectorie paralelă, dar cel care produce o nouă lume virtuală şi reală, că noul semiozis creează
şi noi posibilităţi, posibil şi o nouă realitate socială [102, 33]. Ciberspaţiul e social, pe cât e populat cu
oameni, mai precis cu proiecţiile oamenilor, născute de texte, imagini de la reale la fantastice. În el, ne
întâlnim şi cu intelectul artificial, imagini ale esenţelor inexistente. În realitatea virtuală socială, este
prezentată întreaga varietate de tipuri, interese, pasiuni omeneşti. În ciberspaţiu, oamenii nu sunt
prezentaţi în întreaga lor subiectivitate, ci în mod redus, ca un set de texte produse de ei înşişi (şi de alţi
oameni) despre ei. Fiecare om prezentat în Internet se reduce la un text, la un set de comunicări verbale
de diferit grad de validitate, detaliere şi responsabilitate. Realitatea virtuală socială este textuală.
Asociaţiile de oameni, în ciberspaţiu, se prezintă în termenii hipertextului. Lumea virtuală computerială
este artificială, evenimentele ei sunt redate prin texte, programe. Lumea virtuală computerială, este la fel
de reală, ca şi lumea virtuală necomputerială, şi lumea fizică, naturală. Dar realitatea virtuală

65
computerială (bazată pe concentrarea selectivă asupra lucrului şi informaţiei necesare) este calitativ
deosebită de realitatea virtuală necomputerială (când cititorul este absorbit de un roman bun) şi de cea
naturală (de exemplu, a particulelor virtuale). Realitatea virtuală computerială e caracterizată de
navigarea înăuntrul ei, adică de abilitatea utilizatorului de a se deplasa independent într-un mediu, şi de
dinamica mediului, adică de regulile după care conţinutul său (oameni, pietre, uşi ş.a.) interacţionează în
vederea schimbului de energie şi informaţie. Realitatea virtuală computerială, realitatea virtuală
necomputerială şi realitatea naturală, ambele sunt realităţi, dar realitatea naturală, după părerea noastră,
reprezintă realitatea obiectivă, în sensul că există, independent de om şi de conştiinţa lui, în timp ce
realitatea virtuală necomputerială reprezintă realitatea subiectivă imersivă, iar realitatea virtuală
computerială este realitate subiectivă interactivă.
Vorbind despre deosebirea dintre realitatea virtuală computerială şi realitatea virtuală
necomputerială, V.M. Rozin menţionează că realitatea virtuală necomputerială în mod obligatoriu
presupune participarea omului. Spre deosebire de realitatea computerială, ce poate exista sub forma
cunoştinţelor, realitatea virtuală este realitatea senzorială, vitală, de mediu, realitate în evenimente „aici
şi acum”. Evenimentele realităţii virtuale se desfăşoară numai în interiorul conştiinţei, ele nefiind
valabile pentru alţi oameni, sau nu există în sens fizic. Are loc distanţarea de evenimentele realităţii
virtuale. Această proprietate înrudeşte realitatea virtuală cu alte realităţi simbolice. Internetul simultan
este public şi individual, el reprezintă armă şi mijloc de activitate. În Internet, se creează realitatea
simultan tehnică şi naturală, publică şi personală, dirijată de om şi independentă de el. Lumea
Internetului este lumea observatorului şi, în acelaşi timp, lumea ce-i cuprinde pe toţi utilizatorii
Internetului. Aceasta-i lumea câmpului personal şi a eforturilor observatorului virtual, continuarea
virtuală a lui şi lumea acţiunilor tuturor celorlalţi utilizatori.
În computer şi Internet, omul creează, construieşte alte lumi. El trăieşte, gândeşte, comunică în
lumea pe care a creat-o singur. El formulează problema, o discută cu colegii virtuali, organizează
Internet-conferinţe, discută problema dată, prezintă informaţia acumulată, formulează noi probleme, noi
teze, propune noi ipoteze, suscită îndoieli etc.
Noul semiozis creează noi posibilităţi şi noua realitate socială. V.M. Rozin menţionează că
realitatea informaţională presupune această tehnologie specifică, un sistem deosebit de semne, semiozis,
spectru larg de mijloace de rezolvare a diferitelor sarcini sociale şi individuale; factor important şi aspect
al mediului contemporan de trai al omului.
Dezvoltarea fulminantă a Internetului şi cucerirea lumii de către el a fost condiţionată nu numai de
noile posibilităţi tehnologice apărute, dar şi de un şir de factori socio-culturali. În condiţiile formării
comunităţii planetare, el satisface cerinţele omului în comunicare, în noile forme de interacţiune, în
crearea noilor feluri de activitate şi ocupaţie. Civilizaţia tehnologică nouă accentuează senzaţia
automatizării şi singurătăţii omului, totodată, creând condiţia pentru o activitate vitală variată. Şi mai
înainte, omul putea nimeri în lumea realităţii virtuale, de exemplu, adâncindu-se în contemplarea unui
tablou artistic, film, sau, pur şi simplu, citind cu interes o carte. Dar, în aceste cazuri, activitatea lui era
limitată de poziţia spectatorului, cititorului sau ascultătorului, el însuşi nu se putea include în acţiune ca
personaj activ. Sistemele virtuale ne oferă noi posibilităţi: de a ne include noi înşine în acţiune şi,
deseori, nu numai în spaţiu şi în lumea convenţională, dar şi în cele reale din punct de vedere al
percepţiilor omului [103, 30-32].
Discutând despre natura Internetului, menţionăm că „planeta Internet”, ca şi oraşul, are natură
artificială şi socială, e creată de „reţeaua reţelelor”. Putem vorbi, de asemenea, despre „urbanizarea
Internetului”. După cum oraşul a schimbat esenţial posibilitatea şi caracterul comportamentului,
constituţia omului a adus noi forme de comunicare şi vorbire, a creat noi condiţii pentru contemplare şi
comunicare, asigurând anonimatul trecătorului, cumpărătorului, pasagerului ş.a., aceste procese fiind
proprii pentru „planeta Internet”, şi pentru „universul Internet”, care permite observatorului virtual să
călătorească şi să se cunoască cu oameni interesaţi. Astăzi, mulţi oameni petrec în Internet odihna lor,
trăiesc mai intensiv ca în viaţa obişnuită.
Un alt set de probleme filosofice legate de utilizarea noilor tehnologii informaţionale ale
Internetului sunt problemele de gnoseologie, legate de descentralizarea conştiinţei omeneşti, formarea
conştiinţei colective computeriale de capacitate de gândire a omului şi a manipulării operative a

66
conştiinţei de masă. Computerul, Internetul, mijloacele electronice de comunicare în masă acumulează
noi etaje ale realităţii virtuale, în care omul trăieşte. Această realitate virtuală, ca o formă deosebită de
existenţă, generează noi cerinţe, moduri de gândire, orientări valorice, imagini de joc ale propriului Eu
[104,40-54], ce duce la descentralizarea conştiinţei. După cum menţionează D.I. Dubrovski, apare
cvasiviaţă paralelă cu cerinţele realităţii, ce duce la dedublarea conştiinţei, scad registrele artificiale
(critici), valorice şi de sens, existenţiale ale realităţii în faţa căreia păşesc modurile corespunzătoare de
recentralizare. Creşte starea nedeterminării nu numai la nivelul gândirii, aprecierii informaţiei curente,
dar şi la nivel criterial, adică se disting bazele pe care ne bazăm, datorită cărora se poate hotărî ceva, sau
nu se poate crede în ceva sau nu. Simultan, amplificarea descentralizării se îmbină cu înnoirea
concentrării mijloacelor de comunicare în masă (concentrarea lor în mâinile unui număr mic de subiecţi,
individuali sau instituţionali). Adâncirea bruscă a asimetriei comunicaţiei a creat posibilităţi nevăzute
pentru manipularea operativă a conştiinţei de masă [105, 13]. E important şi faptul că, în Internet,
imaginile obiectivizate interne ale conştiinţei diferiţilor operatori interacţionează între ele, formând
„conştientul colectiv computerial”, apar noi aspecte în studierea conştiinţei, a reflectării lumii exterioare.
În aceasta constă conştiinţa colectivă computerială.
Astăzi, în locul temei: „gândeşte, oare, computerul?” devine actuală tema: „gândeşte, oare, omul?”
care lucrează aşa cum doreşte un oarecare Master de Chestiuni Programate. Cu aceasta se stinge şi
speranţa că omul va determina scopurile şi direcţiile evoluţiei sale pe baza gândirii. Apare un tablou
straniu: informaţia cu ajutorul omului devine tot mai mare, dar ţesutul spiritului „înăuntrul lui” este tot
mai ponosită. Vorbim de pustietatea internă a sufletului, a spiritului omenesc şi de faptul că informaţia
scoate din om ceea ce are nevoie puterea, lumea înconjurătoare.
Analiza problemelor filosofice şi metodologice ale realităţii virtuale trebuie completată cu
examinarea importanţei filosofiei lumilor posibile pentru dezvoltarea ştiinţei şi practicii sociale.

2.3.3. Filosofia lumilor posibile, importanţa ei pentru dezvoltarea ştiinţei şi practicii sociale
Un alt set de probleme filosofice, legate de lumile virtuale, create cu ajutorul tehnologiilor
informaţionale avansate ale Internetului, sunt cele legate de urmările sociale (pozitive sau negative) ale
utilizării de către om a realităţii virtuale computeriale, de influenţa ei asupra formării omului, a
personalităţii umane, a extinderii domeniului experienţei umane asistate de calculator, rolul ei în
conducerea umanităţii, în manipularea conştiinţei umane etc. Internetul, s-a transformat într-un factor
esenţial al dezvoltării individuale şi sociale, devenind atrăgător pentru peste 250mln oameni de pe glob. În
Internet omul construieşte fragmentul său al realităţii virtuale prevăzute sub forma supertextului [106, 64].
Dar ciberspaţiul Internetului are, în fond, caracter textual. Analizând rezultatele obţinute în urma studierii
diverselor surse de informaţie, putem afirma că lumea virtuală de-abia „şi-a desfăcut aripile”, efectele
„zborului” ei, urmând să apară în viitorul apropiat. Tempourile accelerate de dezvoltare, în acest domeniu,
ne adeveresc că noi înşine vom putea trăi în lumea virtuală. Filosofia trebuie să analizeze efectele posibile
ce vor urma, dezvoltarea performanţelor tehnice în vederea creării lumilor virtuale, dar se ştie că orice
invenţie aduce atât aplicaţii pozitive, cât şi negative. Laturile pozitive ale noii ere informaţionale, pentru
oameni din punct de vedere fizic şi moral, posibilităţile mari ale Internetului sunt evidente: legătura
mobilă, dispariţia obstacolelor de tot felul în lumea noutăţilor, piaţa enormă în producere, în organizarea
bună a întregii vieţi, lipsa cenzurii etc. După cum maşina şi telefonul funcţionează ca extensii ale trupului
permiţându-ne să ne extindem posibilităţile fizice, posibilităţile omului putând fi lărgite şi prin folosirea de
către operator a calculatoarelor. Datorită realităţii virtuale, computerele şi creierul uman pot interacţiona la
un nivel mult mai înalt. Această posibilitate, nouă din punct de vedere calitativ, păstrează promisiunea
extinderii domeniului experienţei umane, asistate de calculator, în direcţii complet noi. Astăzi ne aflăm,
posibil, la începutul unei noi extinderi majore a utilizării tehnologiilor computeriale. Realitatea virtuală
computerială va permite omului să „păşească” prin ecranul calculatorului într-o lume artificială
tridimensională. Acolo va fi posibil de mişcat, de privit şi de acţionat înăuntrul unor lumi generate de
calculator, lumi la fel de fantastice, pe cât a fost imaginaţia celor care le-au gândit, sau parametrizat.
Dar sunt evidente şi consecinţele negative ale utilizării realităţii virtuale, ca: aprecierile realităţii de
către om, de asemenea, devin virtuale, se virtualizează însuşi omul, consumatorul de informaţie,
spectatorul, jucătorul, umflarea lumilor virtuale până la mărimea universului micşorează dimensiunile

67
omului. Va apărea „omul de masă”, pentru care lumea şi viaţa se va deschide, iar sufletul lui se va închide.
Va apărea nostalgia după halucinaţii, ce dă iluzia nemuririi şi atotputerniciei. E posibilă, de exemplu,
folosirea lumii virtuale şi ca drog: oamenii fugind de realitatea cruntă a vieţii reale vor alege mult mai
dulcea realitate virtuală, ce le va oferi căldura şi liniştea, care, cu tot caracterul lor artificial, aveau efectul
unui drog, persoanele date devenind dependente de realitatea virtuală. Omul va fi greu, sau chiar imposibil
de deosebit de instalaţiile tehnice [107, 43]. Internetul, ce duce la apariţia lumilor virtuale, contribuie, de
asemeni, la distrugerea personalităţii, la dezintegrarea subiectului cunoaşterii, activităţii experienţei, duce
la un conflict bolnăvicios al Eului real şi al celui virtual [108, 36]. Sunt şi cazuri când unii dintre jucători se
plâng că li se face rău după unele jocuri virtuale, că au dureri de cap şi ameţeli. Alţii devin pasionaţi,
fanatici, dependenţi de aceste jocuri. Aceasta necesită ca filosofia să analizeze pericolele care s-ar putea
ivi, cât şi consecinţele aplicării realităţii virtuale. De exemplu, ea îi ajută pe oamenii cu handicap fizic să
participe la activităţi sociale inaccesibile pentru ei în viaţa reală. Realitatea virtuală le poate oferi chiar şi
senzaţia mişcării. Realitatea virtuală computerială omogenizează spaţiul social în care fiecare individ
posedă modelele de conştiinţă şi acţiune ale celuilalt. Toate modelele de personalitate, create în lumile
interioare, au capacitatea intenţională, la nivelul ultimului predicat, ele devin micromodele de personalitate
globală, cvasiechivalenţe ale întregii lumi virtuale, în care se reflectă întreaga dimensiune a cauzalităţii
naturale şi sociale, compatibilă cu acest predicat. Şi, în sfârşit, realitatea virtuală computerială devine
imperfectă, substituită de manipularea conştiinţei prin spaţiul simbolurilor, de crearea mulţimii, alcătuite
din oamenii dezoriginalizaţi, atomizaţi, orientaţi din exterior.
Analizând folosirea lumilor virtuale, crearea lumilor virtuale prin mijloacele noilor tehnologii
informaţionale, a Internetului, să examinăm postmodernismul ca filosofie a societăţii postmoderne.

2.4. Postmodernismul ca transcripţie filosofico-culturologică a revoluţiei informaţionale

Analizând postmodernismul ca transcripţie filosofico-metodologică şi examinând specificul

societăţilor tradiţionale moderne şi postmoderne, postmodernismul ca filosofie a societăţii postmoderne,
cît şi ideile postmodernismului cu privire la distrugerea raţionalismului ştiinţei şi cu privire la scris şi
gramatologie.
În dezvoltarea societăţii, putem evidenţia trei perioade mari: 1) tradiţională (de la începuturi până în
epoca Renaşterii); 2) modernă, industrială, tehnogenă (de la epoca modernă până în anii '60-'80 ai sec.
XX); 3) postmodernă (începând cu anii '60-'80 ai sec. XX, incluzând şi începutul sec. XXI).
Să analizăm dezvoltarea societăţii în perioada tradiţională, modernă şi postmodernă, specificul lor.

2.4.1. Societatea în perioada tradiţională, modernă şi postmodernă, specificul lor

În societatea tradiţională, în comuna primitivă, au existat relaţii ginto-tribale, care s-au descompus
odată cu trecerea la sclavagism, la societatea cu clase antagoniste. În aceste condiţii, natura se prezintă
ca un organism, dirijat de legi obiective. În cultură, se dădea prioritate tradiţiilor, stilurilor canonizate de
gândire, modelelor şi normelor, ce acumulau experienţa strămoşilor. Omul era legat de anumite feluri de
activitate conservativ-reproductive, strict determinate.
Dar, deja, în limitele societăţii tradiţionale, apare modelul noii reglări sistemice a vieţii sociale. Are
loc un fel de transformare a societăţii tradiţionale, în mersul căreia apare polisul antic, statul-oraş, bazat
pe modul de viaţă comercial-meşteşugăresc, ce reprezintă o varietate deosebită a civilizaţiei viitoare,
moderne.
Societatea modernă a apărut în Europa în epoca constituirii capitalismului timpuriu, în care factor
principal, ce determină procesele de schimbare a vieţii sociale, devine dezvoltarea tehnicii şi a
tehnologiei. Idealul societăţii moderne este dezvoltarea personalităţii suverane. În această societate, se
caută noi rezolvări tehnice şi tehnologice, noi resurse şi forme organizaţionale. Stabilitatea societăţii se
asigura de ordinea democratică de conducere. În cultura acestei societăţi, valoare supremă devine
inovaţia, creaţia. Apar noi idei originale. În această societate, omul acţionează în sistemul gospodăriei,
în care acţionează legile pieţei, există proprietatea privată. Anume, piaţa presupune independenţa
personală a oamenilor unul de altul şi libertatea lor.

68
 În societatea modernă, domină ideea de cultură şi cunoaştere universală, de fundamentalism,
concepţia că ştiinţa este construită pe o bază solidă de fapte observabile, pe ideea ierarhiei cunoaşterii,
gusturilor şi opiniilor, având interesul axat pe aspectul universal. Ştiinţa, în societatea modernă, a devenit
criteriul principal de cunoaştere legitimă, Ea se bazează pe coerenţă logică sau pe posibilităţile descoperirii
adevărului. Are loc schimbul liber de informaţie. În această societate, domină relaţiile cognitive de subiect-
obiect, filosofia fiind o filosofie a conştiinţei, domină raţiunea cu atributele sale, ce stau la baza
umanismului modern, şi constituie bază lui filosofică. Raţionalismul prezintă o reflectare adecvată,
finalist-orientativă, logică, fundamentată şi fundamentată în procesele activităţii cognitive, nu numai prin
mijloace empirice şi teoretice, nu numai prin experienţa istorică, dar şi prin rezultatele evoluţiei biologice
şi ale antropogenezei. Se creează mijloace pentru formarea criteriilor realităţii, care permit discernerea a
ceea ce există în mod real şi a ceea ce este posibil. În această societate, se păstrează demnitatea umană,
claritatea gândului, perspectiva optimistă. În ea, a existat şi un sistem expert echilibrat, stabilit în
comunicările asociaţiilor ştiinţifice, ce nu permitea defăimarea ştiinţei prin utilizarea informaţiei
îndoielnice. Era puternică intenţia teoretică, grija pentru întocmirea conceptuală a textelor şi
responsabilitatea conceptuală a autorilor. Pentru păstrarea textului erau presupuse nişte graniţe stabile,
nişte structuri fixe, un anumit consens. Se acceptau anumite reguli de cunoaştere. Se recunoaştea existenţa
anumitor mijloace pentru însuşirea teoretică a realităţii. Ca postulate ale ştiinţei moderne, erau acceptate:
postulatul predicţiei (capacitatea ştiinţei de a formula anumite legităţi), postulatul preciziei (sprijinul pe
modurile cantitative de cercetare), postulatul simplităţii (modul reducţionist de cunoaştere) şi reprezentarea
despre caracterul linear al timpului, împărţirea strict disciplinară a cunoştinţelor ştiinţifice.
În societatea modernă, se trece de la fenomene superficiale la esenţe. Domină ideea că, în
cunoaştere, există profunzime. Prevalează concepţiile uniformităţii, unităţii, sistematicităţii. Domină
ideea progresului, încrederea în posibilităţile benefice ale ştiinţei şi tehnologiei, cultul raţiunii, idealul
libertăţii, definit în contextul umanismului, având orientarea spre pragmatism, cultul acţiunii şi al
succesului, ce reprezintă valori-cheie ale societăţii moderne. Privirea în viitor este legată de viziunea
unui progres linear, având la dispoziţie mai multe cunoştinţe, decât ar fi visat cineva vreodată.
În această societate, domină lumea obiectelor măsurate şi manipulate de ştiinţă şi tehnică, ideea
fixităţii şi a stabilităţii, a permanenţei.
În societatea modernă, se afirmă că viitorul se află în mâinile omului. Domină concepţiile umaniste.
Mentalitatea ridică la rang superior novaţia ca atare. Gândirea creatorului novator este ruptă de
conştientizarea posibilelor ei consecinţe negative şi de responsabilitate. Individul gânditor şi simţitor se
schimbă încet. Se părea că toate schimbările au loc cu acelaşi subiect, ce îşi păstrează identitatea.
Procesele cognitive decurg încet şi se pare că ele întru totul depind de conştiinţă sau de gândire. În
aceste condiţii, se vorbeşte de autonomia sau suveranitatea Eului.
În societatea modernă, ştiinţa analizează lumea senzorială, obiectuală, teoretică, în numele omului.
Omul este analizat ca Eu abstract, folosit la lămurirea fenomenelor observate. În această societate, există
şi o civilizaţie modernă, tehnogenă, ce influenţează toate laturile vieţii ei, realizează cerinţele oamenilor
în comunicare, stimulează formarea noilor comunităţi. Tehnologiile maşinale existente presupun
ruperea omului de natură. La început, au apărut uneltele, ca prelungire şi întărire a organelor corpului,
iar mai pe urmă au apărut maşinile agregate mai complicate. Tehnologiile maşinale, mijloacele tehnice,
în general, menţiona K.Marx, duceau la înstrăinarea omului de rezultatele muncii lui.
Individul este orientat la transcendenţă, la ieşirea lui, după limitele existenţei prezente, la existenţă
supravalorică, ce reprezintă scopul şi sensul oricărei existenţe individuale. Păstrarea identităţii înseamnă
şi păstrarea „etno-fallo-fonocentrismului”, sau „antropo-corpo-empiriocentrismului”. Fallocentrismul
desemnează simbolizarea genială a omului, ca esenţă corporală, individuală. Fonocentrismul denotă
specificul existenţei empirice a omului. Păstrarea identităţii semnifică, de asemenea, păstrarea
etnocentrismului, ce pune în centru un etnos aparte – naţiunea. La baza existenţei este pusă identitatea.
Ca substanţă a lumii şi cauză iniţială a tot ce există se consideră focul, apa, atomii, cuarcii ş.a.
Este analizat realul şi logosul, domină raţionalismul ştiinţific, conform căruia, în orice ştiinţă, sunt
atâtea adevăruri, câtă matematică există în ea. Matematica reprezintă mijlocul şi arma de gândire
fenomenologică prin cuvinte. Ea este supusă logosului, nu pretinde la substanţialitate. Ea scrie formule
şi desenează diagrame. Păstrarea identităţii înseamnă şi păstrarea logocentrismului sau cuvânto-

69
centrismului. Logocentrismul sau logos-centrismul, cuvânto-centrismul – materializează gândirea
lingvistică naturală. În această societate, domină cartea tipărită şi cuvântul. Domină logocentrismul.
În societatea postmodernă, ştiinţa, cunoştinţele, informaţia devin, nemijlocit, forţe producătoare,
resursa de bază a producţiei contemporane. Lucrătorul ştiinţific, ca posesor al proprietăţii intelectuale,
devine figura centrală din producţia materială la această etapă. În producţia materială, devine
dominantă munca intelectuală, creatoare, şi nu cea fizică. Proprietatea intectuală nu poate fi
înstrăinată. După cum menţionează V.I. Inozemţev, „revoluţia intelectuală a ridicat cunoştinţele la
nivel de forţă producătoare de bază” [109,12]. Informaţia, pe bună dreptate, devine cea mai
democratică, după caracterul ei, sursă a puterii gospodăreşti [110,19]. Statutul social al omului se
determină, mai întâi de toate, de nivelul lui instructiv, ce se dezvoltă permanent în condiţiile
gospodăriei perfecte din punct de vedere tehnologic [111,116]. Societatea postmodernă e legată de
internetizarea societăţii, de informatizarea globală a populaţiei. Structura de reţea apărută asigură
globalizarea capitalului, apărând, totodată, piaţa virtuală. În societatea postmodernă, instituţiile sociale
capătă caracter de reţea. Această societate reuneşte „oamenii în general”, care se dezic de istoricitate,
de amintirea despre trecut, ceea ce duce la distrugerea antroposferei, fapt ce ameninţă însăşi existenţa
omului ca specie. În prezent, se formează o societate dependentă, cu o nelibertate rigidă de reţea, unde
esenţa omului, tot mai mult, se înstrăinează de existenţa lui.
În această societate, este pusă în valoare folosirea individuală a bunurilor şi serviciilor. Are loc
atomizarea socialului în grupe de consumatori cu aceleaşi preferinţe. În condiţiile create, în urma
dezvoltării tehnologiilor informaţionale, bazate pe ecran, ideea de modernitate se cere regândită,
revizuită sau respinsă.
Cultura globală, facilitată de răspândirea tehnologiilor electronice, contribuie foarte mult la
relativizarea ideilor raţionaliste, cândva dominante. Ca teme fundamentale ale societăţii postmoderne au
devenit temele specificului realităţii, sau al lipsei realităţii, sau al multitudinii de realităţi. În aceste
condiţii, postmoderniştii au pus la îndoială însăşi ideea de cultură şi cunoaştere universală, afirmând,
chiar, că oamenii de ştiinţă şi-au pierdut statutul. Ei au pus la îndoială chiar şi ideea de fundamentalism,
ideile principale ale iluminismului, vorbindu-se despre colapsul ierarhiilor cunoaşterii, al gusturilor şi
opiniilor, interesul fiind axat pe local. Se preconizează înlocuirea cărţii tipărite cu ecranul televizorului,
trecerea de la cuvânt la imagine, de la discurs la personalitate, de la logocentrism la iconocentrism.
Modelele anterioare de analiză socială şi practică politică sunt puse sub semnul întrebării.
În societatea postmodernă, domină nihilismul, când atitudinea mereu suspicioasă a gândirii
contemporane se întoarce împotriva raţiunii însăşi. Raţionalismul, fie el în artă, filosofie sau ştiinţă, este
atacat de un nihilism. Sunt demascate pretenţiile de a descoperi adevărul. Se pierd fundamentele
filosofice. Oamenii de ştiinţă, în loc să facă declaraţii definitive, pot exprima numai păreri. Sensul
tradiţional al cuvântului „cunoaştere” este denaturat. Rămân doar reţelele flexibile ale jocurilor de
limbaj. Accentul este deplasat de pe chestiunile de valoare intrinsecă, sau de pe scopurile cunoaşterii pe
performanţă, pe eficienţă şi productivitatea sistemelor.
Apare un nou statut al informaţiei, apropiat de cel al monedei, doar cunoaşterea e înţeleasă ca
valoare de schimb, iar societatea – ca o lume a organizării generale a globului cu ajutorul tehnicii.
Societatea postmodernă este o societate cu o nouă ordine şi cu noi mecanisme psihologice şi culturale de
acţiune şi structurare. Ea este o societate de consum, în primul rând, de consum de informaţie.
Consumerismul domină comportamentul social. Şi acest consumerism devine un stil de viaţă, ce poate fi
regăsit în cele mai intime spaţii ale vieţii noastre private.
În plan socio-cultural, aceste tehnologii informaţionale nu sunt neutre. Ele se realizează în mod
„spontan-obiectiv”. Tehnologiile care se aplică, de la bun început, conţin anumite posibilităţi sociale şi
culturale, care se realizează în perspective sociale şi culturale alternative. Sarcina noastră este
clarificarea acestor perspective alternative, iar realizarea lor depinde de măsura în care ne vom implica
în cele ce se întâmplă.
De menţionat că însăşi elaborarea mijloacelor electronice de prelucrare a informaţiei a fost
condiţionată şi de asemenea particularitate a culturii europene, ca orientarea la principiile raţionale de
viaţă. Ele presupun deplinătatea şi accesibilitatea informaţiei despre lume, orientarea la raţionalitatea
ştiinţifică, la institutele democratice, la valorile liberale etc. Noile tehnologii informaţionale nu întăresc

70
orientările culturale moderne corespunzătoare, cu atât mai mult că tehnologiile informaţionale duc la
apariţia fenomenelor ce denaturează sensul acestor valori. [112,4-5]. În realitatea socio-culturală
contemporană, susţine D.I. Dubrovski, sunt puternic exprimate tendinţele de distrugere, de haos, de
creştere a indeterminării, aceea cu care mulţi leagă fenomenul descentralizării conştiinţei. Tehnologiile
informaţionale distrug acele baze socio-culturale, pe care ele au apărut în mod nemijlocit [113,5]. În
această situaţie, datoria care revine filosofilor este să contribuie la păstrarea demnităţii umane, clarităţii
gândului, perspectivei optimiste, întărirea credinţei şi a hotărârii de a înlătura fenomenele de criză apărute.
Rolul filosofiei constă în crearea noilor sensuri vitale ale noilor valori, cât şi în opunerea împotriva
tendinţelor distrugătoare şi, prin aceasta, filosofia poate contribui şi la întărirea forţelor spirituale sociale
[114,10].

2.4.2. Postmodernismul ca filosofie a societăţii postmoderne, esenţa şi etapele principale ale

dezvoltării lui
Analizând esenţa postmodernismului, noi afirmăm, şi vom argumenta în continuare, că
postmodernismul reprezintă filosofia societăţii postmoderne. Pentru început, menţionăm că
reprezentanţii postmodernismului, precum: G. Pracasch, J. Latuz, J. Walerstain, B. de Souse Santus,
D.R. Griffin, H. Smith, P. Rosneau, J. Derrida, J.F. Lyotard, J. Culler, M. Poster, G.Wattimo,
R.Robertson ş.a. vorbesc despre distrugerea matricei social-culturale a vechiului tip de conştiinţă, unde
ştiinţa era reprezentată ca nucleu şi forţă dominantă în societate. Posmoderniştii neagă căutarea în ştiinţă
a trăsăturilor generale şi universale, remarcându-le numai pe cele locale, singulare, particulare.
Postmoderniştii, menţionează L.A. Mikeşina, evită orice formă de monism şi universalizare, tratează, în
mod critic, reprezentările pozitiviste (logice), idealurile şi modurile ştiinţei clasice, ale epocii moderne,
în genere. Aceasta presupune reaprecierea fundamentalismului, recunoaşterea imaginii multiple a
realităţii, recunoaşterea neexcluderii multiplicităţii descrierilor diferitelor puncte de vedere ş.a. [115,47-
48]. Dar dânsa susţine că nu trebuie atribuite postmodernismului multe fenomene pozitive, ca, de
exemplu, paradigma postneclasică a ştiinţei contemporane (deşi o anumită coincidenţă există). La
metanivelul analizei general-filosofice a concepţiei posmoderniste, principiile de bază pot fi elucidate şi
conştientizate, în mod constructiv-critic, ca atitudini de depăşire a dogmatismului, totalitarismului şi
standardizării, a tendinţelor moştenite de la epoca raţionalităţii rigide şi a determinismului univoc.
În postmodernism, e important faptul că el evită toate formele de monism şi universalism, se implică
critic nu numai faţă de reprezentările pozitiviste logistice, dar şi faţă de idealurile şi normele ştiinţei
clasice, ale ştiinţei epocii moderne, în genere. În loc de aceasta, ei proclamă multiplicitatea şi diversitatea,
varietatea şi concurenţa paradigmelor, coexistenta elementelor heterogene, recunoaşterea şi stimularea
unei varietăţi de proiecte contemporane de viaţă, interacţiuni sociale, învăţături filosofice şi concepţii
ştiinţifice. Aceasta presupune reevaluarea fundamentalismului, recunoaşterea aspectului multidimensional
al realităţii şi a unei mulţimi de tipuri de relaţii de aceeaşi esenţă, recunoaşterea multiplicităţii de neevitat a
descrierilor şi a punctelor de vedere, a relaţiilor de complementaritate şi interacţiune dintre ele. Aceste idei,
venite, iniţial, din sfera artei (literatură, arhitectură etc.), în etapa actuală, au căpătat caracter general-
cultural şi se transformă în principii ale activităţii intelectuale, creatoare. Postmodernismul efectuează
perfuzie de „sânge proaspăt” filosofiei contemporane, afirmând că trebuie recunoscute caracterul istoric al
înţelegerii normelor raţionalităţii, caracterul ei deschis şi apariţia a noi forme ale lui în cultură şi societate.
Ca o consecinţă importantă a ideilor postmoderniste, se consideră, de asemenea, necesară
zdruncinarea gândirii binare de tipul „sau / sau” şi înlocuirea ei prin atitudini ale gândirii termale, când
sunt echivalente nu două, ci trei începuturi. În loc de opoziţie, ei propun sistemicitate, armonizare,
complementaritate, simultaneitate etc.
L.A. Mikeşina consideră că deosebirea gnoseologiei tradiţionale de teoria cunoştinţelor, legată de
revoluţia computerială constă în faptul că gnoseologia tradiţională se concentrează la procedură, descripţie,
folosind expresii şi reguli pentru însuşirea cunoştinţelor. Teoria cunoaşterii computeriale, însă pune în
centrul atenţiei regulamentarea, recurge la propoziţii normative, foloseşte cunoştinţele pentru afirmarea
regulilor. În prezent, cel mai justificat mod de verificare a ipotezelor cu privire la gândire îl reprezintă
experimentele pe computere, dar nu pe oameni. Şi astăzi intelectul artificial, ca filosofie experimentală,
face figura epistemologului tot aşa de necesară pentru evoluţia computerială, ca şi a matematicianului-

71
programator. Compararea formelor cognitive, diferite după exprimarea lor în cuvinte, aminteşte
epistemologului despre faptul că forma vorbită prin cuvinte, neţinând cont de importanţa ei, este numai
unul din modurile de reprezentare şi de structurare a cunoştinţelor. În plus, modul dat conţine posibilitatea
de a tăcea, adică posibilitatea neverbalizării informaţiei. M. Poster afirmă că oamenii de ştiinţă proiectează
pe calculator subiectivitatea inteligentă, iar calculatorul devine criteriul prin care se defineşte inteligenţa
[116, 108]. El, la fel ca şi Lyotard, vorbeşte despre transformarea informaţiei în marfă, vede în societatea
postmodernă extinderea elementelor de control social, iar în noile tehnologii vede un mare potenţial pentru
dominaţie. Radioul, televiziunea şi presa scrisă sunt considerate de el ca elemente ale concepţiei despre
lume. Lumea adevărată este înţeleasă în sensurile în care înţelegerea noastră asupra realităţii este compusă
din multiple imagini, interpretări şi reconstrucţii, puse în circulaţie de mijloacele de comunicare, în
competiţie, unele cu altele, şi fără nici o coordonare „centrală”. Această emancipare nu constă în
cunoaşterea perfectă a cuiva, care ştie cum sunt lucrurile în realitate, dar în libertatea în cadrul pluralităţii,
în erodarea principiului însuşi al realităţii [117, 5-7].
Analizând esenţa postmoderismului, să examinăm apariţia şi etapele principale ale dezvoltării lui.
Ca predecesori ai postmodernismului pot fi consideraţi F. Nietzsche, Z. Freud, M. Heidegger, cât şi
neopozitiviştii.
F. Nietzsche, de exemplu, a criticat ştiinţa şi filosofia clasică în numele vieţii şi al păstrării, chiar şi
al „bestializării” omului natural, menţionând că dispare din ştiinţă părerea independentă asupra realităţii,
caracterul cinstit şi convenabil al ei [118, 88] ş.a.
Z. Freud, în continuare, a distrus mitul, că esenţa omenescului „Eu” e inclusă în conştiinţa lui
raţională, păstrând omul ca subiect al gândirii, menţionând că primatul intelectului nu se profilează la
îndepărtare mare [119,140]. La Z. Freud, „Eu” există, dar nu în pofida a ceea ce gândeşte omul.
Existenţa lui e corelată cu schimbările sociale, cât şi cu însăşi gândirea.
M. Heidegger a criticat ştiinţa şi filosofia clasică pentru „uitarea existenţei”. El cerea cultivarea la
oameni, a calităţilor spiritual-emoţionale pentru a le păstra „în prezenţă”.
Neopozitivismul, la rândul lui, a declarat despre cotitura lingvistică din prima treime a sec. XX,
despre semiotizarea realităţii, ce a urmat după aceasta.
Postmoderniştii, în continuare, cereau înlocuirea existenţei obiectuale prin limbă, text, cunoştinţe,
vorbeau şi despre necesitatea de a lua în consideraţie şi neraţionalul, inconştientul, existenţa din
activitatea omenească.
În dezvoltarea posmodernismului, deosebim două etape: prima – legată de analiza distrugerii, de
distrugerea raţionalismului ştiinţific, a „Eului” uman conştient, de descentralizarea conştiinţei, iar cea de a
doua – de analiza gramatologiei.

2.4.3. Postmodernismul despre distrugerea raţionalismului ştiinţific. Ideile postmoderniste cu

privire la scris şi gramatologie
Analizând prima etapă, menţionăm că postmoderniştii vorbesc despre fenomenul distrucţiei,
aplicarea în practică a metodelor distructive şi interpretativiste. Ei vorbesc despre punerea sub semnul
întrebării a multor postulate ale ştiinţei clasice, recunoaşterea în ştiinţă numai a trăsăturilor particulare şi
singulare, despre înlocuirea viziunii cu privire la progresul linear printr-o viziune a unui dezastru, despre
crahul raţionalismului şi triumful individualismului şi relativismului.
Postmodernismul nu este doar o reacţie formală la modernism, el pune în discuţie înseşi valorile lui.
G. Deleuze, de exemplu, afirmă că valorile pot să se schimbe, şi să se înnoiască, sau chiar să dispară
[120,22]. Postmodernismul poate fi privit din perspectiva societăţii postmoderne, a cadrului cultural în
care apare şi se manifestă ca mod de gândire şi acţiune. După cum menţionează D. Lyon, „nu numai
apariţia acestui mod de a gândi lumea, dar şi marile sale teme au legătură cu lumea socială şi culturală,
respingerea, regândirea şi revizuirea modernităţii este, la rândul ei, legată de actualele condiţii sociale,
create de proliferarea noilor tehnologii ale capitalismului de consum” [121,20]. D. Lyon vede conceptul
de postmodernitate ca pe un concept care invită la participare, la o dezbatere asupra naturii şi direcţiilor
de dezvoltare a societăţilor actuale, într-un context globalizat, mai degrabă, decât pe unul, care descrie o
stare de lucruri, deja, existente. Au loc mutaţii sociale şi culturale fără precedent. Important e să
înţelegem ce se întâmplă şi să nu cădem de acord asupra unui singur concept [122,128-132]. E nevoie

72
de-a raporta dezbaterile postmoderniste la condiţiile sociale, economice şi politice, doar noua ordine
socială este caracterizată, în primul rând, de noile moduri de comunicare. Dar şi postmodernitatea
trebuie plasată într-un context şi relativizată. Dacă, în societatea modernă, se consideră că viitorul se află
în mâinile omului, astăzi umanul este dislocuit, descentralizat, iar viitorul este considerat ca incert. Au
fost elucidate şi trăsăturile şi principiile de bază ale postmodernismului, care sunt: pluralismul axiologic,
schimbarea diferitelor tradiţii şi norme, fragmentarea, principiul montajului, citirea ş.a. Tipul
antropologic pe care se orientează postmodernismul este cosmopolitismul, liber de dogme, de diferite
tradiţii culturale şi norme.
Postmodernismul contribuie la dezvoltarea filosofiei contemporane, cât şi la înlăturarea dominaţiei
unei singure doctrine filosofice şi aceasta, astăzi, este o cerinţă importantă, metodologică. E nevoie de
dialog şi interacţiunea diferitelor învăţături filosofice în studierea multor probleme concrete actuale.
Soarta raţionalităţii poate fi rezolvată numai recunoscând caracterul istoric al înţelegerii normelor de
raţionalitate, cât şi prin cunoaşterea caracterului ei deschis. Poziţia postmoderniştilor poate fi definită ca
obiectivism în ce priveşte analiza proceselor, fenomenelor şi evenimentelor din societatea postmodernă.
Postmodernismul poate fi privit ca transcripţie filosofico-culturologică a revoluţiei informaţionale [123,
36].
Postmoderniştii, pe bună dreptate au menţionat că, în societatea postmodernă, în mod demonstrativ,
se distrug acele baze socio-culturale, pe care au fost create aceste noi tehnologii informaţionale:
raţionalismul ştiinţific ş.a. Astfel, B. de Souse Santus recurge la imagine şi creaţie, practică metode
distructive şi interpretaţionale, îndreptate la caracteristica unicalului şi individualului, refuză orice regulă
de cunoaştere, consideră că nu-s şi nici nu pot fi mijloace pentru însuşirea teoretică a realităţii [124,90-
130], G. Pracasch, însă, neagă căutarea în ştiinţă a trăsăturilor generale şi universale, recunoscându-le
numai pe cele locale, singulare. El afirmă primordialitatea particularului şi localului asupra generalului,
insistă la o logică proprie a particularului localului [125,108-163]. Dar J. Walerstain menţionează că
deplasările în ştiinţă din ultimele două decenii au pus sub semnul întrebării postulatele ştiinţei
contemporane, precum: postulatul predicţiei, preciziei, simplităţii, cât şi împărţirea strict disciplinară a
cunoştinţelor ştiinţifice. El vorbea despre necesitatea revederii reprezentărilor despre timp, caracterul lui
linear-stadial ş.a. [126,1-8]. Lyotard, ca atare, susţine că raţiunea care emancipează face loc raţionalizării
tehnocratice. Odată cu hegemonia computerelor apare şi-o anumită logică şi, prin urmare, o serie de
prescripţii, care determină ce afirmaţii sunt acceptate ca afirmaţii de cunoaştere. Se afirmă că cunoaşterea
nu este căutată de dragul cunoaşterii, ea este legitimată de performanţă şi se transformă, din ce în ce mai
mult, în marfă. Anume, dezvoltarea ierarhiei este pusă de el la baza descompunerii modernismului. El
afirmă că oamenii de ştiinţă şi-au pierdut statutul, că statutul cunoaşterii este în schimbare [127,7-22].
Postmoderniştii vorbesc şi despre faptul că viziunea unui progres linear, existentă în societatea modernă, s-
a transformat în societatea postmodernă în viziunea unui dezastru [128,175] şi că visele optimiste ale
modernismului sunt privite în societatea postmodernă ca ficţiune, ca nişte superpoveşti despre progres. Ele
nu mai sunt credibile, incredibilitatea este la ordinea zilei [129,25]. În lucrarea „Condiţia postmodernă”, J-
F. Lyotard şi-a expus nemulţumirea în legătură cu ideea computerizării societăţii, manifestată în legătură
cu faptul că ea nu reuşeşte să provoace paradigma generală a progresului în ştiinţă şi tehnică [130,3-7].
Postmoderniştii au urmărit, de asemenea, şi schimbările din societatea postmodernă, ce au loc
datorită aplicării noilor tehnologii informaţionale. Aceste noi tehnologii informaţionale schimbă
permanent, restructurează mediul social şi cultural uman. Oamenii trebuie să fie gata să trăiască în
lumea schimbătoare. Dinamica societăţii e legată de apariţia componentelor antiumanitare şi
antiraţionalizatoare şi prezintă totalul obiectiv de utilizare a noilor tehnologii informaţionale. Aplicarea
Internetului duce la noi şi noi schimbări atotpătrunzătoare. Oamenii sunt atraşi într-un proces destul de
intensiv, cu consecinţe sociale, culturale şi antropologice destul de evidente. Şi aceste consecinţe trebuie
să devină şi în viitor obiecte de studiere filosofică permanentă. Aplicarea noilor tehnologii
informaţionale asigură pentru societate, pentru procesele din ea, o stare de deschidere, nedeterminare
continuă. Şi oamenii trăiesc în această lume permanent schimbătoare.
Postmoderniştii, menţionează A.J. Kusjanova, vorbesc şi despre schimbarea existenţei sociale,
analizată ca problemă ontologică şi gnoseologică, tinzând să elaboreze o nouă filosofie. Ei au
conştientizat, analizat, interpretat şi înaintat ipoteze în versiuni diferite, încercând să descopere o nouă

73
realitate, să scoată de pe ea tablourile teoretice, elaborând pentru cercetarea ei noi mijloace
metodologice. Filosofia urmăreşte evidenţierea legăturilor adânci şi a legilor existenţei, se ocupă cu
analiza proprietăţilor şi legităţilor observabile ale acestei realităţi, la care au atras o atenţie deosebită
postmoderniştii. Interpretarea de către postmodermişti a noii realităţii sociale, detalierea metodologică a
analizei simbolice şi aplicarea ei la cunoaşterea realităţii sociale contemporane, cercetarea lumii
lucrurilor, a lumii reale cu a celei virtuale, în mare măsură, sunt realizate cu succes. Aceste elaborări, în
mod aspectual, în cazul final, reproduc adecvat problematicitatea realităţii sociale contemporane,
evidenţiază specificul ei promovând cercetări ontologice. Şi nu este vina lor, că aceste aspecte ale
realităţii sperie, acesta-i specificul acestei realităţi. Ei au dat acestor elaborări un caracter apreciativ, sau
valoric dar nu prea adecvat, din punct de vedere al filosofiei contemporane şi, totuşi, au făcut aceste
cercetări în mod profesionist [131,44-46].
De menţionat şi faptul că, dacă în societatea modernă era puternică grija pentru întocmirea
conceptualistă a textelor şi responsabilitatea conceptuală a autorilor, apoi, în societatea postmodernă,
slăbeşte intenţia teoretică. Pe prim-plan se pune ambalajul atrăgător original. În discuţiile duse, rar se
întâlneşte o abordare critică serioasă a autorilor unul faţă de altul. În discuţiile realizate de un mare număr
de subiecţi ai activităţii filosofice, printre ei cu greu vei observa pe acei care, într-adevăr, creează contururi
comunicaţionale stabile, pun probleme şi înaintează concepţii de bază, ce poate forma un centru de atracţie
a discuţiilor colective, obiect de discuţii productive şi permanente. Are loc ştergerea criteriilor veridicităţii,
adevăratei veridicităţi. Aceasta duce la ruperea barierelor experte pe calea tirajării informaţiei, în special,
datorită Internetului. Se sting hotarele dintre ştiinţă şi pseudoştiinţă. La aceasta contribuie şi activitatea
multor savanţi cu diplomă şi a unor filosofi preocupaţi de idei paraştiinţifice. Iraţionalul devine
componenţa de neînlăturat a conştiinţei individuale. Problema constă în greutatea lui şi în ce forme se
exprimă el, şi care sunt funcţiile concrete socio-culturale ale lui.
Raţionalul prezintă reflectarea adecvată, finalist-orientată, logică, postmodernistă şi fundamentală,
şi fundamentată nu numai prin mijloace empirice şi teoretice în procesele active cognitive, nu numai
prin experienţe istorice, dar şi prin rezultatele evoluţiei biologice şi ale antropogenezei. Bazele aceste
raţionalizări creează mijloace pentru formarea criteriilor realităţii, permit de a deosebi ceea ce există, în
mod real, de ceea ce este virtual real, posibilul de imposibil, pe când iraţionalul exprimă deficitul cronic
de stabilitate în existenţă. Iraţionalul e prezent în procesul creator, dar produsul finit al creaţiei ce are
valoare esenţială socială este o integritate unicală nouă, este calitate raţională care se contrapun laturilor
subiectivului, absurdului [132, 9-14].
Şi dacă în societatea modernă individul gânditor şi simţitor se schimbă încet, şi pare că toate
schimbările au loc cu acelaşi subiect, el îşi păstrează identitatea, apoi, în societatea postmodernă, în
legătură cu aplicarea noilor tehnologii informaţionale, viteza creşte permanent, subiectul, datorită
influenţei factorilor externi, nu-şi mai păstrează identitatea, devine variabil[133,11-39]. Postmoderniştii
recunosc heterogenitatea modurilor de orientare a personalităţilor în „lumea vitală”. Omul, analizat ca Eu
abstract, nu este altceva decât construcţie teoretică, folosită pentru explicarea fenomenelor observate.
Postmoderniştii analizează omenescul Eu din filosofia clasică ca pe o posibilitate pură, actualizată în cele
mai diferite forme, ca funcţie a diferitelor structuri, nici una neputând fi privită ca unica şi veridică. „Eu”
este privit de postmodernişti ca anumite circumstanţe omeneşti, cât şi diferite reacţii funcţionale, diferite la
aceste circumstanţe. Şi atunci când accesul la structurile informaţionale este neînsemnat, canalele de
informaţie sunt puţine la număr, de exemplu, în societatea modernă, procesele cognitive decurg încet şi se
pare că ele nu mai depind de conştiinţă sau gândire. Dar atunci când accesul la structurile informaţionale
este nelimitat, numărul canalelor creşte rapid, de exemplu, în societatea postmodernă, şi atunci nu mai
putem vorbi de autonomia, sau suveranitatea „Eului”. J. Derrida numeşte această idee „descentralizare”,
„moarte a subiectului”. Postmoderniştii au observat bine aceste trăsături caracteristice epocii postmoderne
şi le-au expus în sugestii clare.
Aplicarea tehnologiilor informaţionale noi duc la dispariţia „Eului personal”, la apariţia individului
depersonalizat. Dar, menţionează V.N. Porus este pus sub îndoială nu numai individul suveran şi
autonom, dar şi orânduirea politică cu lozincile libertăţii personale şi ale drepturilor omului. E pusă la
îndoială şi ideea democraţiei, fiindcă puterea poporului devine primejdioasă, când poporul coboară până
la electorat, conştiinţa căruia poate fi manipulată la care în locul gândirii raţionale şi a unui suflet onest,

74
sunt puse modurile de comportare, formate de torentele de „informaţii” iscusit dirijate [134,41-42].
Despre aceasta scrie şi B. Prigojin, care susţine că, la distrugerea personalităţii, dezintegrarea subiectului
gnoseologic, activităţii experienţei duc şi tehnologiile autohtone computeriale ce virtualizează lumea şi
duc la un conflict destul de bolnăvicios între Eul real şi Eul virtual. Datorită posibilităţilor pe care le
prezintă, pentru schimbul de informaţie, Internetul a crescut brusc mobilitatea comunicărilor ştiinţifice şi
efectivitatea activităţii ştiinţifice.
Şi dacă, în epoca modernă, a existat un sistem expert echilibrat, stabilit în comunicările asociaţiilor
ştiinţifice, ce nu permitea defăinarea ştiinţei prin utilizarea informaţiei îndoielnice, apoi, în epoca
postmodernă, Internetul a permis fiecăruia să fie auzit, a înlăturat ierarhia barierelor experte, ce a dus în
domeniile concrete ale ştiinţei la ştergerea paradigmelor cognitive, stabilite şi la înmulţirea lor
nelegitimă. În ştiinţă, creşte defectul raţionalităţii. În Internet, există şi cunoştinţe şi pseudocunoştinţe.
Savantul se îneacă în informaţia nemarcată. El încetează de a mai fi subiect gnoseologic[135,6]. Prin
utilizarea noilor tehnologii informaţionale şi comunicative, se trece de la subiectul empiric,
„gnoseologic”, propriu, curăţat de parametrii valorici şi ai activităţii, la „subiectul transcendental”, la
subiectele axiologice şi praxiologice, legate de anumite schimbări structurale şi conţinuntale, de
fenomenul descentralizării conştiinţei subiectului, de apariţia anumitor componente antiumanitare şi
antiraţionaliste a unor schimbări ale structurilor socio-culturale de „descompunere” conceptuală a
macrolumii, de deconstruirea „prezenţei”. Are loc deconstrucţia, „demontajul” antropo-corpo-empirio-
centrismului, adică deconstrucţia omului în toate ipostazele lui de bază. Are loc „moartea omului”,
fenomen analizat de postmodernişti. Omul nu mai poate fi considerat arbitrar şi întâmplător, analizat în
mod abstract. Cu aceasta, existenţa omului abstract ,,se scoate”, omul este inclus în lumea în care
trăieşte. Minţile omeneşti acum teoretizează nu în numele omului, dar al computerului.
Postmoderniştii interpretează aceste procese ca pe sfârşitul ştiinţei chiar în însăşi ştiinţă, ca „moarte
a creatorului”. V. N. Porus scrie că prin mulţimea tuturor structurilor „ce formează Eul”, un rol
important li se atribuie structurilor informaţionale. Dar, când numărul canalelor s-a mărit brusc,
torentele informaţionale, cu viteză mare, învârtesc „roţile” aşa-numitului Eu, iluzia autonomiei şi
suveranităţii „Eului” dispare. Aceasta şi este (ideea „descentralizării” a lui J. Derrida), „moartea
subiectului”. Postmodernismul filosofic triumfă, pe baza tehnologiilor informaţionale, înnoind calea
relativismului antic.
Postmoderniştii, corect, au observat unele trăsături caracteristice ale epocii contemporane. Dar, la
ei, tendinţele decăderii devin determinante, descoperind o nouă realitate omenească, mai dorită şi mai de
perspectivă. „Eul” ce dispare cedează locul individului nedeterminat, în urma aplicării tehnologiilor
informaţionale ca instrumente ale tehnologiilor politice. Tehnologiile politice ,,scot” individul din sfera
gândirii politice raţionale, pun la îndoială individualitatea lui. Se pune la îndoială nu numai individul,
dar şi orânduirea social-politică cu lozincile libertăţii personale şi ale drepturilor omului, dar fără om. Se
pune la îndoială şi ideea democraţiei poporului, iluzie utopică primejdioasă, când poporul se reduce la
„electorat”, compus din marionete la care, în locul gândirii raţionale şi a sufletului onest, devin modurile
de comportare, dirijate de torentele informaţionale. Acum e clar despre ce baze socio-culturale ce se
distrug este vorba la începerea „erei informaţionale”. Doar libertatea accesului la informaţie este cerinţă
a culturii, în centrul căreia e pusă individualitatea umană, care a dispărut. Conştiinţa omului, tot mai
mult, seamănă cu un agregat tehnologic. Apare întrebarea: „Gândeşte, oare, omul, când el lucrează aşa
cum doreşte un oarecare Master Programator”. Apare un tablou straniu: informaţia în jurul omului este
tot mai multă, iar ţesutul spiritual „în interiorul” lui este tot mai ponosit. Se virtualizează însuşi omul,
consumatorul de informaţii. Cu mărirea lumii virtuale până la mărimile universului, mărimea omului
devine destul de mică [136,41-43].
Postmoderniştii caută să descopere noi realităţi deconstrucţiei ce supune nu natura şi realitatea
naturală, dar cea prezentă. Se discreditează omul. Cu el, în mod logic, se termină logica
„deconstrucţiei”, ce „scoate” existenţa omului, incluzându-l pe el în lumea în care trăieşte [137,36].
Noile tehnologii informaţionale se transformă în unii din cei mai puternici factori tehnogeni, ce
schimbă permanent, transformă mediul social şi cultural omenesc. Dar păstrarea orientărilor umanitare
şi raţionaliste, ca atare, în mediul aflat permanent în schimbare depinde de faptul cât oamenii vor să le
păstreze, adică depinde de timpul pe care oamenii sunt gata să-l trăiască într-o lume schimbătoare. Dacă

75
oamenii, deja, au obosit de riscurile sociale şi culturale schimbătoare, a căror sursă puternică devin noile
tehnologii informaţionale, oamenii cu plăcere vor primi impulsurile antiumane şi antiraţionaliste ce vin
de la aceleaşi tehnologii. Ei vor accepta, fiindcă nu doresc să primească orientările culturale, ce
stimulează dinamica societăţii. Dar aceasta va fi o alegere istorică a oamenilor, însă nu totalul obiectiv al
răspândirii noilor tehnologii informaţionale. Aceste schimbări necesită să fie atenţionate şi controlate de
noi. Problema nu constă în aceea că le place, sau nu oamenilor schimbările ce au loc, dar doresc ei, oare,
să trăiască permanent în schimbare sub influenţa tehnologiilor informaţionale [138, 6-8]. Cultura
europeană clasică presupune orientarea individului la transcendenţă la ieşirea din limitele existenţei
prezente, la existenţa supravalorică, ce reprezintă scopul şi sensul valorii oricărei existenţe individuale.
Refuzul unei asemenea orientări înseamnă şi refuzul culturii, în sens clasic. Individul, din nou, este
declarat măsură a tuturor lucrurilor. Lumea omenească apare ca zonă a pluralismului relativist. Există
atâtea lumi câţi indivizi sunt, şi pentru ca cugetările lor să nu fie incomensurabile, sunt necesare
convenţii situative, consens, principii de comunicare raţională, care n-are anumite baze universale,
există numai predestinaţii pragmatice.
Postmoderniştii au numit pluralismul ca atribut al individului, în timp ce el este funcţie a diferitelor
structuri şi primeşte simultan diferite valori funcţionale şi nici una din ele nu pretinde la unicalitate şi
„autenticitate” [139,14-41]. Ei vorbesc şi despre creşterea rolului social al tehnologiilor informaţionale
şi al mass-media: doar le umple vidul transcendenţei. Individul îşi orientează comportarea şi gândurile
fără a se compara cu universurile culturale, dar numai cu anumite păreri, stereotipuri, apărute datorită
activităţii mijloacelor informaţionale de masă. Dar torentele informatice pot să se acopere unul pe altul
(aşa se duc războaiele informaţionale). Datorită acestor torente individuale, în esenţă, vidul
informaţional poate fi umplut. De aici, reiese clar că e greşit a-i învinui pe G. Deleuze şi J. Derrida
pentru criza culturală prezentă. [140,43]
Dezvoltarea societăţii postmoderne creează primejdii esenţiale pentru mecanismele fundamentale
ale autoorganizării „Eului”. Computerul, Internetul, mijloacele electronice de comunicare în masă
condiţionează apariţia unei noi etape a realităţii virtuale. Omul trăieşte în ea şi cu ea. Fiind o formă
deosebită de existenţă, realitatea virtuală creează noi cerinţe. Apare cvasiviaţa, paralel cu criteriile
realităţii sale, ce duce la un fel de dublare a conştiinţei, la descentralizarea ei valorică de sens,
existenţială. În final, creşte starea determinării nu numai la nivelul aprecierii informaţiei curente, dar
chiar şi la nivelul criterial, adică se distrug acele baze, datorită cărora se poate obţine ceva sau nu, se
poate crede, în ceva sau nu. În acelaşi timp, are loc creşterea unei astfel de descentralizări, ce se îmbină
cu amplificarea centralizării mijloacelor de comunicare de masă – concentrarea lor în mâinile unui
număr mic de subiecte – individuale sau instituţionale. Acestea-s probleme nu numai de ordin social-
psihologic şi social-politic, dar şi antropologic. Ele-s consecinţe ale avantajelor deosebite în domeniul
tehnologiilor informaţionale, mijloacelor şi modurilor de comunicare. E nevoie de o autoorganizare
biologică şi socială, scopul căreia este păstrarea integrităţii, vitalităţii sistemului pe calea includerii
resurselor de rezervă, a autoreglării şi, anume, activitatea conştiinţei le poate amplifica [141,10-13].
Postmoderniştii au analizat şi problema „descentralizării” subiectului, pe care o consideră una din
cele mai importante probleme pentru ei. „Descentralizarea” subiectului pentru ei, menţionează
D.I. Dubrovski, înseamnă că subiectul este nedeterminat, n-are legături logice clare cu multiplicitatea
reală a subiectelor empirice, nici cu subiectele „gnoseologice” sau subiectele „praxiologice”.
„Fenomenul descentralizării” conştiinţei se raportează nu numai „la subiectul gnoseologic, dar şi la
subiectul axiologic sau praxiologic. Fenomenul „descentralizării” se interpretează, de exemplu, în plan
axiologic, în sensul inflaţiei unui şir de valori supreme, căderea rolului lor de dirijare, organizare,
centralizare în structură dinamică a conştiinţei individuale. Dar ei n-au analizat fenomenul
descentralizării conştiinţei raportate la „subiectul axiologic şi praxiologic”, n-au studiat acele schimbări
structurale şi conţinutul, care leagă obiectul de fenomenul descentralizării, nu s-au ocupat de elaborarea
teoriei contemporane a acestei cunoaşteri, capabile de a îndestula cerinţele societăţii postmoderne.
Destul de actuală, afirmă D.I. Dubrovski, este şi conştientizarea fenomenului opus descentralizării,
a fenomenului conştiinţei supercentralizate, centralizarea fiind determinată de o anumită idee
supervalorică. Într-o asemenea conştiinţă e exprimată organizarea ierarhică, ce are o energetică activă
(de exemplu, ideile extreme). Strategia supercentrării, bazată pe mobilizarea resurselor interne ale

76
individului empiric: concentrarea voinţei, ridicarea responsabilităţii morale, rolului bunului simţ, sau
încrederea în raţionalitatea ştiinţifică, dezvoltarea sentimentului importanţei proprii ş.a. [142,14]. Ele
sunt legate de tabloul lumii ştiinţei clasice, proprii societăţii moderne, M.N. Gromâko, însă, vorbeşte şi
despre noile posibilităţi de manipulare a conştiinţei, despre folosirea tehnologiilor informaţionale ca
armă conscientală. Prin armă conscientală, el înţelege o astfel de tehnologie de lucru, precum conştiinţa,
care e îndreptată la distrugerea anumitor forme şi structuri de conştiinţă şi a unor regimuri de
funcţionare. Prin aceasta se micşorează nivelul de conştiinţă al oamenilor, ce trăiesc pe un anumit
teritoriu, se distruge sistemul valorilor conceptuale. Are loc înlocuirea ultimelor, ca un fel de simulare
valorică, şi, ca urmare, are loc distrugerea memoriei de gen şi culturală a oamenilor. Are loc distrugerea
mecanismelor tradiţionale de autoidentificare, înlocuirea lor prin mecanisme de identificare de tip nou,
prin crearea diferitelor feluri de grupe de participare, introducerea în societate a unei matrice de valori
special construite, de norme de comportare şi reacţii ca unicele posibile modele de activitate vitală a
populaţiei şi, în sfârşit, distrugerea capacităţii de a propune scopuri globale şi strategice. Are loc
distrugerea subiectivităţii întregilor etnosuri, popoare etc. Arma conscientală, menţionează
M.N. Gromâko, se foloseşte pentru ducerea războaielor conscientale, care, spre deosebire de actele
militare deschise, nu sunt îndreptate la cucerirea teritoriilor pe calea introducerii armatelor, dar la
cucerirea conştiinţei oamenilor ce trăiesc pe teritoriul dat. Folosind arma conscientală şi ducând războaie
conscientale, noi avem şi un tip deosebit de dominare (dirijare a conştiinţei), spre deosebire de
dominarea financiar-economică, politică, cea militară ş.a. Fenomenul armei conscientale, astăzi, devine
obiect de studiu al filosofilor, sociologilor, metodologilor, adică al profesioniştilor din domeniul gândirii
şi conştiinţei oamenilor.
Dominaţia asupra conştiinţei se atinge în urma folosirii tehnologiilor informaţionale noi şi a altor
mijloace. Omul contemporan, intrând în comunicare cu diferiţii non-Eu virtuali, încetează de a mai
deosebi realul Eu de cel virtual. Conştiinţa omului contemporan devine conştiinţă de ecran, în care se
poate interveni permanent, se poate artificial de descompus şi de adunat, de descoperit şi, din nou, de
cusut. Tragedia omului contemporan constă în aceea că, chiar conştientizând acţiunea asupra lui a
acestor ecrane, omul nu se poate contrapune acestor acţiuni. Autoorganizarea noastră personală nu se
poate opune noii normativităţi. Alte pseudo-lămuriri reflexive blochează regimurile noastre de
înţelegere şi reflexie. Maşinile informaţionale, care fierb conştiinţa oamenilor, în multe privinţe îi întrec.
Oamenii nici nu sesizează că conştiinţa lor se distruge datorită:
1) micşorării nivelului general al acelui mediu informaţional-comunicativ, în care trăieşte
conştiinţa, din acest mediu scoţându-se orientările valorice.
2) distrugerii mecanismelor autoidentificării tradiţionale (etno-naţionale, cultural-istorice, statale,
confesionale etc.) prin intermediul variantelor artificiale, special construite de identificare;
reprezentanţii postmodernismului afirmă că, în genere, identităţi nu există, că toate acestea sunt
himere întru totul construite.
3) scoaterii din spaţiul mediului informaţional-comunicativ, în care trăieşte conştiinţa, a
problemelor ce necesită regimuri încetinite de lucru ale gândirii teoretice şi elaborarea
cunoştinţelor personale. Datorită folosirii tehnologiilor informaţionale noi, are loc distrugerea
unui întreg complex de capacităţi ce asigură lucrul gândirii teoretice (de exemplu, capacitatea
reflexiei, de problematizare şi autodeterminare, de a propune scopuri etc.). Formarea
deprinderilor de a primi rapid informaţia la întrebările puse scade potenţialul intelectual al
societăţii, îl dezvaţă pe om să însuşească normele şi modelele înalte, ce există în raţionalitatea
clasică.
Războiul consciental, dus de mijloacele de informare de masă, în prezent, este o nouă formă de
confruntare. E clar că organizează şi duce această luptă acel care are scopuri strategice [143,14-15]. În
limitele statului de reţea, apar noi forme de dirijare a conştiinţei. Metodele de lucru, îndreptate la
amplificarea gândirii teoretice în societate şi păstrarea valorilor raţionalismului clasic, trebuie să-şi
găsească întruchiparea în noile tipuri de programe computeriale. Şi destul de efectiv, menţionează
N.V. Gromâko, ar fi crearea de noi servicii şi programe de Internet-căutare, organizate după principiul
rubricii problematice.

77
 Influenţa mijloacelor de informare în masă asupra politicii contemporane, menţionează E.I.
Lomidze, a devenit astăzi aşa de revoluţionară, încât cu ajutorul mijloacelor de informare de masă se pot
organiza chiar rebeliuni în stat. Se vorbeşte că acel care are TV are şi putere [144,22]. Apare tabloul
unui război ciudat nedeclarat: pe de o parte, avem fapte întunecate, neclar de cine urzite, ce urmează
scopuri distrugătoare straşnice, dar, pe de altă parte – marea majoritate a populaţiei ţării a devenit
victimă a noilor tehnologii conscientale. E nevoie de cunoaşterea scopurilor părţii atacatoare, măcar
aproximativ. De altfel, nu va fi opusă nici o rezistenţă [145,19]. Dar, se întreabă V.N. Porus, oare, nu
putem închide televizorul. Chestiunea nu constă în forţele întunecoase înarmate cu arma conscientală,
dar în predispoziţia (gătinţa) noastră (inconştientă) de a ne supune, în oboseala noastră provocată de
gândurile proprii, de pasiunile spirituale morale.
Postmoderniştii afirmă că, în societatea postmodernă centrală, există preocuparea cu ceea ce este la
suprafaţă şi aceasta se datoreşte, într-o oarecare măsură, televizunii şi altor componente ale culturii de
consum. Nu există nimic în spatele mişcării rapide a imaginilor succesive. Ideea că ar exista profunzime
este străină adevăratului postmodernism. Toate aceste sensuri esenţiale şi fenomene structurale sunt
negate şi luate în derâdere de postmodernişti.
Fenomenul manipulării conştiinţei este veche. Dar şi astăzi conştiinţa, înarmată cu cunoştinţe, se
supune manipulării şi, deseori, ea însăşi manipulează cu alte cunoştinţe, fără să conştientizeze acest fapt.
Manipularea are loc, deoarece cunoştinţele argumentate sunt astăzi puţine printre cunoştinţele
umanitare. Aceasta presupune convingerea altui om pe calea alegerii la nimereală a argumentelor.
Utilizatorii Internetului îşi creează lumile lor, deseori, în mod bolnăvicios, rupându-se de realitate.
E nevoie ca să ne descurcăm singuri şi să-i învăţăm pe alţii să se descurce, chestiunea fiind necesară şi
utilă. Doar noi înşine nu suntem liberi de mijloacele de manipulare, de strategiile ce ne conving.
Acel care n-are acces liber la noile tehnologii va primi informaţia prelucrată în mod tendenţios şi va
avea puţine mijloace de a le contrapune. Dezvoltarea tehnologiilor computeriale întăreşte rămânerea în
urmă a femeilor anumitor popoare [146,25-27]. Postmoderniştii menţionează că vectorul mişcării
prezente sociale şi culturale e îndreptat spre distrugerea unui asemenea fenomen cultural, precum omul,
şi a orientărilor tradiţionale pentru cultura europeană, legat de acest fenomen. Ei analizează din acest
punct de vedere realitatea contemporană şi destul de precis, evidenţiază în ea, anume, acele procese
sociale şi culturale unde, în particular, se manifestă rolul distrugător al noilor tehnologii informaţionale.
Faţă de fenomenul „om”, aceasta se observă cel mai des şi convingător. Şi e posibil că anume această
claritate, împreună cu satisfacerea de jocuri evidente pe care postmoderniştii o obţin de la descrierea
proceselor sociale distrugătoare, necesită o reacţie de răspuns ascuţită la imaginarea postmodernistă a
aceea ce are loc [147,6].
Menţionăm, de asemenea, că unele popoare şi etnosuri (China, Malaezia ş.a.) încearcă să se opună
procesului de globalizare, înaintând proiectele lor civilizaţionale. Însă, datorită lucrului mijloacelor de
informare de masă are loc transformarea oamenilor în „cetăţeni ai lumii”, evenimentul îl priveşte pe
fiecare locuitor al globului pământesc. Cu cât omul pierde mai repede definitivitatea lui, cu atât el mai
mult corespunde acelor matrice valorice, care se transmit pe ecranele televizoarelor. Vattimo consideră
că sfârşitul colonialismului, eliberarea vocilor etnice au stimulat relativitatea culturală, au creat o situaţie
ireversibilă pluralistă, au dispărut vechile realităţi. Cu aceasta apare un nou ideal de emanicipare, „bazat
pe oscilaţie”, pluralitate şi, în cele din urmă, pe erodarea însuşi a principiului realităţii [148,7]. Se
termină cu nostalgia fixităţii şi stabilităţii, permanenţei. Experienţa postmodernă a oscilaţiei se consideră
ca o ocazie pentru un nou mod de a fi uman. Modul de viaţă din societatea modernă nu mai poate fi
văzut drept normativ, paradigmatic. E nevoie de definirea noţiunilor în termene de diferenţe, de
respectarea diversităţii. După cum menţionează V.N. Rozin, civilizaţia tehnogenă tot mai mult este
supusă criticii în legătură cu creşterea problemelor globale, cu apariţia contururilor „metaculturilor” şi a
noii civilizaţii globale.
Începând cu cea de-a II-a jumătate a sec. XX, apar asemenea superorganisme ale vieţii sociale,
precum: lagărul socialismului şi al capitalismului („metaculturii politice”), zonele economice ale SUA,
Pieţei Generale, Japoniei, Chinei şi Asiei de Sud-Vest („metaculturii gospodăreşti regionale”) ş.a. În
metacultură, intră oamenii, tehnologiile şi reţelele, cât şi culturi şi state naţionale aparte, care mai înainte
existau independent. Culturile şi statele aparte, în cadrul metaculturilor, încep să se transforme, să se

78
acomodeze la îndeplinirea funcţiilor specializate în „metacultură”. Apariţia „metaculturilor”
contemporane a fost condiţionată de noile posibilităţi apărute (sistemele contemporane de transport,
mijloacele de telecomunicaţii, tehnologiile înalte, noile scheme economice), ce reprezintă un proces
istoric îndelungat. Aici se includ manifestările ideilor şi valorilor dominante în metacultura dată,
demonstrarea lumii întregi a noii realităţi sociale, dominarea valorilor anumitor culturi aparte, lupta cu
alte „metaculturi”. Sub influenţa noilor posibilităţi, se schimbă şi sistemele de bază de asigurare vitală a
culturilor naţionale. În societatea postmodernă, individul se identifică pe deplin cu „metacultura”, nu
acţionează independent, dar după legile sociumului. Organismul social acţionează prin el şi prin
mijloacele lui. Indivizii sociali încep să acţioneze pornind de la interesele întregului. Apariţia noii
civilizaţii e influenţată de apariţia „metaculturilor”, a altor formaţiuni sociale globale. Internetul include
atât proprietăţi personale, cât şi generale, globale. Mediul în care omul îşi poate realiza existenţa
individuală, sau cea globală (planetară), activitatea vitală a lui se va realiza la două niveluri: obişnuit şi
virtual, în Internet.
Putem evidenţia trei contexte civilizaţionale de bază:
1) Contextele civilizaţiei tehnogene;
2) Contextele focarelor alternative ale culturilor (mişcările verzilor şi ale antiglobaliştilor,
mişcarea pentru dezvoltarea stabilă ş.a.);
3) Contextele formaţiunii globale ce includ culturi aparte, de exemplu, SUA, China, lumea
islamică, Piaţa europeană ş.a.
În primul context, civilizaţia tehnogenă influenţează toate laturile vieţii ei, realizează cerinţele în
comunicare şi formarea noilor comunităţi, crearea noilor realităţi, ce permit omului de a-şi realiza
idealurile, visurile sale.
În al doilea context, realitatea informaţională se foloseşte ca armă de luptă cu civilizaţia tehnogenă
tradiţională, (de exemplu, atacurile asupra sistemelor computeriale din partea hackerilor de orientare
antiglobalistă). În acest context, realitatea informaţională se foloseşte ca instrument important de
formare a noilor asociaţii şi ca mediu virtual, unde se realizează instrumente de realizare a noii forme de
viaţă.
În al treilea context, realitatea informaţională se foloseşte de o anumită metacultură pentru lupta ei
cu culturile tradiţionale şi cu alte „metaculturi”, la fel, pentru formarea de noi subsisteme ale
metaorganismelor sociale globale (noile tablouri ale lumii, noile instituţii sociale, noile asociaţii)
[149,33-36].
Civilizaţia modernă, tot mai frecvent, se supune criticii şi în legătură cu problemele globale apărute,
care se dezvoltă rapid. De procesele de globalizare, problema realităţii o leagă R. Robertson, care afirmă
că realitatea e în legătură directă cu dezvoltarea comunicaţiilor, de care depinde globalizarea [150,5].
Odată cu procesele de globalizare se răspândesc şi idei, precum că o condiţie principială a salvării
etnosurilor este schimbarea identităţii, cu cât poporul mai repede se va dezice de sine, de rădăcinile sale
culturale, etno-naţionale, religioase, de scopurile şi valorile proprii, de statalitatea sa, cu atât mai repede
el va supravieţui. Datorită activităţii mijloacelor de informare în masă, oamenii sunt trataţi ca „cetăţeni
ai lumii”, trăitori ai planetei etc. După aceste distrugeri, ţara se transformă în spaţiu pustiu. În aceste
războaie conscientale, statale naţionale se transformă în state de reţea. În limitele statului de reţea, apar
noi forme de dirijare a conştiinţei [151,17]. Apar focare alternative de cultură, precum mişcările
ezoterice, mişcarea verzilor şi a antiglobaliştilor, mişcările confesiunilor religioase şi fundamentaliste,
mişcările pentru dezvoltări statale etc. Aceasta reprezintă o armă puternică de luptă cu civilizaţia
tehnogenă, industrială.
Astfel, în ştiinţa şi filosofia neclasică din societatea postmodernă, la fundamentul existenţei este
pusă deosebirea şi repetarea. Cu aplicarea noilor tehnologii informaţionale se trece de la etnocentrism la
tehnocentrism, legat de acceptarea complexităţii şi varietăţii. Revoluţia informaţională e interpretată ca o
continuare a revoluţiei tehnico-ştiinţifice şi nu se mai poate vorbi de cultura naţiunii.
Acum să analizăm concepţiile postmoderniştilor cu privire la apariţia scrisului, la gramatologie.
Cea de a doua etapă în dezvoltarea postmodernismului e legată de trecerea postmoderniştilor de la
deconstrucţie la gramatologie, în centrul căreia stă scrisul. Cum menţionează V.A. Kutâriov, meritul în
dezvoltarea gramatologiei îi aparţine lui J. Derrida. Scrisul, la el, este scrierea sunetelor, cuvintelor, sau

79
ceva derivat de la gândire. El nu reprezintă materializarea cuvintelor – logos, el nu este fonetic, nici
chiar nu este compus din litere. El se numeşte arhescris, scris iniţial. În continuare, scrisul, căpătând
formă naturală, de cuvânt-litere, se identifică cu scrisul în genere. Vorbirea, limba, hieroglifele,
înscrierea manuală a cuvintelor-sunete sunt varietăţi ale Noii substanţe a lumii, ale substanţei Noii lumi,
uşa care se deschide cu scrisul. Scrisul este cauza iniţială a totului. A fost foc, apă, atomi, cuarci, sunete
şi acum este scrisul, apare scrisocentrismul. Ca material de construcţie, ca element al scrisului, sunt
gramele ce reprezintă „semne pustii”. Ele nu-s purtătoare ale gândirilor, nu au sens. Nu se poate spune
ce indică ele. Aceasta-i substanţă fără substrat. Gramele sunt rezultate ale deconstrucţiei lumii vechi,
substanţial-evenimentale şi simultan atomi, cărămizi ale devenirii unei noi realităţi. Prin intermediul
gramelor, are loc ştergerea numelor proprii, refuz definitiv de la legătura textului cu autorul subiectului.
Textul se autodezvoltă, automatismul este corpul deschis al scrisului. Gramatologia este teoria scrisului
automatizat. Conţinutul textului tot s-a schimbat: de la textul gnoseologic s-a trecut la text ca tip de
existenţă.
Postmoderniştii afirmă că, la fundamentul existenţei, nu trebuie să fie identitatea, ci deosebirea şi
repetarea. E cunoscut, de exemplu, că 10 biţi = 10 pauze, întreruperi de curent electric, care se
înlocuiesc într-o ordine anumită. Grama este acelaşi bit de informaţie, când despre ea se vorbeşte în
limba specifică postmodernă. Bitul, ca şi grama, sunt „semne pustii”. Semnificaţia lui apare în rezultatul
interacţiunii în scris. Arhescrisul fără litere, scrisul automat, ce uneşte unul cu altul gramele (biţii) – este
programul computerului-lucrător. Gramatologia este Programatologie. Acest scris „trece în text
manual”, obişnuit şi în relaţii sociale.
În perspectivă, are loc ştergerea numelor proprii, a tuturor corpurilor şi lucrurilor. Ele se înlocuiesc
prin cifre : totalitatea lor capătă formă de număr, proces. Hipertextul – această Reţea a fostei cărţi, a
fostei naturi. G. Deleuze şi J. Derrida sunt Leucip şi Democrit ai epocii postmoderne. Din realitatea
cifrată, din aceşti noi atomi, se creează lumi pe deplin artificiale, posibile. Aceasta-i perspectiva finală a
expansiunii tehnologiilor informaţionale, a postmodernismului.
Internetul, după cum menţionează V.N. Rozin, reprezintă un sistem semiotic, o organizare a
comunicării, textelor, informaţiei, evenimentelor. În locul oamenilor şi al evenimentelor, sunt trimise în
Internet personaje convenţionale, texte, scheme. Ca rezultat, oamenilor li se oferă posibilitatea de a trece
spaţii şi hotare, să comunice şi să acţioneze, fără a părăsi masa cu computer. O particularitate a
sistemului semiotic al Internetului este caracterul lui maşinal. Aici omul operează cu semne, simboluri,
scheme. Omul nu operează cu semne manual, dar cu ajutorul maşinilor special create: computerul,
telefonul, Reţeaua. Anume, caracterul semiotic ale Internetului permite a vorbi despre el ca despre o
realitate şi o lume deosebită. Vorbim despre realitatea Internetului ca realitate virtuală. Internetul, ca
sistem semiotic, virtual, deschide absolut noi posibilităţi în planul realităţii şi evenimentalităţilor.
Realitatea virtuală reprezintă unul din felurile realităţii simbolice, care se creează pe baza tehnicii
computeriale şi necomputeriale şi realizează principiul legăturii inverse, ce permite omului destul de
efectiv să acţioneze în lumea realităţii virtuale [152,8-31]. Dar cel mai greu este de a înţelege de ce în
postmodernism se neagă Logosul. Se neagă viaţa în favoarea informaţiei, realităţii sociale i se contrapun
conferinţele virtuale. Vina Cuvântului constă în faptul că gândirea informaţional-computerială nu este
analogie, nu este exprimată prin cuvinte, ci prin cifre. V.A. Kutâriov relatează că limba computerului,
corpul lui este SCP – Sistemul de Calcul Poziţional. Aici calculul este modelul oricărei acţiuni în scris.
Postmoderniştii vorbesc despre transgresia de la logos la matezis, ce reprezintă expresia revoluţiei
informaţionale. Se realizează procesul de a gândi fără gânduri, despre ceea ce gândeşte omul. Aceasta-i
postgândire sau raţionalitate postmodernă. Aceasta-i limba şi substanţa Intelectului Artificial [153,38].
Matematica, însă, este mijloc şi armă de gândire fenomenologică, prin cuvinte, în timp ce formulele şi
graficele cel mai bine le realizează tehnica, apoi producerea lor treptat „pleacă în maşină”, se realizează
„în spatele omului”, incluzând şi primirea noilor cunoştinţe, care apar în procesul comunicării în Reţea.
Oamenilor tot mai mult le revine căutarea şi transferul de informaţie. De aici vin ideile despre sfârşitul
ştiinţei chiar în însăşi ştiinţă. Postmoderniştii vorbesc chiar despre moartea creatorului [154, 36-38].
Astfel, se trece de la logocentrism la cifrocentrism, la cifrarea realităţii.
Accentul pe scris, texte, limbaj îl pun mulţi postmodernişti. Astfel, J. Culler, bazându-se pe
concepţia textului, nu vede deosebirea principală dintre ştiinţă şi literatură, afirmând că cauza lipsei

80
deosebirii constă în folosirea noţiunii de „text”, prin mijlocirea căreia se caracterizează orice operă,
privită în mod lingvistic [155,8], iar Lyotard, concentrându-se pe limbaj, afirmă că noi toţi suntem
angajaţi în jocurile noastre locale, pe care le jucăm diferit în funcţie de locul unde ne aflăm: la
serviciu, la biserică, pe terenul sportiv, la cârciumă etc., susţinând că ceea ce ştim este valabil numai
local. Dacă unele instituţii mai încearcă să ne impună definiţiile lor pentru realitate, există moduri în
care le putem înfrunta, considerând că o strategie adecvată ar fi să deschidem pentru toată lumea
băncile de date [156,26]. J.F. Lyotard, la fel, vorbeşte despre „atomizarea socialului”, înţelegând prin
aceasta, că fiecare om nou este prins într-un joc de limbaj local. J. Derrida, însă, consideră că
atomizarea socialului este o chestiune de texte. El scrie că viaţa culturală implică texte pe care le
producem şi care se intersectează cu alte texte, care le influenţează pe ale noastre, în moduri în care nu
le putem nici măcar deosebi. Sarcina noastră este de a pune, cu insistenţă, întrebări referitoare la
propriile noastre texte, precum şi ale altora, de a nega că vreun text este definitiv, ori stabil. Atitudinea
logocentristă a lumii moderne este radical perturbată de scoaterea în evidenţă a indeterminării
limbajului [157,167-192]. J. Derrida arată că „autorii” textelor nu pot impune propriile lor înţelesuri
acestor texte, când, în mod limpede, ele nu sunt produsul lor exclusiv. Hotarele dintre cunoaştere şi
lume, sau text şi interpretare nu mai există. Spiritul reînnoieşte şi redefineşte mereu textele pe care
încearcă să le conţină. Ştiinţa nu se mai poate baza pe coerenţă logică, sau pe posibilitatea descoperirii
adevărului. Postmoderniştii consideră că ideea de sens în întregime devine discutabilă. Pentru ca
sensul să însemne ceva, sunt propuse nişte graniţe stabile, nişte structuri fine, un consens. Dar într-o
lume dominată de mass-media, sensul permament se schimbă [158,5-22].
Scrisul se deosebeşte, în mod principial, de vorbire. N.S. Avtonomov, menţionează că scrisul îl
lipseşte pe om de memorie, el nu necesită memorizarea, memorizarea în speranţă amintirii. Scrisul, spre
deosebire de vorbirea vie, ne spune una şi aceeaşi tuturor. El nu ne poate răspunde când ne adresăm cu o
întrebare. El nu e în stare să se apere, când e criticat. Inventarea tiparului este percepută ca denaturarea
artei de a păstra înţelepciunea proprie manuscrisului. Tirajarea în masă, tot mai mult, îndepărtează
cititorul de scrisul autorului. În Internet, oamenii au adunat şi au împachetat moştenirea lor spirituală
destul de compact şi comod pentru utilizarea ei. Internetul ne dă o libertate nouă de deplasare prin lume,
când omul duce cu sine tot ce e necesar şi pentru munca proprie, şi pentru discuţia cu colegii. El creează
posibilitatea de a crea texte colective făcând publice devenirea textului, procesul de creaţie.
Internetul reprezintă păstrătorul fără precedent al memoriei culturale şi o mare posibilitate de
activizare a ei. Şi oamenii trebuie să perfecţioneze capacitatea lor de a alege, au nevoie ca ea să nu să se
înece în necesarul nelimitat [159,24-26].
Astfel, postmoderniştii recunosc heterogenitatea jocurilor lingvistice. Postmoderniştii G. Deleuze şi
J. Derrida vorbesc chiar despre criza actuală culturală, îndemnând oamenii să trăiască în societatea
postculturală.
Analizând problemele filosofice, legate de aplicarea noilor tehnologii informaţionale, a Internetului,
a lumilor posibile, a postmodernismului ca filosofie a societăţii postmoderne, ca transcripţie filosofică
culturologică a revoluţiei informaţionale, să trecem la examinarea rolului formativ al filosofiei ştiinţei.

81
 Capitolul III. FILOSOFIA ŞTIINŢEI ÎN SOCIETATEA POSTMODERNĂ, ROLUL EI
FORMATIV

Filosofia ştiinţei are funcţie formativă, ea ajută la formarea şi perfecţionarea diferitelor laturi ale
sistemului social, cât şi la dezvoltarea personalităţii umane. Răspunzând necesităţii de a gândi, filosofia
,,poate deveni principala sursă formativă, când gândirea se produce în baza a ceea ce a fost, deja,
gândit... gândirea filosofică a fost îndreptată spre perfecţiunea omului, sub raportul conduitei şi al
mentalităţii. Filsofia a fost şi este, în primul rând, înţelepciune, adică „gând şi fapte cumpănite”.
Filosofia prezentă este trăire şi gândire din mers, căutare perpetuă a ceea ce a fost, deja, găsit, adică
căutarea unui adevăr interior, imposibil de definit, dar cu putinţă de experimentat, prezentând pentru om
şi un anumit mediu de viaţă. Ea reprezintă traseul unei vieţi cu rost [1,164].
Filosofia se dezvoltă şi în baza a ceea ce s-a gândit până la noi. Şi, deci, măsura progresului ideilor
filosofice este simultan măsura gradului de civilizaţie. Omul înzestrat cu cultură filosofică dispune de un
spirit critic de judecată. Deja, acum în sistemele filosofice antice, această funcţie a filosofiei este
prezentă la autorii sistemelor filosofice expuse. Filosofia lui Platon, deja, avea „scop de a forma, altfel
spus, de a transforma indivizii, făcându-i să experimenteze. Filosofia a ajutat creatorilor de sisteme
filosofice să-şi îndrume discipolii, rezolvând şi anumite probleme existenţiale. Această funcţie e
prezentă şi-n filosofia contemporană, care „nu doar înarmează omul cu cunoştinţe, ci, în baza acesteia,
se implică cu întreaga capacitate la formarea acestuia. Există calităţi omeneşti care pot fi dezvoltate doar
de filosofie, acestea fiind: cunoaşterea clară (în urma înţelegerii temeiurilor, ce au generat fenomenele
supuse cunoaşterii) şi voinţa de a fi liber. Voinţa de libertate şi transpunerea acesteia în viaţă de către
om, prin cunoaştere şi înţelepciune, realizate prin reflecţii, sunt contribuţii ale filosofiei în manifestările
ei practice. Din cele relatate, apare mai clară funcţia formativă, curativă şi terapeutică a filosofiei,
funcţie aducătoare de normalitate, a valorilor spirituale, aflate într-o degradare” [2,16].
Până nu demult în filosofia ştiinţei mondiale, dominau problemele teoriei cunoaşterii, problemele
evidenţierii şi fundamentării adevărului ştiinţific, problemele logicii cunoaşterii ştiinţifice, legate de
dezvoltarea intensivă a cunoaşterii naturii, ce a dus la schimbarea imaginii şi stilului gândirii ştiinţifice, a
gândirii, în genere. Problemele structurii, logicii şi dezvoltării gândirii au trecut pe planul întâi al
filosofiei ştiinţei. Au fost elaborate idei cu privire la nivelurile din structura şi determinarea lumii
materiale, trecându-se la ideile probabilităţii, simetriei, informaţiei, ale caracterului finalist-orientat al
dezvoltării naturii, la principiile cercetărilor ştiinţifice, ca descoperire a structurii multiplanice a teoriilor
ştiinţifice, ca sisteme conceptuale etc.
Progresul în domeniile cunoaşterii ştiinţifice a stimulat şi dezvoltarea intensă a tehnologiilor
moderne, cum sunt, de exemplu, tehnologiile informaţionale în societatea postmodernă, care pot stimula
binele, sau provoca răul, în funcţie de valorile cultivate în societate. Au apărut probleme globale, care
pot pune în primejdie însăşi existenţa omenirii. În faţa filosofiei ştiinţei, au apărut probleme cu privire la
natura şi valorile ştiinţei în interacţiune cu diferite structuri ale societăţii. Analiza complexă a naturii şi
statutului ştiinţei în societate a îmbogăţit elaborarea problemelor teoriei cunoaşterii, problemelor
structurii şi funcţionării gândirii. Aceasta se atribuie şi la influenţa filosofiei ştiinţei economice asupra
dezvoltării societăţii postmoderne. Pe baza dezvoltării gândirii ştiinţifice, a dezvoltării spiritului
ştiinţific, sunt posibile perfecţionarea, organizarea şi îmbunătăţirea vieţii societăţii şi a omului.
Subaprecierea învăţământului formativ reprezintă, totodată, şi o subminare a democraţiei. Filosofia
ştiinţei utilizează cunoştinţele la organizarea vieţii individuale a omului şi a societăţii, în general.
Adevărul deţinut de filosofie poartă caracter individual, poate servi individului, într-o anumită măsură şi
în situaţii concrete, pentru a-şi realiza anumite intenţii. Nu există o filosofie valabilă pentru toţi şi
totdeauna, există o varietate de filosofii complementare între ele. Filosofia şi filosofarea aparţin doar
anumitor domenii concrete, de un nivel specific oricărei activităţi, realizate în baza unei anumite
mentalităţi. De aceea, putem vorbi şi de filosofia ştiinţei economice, politice, juridice, a învăţământului,
a ştiinţei ecologice etc. Vom analiza caracterul formativ ale acestor filosofii variate, cât şi rolul lor în
dezvoltarea vieţii sociale şi a personalităţii, realizarea revoluţiilor industriale, computeriale şi
informaţionale.

82
 Analizând rolul formativ al filosofiei, cât şi al filosofiei ştiinţei, vom examina rolul formativ al
filosofiei ştiinţei economice, politice, juridice, pedagogice, ecologice.

3.1. Filosofia ştiinţei economice, rolul ei formativ

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupaţi de cunoaşterea societăţii în care trăiesc şi îşi
desfăşoară activitatea, de relaţiile economice existente. Ştiinţa economică a devenit forţa nemijlocită
producătoare a societăţii, afirmându-se atât ca instrument hotărâtor în producerea de bunuri materiale,
cât şi ca sursă importantă a cunoaşterii societăţii. De la ştiinţa economică şi filosofia ştiinţei economice,
se cere ca ele să sprijine, în mai mare măsură, eforturile de reducere a consumurilor materiale, de
elaborare a noi tehnologii de fabricare, de introducere în circuitul economic a înlocuitorilor materialelor
scumpe şi deficitare.
O altă cale spre succesul economic, recomandată de ştiinţa economică, este organizarea, care poate
fi atât procesuală, cât şi structurală, formarea unui comportament organizaţional ce constituie o premisă
importantă în scopul dezvoltării vieţii economice. Fiecare agent economic are ca obiectiv de bază
obţinerea unor câştiguri financiare, desfăşurând anumite activităţi. Economiştii trebuie să se organizeze,
să se mobilizeze la anumite activităţi eficiente.
Am vorbit despre rolul formativ al filosofiei. Dar rol formativ are şi filosofia ştiinţei economice,
care ajută la dezvoltarea vieţii economice a societăţii, cât şi la formarea personalităţilor creatoare, a
economiştilor. Doar economistul trebuie să posede o asemenea calitate, precum creativitatea ce constă
în utilizarea potenţialului personal, în scopul de a genera şi a dezvolta noi idei organizaţionale şi utile.
Pentru orice afacere economică, e nevoie de creativitate, ce constituie prima treaptă în calea spre succes
şi cunoştinţe noi.
Filosofia şi ştiinţa economică s-au dezvoltat, întotdeauna, în strânsă legătură şi interacţiune,
realizările ştiinţelor economice aprofundând reprezentările noastre despre realitatea obiectivă. Filosofia
ştiinţei economice studiază legităţile generale ale dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice economice,
posibilităţile şi condiţiile de însuşire a lor, modul în care, folosind principiile, ipotezele, raţionamentele
proprii, ştiinţa economică descoperă adevărul, perfecţionând atât cercetătorul economist, personalităţile
gânditorilor economişti, cât şi contribuie la dezvoltarea diferitelor laturi ale vieţii economice. De
exemplu, rezolvarea problemelor economice presupune aplicarea atât a mijloacelor discursive, cât şi a
mijloacelor intuitive. La treptele iniţiale, în situaţiile indeterminării, formarea cunoştinţelor economice,
activitatea de cunoaştere a subiectului, are loc prin intuiţie. Deseori, cercetătorul, încercând să rezolve
problema cognitivă, care i se pune în faţă, începe să simtă răspunsul la întrebare cu mult mai înainte
decât o poate explica, argumenta, sau chiar formula exact. Cunoştinţele intuitive constituie momentele
preventive autohtone ale sferei noi de cunoaştere. În această stare, atenţia subiectului cognitiv e atrasă de
o anumită activitate, ce duce la apariţia presupunerilor ipotetice, la formularea intenţiilor. Dezvoltarea
ideii apărute mai departe decurge în activitatea de gândire discursivă, legată de fundamentarea faptică,
de indicarea căilor, metodelor şi a mijloacelor de soluţionare a problemei. Restructurarea situaţiilor
problematice se reprezintă ca actualizare a anumitor căi din multitudinea de căi posibile de evoluţie a
cunoştinţelor.
Dar însăşi ştiinţa economică reprezintă un domeniu larg al cunoaşterii, având astfel de ramuri ca
managementul, marketingul, statistica, finanţele ş.a. Abordând filosofia ştiinţei economice, vom vorbi şi
despre anumite concretizări ale ei, precum filosofia businessului, filosofia managementului, filosofia
marketingului ş.a.
Studiind filosofia ştiinţei economice, vom examina teoria economică, în general, considerând că
ceea ce se poate deduce din analiza întregului este valabil şi pentru fiecare parte desprinsă din întreg.
Bazându-ne pe faptul că filosofia ştiinţei economice se ocupă, de asemenea, cu studierea legităţilor
generale ale dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice şi specificului lor, la diferite etape ale dezvoltării vieţii
economice, vom purcede la o abordare istorico-filosofică a filosofiei ştiinţei economice, menţionând că
ea se ocupă şi cu revizuirea, sau examinarea critică a teoriilor economice vechi, cu analiza logicii sociale
a întregului în raport cu logica părţilor, cu analiza validităţii cunoştinţelor economice. Concomitent cu
problemele proprii filosofiei tradiţionale (analitic-empiric, inductiv-deductiv ş.a.), ea pune în discuţie şi

83
astfel de probleme importante, ca: problema fundamentelor cunoştinţelor economice, a garanţiilor de
validitate a lor ş.a. Şi dacă, cu problemele filosofice, mai înainte, se ocupau, în fond, filosofii, astăzi,
preocupările filosofice economice, tot mai frecvent, le revin specialiştilor din ştiinţa economică.
Referindu-se la conţinutul şi rezultatele demersului cognitiv în domeniul economic, economiştii
formulează diferite modalităţi, căi, metode şi stiluri de gândire, folosite în cunoaşterea economică,
evidenţiind şi rolul ei formativ. Se analizează şi statutul logic al modelelor şi previziunilor economice.
Filosofia ştiinţei economice studiază, la fel, principiile, ipotezele de lucru, instrumentarul analitic,
criteriile de apreciere, de evidenţiere a adevărului ş.a. Ea e necesară, în măsura în care ştiinţa economică
vrea să se cunoască pe sine, să-şi definească statutul şi valoarea în raport cu alte ştiinţe, să găsească căile
ce duc spre adevăr, obiectivitate. E nevoie de ajutor şi ajutorul vine de la filosofie. Ştiinţa economică,
numai printr-o cunoaştere de sine, poate trasa căile şi metodele verificării cunoştinţelor. Doar o
înţelegere largă la nivelul unei analize ample a cunoaşterii economice poate duce la o înţelegere
profundă a rezolvărilor în ştiinţa economică. Filosofia ştiinţei economice are ca scop să-i facă pe cei
interesaţi să înţeleagă că teoria economică caută adevărul, calea înţelegerii naturii contradictorii a unor
teorii, a contradicţiilor dintre teorie şi realitatea economică, să prevadă viitorul ştiinţei economice.
Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei economice, filosofia ştiinţei economice trebuie privită
în plan global, din punct de vedere al influenţei ei asupra dezvoltării omului, economistului, a
începuturilor materiale şi spirituale din el, cât şi asupra dezvoltării societăţii, în genere.
Examinând principalele schimbări în obiectul gândirii economice, în structurile economice, în care
popoarele lumii şi-au desfăşurat activitatea, formele şi metodele de realizare a economiei, la diferite
popoare, în diferite timpuri, calitatea şi nivelul teoretic al gândirii economice, cât şi metodologia
prelucrării cunoştinţelor economice la diferiţi gânditori, putem evidenţia trei perioade mari în
dezvoltarea filosofiei ştiinţei economice: 1) filosofia ştiinţei economice la etapa societăţii tradiţionale
(de la începuturi – până la începutul sec. XVII); 2) filosofia ştiinţei economice la etapa societăţii
moderne, industriale (de la începutul sec. XVII – până în anii 70-80 ai sec. XX); 3) filosofia ştiinţei
economice la etapa societăţii postmoderne (începând cu anii 70-80 ai sec. XX şi până în prezent).
Examinând rolul formativ al ştiinţei economice, vom studia rolul formativ al filosofiei ştiinţei
economice în perioada tradiţională, modernă şi postmodernă.

3.1.1. Filosofia ştiinţei economice în perioada tradiţională, modernă şi postmodernă a

dezvoltării societăţii, rolul ei formativ
Analizând filosofia ştiinţei economice la etapa societăţii tradiţionale, menţionăm că încă de la
începutul gândirii economice, deja, la gânditorii din Grecia antică, gândul economic a fost însoţit de o
anumită filosofie economică. Primii cugetători economişti (Xenofan, Platon, Aristotel ş.a.) au fost şi
filosofi ai propriilor lor creaţii economice. Ei afirmau că societatea dispune de o economie agrară,
provincială, centralizată, proprietatea fiind atât privată, cât şi comunitară; diviziunea muncii fiind
naturală (şi dependentă de capacitatea omului de a efectua un anumit lucru) şi socială (doar oamenii
îndeplinesc diferite funcţii sociale, ce depind de caracterul multilateral al necesităţilor sociale). Ei
vorbeau despre necesitatea stabilirii unei ordini sociale, statale, despre existenţa unei societăţi cu o
economie domestică şi de schimb, menţionând că forma bănească a mărfii reprezintă dezvoltarea, în
continuare, a formei simple a valorii, că e necesară intervenţia statului în economie cu scopul de a deţine
controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, de a regla preţurile, a nu permite transformarea
economiei domestice în hrematistică. Ei propuneau agonisirea averii pe calea dezvoltării industriei şi ale
comerţului, producerii bunurilor necesare pentru satisfacerea cerinţelor raţionale ale individului şi ale
familiei sale în condiţii favorabile pentru câştig, obţinerea plusprodusului, ca rezultat al comercializării
lui. Aceste idei orientau personalităţile la dezvoltarea capacităţilor personale ale oamenilor, la
îndeplinirea de ei a diferitelor funcţii sociale, ce depind de caracterul multilateral al necesităţilor sociale,
iar societatea – la stabilirea proprietăţii private şi a celei comunitare, diviziuni naturale şi sociale, ce
depinde de caracterul multilateral al necesităţilor sociale, la stabilirea unei ordini sociale, statale, a unei
economii cu o economie domestică şi de schimb, la intervenţia statului în economie cu scopul de a
deţine controlul asupra metalelor preţioase, a veniturilor, a regla preţurile, a nu permite transformarea
economiei domestice în hrematistică.

84
 Gânditorii economişti din epoca medievală (Toma d`Aquino ş.a.) considerau că proprietarul
suprem al tuturor bunurilor este Dumnezeu, dar admiteau şi proprietatea privată, care se potriveşte
naturii omului, admiteau diviziunea natural-divină a muncii; diviziunea muncii între membrii
gospodăriei naturale, biserica fiind cel mai mare întreprinzător. Ei considerau că ordinea socială necesită
prezenţa unei „dreptăţi comutative”, a unui „preţ just” şi a unui „salariu just”, că sarcina puterii constă în
controlul multilateral asupra agriculturii, industriei etc. Acumularea bogăţiei, o vedeau pe calea
dezvoltării agriculturii şi a meşteşugăritului, a aplicării muncii, a amplificării producţiei de mărfuri, a
acumulării dobânzii neînsemnate de la darea banilor cu împrumut. Aceste idei orientau personalităţile la
dezvoltarea agriculturii şi meşteşugăritului, iar societatea--la dezvoltarea proprietăţii private, realizarea
diviziunii natural-divine a muncii, diviziunii muncii între membrii gospodăriilor naturale, stabilirea
ordinii sociale pe calea stabilirii unei „dreptăţi comutative”, a unui „preţ just” şi a unui „salariu just”.
Mercantiliştii (A.Serra, A. de Monchretien ş.a.), gânditori din epoca Renaşterii, ca proprietate
considerau banii, aurul şi argintul sub formă de comori, cât şi produsele manufacturiere, ce se exportau
peste hotare, iar trecerea de la gospodăria naturală la gospodăria capitalului comercial era legată de
perfecţionarea tehnicii şi perfecţionarea profesională a muncii. Ei admiteau ordinea socială, statală, într-
o societate cu o economie capitalistă casnică şi companii comerciale metropolitane cu gospodărie
bănească şi capital comercial, banii prezentându-se ca un fel specific de mărfuri. Ei admiteau intervenţia
statului în economie cu scopul ocrotirii producătorului, intermediarului şi a cumpărătorului, vedeau
sporirea bogăţiei pe calea măririi cantităţii de monedă, acumulării de capital comercial prin comerţul
extern. Aceste idei orientau personalităţile la mărirea cantităţii de monedă în ţară, perfecţionarea
profesională a muncii, iar societatea – la dezvoltarea gospodăriei capitalului comercial, perfecţionarea
tehnicii, stabilirea ordinii sociale, statale într-o societate cu o economie capitalistă casnică şi companii
comerciale metropolitane cu gospodărie bănească şi capital comercial.
Analizând filosofia ştiinţei economice, în etapa societăţii moderne, industriale, tehnogene,
menţionăm că, în această perioadă, au existat teoriile economică clasice: a fiziocraţilor, a liberalismului
clasic a lui A.Smith, a liberalismului clasic pesimist a lui T.Malthus şi D.Ricardo, a liberalismului clasic
optimist a lui J.B.Say, a liberalismului clasic a lui J.S. Mill, a naţionalismului economic, a socialismului
utopic, a socialismului mic-burghez a lui Sismondi şi Prudhon şi a marxismului (care, de asemenea, face
parte din teoriile economice clasice). Au existat şi teorii economice neclasice, ca: teoria economică
neoclasică (marginalistă), teoria instituţionalistă, keynesistă, neokeynesistă şi neoliberalistă.
Ne vom opri la concepţiile liberalismului economic, ale gânditorilor neoclasici, cât şi ale
instituţionalismului, keynesismului, neokeynesismului şi neoliberalismului [3, 53-186].
Liberalii clasici, analizând societatea modernă cu o economie de piaţă când acţionează agenţii
economici locali, admit existenţa proprietăţii de capital privat, a proprietăţii, bazate pe diferite forme de
activitate funciară şi a proprietăţii capitaliste (a capitaliştilor, bancherilor, industriaşilor, arendaşilor),
precum a proprietăţii private asupra pământului, cât şi asupra mijloacelor de producţie; a proprietăţii
individuale capitaliste, a întreprinderii, a factorilor de producţie (muncă, pământ, capital), a proprietăţii
individuale capitaliste, dobândite prin moştenire; cât şi a diviziunii muncii între proprietarii funciari,
capitalişti şi muncitori; între grupurile de agenţi economici, clase sociale şi stat; între producătorii
capitalului în condiţiile egalităţii şi folosirii colective a capitalului. Ei admit existenţa autoreglării pieţei,
echilibrului economic, „mâinii invizibile”; a concurenţei perfecte ca formă efectivă de organizare a vieţii
economice, a nonintervenţiei statului în economie, a intervenţiei numai pentru a fixa rata maximală a
dobânzii, menţinerea monopolului numai asupra unor ramuri de activitate economică; pentru a înlătura
crizele economice, şomajul şi sărăcia; a creşterii populaţiei, a raportului dintre numărul populaţiei şi
mijloacele de existenţă, a întreprinzătorului, a ordinii sociale, cât şi a individului, a agentului economic;
a randamentelor descrescătoare ale terenurilor cultivabile; a întreprinzătorului. Ei admiteau sugestii
valorice, formulând principiile: „valoare-muncă”, „valoare-preţ”, „valoare-muncă necesară”, „valoare-
utilitate-raritate”, „valoare-preţ-salariu-bani”, „valoare-cheltuieli de producţie-utilitate”, „valoare-venit”;
cât şi existenţa utilităţii economice a tuturor bunurilor; a diviziunii internaţionale a muncii; a avantajelor
absolute în comerţul exterior; a costurilor absolute; a repartizării venitului naţional între clasele sociale;
a diviziunii internaţionale a muncii; a avantajelor relative în comerţul exterior; a costurilor relative în
comerţul exterior; a repartiţiei veniturilor între clasele sociale, sub formă de salariu, rentă şi profit;

85
repartiţiei veniturilor prin controlul din partea oamenilor, a acţiunilor proprii; „salariu mediu garantat”.
Acumularea bogăţiei (a profitului), ei o vedeau pe calea creşterii productivităţii muncii, a creşterii
ponderilor lucrătorilor productivi, formulau ideea scăderii profitului, a şanselor de acumulare a
capitalului, a egalităţii totale dintre cerere şi ofertă, a armoniei economice; a opririi tendinţei de reducere
a profitului, stabilirii egalităţii totale a cererii şi ofertei, stabilirii unui optimum economic parţial. Aceste
idei orientează personalităţile la folosirea colectivă a capitalului, la lupta pentru creşterea productivităţii
muncii, creşterea ponderilor lucrătorilor productivi, iar societatea – la asigurarea proprietăţii de capital
privat, a proprietăţii capitaliste, a proprietăţii private asupra pământului şi asupra mijloacelor de
producţie, a factorilor de producţie, a proprietăţii capitaliste dobândite prin moştenire, la o anumită
diviziune a muncii între proprietarii funciari, capitalişti şi muncitori, între grupurile de agenţi economici,
clase sociale şi stat, între producătorii capitalului, să stabilească un echilibru economic în condiţiile
autoreglării pieţei, a concurenţei perfecte, să asigure intervenţia statului numai pentru a fixa cota
maximală a dobânzii, a înlătura crizele economice, a asigura creşterea populaţiei, utilitatea economică a
tuturor bunurilor, anumite avantaje economice în comerţul exterior, o anumită repartizare a venitului
naţional, repartiţiei veniturilor prin controlul din partea oamenilor, acumularea bogăţiei.
Neoclasicii admiteau, ca formă predominantă de proprietate, proprietatea asupra bunurilor
(produselor) economice; bunurile economice fiind în cantităţi limitate, care pot fi obţinute numai dând
ceva, un alt bun, sau bani în schimbul lor, spre deosebire de bunurile libere, ce se găseau în cantităţi
nelimitate, iar diviziunea muncii are loc între diferiţi agenţi şi factori de producţie: proprietari de pământ,
capitalişti, muncitori, întreprinzători, organizatori ai producţiei. Ei presupun caracterul limitat al factorilor
de producţie, al bazei de resurse. Neoclasicii recunosc autoreglarea pieţei, concurenţa pură şi perfectă,
intervenţia strict limitată a statului cu scopul de a proteja şi coordona dezvoltarea economiei, de a
experimenta şi folosi toate tehnologiile, cât şi existenţa concurenţei imperfecte, a luptei agenţilor
economici pentru supravieţuire. Ei formulează şi ideea individului ca producător şi consumator, ca
întreprinzător, vorbesc de comportamentul efectiv al agenţilor economici; lupta lor pentru supravieţuire,
formulează sugestiile: „valoare-utilitate marginală”, „preţ-cheltuieli de producţie-utilitate marginală”, cât şi
ideea repartiţiei venitului după salariu, profit, dobândă, rentă financiară, după productivitatea marginală a
muncii; ideea, conform căreia concurenţa pură şi perfectă condiţionează echilibrul economic general.
Aceste idei orientau personalităţile la un comportament efectiv, iar societatea – la stabilirea proprietăţii
asupra bunurilor economice ca formă predominantă de proprietate, la o anumită diviziune a muncii între
diferiţi agenţi economici şi factori de producţie, o concurenţă pură şi perfectă şi a unei concurenţe
imperfecte în condiţiile autoreglării pieţei, la o intervenţie strict limitată a statului în economie, la o
anumită repartiţie a venitului naţional.
Instituţioniştii, analizând societatea modernă, au formulat esenţa principiilor proprietăţii sociale
(acţionare, cooperativiste, publice, a societăţilor pe acţiuni) şi individuale; a economiei dominante; a
diviziunii sociale (a activităţii umane), diviziunii muncii între specialişti, a factorilor limitaţi şi limitativi
de producţie, a limitării folosirii noilor tehnologii; a creşterii exponenţiale a populaţiei, a repartiţiei
optime, a concentrării populaţiei pe teritoriu, a instituţiilor ca forme structurale ale societăţii, ca forţe
motrice ale dezvoltării social-economice, a intervenţiei statului în economie; ale tehnostructurii, ca
instituţie-cheie a dezvoltării social-economice, a clasei inactive, a luptei de concurenţă între instituţii, a
evoluţiei structurilor sociale ca proces al selecţiei naturale; al genezei elitelor privilegiate; „bunuri de
consum--timp liber--bucuria de a trăi”, al comportamentului neraţional al consumatorului; a
primordialităţii socialului asupra economicului; valoare-utilităţi temporare; a stadiilor creşterii
economice, a relaţiilor între generaţii, bazate pe dragoste faţă de generaţiile viitoare; a distribuţiei şi
redistribuţiei venitului social; a stabilităţii dezvoltării economice a instituţiilor în condiţiile entropizării
economice (industriei, agriculturii, condiţiilor solului etc.). Aceste idei orientează personalităţile,
consumatorul la un comportament neraţional, la dragoste faţă de generaţiile viitoare, iar societatea – la
afirmarea proprietăţii sociale şi individuale, la trecerea la o societate cu o economie dominantă, la o
diviziune socială a muncii, a limitării folosirii noilor tehnologii, la stabilirea unei anumite repartiţii
optime, a concentrării populaţiei pe teritoriu, a intervenţiei statului în economie, a dezvoltării
tehnostructurii societăţii, a eliminării clasei inactive, a luptei de concurenţă dintre institute, la formarea

86
unor elite privilegiate, a primordialităţii socialului asupra economicului, la atingerea unei stabilităţi în
dezvoltarea economică a societăţii.
Keynesiştii, analizând societatea modernă, au formulat esenţa principiului proprietăţii private, al
socializării crescânde a ei; al proprietăţii nestatale asupra mijloacelor de producţie, al diviziunii muncii,
al iniţiativei particulare, al socializării crescânde a producerii, al individualismului ca garanţie a libertăţii
personale, al manifestării largi a preferinţelor personale a unei vieţi variate; „nivel de producţie, forţă de
muncă”, a multiplicatorului investiţional; a dezechilibrelor economice în sistemele macroecenomice; a
intervenţei moderate şi limitate a statului în economie; a tendinţei spre stabilitate statică a sistemelor
macroeconomice. Aceste idei orientează personalităţile la iniţiativă particulară, la individualism, ca
garanţie a libertăţii personale; la o manifestare largă a preferinţelor personale la o viaţă variată, iar
societatea--la o socializare crescândă a proprietăţii private; la stabilirea unei proprietăţi nestatale asupra
mijloacelor de producţie, la o diviziune corespunzătoare a muncii, la excluderea dezechilibrelor
economice din sistemele macroeconomice; la o intervenţie moderată şi limitată a statului în economie,
la o stabilitate statală a sistemelor macroeconomice.
Neokeynesiştii (şi postkeynesiştii), analizând societatea modernă, au formulat principiile:
proprietăţii mixte: individuale, private şi publice, statale; a diviziunii muncii şi specializării tot mai înalte
a funcţiilor de producere, reglării pieţei din partea statului, a randamentelor crescânde; „preţ de
producţie – muncă necesară”; „venit marginal – cheltuieli de producţie – utilitate marginală (în
condiţiile concurenţei imperfecte)”, „inflaţie-şomaj”; a condiţionării productivităţii investiţiilor de
relaţiile de distribuţie; a diviziunii internaţionale a muncii; a ocupării mondiale a forţei de muncă; a
dezechilibrelor dinamice economice, ale instabilităţii economiei contemporane de piaţă; a intervenţiei
sistematice şi directe a statului în economie, cu scopul de a atinge efectivitate, echitabilitate, stabilitate în
viaţa economică, pentru a menţine ocuparea braţelor de muncă la un nivel ridicat; a atenua
dezechilibrele economice; a dinamicii economice, a tendinţei asigurării ritmurilor stabile de creştere
economică. Aceste idei orientează personalităţile la ocuparea braţelor de muncă la un nivel ridicat, iar
societatea – la stabilirea în societate a unei proprietăţi mixte, a diviziunii muncii pe baza unei
specializări tot mai înalte a funcţiilor de producere, la o reglare a pieţei din partea statului, a atingerii
unor randamente crescânde; la mărirea productivităţii investiţiilor; la o diviziune internaţională a
muncii; la o intervenţie sistematică şi directă a statutului în economie; a atenua dezechilibrele
economice, a atinge ritmuri stabile de creştere economică.
Neoliberalii şi monetariştii americani, analizând societatea modernă, au formulat principiile;
supremaţiei proprietăţii private asupra sectorului public, excluderii controlului economic din partea
statului; al diviziunii muncii, stabilirii şi menţinerii jocului liber al forţelor economice printr-o acţiune
convenabilă a statului; al ordinii de drept, al consolidării liberei concurenţe cu ajutorul statului activ; al
societăţii cu o economie socială de piaţă; a individului activ, al suveranităţii consumatorului;
primordialităţii banilor în economie, dependenţei fluctuaţiilor cererii globale de mărfuri de fluctuaţiile
ofertei de bani; al diviziunii internaţionale a muncii, al raţionalităţii economice în comerţul exterior; al
intervenţei limitate a statului în economie pentru elaborarea cadrului juridic şi organizarea economiei de
piaţă; al creşterii economice, al optimului catalactic, al tendinţei asigurării echilibrului şi stabilităţii
economice de la sine şi prin intervenţia limitată a statului în economie. Aceste idei orientează
personalităţile la un activism economic, şi consumatorul – la suveranitate, iar societatea – la asigurarea
supremaţiei proprietăţii private asupra sectorului public, menţinerea jocului liber al forţelor economice
printr-o acţiune convenabilă a statului, menţinerea ordinii de drept, asigurarea liberei concurenţe cu
ajutorul statului activ; a unei societăţi cu o economie socială de piaţă, asigurarea primordialităţii banilor
în economie, a dependenţei fluctuaţiei cererii globale de mărfuri, de fluctuaţiile ofertei de bani,
asigurarea unei raţionalităţi economice în comerţul exterior, asigurarea unei intervenţii limitate a statului
în economie, pentru elaborarea cadrului juridic şi organizarea economiei de piaţă; asigurarea unei
creşteri economice, asigurarea echilibrului şi stabilităţii economice de la sine şi prin intervenţia statului
în economie.
Trecerea de la societatea modernă la cea postmodernă e legată de informatizarea globală a
societăţii. Dacă în societatea modernă s-a format un sistem economic, bazat pe folosirea energiei apei, în
special în industria textilă; a motorului cu aburi, care funcţionează pe bază de cărbuni, mecanizarea

87
sferei producţiei tuturor tipurilor de produse şi dezvoltarea transportului feroviar pe baza dezvoltării
industriei mecanizate, construcţiei de maşini; şi electrotehnicii pe baza energiei electrice; producţiei
laminatelor, descoperirilor în domeniul chimiei (materialelor sintetice), folosirea petrolului şi a
produselor petroliere, gazelor, mijloacelor de comunicaţie prin producţia de masă a automobilelor,
tractoarelor, avioanelor, tehnicii de uz casnic, armamentului, apoi, în societatea postmodernă, acest
sistem economic e creat pe baza realizărilor din domeniul informaticii (în special al Internetului),
macroelectronicii, biotehnologiilor şi ingineriei genetice, noilor tipuri de energie, comunicaţiilor
interactive şi prin satelit, a tehnologiilor cosmice[4, 25].
Dacă, în societatea modernă ritmurile creşterii economice, progresul tehnico-ştiinţific, aflat la baza
acestei creşteri, eficienţa crescândă a activităţii productive a omului au suportul în industrializare
(mecanizarea, automatizarea, cibernetizarea, robotizarea, fiind fazele procesului de industrializare şi
forme de manifestare a tendinţei de dezvoltare a economiei acestei societăţi), apoi, în societatea
postmodernă, ca vârf al industrializării se pronunţă informatizarea. În această societate, reţelele de
telecomunicaţii au contribuit la crearea unui sistem economic global, în cadrul căruia marile puteri
economice şi-au putut coordona mai bine practicile în direcţia consolidării pieţei libere. Şi, după cum
menţionează V.Zbârciog, „în ultimele decenii, în ţările dezvoltate, schimburile structurale efectuate
evidenţiază deplasarea centrului de greutate de la industriile de slabă intensitate tehnologică şi puternică
intensitate a forţei de muncă şi a resurselor naturale, spre valorificarea rezultatelor cercetării ştiinţifice,
ce oferă largi posibilităţi de utilizare a economiilor de scară” [5, 146].
Dacă în societatea modernă au loc diferite schimburi de mărfuri între state, apoi în societatea
postmodernă are loc un proces de globalizare atât în sfera producţiei materiale, cât şi în alte domenii ale
activităţi omeneşti. Se dezvoltă forţele de producţie, ce adâncesc diviziunea internaţională a muncii,
specializarea tot mai intensă a economiilor naţionale în diferite domenii ale producţiei materiale şi de
servicii. Tot mai puternice devin legăturile dintre economiile naţionale, iar interacţiunile dintre ele
contribuie la dezvoltarea economiei mondiale în genere. În societatea postmodernă, există relaţii
economice, bazate pe forme, ce constau din îmbinarea şi interpătrunderea fluxurilor comerciale
tehnologice de investiţii şi servicii dirijate prin intermediul reţelelor globale. Informatizarea devine o
tendinţă, ce trebuie luată în consideraţie la analiza acestei societăţi. În societatea postmodernă,
dezvoltarea economică e determinată nu atât de volumul şi productivitatea resurselor materiale, cât de
accesibilitatea şi viteza de răspândire a informaţiei, de dezvoltarea capitalului intelectual. Putem vorbi
că, astăzi, suntem martorii formării unei economii globale, bazate pe reţele, a unei economii a trecerii de
la un sistem de interdependenţă, axat cu precădere pe comerţ, către un sistem de interacţionări, axat cu
precădere pe reţele. Însăşi informatizarea devine un complex interramural al economiei naţionale. După
cum menţionează N.Şişcan, „în sfera de activitate informaţională se include ştiinţa, învăţământul,
comunicaţiile, industria, mass-media, activitatea de patentare şi licenţiere, subramurile de construcţie a
maşinilor electronice şi de informare, centrele de calcul, telecomunicaţiile, fondurile de algoritmi pentru
programare şi alte componente ale industriei informaţionale” [6, 51].
Complexurile „om-reţea” ale acestei societăţi asigură activitatea operaţională în sfera timpului real,
independent de poziţia geografică a obiectului dirijat. Aceasta a creat condiţii obiective pentru
corporatizarea globală a economiei [7, 61], globalizarea ei, informatizarea globală a populaţiei. Anume,
globalizarea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile şi activităţile desfăşurate într-o parte a
lumii au consecinţe semnificative pentru indivizi şi comunicaţii, situate la mari distanţe una de alta.
Globalizarea economiei reprezintă universalizarea sau omogenizarea vieţii economice, proces al
creşterii interdependenţei dintre statele naţionale, survenite în urma extinderii şi aprofundării legăturilor
transnaţionale în tot mai vaste şi variate sfere ale vieţii economice, politice, sociale şi culturale.
Globalizarea a creat condiţiile transferului nelimitat al unui mare volum de active productive în alte
state, a contribuit la reducerea şomajului şi a sărăciei. Ea a însemnat creşterea interdependenţei pieţelor,
care a presupus un întreg schimb de idei şi cunoştinţe absolut necesare procesului de îmbogăţire a
popoarelor [8, 46-47].
O tendinţă de globarizare evidentă cunoaşte şi industria petrolului, a automobilelor, cea chimică,
farmaceutică, de telecomunicaţii şi informatică, produse, care sunt fabricate de mulţi agenţi economici, ca
rezultat al dispersării producţiei materiale, atât sub incidenţa adâncirii cooperării internaţionale, cât şi a

88
expansiunii corporaţiilor transnaţionale. Economia mondială este profund marcată de fenomenul
internaţionalizării afacerilor, creşterii interdependenţei economice a statelor, integrării economice la
nivelurile regional, european şi chiar mondial [9, 19].
În societatea postmodernă, într-un proces de globalizare se află şi piaţa serviciilor. Creşte rolul
serviciilor în viaţa economică mondială. Schimbările internaţionale de servicii se realizează într-un ritm
cu mult mai înalt decât creşterea de bunuri materiale în plan mondial. Munca intelectuală creativă capătă
o apreciere tot mai înaltă. Odată cu serviciile legate de transferurile de tehnologie au loc şi servicii
financiare, ce creează un spaţiu financiar global, o piaţă financiară globală. Şi, după cum menţionează
R. Hîncu, „prima şi cea mai importantă consecinţă a globalizării producţiei a fost detaşarea banilor de
spaţiul teritorial naţional. O mare cantitate de bani se mişcă astăzi în aşa-numitul „spaţiu global”, sau
„spaţiu cibernetic al computerelor bancare”. Conform unor date statistice, în anul 1985, aproximativ 190
miliarde dolari americani erau tranzacţionaţi, trecând dintr-o mână în alta, în fiecare zi în cei trei poli
financiari ai lumii: New York, Londra şi Tokyo. După numai zece ani, respectiv în anul 1995, această
sumă ajunsese la 1,2 trilioane dolari[10, 17-18].
Internetizarea globală a societăţii, legată de aplicarea unor sisteme comunicative globale şi, în
primul rând, de utilizarea Internetului, duce la formarea unui ciberspaţiu virtual mondial. Internetul, ce
contribuie la realizarea necesităţii omului de comunicare, cunoaştere şi distracţie, a devenit astăzi factor
esenţial al dezvoltării societăţii postmoderne, a vieţii economice. Treptat, Internetul a evoluat dintr-o
reţea de calculatoare într-o reţea umană. Şi „datorită reţelelor computerizate, piaţa internaţională
electronică funcţionează fără întreruperi şi pe întreg globul, ceea ce a devenit bază a globalizării
economice, a modificărilor principiale în procesele de gestiune a structurilor organizaţionale, a
modificării locului şi rolului omului în procesul producţiei şi al valorificării produselor şi serviciilor,
inclusiv al celor informaţionale” [11, 47].
Începând cu anii `90 ai sec. XX, Internetul reprezintă una din cele mai de perspectivă posibilităţi
tehnice existente, care poate asigura interacţiunea şi colaborarea diferitelor subiecte, ce pot uni toate
subiectele lumii „într-un sistem închis”. Mediul Internetului tinde să fie perceput ca o lume, ce are o
întindere specifică, numită ciberspaţiu, mediu în care apar şi se înmulţesc asociaţiile virtuale. Actualele
procese de globalizare sunt generate de civilizaţia occidentală, în frunte cu SUA, şi tind să se extindă
asupra întregii lumi. Anume, în cadrul acestei civilizaţii pornesc iniţiativele şi îndemnurile spre o
cooperare mai largă a ţărilor cu scopul integrării economice mondiale, folosirii eficiente a mijloacelor
financiare, resurselor naturale, capitalului uman [12, 228]. Odată cu informatizarea intensă de reţea a
societăţii gospodăria mondială se transformă într-o lume globală a companiilor transnaţionale, care
capătă structură de reţea. Structura de reţea asigură globalizarea capitalului. Se formează un spaţiu
internaţional financiar mondial. Se structurează un spaţiu unitar informaţional de piaţă.
Economia societăţii postmoderne poate fi numită şi economie de reţea, economie virtuală, sau
Economie Nouă, care „trebuie înţeleasă în sensul transformării activităţii economice, pe măsură ce
tehnologiile digitale fac din ce în ce mai uşoară şi mai ieftină accesarea, prelucrarea şi stocarea
informaţiei [13, 226]. Economia de reţea, este numită aşa, fiindcă ea e realizată cu ajutorul reţelelor
electronice. Inernet-economia este legată de dezvoltarea businessului în Internet, deschiderea site-urilor
şi magazinelor virtuale [14, 50-51], folosirea publicităţii electronice şi a marketingului. „Economia
virtuală înseamnă realizarea operaţiilor economice în ordine electronică. Economia electronică exprimă
faptul că economia e bazată pe folosirea largă a informaţiei, cunoştinţelor şi a tehnologiilor
informaţionale şi comunicative. Economia Nouă reprezintă economia bazată pe cunoştinţe sau pe
activitatea de cercetare, unde cheia spre un nivel de viaţă înalt şi crearea a noi locuri de muncă o
reprezintă răspândirea ideilor inovaţionale şi a tehnologiilor, folosite la producerea şi realizarea
serviciilor” [15, 50].
În societatea postmodernă, are loc informatizarea proceselor de producţie. Această dezvoltare
tehnologică, bazată pe progresele ştiinţifice şi inginereşti, este determinată de cauze economice, cum ar
fi mărirea productivităţii, calităţii ş.a. În societatea postmodernă, are loc şi introducerea mijloacelor
electronice avansate, care ridică nivelul de automatizare, echipamentele tehnice devin foarte sofisticate.
Societatea se află la stadiul de informatizare înaltă, în care datele măsurate sunt procesate în scopul

89
integrării lor în mesaje adresate personalului din sistem. Mesajele furnizate de calculator trebuie să fie
compatibile cu nevoile factorului uman.
În societatea postmodernă, prin introducerea standardelor informaţionale de reţea, computerele din
centrele de calcul se transformă în centre de comunicare. Internetul devine baza economică a acestei
societăţi, apare Internet-economia, ce „presupune o structură sistemic organizată”, multidimensională,
spaţială, de relaţii în reţeaua Internetului între agenţi economici [16, 169]. Numărul utilizatorilor
Internetului e în permanentă creştere: de la 30 milioane persoane în anul 1993, la 100 milioane în anul
1995, şi peste 150 milioane în anul 2000. Anume, Internetul, la ora actuală, reprezintă vectorul de bază
al dezvoltării societăţii. Internetul duce la simplificarea procesului de muncă şi comunicare, la reducerea
substanţială a costurilor, schimbă structura şi repartiţia locurilor de muncă într-o ţară, într-o anumită
zonă geografică. Multe locuri de muncă tradiţionale vor fi înlocuite, tot mai mult, cu mijloace
informative şi comunicative Afacerile electronice, e-bankingul, banii virtuali, e-asigurarea, e-learningul,
e-comerţul ş.a., deja, de mult au produs revoluţii în domeniile respective. Internetul serveşte unei
dezvoltării durabile, contribuind la concretizarea planurilor de acţiune pentru o dezvoltare durabilă [17,
485-491].
Internetul a revoluţionat activitatea comercială. Apare i-comerţul (comerţul mediat de reţelele
informatice), i-afacerile (afacerile informatice), mediate de reţelele informatice în condiţiile i-economiei
(economiei în care procesele economice sunt mediate, în fond, de reţelele informatice). Valoarea
tranzacţiilor electronice a crescut de la 17 miliarde dolari SUA, la sfârşitul anului 1999, la peste 360
miliarde dolari SUA în anul 2003.Comerţul electronic modifică pe scară largă atât procesul de
producţie, cât şi modelele organizaţionale. Volumul comerţului electronic a crescut de la 4,5 miliarde
SUA, în anul 1998, la 35 miliarde dolari SUA, în anul 2002.La aceasta, a contribuit şi creşterea
numărului utilizatorilor Internet, de la 15 milioane, la începutul anilor `90 ai sec. XX – la 580,8
milioane, în anul 2002, dintre care 31.4% sunt localizate în America de Nord, 32% --în Europa şi
28.9%--în Asia.
În societatea postmodernă, la începutul anilor `80, ai sec. XX, a apărut şi o nouă tehnologie, numită
„Home-banking”, tehnologie de deservire bancară la distanţă, ce oferă clientului servicii bancare fără a
frecventa oficiul băncilor. În dezvoltarea acestor tehnologii, putem deosebi trei etape principale: a)
apariţia bankingului telefonic, ce reprezintă serviciul bancar, bazat pe folosirea telefoanelor cu culegere
tonală a numărului; b) apariţia PC bankingului, ce permite clientului direct conectat cu serviciile băncii,
cu ajutorul computerului personal şi al modemului să execute operaţii băneşti; c) apariţia Internet-
bankingului, ce permite clientului conectarea cu serviciile băncii cu ajutorul Internetului. În afară de
Internet-banking, destinat unei persoane fizice, mai există şi Corporite Internet-banking, destinat
clienţilor corporativi. De Internet-banking au nevoie atât băncile, cât şi clienţii. Cointeresaţi în
dezvoltarea Internet-bankingului, s-au dovedit a fi toţi cei care vând mărfurile lor, sau propun serviciile
lor maselor largi de consumatori, persoanelor fizice. S-au dovedit comode, în activitatea băncilor, şi
poştele electronice, telefonul şi alte forme de comunicare telefonică. Numărul consumatorilor Internet-
bankingului creşte permanent [18, 30-35]. Cauza constă în faptul că clienţii pot căpăta diferite servicii şi
procente relativ mari la un preţ relativ mic al serviciilor. Acele servicii, de care clientul beneficiază la
oficiul băncilor, el le primeşte şi folosind sistemele de servicii bancare îndepărtate, cum ar fi operaţiile
cu conturile sale (transferuri de pe cont pe cont ş.a.), mijloacele de investire (depozite, hârtii de valoare,
speculaţii valutare ş.a.), transferări şi plăţile conturilor pentru mărfuri şi servicii şi chiar acordarea
creditelor.
Menţionăm că prima Internet-bancă din lume a apărut, în anul 1995, în SUA. Astăzi, în lume există
peste 300 Internet-bănci, care propun servicii depline. Dezvoltarea Internet-bankingului se datoreşte
faptului că: a) oamenii au nevoie de servicii comode, pe care Internet-băncile le propun; b) deservirea la
distanţă a clienţilor prin Internet e rentabilă pentru bănci, micşorându-se la minimum cheltuielile
băncilor, legate de efectuarea acestor operaţii; c) Internet-banca are caracter nelimitat, ce se manifestă în
faptul că banca provincială poate să devină bancă de caracter naţional; în aceste condiţii, băncile, pentru
a ieşi pe piaţa altor oraşe, n-au nevoie de a deschide acolo filiale; d) Internet-bankingul acordă prioritate
băncilor mai dezvoltate din acest punct de vedere tehnologic în concurenţa lor cu băncile mai puţin
dezvoltate din punct de vedere, concurenţa fiind un promotor al progresului. De Internet-banking au

90
nevoie toţi, fiindcă companiile producătoare de programe au elaborat programe pentru a duce finanţele
personale. Prin aceasta, clienţilor li s-au oferit posibilităţi să planifice simultan finanţele lor, să facă cu
ele operaţii reale, să facă analiza lor. De Internet-banking au nevoie şi vânzătorii, companiile, care vând
mărfuri şi serviciile lor persoanelor fizice. Clientului, care se foloseşte de serviciile Internet-băncii, îi
este mai comod să facă cumpărături direct în Internet, unde el a găsit marfa necesară. Primind contul,
clientul îl plăteşte, doar intrarea în bancă se află în computerul lui. Posibilităţile Internet-bankingului
sunt mari. Către anul 2005, numărul celor care vor realiza diferite operaţii băneşti în reţea va atinge cifra
de 75 milioane. La serviciile lui, vor apela 30% de europeni, în primul rând, cei din ţările nord-
europene. Printre cele mai active ţări, în acest plan, sunt Germania, Anglia, Danemarca, Finlanda,
Norvegia, Suedia [19, 69].
Analizând economia tradiţională şi „Noua economie”, L.Batagan menţionează că noua economie
este caracterizată de intensificarea înglobării cunoaşterii în noile produse şi servicii, creşterea
importanţei învăţării şi inovării, a globalizării şi a dezvoltării durabile. Noua economie, reprezentând o
rezultantă a interacţiunii dintre calculatorul personal, telecomunicaţii, Internet şi electronică, se
caracterizează printr-o serie de trăsături cu totul deosebite de economia tradiţională. Odată cu trecerea la
„Noua economie”, oamenii continuă să trăiască în „locuri”, iar dezvoltarea economiei se realizează în
„spaţiu”. Dacă, în producerea tradiţională, lanţul producerii de valoare este linear, leagă „locurile” unul
de altul, în „Noua economie”, „spaţiul” reprezintă un mediu creat electronic, unde agenţii economici pot
fi contactaţi în mod diferit, şi fiecare problemă poate avea mai multe soluţii. Dacă, în economia
tradiţională, perioadele pentru câştigul profitului sunt cunoscute, apoi, pentru „Noua economie”,
producţia are loc în funcţie de cererea clientului. „Noua economie” înseamnă flux şi schimbare. În ea,
multiplicarea creează valoare. Cu cât se vor vinde mai multe copii, cu atât acestea vor fi mai dorite. În
„Noua economie”, se urmăreşte exploatarea maximă a potenţialului produselor şi serviciilor, bazate pe
informaţie. Cele mai importante materii prime ale „Noii economii” sunt cunoştinţele şi capacitatea
inovativă, care este bazată pe învăţare. Viteza de înnoire tehnologică şi cerinţele competitive necesită o
actualizare continuă a cunoştinţelor. Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi de comunicaţii
transformă economia într-o economie globală. Comerţul exterior şi pieţele de capital sunt conectate la
nivel global şi operează continuu [20, 576-579].
Procesul de globalizare a economiei poate fi ilustrat şi pe exemplul formării economiei networks.
Dacă la începutul sec. XX au apărut trusturile-uniuni corporative mari, care ocupau, în realitate, poziţii de
monopol în unele domenii; pe la mijlocul sec. XX, au apărut conglomeratele-uniuni de companii, strâns
legate cu modurile de afaceri; apoi la sfârşitul sec. XX, apare o creaţie nouă, numită econet, sau economie
networks [21, 54-55]. În economie, existau Internet-incubatoare, ca CM, GL, ICG ş.a. Pe exemplul lor, se
poate vedea cum se va dezvolta economia, cum va fi organizat businessul internaţional, în continuare, în
sec. XXI. Aceste incubatoare [22, 44-48] îşi pun în faţa lor scopul de a ajuta Internet-companiile tinere, ca
ele să stea pe picioare, să scoată repede acţiunile lor la bursă, să devină companii cu valoare deplină. După
datele oficiale, la fiecare trei luni, în lume se creează, în jurul lor, aproximativ o mie de Internet-economii,
iar volumul investiţiilor depăşeşte 12 miliarde dolari SUA pe trimestru. Astăzi, numai în SUA, există peste
30 de construcţii ale econetului. Companiile economiei vechi pot apela la serviciile econetului pentru a
întări poziţiile lor în spaţiul virtual. Astăzi, în lume, există peste 1500 incubatoare de afaceri, faţă de 300,
câte au existat cu 10 ani în urmă. Fondurile de investiţii, pentru a lucra eficient, se transformă în Internet-
incubatoare, iar incubatoarele se transformă în grupe de companii, ce se sprijină unele pe altele în
activitatea lor.
Dezvoltarea tehnologiilor informaţionale contribuie la perfecţionarea tehnologiilor de însuşire, la
dezvoltarea tehnologiilor financiar-speculative a economiei simbolice a birjei. Rolul dominant în
economie le revine corporaţiilor mari, iar procentul înalt al întreprinderilor particulare ne vorbeşte
despre existenţa factorului impunerii faţă de muncă. Întreprinzătorii individuali au înlocuit
calculatoarele cu computere, incluse în reţea, dar au păstrat impunerea faţă de muncă. În societatea
postmodernă cu spaţiul ei virtual, tot mai mult, se operează cu echivalentul realităţii, ea reprezintă lumea
operării cu echivalentele valorilor reale ale lumii naturale.
În dezvoltarea economiei postmoderne, pot fi evidenţiate două tendinţe: prima e legată de aplicarea
practicii electronice în „Noua economie”, iar cea de a doua e bazată pe informatizarea de reţea şi e

91
legată de dezvoltarea „Noii economii”, financiare globale, ce diverge cu necesităţiile constructive ale
omului, cu necesităţile economiei reale. Are loc obţinerea plusvalorii fără producerea valorii reale.
Energia de bază creatoare a economiei postmoderne este îndreptată în sfera speculaţiilor. Aceasta duce
la apariţia unei cvasieconomii distructive.
După o analiză a specificului economiei societăţii postmoderne, vom trece la examinarea, în această
societate, a rolului formativ al filosofiei ştiinţei economice, dând o interpretare filosofică diferitelor
teorii economice din societatea postmodernă.
Analizând filosofia ştiinţei economice, în etapa societăţii postmoderne, vom examina teoria
economică a ofertei (A.Laffer, P.Craig, Roberts Ture ş.a.), „teoria anticipărilor raţionale”, sau noua
teorie clasică (R.Lucas, Th.Sergent, N.Wallace ş.a.), teoriile neoinstituţionaliste: a costurilor de tranziţie
(D. North, D. Wallis), a drepturilor de proprietate (A.Onore ş.a.), a firmei (A.Alchian, H.Demsch);
teoria opţiunilor publice (J.Buchanan ş.a.), teoria capitalului uman şi comportamentului uman
(D.Becker, T.Schultz), teoriile societăţii informaţionale, precum: teoria „societăţii cunoştinţelor” şi a
„economiei inovaţionale” (P.Drucker); teoria întreruperii succesivităţii (A.Toffler), teoria societăţii
industrial-tehnocratice (D.Bell); teoria tehnologiei intelectuale (F.Von Hayek, H. Friedman), a
transformărilor postsocialiste (D. Sacs), teoriile globalizării (D.Meadows, J.Renders, W.Behras ş.a.).
Reprezentanţii teoriei ofertei [23, 77-847], apărute la sfârşitul anilor `70 – începutul anilor `80,
afirmă că nu consumatorul (cererea), dar antreprenorul (oferta) reprezintă punctul de plecare al oricărei
dezvoltări economice. Producţia contribuie la apariţia veniturilor, folosite pentru procurarea a ceea ce
propune oferta, ce necesită stimularea ofertei, activizarea producţiei şi a ocupării complete a forţei de
muncă. Ei pun accentul pe stimulente, pe reducerea impozitelor. Amestecul statului în economie este
privit ca dăunător. Deficitul economiilor, consideră ei, este cauza încetinirii dezvoltării economice.
Aceste idei orientează personalităţile la aceea, ca producătorul să contribuie la stimularea ofertei,
antreprenorul să accelereze dezvoltarea economiei, iar societatea – la stimularea activităţii
antreprenorilor, a producătorilor, la stimularea ofertei, ocuparea completă a forţei de muncă, reducerea
impozitelor, micşorarea deficitului economiilor, interzicerea amestecului statului în economie.
Reprezentaţii teoriei anticipărilor raţionale [24, 85-92] consideră că sunt raţionale anticipările
indivizilor, când ele coincid cu previziunile modelului economic propus. Ei afirmă că deciziile
economice trebuie să fie luate pe baza relaţiilor de piaţă. Ei pun la baza concepţiilor lor asemenea idei,
ca: preţurile şi salariile sunt schimbătoare şi că oamenii se comportă ca nişte supercalculatoare, folosind,
în deciziile lor, ultimele informaţii, sau previziuni. Ei cunosc şi folosesc toate informaţiile şi teoriile
economice, bazându-şi pe ele deciziile lor economice. Aceste idei orientează personalităţile la anticipări
raţionale pe baza relaţiilor de piaţă existente, pe ultimele informaţii sau previziuni, pe informaţiile şi
previziunile teoriilor economice existente, iar societatea – la crearea modelelor economice ale
dezvoltării economice pe baza anticipărilor raţionale ale antreprenorilor, producătorilor de bunuri
materiale.
Reprezentanţii teoriei neoinstituţionaliste, a costurilor de tranzacţii [25, 99-103] vorbesc despre
rolul hotărâtor, primordial al costului de producţie în funcţionarea mecanismului economic, înţelegând
prin costurile de tranziţie cheltuielile necesare pentru transmiterea drepturilor de proprietate de la un
agent economic la altul. Ei afirmă că, la creşterea lor, contribuie aprofundarea diviziunii muncii şi
dezvoltarea specializării. Statul intervine în economie prin impunerea unor reguli legale, prin controlul
asupra calităţii mărfurilor, menţinerea monedei stabile, controlul respectării regulilor impuse, cât şi
transformarea unor activităţi economice private în activităţi publice. Aceste idei orientează
personalităţile la micşorarea costului de tranzacţie, iar societatea – la aprofundarea diviziunii muncii şi a
specializării, la asigurarea creşterii costurilor de tranzacţii, la intervenţia statului în economie în scopul
ridicării calităţii mărfurilor, menţinerea monedei stabile, controlul respectării regulilor impuse şi
transformarea unor activităţi private în activităţi publice.
Reprezentanţii teoriei drepturilor de proprietate [26, 105-108] afirmau că deţinerea drepturilor de
proprietate presupune posedarea de un anumit subiect a resurselor şi bunurilor rare, deosebind proprietatea
privată, când aceste drepturi aparţin indivizilor, şi proprietatea publică, când aceste drepturi aparţin
statului. Ei vorbesc despre responsabilitatea proprietarului, iar trecerea obiectului proprietăţii de la un
proprietar iraţional la unul raţional duce la creşterea eficacităţii resurselor economice. Aplicarea drepturilor

92
de proprietate unui proprietar înseamnă excluderea altor subiecţi de la accesul la resursele şi bunurile rare.
Definirea drepturilor de proprietate înseamnă determinarea exactă a împuternicirilor proprietarilor. La
lichidarea externalităţilor influenţează crearea noilor drepturi de proprietate în domeniile în care ele
lipsesc, sau sunt neclar definite. Externalităţile au drept cauză principală imperfecţiunea legislaturii. Aceste
idei orientează personalităţiile la responsabilitatea lor pentru acţiunile efectuate, ca ele să fie proprietari
raţionali, să contribuie la creşterea eficienţei resurselor economice, iar societatea – la definirea strictă a
drepturilor de proprietate pentru proprietar, să distingă proprietatea privată de cea publică, să contribuie la
lichidarea externalităţilor, la crearea noilor drepturi de proprietate în domeniile în care ele lipsesc, crearea
unui sistem legislativ perfect.
Reprezentanţii teoriei firmei [27, 10,8-114] înţeleg firma ca un instrument alternativ de alocare a
resurselor în raport cu cel al pieţei, ca mijloc de minimizare a costurilor de tranzacţii prin internaţionalizarea
diferitelor cheltuieli şi presupune un set de contracte pe termen lung între posesorii de resurse; firma permite
proprietarilor săi să se acomodeze mai rapid la schimbările imprevizibile. Proprietarul întreprinderii privat-
individuale prin dreptul la venitul rezidual capătă stimulente puternice de a fi eficient, iar dispunând de
dreptul de înlocuire a membrilor echipei poate ajunge la o economie substanţială în vederea purtării
negocierilor. Ca proprietar al firmei, poate deveni posesorul capitalului fix, dacă e vorba de întreprindere
capitalistă, sau a capitalului uman, dacă cunoştinţele şi capacităţile omului sunt foarte importante. Pentru
proprietarul corporaţiilor deschise, drepturile de proprietate sunt mai limitate faţă de drepturile proprietarului
individual. Acţionarii poartă şi o responsabilitate limitată. Pentru firmele publice, controlul asupra
comportamentului aparatului de conducere este minim. Proprietatea publică poate fi cea mai eficientă formă
de organizare, când e vorba de producerea bunurilor ce satisfac nevoile colective. Structura împuternicirilor
posedate influenţează eficienţa funcţionării firmei, schimbările tehnologice şi instituţionale determină
căutarea noilor forme juridico-organizatorice. Pe piaţa formelor organizatorice, concurează forme de tip
diferit. Aceste idei orientează personalităţile, proprietarii firmei, să se acomodeze mai repede la schimbările
neprevăzute, proprietarul întreprinderii privat-individuale să folosească toate stimulentele pentru a fi eficient,
iar societatea – la dezvoltarea firmelor în scopul minimizării costurilor de tranzacţie. Firmele trebuie să
contribuie la acomodarea cât mai rapidă a proprietarilor la schimbările neprevăzute, să creeze stimulente
pentru proprietarii întreprinderilor privat-individuale, să contribuie la dezvoltarea capitalului uman, ca şi a
celui fix, să facă ca proprietatea publică să devină formă de organizare din cele mai eficiente. Să creeze
structuri ale împuternicirilor posedate, cât şi să efectueze schimbări tehnologice şi instituţionale, să elaboreze
aşa forme juridico-organizatorice, astfel ca ele să funcţioneze cât mai eficient.
Reprezentanţii teoriei opţiunii publice [28, 115-129] analizează corelaţia dintre sistemul politic,
modul lui de funcţionare ca sistem instituţional şi optimal economic, legătura dintre comportamentul
omului economic, politic şi binele colectiv, impactul birocraţiei politice şi economice asupra eficacităţii
sociale, modul în care deciziile politice determină eficienţa afacerilor. Omul este analizat ca individ,
care apreciază valoarea banilor, participă la activitatea economică. Opţiunea individului poate fi folosită
ca bază de plecare la analiza tuturor domeniilor, în care el poate participa. Se consideră că
comportamentul şi opţiunea individului poate fi afectată de diferite structuri instituţionale şi depinde de
interacţiunea structurilor de piaţă cu cele politice. Opţiunea individului poate fi folosită ca bază de
plecare la analiza tuturor domeniilor în care el poate participa.
Reprezentanţii acestei teorii transferă noţiunea de câştig, ca rezultat din schimburile reciproce dintre
indivizi, în domeniul deciziilor politice. Ei consideră că importanţa statului rezidă în capacitatea lui de a
găsi acel cadru economic legal menit să asigure oamenilor şanse egale de a obţine câştiguri prin efortul
propriu şi prin cooperarea cu succes cu ceilalţi. Ei au convingeri antistatale, afirmând că funcţionarii
publici îşi satisfac interesele proprii prin folosirea funcţiilor pe care le deţin, ei cheltuiesc dintr-un
buzunar colectiv fără nici un risc personal şi că preferinţele oamenilor şi ale colectivelor publice pot,
doar întâmplător, coincide cu preferinţele funcţionarilor publici. Ei susţin că are loc transformarea
omului politic într-un profitor, ce are ca scop prădarea unui bun comun--trezoreria naţională – şi aceasta
se datoreşte structurii şi naturii umane şi unica ieşire din situaţia dată este stabilirea unui minimum de
stat. Reprezentanţii acestei teorii analizează şi elementele de bază ale pieţei politice, schimbul reciproc
dintre participanţi cu scopul de a lua deciziile corespunzătoare, pornind din interesele private. Obiectul
pieţei politice sunt deciziile politice. Cererea politică vine din partea alegătorilor şi grupelor de presiune,

93
ce folosesc metode de influenţă asupra puterii reprezentative, având scopul de a lua o hotărâre politică
convenabilă unei grupe înguste de alegători. Deputaţii susţin alegătorii cu influenţă în speranţa de a fi
realeşi şi pe viitor. Deputaţii se susţin reciproc şi prin comerţul de voturi. Deputatul cumpără susţinerea
prin acordarea votului său pentru susţinerea proiectelor colegilor lui. Grupele de deputaţi sunt
cointeresate şi prin aprobarea anumitor proiecte de legi convenabile lor. Liderii politici sunt dependenţi
şi de partidele, care i-au înaintat, satisfăcând interesele acestui partid. Reprezentanţii acestei teorii au
formulat şi noţiunea de economie a birocraţiei, a unui sistem de organizaţii, ce nu produce bunuri
economice, primesc venituri din izvoare, ce nu provin din activitatea lor. Deţinând monopol asupra
informaţiei, aceste organizaţii participă la adoptarea a noi decizii prin prelucrarea politicienilor în
direcţia dorită de ei. Ei vorbesc şi de o rentă politică, adică o rentă primită de funcţionarii publici din
contul societăţii şi al unor persoane aparte. Ei au formulat şi noţiunea de ştiinţă economică
constituţională şi de costuri de luare a deciziilor colective. Ei pledează pentru un sistem de proceduri,
reguli, ce ar reglementa adoptarea legilor, elaborarea de forme şi metode de supraveghere asupra
finanţelor şi principiilor impunerii. Activitatea economică a statului trebuie bazată pe anumite norme şi
reguli. Ei analizează, de asemenea, legătura dintre masa monetară şi inflaţie, cât şi dintre deficitul
bugetar, masa monetară şi inflaţie. Reprezentanţii acestei teorii pledează pentru un stat minim,
propunând adoptarea unor amendamente constituţionale, ce ar reduce atribuţiile funcţionarilor de stat,
interzicerea finanţării cheltuielilor publice prin deficite bugetare, descentralizarea conducerii
administrative şi introducerea elementului de concurenţă, facilitarea aportului direct al cheltuielilor la
rezolvarea problemelor, ce au caracter politic. Ei consideră că e nevoie de noi structuri politice, care ar
putea să ducă la democratizarea societăţii. Aceste idei orientează personalităţile la o participare mai
activă la activităţile economice, iar societatea – la elaborarea unui sistem politic, care să funcţioneze ca
un optimum economic; la luarea unor decizii politice care ar avea ca efect o anumită eficienţă a
afacerilor; să nu admită afectarea comportamentului sau opţiunii individului de către diferite structuri
instituţionale, să atingă o interacţiune convenabilă a structurilor de piaţă şi politice, să se admită decizii
politice utile pentru societate, să orienteze activitatea statului spre a găsi cadrul economic legal, ce ar
asigura oamenilor şanse egale la succes; să creeze condiţii pentru funcţionarea unui stat minim, să
reducă la minim influenţa grupelor de presiune asupra luării deciziilor politice de către deputaţi, să
excludă monopolul asupra informaţiei din partea liderilor politici, ca activitatea statului să fie bazată pe
norme şi reguli, să se adopte amendamente constituţionale ce ar limita, oarecum, atributele
funcţionarilor de stat, să realizeze descentralizarea conducerii administrative şi introducerea elementelor
de concurenţă; să creeze noi structuri politice, ce ar facilita democratizarea mai largă a societăţii.
Teoriile capitalului uman şi a comportamentului uman [29, 130-137], apărute în anii `70-`80 ai
secolului XX, pot fi considerate ca revoluţii intelectuale. Înţelegând prin capital uman un stoc de
capacităţi, cunoştinţe, aptitudini şi motivaţii ale omului, reprezentanţii acestei teorii vorbesc despre
capital uman care necesită alocarea mijloacelor de la consumul curent pentru a obţine venituri în viitor
şi, anume, în învăţământ, instruirea profesională, deservirea medicală, naşterea şi educarea copiilor.
Formulând noţiunea de rată de restituire (înaltă, mică, privată, socială), ei vorbesc despre o rentabilitate
mai mare a capitalului uman faţă de cel fix, privit ca un factor important al creşterii economice. Ei
explică formarea capitalului uman, dezvoltarea şi acumularea lui. Vorbind despre teoria economică a
familiei, ca sursă a capitalului uman, ei menţionează că, investind în instruirea copiilor, părinţii fac
comparaţii între costuri şi beneficii, dau dovadă de raţiune economică. În sfera comportamentelor şi
hotărârilor umane, partea de iraţionalitate este destul de mică. Aceste idei orientează personalităţile la un
comportament raţional, la o rentabilitate mai mare a capitalului ei uman, la investiţii în educarea
generaţiei viitoare, iar societatea – la dezvoltarea capitalului uman şi a comportamentului uman, la
accelerarea investiţiilor din partea statului în dezvoltarea învăţământului, a pregătirii cadrelor ş.a.
Reprezentanţii teoriilor societăţii informaţionale, ai teoriei societăţii cunoştinţelor [30, 141],
menţionează că în societatea actuală apare necesitatea creşterii nivelului de instruire şi calificare, şi că,
anume, cunoştinţele devin resursele economice de bază ce duc la creşterea productivităţii muncii, la
creşterea economică.Ca figură principală, devine lucrătorul bine instruit şi calificat. Apare necesitatea
determinării statutului, funcţiilor şi poziţiei lui, crearea condiţiilor instruirii continue a acestui lucrător.
Instruirea multiplică informaţia, influenţează activ asupra tuturor laturilor de producţie ale societăţii ca

94
atare. Noile cunoştinţe reprezintă o bază sigură pentru inovaţii în producţie şi consum, pentru dezvoltarea
antreprenoriatului. Aceste idei orientează personalităţile la ridicarea nivelului lor de instruire şi calificare,
să devină personalitate bine instruită şi calificată, iar societatea – să asigure creşterea acestui nivel,
asigurând o creştere economică; să creeze condiţii pentru instruirea continuă a lucrătorilor, să dezvolte
antreprenoriatul pe baza noilor cunoştinţe dobândite.
Reprezentanţii teoriei economice inovaţionale şi societăţii antreprenoriale [31, 141-144] apreciază
cunoştinţele ca obiect şi produs al muncii, pe baza cărora se organizează toate laturile vieţii sociale şi că,
în calitate de producători, în rând cu firmele se situează şi universităţile, în care activează producătorii
de cunoştinţe. Apare proprietatea intelectuală, care determină dezvoltarea societăţii în viitor. Informaţia
poate fi copiată şi păstrată timp îndelungat, aducând profit esenţial. Apare întreprinzătorul novator,
riscant şi independent. Rapiditatea transmiterii informaţiei cu ajutorul Internetului duce la crearea a noi
locuri de muncă. Întreprinzătorul acordă o atenţie deosebită managementului creşterii nivelului de
instruire şi calificare, dezvoltării capacităţii creative a lucrătorilor, descentralizării procesului decizional,
dezvoltării antreprenoriatului intern; decisivă devine dirijarea ştiinţifică.
Aceste idei orientează personalităţile să-şi îmbogăţească cunoştinţele permanent, întreprinzătorul să
acorde atenţie deosebită managementului creşterii nivelului de instruire şi calificare, să fie novatoare,
riscante şi independente, iar societatea – să dezvolte capacitatea creatoare a lucrătorilor, să
descentralizeze procesul decizional, să dezvolte antreprenoriatul intern, să dezvolte universităţile ca
producătoare de cunoştinţe noi şi să asigure dezvoltarea societăţii pe baza dezvoltării proprietăţii
intelectuale, să creeze noi locuri de muncă pe baza folosirii Internetului, să dirijeze munca ştiinţifică.
Reprezentanţii teoriei întreruperii succesiunii [32, 144-148] afirmă că a doua revoluţie industrială
este nu o simplă dezvoltare a „Noii economii” (economia serviciilor, economia cunoştinţelor), dar un
fenomen nou, care înseamnă naşterea unei civilizaţii noi, care modifică chiar şi bazele existenţei.
Această nouă civilizaţie se caracterizează prin faptul că locul determinat al producţiei materiale şi al
lucrătorului pasiv va fi cedat producţiei intelectuale şi personalităţii active şi în locul caracterului de
masă al producţiei şi consumului va veni individualizarea ei, se modifică caracterul antreprenoriatului,
apar o mulţime de forme de organizare şi dirijare a activităţii. Are loc diferenţierea tot mai mare a
membrilor societăţii.Ca factor important al stratificării sociale devin studiile capitale. Se ascut
contradicţiile dintre elita intelectuală şi întreprinzători. Întreprinzătorii devin dependenţi de abilităţile
specialiştilor de înaltă calificare, dar informaţia şi cunoştinţele devin resursele principale ale producţiei
contemporane. Elita intelectuală amplifică tendinţa de redistribuire a avuţiei naţionale în interesele ei
proprii. Se elaborează noi planuri şi programe complexe de dezvoltare a economiei naţionale. Apare
necesitatea de a lărgi participarea democratică a membrilor societăţii la luarea deciziilor hotărâtoare cu
privire la problemele viitorului. Această participare, având loc la nivelul corporaţiilor, unde, în locul
tehnocraţiei şi birocraţiei, vine adhocraţia, ce reprezintă structuri de specialişti, conducători de proiecte
individuale. La nivelul statului, apar organizaţii obşteşti, care îşi desfăşoară activitatea în baza
principiului pluralismului, luând în consideraţie interesele tuturor categoriilor populaţiei, colaborarea
lor, apar organizaţii nonprofit în domeniul dezvoltării umanitare. La nivel global, apar „mişcări politice
transnaţionale”, compuse din diferite pături ale populaţiei: muncitori, consumatori, mici întreprinzători,
manageri, ecologişti, politicieni ş.a., care pot îndeplini funcţia unei asociaţii globale de control asupra
sistemelor tranzacţionale în planul folosirii tehnologiilor noi. Aceste idei orientează personalităţile, ca
ele să fie active, să însuşească noile forme de organizare şi dirijare a activităţii lor, să capete studii înalte,
să devină specialişti de înaltă calificare, să participe mai larg la luarea deciziilor privind perspectivele
dezvoltării societăţii în viitor, iar societatea – să contribuie la apariţia civilizaţiei noi, ce va avea la bază
o producţie intelectuală şi o personalitate activă, o producţie individualizată, să elaboreze noi planuri şi
programe de dezvoltare a economiei naţionale, să contribuie la lărgirea participării democratice a
membrilor societăţii la luarea hotărârilor, importante pentru viitorul societăţii, să contribuie la apariţia
structurilor de specialişti, conducători de proiecte individuale, şi a organizaţiilor obşteşti, ce iau în
consideraţie interesele tuturor păturilor sociale, să susţină mişcările politice transnaţionale cu privire la
folosirea tehnologiilor noi.
Reprezentanţii teoriei societăţii industrial-tehnocratice [33, 148-150] afirmă că, în societatea
postindustrială, ce vine în locul celei industriale, în producţie domină munca tehnică şi profesională, pe

95
baza unor cunoştinţe teoretice fundamentale. Rolul de bază în societate le revine ştiinţei şi elitei
savanţilor, ca instituţii importante devin universităţile, cea mai importantă clasă devine meritocraţia,
care bazează producţia materială pe munca intelectuală, pe capacitatea oamenilor de a rezolva probleme
intelectuale complicate. Persoanele instruite, creative, intelectuale se evidenţiază, ieşind în vârful
piramidei organizaţiilor şi grupurilor profesionale, rezolvând probleme manageriale complexe. În
rezolvarea contradicţiilor sociale apărute, un rol decisiv îi revine aplicării în practică a concepţiei
„gospodăriei sociale”, ce are la bază planificarea şi reglementarea stabilă a veniturilor şi cheltuielilor,
menite să satisfacă necesităţile sociale. Aceste idei orientează personalităţile la dezvoltarea capacităţii
lor de a rezolva probleme intelectuale complicate, să fie instruite, creative, iar societatea – să dezvolte
ştiinţa universitară, să contribuie la dezvoltarea elitei savanţilor, la traducerea în viaţă cât mai efectivă a
concepţiei „gospodăriei sociale”, la planificarea şi reglementarea statală a veniturilor şi cheltuielilor
publice.
Reprezentanţii teoriei tehnologiei intelectuale [34, 150-151] analizează piaţa ca sistem
informaţional global şi banii ca instrument general al decontărilor şi adoptării hotărârilor. Piaţa
reprezentând un mecanism informaţional global, un sistem economic enorm, integrează acţiunile
indivizilor şi comunităţilor lor şi formează sistemul de preţuri, pe baza cunoştinţelor despre nevoile şi
posibilităţile de producţie a oamenilor. Sistemul informaţional de piaţă funcţionează pe baza legităţilor
proprii şi nu poate fi reglementat cu ajutorul planificării, ce ar putea afecta activitatea ei, distruge
instrumentele ei intelectuale de luare a hotărârilor, şi statul nu trebuie să se ocupe cu reglarea preţurilor
pieţei, dar numai să regleze masa monetară în funcţie de nevoile pieţei şi legile circulaţiei monetare.
Aceste idei orientează personalităţile să cunoască profund nevoile şi posibilităţile de producţie ale
oamenilor, ce vor contribui la determinarea preţurilor pieţei, iar societatea – să contribuie la integrarea
acţiunilor indivizilor şi comunităţilor lor pentru determinarea preţurilor de piaţă, de a nu admite
reglementarea lor cu ajutorul planificării din partea statului, admiţând numai ca statul să regleze masa
monetară a statului.
Reprezentanţii teoriei transformărilor postsocialiste, postcomuniste (D.Sacs ş.a.) [35, 155-173]
analizează modelele „terapiei de şoc” şi „gradualismului pur”. Modelul „terapiei de şoc” presupunea
revigorarea economiei pe baza trecerii rapide la relaţiile de piaţă, pe baza ideilor liberalismului radical;
stabilirea financiară prin intermediul liberalizării preţurilor, limitarea veniturilor populaţiei, reducerea
deficitului bugetar, majorarea dobânzii, înfăptuirea transformărilor instituţionale, lichidarea planificării
centralizate, reformarea sistemului fiscal şi monetar, realizarea privatizării, elaborarea legislaţiei ei,
crearea sistemului social de protecţie a populaţiei. Modelul „gradualismului pur” presupune trecerea
evolutivă la relaţiile de piaţă, bazat pe ideile clasicismului şi keynesismului, şi presupune deficitul
drepturilor de mărfuri şi stabilirea pieţei de consum, pe baza dezvoltării sectorului privat şi reformării în
sectorul agrar; realizarea politicii antimonopol prin legislaţia corespunzătoare şi controlul asupra
preţurilor la producţia producătorilor-monopolişti; realizarea unei politici monetar-creditoare dure,
urmând reducerea inflaţiei, introducerea relaţiilor de piaţă la început în sfera producerii şi realizării
mărfurilor de consum, pe urmă – în ramurile investiţionale; liberalizarea preţurilor la etapa tardivă a
reformei. Au apărut şi diferite forme de combinare a acestor modele. Aceste idei orientează
personalităţile la posibilitatea lor de a revigora economia pe baza instaurării relaţiilor de piaţă, iar
societatea – la realizarea rapidă a trecerii la economia de piaţă pe baza liberalizării preţurilor; realizării
transformărilor instituţionaliste; lichidării planificării centralizate; elaborării legislaţiei necesare, cât şi
prin stabilirea pieţei de consum, pe baza dezvoltării sistemului privat, realizarea unei politici monetar-
creditare dure, prin utilizarea multitudinii variantelor transformărilor sistematice.
Reprezentanţii teoriilor globalizării (J.Barney ş.a.) [36, 174-190] analizează noţiunile de
„globalizare”, „mondializare”, „regionalizare”, examinează problema marjelor de manevre ale statelor-
naţiuni faţă de globalizare, problema convergenţei; inegalităţii în distribuirea şi folosirea veniturilor;
probleme de organizare a puterii, conform unei ierarhii internaţionale, analizează legătura dintre
globalizare şi cultură; fondul financiar. Sunt analizate şi principalele direcţii ale globalizării, precum
globalizarea financiară, formarea corporaţiilor transnaţionale, regionalizarea economiei, intensificarea
comerţului mondial, tendinţa spre convergenţă. Sunt examinate, în plan global, problemele populaţiei,
resurselor mediului, ritmurilor creşterii economice, comerţului internaţional, alimentaţiei, sănătăţii ş.a.

96
Aceste idei orientează personalităţile la cunoaşterea: inegalităţilor existente în distribuirea şi folosirea
veniturilor, dezvoltării populaţiei, situaţiei privind resursele naturale, ritmurilor creşterii economice,
alimentaţiei, sănătăţii ş.a., iar societatea – la organizarea puterii, conform unei ierarhii internaţionale, la
direcţionarea globalizării financiare, formarea corporaţiilor transnaţionale, regionalizarea economiei, la
comerţul internaţional, convergenţă ş.a.
Menţionăm, de asemenea, că filosofia ştiinţei economice contribuie la dezvoltarea personalităţii, în
planul formării proprietăţii intelectuale a economistului, a caracterului lui creativ, care are un rol
important în dezvoltarea economiei naţionale. Creativitatea reprezintă capacitatea esenţială şi integrală a
persoanei, rezultată din activitatea conjugată a tuturor funcţiilor sale psihice, conştiente şi inconştiente,
implicată în producerea ideilor noi, originale şi valoroase. Ea este facultatea de a introduce în lume un
lucru, oarecare, nou, indică forma superioară de manifestare comportamentală a personalităţii creatoare,
prin care se produce un bun cultural original, cu valoare productivă pentru progresul social. Creativitatea
înseamnă perceperea realităţii din necesitatea de nou.
Şi dacă în societatea modernă, în etapele ei timpurii (când domina ştiinţa şi filosofia clasică),
proprietatea intelectuală se forma pe baza gândirii lineare, a determinismului clasic, a studierii teoriilor
fundamentale cu caracter dinamic, iar în etapele ei dezvoltate (când domina ştiinţa şi filosofia neclasică)
formarea proprietăţii intelectuale are loc pe baza gândirii nelineare, are loc trecerea la studierea
obiectelor în autodezvoltare şi autofuncţionare, la studierea fenomenelor autoacţiunii şi autoorganizării,
de exemplu, în condiţiile economiei de piaţă, ale studierii legităţilor ce conţin forme mai profunde de
determinism în natură şi societate, atunci în condiţiile societăţii postmoderne, legate de informatizarea
rapidă a societăţii, filosofia ştiinţei economice presupune folosirea gândirii nelineare – de proiectare,
evidenţa condiţiilor sociale, a consecinţelor sociale, admiterea şi includerea factorilor valorici pentru
explicarea unui şir de obiecte sistematice complexe.
Dezvoltarea proprietăţii intelectuale în condiţiile societăţii postmoderne (unde rolul hotărâtor îl au
cunoştinţele, informatica) depinde, în primul rând, de personalitate, dar cuprinde toate verigile
sistemului social. Apare necesitatea unui comportament organizaţional necesar pentru căpătarea
abilităţilor necesare lucrului, cât şi a formării culturii economice a economistului, ce reprezintă sistemul
lui de valori, credinţe, aspiraţiuni, aşteptări şi comportamente. Astfel, filosofia ştiinţei economice
contribuie la formarea unui comportament organizaţional economic eficient, care în caz final,
influenţează benefic dezvoltarea vieţii sociale.
Proprietatea intelectuală devine o marfă deosebită, unde cumpărător devine întreaga societate.
Marfă de cerere înaltă devin înseşi serviciile informaţionale. Însuşi consumul individual necesită o
reglare socială. Proprietatea intelectuală a economistului reprezintă şi un început social, fiindcă, cu
timpul, proprietatea intelectuală devine obiect pentru alţii, devine proprietate a unor comunităţi de
economişti. În formarea şi dezvoltarea intelectului social şi individual, un rol important îl deţin
tehnologiile informaţionale.
În formarea şi dezvoltarea proprietăţii intelectuale a economiştilor, un rol deosebit îl are pregătirea
profesională, folosind aşa procedee de instruire, ca: prelegerile, discuţiile în grup, filmele, televiziunea
etc. Prelegerile, de exemplu, permit transmiterea informaţiei la un număr relativ mare de oameni, făcând
accesibil materialul expus. Prelegerea e completată cu discuţiile în grupuri restrânse, ce duce la creşterea
eficacităţii transmiterii informaţiei. Lecţia la televizor poate beneficia de un bun instructor şi de o
organizare eficientă a informaţiei expuse, iar filmul permite reluarea subiectului pregătirii de câte ori
dorim.
Un rol important în formarea proprietăţii intelectuale a economistului îi revine practicii. La început,
cercetătorul-economist cunoaşte numai ceea ce a experimentat el însuşi. Cercul cunoştinţelor sale, în
aceste condiţii, este îngust. Acest cerc se lărgeşte, când cercetătorul studiază şi din cărţi, învaţă să emită
definiţii filosofice, în special cu privire la filosofia economiei, să opereze cu abstracţiile, să discute, să
cunoască obiectele şi procesele, în realitatea lor complexă, multilaterală, să le încerce în practică.
Cercetătorul-economist trebuie să se intereseze şi de experienţa altora, pentru a o îmbogăţi pe a lui. El
caută această experienţă, în ultima instanţă, în cărţi filosofice şi în reviste economice. El va începe să
facă experienţe, statistici, observaţii, va reformula problema, va căuta căi noi de rezolvare. Analizând

97
problemele după importanţa lor practică, cercetătorul-economist va deveni mai independent din punct
de vedere intelectual.
Proprietatea intelectuală a economistului reprezintă o marfă de natură deosebită, de care e interesată
societatea, ce se reprezintă drept cumpărător. Asemănător investiţiilor în ştiinţa fundamentală,
cheltuielile pentru formarea proprietăţii intelectuale a economistului se referă la investiţii pe timp lung,
destinat perspectivei, fiindcă rezultatul vine peste mulţi ani. Dar eforturile făcute pentru formarea
proprietăţii intelectuale a economiştilor, îndeosebi în societatea postmodernă, investind în inteligenţa
lor, va duce neapărat la dezvoltarea societăţii, în special a economiei. Şi pe cât subiectul proprietăţii
reprezintă esenţă intelectuală, gânditoare, proprietatea intelectuală este nucleul proceselor şi raporturilor
intelectuale din societatea postmodernă, iar informatizarea, ca includere reală a omului în masivul
informaţiei ştiinţifice şi sociale, reprezintă o direcţie reală a dezvoltării civilizaţiei umane contemporane.
În societatea postmodernă, informaţia trebuie să devină trăsătura de bază a proprietăţii intelectuale.
În acest sens, societatea trebuie să asigure acces tuturor membrilor ei la banca de informaţie şi la
bunurile culturale, la roadele ei ca la un avantaj social. Personalitatea realizează dreptul ei la informaţie,
libertatea ei de a primi şi răspândi informaţia şi ideile prin orice mijloace, independent de hotarele
statului. Odată cu aceasta, apare proprietatea intelectuală de o nouă calitate.
În formarea şi dezvoltarea proprietăţii intelectuale a economistului, în societatea postmodernă un
loc deosebit îl ocupă tehnologiile informaţionale şi comunicative aplicate în sistemele de dirijare, de
evidenţa contabilă, bancară şi în alte sfere ale activităţii economice, precum: transportul de informaţie pe
cale comercială şi necomercială, în toate sferele activităţii intelectuale, în care este inclus economistul.
Astfel, tehnologiile informaţionale au un rol evident în formarea şi dezvoltarea proprietăţii intelectuale a
economistului.
Procesele de informatizare şi computerizare a societăţii duc la dezvoltarea proprietăţii intelectuale
individuale, cât şi la crearea unor sisteme cognitive artificiale, a unor programe bazate pe conştiinţă, ce
lărgesc capacitatea omului de a rezolva probleme sociale.
Dezvoltarea sistemelor informatice economice, legate de principiile şi metodele de proiectare,
asigură condiţii pentru contopirea tehnologiei informaţionale cu cea a dirijării. În domeniul evidenţei
contabile, operăm cu astfel de cunoştinţe economice, ca: notiţe contabile, dări de seamă, idei etc. Textele
contabile sunt obiecte de interpretare ulterioară în sistemele automatizate de evidenţă, analiză, audit.
Evidenţiem, de asemeni, aplicarea tehnologiilor informaţionale în bănci, asigurând automatizarea
prelucrării documentelor de plată în secţiile ce lucrează cu clienţii, cât şi în secţiile de operare,
deschizând calea spre autoafişarea operaţiilor financiar-bancare, dezvoltarea proprietăţii intelectuale
economice.
Dezvoltarea proprietăţii intelectuale a economistului e legată şi de lărgirea sferei de utilizare şi
distribuire a tehnologiilor informaţionale şi comunicative, bazată pe folosirea businessului
informaţional, o nouă creaţie a activităţii ştiinţifice şi practice. Businessul informaţional reprezintă sfera
de activitate, legată de elaborarea procedurii şi distribuirea tehnologiilor informaţionale şi comunicative,
reprezintă o formă organizaţional-juridică de activitate de antreprenoriat, ce dă producţie, face servicii,
realizează o activitate comercială. Formarea businessului informaţional are ca scop trecerea de la felurile
tradiţionale de activitate la deservirea informaţională finalist-orientată.
Astfel, filosofia ştiinţei economice ajută la formarea proprietăţii intelectuale a economiştilor pe
parcursul întregii istorii a societăţii, în special a dezvoltării societăţii postmoderne, în legătură cu
globalizarea economiei şi internetizarea societăţii, la formarea managerilor, businessmanilor,
marketologilor contemporani, la dezvoltarea societăţii, în genere, şi a societăţii postmoderne, în
particular.
Analizând corelaţia dintre ştiinţa economică şi filosofia ştiinţei economice, să examinăm şi
corelaţia dintre activitatea de business şi filosofia businessului, dintre management şi filosofia
managementului, dintre marketing şi filosofia marketingului, punând accentul pe rolul formativ al
filosofiei businessului, al filosofiei managementului şi filosofiei marketingului ca concretizări ale
filosofiei ştiinţei economice.

98
 3.1.2. Filosofia businessului ca varietate a filosofiei ştiinţei economice şi concepţia despre lume,
esenţa ei, rolul ei formativ, în condiţiile societăţii postmoderne
Businessul reprezintă o varietate particulară a activităţii economice, ce are la bază nu numai relaţii
comerciale, dar şi de producţie [37, 21]. Filosofia businessului, ca varietate a filosofiei ştiinţei
economice, include activitatea producătorilor şi a consumatorilor, întreprinzătorilor individuali şi
colectivi, a muncitorilor salariaţi, a anumitor organizatori, reprezintă activitatea de producere şi relaţiile
de schimb dintre întreprinzători şi alte elemente ale vieţii economice.
Filosofia businessului prezintă şi o nouă concepţie despre lume, despre activitatea economică, şi o
metodologie a tuturor participanţilor la economia de piaţă ce studiază legităţile generale ale existenţei şi
dezvoltării businessului, atitudinea businessmanului faţă de realitatea în care se formează şi se dezvoltă
businessul, studiază activitatea businessmanului (având metodele ei specifice de cercetare), problemele
businessului, rolul lui specific în dezvoltarea progresului economic. Dacă businessmanul doreşte să
realizeze un business prosper, el trebuie să se ridice la nivelul înţelepciunii reflexive, filosofice. Având
rezultatul, el îl supune unei analize riguroase, dar nu numai din punctul de vedere al unor succese
imediate, de scurtă durată, dar şi din al perspectivei. Businessmanul meditează asupra eficienţei schemei
de soluţionare a situaţiei date, luând în consideraţie atât factorii direcţi, de exemplu, factorii micro- şi
macroeconomici, ce influenţează nemijlocit asupra deciziei, dar şi o mulţime de factori indirecţi, precum
cei demografici, naturali, tehnici, ştiinţifici, culturali, politici etc. Filosofia businessului reprezintă o
nouă concepţie despre activitatea economică, un nou mod de gândire, un sistem de idei, concepţii
intelectuale, îndreptate la atingerea optimală a scopurilor concrete, a căutărilor active ale rezolvărilor
problemelor apărute şi se deosebeşte, în mod convenabil, de gândirea lucrătorilor din economia
centralizată. Filosofia businessului reprezintă conceptul despre lume şi metodologia activităţii
lucrătorului în condiţiile economiei de piaţă.
Filosofia businessului este o formă a conştiinţei filosofico-economice, învăţătură filosofică despre
principiile generale ale existenţei şi dezvoltării businessului. Filosofia businessului, ca un sistem de
gândire şi de concepţii intelectuale, îndreptate spre adaptarea optimă a scopurilor concrete la
posibilităţile reale de atingere a lor, oferă posibilitatea de a elabora o strategie şi o tactică eficace de
atingere a scopului pentru a orienta lucrul tuturor antreprenorilor spre cerinţele pieţei. Businessul, ca o
varietate deosebită de activitate, înseamnă, în primul rând, relaţiile de afaceri dintre oameni, incluzând
nu numai comerţul, dar şi producerea, ca bază economică a oricărui stat.
Analizând filosofia businessului, importanţa ei pentru dezvoltarea societăţii, menţionăm că
businessul prezintă o sursă a creşterii bunăstării sociale şi creării condiţiilor normale pentru democraţie,
cultură şi rezolvarea problemelor sociale acute ce duc la dezvoltarea pieţei de mărfuri şi a altor pieţe. Şi
pentru ca businessul să fie rezonabil, el trebuie să fie o ocupaţie profesională. Businessul, ca fenomen
economic, ia fiinţă prin prezenţa a două circumstanţe, legate reciproc: a inovaţiei şi a libertăţii
economice. Inovaţia şi libertatea economică constituie surse de incertitudine, şi, deci, şi de risc, întrucât
supunerea riscului derivă şi din instabilitatea libertăţii economice.
Businessmanul trebuie să ştie ce să producă, de ce resurse are nevoie, cum ar putea să realizeze
mărfurile repede şi bine. Businessmanul trebuie să producă produse noi, care ar întrece calitativ şi
cantitativ indicatorii concurenţilor. Legea concurenţei este principiul de bază al businessului. Anume, ea
asigură şi creează mecanismul abundenţei. Regele businessului este cumpărătorul, iar piaţa este mediul
real în care se dezvoltă, creşte şi funcţionează businessul. Există două baze, care dau dreptul de a
reglementa piaţa: interesul cumpărătorului şi autoapărarea, menţinerea stabilităţii relaţiilor de piaţă.
Această reglementare poate avea loc prin sistemul de impozite, orientate spre interesul cumpărătorului şi
ridicarea capacităţilor concurenţilor, a businessului pe piaţă.
Businessul contemporan se bazează pe tehnologii înalte, tinde să mărească productivitatea muncii,
să producă maximal bunuri cu minimum de cheltuieli de forţă de muncă, atrăgând forţa de muncă de
calificare înaltă. Businessul e cointeresat în creşterea maximală a capacităţii de plată, a cererii
cumpărătorilor. Creşterea bunăstării materiale a fiecăruia este o condiţie principală de dezvoltare a
businessului. Filosofia businessului a demonstrat, pe baza multor state dezvoltate, efectivitatea,
mecanismul şi capacitatea de a se orienta spre tinereţe, energie şi succes.

99
 Odată cu trecerea de la economia centralizată la o economie de piaţă, se trece de la modele
economice de tip determinist, care operau cu preţuri relativ constante în timp, de la armonizare lineară,
curs al dolarului constant, absenţa concurenţei, centre de decizie concentrate în câteva mari societăţi sau
instituţii, la modele economice fuzzy, cu o disipare a centrelor de decizie, cu apariţia concurenţei
imperfecte, variaţii de preţuri de la o zi la alta, modificări de cursuri interbancare pentru principalele
valute, dezvoltarea unor modele noi de armonizare etc. Modelele fuzzy sunt mult mai adecvate
economiei de piaţă, decât modelele de tip determinist. Un businessman este pus în situaţie de a primi sau
a respinge o comandă, care trebuie să fie realizată într-un termen relativ scurt. Decizia va trebui să ţină
cont, pe de o parte, de existenţa unor costuri suplimentare, iar, pe de alta, de posibilitatea realizării unui
profit. Economiile de piaţă contemporane folosesc modele de risc şi incertitudine, într-o măsură mai
mare, decât economiile de tip centralizat. Asumarea riscului a condus şi continuă să conducă la progres
economic [38], odată cu aceasta apărând o nouă paradigmă economică.
Nelinearitatea este punctul conceptual fundamental al noii paradigme economice. Noua paradigma
este paradigma nelinearităţii. În plan conceptual, ideea nelinearităţii poate fi explicată prin intermediul
ideii multivariantelor, alternativelor, căilor de evoluţie, ideii alegerii din aceste alternative a ritmului
evoluţiei, a ireversibilităţii evoluţiei. Nelinearitatea dă naştere la un efect numit „discreţia căilor de
evoluţie a sistemelor nelineare”. Mediul nelinear dat nu are o oarecare cale de evoluţie, dar numai un
anumit spectru de căi. Nelinearitatea înseamnă şi posibilitatea schimbărilor neaşteptate ale decurgerii
proceselor. Nelinearitatea proceselor le face să fie nesigure şi nerăspândite, fiindcă dezvoltarea se face
prin alegerea aleatorie a căii în momentul dedublării, iar întâmplarea nu se mai repetă [39].
Cunoaşterea principiilor de autoorganizare a sistemelor nelineare ne inspiră speranţe, deschide noi
direcţii în cercetarea modelelor de gestionare a acestor sisteme [40,24]. Importanţa ideii sinergetice cu
privire la câmpul căilor de dezvoltare, spectrul structurilor, care sunt nelineare, ne oferă posibilitatea de
a perfecţiona modelele de dirijare a sistemelor deschise. Dacă există o mulţime de căi de dezvoltare, e
nevoie de alegerea căilor optimale de evoluţie. E important şi faptul că numărul căilor de dezvoltare ale
sistemelor nelineare este limitat şi deci în astfel de sisteme nu sunt posibile toate direcţiile de dezvoltare,
solicitate de subiect. Omul poate să descrie, să calculeze optimal, pentru sine, realizarea „scenariilor”
desfăşurării evenimentelor în viitor, poate micşora timpul ieşirii la atractor, de asemenea, poate
prognoza viitoarea formă de organizare, căpătând posibilitatea de a ocoli multe zigzaguri ale căii
evoluţioniste treptate, de a accelera dezvoltarea. Apare şi o anumită incertitudine în activitatea
economică, incertitudinea economică (având ca sursă caracterul obiectiv impredictibil al unui anumit
proces), care, la rândul ei, devine o potenţială sursă de risc, ce se caracterizează prin posibilitatea
descrierii unei legi de probabilitate pentru rezultatele scontate [41]. Riscul este o caracteristică specifică
întregii distribuţii de probabilităţi.
Filosofia businessului e importantă în activitatea businessmanului. Activitatea economică a
businessmanului, deseori, e însoţită de risc, caracterizată printr-o anumită nedeterminare, nelinearitate,
originalitate, repetabilitate, caracter creator. Riscul se datoreşte faptului că activitatea partenerilor, a
concurenţilor se poate prevedea numai cu o anumită probabilitate. El e legat de neîncrederea
businessmanului în urma unei anumite acţiuni, de primejdia apariţiei consecinţelor negative, a
insuccesului, ca rezultat al acţiunii factorilor nefavorabili, sau întâmplători. I.Schumpeter susţinea că,
dacă riscurile nu sunt luate în evidenţă în plan economic, atunci ele devin sursă, pe de o parte, a
pierderilor, iar pe de alta, a profiturilor, iar P. Drucker menţiona: „Cu fermitate se poate susţine că este,
parcă, mică şansa ca o persoană să devină un bun antreprenor, dacă lui îi este necesară certitudinea”
[42]. A fi businessman înseamnă a nu face ceea ce fac alţii, să dispui de o fantezie specifică, de dorul de
a prevedea, să fii capabil de a găsi noul şi să te foloseşti de posibilitatea lui, să poţi risca, să înfrunţi
sentimentul fricii [43]. La originea riscului stă incertitudinea [44], care duce la apariţia riscului.
Incertitudinea poate fi generată atât de lipsa de informare, cât şi de incapacitatea businessmanului de
asimilare şi cunoaştere. Riscul poate deveni o frână în calea expansiunii economice. Individul
negociator trebuie să fie ocrotit în faţa luării deciziei în condiţii de incertitudine, de declanşare a riscului.
Încă F. Bacon menţiona că, dacă omul va începe cu certitudine, el va sfârşi prin a se îndoi, dar, dacă el
se va mulţumi a începe cu îndoieli, va sfârşi prin a avea incertitudini.

100
 Businessmanii trăiesc într-o lume, practic, imprevizibilă. În fiecare zi, ei sunt puşi în situaţia de a
alege, de a lua decizii operative pentru a rezista, a avea reuşită în business. Întreprinderea, ca şi
individul, îşi are riscul ei, şi nimeni nu ştie unde va ajunge atunci când începe ceva. Businessmanul care
doreşte să înceapă o afacere proprie, de regulă, îşi pune întrebarea: va putea el să păstreze în sine
credinţa şi tăria de caracter, necesar nu doar pentru crearea a ceva nou, ci pentru conducerea,
dezvoltarea şi creşterea întreprinderii nou-formate. În lupta pentru succes, el e pregătit să suporte
consecinţele deciziilor luate, dorind să-şi atingă scopul doar cu puterile proprii, având şi înclinaţia spre
riscul moderat, capacitatea de a conta pe cunoştinţele proprii şi principiile îndemânării, şi nu pe noroc, la
fel, pe capacitatea de a vedea după fiecare decizie un rezultat concret. El este mereu pregătit pentru a
risca. Cariera de businessman este prestigioasă [45]. El îşi asumă riscul prin tendinţa de a obţine
libertate, independenţă; prin dorinţa de a fi stăpân pe deciziile luate, pe ceea ce faci, cum gândeşti, a fi
stăpân pe sine. Acesta este principalul motiv, care îl determină pe businessman să rişte atât în plan
financiar, social, cât şi în cel psihologic, să investească toate puterile, timpul şi altele necesare pentru
începerea activităţii individuale din propria iniţiativă şi pe cont propriu. Motivele secundare sunt: a avea
un venit acceptabil, un loc de muncă, a se ocupa cu lucrul preferat, a obţine ceva în viaţă.
Activitatea economică a businessmanului, de regulă, e însoţită de o gândire nelineară, condiţionată
de o mulţime de riscuri, care joacă un rol deosebit în această activitate [46, 6-18]. Activitatea lui e
caracterizată de nedeterminare, nelinearitate, originalitate, irepetabilitate, prin caracter creator. Siguranţa
în bine este asociată cu certitudinea. Riscul se datoreşte faptului că activitatea partenerilor, a
concurenţilor se poate prevedea numai cu o anumită probabilitate. El e legat de incertitudine, de
neîncrederea lui în rezultatul unei anumite acţiuni, de primejdia apariţiei urmărilor negative, a
insuccesului, ca rezultat al acţiunii factorilor nefavorabili, sau întâmplători. Să analizăm riscul ca
însoţitor permanent al businessului.
Riscul este ceva firesc vieţii, însoţitorul permanent al oricărui act uman. E ştiut că nici o faptă mare şi
memorabilă nu se săvârşeşte fără risc, şi cu cât un lucru este mai imperfect, cu atât este mai plin de risc.
Riscul, de regulă, este definit ca măsură a neconcordanţei dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau
mai puţin favorabile, sau nefavorabile într-o acţiune viitoare. El este determinat de o mulţime de cauze
obiective: schimbarea condiţiilor economice, schimbări tehnologice rapide, invalidarea experienţei
anterioare, atitudinea pesimistă, sau optimistă a echipei de analiză; eroarea de analiză tehnică, sau
economică; intervenţii ale statului, impactul mediului înconjurător, modificări ale preţurilor, modificări ale
cursurilor valutare etc. Aceste cauze pot determina transformările pe parcursul realizării şi exploatării
obiectului real, transformării cu efecte pozitive, sau negative asupra rezultatelor economice aşteptate.
Excluderea riscurilor, sau minimalizarea lor, presupune cunoaşterea factorilor potenţiali, ce ameninţă
securitatea întreprinderii, măsurarea gradului de gravitate a lor, reducerea efectelor prin prevenire şi
protecţie [47, 20-21].
Riscul poate avea loc atât în etapa alegerii, luării hotărârii, cât şi în etapa realizării ei. În etapa
alegerii hotărârii, riscul e legat de înlăturarea nedeterminării. Hotărârea se alege din posibilităţile
existente. Însăşi alegerea hotărârii depinde de complexitatea relaţiilor economice existente, în raport cu
care se ia hotărârea. Activitatea businessmanului e caracterizată prin neunivocitate. Luarea hotărârii are
loc în condiţiile nedeterminării, având în vedere posibilitatea atingerii rezultatului dorit, o anumită
îndepărtare de scopul propus. În condiţiile economiei de piaţă, riscul devine chezăşia succesului
businessmanului, şi el trebuie să fie raţional, să presupună posibilitatea maximală de atingere a scopului
în condiţiile concrete, cel mai bun rezultat pentru condiţiile date cu cheltuieli minimale. „Dacă asupra
urmărilor unei decizii influenţează şi factorii aleatori, atunci posibilitatea de apariţie a circumstanţelor
neprielnice şi paguba, condiţionată de acestea, pe de o parte, sau supraprofitul însuşit în cazul ideal, pe
de altă parte, se va numi asumarea riscului” [48].
Ele sunt diferite după modul de interpretare. Riscurile pot fi obiective, bazate pe evidenţa istorică a
datelor statistice, constând din estimări ale situaţiilor probabile, fiind caracterizate de variaţia rezultatelor
şi independente de indivizi [49,44]. El ne sugerează incapacitatea întreprinderii de a se adapta în timp
optim, şi cu cel mai mic cost, la variaţiile mediului. Ele pot fi şi subiective, ce depind de individ, de
informarea sa, de temperamentul său, de personalitatea sa. Riscurile mai pot fi de nivel micro- macro- şi
mondoeconomic.

101
 Riscurile de nivel microeconomic pot fi pur, accidental, neintenţional, asigurabil, susceptibil de a
aduce profit etc.
Riscurile de nivel macroeconomic pot fi sociale, provocate de evenimente sociale majore, care pot
modifica stilul de viaţă al oamenilor, şi politice, cauzate de metamorfoze politice şi economice,
manifestate prin dezechilibrele macroeconomice.
Riscurile de nivel mondoeconomic sunt riscuri de ţară, care au la bază relaţia dintre creditori şi
debitori internaţionali, sau probabilitatea ca o ţară să nu restituie banii. Riscurile nu depind numai de
factori generali (preţul de vânzare, cost, cifră de afaceri), dar şi de structura costurilor, respectiv de
comportamentul lor faţă de volumul de activitate. O modalitate de măsurare a riscului este pragul de
rentabilitate, numit şi cifră de afacere, când cifra de afacere acoperă cheltuielile de exploatare, după care
activitatea devine rentabilă. Deosebim, de asemenea, şi riscuri de afaceri, atunci când compania, ale
cărei titluri au fost achiziţionate de către investitor, s-ar putea să nu genereze vânzările şi creşterea
câştigului, pe care investitorul le-a scontat. Pe de altă parte, managerii companiei se pot dovedi
incapabili de a conduce compania către următorul stadiu de dezvoltare. În consecinţă, preţul pe piaţă al
titlului în cauză poate să rămână la un nivel scăzut, sau poate să scadă şi mai mult. În cel mai rău caz,
compania poate să ajungă în stare de faliment, iar titlurile achiziţionate să nu aibă nici o valoare.
Există şi riscuri pure, de consecinţă, evidenţiate când analizăm astfel de evenimente, precum:
uraganele, cutremurele, incendiile, inundaţiile, războaiele etc. Sunt şi riscuri speculative, unde
subiecţii au şanse de a pierde sau câştiga. Ele sunt cele legate de deciziile, ce se iau într-o
întreprindere, constituind evenimente cu o probabilitate de apariţie cu atât mai mare, cu cât procesul
de extindere este de dimensiuni mai mari. Pot fi şi riscuri de neplată, când insolvabilitatea unei firme
se află pe punctul de faliment. Menţinerea solvabilităţii, adică capacităţii întreprinderii de a face faţă
obligaţiilor scadente, este o restricţie, ce se impune întreprinderii în mod curent. Deosebim şi riscuri
de inovaţii, când este remunerată reuşita inovaţională, ce conduce la aşa numitul profit inovaţional, şi
se manifestă în tendinţa de creştere, în sporirea alocaţiilor pentru renovarea procesului antreprenorial,
este condiţionat de pierderile înscrise în urma mijloacelor investite în producerea bunurilor şi
serviciilor, ce nu şi-au găsit realizare pe piaţă.
Deosebim, la fel, riscuri de personal, financiare, tehnice şi investiţionale. Riscurile de personal au
la bază cauze de natură umană, precum: lipsa de pregătire şi experienţă, lipsa de interes în pregătirea şi
perfecţionarea profesională, fluiditatea înaltă a mişcării personalului cu impact direct asupra activităţii
firmei, birocraţia. Riscurile financiare caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub
incidenţa structurii financiare a firmei. Ele sunt condiţionate de investigaţiile de mijloace, sau de
consecinţele acestei investigaţii, reprezintă pericol de pierdere completă, sau parţială a veniturilor, sau
de creştere excesivă a cheltuielilor, în urma efectuării unor operaţii financiare după survenirea unor
evenimente. Aceste riscuri apar ca o consecinţă a necorespunderii prognozelor cu evenimentele reale.
Mărirea pierderilor probabile e determinată de gradul de risc al tranzacţiilor încheiate.
Ca parte integrantă a riscurilor financiare, sunt şi riscurile bancare [50, 24-26], care se manifestă
atât la nivelul unei bănci, cât şi la nivelul sistemului bancar, deosebindu-se: riscul de creditare, de
variaţie a ratei dobânzii pe piaţă, riscul valutar, riscul de lichidare ş.a. Riscul de creditare este
condiţionat de neîndeplinirea obligaţiilor financiare faţă de investitor în urma utilizării unui împrumut
extern. Diversitatea tipurilor de operaţiuni creditare determină particularităţile şi motivele de apariţie ale
riscului de creditor. Riscul de acordare a unui credit este condiţionat de posibilitatea nerespectării
obligaţiunilor financiare de către debitorul băncii [51]. Riscul de dobândă e condiţionat de fluctuaţia
ratei dobânzii pe piaţa financiară [52]. Riscul valutar apare în timpul efectuării tranzacţiilor valutare, şi e
condiţionat de posibilitatea unei pierderi băneşti din cauza fluctuaţiei neprevăzute a cursurilor valutare.
Riscul de lichidare [53, 53-57] apare în urma ratării posibilităţii de a transforma propriile active în bani
lichizi, sau de a atrage suficiente resurse suplimentare pentru achitarea creanţelor băncii. Riscul
lichidităţii titlului survine atunci, când un investitor doreşte să-şi lichideze titlurile deţinute într-o
companie, sau când doreşte să închidă o poziţie deţinută într-un contract încheiat pe piaţă. Dacă pe piaţă
există puţini investitori, apoi aceşti investitori sunt nevoiţi să plătească comisioane foarte mari pentru
tranzacţia respectivă. Ca urmare, venitul obţinut este mai mic, decât cel aşteptat, iar pierderile sunt mai
mari.

102
 Riscurile bancare sunt influenţate de o serie de factori interni, cât şi externi, care acţionează în
complex. Un rol important îl are activul băncii. Cu cât el este mai calitativ, cu atât mai uşor ea îl poate
vinde, cu atât mai mic va fi profitul aşteptat din investiţia respectivă. Riscurile bancare sunt direct
proporţionale cu veniturile şi invers proporţionale cu lichiditatea activului.
Există şi riscuri de marketing, care provin din politici de piaţă neadecvate, expansiune haotică,
insuficient argumentată, din gestionarea greşită a stocurilor etc. Specialistul în marketing studiază
atitudinile incerte ale consumatorilor în condiţiile unor informaţii greu controlabile. Nevoile, motivaţia
şi fantezia cumpărătorilor sunt exemple de incertitudini, care măresc riscul în activitatea de marketing.
Analiza riscului în marketing se aplică cu scopul de a lua decizii, care să limiteze riscul în domenii
deosebit de complexe, cum sunt: lansarea produselor noi, investiţiile, cercetarea-dezvoltarea, amplasarea
uzinelor şi depozitelor, negocierile comerciale, perfecţionarea produselor şi personalului etc. Studiile de
marketing sunt pline de probleme nerezolvate şi evenimente derutante, de factori, de poziţii şi impulsuri
pline de incertitudini, referitor la nevoile, motivaţia şi fantezia cumpărătorilor. Pentru minimizarea
riscurilor, cercetarea de marketig poate face solide previziuni asupra vânzărilor, cheltuielilor şi canalelor
de distribuţie, poate să stabilească programele, randamentul şi conţinutul riguros al vânzărilor şi
cheltuielilor. Având în vedere limitele marketingului, managerul, care vrea să aibă succes, trebuie să-şi
promoveze şi să-şi cultive intuiţia pentru a şti şi pe această cale ce, unde, când şi cum se poate vinde,
pentru a simţi în timp util acţiunea şi reacţiunea mediului economic. Există, de asemeni, riscul tehnic,
care apare ca urmare a utilizării tehnicii în activitatea antreprenorială, şi riscul investiţional, care este
cauzat de specificul investirii mijloacelor băneşti în diverse proiecte.
Afară de risc, businessmanul e însoţit şi de realizarea anumitor jocuri de afaceri, foarte importante
în activitatea lui.
Omul de afaceri este acel care ştie cum să-şi atingă scopul şi să-şi organizeze lucrul, fiind capabil să
elaboreze hotărâri efective. Un rol important în activitatea lui îl au jocurile de afaceri. „Cunoaşte-te pe
tine însuţi”- spuneau grecii antici, pentru că în această cunoaştere stă capacitatea unui om de a se
conduce pe sine şi pe alţi oameni. Capacitatea de a ne asculta emoţiile, dorinţele, nevoile este la fel de
importantă ca şi disponibilitatea de a-i asculta pe ceilalţi. Pentru a-şi realiza dorinţele, omul întreprinde,
uneori, afaceri. Şi pentru unii afacerile constituie sensul vieţii lor. Pentru a ieşi învingător,
businessmanul aplică o mulţime de metode, printre care şi jocurile de afaceri. J. van Newman şi Oscar
Mangestern au elaborat teoria jocurilor şi au analizat situaţiile de conflict în domeniul economic, unde,
într-un regim de liberă concurenţă, participanţii cu interese opuse sunt societăţile pe acţiuni, băncile,
unele regii autonome, societăţile cu răspundere limitată, diferite asociaţii.
Teoria jocurilor se poate defini ca o teorie matematică a situaţiilor de conflict, desfăşurate în
condiţii date, care pot fi certe sau probabile. Jocurile, care presupun procesele de decizie în condiţii de
risc, permit decindenţilor să determine sau să cunoască posibilităţile corespunzătoare ale stărilor
naturale. În cazul în care nu se cunosc posibilităţile corespunzătoare ale stărilor naturale, se afirmă că
jocurile au loc în condiţii de incertitudine. Prin teoria jocurilor, s-a putut analiza un şir de probleme
interesante, printre care: maximizarea profitului unei societăţi comerciale, minimizarea pierderilor într-
un proces economic aleatoriu, determinarea momentului optim pentru lansarea unui produs ş. a. Jocul
are natură comună, cu un ritual, cult, discurs filosofic, dar el are şi un specific al său. Jocul, ca obiect de
studiu, se află într-un spaţiu, coordonatele căruia sunt indicate de psihologie, filosofie, sociologie,
cultură şi semiotică. Metoda studierii o reprezintă reconstrucţia în gând a formelor generale, tot mai
complicate, ale studierii jocului.
O particularitate a jocului de afaceri o constituie posibilitatea lui de a se prezenta sub forma unei
scheme imitatoare a anumitei situaţii de afaceri, care îl interesează pe businessman. Pentru a obţine
succes într-un joc de afaceri, el trebuie să ia iniţiativa în toate activităţile. Pentru aceasta, el trebuie să fie
un gânditor exact, atotcunoscător în domeniul în care se iniţiază jocul de afaceri. Concentrat pe
aspectele esenţiale, fiind organizat, un bun planificator, un bun ascultător, un om calculat, care-şi asumă
anumite riscuri pe baza hotărârilor luate, businessmanul îşi planifică afacerea.
O altă particularitate a jocului de afaceri constă în faptul că, în activitatea businessmanului, se
realizează, în mod organic, diferite forme ale conştiinţei de joc. În planul afacerilor serioase, conştiinţa
de joc în unitate cu o funcţie de modelare se reprezintă ca un instrument efectiv de rezolvare a mai

103
multor probleme de afaceri. În jocurile de afaceri, e necesară o anumită logică a gândirii, garantarea unei
anumite libertăţi pentru jucători. Jucătorul, pe de altă parte, trebuie să fie, într-o anumită măsură,
cointeresat, antrenat în sfera principală, iar pe de alta, să poată trăi evenimentele jocului propriu-zis ca o
condiţie a activităţii sale. În jocul de afaceri, businessmanul poate construi diferite situaţii, care se
deosebesc de original, dar care, totuşi, satisfac logica organică a existenţei originalului. În majoritatea
cazurilor, arta conceptualizării jocului de afaceri a businessmanului constă în formarea unei realităţi de
joc, astfel încât, în această realitate, să fie jucate diferite variante de conflicte şi probleme în domeniul
dat de activitate. Realitatea afacerii, de regulă, corespunde regulilor şi logicii jocului, situaţiilor şi
consecinţelor de joc date, cât şi consecutivităţii lor. În fiecare joacă de afaceri, câştigă cel care joacă în
modul cel mai efectiv.
Jocul de afaceri se realizează cu ajutorul planului şi scenariului şi, fiind un „joc serios”, îl aproprie
pe businessman de scopurile aşteptate, dar businessmanul trebuie, în acelaşi timp, să ţină cont de faptul
că el participă într-o situaţie imaginară.
Jocurile de afaceri pot fi folosite cu succes, în activitatea economică a businessmanului, cu scopul de a
perfecţiona sistemele de dirijare a afacerilor, ca ele să devină mai productive. Se cunosc jocuri de afaceri
individuale şi colective. Jocurile de afaceri presupun analiza internă şi externă a întreprinderii, a riscurilor
disponibile, luând în consideraţie misiunea, scopul afacerilor, cât şi evaluarea diferitelor alternative strategice
în scopul stabilirii celei mai optime. Ele presupun şi implementarea strategică, convertirea planurilor
încontinuu, cât şi monitorizarea afacerilor, realizată pentru a afla dacă am obţinut ceea ce ne-am propus. O
etapă finală a jocurilor de afaceri este întreprinderea acţiunilor corective, pentru a aduce jocul de afaceri în
cursul lui firesc, excluderea abaterilor de la obiectivele planificate. Jocurile de afaceri reprezintă mijloace
efective pentru realizarea planurilor strategice, propuse în activitatea businessmanului. Jocul de afaceri
reprezintă o realitate de sine stătătoare, în care se nasc şi se schimbă evenimentele, cât şi oamenii, prezentând
o ieşire dintr-o lume reală şi pătrundere într-o lume a semnelor şi a simbolurilor. În prezent, posibilităţile
pentru businessmani de a trăi în sfera jocului şi a fanteziei cresc permanent. În continuare, vom analiza
esenţa filosofiei managementului. Şi fiindcă businessul, ca varietate a activităţii economice, include în el
relaţiile de producţie, cât şi pe cele comerciale, în cadrul businessului, după părerea noastră, putem deosebi
businessul antreprenorial (managementul), cât şi businessul afacerilor comerciale (marketingul). Vorbim de
filosofia businessului antreprenorial, filosofia managementului şi despre filosofia businessului, a afacerilor
comerciale, ca materializare atât a filosofiei businessului, cât şi a filosofiei ştiinţei economice, în general.
3.1.3. Filosofia managementului ca varietate a filosofiei ştiinţei economice şi concepţie despre
lume, esenţa, rolul ei formativ în condiţiile societăţii postmoderne. Managementul
cunoştinţelor, rolul lui în formarea businessmanului
Analizând rolul formativ al filosofiei managementului, rolul ei în condiţiile societăţii postmoderne,
de la bun început, vom deosebi managementul, ca ştiinţa ce studiază comportamentul organizaţional (al
organizaţiei, cât şi al managerilor) şi filosofia managementului, filosofia businessului antreprenorial, ca
filosofie managerială a comportamentului organizaţional al organizaţiei şi al managerilor, ca filosofie a
culturii organizaţionale.
Vorbind despre filosofia ştiinţei manageriale, menţionăm că metodele principale de cercetare a
comportamentului organizaţional sunt observarea, experimentul şi studiile de caz. Cultura
organizaţională este analizată ca o combinaţie de elemente umane, conştiente şi inconştiente, individuale
şi de grup, raţionale şi iraţionale. Cultura organizaţională e îndreptată spre realizarea anumitor obiective,
pe care tind să le realizeze organizaţia şi managerii. Ea se referă la sistemul de valori, credinţe, aspiraţii,
aşteptări şi comportamente ale membrilor organizaţiei. Cultura organizaţională se raportează şi la
deciziile luate în cadrul organizaţiei, şi la acţiunile personalului, în concordanţă cu obiectivele
previzionate pe baza cunoştinţelor dobândite, generând şi dezvoltând modele de comportament
organizaţional. Cultura organizaţională contribuie la formarea unui comportament organizaţional
eficient, ce influenţează benefic funcţionarea şi performanţele organizaţiei. Managerul, antreprenorul,
businessmanul reprezintă un inovator care utilizează tehnica şi tehnologia nouă, ideile noi, al căror grad
de eficacitate cărora nu este totdeauna cunoscut, cu certitudine.
Noţiunea de filosofie a managementului, businessului antreprenorial, include şi noţiunea de
filosofie a businessului informaţional şi a businessului informaţional-tehnologic. Primei i se atribuie

104
sfera relaţiilor specifice ale activităţii de antreprenoriat al managerului sub forma complexului mare,
multiramural, cu infrastructură şi conştiinţă informaţională, o sferă de sine stătătoare de business. Cea
de-a doua e legată de utilizarea tehnologiilor informaţionale. Sferei businessului informaţional-
tehnologic i „se atribuie tehnica de calcul, mijloacele de comunicare, utilajul de oficii, asigurarea
programatică, de asemenea, diferite moduri specifice de serviciu (deservire informaţională, tehnică şi de
consultare lizing, asigurare, instruire etc.), ce contribuie la procesele de dirijare şi tehnologice [68,9-10],
ce dau profit de milioane. Filosofia afacerilor comerciale constituie esenţa filosofiei marketingului.
Deosebind astfel de comportamente organizaţionale ca: schimbarea, inovarea, dobândirea
cunoştinţelor şi a informaţiei ş.a. [55], ne vom opri detaliat la managementul cunoştinţelor şi la
managementul informaţional, deosebind, de la bun început, cunoştinţele de informaţie, prin faptul că
cunoştinţele presupun un nivel de umplere umană, sunt superioare informaţiei. Respectiv şi
managementul cunoştinţelor reprezintă un nivel superior managementului informaţional. Managementul
informaţional reprezintă managementul calităţii tehnologiilor şi serviciilor informaţionale,
managementul total al calităţii cu privire la produse, servicii, produse informatice, reprezintă resursele
informaţionale, în general, este o parte componentă a managementului general [56, 131-142],
presupune planificarea generală, dirijarea şi stăpânirea proceselor informaţionale şi a întregii
infrastructuri informaţionale, presupune soluţionarea problemelor privind cercetarea
informaţională, analiza sistemică a tehnologiilor informaţionale, eficienţa prelucrării informaţiei,
precum şi rezolvarea problemelor de audit al sistemului informaţional, problemelor pieţelor
informaţionale, un ansamblu de elemente cu caracter decizional, organizatoric, informaţional,
motivaţional etc., din cadrul societăţii (la nivel micro- şi macroeconomic), prin intermediul căruia se
exercită ansamblul proceselor şi relaţiilor de management informaţional în vederea obţinerii unor
performanţe cât mai mari [57,35]. Managementul cunoştinţelor reprezintă „orice activitate structurală
ce duce la sporirea capacităţii organizaţiei de a dobândi, distribui şi utiliza cunoştinţele pentru
supravieţuirea şi succesul său” [58], distribuirea şi menţinerea conţinutului depozitului de date, adică
colectarea, procurarea, generarea, clasificarea, indexarea, trasarea, căutarea, accesarea, împărţirea,
mişcarea, curăţirea, creşterea, sporirea, îngrijirea, menţinerea şi fructificarea volumului de cunoştinţe
căpătate. Managementul cunoştinţelor reprezintă un domeniu important pentru gestiunea capitalului
intelectual.
Vom analiza managementul cunoştinţelor în organizaţii, care, pentru a asigura o creştere economică
durabilă, îşi desfăşoară activitatea pe pieţe regionale şi globale tot mai competitive, participă la lupta
concurenţială, devenind sisteme organizaţionale inteligente, „organizaţii inteligente”, organizaţii ce
învaţă continuu. Ele-s capabile să creeze, achiziţioneze şi să transfere cunoştinţe, să-şi modifice
comportamentul, reflectând permanent cunoştinţele căpătate. În aceste organizaţii, cunoştinţele sunt
folosite în mod activ, dinamic, eficient. Ele învaţă din propria „experienţă”, adoptă anumite decizii,
contribuind la realizarea afacerilor cu efect scontat.
Să examinăm managementul cunoştinţelor în sistemele inteligente: în Sistemele-expert, în sistemele
multiexpert, „în organizaţiile inteligente”, ce practică afaceri economice. Să analizăm şi inteligenţa
artificială, ce a început să fie recunoscută ca un domeniu viabil de cercetare şi activitate comercială, ca
un subdomeniu al informaticii, menită să imite mintea umană cu scopul de a rezolva probleme şi a face
calculatoarele mai inteligente.
La treapta sistemelor expert, sistemele inteligente având, deja, misiunea să imite caracteristicile
inteligenţei umane cu ajutorul calculatoarelor electronice şi al programelor inteligente, folosesc
concomitent cu cunoştinţele acumulate şi anumite tehnici şi metode, pentru ca sistemul să gândească pe
baza cunoaşterii, creând o bază de cunoştinţe, dezvoltând şi anumite mijloace necesare pentru punerea şi
rezolvarea problemelor apărute.
În prezent, există peste 12.500 de sisteme-expert operaţionale. Toate folosesc o cunoaştere, numită
expertiză, provenită de la experţi umani, iar procesul de colectare a acestor cunoştinţe se numeşte
achiziţie a cunoaşterii. În urma mai multor contacte cu expertul, în aceste sisteme este pusă la punct
baza de cunoştinţe. Sistemele-expert dispun de anumite motoraşe de inferenţă şi anumite sisteme de
explicaţii. Ele nu se pot instrui automat, se adaptează greu la schimbările din mediul înconjurător.
Sistemele-expert dispun de capacitatea de a învăţa, a şti din experienţă, de a se descurca în situaţii

105
diferite. Ele dispun de o anumită bază de cunoştinţe şi de un program, de anumite mecanisme
intelectuale generale pentru prelucrarea şi dezvoltarea cunoştinţelor, numit motor de inferenţă,
formulând raţionamente, din ce în ce mai complexe, modificând cunoştinţele în scopul rezolvării
problemelor.
Baza de cunoştinţe conţine informaţii, preluate de la experţii umani într-un anumit domeniu
concret, descriind situaţii evidente, fapte reale şi ipotetice, de asemenea şi existente. Baza de cunoştinţe
este activizată de utilizatorul-expert, care foloseşte anumite modele de achiziţie a cunoaşterii, care-l
ajută să introducă cunoştinţele într-o formă recunoscută de către
Motorul de inferenţă, în cazul memorării cunoaşterii sub forma regulilor, devine interpretator
sistem. de reguli. Motorul de inferenţă reprezintă un program, ce dispune de mecanisme inferenţiale
generale, ce permit prelucrarea cunoştinţelor cu raţionamente diverse, contribuie la soluţionarea
problemei. Ca „învăţători” ai sistemelor-expert se pronunţă experţii umani, care contribuie, în mod
nemijlocit, la formarea bazei de cunoştinţe. În domeniul problemei date, ei descriu situaţii evidente,
fapte reale, sau ipotetice, cât şi anumite euristici. Experţii umani introduc cunoştinţele într-o formă
recunoscută de către sistem, conform anumitor modele de achiziţie a cunoştinţelor, activizând baza de
cunoştinţe a acestor sisteme. Motorul de inferenţă efectuează operaţii de organizare automată, control şi
actualizare a cunoştinţelor, furnizează liniile de raţionament, contribuie la derularea mecanismului
inferenţial. Sistemele-expert trebuie să dispună, de asemenea, şi de o mare profunzime a cunoştinţelor în
domeniul în cauză, necesare pentru rezolvarea problemelor complexe (dificile).
Sistemele-expert dispun şi de o autocunoaştere, cunoaştere despre cunoaştere, capacitatea de a
explica desfăşurarea mecanismelor inferenţiale şi chiar posibilitatea de a-şi reformula strategiile
informaţionale în scopul lucrului lor mai eficient. Avem de-a face cu o anumită interfaţă de dialog al
sistemelor-expert cu utilizatorii prin intermediul cărora cunoştinţele sunt achiziţionate de la experţii
umani şi pot fi oferite utilizatorilor în timpul sesiunii de consultare cu ei. Sistemele-expert complexe
dispun şi de un model explicativ. De la ele putem primi explicaţii cu privire la procesele inferenţiale, la
rezolvările obţinute în sesiunile de consultare.
Sistemele-expert, fiind folosite în diferite domenii, contribuie la dezvoltarea vieţii economice. În
domeniul contabilităţii, sistemele-expert pot fi folosite la planificarea impozitelor întreprinderii, la
determinarea impozitului de profit, în activităţi de auditing etc. În domeniul financiar-bancar, aceste
sisteme pot fi folosite în domeniul gestiunii impozitelor, în diagnosticul financiar, în planificarea
financiară, în domeniul prezentării încasării din vânzări şi în domeniul tranzacţiilor bancare etc. În
domeniul marketingului, aceste sisteme pot fi folosite la evaluarea potenţialului pieţei, la analiza
punctelor forte şi vulnerabile ale concurenţei, gestiunea reţelelor de distribuire, alegerea mediilor
publicitare etc. [59].
Sistemele-expert aduc beneficii, generează o mai bună flexibilitate şi eficacitate în afaceri.
Aplicaţiile sistemelor-expert în domeniul financiar sunt: consilierea şi plasamentele financiare,
gestiunea impozitelor, marketingul financiar, diagnosticul financiar, acordarea creditelor, planificarea
financiară, gestiunea portofoliilor etc.; în domeniul marketingului – evaluarea portofoliului pieţei,
analiza forţei şi slăbiciunilor concurenţei, gestiunea reţelelor de distribuţie, alegerea mediilor publicitare
etc.; în domeniul asigurărilor – garanţii, vânzări, planificare financiară, plasamente investiţionale,
gestiunea portofoliului; în domeniul activităţii bancare – prezentarea încasării din vânzări, declaraţii
bancare, credite comerciale etc.
Sistemele-multiexpert, apărute în anii 70 ai sec. XX, în SUA, sunt bazate pe aceleaşi principii, ca şi
sistemele-expert, dar ele soluţionează probleme complexe prin descompunerea lor în subprobleme,
raportate la mai multe moduri de cunoaştere şi în interacţiune, realizând expertize din mai multe
domenii, distribuite în mod spaţial, care interacţionează în vederea rezolvării acestor probleme. Aceste
sisteme reprezintă un nivel mai înalt de analiză şi soluţionare a problemelor. Decizia, în acest caz,
depinde de evaluări multiple, asemănătoare evaluărilor managerilor din ierarhia întreprinderii, rolului lor
în luarea deciziei generale pe întreprindere.
Analizând managementul cunoştinţelor în „organizaţiile inteligente”, ce practică afaceri economice,
prin astfel de organizaţii vom înţelege organizaţii care învaţă continuu, organizaţii capabile „să creeze,
achiziţioneze şi să transfere cunoaşterea, dar şi să-şi modifice comportamentul pentru a reflecta noile

106
cunoştinţe asimilate” [60,81-91,37]. În aceste organizaţii, folosirea cunoaşterii se realizează în mod
activ, dinamic, corespunzător unei strategii bine elaborate în scopul eficienţei transferului de cunoştinţe,
organizaţie ce poate învăţa din propriile experienţe, din realizarea unor afaceri sau a altor soluţii,
devenind organizaţie care învaţă permanent, ce are o atitudine activă. Managementul cunoaşterii poate
susţine comportamentul organizaţiei.
Printre obiectivele acestei organizaţii, deosebim: cunoaşterea de interes larg, multisectorial, anumite
strategii şi politici de implementare, proiecte, bazate pe cunoaşterea generală şi cunoaşterea specifică a
organizaţiei, încorporarea cunoaşterii în produsele şi serviciile oferite etc. Ca domenii aplicative,
deosebim: consultanţa, băncile şi asigurările, administraţia publică etc. Ca probleme de cercetare, apar:
prezentarea inteligibilă a cunoaşterii oferite de instrumentele IT, modelarea şi structurarea cunoaşterii şi
altele [61,64]. „Organizaţiile inteligente” ce practică afaceri economice au în componenţa lor,
concomitent cu sistemele-expert şi sistemele multiexpert, la fel şi sisteme fuzzy, sisteme conexioniste,
sisteme pentru calcul evolutiv şi reprezintă anumite sisteme hibride (dispun de tehnologii avansate);
numai pe calea hibridizării pot fi create sisteme informatice eficiente.
Să analizăm specificul acestor sisteme şi, în primul rând, al sistemelor fuzzy.
Dacă sistemele-expert sunt bazate pe exactitate în sensul logicii clasice, apoi sistemele fuzzy sunt
bazate pe logica fuzzy; cunoaşterea e bazată pe logica neclasică [62], pe diferite grade de apartenenţă şi
diferite grade de adevăr şi operează cu valori multiple [63, 67].
Să examinăm şi sistemele conexioniste. Dacă sistemele-expert învaţă prin reguli, au structura
secvenţială, analizează reguli pentru a găsi rezolvarea pe care o şi explică, au nevoie de un expert, de la
care se obţin intrările (cunoaşterea) şi care procesează reguli pentru obţinerea ieşirilor, datorită faptului că
structura lor secvenţială le împiedică să recunoască modificările procesului decizional, analizează simultan
cu faptele şi regulile, învaţă numai când este actualizată baza de cunoştinţe, rămânând indiferente la
schimbările din mediul înconjurător, manifestă rigiditate în activitate, oferă inferenţele şi explicaţiile
necesare pentru utilizatori, apoi sistemele conexioniste sunt alcătuite din noduri, elemente de procesare,
numite neuroni artificiali, şi conexiuni, reţele neuronale, în care se realizează extragerea cunoaşterii
profunde, cu ajutorul unui algoritm de învăţare, care surprinde relaţiile funcţionale dintre intrările şi ieşirile
unui set de exemple de instruire şi le reprezintă cu ajutorul neuronilor artificiali.
Sistemele neuronale artificiale, apărute în anii 80 ai sec. XX, au la bază metoda reţelelor neuronale
de reprezentare a cunoaşterii artificiale. Ele funcţionează analogic neuronilor biologici, dau dovadă de
un grad mai înalt de dezvoltare. Aceste sisteme, deja, învaţă logic prin exemple, ne dau explicaţii, au
intrări şi ieşiri, fără să fie cunoscute procesele ce se petrec între ele. Intrările şi ieşirile sunt oferite de
utilizatori, iar procesarea este realizată de sistem. Învăţarea lui reprezintă o adaptare treptată a
procesului, până când sistemul reuşeşte să prezică ieşirile în funcţie de intrări, iar prin modificarea
ieşirilor de către utilizatori, sistemul îşi îmbunătăţeşte procesul. Sistemele recunosc structura integră a
procesului decizional, sesizează orice modificare. Ele-s capabile să înveţe continuu, urmărind toate
schimbările din jur, fiind eficiente pentru rezolvarea problemelor cu multă incertitudine. Datorită
învăţării lor, sistemele se pot adapta la schimbările din mediul înconjurător, reţeaua putând fi dirijată şi
de obiecte deplasate în spaţiu, au un rol complementar faţă de sistemele-expert, există metode de
evidenţiere a „regulilor”, după care funcţionează reţelele neuronale, utilizarea cărora poate ameliora
comportamentul sistemelor-expert [64, 69]. Reţelele neuronale nu sunt programate, ele pot învăţa prin
exemple, schimbându-şi permanent comportamentul. Ele pot folosi mari cantităţi de date (fapte), dând
soluţii foarte apropiate de cele prevăzute.
Sistemele pentru calculul evolutiv stimulează procesele în dezvoltare ale calculatorului, iar
abordarea evolutivă în materie de învăţare automată are la bază modelele de calcul ale selecţiei naturale
şi geneticii. Vorbim de calculul evolutiv, strategii ale dezvoltării, algoritmi ai geneticii şi de
programarea genetică, care realizează simularea evoluţiei prin folosirea operaţiilor de selecţie, mutaţia
(recombinarea) şi reproducţia. Pentru a calcula performanţa evolutivă, sunt utilizaţi algoritmii geneticii,
analizaţi ca forme abstracte ale dezvoltării naturale. Ei „sunt reprezentaţi sub forma unei secvenţe de
operaţii procedurale, care asigură mişcarea de la o populaţie de „cromozomi” artificiali la o nouă
populaţie, cu ajutorul selecţiei „naturale” şi tehnicilor inspirate din genetică, cunoscute sub numele de
încrucişare şi mutaţie” [65,71]. Mecanismele, ce leagă un algoritm genetic de o problemă de rezolvat,

107
sunt codificarea şi evaluarea. Algoritmii genetici utilizează această maşină a performanţei cromozomilor
artificiali pentru a realiza reproducţia. În acest proces, operatorul de încrucişare schimbă între ele părţile
a doi cromozomi, iar operatorul de mutaţie schimbă valoarea genei prin alegerea locaţiei cromozomilor.
După o serie de reproducţii consecutive, se formează populaţia nouă cu dezvoltarea algoritmului
genetic. Strategiile evolutive pot rezolva o serie de probleme de optimizare nelineară cu, sau fără
restricţii, obţinându-se rezultate mai bune, decât în cazul tehnicilor de optimizare nelineară
convenţionale. Programarea genetică oferă o rezolvare prin determinarea programului, ca să se dezvolte
analogic selecţiei naturale. Dacă scopul algoritmilor genetici convenţionali este crearea unei reprezentări
sub forma şirurilor de biţi, care oferă rezolvarea problemei în calculator, apoi programarea genetică,
fiind o extensie a algoritmilor genetici convenţionali, au ca obiectiv crearea unui program pentru soluţia
unei probleme, realizându-se o căutare în spaţiul tuturor programelor posibile aceluia care ne oferă o
mai bună rezolvare a problemei.
Sistemele „organizaţiilor inteligente”, ce realizează afaceri economice, după părerea noastră,
reprezintă sisteme hibride, ce au drept componente sistemele-expert, ale algoritmilor genetici, sistemele
fuzzy şi ale reţelelor neuronale, au capacitatea de a învăţa în mediile incerte, sau necunoscute, oferă
soluţii mai bune decât oricare dintre componentele luate aparte. Existenţa unui mediu de dezvoltare
pentru „organizaţiile inteligente”, ce practică afaceri economice, va dezvolta sistemul şi va contribui la o
proiectare autonomă. Sistemele hibride dispun de un sinergetism, ce contribuie la crearea sistemelor
inteligente puternice. Aceste sisteme inteligente, „organizaţiile inteligente”, îşi pot desfăşura astăzi
activitatea pe pieţele regionale şi globale, din ce în ce mai competitive, unde cunoaşterea şi inovarea
tehnologică sunt utilizate tot mai intens. În cadrul lor, procesele economice şi de afaceri sunt mari
consumatoare de cunoaştere (utilizează cunoaştere intensă), însă organizaţia este una care învaţă
continuu, „numai aşa va avea abilitatea de a exploata noile oportunităţi de afaceri. Ea va folosi
cunoaşterea ca sursă de avantaje competitive, poate deveni lider de piaţă, poate servi impecabil clienţii,
poate avea performanţe operaţionale şi profituri superioare” [66, 63].
Aceste tehnologii noi, specifice sistemelor inteligente, contribuie la soluţionarea multor probleme
din realitatea economică, la realizarea fructuoasă a multor afaceri economice.
Aceste sisteme hibride, după părerea noastră, sunt capabile de a realiza cu succes reformele
economice în R.M., fiindcă aceste sisteme, deja, la ora actuală, pot rezolva probleme complexe din
domeniul producerii, al managementului, al marketingului şi vânzărilor, se folosesc în modelarea
inteligentă a operaţiilor de creditare bancară, în domeniul managementului portofoliilor, al asigurărilor
etc. Dar, pentru realizarea acestor sarcini în R.M., „e nevoie de coordonarea tuturor componentelor
informatizării societăţii, e nevoie de o conotare sistemică a infrastructurii informaţionale a societăţii,
incluzând complexul agroindustrial şi comerţul, transportul şi telecomunicaţiile, ocrotirea sănătăţii,
învăţământul public şi ştiinţa, asistenţa juridică, protecţia mediului înconjurător, administrarea publică
locală” [67,69]. Şi acestea devin condiţii importante pentru dezvoltarea Moldovei pe calea progresului
social.

3.1.4. Filosofia marketingului, ca varietate a filosofiei ştiinţei economice şi concepţie despre

lume, rolul ei formativ în condiţiile societăţii postmoderne
Putem vorbi şi despre rolul formativ al marketingului şi filosofiei marketingului în condiţiile
societăţii postmoderne, fiind un nou mod de a gândi, o mentalitate, un spirit care oferă posibilitatea
elaborării şi realizării unei strategii şi tactici eficace de atingere a obiectivelor propuse, artă de a avea şi
satisface cererea într-un mod profitabil [68, 13].
Dacă marketingul reprezintă ştiinţa despre dirijarea şi distribuirea cerinţelor consumatorilor din partea
producătorilor de mărfuri şi servicii, despre realizarea activităţii economice, care dirijează fluxul bunurilor
şi serviciilor de la producător la consumator, sau utilizator [69, 58], un sistem de activitate economică
privind programarea, preţurile, promovarea şi distribuţia produselor şi serviciilor, menite să satisfacă
cerinţele consumatorilor efectivi şi potenţiali, „un proces social şi managerial prin care indivizi şi grupuri
de indivizi obţin ceea ce le este necesar şi îşi doresc prin oferirea şi schimbul de produse de o anumită
valoare” [70, 81], procesul planificării şi executării concepţiei, stabilirii profitului, promovării şi distribuirii
de idei, bunuri şi servicii pentru crearea schimbului, care satisfac obiective individuale şi organizaţionale

108
[71], „stabilirea şi punerea în acţiune a mijloacelor de satisfacere a acesteia, în condiţiile unui profit optim,
arta de a crea şi satisface cererea într-un mod profitabil, de a echilibra cerinţele tuturor participanţilor la
piaţă, înţelegând prin satisfacerea cererii „un mijloc de realizare, de către întreprinderi, a obiectivelor
propuse, cum ar fi maximizarea profitului, creşterea volumului vânzărilor, atingerea unei anumite cote pe
piaţă etc.” [72,67], ce începe cu crearea produselor, şi se încheie cu vânzarea lor, apoi filosofia
marketingului reprezintă filosofia acestei ştiinţe. Ea reprezintă noul mod de gândire, ce pune accent pe
obţinerea beneficiilor prin satisfacerea cerinţelor consumatorului pe calea adaptării la cererea
consumatorului a produselor, distribuţiei preţurilor, ambalajelor, metodelor de vânzare şi promovare etc., o
concepţie modernă în orientarea şi organizarea activităţii întreprinderilor, concretizată într-un ansamblu de
activităţi, metode şi tehnici ştiinţifice necesare pentru depistarea şi/sau formarea, studierea nevoilor
clienţilor actuali şi potenţiali, găsirea modalităţilor de satisfacere a acestor nevoi, concomitent cu obţinerea
unui profit optim şi în condiţii de concurenţă” [73,61]. Ea reprezintă metodologia integrală a activităţii
întreprinderii, privind principiile, metodele şi organizarea, corelaţia întreprinderii cu mediul înconjurător,
ce dă posibilitate de a construi o strategie şi tactică eficace de atingere a scopurilor, elaborând şi
dezvoltând un sistem de promovare a mărfurilor, pe baza folosirii unor instrumente, ca: perfecţionarea
funcţiilor mărfii, influenţa asupra consumatorilor, politica elastică a preţurilor, activitatea de reclamă,
eficacitatea sistemelor de promovare a mărfurilor ş.a.
Dacă marketingul reprezintă ansamblul dinamic al tuturor activităţilor comerciale, ce dirijează fluxul
de mărfuri şi servicii de la producător către consumator şi către utilizatorul final, apoi filosofia
marketingului reprezintă filosofia businessului comercial, concepţia despre lume şi metodologia
participanţilor la businessul comercial, ce coordonează activităţile în realizarea obiectivelor afacerilor.
Filosofia marketingului reprezintă strategia şi tactica conştientizată a comportării participanţilor la relaţiile
de piaţă. Ea reprezintă şi conştientizarea lipsei unei satisfacţii elementare (hrană, îmbrăcăminte etc.),
aspiraţia către aceste lucruri, dorinţa de a satisface aceste nevoi, sprijinită de puterea de cumpărare, ce se
transformă în cereri. Oferta este produsul oferit pentru satisfacerea acestor nevoi sau dorinţe, iar schimbul,
ce realizează tranzacţia, reprezintă procesul de obţinere a produsului dorit, oferind altceva în locul său.
Filosofia marketingului are ca scop studierea nevoilor consumatorilor, adaptarea permanentă a producerii
şi comercializării la aceste nevoi, racordarea organizaţiei la piaţă în mod creativ, productiv şi profitabil,
modul de a oferi bunurile şi serviciile necesare acelor oameni care au nevoie de ele în momentul şi în
locurile potrivite, la preţul adecvat, însoţite de activităţi de comunicare şi promovare adecvate.
Dacă marketingul cuprinde analiza permanentă a cererii, stabilirea şi punerea în acţiune a
mijloacelor de satisfacere a creşterii în condiţiile unui profit optim, arta de a crea şi satisface cererea într-
un mod profitabil, satisfacere plus profit, apoi filosofia businessului, afacerilor comerciale, reprezintă o
concepţie filosofică, un nou mod de gândire, ce-şi deplasează centrul de greutate pe obţinerea de
beneficii, de către întreprindere, prin satisfacerea cerinţelor consumatorilor pe calea adaptării
produselor, distribuirii, preţurilor, ambalajului, metodelor de vânzare şi promovare la cererea specifică.
Filosofia marketingului poate fi înţeleasă şi în sens de megamarketing, ca aplicare a relaţiilor de
ordin economic, psihologic, politic şi public pentru a câştiga cooperarea altor parteneri în scopul intrării
şi funcţionării în cadrul unei pieţe.
Analizând importanţa filosofiei marketingului pentru societate, menţionăm că, în condiţiile societăţii
postmoderne, odată cu folosirea Internetului, marketingul devine interactiv, o bună parte din el ocupând-o
Internet-marketingul. Internet-marketingul reprezintă un complex de metode de includere a Veb-resurselor
corporative în Internet, ce va avea ca rezultat desfăşurarea mărcii comerciale a întreprinderii sale şi, ca
rezultat--obţinerea surplusului comercial. Comerţul electronic devine interactiv: producătorul poate afla de
la consumator părerea lui despre marfa propusă sau serviciul propus, poate prelucra această informaţie în
funcţie de circumstanţe, poate schimba politica de marketing. Internetul permite întreprinderii posibilitatea
de a organiza, în mod efectiv, legătura inversă cu consumatorul şi să studieze operativ cererea curentă, să
schimbe elastic propriile planuri de marketing, pornind de la situaţia economică schimbată. Marketingul în
Reţea reprezintă una din căile de realizare a planului general de marketing al companiei. În Internet,
datorită interactivităţii lui, legăturii imediate cu utilizatorii, totul este legat reciproc: conţinutul, serviciile,
tehnologiile de susţinere şi prezentare a lor etc.

109
 Apare şi noţiunea de Internet-marketolog [74, 62-63], ce reprezintă, mai întâi de toate, un specialist în
marketing, a cărui sferă principală de activitate este studierea pieţei, reclama, lansarea mărfii comerciale,
conducerea vânzărilor şi realizărilor în Reţeaua Mondială ş.a. Filosofia marketingului are un rol important şi
în pregătirea marketologilor, conducătorilor de proiecte. Pentru ca proiectul realizat în Reţea să poată avea
succes, să aducă autorului său venit, autorul lui trebuie să dispună de un set necesar de cunoştinţe teoretice şi
deprinderi practice. Vorbim şi de marketing al serviciilor instructive, prin care se înţelege sistemul de
cunoştinţe cu privire la organizarea procesului instructiv, dirijarea lui în condiţiile unei concurenţe acerbe şi
necesităţi de a lua în consideraţie cerinţele consumatorilor. Marketingul instruirii necesită o evidenţă strictă a
stării şi dinamicii cerinţelor pieţei serviciilor instructive în nomenclatura cerinţelor cu privire la pregătirea,
cantitatea şi calitatea specialiştilor, necesari implementării teoriei date, acomodarea maximală a serviciilor
instructive la cerinţele dezvoltării societăţii, incluzând elaborarea planurilor şi a programelor de studii,
asigurarea metodică, pregătirea corpului profesional ş.a. Pregătirea Internet-marketologilor e dictată de faptul
că marketingul, prin intermediul Internetului, realizează sarcina de a dirija cererea de consum şi echilibrarea
cerinţelor tuturor participanţilor la piaţă. Internetul constituie un instrument pentru efectuarea cercetărilor de
marketing. Internet-marketologul include, în activitatea sa, studierea pieţei, publicităţii, dirijarea vânzării,
realizarea mărfurilor în Reţeaua Mondială, şi cercetarea acestor procese. În aceste scopuri, Internet-
marketologul trebuie să cunoască bazele marketingului clasic, dar şi să dispună de cunoştinţe trainice în
domeniul tehnologiilor de reţea, să aibă deprinderi de cercetare a informaţiei necesare în Reţeaua Mondială,
de a analiza şi sistematiza aceste informaţii. El trebuie să planifice şi să realizeze cercetări de marketing, să
poată comunica cu clienţii, să se descurce în tehnologiile plăţilor electronice. Conform datelor statistice,
actualmente, aproape 46% din marketologii europeni folosesc Internetul în activitatea lor profesională.
Printre lideri, putem menţiona Marea Britanie (73%), Islanda (66%) ş.a. Marketingul prin poşta electronică e
folosit, la ora actuală, de 71% din specialişti. Ca direcţie de bază a activităţii informaţionale în domeniul
marketingului contemporan, servesc: schimbul intern de documente şi tehnologii de luare a deciziilor,
drepturile de autor şi alte drepturi, securitatea informaţională, culegerea de date despre concurenţi şi
parteneri, instruirea personalului şi reengineeringul business-proceselor.
Vorbind şi despre existenţa Internet-comerţului, putem constata că doar 40% din utilizatorii
Internetului fac cumpărături în reţea, deosebindu-se în acest plan asemenea ţări, cum sunt: Canada,
Marea Britanie, Germania, Franţa ş.a. Internet-comerţul se realizează în magazinele electronice sau în
Internet-magazine. Priorităţile Internet-comerţului sunt mari, printre ele putând sesiza lipsa legăturii
geografice cu punctul comercial, posibilitatea de a frecventa magazinul non-stop, de a economisi timp
etc. Conform cercetărilor sociologice efectuate de savanţii de la Universitatea din Michigan, 68,7% din
consumatorii americani sunt satisfăcuţi de calitatea mărfurilor şi serviciilor realizate în Reţea [75, 15].
Internet-comerţul foloseşte pe larg magazinele electronice (virtuale), în care cumpărătorilor li se
reprezintă mărfurile sau serviciile efectuate, sunt prelucrate comenzile cumpărătorilor, vânzarea şi
livrarea mărfurilor. Internet-comerţul utilizează şi tehnologia Tauch Sence, ce dă posibilitate amatorilor
nu numai să vadă marfa, dar şi să o pipăie.
În scopul realizării afacerilor electronice, se foloseşte şi telefonul mobil, poşta electronică, faxuri
ş.a., ce permit companiilor să comunice direct cu cumpărătorii, propunându-le acele produse de care ei
au nevoie. Faxul, în marketing poate fi folosit pentru a expedia informaţia despre noile propuneri-
vânzări acelor consumatori care dispun, la rândul lor, de faxuri. Poşta electronică e folosită de
marketologi pentru a transmite unor oameni aparte, şi la grupe de oameni, informaţia despre vânzări, cât
şi anumite propuneri. Folosirea telefonului mobil în marketing, numit şi telemarketing, permite
conectarea la comerţul electronic a unor persoane şi/sau organizaţiilor întregi, contribuie la lucrul efectiv
al teleshoppingurilor [76,108-109]. Folosirea registrelor, publicităţii directe prin poşta electronică,
vânzările prin telefon sunt expresii ale marketingului direct. Folosirea Internetului uşurează calea de a
găsi cel mai bun cumpărător pentru fiecare marfă. La piaţa electronică, există posibilităţi mai mari de a
schimba preţurile în funcţie de cerere şi ofertă. Prin mijlocirea Internet-comerţului, cumpărătorii pot afla
uşor despre cantitatea anumitor mărfuri în diferite magazine din lume întreagă, în momentul respectiv.
Şi cumpărătorii, la rândul lor, pot comanda mărfuri în orice loc şi timp fără a intra în magazin.

110
 Astfel, marketingul şi filosofia marketingului, în funcţia lor formativă, în societatea postmodernă,
ajută la formarea personalităţilor (marketologilor ş.a.), cât şi la dezvoltarea societăţii prin aplicarea a noi
tehnologii informaţionale şi comunicative.
Examinând filosofia ştiinţei economice, a businessului,a managementului şi marketingului, vom
purcede la studierea rolului formativ al filosofiei ştiinţei politice în condiţiile societăţii postmoderne.

3.2. Filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ

Analizând rolul informativ al filosofiei ştiinţei politice, să examinăm esenţa şi legătura ei cu ştiinţa
politică, rolul informativ al filosofiei ştiinţei politice în perioada tradiţională, modernă şi postmodernă a
dezvoltării societăţii, cât şi Internetul ca nou mediu comunicaţional ce poate duce la schimbări esenţiale
în practica politică, rolul informativ al filosofiei ştiinţei politice promovate în concepţiile doctrinelor
politice din această perioadă.

3.2.1. Filosofia ştiinţei politice, esenţa şi legătura ei cu ştiinţa politică

Filosofia ştiinţei politice, ca varietate a filosofiei ştiinţei, a apărut ca produs al diferenţierilor

cunoştinţelor filosofice cu 2500 de ani în urmă. Ea reprezintă chintesenţa gândirii politice şi reflexia
ştiinţei politice, reflexia ei creativă. Filosofia ştiinţei politice, folosind terminologia lui Socrate,
reprezintă un fel de „eros intelectual”, având interesul şi tendinţa de a descoperi esenţa lumii politice,
evidenţiind aspectul filosofic al vieţii politice.
Filosofia ştiinţei politice are ca obiect de cercetare raportul dintre filosofie şi ştiinţa politică.
Obiectul ei s-a schimbat odată cu dezvoltarea ştiinţei politice. Dacă, în urmă, cu o pătrime de secol,
tema ei era analiza conceptuală a noţiunilor de putere, suveranitate, natură a dreptului, apoi, astăzi, pe
primul plan, apar idealurile dreptăţii, libertăţii, problemele filosofico-metodologice privitor la viaţa
politică a societăţii în general etc. Ea se deplasează de la tradiţiile studierii valorilor şi atitudinilor, în
mod linear, unilateral, la studierea lor nelineară. Ştiinţa politică are nevoie de o fundamentare filosofico-
metodologică, aprofundând cunoştinţele politice. Filosofia ştiinţei politice studiază nucleul acestei
ştiinţe, elaborând cunoştinţe filosofico-metodologice despre lume. Ea are problemele sale specifice,
deosebite de acele probleme, care au apărut în ştiinţa politică, precum: universalismul în politică,
esenţele politice universale (puterea şi alte începuturi raţionale, şi neraţionale ale politicii, măsurarea lor
umană în interpretarea noţiunilor de libertate, responsabilitate etc. Ştiinţa politică îi transmite filosofiei
problemele pe care filosofia le transcendentează până la nivelul problemelor filosofice şi returnează
cunoştinţele sale pentru aplicarea lor ulterioară în sfera ştiinţei politice. Este o ştiinţă creatoare,
formativă, în dezvoltare. Filosoful ştiinţei politice meditează permanent asupra bazelor activităţii
proprii. El poate, pe cât e posibil, să rezolve probleme, discutând una sau altă problemă, formulând
anumite concluzii.
Filosofia ştiinţei politice reprezintă un fel de cunoştinţe filosofico-metodologice, folosind atitudinile
şi categoriile gândirii, elaborate de filosofia generală, întotdeauna focalizate pe generalul politic. Ca
parte a filosofiei, ea operează cu adevăruri, dar nu cu adevăruri general-valabile, ci cu adevăruri cu
caracter aparte, pot fi în serviciul individului şi al societăţii în anumite situaţii concrete.
Filosofia ştiinţei politice îndeplineşte funcţii metodologice faţă de ştiinţa politică. Ea reprezintă
stilul şi modul reflexiei metodologice, studierea reflexivă a ştiinţei politice.
Filosofia ştiinţei politice, la fel ca şi filosofia în general, are funcţie formativă, curativă, terapeutică,
contribuind atât la dezvoltarea personalităţilor politice, cât şi la dezvoltarea vieţii politice a societăţii în
general. Ea nu doar înarmează omul cu cunoştinţe politice, dar, în baza lor, se implică în întreaga
capacitate de formare a liderilor politici, la dezvoltarea vieţii politice. Ea poate contribui la dezvoltarea
unor asemenea capacităţi omeneşti, precum cunoaşterea clară (în urma înţelegerii temeiurilor, ce au
generat fenomenele supuse cunoaşterii) şi voinţa de a fi liber, voinţa de libertate şi transpunerea acesteia
în viaţă, de către om, prin cunoaştere şi înţelepciune politică, realizate prin reflexii filosofice – şi acestea
sunt contribuţii ale filosofiei ştiinţei politice, în manifestările ei practice.

111
 Filosofia ştiinţei politice contribuie la dezvoltarea cunoştinţelor cu privire la puterea politică, doar
„sistemele politice majoritare ale sec. al XX-lea se conduceau de aceleaşi imperative... astfel încât
evenimentele interpretate... capătă esenţa situaţiei spirituale a umanităţii” [77, 79], a situaţiei politice, ele
pun la bază aceleaşi principii filosofico-metodologice, formulate ca rezultat al reflectării realităţii politice.
Ea explică, la fel, dezvoltarea proceselor de tranziţie de la sistemul totalitar la cel democratic, legat de
schimbarea valorilor politice, ca proces obiectiv, inevitabil pentru toate ţările postsocialiste. Aceste procese
au specificul manifestării lor în diferite ţări, dar, în fiecare ţară aparte, tranziţia, ca un fenomen istoric cu
foarte multe contradicţii politice, sociale, economice şi spirituale, se realizează în baza legităţilor generale
de dezvoltare politică a societăţii umane.
Filosofia ştiinţei politice ajută şi la cunoaşterea filosofică specifică a viitorului, îndeosebi în
condiţiile globalizării lumii, care este destul de problematică şi, în acelaşi timp, reflexivă: obiectul de
previziune se interpretează în toată complexitatea interconexiunilor lui cu lumea exterioară, neînlăturând
şi procesul de interacţiune a obiectului cu subiectul [78, 64]. Ea contribuie şi la perfecţionarea vieţii
politice a societăţii, propunând o abordare dialectică a ei, ce prevede că instaurarea statului de drept
reprezintă o operă a societăţii civile, iar societatea civilă e rezultatul funcţionării fireşti a statului de drept
şi ea contribuie la activitatea normală a statului de drept, la limitarea funcţiilor statului, la aşa-zisul „stat
minim”, în care drepturile şi responsabilităţile tuturor cetăţenilor, inclusiv ale birocraţilor din instituţiile
de stat, sunt egale. Societatea civilă, apărută ca o contragreutate a puterii exclusive a statului, în
societatea postmodernă, contribuie la funcţionarea normală a statului şi la formarea imaginii favorabile a
acestuia în lume. Întărirea statului de drept este o operă a societăţii civile, iar societatea civilă este
rezultatul funcţionării fireşti a statului de drept.
Filosofia ştiinţei politice are ca scop îmbunătăţirea vieţii politice, a condiţiilor de existenţă ale
oamenilor în comun. O asemenea operă, totdeauna, pleacă de la realităţi şi premise, reprezintă creaţie şi
libertate. Ea cere ca politicienii, permanent, să-şi schimbe, să-şi perfecţioneze mentalitatea politică, ce va
contribui, credem noi, la eradicarea sărăciei maselor din multe ţări subdezvoltate. Ea contribuie la
realizarea multor activităţi eficace, în planul strategiei antisărăcie, la care se lucrează, în momentul de faţă,
în Republica Moldova. Strategia de combatere a sărăciei este bazată pe unele principii filosofico-
metodologice fundamentale, ca: principiul orientării spre asigurarea dezvoltării, principiul suportului
pentru autodezvoltarea comunitară, principiul succesiunii în dezvoltare ş.a. Şi această activitate de
combatere a sărăciei poate fi explicată „doar în urma unei interpretări integratoare asupra posibilităţilor de
conceptualizare şi măsurare a sărăciei, a respectării principiilor fundamentale de combatere a sărăciei” [79,
55].
Filosofia ştiinţei politice reprezintă cunoştinţe independente conţinutale şi metodologice, ea reflectă
înseşi posibilităţile şi condiţiile politice, fără a fi rupte de libertate şi creaţie, are caracter reflexiv, descrie
funcţionarea mecanismelor şi procedurilor de luare a hotărârilor în rezolvarea conflictelor politice,
determinate, în linie generală, de bazele existente. Cunoştinţele voluminoase, pline de sens şi de o
importanţă practică despre lumea politicului, apar în momentele de contact dintre sfera politicului şi a
filosofiei.
Dacă filosofia ştiinţei politice operează cu adevăruri, apoi ştiinţa politică operează cu perspective,
diferite raporturi spiritual-practice ale diferiţilor agenţi ai politicii faţă de obiectele politice. Filosofia
ştiinţei politice este, în primul rând, o disciplină filosofică. Ea se ocupă cu cunoaşterea întregului, cu
anumite totalităţi. Ea vrea să cunoască statutul ştiinţei politice, cât şi sensul fenomenelor politice. Obiectul
filosofiei ştiinţei politice, al reflexiei filosofice, al relaţiilor politice îl reprezintă acţiunile, mişcările
omeneşti. Filosofia ştiinţei politice se atribuie la problemele veşnice ale existenţei omului, ale existenţei lui
politice.

3.2.2. Filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ în perioada tradiţională a dezvoltării societăţii
Problema organizării şi conducerii societăţii i-a preocupat pe savanţii din domeniul ştiinţei politice,
pe teoreticienii domeniului politic şi ai filosofiei politice, din cele mai vechi timpuri.
În istoria gândirii politice, putem deosebi trei perioade mari: a) tradiţională (de la începuturi până la
apariţia societăţii moderne); b) modernă (din perioada revoluţiilor burgheze din sec. XVII – până în anii

112
70-80 ai sec. XX); c) postmodernă (din anii 70-80 ai sec. XX – până în prezent), şi în care au existat
diferite doctrine politice.
Înţelegând prin doctrină politică un sistem de idei, teze, principii, concepţii, mai mult sau mai puţin
elaborate, argumentate şi prezentate în modalităţi diverse, cu privire la organizarea şi funcţionarea
societăţii, la esenţa puterii politice, la conţinutul, formele şi mecanismele de exercitare a acesteia, la
rolul instituţiilor şi al clasei politice, la raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi [80, 167-168], să
examinăm doctrinele politice existente din perioada tradiţională a dezvoltării societăţii.
Menţionăm că, în perioada tradiţională, filosofia ştiinţei politice a fost promovată în concepţiile
gânditorilor politici din China şi Grecia antică, a gânditorilor medievali şi renascentişti, cât şi în
doctrinele politice, existente în asemenea perioadă, precum doctrina liberalismului politic antic (apărută
în lumea antică), doctrina democrat-creştină, a catolicismului social (apărută în perioada medievală) şi
doctrina social-democrată (apărută în perioada Renaşterii).
Gânditorii din China antică manifestau idei de patriotism şi umanism, afirmând că nenorocirile din
societate apar, fiindcă conducătorul ţării nu este slugă a poporului, dar cel care-l sugrumă, şi cheamă
conducătorii de stat şi pe toţi oamenii învăţaţi să servească nu împăratului, dar poporului. Aceste idei
orientau personalităţile, inclusiv conducătorul statului, de a sluji poporului, orientau societatea la
dezvoltarea ei pe o cale democratică.
Gânditorii din Grecia antică, în special Platon, puneau la baza statului diviziunea muncii, afirmând
că la baza lui stau trei clase sociale: a) filosofii, b) străjerii, c) agricultorii şi meseriaşii. El considera că
fiecare clasă socială trebuie să se limiteze la îndeplinirea îndatoririlor lor şi să se abţină de la amestecul
în funcţiile altor clase. Proprietatea privată şi familia, considera Platon, reprezintă sursa intereselor
opuse, care distruge unitatea societăţii, astfel interzicând proprietatea personală pentru filosofi şi străjeri.
Aceste idei orientau personalităţile, clasele sociale la îndeplinirea strictă a funcţiilor lor, iar societatea--la
atingerea unui consens în ce priveşte interesele antagonice ce există în societate. Aristotel, în continuare,
considera că cea mai de folos clasă socială este cea a agricultorilor, fiindcă, în pofida modului de viaţă şi
împrăştierii teritoriale, ei nu tind să se amestece activ în problemele de dirijare a statului, afirmând că cu
aceasta trebuie să se ocupe clasele sociale ce au un venit moderat. El deosebea trei forme de guvernare
bună (monarhia, aristocraţia şi forma politica, adică puterea clasei medii, bazată pe amestec de oligarhie
şi democraţie) şi trei rele, care folosesc puterea în scopuri personale (tirania, oligarhia şi democraţia la
limită).
În societatea tradiţională a existat doctrina liberalismul politic antic [81, 171] care a apărut în
condiţiile democraţiei antice. Reprezentanţii acestei doctrine înţelegeau libertatea ca domnie a
poporului. Considerau că puterea politică se află în mâna poporului şi ea presupune o libertate politică,
dreptul fiecărui cetăţean de a participa la constituirea şi exercitarea puterii, la elaborarea legilor, la
alegerea magistraţilor. Aceste idei orientau clasele, societatea, personalităţile la instaurarea în societate a
domniei poporului.
O altă doctrină politică, ce a existat în perioada tradiţională, a fost doctrina democrat-creştină a
catolicismului social [82, 177]. Doctrina democrat-creştină, apărută în perioada medievală, reprezintă
concepţia privitor la organizarea, funcţionarea şi conducerea societăţii prin îmbinarea valorilor şi
normelor religiei creştine cu principiile şi valorile democratice. Reprezentanţii ei afirmau că viaţa
oamenilor în comun e predestinată să contribuie la atingerea, de către indivizi, a scopurilor moralei lor,
în spiritul învăţăturii catolice. Puterea statală, afirmă gânditorul medieval Toma d’Aquino, vine de la
Dumnezeu, iar forma de guvernare, în fiecare caz aparte, trebuie să corespundă circumstanţelor
concrete. El susţinea monarhia, propagând ideea supremaţiei bisericii asupra societăţii civile,
considerând că viaţa în stat este numai o pregătire pentru viaţa viitoare spirituală. Aceste idei orientau
oamenii la o viaţă în comun, în societate – la supremaţia bisericii asupra societăţii civile. Aceste idei
orientau oamenii şi societatea la îmbinarea ideilor creştine cu principiile şi valorile democratice.
Tot în perioada tradiţională, dar în epoca Renaşterii, apare doctrina social-democrată [83, 180-
181], promovată prin ideile socialiştilor utopişti ca doctrină politică privind organizarea şi conducerea
democratică a societăţii, având la bază principiile egalităţii şi dreptăţii sociale, ale promovării intereselor
producătorilor de valori materiale şi spirituale, ale protecţiei sociale, ale diferitelor categorii de cetăţeni
defavorizaţi, prin limitarea puterii claselor înstărite. Ei promovau idei egalitariste, vorbeau despre

113
construirea unei societăţi viitoare himerice, unde relaţiile sociale, bazate pe proprietatea privată, vor fi
înlocuite cu relaţii sociale, bazate pe proprietatea obştească, care exclude exploatarea omului de către
om, unde munca e obligatorie pentru toţi membrii societăţii, iar repartiţia bunurilor se realizează după
necesităţi modeste. Socialiştii utopişti vorbeau şi despre faptul că proprietatea privată reprezintă cauza
principală a sărăciei poporului şi a tuturor relelor sociale şi că statul trebuie să realizeze evidenţa şi
distribuirea tuturor bunurilor, produse de populaţie, iar cu organizarea producerii nemijlocit să se ocupe
comunităţile locale.
Doctrina social-democratică este folosită de partidele democrat-creştine de nuanţă catolică,
protestantă, sau ortodoxă pentru abordarea şi soluţionarea problemelor proprii societăţilor în care ele îşi
desfăşoară activitatea. Promovând valori fundamentale, ca: libertatea, egalitatea, solidaritatea şi
participarea, în cadrul democraţiei creştine, deosebim două orientări: a) cea democrat-creştină, în sens
social, ce conferă democraţiei o semnificaţie exclusiv morală, şi participării – un caracter strict social; b)
cea democrat-creştină, în sens politic, ce consideră democraţia politică ca o condiţie esenţială a
democraţiei sociale, care, cu timpul, se îndepărtează de orientarea oficială a bisericii. Această doctrină
orientează personalităţile la construirea unei societăţi bazate pe proprietatea obştească, unde nu există
exploatare şi toţi muncesc pentru binele societăţii, iar societatea să se bazeze pe principiile egalităţii şi
dreptăţii sociale, să promoveze interesele producătorilor de valori materiale şi spirituale, să realizeze o
protecţie socială a cetăţenilor defavorizaţi, să promoveze aşa valori fundamentale politice, ca: libertatea,
egalitatea, solidaritatea şi o serie de alte valori morale înalte.

3.2.3. Filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ în perioada modernă a dezvoltării societăţii
Analizând filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ în societatea modernă, menţionăm că ea a fost
elaborată în concepţiile gânditorilor politici, şi în doctrinele politice, existente în această perioadă.
În perioada modernă, idei politice rodnice au expus atât materialiştii francezi, cât şi filosofii
germani I.Kant şi I. Fichte.
Materialiştii francezi din sec. XVIII afirmau că oamenii nu pot trăi în singurătate, ei formează
societatea şi din îmbinările lor apar noi relaţii şi noi îndatoriri. Având necesitatea de ajutor din partea
altuia, omul e obligat să facă ceva bun pentru alţii. Astfel, apare interesul general, de care depinde
interesul particular. Ei afirmau că nu există un aşa mod de guvernare, care ar îndestula cerinţele raţiunii,
că puterea prea mare duce la despotism, iar libertatea prea mare duce la libertatea voinţei, unde despot
poate fi oricare. Puterea concentrată devine primejdioasă, iar cea divizată – slabă. Ca mijloc de izbăvire
de neajunsurile modurilor existente de guvernare, ei văd iluminarea societăţii. Fiind conduşi de un
guvernant înţelept, educaţia devine mijloc sigur de a da popoarelor sentimente, talente, gânduri,
virtuozitate, necesare pentru înflorirea societăţii. Ei consideră că, spre deosebire de monarhia absolută şi
orânduirea aristocrată, în conducerea democratică, puterea urmăreşte folosul întregii societăţi, şi fiecare
cetăţean serveşte, prin activitatea sa, scopurilor generale. La o aşa conducere, interesul personal se
îmbină cu cel general şi această îmbinare duce la virtuozitate. Aceste idei orientau personalităţile la viaţa
în comun, la ajutor reciproc, la interese şi îndatoriri, iar societatea – la stabilirea unei puteri moderate, ce
va asigura libertatea oamenilor, la iluminarea şi înflorirea ei, la stabilirea unei conduceri democrate, ca
puterea să fie folosită în interesul întregii societăţi.
Cunoscutul filosof german I.Kant considera că starea ideală pentru societate este pacea între
indivizii aparte şi între state. Dar această pace reprezintă un scop îndepărtat. Viaţa istorică reală nu este
starea de pace, ci de luptă, antagonismul dintre oameni. Kant afirma că este inadmisibilă nu numai
realizarea revoluţiei de către popor, dar şi orice sugestie a cetăţenilor cu privire la modul de apariţie a
puterii supreme, fiindcă acest fapt poartă primejdia distrugerii statului. Aceste idei orientau
personalităţile, la stabilirea unei păci trainice între oameni, şi ca ei să nu expună sugestii cu privire la
apariţia puterii supreme (în scopul protejării statului de distrugere), iar societatea – la stabilirea păcii
dintre clase şi etnii, la păstrarea statului.
Un alt filosof german, I.Fichte, nega teoria divizării puterii în: legislativă, executivă şi
judecătorească, excludea din sfera dreptului statal problema cu privire la principiile structurii statale, ca
problemă a politicii practice. Statul poate cere de la fiecare cetăţean recunoaşterea drepturilor altuia,
numai dacă însăşi organizarea statală va fi în stare să atingă starea, ca fiecare să dispună de proprietate.

114
I. Fichte considera că numai organizarea statală pentru societate este insuficientă, ea trebuie
complementată cu un sistem de instituţii didactice şi educative accesibile, îndreptate la dezvoltarea
spiritului moral. Cu atingerea dominaţiei depline a legii morale, treptat, statul devine de prisos şi se
lichidează. Ideile filosofice ale lui I.Fichte au contribuit la creşterea autoconştiinţei politice a părţii
radicale a burgheziei germane. Ele orientează personalităţile la respectarea drepturilor lor şi la crearea
condiţiilor, ca alţii, la fel, să se poată bucura de drepturile lor, iar societatea – la unificarea puterii statale,
la a se dezice de la investigaţii cu privire la puterea statală, ca statul să asigure fiecare cetăţean cu
proprietate, ca să se ajungă la dominaţia deplină a legii morale, să se creeze condiţii pentru lichidarea
statului şi a dreptului.
În perioada modernă, a existat şi doctrina de politică a liberalismului clasic şi a neoliberalismului, a
conservatismului clasic, a tehnocraţiei, doctrina politică fascistă, doctrina social-democrată, doctrina
politică comunistă, marxist-leninistă.
Doctrina politică liberală, numită şi liberalism clasic, presupunea libertatea individului, a
proprietarului în raport cu statul, libertatea de întreprindere.
Ca predecesor al liberalismului clasic, poate fi considerat J.Locke, care considera proprietatea ca un
drept natural al individului, drept apărut înaintea statului şi independent de el, şi, de aceea, statul nu-i
poate expropria pe indivizi. În cadrul liberalismului clasic [84, 170-171], deosebim liberalismul politic
(H.Spencer) şi cel economic (A.Smith). Liberalismul politic pledează pentru o monarhie constituţională,
pentru realizarea principiului separării şi a echilibrului puterilor. Libertatea politică este înţeleasă ca
libertatea individului faţă de puterea de stat, ca limitarea puterii statului, neamestecul statului în viaţa
oamenilor. Proprietatea personală a cetăţenilor le dă posibilitatea de a participa la guvernarea statului. Se
afirmă că puterea trebuie să fie limitată de drepturile juridice ale cetăţenilor. Libertatea este personală,
cetăţenească, presupunând independenţa persoanelor faţă de stat, având dreptul de a dispune de
proprietate, de influenţă asupra activităţii statului prin alegerea persoanelor oficiale, având dreptul de a
alege şi a profesa meseria. Democraţia liberală constă în independenţa individului, în libertatea şi
responsabilitatea lui. Se vorbeşte despre egalitatea în faţa legii, egalitatea drepturilor politice. Este
admisă intervenţia statului în activitatea cetăţenilor numai în cazul ocrotirii libertăţii lor şi drepturilor
individului şi limitarea acesteia prin drepturile şi libertăţile celorlalţi. Reprezentanţii acestei doctrine se
pronunţă împotriva încercărilor parlamentului de a-şi asuma autoritatea absolută. Dar liberalismul
economic înţelege libertatea economică ca libertate a concurenţei, consideră că activitatea economică
poate deveni optimă prin acţiunea indivizilor, ce realizează anumite interese materiale personale. Aceste
idei orientau individul la predispoziţie pentru proprietate privată, pentru dreptul de a influenţa asupra
activităţii statului prin alegerea persoanelor oficiale, având dreptul de a alege şi a profesa meseria, ca el
să fie independent, liber şi responsabil în activitatea lui, iar în activitatea economică să-şi realizeze
anumite interese personale, să fie liber faţă de puterea de stat, iar societatea – de a se dezvolta pe calea
unei monarhii constituţionale, ca în stat puterea să fie limitată de drepturile cetăţenilor, şi statul să nu să
se amestece în viaţa oamenilor, de a nu permite parlamentului să-şi asume puterea absolută.
Criza liberalismului clasic a dus la apariţia neoliberalismului în astfel de variante, ca liberalismul
„nostalgic”, liberalismul „organizat” şi liberalismul social[85, 173-175]. Reprezentanţii liberalismul
„nostalgic” considerau că principiile liberalismului clasic sunt valabile şi astăzi, admiteau intervenţia
limitată a statului în viaţa economică. Ca predecesor al liberalismului „nostalgic” poate fi considerat
J.J.Rousseau, care apăra idealul democratic al puterii poporului. Liberalismul „organizat” promova
ideea statului maximal, afirma că statul intervine în toate domeniile vieţii sociale. Ca predecesori ai
liberalismului „organizat” pot fi consideraţi T.Hobbes şi I.Kant, care apărau ideea puterii nelimitate a
statului. Liberalismul social considera necesar controlul social organizat, efectuat de stat asupra
activităţii economice în scopul ajutorului acordat celor dezavantajaţi din punct de vedere economic.
Aceste idei orientau oamenii la valorile liberalismului „nostalgic”, iar societatea la intervenţia statului în
viaţa socială.
Reprezentanţii doctrinei democrat-creştine [86, 177-178] au elaborat conceptul de economie socială
de piaţă, ce are ca scop corelarea principiului libertăţii de piaţă cu cel de egalitate socială.
Competitivitatea şi justiţia socială, concurenţa şi solidaritatea, resposabilitatea individului şi asistenţa
socială sunt considerate ca fiind fundamentale pentru acest tip de economie. Partidele social-creştine

115
aduceau critici la adresa capitalismului şi a colectivismului realizat cu forţa, cât şi violenţei şi
egoismului. Ele luptau pentru dreptul la vot şi la iniţiativă, pentru referendum şi reprezentarea
proporţională a partidelor, pentru transformarea morală a individului prin influenţa catolicismului asupra
vieţii sociale şi politice a societăţii. Partidele democrat-creştine activau ca partide de guvernământ în
ţări, ca: Italia, Franţa, Germania, Belgia, Austria ş.a., cât şi în unele ţări latino-americane. Liderii acestor
partide au conferit şi sensuri moderne noţiunilor evanghelice de egalitate, solidaritate şi fraternitate, au
elaborat noţiuni noi, precum cele de socializare şi participare, definind şi noţiunile de conştiinţă,
responsabilitate. Aceste idei orientau personalităţile la egalitate socială, la solidaritate, concurenţă,
responsabilitate, la asistenţă socială, la dreptul de vot şi iniţiativă, la transformarea morală a indivizilor
folosind influenţa catolicismului asupra vieţii sociale şi politice a societăţii, iar societatea – la critica
capitalismului, la excluderea colectivismului, realizat cu forţa, a violenţei şi a egoismului.
În societatea modernă, a existat şi doctrina, numită conservatorism (Ed.Burke) [87, 176-177], care a
apărut ca reacţie de frondă la principiile doctrinei liberale. Ca predecesor al doctrinei politice a
conservatorismului poate fi considerat I.Fichte, care visa la păstrarea îngrădirilor medievale dintre
secţiunile meşteşugarilor, dintre păturile sociale ale societăţii feudale, neînţelegând faptul că dezvoltarea
capitalistă distruge permanent izolarea economică a statelor feudale, creează piaţa capitalistă
internaţională. El visa la crearea unui stat german naţional „închis în sine”, izolat economic de lumea
înconjurătoare. Idei similare întâlnim şi la Hegel, care consideră că, pentru a atinge libertatea generală, nu
este necesară distrugerea proprietăţii feudale, păturilor sociale, monarhiei; Pentru aceasta sunt suficiente
abolirea şerbiei, stabilirea libertăţii bunului-simţ, şi a unor libertăţi cetăţeneşti, la fel şi limitarea monarhiei
de Constituţie. Statul era considerat de el ca întruchipare supremă a libertăţii, ca forţă raţională supremă a
dezvoltării sociale. Doctrina politică conservatoristă se pronunţa pentru apărarea ordinii sociale, a ideilor şi
instituţiilor tradiţionale, împotriva înnoirilor şi schimbărilor, afirmate de liberali, pledând pentru păstrarea
structurilor politice tradiţionale. Conservatorii susţineau monarhia, susţineau ideile inegalităţii oamenilor,
rolul primordial al proprietăţii private în apărarea ordinii sociale, a religiei ca instituţie fundamentală. Ei
afirmau că statul trebuie să reglementeze această ordine socială. Aceste idei orientau oamenii la păstrarea
orânduirii vechi feudale, a ideilor tradiţionale, iar societatea – la păstrarea păturilor sociale, a monarhiei, la
crearea unui stat izolat, din punct de vedere economic, de la lumea înconjurătoare, păstrarea structurilor
politice tradiţionale, a proprietăţii private.
Doctrina politică, numită tehnocraţie (W.H.Smith) [88,182-184], preconiza o organizare şi
conducere a societăţii pe baze raţionale, ştiinţifice, afirmându-se ca o revoluţie managerială, care
reprezenta o alternativă de trecere de la societatea capitalistă la cea socialistă, puterea revenind
managerilor, organizatorilor, care trebuiau să urmărească dezvoltarea socială pe criterii de eficienţă.
Tehnocraţii susţineau ideea statului tehnic, format numai din specialişti, care să funcţioneze cu
maximum de randament, să înlăture orice dominaţie cu caracter politic. Se considera că ştiinţa şi puterea
politică nu trebuie să se afle în relaţii de subordonare, ci de conlucrare. Aceste idei orientau
personalităţile la urmărirea dezvoltării sociale pe criterii de eficienţă, iar societatea – la organizarea şi
conducerea ei pe baze ştiinţifice, de a forma statul numai din specialişti tehnicieni, de a înlătura orice
dominaţie cu caracter politic, ca ştiinţa şi puterea politică să conlucreze.
Doctrina politică fascistă [89, 184-185], avea ca elemente principale rasismul, şovinismul,
antisemitismul, misticismul, mitul conducătorului, elitismul, teoria spaţiului vital, cultul violenţei,
iraţionalismul ş.a. Ca predecesor al doctrinei politice fasciste poate fi considerat F.Nietzsche, care cerea
reevaluarea tuturor valorilor. El chema toate clasele dominante să se dezică de convingerile liberale,
tradiţiile democratice, normele morale, credinţele religioase, de toate valorile politice şi spirituale, care
pornesc de la recunoaşterea drepturilor muncitorilor, sau pot servi ca îndreptăţire a luptei pentru
drepturile lor. El cerea restabilirea sclaviei şi a structurii ierarhice a societăţii, educarea unei noi caste de
stăpâni, întărirea voinţei lor spre putere. Condiţia dominaţiei lor – renunţarea la morala creştină, „morala
sclavilor”, şi recunoaşterea moralei stăpânitorilor, ce nu ştiu ce-i mila şi compătimirea, considerând că
celui puternic totul îi este permis. Un rol deosebit în realizarea acestui ideal, Nietzsche îl atribuie
cultului războiului, ce constituie, după părerea lui, destinaţia oricărui reprezentant al rasei superioare, şi
una din condiţiile dominaţiei ei, nutrind speranţa în întărirea militarismului. Doctrina politică fascistă
pleda pentru instaurarea puterii politice prin orice mijloace, inclusiv forţa, prin ideea subordonării totale

116
a individului autorităţii statale, prin nesocotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, înlocuirea statului
de drept cu un stat poliţienesc, prin suprimarea pluralismului politic, menţinându-se un singur partid, cel
fascist, care se confunda cu statul. Aceste idei orientau muncitorii la renunţare la lupta pentru drepturile
lor, întărirea la stăpânitori a voinţei spre putere, respingerea moralei creştine, orientau personalităţile la
recunoaşterea „moralei stăpânitorului”, la admiterea ideii că celui puternic i se permite totul, a
dominaţiei rasei superioare, a subordonării individului autorităţilor statale, la nesocotirea drepturilor şi
libertăţilor lor, iar societatea – să orienteze clasele dominante la abandonarea convingerilor liberale, la
restabilirea sclaviei şi a structurii ierarhice a societăţii, pregătirea a noi caste de stăpâni, întărirea voinţei
lor spre putere, propaganda războiului, instaurarea puterii politice prin diferite mijloace, înlocuirea
statului de drept cu un stat poliţienesc, suprimarea pluralismului politic, păstrarea unui singur partid, cel
fascist.
Doctrina social-democrată [90, 181-182] este inspirată de ideile socialiste ale lui K.Marx şi F. Engels,
considerate ca aparţinând socialismului ştiinţific. Reprezentanţii acestei doctrine considerau inevitabilă
dispariţia capitalismului şi construirea unei societăţi noi, socialiste, bazate pe proprietatea obştească asupra
mijloacelor de producere, în care nu există exploatare, şi în care domină clasa muncitoare. Ei vorbeau
despre trecerea la orânduirea socialistă pe calea stabilirii dictaturii proletariatului. Dar a existat şi o
orientare social-democrată ce a preluat de la marxism numai ideea organizării democratice a societăţii,
excluzând ideea dictaturii proletariatului. Aceste idei orientau personalităţile la o viaţă în condiţiile unei
societăţi, bazate pe proprietatea obştească, asupra mijloacelor de producţie, unde nu va fi exploatarea
omului de către om, şi în care domină clasa muncitoare, iar societatea – la stabilirea unei organizări
democrate a societăţii.
Doctrina politică comunistă marxist-leninistă [91, 185-186] ce a stat la baza sistemului politic
totalitar comunist, a fost bazată pe principiile ideologice marxist-leniniste. Reprezentanţii acestei doctrine
considerau că orânduirea capitalistă va fi înlocuită, inevitabil, de o nouă societate, cea socialistă, ca prima
fază a comunismului, pe calea revoluţiei socialiste. Cu stabilirea dictaturii proletariatului se va înlocui
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie, prin cea socialistă. Principiile pluralismului politic,
supremaţiei legii, sunt eliminate. Aceste idei orientau personalităţile, la acceptarea unei orânduiri socialiste
şi comuniste, a unei singure ideologii – marxist-leniniste, iar societatea – la construirea societăţii socialiste,
ca prima fază a comunismului, pe calea revoluţiei socialiste şi a dictaturii proletariatului.

3.2.4. Filosofia ştiinţei politice, rolul ei formativ în perioada postmodernă a dezvoltării

societăţii. Internetul ca nou mediu comunicaţional ce poate duce la schimbări esenţiale
în practica politică în societatea postmodernă
Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei politice în societatea postmodernă, să examinăm
Internetul ca nou mediu comunicativ ce poate duce la schimbări esenţiale ale practicii politice, în această
societate, cât şi rolul formativ al filosofiei ştiinţei politice din epoca postmodernă, promovate în
doctrinele politice din această perioadă.
Menţionăm că trecerea de la societatea modernă la cea postmodernă este legată de informatizarea
globală a societăţii, de folosirea pe larg a tehnologiilor informaţionale dezvoltate, a Internetului,
Internetul, care, actualmente, reprezintă un mijloc de colectare a informaţiilor, folosite şi în scopuri
politice, la petrecerea efectivă a campaniilor politice, la intensificarea luptei politice virtuale, la
dezvoltarea de mai departe a Internetului politic, ceea ce va contribui la folosirea mai efectivă a
resurselor politice [92, 14-33]. Internetul, în societatea postmodernă, este utilizat nu numai în scopuri de
afaceri, corespondenţă personală, acces la informaţia ştiinţifică şi tehnică ş.a., dar poate servi şi ca izvor
de informare şi mediu de democratizare a societăţii. Există, deja, o mulţime de practici ale Internetului,
ce au o influenţă decisivă în procesul de democratizare a societăţii, cum ar fi: colectarea şi evaluarea
informaţiilor, deliberarea şi exprimarea preferinţelor, organizarea electoratului, coordonarea
intervenţiilor politice şi altele. În societatea postmodernă, Internetul se foloseşte activ pentru petrecerea
campaniilor electorale, devenind şi mijloc de agitaţie [93, 10]. Cercetările sociologice au arătat că
tineretul este mai uşor să fie cointeresat de politică cu ajutorul Internetului, decât cu folosirea metodelor
vechi. Tinerii de la 15 până la 24 ani de trei ori mai des îşi manifestă activitatea lor politică în Reţea,
decât în mod obişnuit. S-a constatat că 63% din utilizatorii Internetului, care măcar o dată au fost

117
contactaţi de o organizaţie politică prin Internet, niciodată n-ar fi contactat prin intermediul poştei sau
telefonului. Fiecare al treilea din cei ce au purtat corespondenţă cu organizaţii politice, au comunicat că
după aceasta au început să se intereseze mai mult de politică. Numai 15% din utilizatorii Internetului au
comunicat că ei nicioadată nu au auzit de campanii politice online. Fiecare al doilea utilizator, din timp
în timp, frecventează site-urile cu informaţie politică şi fiecare al patrulea măcar o dată în viaţă n-a
trimis scrisori electronice membrilor parlamentului sau puterilor locale. De o activitate politică înaltă
dau dovadă oamenii cu studii superioare şi cu nivel înalt de venituri [94, 5]. În ajunul alegerilor din
Congres, în SUA, de exemplu, mulţi politicieni au atras în procesul de agitaţie utilizatori ai Internetului.
Printr-o anumită programare, fiecare doritor a primit fără plată o ladă poştală pe site-ul candidatului
dorit. Toate adresele poştale s-au introdus într-o bază, după ce organizatorii campaniei preelectorale au
putut informa utilizatorii reţelei despre măsurile petrecute. În ajunul alegerilor, lor li se amintea despre
necesitatea de a lua o hotărâre definitivă [95, 6]. Evenimentele, legate de primele tele-alegeri, realizate
în anul 2002, în Marea Britanie, au contribuit la democratizarea comunicării politice prin intermediul
Internetului, dezbaterea actuală fiind centrată asupra unor probleme de depăşire a limitelor mass-media
tradiţionale de democratizare a informaţiei politice ş.a. [96, 481- 485].
Internetul este folosit şi în scopul de a asigura cu ziare electronice, primite în calculator, în special
în locurile unde aducerea ziarelor e imposibilă, sau economic e neavantajoasă [97, 6]. Internetul e folosit
şi ca sursă de informare pentru ziarişti. Cercetările sociologice ne adeveresc că pentru 41,7% din ziariştii
chestionaţi, Internetul reprezintă sursa principală de informare. Ziariştii apelează la Internet când au
nevoie de vreo informaţie cu privire la anumite evenimente politice [98, 14-19].
În societatea postmodernă, Internetul poate duce şi la anularea hotarelor naţionale şi de rasă, iar peste
2-3 generaţii, posibil, chiar şi să schimbe faţa exterioară a locuitorilor planetei Pământ.
În societatea postmodernă, prin Internet, se duc şi anumite războaie informaţionale, oamenii
prezentând sau subiecte, sau obiecte ale lor, scopul cărora este formarea părerii obşteşti nu numai în
limitele unui stat aparte, dar şi ale lumii întregi. Aceste războaie se pot înteţi în perioada alegerilor, sau
sunt legate de anumite conflicte armate, de exemplu, în Kosovo, Daghestan, Cecenia, Transnistria ş.a.
De regulă, aceste războaie informaţionale încep cu mult înaintea ciocnirilor armate. Este nevoie de
justificarea conflictului armat, ce va avea loc. Sunt puse în mişcare mijloacele propagandiste
tradiţionale, şi se apelează la valori general-umane, chemându-se la rezolvarea paşnică a problemei,
având ca scop şi atragerea părerii sociale mondiale. Odată cu începerea războiului real, a conflictului
armat, războiul informaţional îşi schimbă formele având ca scop să încurce pe cei ce susţin duşmanul, să
atragă în conflict pe cei ce au fost indiferenţi faţă de conflict. După rezolvarea conflictului, cu câştigul
unei părţi, războiul informaţional trece într-o fază nouă de luptă, pentru aprecierea conflictului. Un aşa
război informaţional a reprezentat şi conflictul din Transnistria.
Internetul, tot mai mult, înlocuieşte tehnologiile tradiţionale de adunare a mijloacelor pentru scopuri
politice [99, 70-73]. În America, se spune că banii sunt laptele mamei pentru politică. Pentru viitor va fi
nevoie de noi alocări financiare pentru petrecerea campaniilor politice. Fără îndoială că Internetul, ca
nou mediu comunicaţional, poate duce la schimbări esenţiale în practica politică. Cu aceasta se va înteţi
lupta politică virtuală, va deveni mai efectivă folosirea resurselor politice în Internet. Se va dezvolta
Internetul politic. În ultimii ani, a crescut numărul resurselor de noutăţi cu tematică social-politică. S-au
creat noi Internet-reprezentări ale politicilor, a crescut torentul publicaţiilor politice pe Internet.
Politicienii, de regulă, au resursele lor proprii în Internet. În acest scop, sunt susţinute măsurile de creare
a noi resurse politice în Internet. Serviciul politic, pentru a se bucura de succes, să dispună de structuri
logice bine conturate şi adecvate pentru publicitate. Resursele politice trebuie să reprezinte un media-
instrument al politicianului concret ori al partidului politic. Mijloacele de informare în masă reprezintă o
parte inalienabilă a oricărei campanii politice, în caz concret, a alegerilor la diferite niveluri. Activiştii
politici, incluzându-se în lupta politică, trebuie să folosească destul de eficient mijloacele de informare
în masă, să aibă grijă de efectivitatea resurselor politice din Internet.
În continuare, să analizăm rolul formativ al filosofiei ştiinţei politice din epoca postmodernă,
promovate în doctrinele politice din această perioadă.
Vorbind despre doctrinele politice existente în societatea postmodernă, menţionăm că, în această
societate, după părerea noastră, există doctrina liberalismului „organizat” (în societatea postmodernă

118
capitalistă în ţările industrial-dezvoltate) şi a liberalismului „nostalgic” (în societatea postmodernă
postsocialistă), a conservatorismului socialist (în societatea postmodernă postsocialistă), cea democrat-
creştină şi social-democrată.
În societatea postmodernă capitalistă din ţările industrial-dezvoltate, considerăm noi, este
promovată doctrina liberalismului „organizat” [100, 175], ce admite un stat maximal, care intervine în
toate domeniile sociale, lămurind aceasta prin complexitatea economiei, necesitatea concentrării şi a
centralizării capitalului şi a producţiei, apariţia crizelor. Aceste idei orientează personalitatea ca, pe baza
drepturilor şi a libertăţilor existente, să-şi realizeze anumite interese personale, să influenţeze asupra
activităţii statului prin alegerea unui stat maximal, care intervine în toate domeniile sociale.
În societatea postmodernă postsocialistă, după părerea noastră, există un liberalism „nostalgic” [101,
173-174], ce declară existenţa unui stat minimal. Aceste idei orientează personalitatea din societatea
postmodernă postsocialiste la posedarea proprietăţii private, la a fi liber total de puterea de stat, la a
influenţa activitatea statului prin alegerea persoanelor oficiale, având dreptul de a alege şi a profesa
meseria dorită, să fie independent, liber şi responsabil, iar societatea – ca în stat puterea să fie limitată de
drepturile cetăţenilor, ca statul să nu intervină în viaţa oamenilor.
În societatea postmodernă postsocialistă, exista şi o doctrină conservatoare socialistă, apărută ca
reacţie la principiile doctrinei liberale, pronunţându-se împotriva privatizării, pentru păstrarea ordinii
sociale vechi. Aceste idei orientau oamenii la păstrarea orânduirii vechi socialiste, a ideilor tradiţionale,
la nerealizarea privatizării în societate, la păstrarea instituţiilor socialiste.
În societatea postmodernă, exista şi doctrina democrat-creştină [102, 180], ce se ocupă de elaborarea
unui proiect de societate şi a unei strategii adecvate contemporaneităţii. Partidele democrat-creştine
recomandă construirea, în viitor, a unei societăţi libere şi drepte, bazată pe primatul persoanei, pe principii
etic-umaniste şi democratice, pe principii de organizare şi conducere democrată a societăţii. Ele tind
permanent să-şi reformuleze opţiunile publice, ţinând cont de realităţile din propriile ţări, de structura
electoratului şi aspiraţiile lui. Sunt promovate asemenea valori fundamentale, ca libertatea, egalitatea,
solidaritatea ş.a., considerându-se că libertatea reprezintă o manifestare a iniţiativei, care, de una singură,
poate asigura demnitatea omenească. Egalitatea poate asigura locul corespunzător fiecărui individ în
societate. Persoana e considerată ca punct de referinţă al oricărui proces istoric. Democraţia e înţeleasă ca
participarea efectivă a persoanei la exercitarea puterii. Participarea e înţeleasă ca realizare şi sinteză între
exigenţele personale şi cele sociale. Statul trebuie să asigure unirea şi colaborarea oamenilor pentru
acţiunile sociale comune. Proprietatea privată este considerată unica măsură, ce poate garanta libertatea,
demnitatea şi independenţa persoanei. Noţiunea de economie socială de piaţă, elaborată de ei, privitor le
societate, are ca scop să pună în corespondenţă principiul libertăţii de piaţă cu cel de egalitate socială. Ei
recomandă, ca viitor convenabil tuturor, o societate liberă şi dreaptă, bazată pe principiul persoanei, pe
principii etic-umaniste şi democratice. Aceste idei orientează personalitatea la primatul persoanei, la
realizarea unor principii etic-umaniste şi democratice de organizare şi conducere democratică a societăţii, a
egalităţii, solidarităţii ş.a. la libertate ca manifestare a iniţiativei, la dreptul de a dispune de proprietate, el
reprezentând măsura, ce poate garanta libertatea, demnitatea şi independenţa, iar societatea – să fie liberă
şi dreaptă, să fie constituită pe principii etic-umaniste şi democratice, să ţină cont de realităţile din propriile
ţări, de structura electoratului, necesităţile şi aspiraţiile lui; statul trebuie să asigure unirea şi colaborarea
oamenilor pentru acţiunile sociale comune.
Doctrina social-democrată [103, 182], în societatea postmodernă, a intrat într-o nouă fază de
dezvoltare, recunoscând transferarea capitalismului în socialism pe calea reformelor, bazându-se pe
principiile pluralismului politic, ale respectării opţiunilor liberale ale alegătorilor, în legătură cu
exercitarea puterii publice în stat, criticând ideile unui regim totalitar. După prăbuşirea sistemului
totalitar comunist, doctrina social-democrată a renunţat la ideea orânduirii socialiste, punând accent pe
principiile statului de drept, pe protecţia socială a lui. Aceste idei orientau personalitatea la o viaţă
desfăşurată în condiţiile unei societăţi bazate pe proprietatea obştească asupra mijloacelor de producere,
unde va lipsi exploatarea omului de către om, iar societatea – la construirea unei orânduiri democrate,
care să nu conţină clase antagoniste, exploatare a omului de către om.
Cele menţionate ilustrează clar caracterul formativ al filosofiei ştiinţei politice în diferite etape ale
dezvoltării societăţii.

119
 Examinând rolul formativ al filosofiei ştiinţei politice să trecem la analiza rolului formativ al
filosofiei ştiinţei juridice.

3.3. Filosofia ştiinţei juridice, a dreptului, rolul ei formativ

Filosofia ştiinţei juridice, sau filosofia dreptului, are funcţie formativă, elaborând cunoştinţe atât în
scopul folosirii lor pentru perfecţionarea personalităţii umane, organizarea vieţii individuale a omului,
formarea personalităţilor creatoare, cât şi pentru dezvoltarea societăţii, perfecţionarea vieţii sociale, a
diferitelor laturi ale sistemului social. „Adevărul pe care-l deţine filosofia – menţionează V. Ţapoc – e
unical în manifestările lui, el nu este general-valabil (adică nu e valabil pentru toţi oamenii, în toate
condiţiile şi în egală măsură), ci poartă un caracter individual, adică îi poate servi individului, într-o
anumită măsură şi în condiţii concrete. Din cele relatate, apare mai clară funcţia formativă, curativă şi
terapeutică a filosofiei” [104, 15-16].
Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei juridice, al dreptului, să examinăm esenţa filosofiei
juridice a dreptului, şi legătura ei cu ştiinţa juridică, cu dreptul, rolul formativ al filosofiei ştiinţei
juridice în perioada tradiţională, modernă şi postmodrnă, rolul formativ al filosofiei ştiinţei juridice,
promovate de diferite şcoli contemporane cu privire la filosofia dreptului, analizând şi resursele juridice
existente în Internet.

3.3.1. Filosofia ştiinţei juridice, esenţa ei, legătura ei cu ştiinţa juridică

Filosofia ştiinţei juridice, ca varietate a filosofiei ştiinţei, reprezintă astăzi un instrument de
cercetare, explicare şi orientare al relaţiilor sociale, devenind şi un fel de metateorie. Ea reprezintă o
reflecţie filosofică, având ca obiect dreptul, înţeles atât în plan obiectiv, ca ansamblu de reguli, care
reglementează viaţa în societate, sancţionate de puterea politică, cât şi în plan subiectiv, ce apără
interesele anumitor personalităţi.
Filosofia ştiinţei juridice are ca scop să pună în lumină, să explice şi să evalueze principiile, care
stau la baza dreptului, prezentând şi un studiu critic al principiilor sistemelor ştiinţifice de drept. Ea
studiază sensul dreptului, bazele şi locul lui în lume, valorile şi importanţa lui în societate. Filosofia
ştiinţei juridice are ca scop determinarea domeniului dreptului în raport cu morala, politica, economia.
Ea trebuie să arăte sensul dreptului, metodele proprii ştiinţei juridice, având atât funcţie teoretică, cât şi
funcţie practică. Filosofia ştiinţei juridice arată ce este dreptul în general, ce are el universal. Spre
deosebire de filosofia ştiinţei juridice, dreptul arată ce semnifică drepturile anumitor popoare, drepturile
într-un anumit moment, sau în anumite ramuri ale dreptului: public, sau privat. Dacă pe jurişti îi
interesează manifestarea concretă a diferitelor drepturi, apoi filosofia ştiinţei juridice analizează
conceptul de drept, de justiţie, adică fundamentele lui [105, 204-207]. Filosofia ştiinţei juridice
reprezintă concepţia globală asupra ştiinţei juridice.

3.3.2. Filosofia ştiinţei juridice, rolul ei formativ în perioada tradiţională a dezvoltării societăţii
În istoria gândirii juridice, deosebim trei perioade mari:
1) tradiţională (de la începuturi – până la apariţia societăţii moderne); 2) modernă (de la apariţia
societăţii capitaliste – până în anii ’70-80 ai sec. XX); 3) postmodernă (din anii ’70-80 ai sec. XX--până
în prezent).
Examinând dezvoltarea gândirii juridice, vom studia, în primul rând, rolul formativ al filosofiei
ştiinţei juridice în perioada tradiţională a dezvoltării societăţii.
Analizând filosofia ştiinţei juridice, în perioada societăţii tradiţionale, menţionăm că, deja, în
filosofia Greciei antice [106, 9-28] şi, în special, sofiştii au observat că ipotezele filosofilor se opun
unele altora, sau contrazic simţul comun şi, în mod diferit, se implică în capacitatea de formare a
omului, cât şi în dezvoltarea societăţii, în genere. Protagora, de exemplu, dezvoltând ideile lui Heraclit,
afirma că lucrurile sunt pentru fiecare ceea ce îi par, că orice idee este adevărată. Dând legilor o
interpretare convenţionalistă, analizând legile ca creaţii ale omului, exagerând caracterul lor arbitrar,
Protagora afirma că oamenii sunt egali în plan moral şi juridic, fiindcă natura a dat tuturor oamenilor

120
simţul dreptăţii şi nedreptăţii. El susţine că dreptatea este o virtute politică şi un element al virtuţii
umane, concretizată în respectul faţă de lege, ca având misiunea de a ridica omul din starea de sălbăticie
spre civilizaţie. El vorbea şi despre rolul în acest proces al cuvântului, al logosului, ca promovare a legii,
care trebuie să aducă în cetate omenia. Gorghias, însă, având ca obiectiv arta făuritoare de convingeri,
retorica, susţinea că nici o idee nu este adevărată. El afirma că e necesar de: „a fi în stare să convingi
prin discursuri pe judecători în tribunale, pe senatori în senate, în eclesii pe membrii ecleziastici, precum
şi în oricare altă adunare, care ar fi o adunare cetăţenească”. El scrie că această convingere asupra
lucrurilor, care sunt drepte şi nedrepte, se bazează pe credinţă, nu pe ştiinţă [107, 302]. El susţinea că
omul puternic trebuie să-l domine pe cel slab, cel slab să fie dominat şi condus de cel puternic, că legea
e făcută de cei slabi pentru a se apăra de cei puternici, numind aceasta dreptul forţei, sau legea junglei,
afirmând că ar fi just ca superiorul să cârmuiască pe inferior, susţinând că imorale şi nedrepte sunt
bogăţia şi forţa, fiindcă cei slabi nu le pot căpăta. Sofiştii chiar contestau şi diferenţa pe care legile o
stabileau între sclavi şi oamenii liberi, între clase şi cetăţeni. În lucrarea „Republica”, Platon
menţionează că unii sofişti, de exemplu, Trasimachos, definesc dreptul ca folos al celui mai tare,
susţinea că toate guvernările fac legi în propriul lor interes, numind acest lucru dreptate. El susţine că,
pentru o putere conducătoare, e periculos să-şi admită mila şi umanismul, că legile n-au nici o legătură
cu natura, că ele sunt proprietate a statului. El afirma că ceea ce contează nu este să fii, dar să pari drept,
realizând interesul propriu. Sofiştii au exagerat caracterul arbitrar al legilor, vorbind despre natura lor
convenţionalistă [108, 340], afirmând că legea nu este decât o instituţie omenească şi nu are nimic
permanent.
Socrate, în continuare, trece de la conştiinţa de lume la conştiinţa de sine, îndemnând omul să treacă
de la cunoaşterea lucrurilor la cunoaşterea lui însuşi, considerând că omul va găsi mijloace de a
descoperi adevărul din interiorul său. El menţiona că legile şi cetatea sunt deasupra voinţei omeneşti, că
legile reprezintă înţelepciunea supremă şi realizarea acţiunii divine, considera ca datorie supunerea faţă
de legile statului. Socrate dorea ca polisul să fie guvernat de cei mai înţelepţi, căci cetăţii, ca şi
individului, numai ştiinţa îi poate aduce binele. El susţinea că viaţa fără libertate şi demnitate nu poate fi
trăită, şi că „este mai urât să nedreptăţeşti, decât să fii nedreptăţit” [109, 346]. El afirma că „toată
nedreptatea, care mi se poate face mie şi bunurilor mele, este mai rea şi mai ruşinoasă pentru cel ce o
săvârşeşte, decât pentru mine, care o îndur” [110, 76], că justiţia este o medicină socială, „o medicină
contra răului” [110, 335]. El susţinea credinţa într-o justiţie superioară, pentru validitatea căreia este
necesară o sancţiune pozitivă, considerând că puterea de pătrundere a omului constituie natura binelui şi
că ele dovedesc perfecţionarea legilor. El practica respectul zeului, în slujba căruia intrase, avea respect
adânc faţă de legile nescrise, inserate de zei în sufletele oamenilor. Chiar şi la judecata sa, el a evitat să
provoace mila judecătorilor pentru a nu-i face să încalce jurământul lor faţă de zei, de a nu împărţi
dreptatea cum doresc, dar după lege. Afirmând că „tot ce ştiu e că nu ştiu nimic”, Socrate susţinea că nu
ştie dacă moartea este un rău, dar ştie că viaţa fără libertate şi demnitate nu merită să fie trăită, fiind mai
rea decât moartea. Socrate, de asemenea, afirma că justiţia este o parte a politicii şi ea se ocupă de
însănătoşirea spiritelor, că cei nedrepţi şi neînfricaţi trebuie duşi la judecători, ca bolnavii la medici.
Sănătatea sufletului, susţinea el, aduce echilibru în societate. El credea că cea mai bună cale în viaţă este
practicarea dreptăţii şi a altor virtuţi, legile trebuie respectate strict şi aceasta duce la libertate atât pentru
stat, cât şi pentru cetăţeni. El considera că omul bun trebuie să respecte şi legile rele, pentru a nu le viola
pe cele bune [112, 71].
Platon, în concepţia sa filosofică, deosebea două lumi: lumea ideilor veşnice: de Bine, Adevăr,
Dreptate, şi lumea lucrurilor senzoriale. Existenţa lucrurilor sensibile este o redare parţială şi imperfectă
a ideii, a esenţei corespunzătoare. El deducea dreptul din ideea Binelui. El deosebea dreptul scris de cel
nescris, expunea postulatul că organizarea socială va fi asigurată numai dacă ea se va afla sub dominaţia
severă a dreptului, justiţia reprezentând armonia părţilor într-un tot întreg. El susţinea că înţelepţii
guvernează după înţelepciunea lor, că virtuţiile sufletului, cum sunt temperanţa, justiţia şi înţelepciunea
se unifică într-o valoare mai înaltă numită justiţie, definind justiţia ca virtute sintetică interioară, ca
acordul sufletului când fiecare parte a lui face aceea ce trebuie să facă. El considera că cetatea are
aceleaşi virtuţi, ca şi omul. Justiţia reprezintă echilibrul şi armonia, obţinute prin guvernare de către
raţiune. Respectarea legii, inclusiv a celei nedrepte cu cetăţeanul, este cerinţă obligatorie. Individul este

121
obligat să respecte neapărat legea. El considera că justiţia există în lumea inteligibilă ca idee, ca esenţă
pură, care nu scade, nici nu creşte. Polisurile sau statele, care dispun de ordine juridică, participă la ideea
de justiţie, într-o măsură mai mică, sau mai mare. Sarcina legislatorului este să creeze ordinea juridică
merită să participe cât mai mult la ideea de justiţie. El considera că cel mai pregătit să sesizeze ideea de
justiţie cât mai complet este filosoful. Platon afirma că ordinea cetăţii trebuie fondată pe virtute, fiindcă
omul trebuie să-şi cinstească, mai mult ca orice, sufletul său, trebuie să-l ferească de vicii şi să-l îndrepte
pe calea virtuţii. El considera că sufletul locuitorilor cetăţii trebuie să fie atras de ideea de Bine, ce-l face
pe conducătorul-filosof să cultive ştiinţele, cât şi dialectica. Ca premisă a realizării Binelui, el considera
cunoaşterea adevărului. Un rol mare, în dezvoltarea societăţii şi în organizarea statului, Platon considera
educarea oamenilor, care să sesizeze prin gândire dreptatea, frumosul şi binele, doar, spune el: „este
necesar ca şi tipurile de oameni să fie tot atâtea, câte sunt şi tipurile de constituţii”. Analizând formele de
guvernare: tehnocraţia, oligarhia, democraţia, Platon considera că schimbarea unui regim politic cu altul
se datorează exceselor manifestate de către cei care preiau puterea. Conceptul de lege, la Platon, este
fundamental pentru înţelegerea filosofiei sale: dreptatea guvernează lumea inteligibilităţii pure, că legile
provin de la om, ele au la bază raţiunea. El scria că „oriunde legile vor năzui din toată puterea lor a face
statul cât mai unitar posibil, se poate considera că acolo s-a înfăptuit culmea virtuţii politice”. Într-un aşa
stat, individul se subordonează Legii, totul fiind dirijat.
Aristotel afirma că, în lume, acţionează patru tipuri de cauze: materială, formală, eficientă şi finală,
constituind filosofia sa juridică pe ideea de cauză finală, considerând că statul reglementează viaţa
cetăţenilor cu ajutorul legilor. El considera că indivizii nu-şi aparţin lor, ci statului. Conţinutul legilor
este justiţia, principiul căreia este egalitatea. Justiţia este în conformitate cu legea şi echitatea. Deasupra
legilor există o justiţie deosebită, echitatea, legea nescrisă, ce exprimă dreptul natural, pe care o conţin şi
o dezvoltă legile scrise, dreptul pozitiv. Această echitate, ce stă deasupra legilor pozitive, este dreptul
natural. Statul apare ca scop al naturii, iar activitatea sa are ca finalitate apărarea intereselor cetăţenilor
săi. El bazează filosofia juridică pe ideea de cauză finală, afirmând că fiecare lucru existent caută să-şi
realizeze complet natura, tinde spre propria perfecţionare. Dreptul e tratat în termenii scopului, ai unei
tendinţe spre perfecţiune a omului şi a societăţii. Aristotel deosebea justiţia distributivă, bazată pe
noţiunea de egalitate geometrică, şi justiţia corectivă, bazată pe egalitatea aritmetică. Justiţia distributivă
presupune să dea fiecărui ce i se cuvine: onoruri, funcţii, bogăţii, iar cea corectivă de a corecta
inegalitatea, injustiţia apărută între oameni. Aristotel a vorbit şi despre puterea educativă a ideii de
justiţie, afirmând că legiuitorul, cu ajutorul dreptului, face cetăţeanul mai bun, tinzând spre realizarea cât
mai deplină a naturii umane. Are loc protejarea bunurilor materiale şi spirituale, realizarea cât mai
reuşită a scopurilor propuse. Aristotel definea dreptatea ca fiind acea dispoziţie morală, datorită căreia
suntem apţi de acte drepte şi datorită căreia le înfăptuim efectiv, afirmând că toate dispoziţiile legale
sunt drepte, că fericirea în societate e dată de legalitate şi egalitate, că legea este echivalentă cu
dreptatea, că legiuitorul care vrea să introducă legi perfecte, juste, trebuie să aibă în vedere binele
obştesc. Justiţia este aici egalitatea, iar această egalitate a justiţiei, ce are în vedere atât interesul general
al statului, cât şi interesul individual al cetăţenilor. Legea trebuie să fie bazată pe raţiune. Baza
organizării statului este Constituţia, care îşi are izvorul ei în natura socială a omului. Aristotel menţiona
că „Constituţia este ceea ce determină în stat organizarea sistematică a tuturor puterilor, dar mai ales a
puterii suverane, iar suveranul cetăţii, în toate locurile, este guvernământul. Guvernul este însăşi
Constituţia” [113, 23].
În epoca elenistă din Grecia antică, filosofia juridică a fost expusă în concepţiile şcolii epicuriste, a
scepticilor şi stoicilor.
Epicur a interpretat justiţia ca fiind egală pentru toţi, ca o convenţie, un contract încheiat între
oameni, pentru a nu se vătăma reciproc, afirmând că unde nu există contract nu există nici justiţie şi nici
injustiţie. Justiţia nu este absolută. Este just orice se dovedeşte că este de folos.
Scepticismul (Pyrrhon) afirma că nu trebuie să judecăm despre nimic ce este prin natura lui bun sau
rău, să nu ne pronunţăm asupra a nimic în domeniul dreptului.
Stoicismul (Zenon din Kitium), stând pe poziţiile dreptului natural, cerea din partea legiuitorului
legi bazate pe raţiune, întemeiate pe natura omului, raportate la ordinea universală a lucrurilor. Stoicii
pledau pentru un Bine, un Stat, un Drept, renunţând la polis, admiţând comunitatea umană, umanitatea.

122
Ei recunoşteau o singură lege, care este stăpânul tuturor, numit drept natural. Stoicii considerau necesar
a aduce o viaţă „conform cu natura”, ceea ce însemna a te supune legii. Se refereau la cultul datoriei.
Aceste idei ale grecilor antici orientau personalităţile la înţelegerea mai profundă a naturii arbitrare
şi convenţionaliste a legilor. Ele necesitau înţelegerea utilităţii dreptului pentru fiecare cetăţean,
descoperirea adevărului din interiorul lor, supunerea faţă de legile statului, îndeplinirea chiar a legilor
nedrepte, trăirea în conformitate cu natura. Ei cereau ca, în activitatea ei, personalitatea să se bazeze pe
ştiinţă, să ştie că viaţa fără libertate şi demnitate nu trebuie trăită, să nu nedreptăţească pe alţii,
personalităţile trebuie să se ocupe permanent de însănătoşirea sufletelor lor, de a practica în viaţă
respectarea dreptului şi a altor virtuţi, să ştie că respectarea dreptului le va aduce libertate, ca sufletul lor
să fie atras de ideea de Bine, bazată pe cunoaşterea adevărului. Personalităţile trebuie să ştie că omul nu
aparţine lui, dar statului; că interesele oamenilor sunt apărate de stat. Personalităţile trebuie să înţeleagă
justiţia ca pe o convenţie, ca pe un contract, să recunoască utilitatea justiţiei şi egalitatea ei: să se
îndoiască în veriditatea legilor existente, să se supună legilor naturale. Aceste idei orientau societatea la
elaborarea legilor egale pentru toţi: sclavi, oameni liberi, diferite pături sociale şi clase. În societate,
trebuie să se stabilească o orânduire în care să domine libertatea şi demnitatea oamenilor; la conducere
trebuie să fie atraşi cei înţelepţi, ce conduc pe baza raţiunii, a ştiinţei. În societate, trebuie să se creeze o
organizare socială ce se va afla sub dominaţia dreptului; să asigure ca toţi cetăţenii să respecte legile. În
societate, trebuie să se stabilească ordinea juridică, bazată pe ideea de Bine; să se dirijeze schimbările
formelor de guvernare; să se regleze viaţa oamenilor cu ajutorul legilor. Trebuie să se stabilească în
societate egalitatea şi justiţia; să se folosească educaţia, pentru ca oamenii să-şi realizeze cât mai deplin
natura lor umană; să se protejeze bunurile omeneşti. Societatea trebuie să contribuie la realizarea cât mai
reuşită a scopurilor oamenilor; să stabilească o ordine bazată pe justiţie, să educe, la membrii societăţii,
convingeri în evaluarea legilor juridice; să bazeze legile pe raţiune, să se treacă de la polis la o
comunitate umană mai largă.
Filosofia romană a dreptului a fost expusă în concepţiile lui Cicero, Seneca, Epictet, Marc Aureliu
[114, 29-33]. Cicero, de exemplu, considera că legea nu este o invenţie a spiritului uman, nici un decret
al popoarelor, dar o expresie a raţiunii universale, care guvernează lumea întreagă [115, 240]. El
promulga obligaţii şi interdicţii atât pentru indivizi, cât şi pentru societate. Seneca considera că
înţelepciunea asigură libertatea, că Dumnezeu nu ne constânge atât prin forţă, cât prin raţiune. Epictet
considera că toate regulile conduitei îşi au sursa lor în raţiunea naturală. Marc Aureliu afirma că lumea
urmează cursul ei impecabil şi că noi am putea schimba legile ei. Trebuie să avem înţelepciune şi să
acceptăm că ceea ce convine ei, ne convine şi nouă, fiindcă tot ce se întâmplă se întâmplă pe bună
dreptate. Aceste idei orientau personalităţile la înţelegerea justiţiei ca expresie a raţiunii universale, la
îndeplinirea obligaţiilor şi îndatoririlor lor, la convingerea că pentru a fi liber trebuie procedat înţelept,
să bazeze conduita lor pe raţiunea naturală, ca în activitatea lor să se respecte legile naturii. Aceste idei
orientau societatea la aceea ca statul să fie condus pe baza unei justiţii desăvârşite să fie stabilită o
ordine în stat, bazată pe raţiune, să-şi organizeze activitatea, bazându-se pe dreptul natural, să trăiască
după legile naturii, punând la baza ei dreptul natural, să fie stabilită o ordine în stat, bazată pe raţiunea
naturală.
În epoca medievală, filosofia juridică a fost promovată în concepţiile lui Augustin şi Toma
d’Aquino [116, 43-45]. Augustin dezvoltă concepţia stoicilor greci despre justiţie, concepţia dreptului
natural, afirmând că este just să dai lui Dumnezeu ce i se cuvine şi că justiţia include şi pietatea,
îndeplinirea datoriilor omului faţă de Dumnezeu şi de biserică. Ca trăsătură de bază, el considera
credinţa în Dumnezeu, venerarea şi adorarea lui. Dreptul era privit de el ca un instrument de bază pentru
întronarea unei ordini politice. Dreptul avea ca scop asigurarea păcii. Augustin înţelegea dreptul ca
emanaţie a justiţiei. Identificând dreptul cu justiţia, el refuza să recunoască legile injuste. Justiţiei, el îi
atribuise şi dreptul pozitiv. Pe baza ideii că orice putere vine de la Dumnezeu, el afirmă că statul şi
dreptul au o situaţie subalternă. Toma d’Aquino, însă, considera că Universul este condus de raţiunea
divină, ordinea şi frumuseţea lumii se datoreşte înţelepciunii şi puterii lui Dumnezeu. Fericirea omului
este în posesiunea lui Dumnezeu. Omul reprezintă încoronare a creaţiei divine. Legea recunoaşte
guvernarea societăţii de către raţiunea divină. Justiţia este modelul perfect. Ordinea juridică reprezintă
rezultatul unei înclinaţii naturale spre justiţie. Binele comun este un criteriu al doctrinei despre

123
obligativitatea legilor. Legile juste sunt respectate nu din teamă, dar din raţiune. Toma d’Aquino afirma
că regulile dreptului natural sunt poruncite pentru că sunt bune, şi interzise, pentru că sunt rele, cele ale
dreptului pozitiv, sunt bune, pentru că sunt poruncite, şi rele pentru că sunt interzise [117, 15]. Aceste
idei orientau personalităţile la înţelegerea dreptului ca emanaţie a justiţiei, în care se înscria şi dreptul
pozitiv şi la înţelegerea justiţiei, şi ca pietate, îndeplinirea datoriilor faţă de Dumnezeu şi de biserică, la
venerarea şi adorarea lui Dumnezeu, la fericire, la posesiunea lui Dumnezeu, ca să deduci legile din
raţiune, iar societatea – să folosească dreptul ca un instrument pentru stabilirea unei ordini politice, să
asigure în societate pacea, să stabilească o relaţie de subalternitate între stat şi drept, să asigure o
guvernare de către raţiunea divină, de lege.
În epoca Renaşterii, N.Machiavelli [118, 46-49] considera că funcţionarea statului e bazată pe
domnia legii, principele, omul de acţiune trebuie să îmbine atacul hotărât cu aşteptarea, să fie leu şi
vulpe în acelaşi timp. Concepţia lui N. Machiavelli reprezenta un avertisment dat republicilor cu privire
la ce se pot aştepta din partea unui tiran cuceritor. Aceste idei orientau personalităţile ca în activitatea lor
să poată îmbina atacul hotărâtor cu acţiunea, ca conducătorul statului – să fie leu şi vulpe simultan, iar
societatea -- ca statul să fie bazat pe domnia legii.
Examinând rolul formativ al ştiinţei juridice, în perioada tradiţională a dezvoltării societăţii, să
trecem la analiza rolului formativ al filosofiei ştiinţei juridice în perioada modernă a dezvoltării
societăţii.

3.3.3. Filosofia ştiinţei juridice, rolul ei formativ în perioada modernă a dezvoltării societăţii
În epoca modernă, după părerea noastră, au existat următoarele concepţii cu privire la filosofia
juridică: filosofia modernă engleză din secolul XVII (F.Bacon, T.Hobbes, J.Locke); teoria modernă a
dreptului natural (Hugo Grotius, S.Putendorf); filosofia iluministă a dreptului (Montesquieu,
J.J.Rousseau); filosofia kantiană a dreptului, filosofia postkantiană a dreptului (I.Fichte, Hegel), cât şi
şcoala istorică de filosofie a dreptului (Fr. Savigny); concepţia cu privire la drept ca interes juridic
protejat (R.von Shiering); şcoala utilitarismului juridic englez (J.Bentham, J.-S.Mill, H.Spencer); a
pozitivismului juridic (J. Austin); filosofia americană a dreptului (O.W Holmes, R. Pound); teoria
dreptului obiectiv (L.Duguit); teoria pură a dreptului (H.Kelsen); concepţia neonaturalistă (Fr.Geny,
R.Stammler).
Filosofia engleză modernă a dreptului din secolul XVII [119, 50-59] a fost reprezentată de F.Bacon,
T.Hobbes, J.Locke.
F.Bacon, ca adept al teoriei dreptului natural, considera dreptul natural ca izvor al justiţiei, dar a
acordat locul cuvenit şi dreptului artificial pozitiv. El susţinea că viaţa, libertatea, familia trebuie apărate
de legile engleze, pentru că aşa cere dreptul natural. T.Hobbes considera că dreptul natural este
libertatea, pe care o are fiecare, de a folosi cum vrea puterea sa proprie, pentru a-şi păstra viaţa, că legile
umane sunt pe deplin artificiale, ele reprezentând decizii ale voinţei arbitrare, ca porunci obligatorii
pentru cei cărora li se adresează. J.Locke, spre deosebire de T.Hobbes, considera că statul are menirea să
stabilească pacea şi să protejeze viaţa. El afirma că statul trebuie să apere libertatea şi proprietatea, că
suveranul are puterea de la popor, deosebind puterea legislativă de cea executivă. Aceste idei orientau
personalităţile la necesitatea apărării dreptului lor la viaţă, la proprietate, iar societatea -- la elaborarea
legilor cu decizii ale voinţei arbitrare pe baza dreptului natural, ca statul să instaureze pacea, să protejeze
viaţa, proprietatea.
Teoria modernă a dreptului natural [120, 60-65], a fost prezentată de Hugo Grotius şi S. Putendorf.
Hugo Grotius baza ştiinţa juridică, deja, pe natura umană, considerând-o ca bază a vieţii sociale,
afirmând că dreptul natural constă în reguli ale dreptei raţiuni. El considera că o acţiune este din punct
de vedere moral corectă sau incorectă, după cum corespunde, sau nu cu însăşi natura raţională [121,
108]. El promova ideea unui universalism juridic, a imuabilităţii cerinţelor dreptului natural, afirmând că
normele juridice impun obligaţii. S.Putendorf, analizând trei clase de datorii: faţă de Dumnezeu, faţă de
noi înşine şi faţă de alţii, deosebea trei fundamente ale dreptului: religia, dragostea de sine şi
sociabilitatea, considera că forţa obligaţiei pune lanţuri pe voinţa noastră. S.Putendorf vorbea despre
sociabilitatea naturală a omului, afirmând că natura a stabilit între toţi oamenii o prietenie generală, că
odată cu formarea societăţii civile se pierde independenţa personală şi familială [122]. Menirea

124
contractului social este de a asigura conservarea fiinţei umane. Ca elemente de bază ale societăţii civile,
privite ca condiţie iniţială şi necesară a formării statului, el deosebea libertatea de voinţă şi
consimţământ, vorbea despre necesitatea păstrării independenţei absolute a omului în societate. Aceste
idei orientau personalităţile la păstrarea independenţei lor în societate, la o sociabilitate naturală. Ele
îndemnau oamenii să-şi îndeplinească datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de sine şi faţă de alţii Aceste idei
orientau societatea - să pună natura umană la baza vieţii sociale, să asigure conservarea fiinţei umane,
societatea civilă fiind condiţia primară şi necesară a formării statului, ca ea să limiteze voinţele
oamenilor prin forţe ale obligaţiei, impuse de normele juridice, să păstreze independenţa absolută a
omului.
Teoria iluministă a dreptului este prezentată în concepţiile lui Ch. Montesquieu şi J.J.Rousseau [123,
66, 89]. Astfel, Montesquieu examina legile ca raporturi necesare, bazate pe natura lucrurilor. El vorbea
despre legile naturii umane [124, 17], considera că legile juridice sunt create de oameni în legătură cu
apariţia vieţii asociate şi a conflictelor apărute în societate, că societatea este leagănul dreptului.
Montesquieu vorbea despre importanţa legilor pozitive în dezvoltarea societăţii, despre necesitatea ca
legile să ne lase aşa cum suntem, despre determinarea spiritului legilor de către factorii naturali, despre
dependenţa legilor de formele de guvernare. El considera că legile fundamentale stabilesc libertatea în
raport cu orânduirea de stat, în raport cu cetăţenii. Un rol hotărâtor îl au moravurile, deprinderile,
condiţionate de legile civile. Ca principiu călăuzitor în dreptul civil, Montesquieu considera că proprietatea
reprezintă libertatea. J.J.Rousseau, ca adept al teoriei iluministe a dreptului, susţinea că omul s-a născut
liber şi a ajuns în lanţuri, că civilizaţia reprezintă o degradare a situaţiei omului din starea naturală. El
susţinea că datorită contractului apare societatea civilă, cât şi o voinţă generală. J.J.Rousseau spunea că a
renunţa la libertatea omului înseamnă a renunţa şi la drepturile umane şi la datoriile sale [125, 91], şi o
astfel de renunţare e incompatibilă cu natura omului. J.J.Rousseau susţinea că sub conducerea supremă a
voinţei generale, fiecare din noi devine parte indivizibilă a întregului. El definea suveranitatea ca exercitare
a voinţei generale. J.J.Rousseau afirma că domnia poporului instituie în societate egalitatea, că prin
contract oamenii transferă statului drepturile lor naturale. Legea era definită de el ca emanaţie a voinţei
generale. El vorbea despre instaurarea domniei legii, despre suveranitatea poporului. Aceste idei orientau
personalităţile să nu se dezică de libertate şi proprietate, iar societatea – ca să bazeze legile dezvoltării ei pe
natura umană, pe natura lucrurilor, pe acţiunea în societate a legilor pozitive, să se instaureze în societate
domnia poporului, domnia legii, suveranitatea ca exercitare a voinţei generale.
Analizând filosofia kantiană a dreptului [126, 81-91], menţionăm că I.Kant distingea dreptul de
morală afirmând că, în lumea morală, obligativitatea este necesitate a unei acţiuni libere, sub semnul
unui imperativ categoric al raţiunii [127, 79]. El susţinea că nimeni nu este obligat să se abţină de a
încălca posesiunea altuia, dacă acela nu-i garantează, de asemenea, că şi el, la rândul lui, să se abţină
[128, 160]. Kant susţinea că imperativul ipotetic guvernează întreaga lume a dreptului. El vorbea despre
dependenţa dreptului atât de raţiunea teoretică, cât şi de cea experimentală, susţinând că dreptul este
ansamblul condiţiilor, prin intermediul cărora atributul unuia poate să se acorde cu atributul celuilalt,
urmând o lege generală de libertate ce se dezvoltă doar la nivelul principiilor şi nu ca sistem complet de
drept. El susţinea că dreptul natural reprezintă ansamblul condiţiilor, datorită cărora preferinţa arbitrară a
fiecăruia se poate armoniza cu preferinţa arbitrară a celorlalţi. I. Kant afirma că dreptul natural e alcătuit
din reguli, pe care raţiunea le recunoaşte ca valabile, oscilând între justnaturalism şi pozitivism, ca a
priori independente de orice realizare concretă, este bazat pe raţiune, că dreptul pozitiv provine din
voinţa legiuitorului, este bazat pe inspiraţie şi este arbitrar; contractul îl obligă pe legiuitor să formuleze
legi, care ar fi putut apărea din voinţa întregului popor, punând în fruntea tablei de valori juridice
libertatea şi egalitatea. Aceste idei orientau personalităţile să constate că dreptul este generat de
caracterul social al vieţii umane, preferinţele arbitrare ale fiecăruia se poate armoniza cu preferinţele
arbitrare ale celorlalţi, că dreptul pozitiv provine din voinţa legiuitorului, iar societatea -- să recunoască
că dreptul depinde atât de raţiunea teoretică, cât şi de experienţă, să dezvolte dreptul pur la nivelul
principiilor, să accepte atât dreptul natural, cât şi dreptul pozitiv, ca legiuitorul să formuleze legi,
bazându-se pe voinţa întregului popor, să considere libertatea şi egalitatea ca valori juridice supreme în
societate.

125
 Filosofia postkantiană a dreptului [129, 93-99] este promovată în concepţiile filosofico-juridice ale
lui I. Fichte şi Hegel. I. Fichte considera că funcţia dreptului este de a garanta şi a întări atât exerciţiul
libertăţii, cât şi restricţia libertăţii pentru asigurarea comunităţii umane. El afirma că subiectul trebuie să
limiteze libertatea lui individuală, ca să acorde libertate altora, astfel încât celălalt să facă la fel. Hegel,
însă, considera că dreptul este libertatea impusă din exterior, este o voinţă liberă, o voinţă a statului, iar
statul este o formă de organizare juridică. El susţinea că dreptul este ceva care este de dorit să fie
raţional, este expresia voinţei având atât funcţie obiectivă, cât şi funcţie subiectivă [130, 282]. Aceste
idei orientau personalităţile la ideea că, pentru a fi libere, ele trebuie să acorde libertate altor
personalităţi, limitându-şi libertatea individuală, iar societatea – la faptul că dreptul este voinţa statului,
că dreptul trebuie să asigure prosperitatea comunităţii umane, fiind voit ca ceva raţional, fiind drept
pozitiv.
Analizând şcoala istorică de filosofie a dreptului [131, 100-104] menţionăm că Fr. von Savigny, ca
fondator al acestei şcoli, aprecia dreptul, ca fiind generat de forţe interne şi nu de arbitrariul unui
legiuitor, dreptul reprezintă creaţia spontană a poporului şi se dezvoltă odată cu el. Dreptul reprezintă o
emanaţie a sufletului poporului [132]. Leguitorul poate explica legile, dar nu le poate crea, sau schimba.
Fiecare popor, în fiecare epocă, are dreptul lui. Dreptul este natural, dar nu expresie a naturii raţionale a
omului. El exprimă totalitatea vieţii organice, care este poporul. Instituţiile juridice reprezintă rezultate
ale unei manifestări spontane obţinute dintr-un proces organic caracteristic fiecărei naţiuni. Dreptul
politic este expresia vieţii particulare a unui popor. K.Olivecrona menţiona că dreptul este o emanaţie
spontană, mai mult ori mai puţin inconştientă, a spiritului poporului [133, 43]. Aceste idei orientau
personalităţile să accepte dreptul ca fiind drept politic, ca expresie a vieţii anumitor popoare, generat de
forţe interne şi nu de un oarecare legiuitor, şi societatea – să dezvolte dreptul, odată cu dezvoltarea
poporului, să creeze instituţii juridice, ca rezultate ale manifestărilor, provenite dintr-un proces organic,
caracteristic poporului, naţiunii întregi.
Analizând concepţia despre drept, ca interes juridic protejat, R. von Ihiering [134, 105-145]
menţiona că, conform acestei opinii, dreptul apare din scopuri şi slujeşte scopuri, pune personalitatea
umană în centrul filosofiei sale juridice. El a dezvoltat doctrina coincidenţei scopurilor, ce face necesară
existenţa statului. El concepea ordinea juridică ca organizare a scopurilor statului, ca instrumente de
armonizare a scopurilor legate între ele şi cu cele statale. Dreptul era conceput ca amestec de voinţă a
individului şi statului, scopul dreptului fiind protejarea intereselor individuale şi sociale. Drepturile sunt
asigurate prin constrângerea exterioară din partea statului. Dreptul este dat personalităţii pentru a servi
interesele şi scopurile ei, ce este un mijloc de a realiza scopul principal -- menţinerea societăţii umane.
R. von Ihiering privea legea ca acţiune premeditată a puterii de stat, îndreptată spre acest scop, şi de
aceea nu e „hazard”, ci o necesitate adânc înrădăcinată în fiinţa dreptului, că toate reformele adânci ale
procesului şi dreptului material să se raporteze la legi [135, 4], considerând că dreptul nu este înnăscut,
dar dobândit în cursul istoriei. Aceste idei orientau personalităţile să armonizeze scopurile lor
individuale cu ale altor personalităţi şi cu ale statului, iar societatea – ca dreptul să servească anumitor
scopuri: menţinerea societăţii umane, să stabilească o ordine juridică ca organizare a scopurilor statului,
ca armonizare a intereselor personalităţilor şi ale statului, ca dreptul să protejeze interesele individuale şi
sociale
Concepţia utilitarismului juridic englez [136, 115-121] a fost promovată de J.Bentham, J-S. Mill şi
H. Spencer. J.Bentham punea la baza filosofiei juridice principiul utilităţii, ca cea mai mare fericire
pentru cei mai mulţi, scria că natura a plasat omenirea sub conducerea a doi stăpâni suverani: suferinţa şi
plăcerea. Ele ne conduc în tot ceea ce facem, în tot ceea ce spunem, în tot ceea ce gândim [137, 125]. El
înţelegea legea ca fiind aceea ce porunceşte, sau interzice legiuitorului suveran cu privire la comportarea
subalternului, afirmând că fericirea şi suferinţa sunt inseparabile, şi că legiuitorul asigură o anumită
egalitate pe baza principiului utilităţii. J.S. Mill, analizând ierarhia intereselor, afirma că oriunde există
un drept, care este unul de justiţie, [138, 63, 81], consideră securitatea şi libertatea ca valori supreme ale
plăcerii. El considera că societatea, în pofida utilităţii generale, trebuie să garanteze drepturile
oamenilor, justiţia cere de a respecta drepturile legale ale oamenilor, a apăra libertatea personală şi
proprietatea. H. Spencer înţelegea dreptul ca instrument de realizare a libertăţii de acţiune a fiecăruia,
astfel, încât să n-o împiedice pe a altora, dreptul este garantul adevăratei libertăţi, care constă în a

126
permite personalităţilor să trăiască fără a fi jenate de altele. H. Spencer scria că „suma fericirii este,
evident, mai mică într-o societate ai cărei membri nu pot trăi fără să nu se jeneze reciproc, decât în
societatea unde această jenare nu există” [139, 373]. El considera că dreptul trebuie să se bucure de
respectul tuturor. Aceste idei orientau personalităţile pe baza dreptului de a atinge o fericire cât mai
mare, iar legiuitorul – să asigure o anumită egalitate, ca libertatea de acţiune a unora să nu împiedice
libertatea de acţiune a altora, să nu fie jenate de altele, să respecte drepturile, iar societatea – să asigure
fericirea oamenilor pe baza justiţiei, să asigure ca securitatea şi libertatea să devină valori supreme, să
garanteze drepturile oamenilor, să apere libertatea personală şi proprietatea, să asigure ca dreptul să
devină instrument efectiv de realizare a libertăţilor de acţiune ale oamenilor, ca dreptul să fie respectat
de toţi membrii societăţii.
Analizând concepţia pozitivismului juridic [140, 122-137], promovată de J.Austin, reprezentanţii
şcolii exegezei textelor ş.a., menţionăm că reprezentanţii şcolii exegezei textelor prezentau dreptul natural
ca fundament al legislaţiei, înţeles ca raţiune universală şi supremă, bazată pe natura lucrurilor, iar dreptul
pozitiv – ca drept natural transpus, ca drept pozitivat în legi, numit Cod. Ei susţineau că, pentru a cunoaşte
dreptul, e necesar şi suficient să se analizeze hotărârile, decretele, regulamentele, codurile, să se facă
exegeza textelor legislative, care dirijează practica judecătorească. Ei considerau că magistratul
interpretând legea face o lege nouă, substituind voinţa legiuitorului cu voinţa interpretului, afirmând că
instanţele fac un exces de logică, sau fac uz excesiv de metode analitice [141, 76]. J.Austin analizând
dreptul pozitiv, principiile comune ale diferitelor sisteme de drept particular pozitiv, susţinea că legile sau
regulile sunt specii de porunci [142, 26-27], că porunca şi obligaţia sunt corelative, dreptul pozitiv şi întreg
dreptul, formulat pe cale judecătorească, este stabilit de stat şi este imperativ. Dreptul este făcut din
poruncile suveranului, legea fiind înţeleasă ca unitatea poruncii, obligaţiei şi a drepturilor. Aceste idei
orientau personalităţile la acceptarea drepturilor, ca fiind relative, ca porunci ale suveranului, iar societatea
– să pună la baza legislaţiei dreptul natural, transpus, constituind esenţa dreptului pozitiv, exegeza textelor
legislative; în scopul cunoaşterii dreptului, să se realizeze exegeza textelor legislative, ca drepturile
stabilite de stat să fie imperative.
Filosofia americană a dreptului [143, 138-150] a fost promovată în concepţiile lui O.W.Holmes, T.
Frank, R.Pound. O.W. Holmes, ca reprezentant al pragmatismului juridic, baza filosofia pe ideea de
acţiune, fiind o viziune vitalistă şi evoluţionistă asupra fenomenului juridic, vorbind despre activitatea
creatoare a judecătorului, considerând că viaţa dreptului e plasată sub semnul experienţei trăite [144,
21], definea dreptul ca predicativ, ceea ce instanţele fac în fapt, că dreptul emană din forţă şi este just, el
poartă amprenta idealurilor şi intereselor claselor mai puternice. Dar T.Frank şi K. Liewellin, fiind
reprezentaţi ai realismului juridic american, înţelegeau dreptul ca activitate a magistraţilor şi altor
reprezentanţi ai puterii, ca ansamblu al judecăţilor şi hotărârilor lor. Ei analizau dreptul ca voinţă a
judecătorilor, examinau decizia judecătorească, interpretările date deciziei judecătoreşti în tratatele de
drept. Ei analizau dreptul ca fenomen în stare de devenire, ca mijloc pentru scopuri sociale, afirmând că
instanţele au puteri nelimitate. Ei vorbeau despre un absolutism administrativ, dreptul era privit ca o
iluzie şi o superstiţie, exagerau elementul subiectiv, personal, arbitrar. R.Pound considera că dreptul
trebuie să fie stabil, dar nu poate să rămână neschimbat. El susţinea că juriştii încep să gândească mai
degrabă în termenii nevoilor şi dorinţelor, sau ai aşteptărilor umane, decât în termenii liberului arbitru,
văzând sarcina juriştilor în armonizarea satisfacerii nevoilor, concepea ştiinţa juridică ca teorie a
intereselor [145, 41]. Aceste idei orientau personalităţile la activitate creatoare, să înţeleagă dreptul ca
fiind condiţionat de experienţa trăită, că dreptul este stabil, dar nu imobil, ca juriştii să gândească în
termenii nevoilor, iar societatea – la dezvoltarea normelor de drept, dreptul exprimând idealurile şi
interesele clasei mai puternice, să orienteze activitatea magistraţilor, a reprezentanţilor puterii, la
elaborarea deciziilor judecătoreşti ca imagini date deciziei de tratatele de drept, aplicând dreptul ca
mijloc de atingere a scopurilor sociale.
Analizând teoria dreptului obiectiv (pseudopzitivismul) [146, 151-157], menţionăm că L. Duguit,
ca cretor al ei, afirma că dreptul este obiectiv, că există o regulă de drept superioară şi individului şi
statului, superioară guvernanţilor şi guvernaţilor, care se impune şi unora şi altora [147, 19-20]. El
considera că legile nu sunt menite să exprime şi să organizeze forţele statului, dar, dimpotrivă, s-o
limiteze, legile nu au valoare, decât dacă permit să limiteze pozitiv şi negativ puterile guvernanţilor, ale

127
statului. L. Duguit analiza principiul solidarităţii ca fundament al dreptului, înţelegând dreptul ca regulă
superioară oricărei voinţe individuale, ca lege supremă a voinţelor, ca fapt social guvernat de legea
solidarităţii. Legea pozitivă era privită ca o regulă de drept obiectiv constatată, în mod oficial, iar
activitatea legislativă a statului era privită ca ansamblul actelor prin care guvernanţii constată o regulă de
drept obiectiv. Legea trebuie respectată, fiindcă este o expresie a unei reguli de drept obiectiv. Aceste
idei orientau personalităţile la acceptarea dreptului ca regulă superioară oricărei voinţe individuale, iar
societatea – la elaborarea regulilor de drept superioare atât individului, cât şi statului, punând la baza
dreptului principiul solidarităţii, să elaboreze legi pozitive, ca reguli de drept obiectiv, să respecte legile
în societate.
Analizând teoria pură a dreptului (normativismul) [148, 158-167], menţionăm că reprezentatul ei,
H.Kelsen, o înţelegea ca teorie a dreptului, curăţat de ideologie şi politică, considera că unicul obiect al
jurisprudenţei este norma, ce reprezintă ordinea normativă coercitivă ce prescrie conduita umană,
asociază conduitelor opuse acte de constrângere. Validitatea unei norme nu poate avea alt fundament
decât validitatea altei norme. Căutarea cauzelor unui efect trebuie să se termine cu o normă, care trebuie
să fie presupusă ca ultimă şi supremă, că norma nu intră în vigoare, decât într-un moment, în care acest
act de voinţă a încetat să mai existe. El considera că dreptul, pentru a fi juridic, pe lângă validitate, cere
şi eficacitate, să fie respectat, să supună pe cei pentru care a fost creată. H. Kelsen scria că dreptul nu
poate exista în absenţa forţei, dar el nu este identic cu forţa. Dreptul este o anumită dispunere, o anumită
organizare a forţei [149; 289]. Ordinea juridică era privită ca un edificiu cu mai multe etaje suprapuse
ierarhic, formată dintr-un anumit număr de niveluri, sau straturi de ordin juridic. Aceste idei orientau
personalităţile la faptul că dreptul prescrie conduita umană, prescrie şi acte de constrângere, iar
societatea – la curăţirea dreptului de ideologie şi politică, să stabilească o ordine normativă coerentă, ca
normele juridice să fie valide şi efective.
Analizând renaşterea dreptului natural (neonaturalismul) [150, 168-178], menţionăm că un impuls
puternic de renaştere a dreptului natural a fost dat de R. Stammler şi Fr.Geny. R. Stammler şi-a
concentrat cercetările în jurul formulei „dreptului just”, care, după părerea lui, trebuie să inspire deciziile
omului politic pentru a asigura domnia justiţiei în viaţa socială. Analizând „dreptul just”, ca fiind
obiectiv, care domină şi concretizează conţinutul regulilor pozitive, el va ajunge la formula: drept
natural cu conţinut variabil, urmând să găsească regulilor juridice o bază mai solidă, decât arbitrarul
voinţei oamenilor. El a elaborat doctrina înnoită a dreptului natural, a dreptului natural cu conţinut
variabil, şi nu privit ca adevăruri veşnice ale dreptului natural neschimbat. În dezvoltare, se consideră
însăşi natura umană, care se schimbă permanent. Dreptul natural este analizat de Fr.Geny ca un anumit
ansamblu de criterii de judecare a oricărei legislaţii pozitive, ca anumite standarde de justiţie, de
apreciere a legilor pozitive. Aceste idei orientau personalităţile la aprecierea obiectivă a legilor pozitive
pe baza dreptului natural în dezvoltare, la aprecierea lor de pe poziţiile „dreptului just”, iar societatea –
la asigurarea domniei justiţiei în viaţa socială.
Examinând rolul formativ al filosofiei ştiinţei juridice în perioada modernă a dezvoltării societăţii,
să trecem la analiza rolului formativ al filosofiei ştiinţei juridice în perioada postmodernă a dezvoltării
societăţii.

3.3.4. Filosofia ştiinţei juridice, rolul ei formativ în perioada postmodernă a dezvoltării societăţii
Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei juridice în perioada postmodernă a dezvoltării
societăţii, să examinăm resursele juridice din Internet, cât şi rolul formativ al filosofiei ştiinţei juridice,
promovate în diferite şcoli contemporane cu privire la filosofia dreptului, analizând şi Noul Spirit
Ştiinţific din filosofia ştiinţei juridice din această perioadă.
Analizând resursele juridice din Internet, menţionăm că trecerea la societatea postmodernă e legată de
internetizarea globală a societăţii, iar odată cu aceasta, apar şi probleme cu privire la dreptul computerial
[151, 84-87], ce include responsabilitatea providerilor în acţiunile lor, responsabilitatea căutării în
domeniul răspândirii informaţiei de masă, responsabilitatea cu privire la dreptul de autor ş.a. Doar
principiul libertăţii informaţiei, întărit de Constituţie, ne atenţionează că răspândirea informaţiei prin
Internet se poate realiza numai pe cale legitimă. Este cunoscut şi faptul că, uneori, apar limitări, ce
contravin, drepturilor şi libertăţilor stabilite prin lege mai înainte. Apar anumite contradicţii în această

128
problemă. Vorbim şi de o anumită rigiditate a legislaţiei cu privire la proprietatea intelectuală, ce
permanent stârneşte discuţii şi conflicte. Acum, în Europa, în limitele directivelor existente, se încearcă
introducerea anumitor schimbări în dreptul cu privire la proprietatea intelectuală. Astăzi, se admit şi alte
construcţii de drept, decât cele existente în societatea modernă. În momentul de faţă, cercetările oficiale
din domeniul proprietăţii intelectuale, mai degrabă, sunt orientate la aducerea normelor în acţiune în
corespundere cu caracterul nou al relaţiilor sociale. E nevoie de apărarea proprietăţii intelectuale şi acest
institut al proprietăţii intelectuale existent astăzi trebuie să fie adecvat caracterului relaţiilor sociale
existente. Proprietatea intelectuală se apără în interesele societăţii, pentru a stimula activitatea creatoare a
autorilor. În societatea postmodernă, în spaţiul informaţional unic al planetei Pământ, apar conflicte de
interese. De rând cu Internetul, există hotarele obişnuite între state, ce au sistemele lor judecătoreşti
legislativ-independente. Apare problema: cum se pot reglementa relaţiile transfrontaliere, sau precedentele
ce au caracter naţional-local. Această problemă revine jurisprudenţei relaţiilor internaţionale, în genere,
problema suveranităţii informaţionale a statelor. Dreptul internaţional nu dă răspuns la întrebarea cum, în
acest spaţiu informaţional unic, în plan tehnic, să se realizeze mecanismele clasice ale dirijării statale. De
la sfârşitul anului 2001, se fac încercări de a rezolva această problemă. În noiembrie anul 2001, de
exemplu, la Budapesta, a fost semnată Declaraţia cu privire la ciberinfracţiune, dar nici până acum ea n-a
fost ratificată de nici un stat. Astăzi, vorbim şi de noi resurse de drept în Internet, despre dreptul
informaţional, de reglementare juridică în Internet, despre influenţa Internetului asupra dreptului şi despre
tehnologiile informaţional-computeriale existente în activitatea juridică [152, 14 – 15]. De faptul cum vom
rezolva problemele juridice în Internet, va depinde modul de reglementare a noilor relaţii sociale ce apar în
legătură cu dezvoltarea Internetului [153, 84 – 89]. Deosebind două directive de bază ale dreptului
informaţional: cea economică şi cea politică. Menţionăm că legitimitatea sau nelegitimitatea în sfera
dreptului informaţional se determină printr-o balanţă complicată dintre tendinţa spre deschidere şi libertate
a informaţiei şi ideile cu privire la securitatea şi apărarea intereselor particulare. Principiul balanţei acestor
interese contrare e pus chiar la baza sistemului de drept internaţional. Ca bază a întregului drept
informaţional contemporan, servesc tezele cu privire la drepturile inalienabile ale omului, precum: dreptul
la exprimarea părerii proprii şi dreptul la secretul vieţii particulare. Aceste drepturi sunt întărite în
Declaraţia generală a drepturilor omului, în Convenţia europeană a drepturilor omului, în Pactul
Internaţional cu privire la drepturile cetăţeneşti şi politice, în Constituţia multor state [154, 24 – 26].
Documentul suprem juridic în acţiune, în care sunt întărite drepturile informaţionale ale cetăţenilor este
Convenţia internaţională despre drepturile omului. Dar anumite interpretări (de exemplu, cu privire la
apărarea drepturilor de autor ş.a.) ale acestor drepturi permit statelor, pe baze legitime, să limiteze esenţial
drepturile informaţionale primare. Astfel, documentele juridice de bază numai desemnează limitele, în
care statele pot reglementa drepturile informaţionale, dar nimic nu garantează în privinţa acestor drepturi
ca atare. Se vorbeşte şi despre apărarea cinstei şi destoiniciei cetăţenilor şi a organizaţiilor, apărarea
mărcilor comerciale ş.a., dreptul cu privire la libertatea informaţiei [155, 15 – 19]. La rândul lui, acest
drept conţine dreptul cetăţeanului şi al societăţii la primirea liberă a informaţiei, dreptul cetăţeanului la
secretul personal, dreptul de autor ş.a. [156, 20 – 23].
Astăzi, multe iniţiative legislative de bază cu privire la proprietatea intelectuală în Reţeaua globală
sunt înaintate în SUA, în cadrul Asociaţiei Europene, cât şi al unor state aparte, unde sunt analizate
problemele cu privire la reglementarea dreptului de autor. În prezent, se pune chiar problema limitării
accesului unor categorii de oameni la anumite informaţii prin bibliotecile publice, Internet, centrele şcolare
ş.a. În unele state, chiar are loc pregătirea producţiei informaţionale pe discuri, înzestrate cu un sistem de
coduri, pentru a putea vinde filmele şi înscrierile video în anumite zone geografice. Mult timp, video-
casetele procurate în SUA nu puteau fi vizionate în Europa, iar filmele procurate în Europa erau imposibil
de privit cu ajutorul video-magnetofoanelor în Japonia.[157, 54-58]. Astăzi, e dificilă chiar şi găsirea unei
informaţii juridice în Reţea. Dar se planifică noi resurse, bazate pe lucrul unui sistem informaţional special,
elaborat în acest plan [158, 14-15]. Utilizatorii, în legătură cu aceasta, vor afla cum se poate folosi
legislaţia pentru rezolvarea problemelor proprii, de exemplu, dacă măsurile planificate corespund legilor în
acţiune [159, 8].
În ceea ce priveşte comerţul electronic, Uniunea Europeană a creat un cadru legal corespunzător. La
8 iunie anul 2000, a fost adoptată Directiva Uniunii Europene asupra unor aspecte legale ale serviciilor

129
de informare a societăţii, în special a comerţului electronic pe piaţa internă. Un vânzător, localizat în
UE, care doreşte să creeze un Web-site, trebuie, mai întâi, să se asigure că-l creează conform ţării în care
este stabilit. Vânzătorul trebuie să respecte cerinţele legilor locale şi cerinţele consumatorilor. E ştiut că
Directiva UE privind protecţia consumatorului în cazul contractelor la distanţă 97/7/EC., datată cu 20
mai anul 1997 privind vânzarea la distanţă, stabileşte cadrul legal ce asigură protecţia adevărată a
consumatorilor în cazul achizionării de bunuri şi servicii prin Internet. Vânzătorul este obligat să
furnizeze cumpărătorului informaţii clare şi cuprinzătoare despre mărfurile în vânzare, iar Directiva
dreptului de autor urmează să asigure un nivel relativ înalt al protecţiei diferitelor categorii de informaţii,
transmise prin Internet [160, 100 – 106].
Până în anul 2001, nici în Republica Moldova nu existau legi, ce reglementau drepturile şi obligaţiile
agenţilor economici, care prestau servicii informatice. Dar, pe data de 05.07.01, a fost publicată Legea
R.M. „Cu privire la informatică”, care stabilea principalele reguli şi condiţii de activitate în domeniile
informaticii în R.M., drepturile şi obligaţiile statului, ale persoanelor juridice şi fizice în procesul creării,
administrării, utilizării şi întreţinerii sistemelor informatice, principiile şi măsurile de asigurare a libertăţii
şi protecţiei datelor în sistemele informatice, drepturile de acces la serviciile informatice [161, 196].
Analizând resursele juridice în Internet, să examinăm rolul formativ al filosofiei ştiinţei juridice
promovate în diferite şcoli contemporane cu privire la filosofia dreptului din societatea postmodernă.
În societatea postmodernă, filosofia ştiinţei juridice este promovată, după părerea noastră, de către
Şcoala istorică de filosofie a dreptului, pragmatismul juridic, realismul juridic, teoria dreptului obiectiv,
neonaturalismul. [162,504 – 211]
Şcoala istorică de filosofie a dreptului, de exemplu, aduce în prim-plan spiritul poporului, al
naţiunii. Reprezentanţii acestei şcoli susţin că dreptul este propriu fiecărei naţiuni şi se dezvoltă prin
dezvăluirea spiritului poporului. Ei consideră că dreptul unei epoci este cu necesitate condiţionat de
dreptul epocii precedente, iar libertatea de decizie juridică nu are caracter veşnic. Ei relativează dreptul
şi-l leagă de istoria unei naţiuni. Dreptul este creat de obiceiurile şi credinţele populare, apoi de
jurisprudenţă, de tot felul de cauze, de forţe interne, acţionând ca totalitate ale trăirilor poporului.
Dreptul exprimă totalitatea vieţii organice, care este naţiunea; instituţiile juridice sunt rezultatul unei
manifestări spontane, rezultate dintr-un proces organic caracteristic oricărei naţiuni. Dreptul creşte odată
cu dezvoltarea forţei poporului. Prin aceasta face să se renască domeniul particularităţilor şi
singularităţilor naţionale. Pentru a dezvolta procesul social, el trebuie să fie liber de controlul din partea
raţiunii. Fiecare naţiune are un anumit tip de evoluţie în funcţie de spiritul colectiv, care îi este
caracteristic. Reprezentanţii acestei şcoli vorbesc despre specificitatea naţională, despre o anumită
ordine naturală şi spontană. Ei afirmă că naţiunea este un tot, în a cărei complexitate indivizibilă părţile
sunt solidare. Dreptul politic este expresie a vieţii particulare a unui popor şi îşi are temeiul în istorie. Ei
renunţă la universalitatea raţiunii lui, atenţionează asupra riscurilor unui raţionalism excesiv. Acordând
atenţie tratării complexe a problemelor juridice, ei consideră că dreptul emană spontan din sufletul
poporului şi se schimbă încet, dar continuu, că fiecare popor şi fiecare epocă au dreptul lor. Aceste idei
orientează personalităţile la faptul că libertatea de decizie juridică nu are caracter veşnic, iar societatea –
la elaborarea dreptului pe baza spiritului poporului, să lege dreptul de istoria naţiunilor de obiceiuri,
credinţe populare, de trăirile poporului, ca el să depindă de spiritul colectiv al poporului fiind expresia
vieţii particulare a unui popor, să trateze, în mod complex, problemele juridice.
Pragmatismul juridic[163, 58 – 101] se distanţează de abstracţii şi intenţii absolute şi originare, se
întoarce spre fapte, spre acţiune, consideră că, în drept, contează, de fapt, conduita practică a persoanelor
oficiale, modul cum se rezolvă litigiile. Reprezentanţii acestei concepţii consideră că dreptul este ceea ce
fac oficianţii dreptului, ce fac tribunalele, ce decid ele.
O importanţă deosebită în drept o au factorii nonlogici: interesele, emoţiile, personalitatea
judecătorului. Dreptul este privit ca un instrument, ce urmează realizarea unui scop, într-un context
dinamic. Dreptul este privit ca activitate organizată, ca instrument de control social, având ca funcţie de
atins unitatea comunităţii, dirijarea grupului social într-o direcţie dorită. Ei consideră că fiecare caz
aparte este unic şi are nevoie de soluţii creatoare. Dreptul trebuie să fie pragmatic, să poată rezolva
litigiile sociale. Judecătorul trebuie să fie înţelept şi creator şi să aprecieze rezultatele sociale, analizate,
în fiecare caz, aparte. Dreptul înseamnă ceea ce au hotărât şi vor hotărî instanţele. Aceste idei orientează

130
personalităţile la acţiune, la conduită practică, la înţelegerea dreptului ca instrument pentru realizarea
anumitor scopuri, iar societatea – să orienteze conduita practică a persoanelor oficiale, cât şi modul în
care ei rezolvă litigiile sociale, să reglementeze deciziile tribunalelor, hotărârile instanţelor, urmând
scopul de a atinge, cu ajutorul dreptului, unitatea societăţii, să facă ca dreptul să fie pragmatic.
Reprezentanţii realismului juridic [164, 141–146] consideră că dreptul reprezintă totalitatea de
imperative independente, сe permit existenţa unei forţe organizate, fără de care nu va fi posibilă viaţa
socială. Dreptul este viaţa umanităţii în grupuri organizate, şi condiţiile care asigură coexistenţa paşnică
a indivizilor şi grupurilor sociale, asigură cooperarea lor pentru realizarea unor scopuri sociale. Într-o
societate concretă, dreptul este determinat de interesul social (de necesităţile minime ale vieţii materiale,
de securitatea corporală, sufletească de proprietate, de libertatea de acţiune ş.a.). Ei consideră că
sentimentele de justiţie sunt ghidate de lege, de modul în care se aplică la concret şi că ordinea publică
trebuie să fie orientată de o serie de valori, fixate în raport cu necesităţile sociale, care se schimbă în
funcţie de moment, ţară şi împrejurări. Dreptul trebuie să conţină şi elemente veşnice, exprimate prin
principiile dreptului. În justiţie, ele se reprezintă ca valori originale ale dreptului. Aceste idei orientează
personalităţile la definirea dreptului ca fiind variabil, determinat de necesităţile sociale, variate şi ele, în
dependenţă de moment, ţară şi împrejurări; iar societatea – de a accepta dreptul ca viaţa umanităţii în
grupuri organizate, ca cooperare a diferitelor grupuri sociale pentru realizarea anumitor scopuri sociale,
fiind determinat de societate, de anumite interese, să contribuie ca sentimentele de justiţie să fie
determinate de lege, de modul în care ea se aplică în mod concret; ca ordinea publică să fie determinată
de valorile şi necesităţile sociale, care şi ele se schimbă în funcţie de moment, ţară şi împrejurări, fixând
şi anumite elemente veşnice.
Reprezentanţii teoriei dreptului obiectiv [165, 151] consideră că fundamentul dreptului îl constituie
solidaritatea oamenilor, care este o sursă a regulilor de drept, cărora li se supun toţi, dreptul fiind privit
ca regulă superioară oricărei voinţe individuale, ca lege supremă a tuturor voinţelor. Conformarea la
solidaritate este o regulă de drept. Această regulă de drept se impune tuturor indivizilor şi statului. Legea
se impune respectării, fiindcă este o regulă de drept obiectiv. Ei susţin că omul nu are drepturi,
colectivitatea nu le are cu atât mai mult. Dar orice individ are în societate o anumită funcţie de
îndeplinit, o anumită treabă de executat. Şi aceasta este tocmai fundamentul regulii de drept, care se
impune tuturor celor mari şi mici, guvernanţi şi guvernaţi. Orice om are o anumită funcţie socială de
îndeplinit şi datoria socială de a o îndeplini. Dreptul pe care îl are deţinătorul unei avuţii are o funcţie
socială – de a contribui prin avuţia sa la prosperitatea şi măreţia întregii societăţii. Aceste idei orientează
personalităţile la faptul că individul are în societate o anumită funcţie de îndeplinit, o anumită treabă de
executat, la definirea dreptului ca proprietate a oricărei voinţe individuale, ca lege supremă a tuturor
voinţelor, iar societatea – la stabilirea unei solidarităţi a oamenilor, conformarea la solidaritate,
prezentând o regulă de drept, ce se impune atât statului, cât şi cetăţenilor.
În legătură cu analiza acestor concepţii filosofico-juridice, ce există în societatea postmodernă,
putem evidenţia anumite probleme filosofice noi, deosebite de cele din societatea modernă.
După o analiză a rolului formativ al filosofiei ştiinţei juridice, promovate în diferite şcoli
contemporane cu privire la filosofia dreptului, să examinăm noul spirit ştiinţific şi filosofic, apărut în
filosofia ştiinţei juridice din societatea postmodernă.
Menţionăm că, în aceste concepţii existente în societatea postmodernă, capătă statut de existenţă
filosofia posibilului, manifestându-se o tendinţă de a înmulţi lumile posibile, spre deosebire de
societatea modernă, în concepţiile căreia domină filosofia fiinţei, prezenţa unei singure lumi. Astăzi,
existenţa, punându-se de acord cu noul spirit ştiinţific şi filosofic, se va analiza în plan epistemiologic,
mai întâi, prin noţiunea de „realitate virtuală, potenţială, de existenţă a posibilelor” [166, 119-120].
Lumile posibile, devin reale în procesul dezvoltării evenimentelor, proceselor. Sunt reformulate ideile
de individualitate şi identitate, punând la baza acestor idei logica dinamică a contradictoriului şi
principiul antagonismului, conform căruia „orice fenomen, orice modificare a unei anumite stări de
lucruri implică existenţa unei energii, care nu este şi nu poate fi riguros statică, altfel nu s-ar petrece
niciodată nimic în univers, un anumit dinamism este, deci, prezent întotdeauna ca martor al oricărui
eveniment”. [167, 27]. Şi dacă, în filosofia din epoca modernă, se căuta identitatea, apoi, în cea
postmodernă, se caută contradicţia. Dacă, în gândirea filosofică din epoca modernă se căuta fiinţa, apoi,

131
în epoca postmodernă, se caută devenirea. Şi, dacă, în gândirea filosofică, din epoca modernă, se caută
identitatea şi unitatea contrariilor, apoi, în epoca postmodernă, se caută non-identitatea, lupta şi
antagonismul contrariilor. În gândirea filosofică, în etapa postmodernă, vorbim de o concomitenţă
potenţializare – actualizare sau omogenizare – eterogenizare, prezente şi la nivelul relaţiilor juridice.
În gândirea filosofică juridică, în etapa societăţii postmoderne, vorbim şi de un anumit principiu al
antagonismului, conform căruia „un fenomen, un element, un eveniment oarecare, cu caracter logic, este
prin construcţia sa dialectică şi contradictorie, un dinamism, implicând, prin aceasta, un dinamism
structural şi funcţional contradictoriu, încât orice actualizare dinamică implică o potenţializare dinamică
contradictorie şi orice non-actualizare/non-potenţializare o non-actualizare/non-potenţializare
contradictorie” [168, 88]. În legătură cu aceasta, putem vorbi şi de o nouă teorie a cunoaşterii, bazată pe
logica dinamică a contradictoriului, când cunoaşterea, exprimând coexistenţa reală a eterogenului şi a
identităţii, a diversităţii şi a unităţii, a continuumului şi a discontinuumului, a absoluturilor conceptuale,
adică a continuităţii cantitative şi a discontinuităţii calitative, dar nu se limitează la ea. Există şi deveniri,
prin care non-identitatea şi identitatea coexistă în aceeaşi actualizare ideală. Acestea se sesizează printr-
o dublă intuiţie, rezultând dintr-o deducţie, ce inhibă inducţia şi dintr-o inducţie, ce inhibă deducţia, ceea
ce înseamnă, mai curând, o inducţie, care se loveşte de rezistenţa deducţiei [169, 86].
Există şi o contradicţie ireductibilă şi o non-contradicţie relativă. Atunci când se manifestă
actualizarea şi potenţializarea vectorilor logicii antagoniste se dezvoltă, se clădeşte şi se actualizează o
non-contradicţie, care nu poate fi, totuşi, deplină şi riguroasă, adică pură şi nelimitată, infinită [170, 90],
un caracter specific căpătând şi noţiunile de adevăr şi fals. Valorile logice (adevărul şi falsitatea) nu sunt
statice, apar logicile polivalente. În aceste concepţii, este prezent şi principiul non-identităţii, al
diversităţii, ce presupune, de rând cu continuumul, de asemenea, şi discontinuumul, se admite şi
necoincidenţa deciziilor legiuitorilor şi aceste necoincidenţe pot fi destul de mari. În aceste concepţii, e
prezent şi principiul complementarităţii contradictorii, ce presupune existenţa unei noncontradicţii
relative a cel puţin două actualizări şi două potenţializări, cât şi esenţa principiului terţului inclus,
conform căruia logica antagonismului, sau a dinamismelor contradictorii, presupune actualizarea unei
energii pe seama potenţializării celei de sens contrar, până la un punct de echilibru, la infinit, adică până
la compatibilitatea echilibrului a două poziţii externe, într-o a treia, fenomen ce reprezintă rezultatele
complementarităţii lor contradictorii, ce implică includerea celui de al treilea termen. Apare o logică
nouă, ce aduce valori de ordinul actualizării şi virtualizării, fiecare fenomen conţine o dualitate
antagonistă, dar dezvoltarea sistemului depinde de tipul de substanţă.
În gândirea filosofică a epocii postmoderne, putem vorbi şi despre diferite tipuri de etică, diferite
tipuri de activitate normativă a binelui şi a răului, a bunului şi dăunătorului.
În lumina caracterului dialectic al logicii dinamice a contradictoriului, putem vorbi şi despre diferite
tipuri de dialectică, şi anume: a) o dialectică pozitivă sau afirmativă, care este, în plus, identificatoare, b)
o dialectică negativă sau diversificatoare şi c) o dialectică a falsului propriu-zis contradictoriu, sau a
îndoielii dubitative” [171, 101-115].
Astfel, se trece de la monism, ce a întunecat gândirea oamenilor, tendinţa firească a raţiunii însăşi,
la pluralism, cu logica dinamică a contradictoriului, cu principiul antagonismului, aflat la baza ei, ce a
adus la admiterea lumilor posibile, realizată prin mijlocirea proceselor de actualizare şi potenţializare, la
admiterea diferitelor varietăţi de adevăruri, dialectici etc., şi chiar a unor metodologii diferite.
Analizând confruntările de idei, ce au determinat renaşterea dreptului natural (a neonaturalismului)
[172, 168 – 178], putem vorbi şi despre o dispută filosofico-juridică, realizată în jurul acestei probleme
de R. Carre de Malberg, Fr. Geny, R. Stammler, G. Ripert ş.a. R.Carre de Malberg, de exemplu, ca
reprezentant al pozitivismului juridic, tindea să excludă orice necesitate de a recurge la noţiunea de drept
natural, iar G.Ripert îi reproşează lui Fr.Geny că exprimă concepţia unui drept, bazată pe justiţie,
susţinând raţiunea şi permiţând umanităţii să afirme tendinţele ei spre ideal. Fr. Geny, însă, reduce teoria
dreptului natural la un minim, la ideea de justiţie, pe care o consideră ca bază a întregului drept. La
întrebarea dacă o regulă juridică trebuie combătută, dacă ea ar face apel la dreptul natural, el răspunde:
că oricât de tentant ar fi acest apel, oricât de profund mişcă el sentimentele sufletului nostru, nu trebuie
să se cedeze. G.Ripert analizează cauzele declinului dreptului, afirmând că oamenii pierd respectul
pentru un drept, care nu-i mai protejează, optând pentru un drept protejat. R.Stammler, însă, analizează

132
problema „dreptului just”, vorbind despre necesitatea aplicării unui drept natural cu conţinut variabil.
F.Geny, constatând că dreptul natural reprezintă un ansamblu de criterii de judecare a oricărei legislaţii
pozitive, afirma că teoria dreptului natural din secolul al XX-lea n-a revenit la „adevăruri veşnice” ale
unui drept natural neshimbat, cu reguli care rămân identice în toate locurile concrete şi în toate
timpurile, astfel, promovând concepţia unui neonaturalism, concepţia revenirii la dreptul natural, la un
drept natural cu conţinut variabil. Reprezentanţii neonaturalismului afirmau că deciziile oamenilor
politici, ale legiuitorilor trebuie să fie inspirate de dreptul just, astfel asigurând domnia justiţiei în
societate. Deciziile judecătorilor, de asemenea, trebuie apreciate prin prisma „dreptului just”, care îi
găsesc regulii juridice un fundament natural cu conţinut variabil. Reprezentanţii neonaturalismului
afirmau că, despre faptul cum va fi ordinea socială, nimeni nu poate spune din timp, fiindcă ea va
depinde de faptele sociale, cu care dreptul intră în contact, care permanent se schimbă, se dezvoltă. Ea
va depinde şi de concepţiile cu privire la justiţie, ordine. Ei afirmă că, întotdeauna, se revine la problema
dreptului natural, că ideea de drept natural rămâne întotdeuna adevărată şi rodnică. Fără acest drept
natural, nici o apreciere la adresa justiţiei legilor artificiale nu poate fi făcută. Dreptul natural, fiind scos
din natura lucrurilor, reprezintă o bază obiectivă de apreciere a legilor artificiale. Trebuie luată în
consideraţie variaţia contingentelor şi mobilitatea contingentelor, menţinute întreaga valoare şi
eficacitate a dreptului natural. Doar nu există reguli care rămân identice în toate locurile şi în toate
timpurile, fiindcă nici natura umană nu este fixă, neschimbată. Aceste idei orientează personalităţile la
un „drept just”, la un drept natural cu conţinut variabil, iar societatea – să asigure domnia justiţiei pe
baza unui „drept just”, a unui drept natural cu conţinut variabil.
Discursurile filosofico-juridice se pot realiza cu succes şi astăzi, în etapa societăţii postmoderne, în
etapa filosofiei şi ştiinţei postneclasice, şi acestea sunt discursuri umanitare, în procesul cărora la
participanţii ei se formează concepţii filosofico-juridice proprii, în contextul înţelegerii celorlalţi, ce au
alte concepţii filosofico-juridice, lărgindu-se posibilitatea fiecărui cercetător în parte. Încrederea în alt
cercetător, în dialogul filosofico-juridic contemporan, poate duce la consens, la apariţia valorilor
generale. Poate avea loc procesul activităţii în comun, în planul creării noilor valori şi a spaţiului unic
filosofico-juridic, în care pot liber să se dezvolte şi să interacţioneze diferite concepţii filosofico-juridice.
În acest sistem de valori, partenerii discursului filosofico-juridic conştientizează, interpretează intenţiile
celorlalţi şi reacţionează la ele, fiecare partener poate primi rolul celorlalţi. Participanţii la discursul
filosofico-juridic au tendinţa de a-i interpreta pe ceilalţi parteneri în limitele tabloului filosofico-juridic
al lumii. Ei trebuie să asculte şi să audă partenerii. Sarcina partenerilor la discursul filosofico-juridic, ce
se realizează în etapa societăţii postmoderne, a ştiinţei postneclasice, este extinderea unităţii sensului
filosofico-juridic înţeles. Partenerii discursului filosofico-juridic contemporan, de obicei, se deplasează
de la interese filosofico-juridice particulare, la tabloul filosofico-juridic al lumii în sistemitatea şi
sineitatea lui, ce duce la formarea unei gândiri filosofico-juridice comune, ce contribuie la formarea unui
spirit filosofico-juridic cu adevărat unic. Discursul filosofico-juridic contemporan contribuie şi la
evidenţierea momentelor neraţionale prezente în acest proces. Acest discurs, de regulă, dispune de un
caracter permanent schimbător al poziţiei filosofico-juridice a participanţilor.
Astfel, dicursul filosofico-juridic, în etapa societăţii postmoderne, ce are ca sarcină dezvoltarea
cunoştinţelor filosofico-juridice, se realizează, în continuare, pe linia antifundamentalizării, pluralizării
şi externalizării tezelor de bază, puse în discuţie. Aceste idei ne vorbesc clar despre valoarea formativă a
filosofiei ştiinţei juridice.
Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei juridice, să examinăm şi rolul formativ al filosofiei
ştiinţei pedagogice, a învăţământului.

133
 3.4. Filosofia ştiinţei pedagogice, a învăţământului,
rolul ei formativ

Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei pedagogice, a învăţământului, să examinăm esenţa

filosofiei învăţământului ca aspect al filosofiei ştiinţei, în general, legătura ei cu ştiinţa pedagogică, cât şi
rolul formativ al filosofiei învăţământului în condiţiile societăţii tradiţionale, moderne şi postmoderne,
analizând şi rolul Internetului în procesul instructiv contemporan, cât şi locul gândirii teoretice în
instruirea virtuală din societatea postmodernă.

3.4.1. Filosofia ştiinţei pedagogice, esenţa şi rolul ei formativ în condiţiile societăţii tradiţionale şi
moderne
Menţionăm că filosofia ştiinţei pedagogice, a învăţământului, are ca problemă fundamentală
studierea esenţei şi scopurilor învăţământului, având în centrul atenţiei asemenea probleme, ca: sistemul
şi procesul de instruire; învăţământul şi dezvoltarea omului; conţinutul, mijloacele şi formele
organizaţionale ale activităţii instructive; legătura concepţiilor despre lume cu activitatea pedagogică;
legătura diferitelor concepţii filosofice cu privire la învăţământ ş.a.
Menţionăm că filosofia, în general, nu deţine adevărul în ultima instanţă, adică adevărul general şi
necondiţionat. Adevărul trebuie căutat şi dobândit. Filosofia, ca atare, nu elucidează adevărul general-
valabil, ci un adevăr ce poartă un caracter mai mult individual, ce poate servi individului să se descurce
în situaţii concrete.
Filosofia ştiinţei pedagogice, ca aspect al filosofiei, în general, ca şi ultima, are caracter formativ,
ajută la formarea personalităţii umane, a tuturor participanţilor la procesul de instruire şi, în primul rând,
a elevilor şi studenţilor. Implementarea noilor tehnologii industriale şi informaţionale necesită, de
asemeni, perfecţionarea personalităţii pedagogului, care, în condiţiile societăţii postmoderne, se
manifestă, în primul rând, ca ghid şi metodist, ce cultivă la cei instruiţi deprinderi de lucru cu
tehnologiile informaţionale şi comunicaţionale.
Filosofia ştiinţei pedagogice a avut rol formativ pe parcursul întregii dezvoltări a societăţii
tradiţionale şi moderne şi are un rol enorm şi în prezent, în condiţiile societăţii postmoderne, când apare
necesitatea stringentă de învăţământ formativ.
Analizând filosofia ştiinţei pedagogice, a învăţământului, în perioada tradiţională a dezvoltării
societăţii, constatăm că început al analizei filosofice a ştiinţei pedagogice, a învăţământului tradiţional,
putem considera cercetările, realizate în Grecia şi Roma antică – ale sofiştilor, ale lui Socrate, Platon,
Aristotel, Cicero, Seneca ş.a., ale căror sisteme filosofice conţineau şi probleme cu privire la învăţământ,
având caracter formativ, creator.
Filosofia lui Protagora şi Socrate, deja, avea menirea de a-i îndruma pe discipoli în activitatea lor
cotidiană. Protagora, de exemplu, i-a învăţat pe cei care discutau în contradictoriu întrebuinţarea
sofismelor, în dialectica sa, el neglija înţelesul în favoarea abilităţii verbale, şi a dat naştere metodei
discuţiei polemice, a arătat cum se atacă orice teză propusă [173, 52-53]. Platon, în „Republica”, scria că
în domeniul inteligibilului, mai presus de toate, este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar, odată
văzută, ea trebuie concepută ca fiind cauză pentru tot ce-i drept şi frumos, că ea domneşte, producând
adevăr şi intelect [174, 517]. Sistemul filosofic al lui Platon avea ca scop construirea unui sistem teoretic al
realităţii înconjurătoare, perfecţionarea participanţilor la dialog, stimulându-i să folosească pentru ei un
adevăr individual. Aristotel, cu privire la învăţământ, afirma că toţi oamenii de la natură tind spre
cunoştinţe, că înţelepciunea reprezintă ştiinţa despre anumite cazuri şi începuturi [175, 65].
Idei similare întâlnim şi în filosofia romană, prezentă în lucrările lui Cicero, Seneca ş.a. Cicero, cu
privire la cunoaştere, scria că din două expresii contrare,,una trebuie să fie adevărată, iar cealaltă-falsă”
[176, 30], iar Seneca menţiona că „viaţa este deplină şi se împlineşte atunci, când sufletul îşi dă măsura
binelui şi ajunge deplin stăpân pe sine” [177, 31]. În această perioadă, învăţământul reprezintă un
avantaj pentru păturile privilegiate. Învăţământul era pentru aceste pături obligatoriu. Aristocratismul,
apartenenţa la pături alese, erau şi o datorie manifestată în dezvoltarea intelectuală.
În evul mediu, omul, pentru a fi instruit, trebuia să fie, de asemenea, şi religios. Toma D’Aquino, cu
privire la instruirea omului, scria că „cunoştinţele despre Dumnezeu, care pot fi căpătate cu ajutorul

134
raţiunii umane, în mod necesar, trebuie să fie date omului prin revelaţia divină” [178, 324], tratând astfel
şi probleme filosofice cu privire la învăţământ.
Odată cu trecerea la epoca modernă, începe o nouă etapă în filosofia ştiinţei pedagogice – cea
modernă. Învăţământul devine raţional, clasic, general, ce-l face pe om măreţ. F. Bacon susţinea că
„cunoştinţele şi măreţia omului coincid, fiindcă necunoaşterea cauzelor face dificilă acţiunea umană
[179, 12]. Cunoştinţele asigură prosperitatea genului uman, scria T. Hobbes, care susţinea că sugestia
este pasul, creşterea cunoştinţelor – calea, iar prosperitatea genului uman – scopul lor [180, 82]. Despre
faptul că cunoştinţele omului nu-s înnăscute, scria J. Locke, care susţinea că: „a indica calea pe care noi
ajungem la orice cunoştinţe e suficient pentru a dovedi că ele nu-s înnăscute” [181, 96], iar G. Leibniz
afirma că: „tot ce noi cunoaştem, în mod autentic, constă sau în dovezi, sau în experienţă” [182, 494].
I. Kant scria că „toate ştiinţele teoretice, bazate pe raţiune, conţin sugestii sintetice apriorice, principii
cu privire la faptul că noi dispunem de anumite cunoştinţe apriorice şi chiar raţiunea cotidiană niciodată nu
se poate descurca fără ele” [183, 106], iar Hegel susţinea că, în ştiinţă, gândirea abstractă, având caracter
de prejudecăţi, are rădăcini destul de adânci [184, 392]. Îmbinarea producerii industriale cu ştiinţa a
necesitat ca societatea să aibă lucrători învăţaţi. S-a realizat trecerea la învăţământul general. S-a renunţat
la atitudinea nobilă de gândire şi organizare a vieţii sociale. A avut loc iniţierea cetăţenilor în dobândirea
cunoştinţelor, dezvoltarea lor, bazată pe sugestiile şi acţiunile lor independente. S-a deschis drumul unui
nou fel de aristocratism, al aristocratismului spiritului, ce a venit în locul aristocratismului originar.
În această perioadă, omul, deja, nu mai este religios, ci raţional, luminat. Învăţământul devine laic.
Distrugerea structurii feudale şi formarea naţiunilor a dus la neutralizarea deosebirilor religioase,
nobiliare etc. Ca limbă a comunicaţiilor sociale a devenit limba ştiinţei, a gândirii raţionale.
În etapa învăţământului clasic, a devenit dominantă ideea suveranităţii absolute a raţiunii cognitive
a omului, care, parcă, dintr-o parte, contemplă lumea, descoperă esenţa adevărată a fenomenelor lumii.
Se considera că obiectivitatea cunoştinţelor se poate atinge numai atunci, când din descriere şi lămurire
se exclude tot ce se raportează la subiect, mijloacele şi procedurile activităţii cognitive.
În perioada industrializării furtunoase, s-a manifestat o contrapunere adâncă a sociumului şi a
individului. În secolul XX, în sistemul învăţământului preuniversitar şi universitar, omul, folosind
potenţialul său creator, a învăţat să elaboreze tehnologii înalte de exploatare a naturii şi a lui însuşi. În
această etapă, după părerea noastră, s-a înscris şi sistemul sovietic de învăţământ, care se caracteriza
printr-o unitate internă, cu înclinaţie politehnică, sistematicitate a învăţăturii, un nivel înalt de cerinţe,
legătura lui cu ştiinţa etc. Sistemul sovietic de învăţământ se baza pe nişte principii fundamentale,
precum: caracterul de masă, accesibilitatea, învăţământ gratuit şi obligatoriu până la şcoala medie.
Sistemul unic al învăţământului sub tutela statului a stimulat formarea specialiştilor de rang înalt,
formarea a noi talente şi a individualităţilor creatoare. Sistemul sovietic al învăţământului a rămas ca o
insulă a umanităţii, dreptăţii sociale, egalităţii reale dintre oameni. El niciodată n-a educat tineretul în
spiritul egoismului personal. Şi bazele valorice ale acestui sistem nu pot fi puse la îndoială. Dar acest
sistem a avut şi asemenea neajunsuri, ca: încărcătură ideologică prea mare, formalism, o anumită
strandardizare a programelor, a metodelor şi formelor de învăţământ, interzicerea gândirii eterodoxe etc.
Aceasta a condiţionat criza scopurilor preconizate, a cultivat o nouă apreciere a locului şi rolului
învăţământului în viaţă, necesitatea trecerii la un nou sistem de învăţământ, într-o nouă civilizaţie în care
societatea a intrat ulterior, cea a societăţii postmoderne, la învăţământul postneclasic. Cu aceasta,
civilizaţia mondială, în general, suferă transformări radicale şi destul de bolnăvicioase, schimbări în
multe valori fundamentale. Aceste transformări, în mod direct, au condiţionat şi o nouă înţelegere a
scopurilor, sarcinilor şi caracterului învăţământului, care ne vorbeşte de faptul că se termină o epocă
mondială în istoria învăţământului, ştiinţei şi a culturii şi începe una nouă. Cu trecerea la societate
postmodernă se termină epoca culturii scrise, a cărţilor, şi începe epoca culturii de masă, a computerului,
a Internetului.
Să analizăm filosofia ştiinţei pedagogice în epoca postmodernă.

3.4.2. Filosofia ştiinţei pedagogice, rolul ei formativ în condiţiile societăţii postmoderne

În învăţământul postneclasic din societatea postmodernă, în cultura de masă, începutul emoţional
apasă asupra celui raţional: cunoştinţele intuitive – asupra celor logice; deprinderile de comportare

135
neraţională – asupra comportărilor intelectual-conştientizate. În aceste condiţii, învăţământul cu
autodisciplina lui raţională şi logică; cu orientarea la cunoştinţe raţionale, ce îmbogăţesc memoria,
devine, deja, insuficient, încetează de a mai servi ca formă de bază a continuităţii culturale. Se cer
schimbări calitative în domeniul învăţământului.
Constituirea societăţii postmoderne e legată de trecerea la cultura postmodernă. Are loc o criză de
valori, „criză de scopuri”, o criză sistematică, funcţională, societatea având drept obiectiv atât păstrarea
învăţământului ca o condiţie a existenţei societăţii, cât şi de modernizare a lui. Vorbim, de exemplu,
despre „criza de scopuri” în sistemul învăţământului din ţările ex-socialiste, ce au păşit pe calea
democratizării societăţii. Ea se manifestă prin realizarea, în societate, a trei obiective de bază: 1)
confesionalizarea; 2) comercializarea; şi 3) regionalizarea învăţământului, în urma cărora au fost puse la
îndoială principiile filosofice şi cele ale învăţământului din perioada epocii moderne, limitele valorilor
generale ale sistemului social al învăţământului din perioada societăţii moderne. S-au dărâmat scopurile,
bazele social-culturale, formulate de gânditorii epocii moderne, care şi până acum au servit ca un fel de
normă a practicii de învăţământ în Europa democratică. Confesionalizarea a pus la îndoială idealul
raţionalizării, argumentării cunoştinţelor ca limbă a comunicaţilor sociale, ce ar putea uni oamenii,
indiferent de deosebirile dintre ei. Comercializarea învăţământului, astăzi, se află în contradicţie cu
idealul umanismului, ce afirmă autovaloarea omului. Prin aceasta, este subminat caracterul general al
învăţământului. Regionalizarea subminează statutul general-cetăţenesc al învăţământului.
Vorbind despre specificul societăţii postmoderne, să analizăm, la fel, şi rolul tehnologiilor
informaţionale în rezolvarea problemelor instructive.

3.4.2.1. Internetul şi procesul instructiv contemporan

Odată cu trecerea la societatea postmodernă, un rol vădit în învăţământ îl au tehnologiile
informaţionale, care, la început, devin ajuns al unora, pe urmă ele capătă o răspândire largă, până
ajungem la situaţia că, fără ele, nu ne închipuim viaţa cotidiană. Fără fax, pager, radiotelefon, nu ne este
confortabilă viaţa. Pătrund în toate sferele vieţii noastre tehnologiile informaţionale. Internetul, în
special, devine mijlocul de realizare a tuturor problemelor. Internetul devine, pentru savanţi, un mod de
comunicare liberă cu alţi savanţi, din întreaga lume. Pentru copii – acestea-s distracţiile culturale,
jocurile instructive, comunicarea informaţională. Pentru familie – distracţia şi odihna, cumpărături fără a
ieşi din casă. Vorbim şi de existenţa oraşelor, bibliotecilor, universităţilor etc. virtuale. Prin Internet, se
fac cumpărături, se găseşte de lucru, se găseşte chiar şi satelitul vieţii. Prin Internet omul poate fi angajat
la lucru oriunde în lume şi nu e nevoie limitat la o anumită regiune dată. Prin aceasta, se realizează
principiul posibilităţilor egale ale tuturor cetăţenilor globului pământesc în rezolvarea problemei
angajării la lucru. Internetul poate fi, de asemenea, apreciat ca un sistem de vase comunicante,
răspândite în întreaga lume şi capabil de a nivela în posibilităţi accesul la informaţie. Prezenţa sau lipsa
în oraş a bibliotecilor, prezenţa sau lipsa ediţiilor periodice, lucrul unuia sau al altui canal televizat, sau
post de radio-difuziune în viitorul apropiat nu va avea nici un rol, nu va influenţa negativ asupra
procesului instructiv. Cu ajutorul Internetului e accesibilă cea mai proaspătă şi rară informaţie în orice
problemă. Bibliotecile din lumea întreagă sunt astăzi la dispoziţia utilizatorului Internetului, trebuie
numai cunoscut cum se accesează literatura necesară. Revistele şi ziarele proaspete şi în limba dorită
sunt accesibile fiecărui utilizator al Internetului.
Vorbind despre învăţământul preuniversitar, menţionăm că el e tot mai mult înzestrat cu tehnologii
informaţionale instructive. Şcolile tot mai mult se computerizează, multe din ele au Internet. În SUA, de
exemplu, e garantat în Constituţie dreptul elevilor la includere în Internet. Din anul 2000, fiecare elev
american de 12 ani are posibilitatea accesului fără piedici la Internet. Se creează centre informaţionale în
bibliotecile şcolare, unde se află majoritatea computerelor din şcoli, conectate la Internet. Sunt instruiţi
concomitent cu învăţătorii şi bibliotecarii, organizându-se pentru ei programe şi cursuri. Metodele
tradiţionale de instruire se completează cu noi metodici. Astăzi posibilităţile noilor tehnologii instructive
sunt folosite de mai mult de zece procente din cadrele didactice din SUA. Unele şcoli au pe server
pagini proprii completate cu elaborările lecţiilor multor profesori. Sunt afişate şi planurile lecţiilor, de
aşa-numita folosire generală. În şcoli, se petrec teleconferinţe, realizându-se discuţii ale profesorilor cu
privire la tehnologiile instructive, ale învăţământului global, ale culturii mondiale etc. Programe

136
computeriale, în fond, de caracter enciclopedic, sunt elaborate în şcolile americane pentru fiecare obiect
[185, 14]. După aprecierile companiei tehnologice University Acces, fiecare al treilea colegiu american,
astăzi, propune programe electronice de învăţământ. Tehnologiile informaţionale se folosesc ca
instrumente pentru rezolvarea problemelor instructive. În Marea Britanie, şcolile, în urma alocării, din
partea statului, a 300 mln dolari SUA, elaborării de către stat a unui program în această direcţie, vor
permite elevilor să folosească cele mai contemporane tehnologii în învăţământ. În clasele de învăţământ,
vor fi instalate bănci cu ecrane montate, ce vor permite elevilor să asculte profesorii din orice ţară din
lume. Un domeniu de activitate pentru lucrătorii sferei învăţământului este şi organizarea învăţământului
pentru cei invalizi cu folosirea, pe larg, a tehnologiilor informaţionale, a Internetului. Pentru mulţi
invalizi, aceasta-i unica cale de instruire şi de includere în procesul informaţional mondial. S-a elaborat
şi un Internet-proiect, adresat, în primul rând, părinţilor. El va avea câteva baze de date, care se schimbă
permanent (grădiniţe, şcoli, maternităţi, policlinici etc.), având ca rubrici de bază „Învăţământul,
Educaţia, Alimentaţia” etc. Tehnologiile informaţionale contemporane, Internetul, fac posibilă lărgirea
cunoştinţelor elevilor în diferite domenii [186, 14].
Vorbind despre învăţământul universitar, aplicarea tehnologiilor informaţionale, ale Internetului,
menţionăm că, în societatea postmodernă, din ce în ce mai scurtă devine perioada „semidezagregării”
cunoştinţelor, perioada de timp, când „îmbătrânesc” jumătate din cunoştinţele primite (aceasta se referă
parţial şi la învăţământul preuniversitar), reducându-se de la 5-7 ani, la începutul anilor 90 ai sec. XX, la
3-4 ani în ultimii ani. De asemenea, specialităţile care mai înainte erau alese pentru toată viaţa, astăzi ele
pot fi alese doar pe 4-5 ani. Actualmente, apare o stringentă necesitate ca programele de studii să fie
schimbate la fiecare 2-3 ani, pentru a nu fi depăşite de tehnologiile noi, utilizate în economia naţională,
nemaivorbind de manuale, care, de multe ori, încă până a fi tipărite rămân în urma dezvoltării ştiinţei şi
a tehnologiilor din domeniu. Chiar şi supravieţuirea universităţilor nu poate fi concepută fără aplicarea
noilor tehnologii instructive. Informatizarea complexă a învăţământului reprezintă astăzi o condiţie de
bază de pregătire a viitorilor specialişti, capabilă să se orienteze şi să acţioneze adecvat în noile condiţii.
Şi aceasta necesită ca, în instruirea universitară, în procesul de instruire cu aplicarea tehnologiilor
informaţionale, să fie asigurată o continuitate neîntreruptă pe durata studiilor universitare, o adaptare
flexibilă şi operativă a programelor de însuşire a tehnologiilor informaţionale la cerinţele actuale, care
au o dinamică extrem de înaltă de dezvoltare. E necesară implementarea activă şi efectivă a metodelor
moderne de instruire prin utilizarea calculatoarelor ca instrumente aplicate în procesul de instruire: se
cere coordonarea şi gestionarea efectivă a programelor naţionale şi internaţionale, ce prevăd dezvoltarea
mediului naţional integral de instruire în baza tehnologiilor informaţionale [187, 153-155]. Fără
aplicarea tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale avansate, nu putem vorbi nici de performanţa,
eficacitatea, competitivitatea societăţii, ca atare. Noile tehnologii informaţionale traduc în viaţă şi noi
forme de instruire, precum: cursuri electronice, manuale electronice, audio- şi videoconferinţe, ce permit
o legătură mai rapidă între profesor şi student, cât şi evaluarea mai rapidă a cunoştinţelor, accentul fiind
pus nu atât pe procesul de predare, cât pe cel de învăţare. Odată cu implementarea în procesul instruirii
universitare a noilor tehnologii informaţionale apar, şi noi termeni de instruire, ca: e-learing, audio-
conferinţe, video-conferinţe, curs electronic, manual electronic ş.a, ce asigură o interacţiune efectivă
între profesor şi student. Aceste tehnologii informaţionale permit acumularea şi păstrarea unui volum
mare de cunoştinţe. Manualul electronic, de exemplu, poate fi considerat ca o adevărată enciclopedie. El
oferă acces la un volum mare de informaţie, făcând economie de timp pentru căpătarea informaţiei
necesare. Doar apăsând pe un buton informaţia, apare momentan în faţa ochilor, fiind comodă şi
compactă. Manualul electronic dă posibilitate studentului de a-şi reglementa de sine stătător procesul de
studiere a obiectului. Decade necesitatea conspectării detaliate în timpul lecţiilor, fiindcă ceea ce nu se
reuşeşte pe parcursul lecţiei se completează din manualul electronic. El stimulează activitatea şi
independenţa studentului, uşurează munca de „orator” a profesorului ş.a. [188, 164-170].
Dezvoltarea rapidă şi aplicarea în procesul didactic a programelor electronice de învăţământ
necesită şi ridicarea permanentă a calificării profesorilor. Doar calitatea programului depinde atât de
tehnologiile folosite, cât şi de calificarea profesorilor.
Destul de actuală devine problema reconstruirii cunoştinţelor, dirijării lor. Apare necesitatea unui
management al cunoştinţelor atât în procesul instruirii sincrone, cât şi în procesul instruirii asincrone,

137
atât în procesul instruirii nemijlocite, cât şi al instruirii la distanţă. Prin management al cunoştinţelor” se
înţelege un nivel mai înalt de management informaţional, orientat la contextul folosirii informaţiilor în
conformitate cu experienţa individuală a diferitelor grupe de utilizatori... orice activitate structurată, ce
duce la sporirea capacităţii organizaţiei de a dobândi, distribui şi utiliza cunoştinţe pentru
supravieţuirea şi succesul său” [189, 20], „în timp ce managementul informaţional include tot ce s-a
făcut în domeniul informatizării; managementul cunoştinţelor înseamnă organizarea, distribuirea,
menţinerea şi funcţionarea volumului de cunoştinţe însuşite. Anume, aplicarea tehnologiilor
informaţionale avansate contribuie la perfecţionarea cunoştinţelor căpătate. Chiar şi învăţământul la
distanţă e legat de o anumită gestiune a cunoştinţelor, de un anumit management al cunoştinţelor.
Luând în consideraţie că, după datele experţilor, în secolul XXI, fiecare muncitor va avea nevoie de
studii superioare, de un nivel necesar de supravieţuire [190, 154-155], societatea contemporană trebuie
să pună accent pe dezvoltarea învăţământului la distanţă, bazat pe aplicarea tehnologiilor informaţionale
din cele mai desăvârşite, şi pe implementarea activă şi efectivă a metodelor moderne de învăţământ.
Învăţământul la distanţă, neapărat, foloseşte anumite tehnologii informaţionale cu scopul de a
ajunge la studentul aflat la distanţă, fiind înscris la instituţia de învăţământ, ce poate primi de la ea
materiale didactice, pe care le studiază. Va fi nevoie de coordonarea şi gestionarea efectivă a
programelor naţionale şi internaţionale, în acest plan, învăţământul universitar la distanţă a apărut la
sfârşitul sec. XX, dar îşi consolidează permanent poziţiile prin folosirea raţională a resurselor financiare
şi a unei calităţi înalte de învăţământ. În acest proces de instruire, sunt atraşi oameni de diferite vârste,
situaţii, aflaţi la distanţe diferite de centrele mari instructive, care dispun şi elaborează materiale
didactico-instructive tot mai perfecte. Menţionăm că 70% din învăţământul suedez este la distanţă şi că
de programele de instruire la distanţă se ocupă peste un milion de americani. Există chiar şi universităţi
specializate în acest domeniu, de exemplu, Universitatea Naţională a Învăţământului la Distanţă
(Universitet National de Education a Distantia, U N E D) – în Spania, care are peste 59 centre în ţară şi
9 centre peste hotare (Bonn, Bruxelles, Geneva, Londra ş.a.) În Marea Britanie, sunt elaborate peste 50
de programe referitor la gradul de magistru, ce folosesc instruirea la distanţă. Ca organizaţie europeană,
în calitate de lider, se pronunţă Şcoala de bussines a Universităţii Deschise Britanice. Iar în Rusia, la
Moscova, activează compania Universităţilor Umanitare Contemporane, care realizează transmiterea
lecţiilor profesorilor ruşi în 150 oraşe ale Rusiei, cât şi în ţările străinătăţii apropiate, inclusiv în
Moldova (Chişinău, Bălţi etc.) Prin satelit, zi şi noapte, are loc translarea în regim numeric a slid-
lecţiilor înscrise pe server. Studenţii pot folosi 200 slid-lecţii şi aproape 30.000 manuale electronice
pentru toate specialităţile, afişate pe ecranul computerului personal.
Învăţământul universitar la distanţă include şi următoarele structuri organizaţionale: diviziunile
învăţământului fără frecvenţă (distanţional) în universităţile tradiţionale; consorţium de universităţi;
universităţi deschise, cât şi universităţi virtuale, care apar în ultimul timp. Consorţiumul universitar uneşte
activitatea coordonatoare a câtorva universităţi, ce propun cursuri diferite în universităţile virtuale,
realizează posibilităţile teleconferinţelor. Ele sunt completate de programe didactice computeriale, care
înlocuiesc textele tipărite, audio- şi videopeliculele [191, 192-195].
Studiile fără frecvenţă, apărute la sfârşitul sec. XIX în SUA, presupun că studentul este înscris la o
instituţie de învăţământ superior, care-l asigură cu materiale didactice, pe care el le studiază singur,
individual, presupun folosirea materialelor tipărite, distribuite prin poştă. După studierea lor, studentul
trimite rezultatele muncii profesorului. Prin aceasta se asigură o relaţie personală între student şi
profesor. În acest proces, studentul şi profesorul se află la o anumită distanţă şi aceştia interacţionează cu
ajutorul diferitelor tehnologii informaţionale.
Instruirea deschisă se realizează în Universităţile Deschise, apărute în 1969. Anume, în acest an, a
fost înfiinţată Universitatea Deschisă Britanică. Instruirea deschisă presupune înscrierea studentului la
cursuri fără nici un fel de examen şi alegerea la dorinţă a obiectelor de studiu, şi se bazează pe 4
deschideri; accesul, programul, organizarea şi managementul studentului, durata şi orarul flexibil. Se
evidenţiază şi crearea centrelor regionale de studii, consultaţii, introducerea metodelor audio- şi video-
în cursurile predate.
Simultan cu studiile prin corespondenţă şi universităţi deschise, instruirea la distanţă presupune şi
folosirea difuziunii teleconferinţelor şi a consorţiumurilor, începutul cărora datează din anul 1960, când

138
apar grupuri de studenţi, adunaţi la un site şi se realizează interacţiunea, în timp real, dintre student şi
profesor.
Şi în sfârşit, cu apariţia multimedia, a reţelelor cu calculatoare şi a Internetului, apar şi Universităţi
virtuale. Odată cu apariţia calculatoarelor personale şi înzestrarea instituţiilor de învăţământ cu reţele de
calculatoare desăvârşite, au apărut şi noi tehnologii informaţionale, folosite în învăţământul la distanţă –
CD-ul şi reţelele de calculatoare. Pe un CD se poate înscrie un volum mare de diferite informaţii,
materiale de curs, inclusiv audio şi video. Reţelele de calculatoare au permis folosirea poştei electronice,
organizarea conferinţelor pe calculatoare. Prin apariţia Internetului ca o reţea mondială de calculatoare,
informaţia poate circula prin calculatoarele unite prin reţea, ajungând în diferite colţuri ale lumii. Unul
din instrumentele importante, folosite pe Internet este WWW (World Wide Web), care reprezintă un
instrument practic de lucru cu informaţia nelineară, de comunicare în comunitatea globală. El permite o
interacţiune largă între diferiţi agenţi, în special, între elevi şi studenţi.
În învăţământul la distanţă, profesorii controlează procesul de învăţare, devenind manageri ai învăţării
atât în instruirea sincronă, când studentul şi profesorul participă în acelaşi timp, folosindu-se televiziunea
interactivă, video conferinţele, conferinţele pe calculatoare ş.a., cât şi în cea asincronă, când studentul şi
profesorul sunt convocaţi în timp diferit şi-n locuri diferite, când studentul însuşi îşi alege locul şi timpul
pentru învăţare conform programului individual, folosind e-mail-ul, cursurile audio şi video pe CD-uri
[192, 159-162]. Internetul face posibil ca studenţii şi profesorii să se afle în diferite ţări, oraşe, chiar şi
continente, ca auditoriu folosindu-se apartamentul, sau oficiul celui instruit. Cu aceasta, creşte
productivitatea lucrului profesorilor, care pot ţine prelegeri la mii de studenţi din diferite ţări.
Priorităţile Internetului sunt evidente: dacă studentul de la secţia fără frecvenţă comunică cu
profesorii numai de două ori pe an, la sesiuni, învăţământul prin Internet presupune comunicarea zilnică
a studenţilor cu profesorii, şi între ei, comunicarea interactivă cu programul permanent, controlându-se
cunoştinţele studenţilor.
Apare o metodologie, principial, nouă, a învăţământului electronic, diferită de metodicile aplicate în
învăţământul de la secţia de zi şi fără frecvenţă. Putem constata, chiar, că sistemul învăţământului la
distanţă, bazat pe lecţii televizate, folosit în trecut, n-a dat rezultatele dorite. A fost nevoie de includerea
momentană a legăturilor inverse, pe care, în sistemul învăţământului la distanţă, îl asigura Internetul, ce
ridică eficacitatea procesului de studii, dă posibilitatea de a îmbunătăţi predarea materialului, de a
efectua autocontrolul şi controlul cunoştinţelor. Prin aceasta se restabileşte contactul individual al
profesorului cu fiecare student aparte, dar la un nivel mai înalt. Prin aceasta se formează un spaţiu
instructiv global, apar noi manuale electronice, dicţionare, biblioteci electronice mari. Pentru lucrătorii
sferei de învăţământ, apare un nou domeniu de activitate – universităţile virtuale, care funcţionează
simultan cu universităţile reale. Utilizatorilor Internet li se acordă prin, Internet, posibilitatea de
învăţământ personal. Asigurarea programată specializată permite studentului să acumuleze cunoştinţe
prin Reţea. Din torentul informaţional, studentul alege ceea ce-l interesează. Intelectul artificial, situat pe
server, prezentat sub forma algoritmilor, îl va ajuta să tragă concluzii despre eficacitatea unui sau altui
curs, popularitatea unui sau altui manual, rezultativitatea metodicii concrete [193, 60-63].
Un alt domeniu de activitate pentru lucrătorii sferei învăţământului este organizarea business-
învăţământului. Posibilităţile pe care le oferă tehnologiile informaţionale în domeniul învăţământului
preuniversitar şi universitar, prin aplicarea învăţământului electronic, necesită să fie folosite şi în sfera
business-învăţământului. Deja către mijlocul anului 2000, au fost elaborate programe electronice de
instruire a principalelor şcoli de business, existente în SUA [194, 25].
Un alt domeniu de activitate pentru lucratorii sferei învăţământului este organizarea învăţământului
la distanţă în medicină, unde, de asemenea, se evidenţiază tendinţe de realizare a învăţământului medical
sub formă electronică, ce face ca procesul învăţământului medical să fie disponibil oricui, oriunde şi
oricând. Bibliotecile digitale, multimedia, video- şi audio-conferinţele îmbunătăţesc practica
învăţământului medical. În acest domeniu, concomitent cu sistemul tradiţional de învăţământ, se
folosesc şi noile tehnologii informaţionale. Învăţământul la distanţă este accesibil tuturor celor care
doresc să-şi realizeze calificarea, ori să capete o nouă calificare profesională fără întreruperea activităţii
de muncă. Metodele telemedicale, odată folosite, îi conferă procesului de învăţământ un conţinut
calitativ nou. Cu ajutorul Internetului, studenţii vor putea urmări decurgerea operaţiilor medicale,

139
efectuate de cei mai buni specialişti din lume, să asculte cursurile profesorilor aflaţi în altă ţară şi chiar
pe alt continent. Cu ajutorul Internetului, medicii, în situaţii specifice, pot să se consulte cu colegii lor
din alte ţări, de pe alte continente, direct în timpul operaţiei, iar după terminarea ei, pot să răspundă la
întrebările adresate de medicii din alte ţări. Învăţământul medical la distanţă foloseşte experienţa
învăţământului medical tradiţional, îmbinat cu aplicarea tehnologiilor informaţionale contemporane.
Învăţământul medical e necesar să fie realizat pe parcursul întregii vieţi. E necesară şi propagarea
permanentă a cunoştinţelor medicale, folosirea permanentă a învăţământului ce n-are hotare, a
învăţământului interactiv [195, 100-103].
Despre caracterul formativ al învăţământului la distanţă în medicină ne demonstrează rezultatele
influenţei pozitive a învăţământului telemedical asupra medicinei, în general. Învăţământul medical la
distanţă influenţează benefic telemedicina, procesul dirijării sistemului ocrotirii sănătăţii, realizările
asistenţei curativo-profilactice, creşterea eficacităţii funcţionării lui în situaţii extreme, dezvoltarea
ştiinţei medicale, perfecţionarea cadrelor.
Asigurând asistenţă medicală la distanţă, telemedicina realizează şi dreptul omului la asistenţă
medicală calificată, oricând şi oriunde s-ar afla. Ea s-a dezvoltat odată cu dezvoltarea tehnologiilor
informaţionale. Apropiind cu mult asistenţa medicală de domiciliu, telemedicina s-a dovedit a fi mai
puţin costisitoare decât alte forme de asistenţă medicală. Ea permite evitarea erorilor medicale. Se pot
controla riscurile nedorite. Videoconferinţele, de exemplu, deschid mari posibilităţi pentru învăţământul
medical comun, pentru acordarea ajutorului celor din clinicile rurale, ce n-au posibilităţi să părăsească
locul de lucru. O interacţiune mai efectivă între lucrătorii medicinei practice şi lucrătorii din instituţiile
de cercetări ştiinţifice şi diagnosticare, realizată în legătură cu folosirea tehnologiilor informaţionale
contemporane, va permite şi o ridicare a nivelului calificării profesionale. Prin acestea, se creează un
sistem orientat spre pacient şi medicina preventivă. Folosirea tehnologiilor informaţionale moderne duce
la faptul că decizia finală în medicină, în prezent, este mai completă şi mai sigură, creşte gradul de
încredere a pacientului, mai optime devin relaţiile dintre pacient şi medicul curant.
Tehnologiile informaţionale contemporane, aplicate în medicină, fac posibilă consultarea la distanţă,
cât şi dirijarea pacientului la distanţă, se pot asigura consultaţii pe parcursul procesului curativ diagnostic.
Ele permit pregătirea şi realizarea cu succes a prelegerilor şi seminarelor, a petrecerii testărilor şi a
examenelor la distanţă. Cu ajutorul lor, se realizează şi un schimb de experienţă în cadrul petrecerii
şedinţelor la distanţă, consiliilor medicale, şedinţelor ştiinţifice etc. Prin intermediul lor, se asigură accesul
egal şi destul de eficient la specialişti medicali fără cheltuieli mari de timp. Se reduc cheltuielile de
transport pentru deplasările pacienţilor şi ale specialiştilor. Devine mai mic numărul serviciilor în
ambulator. Creşte productivitatea specialiştilor, se realizează un transfer de cunoştinţe la medicii de la sate,
se realizează acreditarea eficientă a specialiştilor, se micşorează numărul apelurilor la specialişti, se reduce
fluctuaţia personalului medical de la sate la oraşe din cauza izolării şi lipsei de acces la o reţea profesională
mai largă. Se îmbunătăţeşte calitatea serviciilor medicale, asigurându-se o continuitate a tratamentului şi o
mai bună informare a pacientului. Cunoştinţele medicale devin mai accesibile. Se evită repetarea
examenelor de laborator şi a analizelor medicale. Se asigură o pregătire continuă a personalului medical.
Se folosesc mai raţional resursele locale şi regionale [196, 97-99]. Folosirea programelor, ce se transmit
prin Internet, e benefică, menţionează S. Groppa, I. Arteni. V. Gorbatirov, V. Zolatorevschi şi pentru
analiza şi prognozarea stării bolnavilor cu dereglări ale circulaţiei sângelui în creier [197, 326-327].
Pentru realizarea cu succes a învăţământului la distanţă, în condiţiile revoluţiei tehnologice din
învăţământ, bibliotecile şi universităţile sunt în măsură să propună cititorilor cointeresaţi ediţii
electronice consultabile on-line pe Internet şi buletine informative, care conţin produse de ultimă oră ale
activităţii cercetătorilor şi practicienilor din întreaga lume. Mediul reţelei Internet poate fi folosit ca
modalitate de contact al profesorilor şi studenţilor, iar tehnologiile informaţionale şi comunicative, ca
mijloace didactice integrate în predarea diferitelor discipline au rol important în îmbunătăţirea calităţii
predării. E nevoie de o reexaminare a procesului de formare a profesorilor şi reevaluarea priorităţilor
într-o societate ce se dezvoltă pe cale informaţională [198, 141-143].
Analizând învăţământul informatic din Republica Moldova, unii autori vorbesc despre necesitatea
adaptării acţiunilor de instruire universitară la cerinţele moderne, înnoite atât din punct de vedere al
conţinutului şi mijloacelor de instruire, cât şi din punct de vedere al formelor organizatorice, cum ar fi

140
învăţământul continuu deschis, la distanţă, cursuri virtuale, multimedia, instruirea prin Internet (e-
learing) etc. [199, 148], cât şi despre promovarea unei reforme curriculare, condiţionată de
recunoaşterea şi respectarea, la nivel naţional, a principiilor, cerinţelor şi mecanismelor de perfecţionare
şi dezvoltare continuă a sistemului universitar, racordat la schimbările pe plan european şi mondial. În
acest plan, se impune o cooperare interinstituţională, interguvernamentală, precum şi cu alte organizaţii
nonguvernamentale competitive în învăţământul superior. Totodată, la nivel naţional, sunt necesare: un
suport constant, supraveghere şi adaptare la cerinţele în continuă schimbare, evaluarea acţiunilor
realizate, progreselor obţinute şi estimarea măsurilor care trebuie întreprinse [200, 98].
Aplicarea tehnologiilor informaţionale ale Internetului în sfera învăţământului duce la reducerea
torentului de hârtie, la micşorarea documentelor întocmite pe suport de hârtie, la înlocuirea lor cu
documente ce se fac şi în formă electronică. Aplicarea Internetului, a tehnologiilor informaţionale în
instituţiile de învăţământ, de asemenea, duce la uşurarea lucrului multor servicii preuniversitare şi
universitare.
Astfel, conştientizând, în plan filosofic, experienţa acumulată în domeniul învăţământului, vedem şi
un nou rol al profesorilor în condiţiile apariţiei sistemelor informaţionale mondiale, văzându-i ca
organizatori, capabili de a selecta torentele de informaţii, de a se prezenta ca ghid şi metodist, ce cultivă
la cei instruiţi deprinderi de lucru cu tehnologiile informaţionale.
Analizând aplicarea tehnologiilor informaţionale ale Internetului, pentru rezolvarea problemelor
instructive, să examinăm esenţa instruirii virtuale, prezenţa în societatea postmodernă, locul gândirii
teoretice în această instruire virtuală.

3.4.2.2. Locul gândirii teoretice în instruirea virtuală din societatea postmodernă

Menţionăm că, odată cu trecerea la societatea postmodernă, cu apariţia, în epoca Internetului, a
bibliotecilor virtuale, a universităţilor virtuale, instruirea, tot mai mult, devine şi ea virtuală. Utilizatorul
computerului operează cu realitatea virtuală, ce nu apare spontan, dar se creează de obiectul situat în
afara lui, care, la o anumită treaptă de dezvoltare, are, deja, spaţiul – timpul ei propriu, independent de
creator, şi legile ei specifice de existenţă, având o comunicare activă cu alte sisteme, în particular, cu cei
ce au creat-o. Apare instruirea virtuală. Instruirea virtuală, instruirea la distanţă prin reţeaua Internet,
astăzi, este aplicată de peste 200 universităţi ale lumii. Wester Governers, de exemplu, prin reţeaua
electronică asigură necesităţile a 17 state americane, acordând servicii de instruire la 95.000 de
persoane. Acest mod de instruire „asigură libertatea de alegere a locului şi timpului instruirii. În cazul
instruirii virtuale, informaţia necesară devine disponibilă la domiciliu, sau la locul de muncă în orice
punct geografic şi la orice oră” [201, 51]. Internetul, de asemeni, creează condiţii pentru primirea unei
informaţii recente şi diferenţiate.
Realitatea virtuală creează o lume nematerială, iluzorie, ruptă de realitate, devenind principalul
mijloc de dirijare a oamenilor, de manipulare a conştiinţei lor, prin intermediul simbolurilor. Internetul
presupune construirea unor reguli de interacţiune a utilizatorilor lui, care orientează numai la mişcare în
câmpul discursurilor. Şi, după cum menţionează N.V. Gromâko, planul umflat al jocurilor lingvistice
înlocuieşte pe deplin planul acţiunii şi planul gândirii [202, 176]. Călătorind în spaţiul Internetului,
utilizatorul computerului nici nu observă că, pe măsura călătoriei, el devine mai puţin activ, tot mai mult
este rupt şi înstrăinat de procesele active reale ce au loc în societate. Are loc şi înstrăinarea omului
contemporan de activitatea proiectivă, finalist-orientată. În cazul Internetului, nu avem de-a face cu
procesele translării cunoştinţelor, dar, anume, cu torente informaţionale impersonale. Schema apariţiei şi
utilizării cunoştinţelor se determină sub formă de prescriere, omul face anumite mişcări conform
algoritmului dat, iar cu schimbarea semnalului se schimbă şi algoritmul, şi aici nu poate fi vorba despre
adevărul schemei vorbirii. Apar şi distrugeri de necorectat în gândire şi conştiinţă, se distruge
capacitatea omului de idealizare. Are loc renunţarea la valorile gândirii teoretice şi ale acţiunii practice
finalist-orientate.
În procesul instruirii, se observă debarasarea de valorile gândirii teoretice şi de o acţiune proiectată,
ce dispune de un anumit scop. Pentru a fi cu conştiinţa trează şi accesibil programelor unei instruiri
umanitare teoretice, discipolul, cu ajutorul profesorului, trebuie să elimine permanent din propria
conştiinţă deşeurile culturii de masă şi să cultive în sine capacitatea (deteriorată de mijloacele tehnice)

141
de a înţelege textele mentalo-teoretice, de a se autoaprecia, de a formula probleme, de a construi
cugetări ş.a.m.d.
Vizitând Internetul, acceptat ca o realitate „existentă”, elevii foarte rapid se încredinţează de faptul că
gândirea, în realitate, nu este necesară, iar cunoaşterea teoretică nu este apelată şi utilizată în societatea
postmodernă. Acest conflict al cunoaşterii şi al informaţiei, tot mai des, „se aprinde” la lecţii: discipolii
deprinşi cu regimurile clipale de lucru cu informaţia, practic, nu pot să se concentreze în mod intelectual,
deseori, la ei, e slăbită capacitatea de imaginare, reflectare, înţelegere, înţelegerea unui lucru nou etc. Ei,
practic, nu pot să construiască o comunicare problematică, încetează de a mai valorifica comunicarea „în
viu”. Ei tot mai puţin înţeleg cum să se comporte cu profesorul, şi de ce le mai trebuie el, în condiţiile când
calculatorul ştie şi memorizează de milioane de ori mai mult ca profesorul. Ei se cufundă cu plăcere în
jocurile lingvistice pe orice temă şi, în acelaşi timp, nu-s în stare să diferenţieze când gândesc de sine
stătător şi îşi apară propria concepţie şi când numai reproduc informaţia recent extrasă.
Internetul, în prezent, face dificilă nu numai gândirea teoretică, dar şi pe cea proiectivă a
discipolului. Calculatorul creează iluzia că este posibil să pătrunzi în acel spaţiu şi să activezi acolo. În
realitate, putem numai să facem cunoştinţă cu particularităţile discursului, caracteristic spaţiului dat,
comunicativ, să presupunem o oarecare schemă a acţiunii, dar nu să o îndeplinim.
Discipolii, deja, deprinzându-se cu viaţa în calculator, nimeresc într-o gravă dificultate, când aceştia
sunt puşi în nişte situaţii, unde ei sunt nevoiţi să activeze, să pună scopuri, să le transmită altora gândirea
lor, pe care trebuie s-o traducă în viaţă, să-şi formuleze scopurile, să-şi proiecteze acţiunile etc. Astfel,
Internetul, în acea stare, în care el s-a constituit, şi este folosit în prezent, este în stare să distrugă
gândirea teoretică şi raţionalitatea clasică. Aceasta este o perspectivă destul de reală.
Este, oare, posibil să ne opunem acestui fapt? Desigur, dar folosind înseşi posibilităţile Internetului.
Internetul poate deveni o sursă de dezvoltare a interesului faţă de gândirea teoretică şi cunoaşterea
teoretică în societate, poate deveni acel spaţiu, unde vor fi formate şi depozitate generalităţi, unde se vor
cultiva aceste valori. Pentru realizarea acestor obiective trebuie să fie constituite noi programe pentru
calculatoare, să fie construite noi modele de folosire a Interenetului în sfera instruirii. În acest caz,
prezentarea motivelor devine condiţia principală a interacţiunii şi intră în însăşi cultura ţinerii unui
internet-dialog. Atunci, în oceanul nelimitat al vorbei fără sens a Interenetului post-modern, vor începe să
apară insule ale interacţiunii comunicative de un tip cardinal nou, unde gândirea nu numai că nu se va
şterge, dar, din contra, se va amplifica. În calitate de exemplu, ar putea fi dat modelul unei Internet-
comunicări, elaborate pe baza unei pedagogii activ-intelectuale. În momentul actual, la noi, un astfel de
Internet, deja, apare şi el va deveni o sursă de dezvoltare a unui nou tip de generalităţi instructive, care va
cultiva valorile cunoaşterii teoretice şi cele ale gândirii teoretice. Având la dispoziţie nişte programe pentru
calculatoare corespunzătoare, Internetul poate deveni, de asemenea, o sursă a unui lucru mai intensiv, cu
posibilităţi teoretice şi căi individuale ale evaluării discipolilor. Astfel, de exemplu, calculatorul ar putea
ajuta la vizualizarea acelui fapt care constituie ,,taina tainelor lucrului epistemic” şi anume: a proceselor
idealizării, modelării etc., şi să le facă obiectivul atitudinii conştiente pentru discipoli ca atare. El ar putea
deveni, de asemenea, o sursă de conducere a intenţiilor conştiinţei elevilor şi studenţilor la lecţii, care ar
încerca să facă diferite comunicări transmisibile, greu de asimilat şi de fixat, comunicări spre gândire de la
idealizare la principii ş.a.m.d. Internetul va putea fi folosit şi pentru maximizarea comunicării poziţional-
intelectuale. Internetul, folosit în aceste scopuri, poate fi implicat ca o sursă de dezvoltare atât a ştiinţei, cât
şi a instruirii practico-orientative. Internetul de tip nou poate deveni o sursă de dezvoltare a interesului faţă
de gândirea teoretică, în societate, o sursă de ,,întoarcere la originale”, la textele teoretice, cât şi o sursă de
formare a generalităţilor instructive corespunzătoare, care ar cultiva acest tip de valori. El va da
posibilitatea de a întoarce societăţii componenta sa proiecţională, de a elabora un tip de comunicare
intelectual-poziţională. Astfel, Internetul se va manifesta ca mijloc de epistemologizare a societăţii [203,
100-102].
Astfel, Internetul face dificilă şi gândirea proiectivă a elevilor şi studenţilor. Ei simt greutăţi în
cazul, când trebuie să pună scopuri, să transmită altora întrebarea lor, să o realizeze. La ei, scopurile şi
proiectele reprezintă numai construcţii lingvistice ademenitoare. Aceasta duce şi la schimbarea multor
calităţi psihologice ale elevilor şi ale studenţilor. După cum menţionează A. Iuriev, psihicul omului
reacţionează la realitatea virtuală prin crearea calităţilor psihologice secundare [204, 53-57]. Societatea

142
de azi nu îi avansează pe creatorii de energie şi cunoştinţe, menţionează A. Iuriev, ci pe posesorii
echivalentelor lor – banii şi informaţia. Informaţia se falsifică uşor, se demoralizează. Psihologia
credinţei reprezintă baza întregii structuri a psihicului omului. Echivalentul voinţei îl reprezintă banii, cu
care se cumpără orice informaţie, se realizează orice acţiuni. Banii pierd conţinutul lor real.
Paradigma informaţională presupune şi un caracter de reţea al tuturor institutelor sociale. Logica de
reţea pătrunde în toate structurile sociale. Ideologia muncii cinstite este constrânsă de ideologia
succesului financiar, are loc demoralizarea relaţiilor sociale. Apariţia paradigmei informaţionale duce la
dezvoltarea în societatea postmodernă a structurii de reţea, legată de schimbări calitative principiale în
viaţa oamenilor prin nelibertate. În prezent, numărul utilizatorilor Internet întrece cifra de trei sute de
milioane de oameni. Şi, după cum a menţionat N. Moiseev [205, 18], informaţia percepută prin monitor
acţionează nemijlocit asupra subconştientului, înconjurând blocurile cunoştientizării critice a conştiinţei.
Studierea psihologiei utilizatorilor Internet a arătat că psihologia, mentalitatea lor, trăsăturile exterioare
ale caracterelor lor, în curs de un an sau doi, se schimbă în direcţia orientărilor valorice, furnizate de
informaţia virtuală.
Aplicarea variatelor costume şi coifuri cibernetice permit dirijarea emoţiilor şi comportărilor
oamenilor. Dezvoltarea omului se transformă în sfera nelibertăţii electronice. Tehnologiile
informaţionale îl fac pe utilizator să fie dependent de stăpânul reţelei, de acela care a elaborat-o.
Societatea postmodernă, tot mai mult, devine societate cu nelibertate de reţea, unde esenţa omului, tot
mai mult, se înstrăinează de existenţa lui; are loc înstrăinarea omului de către om. Omul este transformat
în esenţă, lipsit de omenesc. Interacţiunea informaţională, ce continuu are forma de undă, „libertate-
necesitate” [206, 109-110] şi formează mentalitatea, ce limitează libertatea luării deciziilor de către om.
În această etapă, ştiinţa şi învăţământul se fac văzute în contextul condiţiilor sociale ale existenţei lor şi
ale consecinţelor lor sociale, ale necesităţii includerii factorilor valorici în lămurirea şi descrierea unui
şir de obiecte sistematice complexe. În această etapă, în locul dominaţiei omului asupra naturii, societăţii
şi a lui însuşi, apare paradigma, în care se susţine coevoluţia sistemelor naturale, sociale şi culturale, în
care, în relaţiile dintre oameni, societăţi, grupuri, etnosuri etc., trebuie să domine cultul dialogului şi al
consimţământului, coordonarea diferitelor interese, indulgenţa faţă de pluralismul de valori.
În societatea informaţională propriu-zisă (cu terminarea perioadei de trecere), Internetul va deveni
mijloc de creştere a interesului faţă de gândirea teoretică şi cunoştinţele teoretice din societate. Se vor
elabora noi programe computeriale, noi modele de folosire a Internetului în sfera învăţământului. Va
apărea şi un nou tip de interacţiune comunicativă, unde gândirea permanent se va amplifica, ceea ce va
permite, pe bază de activitate, să dezvolte pedagogismul profesorilor. Va apărea un nou tip de
comunicare instructivă. Prin apariţia noilor programe computeriale corespunzătoare, Internetul devine
un mijloc de lucru mai intens cu capacităţile teoretice ale elevilor şi studenţilor. Computerul va ajuta să
vizualizăm procesele de modelare şi idealizare a cunoştinţelor elevilor şi studenţilor, să le facă obiect al
raporturilor conştiente ale lor. Internetul va deveni mijloc de dirijare, la prelegeri şi seminare, a
intenţiilor conştiinţei lor, realizând treceri de la comunicare la gândire, idealizare. Folosit în aceste
scopuri, în societatea informaţională, Internetul va putea deveni mijloc de dezvoltare simultană atât a
ştiinţei practic-orientate, cât şi a învăţământului practic-orientativ.
Examinând problemele filosofice cu privire la învăţământ, să analizăm rolul formativ al filosofiei
ştiinţei ecologice.

3.5. Filosofia ştiinţei ecologice, rolul ei formativ

Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei ecologice, în general, să examinăm esenţa ei, legătura
ei cu ştiinţa ecologică ca atare, în societatea tradiţională, modernă şi postmodernă, rolul noilor tehnologii
informaţionale în dezvoltarea omului şi a societăţii postmoderne în viitor.

3.5.1. Filosofia ştiinţei ecologice, esenţa şi legătura ei cu ştiinţa ecologică

Filosofia ştiinţei ecologice, ca şi filosofia, în general, are funcţie formativă, elaborând cunoştinţe în
scopul folosirii lor individuale, formarea personalitaţii individuale a omului, cât şi pentru dezvoltarea
vieţii sociale.

143
 Analizând esenţa filosofiei ştiinţei ecologice trebuie să deosebim ecologia ca ştiinţă şi filosofia
ştiinţei ecologice, care au obiectul, categoriile, şi principiile lor proprii. Dacă ecologia, ca ştiinţă,
studiază interacţiunea omului cu natura şi societatea, şi presupune integrarea datelor ştiinţelor naturale,
sociale şi tehnice, apoi filosofia ştiinţei ecologice analizează problemele acestei integrări, din punct de
vedere al întregii omeniri, prezentând şi anumite probleme filosofice globale ale omenirii.
Ea are caracter integral; îmbină în ea, datele ştiinţelor naturale, sociale şi tehnice pentru rezolvarea
problemelor globale; studiază armonizarea interacţiunilor dintre societate, natură şi om; contribuie la
cunoaşterea legilor proceselor acestei armonizări.
Integrarea ştiinţelor naturale, sociale şi tehnice, în cadrul filosofiei ştiinţei ecologice, înseamnă
existenţa problemelor generale şi a scopurilor de cercetare pentru diferite domenii ale cunoaşterii
ştiinţifice. Această integrare presupune şi unificarea mijloacelor de cunoaştere (a teoriilor, principiilor,
noţiunilor ş.a.) pentru rezolvarea problemelor interdisciplinare. Datele ştiinţei ecologice influenţează
asupra dezvoltării filosofiei, având o influenţă de reglementare, contribuind la rezolvarea anumitor
sarcini cognitive.
Filosofia ştiinţei ecologice, după părerea noastră, are ca obiect de studiu cunoaşterea legilor
funcţionării şi dezvoltării naturii, societăţii şi a omului în interacţiunea lor, dirijarea lor, astfel ca această
dirijare să nu contrazică legile dezvoltării şi funcţionării omului însuşi, societăţii şi naturii. Filosofiei îi
aparţine rolul general-metodologic şi de dirijare în acest domeniu, un rol deosebit în punerea
problemelor. Ocupându-se cu reglarea, optimizarea, armonizarea interacţiunii dintre societate, natură şi
om, ea se ocupă şi cu analiza bazelor spirituale ale acestor interacţiuni. Ea integrează cunoştinţele legate
de conştiinţă ecologică, de concepţia ecologică despre lume etc. Filosofia ştiinţei ecologice reprezintă
„strategia”, iar ştiinţa ecologică „tactica” pe calea atingerii armoniei între natură, societate şi om.
„Strategia” şi „tactica” reprezintă două laturi, legate reciproc, ale procesului ecologic complex finalist-
orientat. Filosofia ştiinţei ecologice determină şi scopul, efectul util final al acestui proces ecologic, iar
ştiinţa ecologică–modul real de atingere a acestei interacţiuni. Dacă obiectul ştiinţei ecologice reprezintă
studierea unui sistem de relaţii antropo-socio-naturale, relaţii om – societate – natură, procesul
interacţiunii lor complexe, apoi filosofia ştiinţei ecologice studiază metodele de reglare, optimizare şi
armonizare a acestei interacţiuni, problemele legate de reflecţia filosofică a cunoştinţelor ecologice.
Şi dacă ştiinţa ecologică este concepută ca având trei compartimente de bază: 1) ecologia generală
(naturală) – ca ştiinţă biologico-naturalistă, ce studiază interacţiunile microorganismelor şi animalelor cu
mediul ambiant şi dintre ele, la nivelurile de organizare, populaţie şi geosferă, litosferă, atmosferă (deci,
toate interacţiunile biosferei); 2) ecologia omului, sau antropoecologia, ca ştiinţă medico-biologică, ce
studiază interacţiunile corpului uman la nivel individual şi de populaţie cu mediul ambiant natural şi
artificial creat de om; 3) ecologia socială, sau socioecologia, ca ştiinţă complexă, ce studiază interacţiunea
societăţii cu natura, apoi filosofia ştiinţei ecologice poate fi concepută ca fiind constituită din trei
compartimente: filosofia ecologiei generale (naturale), filosofia antropoecologiei, a ecologiei umane şi
filosofia socioecologiei, a ecologiei sociale [207, 39-40]. Filosofia ştiinţei ecologice se bazează pe datele
ştiinţelor particulare, pe materialele ecologiei generale (naturale), a ecologiei omului şi a ecologiei sociale,
coordonând de pe poziţii general-ştiinţifice dezvoltarea societăţii umane şi a mediului natural înconjurător,
armonizând, optimizând, regulând interacţiunea dintre societate şi natură. Problemele globale ale
contemporaneităţii precum: problema primejdiei dezlănţuirii unui război termonuclear, a epuizării
resurselor naturale, a poluării globale a mediului înconjurător, a vieţii şi morţii omului şi a societăţii
contemporane ş.a., fiind probleme ale filosofiei ştiinţei ecologice, aceste probleme sunt legate atât de
natură, cât şi de societate, ele ating lumea, în genere, interesele tuturor oamenilor şi ţărilor şi nu pot fi
rezolvate fără eforturi comune ale tuturor statelor, ale omenirii întregi.
Vom evidenţia noţiunile şi principiile fundamentale ale ştiinţei ecologice, ale compartimentelor ei,
cât şi categoriile şi principiile filosofiei ştiinţei ecologice, utilizându-le, în continuare, la analiza
proceselor ecologice ale dezvoltării omului, a soartei societăţii postmoderne în viitor în plan ecologic.
Ecologia generală (naturală), fiind compartiment al ştiinţei ecologice, cercetează interacţiunile
organismelor cu mediul la nivel populaţional, biocenotic, se ocupă şi de cunoaşterea legăturilor
reciproce multiple dintre animalele, plantele, microorganismele, ce trăiesc pe planetă atât cu mediul lor
de viaţă, cât şi cu circuitul substanţial şi energetic din biosfera pământului. Noţiunile de bază ale

144
ecologiei generale (naturale), după părerea noastră, sunt: natura, mediul natural, natura umanizată,
biosfera, noosfera, sistemul ecologic, criza ecologică ş.a., iar principiile ei de bază sunt principiile:
echilibrului natural al biosferei; al epurării locale a mediului natural; al primordialităţii biosferei şi al
reconstruirii mediului natural de către om, sau principiul determinant al biosferei în mediul înconjurător;
al coevoluţiei omului cu mediul ambiant; al inevitabilităţii schimbărilor progresive antropogene ale
mediului ambiant; al sistemicităţii, complexităţii ş.a.
Ecologia omului, fiind compartiment al ştiinţei ecologice, studiază interacţiunile individului uman cu
mediul înconjurător, în fond, cu cel natural, şi artificial, cât şi lumea ideilor, sentimentelor, retrăirilor
omului. Noţiunile de bază ale ei sunt noţiunile de: om, mediu ambiant uman, antroposferă, adaptare,
pasionalitate, sănătate ş.a., iar principiile de bază ale ei sunt principiile: antropic, al activităţii tehnologice a
omului, al schimbului geoechivalenţei în sfera producerii materiale, al purificării ecologice a activităţii
omeneşti, al păstrării omului şi mediului de existenţă, al interacţiunii armonice şi optimale dintre om şi
mediu, al fericirii omului sub aspect ecologic, al dragostei şi solidarităţii ecologice, al dragostei generale
faţă de natură şi semenii săi; al monitoringului, ştiinţei, complexităţii; sistemicităţii, globalităţii,
futurologiei (previziunii), umanismului, activităţii, ecologizării continue a producţiei materiale şi spirituale.
Ecologia socială, fiind compartiment al ştiinţei ecologice, studiază interacţiunea societăţii, în
genere, cu mediul înconjurător, interacţiunea dintre societăţi concrete, institute, organizaţii, clase, grupe
sociale, cu alte formaţiuni colective, schimbările ce au loc în instituţiile sociale sau suprastructură în
urma interacţiunii dintre ele. Noţiunile de bază ale ei sunt noţiunile de: societate, sociosferă, mediu
social, etnos, sistem „societate-natură”, sistem socio-ecologic, iar principiile ei de bază sunt principiile:
dirijării mediul ambiant; al monitoringului, al umanismului, sistemicităţii, complexităţii, al importanţei
societăţii privitor la ocrotirea naturii, priorităţii interesului general-statal faţă de cel regional, al celui
social faţă de cel personal ş.a.
Ecologia, ca ştiinţă, în general, după părerea noastră, are astfel de noţiuni de bază, ca: natura,
mediul natural, natura umanizată, biosfera, noosfera, sistemul ecologic natural, criza ecologică, omul,
mediul ambiant uman, antroposfera, adaptarea, pasionalitatea, sănătatea omului, societatea, sociosfera,
mediul social, etnosul, sistemul „societate-natură”, sistemul socioecologic ş.a., iar principiile de bază ale
ştiinţei ecologice sunt: principiile echilibrului natural al biosferei, al epuizării locale a mediului natural;
al primordialităţii biosferei şi al reconstruirii mediului natural de către om, sau principiul determinant al
biosferei în mediul ambiant, al inevitabilităţii schimbării progresive antropogene a mediului ambiant, a
sistemicităţii şi complexităţii antropice, activităţii tehnologice a omului, al schimbului geoechivalenţei în
sfera producţiei materiale, al purificării ecologice a activităţii omeneşti, al importanţei atotnorodnice al
ocrotirii naturii, priorităţii interesului general-statal faţă de cel regional, al celui social faţă de cel
personal, al dirijării mediului ambiant, al monitoringului, al păstrării omului şi mediului lui de existenţă,
al interacţiunii armonice şi optimale dintre om şi mediu, al fericirii omului sub aspect ecologic, al
dragostei şi solidarităţii ecologice, al dragostei generale faţă de natură şi semenii săi, al monitoringului,
al ştiinţei, complexităţii, sistematicităţii, globalităţii, futurologiei (sau previziunii), umanismului,
activităţii, ecologizării continue a producerii spirituale şi materiale ş.a. [208; 206], pe care le vom
analiza în continuare.
Natura reprezintă lumea înconjurătoare veşnică şi infinită, care este cauza ei însăşi, reprezintă
mediul material, care nu este creat de om, obiect de cercetare a ştiinţelor naturale.
Mediul natural reprezintă natura, ce condiţionează dezvoltarea omului şi a societăţii, funcţionează
normal până când societatea prin mijlocirea bazei sale energetice, tehnologo-tehnice, a producerii
materiale nu încalcă şi nu înrăutăţeşte procesele funcţionării ei normale. Prin înrăutăţirea acestor procese
apare poluarea şi înrăutăţirea calităţii mediului de existenţă a omului, are loc epuizarea resurselor naturale,
recuperabile şi nerecuperabile; înrăutăţirea situaţiei demografice, acutizarea problemei alimentare, a
problemelor energetice, medico-biologice ş.a.
Natura umanizată poate fi definită ca natură, transformată în activitatea umană, ca „cea de a doua”
natură (ecosistemele transformate de om) sau „cea de a treia” natură (sistemele mediului înconjurător al
omului), create în mod artificial, precum complexurile urbanistice, iluminarea artificială ş.a.
Biosfera reprezintă sfera răspândirii organismelor vii şi include astfel de subsisteme, ca: litosfera,
hidrosfera, atmosfera ş.a. Ei îi este proprie capacitatea de autoreglare. În biosferă, are loc circuitul

145
substanţei şi al energiei. Biosfera în societatea postmodernă se transformă în noosferă, condiţionată de
dezvoltarea ştiinţei, a gândirii ştiinţifice.
Noosfera reprezintă starea biosferei, când dezvoltarea ei e dată şi se controlează de societate şi om,
raţiunea lui. Noosfera se va stabili atunci, când dezvoltarea lumii planetare va avea loc atât în interesele
biosferei, cât şi în interesele omului.
Sistemul ecologic natural global există la treptele timpurii ale dezvoltării omului, când esenţa lui
biologică încă nu o întrece pe cea socială, incluzându-se într-un sistem natural, care, odată cu
dezvoltarea societăţii, se transformă în sistem global socio-ecologic.
Criza ecologică are loc atunci când parametrii biosferei coboară mai jos decât cei necesari pentru
viaţă, şi atunci când ea nu poate fi evitată, poate provoca chiar moartea civilizaţiei umane, a civilizaţiei
cosmice.
Omul reprezintă„apogeul” naturii, creaţia ei supremă. Având esenţă bio-socială, omul îşi dezvoltă
calităţile trăind în societate, producând unelte de muncă, având limbă, conştiinţă, activitate creatoare şi
autoconştiinţă, morală. Omul reprezintă un sistem deschis, ce necesită luarea în consideraţie nu numai a
proprietăţilor individuale, dar şi a situaţiilor în care el se află. Individul, ca reprezentant al societăţii
omeneşti, este purtător al calităţilor omeneşti şi are o individualitate irepetabilă. Omul este subiect al
naturii, influenţează asupra naturii, creează cea de a doua „natură”, natura umanizată.
Mediul ambiant uman include substanţa, spaţiul ce se află in jurul omului, corpurile şi fenomenele
naturale, cu care organismul omului se află în relaţii reciproce directe sau indirecte, cât şi totalitatea
factorilor fizici, naturali, antropogeni şi sociali ai vieţii omului. Mediul ambiant poate fi natural şi
artificial.
Antroposfera indică sfera răspândirii omului, caracterizează etapa terestră a devenirii noosferei.
Adaptarea omului semnifică acomodarea, apărută evolutiv, a organismului omului la condiţiile
mediului, ce se exprimă în schimbările particularităţilor lui interne şi externe.
Pasionalitatea omului reprezintă tendinţa omului şi a colectivităţii, direcţionată spre un scop, la
bază fiind pusă distribuirea neuniformă a energiei biochimice a substanţei vii în biosferă, în timp şi
spaţiu.
Sănătatea omului înseamnă lipsa defectelor, bolilor, precum şi bunăstarea omului în plan social,
spiritual, fizic.
Societatea este un sistem social specific, complex autoorganizat, ce exprimă legăturile, raporturile
şi dependenţele dintre ele. Societatea apare din natură, interacţionează cu ea, dar, în procesul dezvoltării,
societatea umană se desparte de natură. Apariţia societăţii umane reprezintă un salt calitativ în
dezvoltarea naturii. Societatea umană foloseşte, în activitatea ei, proprietăţile, procesele şi forţele naturii
în interesul satisfacerii necesităţilor proprii. Trebuie luat în consideraţie un anumit rol determinant al
mediului înconjurător asupra dezvoltării societăţii.
Sociosfera este sfera răspândirii activităţii vitale a societăţii, reprezintă o etapă concretă a
dezvoltării biosferei şi noosferei.
Mediul social include condiţiile şi relaţiile materiale, sociale, climatul cultural-psihologic care
influenţează formarea personalităţii omului, dezvoltarea de mai departe a societăţii.
Etnosul reprezintă o unitate biosocială, ecologico-socio-economică şi cultural-istorică a unei grupe
mari (populaţie) de oameni, constituită în mod obiectiv şi care se conştientizează ca pe un întreg unitar
şi contrapune comunitatea lor comunităţilor altor grupe sociale.
Sistemul „societate-natură” presupune dezvoltarea ambelor totalităţi sistemice legate reciproc. Un
sistem armonic „societate-natură” nu există astăzi, o astfel de existenţă se presupune numai în viitor.
Sistemul socio-ecologic include biosfera şi societatea umană. Putem vorbi despre coevoluţia
sistemelor naturale şi sociale, despre utilizarea raţională a resurselor naturale, despre susţinerea
artificială a cantităţii de resurse naturale.
Filosofia ştiinţei ecologice are ca obiect de studiu examinarea legilor generale ale funcţionării şi
dezvoltării naturii, societăţii şi ale omului în interacţiunea lor, dirijarea lor, astfel ca această dirijare să nu
contravină legilor dezvoltării şi funcţionării omului, a societăţii şi a naturii ca atare. După părerea
noastră, ei îi sunt proprii astfel de categorii de bază, precum categoria de: tablou obiectiv al lumii,
existenţă ecologică, societate ecologică, cultură ecologică, civilizaţie ecologică, conştiinţă ecologică,

146
interacţiune ecologică, concepţie ecologică despre lume, ideal al societăţii ecologice, libertate ecologică
ş.a., iar ca principii de bază – principiile: optimizării interacţiunii societăţii şi a naturii; asigurării unei
calităţi a vieţii; ecologizării continue a conştiinţei sociale şi individuale; sistemicităţii în procesul
utilizării naturii, a globalizării (sau priorităţii interesului ecologic general-uman asupra celui de clasă, de
grupă, natural, statal etc.), interiorizării (ce presupune transformarea cunoştinţelor ecologice în
convingeri şi activităţi ecologice) a progresului (lumii organice, neorganice, a societăţii etc.); coevoluţiei
omului cu mediul ambiant; a dezvoltării ondulatorii a noosferei; a interacţiunii optimale şi armonice, a
interacţiunii societăţii, naturii şi a omului; a necesităţii coevoluţiei societăţii şi biosferei [209;143-206]pe
care le vom analiza în continuare.
Tabloul obiectiv al lumii presupune o anumită distribuire obiectivă, independentă de activitatea
umană, a stărilor părţilor lumii, proceselor naturale (atât pe Pământ, cât şi în Univers), a legăturilor
reciproce reale (atât a celor naturale, cât şi a celor artificiale). De astfel de cunoştinţe e nevoie în
activitatea de transformare a societăţii umane, pentru previziunea schimbărilor de mai departe în natură.
Existenţa ecologică exprimă starea ecosistemului, şi e legată de apariţia anumitor contradicţii şi
situaţii de criză ecologică, ce apar în ecosistem în consecinţa încălcării echilibrului sub influenţa forţelor
naturale.
Societatea ecologică include societatea umană, în genere, care poate constitui împreună cu biosfera
un sistem mai mult sau mai puţin armonic, armonizarea reprezentând o normă de comportare, care se
realizează în anumite circumstanţe sociale şi gnoseologice. Putem vorbi de societate ecologică globală sau
regională, absolută sau relativă. Cea globală e posibilă numai în etapa noosferei şi etosferei. Unitatea reală
a societăţii, omului şi a naturii nu este dată pentru totdeauna, ea fiind contradictorie şi schimbătoare.
Cultura ecologică este caracterizată de conştientizarea adâncă, generală a importanţei problemelor
ecologice în viaţa şi dezvoltarea viitoare a omenirii. Ea se va dezvolta mai rapid în etapa trecerii de la
biosferă la noosferă. O cultură ecologică înaltă presupune şi anumite principii, în corespundere cu care
societatea va acţiona asupra naturii. Dezvoltarea ei are nevoie de cunoaşterea nu numai a legăturilor şi
interacţiunilor biosferice şi sociale, dar şi a celei cosmice. Ea se bazează pe tabloul obiectiv al lumii
naturale şi sociale a cosmosului în întregime.
Catastrofa ecologică, spre care alunecă omenirea, se determină nu numai de nerespectarea, în
activitatea practică, a unor sau altor principii social-economice, dar şi de imposibilitatea cunoaşterii în
detalii a tuturor legităţilor şi interacţiunilor universale.
Civilizaţia ecologică ia în consideraţie, de fapt, aspectele materiale, tehnice, tehnologice şi, faţă de
cultura ecologică, e legată mai mult de statalitate decât de societatea civilă, de relaţiile sociale,
prezentând împreună cu cultura ecologică şi anumite orientări ideale în dezvoltarea civilizaţiei şi culturii
omenirii. Ea reflectă unitatea esenţială a omului şi a naturii. Ea presupune şi o anumită tehnostructură
ecologică, transformarea forţelor şi proceselor materiale în tehnosferă şi invers. Tehnosfera va fi
ecologică când nu va provoca daune nici naturii, nici omului, nici societăţii, presupunând coevoluţia
dezvoltării lor.
Conştiinţa ecologică este capacitatea de a înţelege legătura individuală a omului şi a omenirii cu
natura; dependenţa mediului natural al omului de schimbările antropogene ale mediului natural de viaţă
pe pământ.
Imperativul ecologic reprezintă totalitatea limitărilor şi interdicţiilor în activitatea vitală a omului şi
a societăţii, necesare pentru progresul de mai departe al omului şi al societăţii, dezvoltarea sa
coevolutivă cu natura.
Concepţia ecologică despre lume denotă concepţia ecologică integrală despre lume, despre locul
omului în această lume, unitatea dialectică a înţelegerii lumii, un sistem de cunoştinţe ce transmit
raportul omului faţă de lume. Ea este raţiunea şi voinţa omului, îndreptată la rezolvarea problemelor
ecologice, dezvoltarea armonică de mai departe a omului, societăţii, naturii şi a interacţiunilor lor.
Idealul societăţii ecologice este idealul interacţiunilor armonice dintre societate, om şi natură.
Libertatea ecologică este libertatea societăţii şi a omului faţă de prezenţa problemelor general-
ecologice, antropologice, social-ecologice, de criză.
Filosofia ştiinţei ecologice are funcţie formativă, de reglementare, de a aduce în corespundere
dezvoltarea societăţii cu dezvoltarea naturii şi a omului, armonizarea acestor interacţiuni şi controlul, ce

147
presupune crearea unui sistem de control şi observaţii asupra proceselor naturale şi sociale. Ea are şi
funcţie prognostică de previziune, pe baza analizei interacţiunii „societate – natură – om” din trecutul
istoric. Ea poate evidenţia tendinţele acestui proces, poate prognoza şi planifica, în perspectivă, modurile
şi căile acestei interacţiuni în viitor. O atenţie deosebită se atribuie interacţiunii „natură – societate –
om” şi metodologiei previziunilor acestor procese. În prognozarea ecologică trebuie luate în consideraţie
urmările influenţei formelor de bază ale mediului ambiant asupra organismului omului, cât şi evidenţiate
cauzele ce duc la aceste consecinţe. Trebuie prognozate posibilele reacţii ale omului la diferite forme
extraterestre de viaţă. Devine actuală problema neutralizării mutaţiilor patologice rele şi a dirijării
acestor procese. În centrul prognozării, stau procesele demografice, alimentaţiei echilibrate, resurselor
naturale, energetice. Trebuie prognozate toate problemele ecologice globale, cât şi cele locale.
Dacă în societatea modernă vorbeam despre existenţa progresului social, legat de credinţa în
raţiunea umană, apoi în societatea postmodernă, în legătură cu apariţia problemelor globale ale omenirii,
nu mai vorbim de existenţa progresului social, ca mai înainte. Se cer revăzute tipurile rationalităţii,
legate de preamărirea rolului raţiunii, ştiinţei şi tehnicii, în dezvoltarea societăţii.

3.5.2. Rolul formativ al filosofiei ştiinţei ecologice în societatea tradiţională şi modernă

Analizând esenţa, noţiunile şi principiile de bază ale ştiinţei ecologice şi ale filozofiei ştiinţei
ecologice, să examinăm apariţia şi agravarea problemelor ecologice în procesul dezvoltării societăţii.
Analizând viitorul societăţii, în plan ecologic, menţionăm, de la bun început, că problema
ecologică, ca atare, şi este problema necorespunderii esenţei naturale a omului şi a condiţiilor naturale
transformate, umanizate, create de el, a existenţei lui. Pentru filosofie, problema ecologică este
problemă, în primul rând, teoretică, un caz particular al unei probleme mai generale, „a artificialului şi
naturalului” [210, 66] şi ca o urmare a comportării specifice a omului în conformitate cu anumiţi factori
valorici. În secolul XXI, omenirea a ajuns la o astfel de situaţie în dezvoltarea ei, care poate duce la
dispariţia ei. Planeta noastră tot mai mult se transformă în „casă comună”, oamenii de pe planetă devin
tot mai mult dependenţi unii de alţii. Apare neeesitatea păstrării omenirii.
În dezvoltarea societăţii, putem deosebi trei efecte calitative deosebite: tradiţională, tehnogenă sau
modernă şi postmodernă, ca perioadă de trecere la societatea informaţională.
În societatea tradiţională, problema ecologică ca atare nu există. Omul este pus în corespundere cu
mediul propriu de viaţă. Societatea reprezenta un sistem ecologic pur. Normele etice, în această societate,
apăreau şi se dezvoltau în procesul activităţii sociale a oamenilor, a dezvoltării societăţii. Ca normă etică,
în această societate, ,,lucra” principiul „trăieşte în corespundere cu natura, universul”. Mediul este adus în
corespundere cu natura omului. Natura, universul sunt privite ca etalon al armoniei şi ordinii. Viaţa în
corespundere cu legităţile naturii este considerată înţeleaptă. În lucrarea „Statul”, Platon expune o structură
a orânduirii sociale asemănătoare universului. Sursa supraproducerii, omul o vede în puterile sale fizice şi
mintale, trecând, mai întâi, prin sclavia patriarhală, apoi prin cea de clasă. În condiţiile feudalismului, în
epoca medievală, omul devine, de asemeni, rob al lui Dumnezeu. După părerea noastră, în societatea
tradiţională, etica a fost sociocentrică, orienta societatea la o comportare în corespundere cu anumiţi factori
sociali şi în interesele societăţii tradiţionale de pe atunci, natura şi omul rămânând fără schimbare, natura şi
omul devenind mijloc, unealtă de supravieţuire a societăţii umane, iar societatea – scopul vieţii sociale.
Prin apariţia, în sec. XVII, în Europa Occidentală, a perioadei constituirii capitalismului timpuriu, a
societăţii moderne, industriale, omul, deja, era atestat ca inovator, creator, ce transformă activ lucrurile
din lumea înconjurătoare, punând la bază un tablou obiectiv al lumii, unul natural, biosferic, cosmic.
Relaţiile dintre oameni au încetat de a mai fi reglate prin mijloacele sentimentelor, obiceiurilor,
dragostei etc. Se încetăţena un raţionalism diriguitor al tuturor proceselor naturale şi sociale. Se
recunoştea dezvoltarea linear-ascendentă a evenimentelor. Se considera că natura, societatea, activitatea
omului sunt puse în mişcare de raţionalitatea internă, prezentă lor.
În societatea modernă, s-au formulat noi ideei, în special ideea „dominării omului asupra naturii
sale proprii”. Această epocă a proclamat independenţa omului faţă de forţele naturii, a găsit şi o nouă
sursă a supraproducerii – ştiinţa şi tehnica, ce a pregătit apariţia ştiinţelor naturale experimentale şi a
tehnicii, supunerea mediului înconjurător naturii omului. Această epocă a pregătit şi trecerea la etica
antroposociocentrică, principiile morale servind nu numai pentru dezvoltarea societăţii, dar şi a omului.

148
Societatea modernă proclamă „dominaţia omului asupra mediului înconjurător”, creând spaţii largi
pentru dezvoltarea munci creatoare a omului, influenţând mult progresul tehnic, producţia de maşini,
dezvoltarea ştiinţei [211, 487-527]. Apare cea „de-a doua natură”, natura umanizată. Natura, ştiinţa şi
tehnica devin mijloace de existenţă şi surse ale supraproducerii, iar societatea şi omul reprezintă scopul
vieţii sociale. Natura este exploatată de către om. Apare deosebire, necorespundere, iar mai târziu şi
contradicţie între mediul înconjurător transformat, mediul înconjurător în schimbare, natura umanizată şi
esenţa naturală a omului. Apare problema ecologică. Apare „criza ecologică”, situaţie ce descrie această
stare deosebită. Astfel, dacă societatea tradiţională a fost ecologic pură, apoi cea modernă devine
ecologic impură. La aceasta a contribuit şi lipsa, în aceste condiţii, a tehnologiilor pur ecologice.
Astfel, pe lângă faptul că civilizaţia modernă, industrială, a dat omenirii o mulţime de realizări, ce
au îmbunătăţit calitatea vieţii, ea a creat şi crize globale (ecologice etc.), ce au pus în primejdie însăşi
existenţa omenirii. A apărut necesitatea asigurării unei dezvoltări durabile a societăţii umane, legate de
necesitatea de a economisi energia şi materia, păstrând un nivel decent de viaţă. Apare şi o
responsabilitate a oamenilor în faţa societăţii. Devin destul de pronunţate unele elemente ale etosferei, se
pune problema ca omenirea să găsească ieşire din situaţia creată, să rezolve problemele ecologice.
Apariţia şi dezvoltarea culturii ecologice are ca obiectiv, sau scop final, optimizarea si armonizarea
interacţiunilor dintre societate, om, natură. Numai în calitatea sa de întreg mondial sau global, societatea
şi biosfera, natura pot constitui un sistem mai mult, sau mai puţin armonios. Cultura ecologică are
nevoie să se bazeze atât pe tabloul obiectiv al lumii, pe cel natural, biosferic, cosmic, cât şi pe cel
subiectiv al lumii, pe tabloul lumii lăuntrice, spirituale a omului.

3.5.3. Rolul formativ al filosofiei ştiinţei ecologice în societatea postmodernă. Noile tehnologii
informaţionale şi soarta omului şi a societăţii postmoderne în viitor
De acum, unele premise pentru rezolvarea problemelor ecologice le găsim în etapa postmodernă, în
care se folosesc, pe larg, tehnologiile informaţionale, prin mijlocirea cărora omul se va transforma în
corespundere cu transformările din mediul înconjurător.
Societatea postmodernă creează premise pentru instituirea societăţii ecologice, a celei instructive,
căutând căi de rezolvare a problemelor ecologice, printre care există şi tendinţa educării întregii populaţii
în spirit ecologic general. Putem constata că, deja, se realizează trecerea de la învăţământul informativ
centrat pe şcoală (specific societăţii industriale), la învăţământul formativ (specific societăţii postmoderne).
În prezent, se alcătuiesc programe de educaţie permanentă. Se organizează cursuri de pregătire şi
perfecţionare profesională a adulţilor, ce stimulează formarea profesională continuă (calificare –
recalificare – perfecţionare). O atenţie deosebită se atrage motivaţiei învăţării permanente. Se trece de la
sistemul educativ, bazat pe criterii interne, proprii instituţiilor de învăţământ, în fond, la sistemul educativ,
bazat pe criterii externe, pe nevoile vieţii active, se trasează sarcina rezolvării problemelor sociale pe baza
cunoaşterii.
Afară de educaţie, în cadrul universităţilor, se atrage o atenţie deosebită învăţării prin experienţă.
Are loc reorientarea întregului sistem de valori existente în societatea industrială. Deja, se afirmă
prioritatea începuturilor morale, a dispoziţiilor etice. A apărut necesitatea asigurării durabile a societăţii
umane, de a economisi energia şi materia, păstrând şi un nivel decent de viaţă. Apare şi o
responsabilitate a oamenilor în faţa societăţii.
În societatea postmodernă, se iau măsuri pentru a perfecţiona omul cu ajutorul tehnologiilor
informaţionale în corespundere cu mediul înconjurător transformat, omul se acomodează la mediul
înconjurător schimbător şi, ca atare, se creează condiţii pentru a „scoate” „problema ecologică”.
Geneza tehnologiilor informaţionale este clară: poşta – telecomunicaţiile mondiale – reţelele de radio
şi televiziune, şi în sfârşit, Internetul. Această societate presupune şi un caracter de reţea al tuturor
instituţiilor sociale. Logica de reţea, actualmente, pătrunde în toate structurile ei.
Paradigma postmodernă din această societate e legată de schimbări calitative, principiale, în viaţa
oamenilor prin dependenţa lor de reţea. Astăzi numărul utilizatorilor Internet depăşeşte cifra de 300 mln
oameni. Şi, după cum a menţionat H.Moiseev [212, 18], informaţia percepută prin monitor acţionează
nemijlocit asupra subconştientului, evitând blocurile conştientizării critice a conştiinţei. Studierea
psihologiei utilizatorilor Internet a arătat că psihologia, mentalitatea lor, trăsăturile exterioare ale

149
caracterului lor, în curs de un an sau doi, se schimbă în direcţia orientărilor valorice, furnizate de
informaţia virtuală. Aplicarea variatelor costume şi coifuri cibernetice permit dirijarea emoţiilor şi
comportărilor oamenilor. Dezvoltarea omului se transferă în sfera nelibertăţii electronice. Societatea
postmodernă, tot mai mult, va deveni societate cu nelibertate de reţea, unde esenţa omului, tot mai mult,
se înstrăinează de existenţa lui. Interacţiunea informaţională, ce are, în continuu, formă de undă
„libertate-necesitate” [213; 109-110] formează mentalitatea, influenţează luarea deciziilor de către om.
Societatea postmodernă e legată de informatizarea globală a societăţii. Complexurile „om-reţea” ale
acestei societăţi asigură activitatea operaţională în scara timpului real, independent de poziţia geografică
a obiectului dirijat. Internetul contribuie la realizarea necesităţii omului de comunicare, cunoaştere şi
distribuţie. EI a devenit astăzi factor esenţial al dezvoltării societăţii. Începând cu anii 90, ai sec. XX,
Internetul reprezintă una din cele mai de perspectivă posibilităţi tehnice existente, care pot asigura
interacţiunea şi colaborarea diferitelor subiecte, ce pot uni toate subiectele lumii „într-un sistem închis”.
Societatea, astăzi, îndeosebi cea din SUA, are ca scop principal globalizarea includerii în Internet,
iniţierea tuturor păturilor populaţiei în lumea tehnologiilor informaţionale.
Mediul Internetului tinde să fie perceput ca o lume, ce are o întindere specifică, numită ciberspaţiu,
mediu în care apar şi se înmulţesc asociaţiile virtuale. Prin creşterea vitezei, mărirea frecvenţei
comunicaţiilor, înlăturarea, prin intermediul Internetului, a hotarelor naţionale şi a statelor, odată cu
existenţa naturală, se schimbă şi existenţa socială a omului. Evoluţia pământului şi a oamenilor de pe el
e inclusă într-o evoluţie mai universală, a întregului univers. Omul se poate apăra pe el numai împreună
cu lumea întreagă, cu întregul univers. În epoca Internetului, omul, ca utilizator al computerului, tot mai
mult, operează cu realitatea virtuală, ce se creează de către obiectul situat în afara lui, care, la o anumită
treaptă de dezvoltare, are, deja, spaţiul-timpul ei propriu, independent de creator şi legile ei specifice de
existenţă, având o comunicare activă cu alte obiecte, în particular cu cei ce au creat-o. Omul se pune în
corespundere cu obiectele lumii înconjurătoare, formând realitatea virtuală.
Realitatea virtuală, apărută ca produs al erei computeriale, ne adevereşte despre o nouă etapă a
evoluţiei omului, a omenirii şi a biosferei. Comunicarea prin semne, ce transformă evenimentul, are loc
în viaţa reală, în imagini, iar imaginile, într-un anumit semn. Creierul asociază imaginile virtuale cu
anumite cuvinte.
Vorbim de lumea virtuală, internă a omului, ce se formează în consecinţa reflectării lumii fizice, cât
şi a reflectării tendinţelor generale ale omului, şi a societăţii în care el trăieşte. Această realitate virtuală
poate fi înţeleasă şi ca un anumit inconştient colectiv, ca o proiecţie mintală a procesului obiectiv-real de
existenţă a societăţii şi naturii, în genere. Acest proces influenţează procesul de formare a lumii virtuale.
În fiecare om, se formează mentalitatea, ce exprimă specificul, momentul social curent în spaţiul şi
timpul istoric, care, în mare măsură, determină cum vor fi momentele ulterioare. Această lume virtuală a
omului reprezintă un spaţiu, în care poate fi definită, de noi, realitatea omenească. Omul se va baza pe
acţiuni raţionalist-determinate, pentru care apar posibilităţi largi în condiţiile societăţii postmoderne. E
nevoie să se realizeze procesele, ce autosusţin dezvoltarea (şi formarea) omului şi a societăţii. Şi omul,
în dezvoltarea sa, după cum a menţionat M. Mamardaşvili, va introduce anumite „pivoturi” (ca în
cuptorul atomic) şi aceste „pivoturi” „vor permite omului să se ridice deasupra naturii sale animaliere şi
să se perfecţioneze” [214, 322]. Omul va căuta material pentru aceste „pivoturi”, şi astfel omenirea va
putea evita haosul autodezvoltării.
Menţionăm, de asemenea, că structurile de reţea includ şi anumite „pivoturi” de reţinere ecologică,
factori noi de limitare, ce se formează în interiorul omenirii. Tehnologiile informaţionale, în această
direcţie, au un potenţial mare de dezvoltare. Odată cu dezvoltarea societăţii, se dezvoltă, se
restructurează şi se optimizează şi „pivoturile”, ce asigură o dezvoltare stabilă a ei, omul fiind inclus
într-un mediu transformat. Astfel, se trece de la „construirea” naturii, care-i exterioară faţă de om la
„construirea” însăşi a omului, în corespundere cu natura „construită” anterior. În calitate de „obiect de
construire” se reprezintă însuşi natura umană. Şi, considerăm noi, nu este vorba de construirea unui om
artificial, ca, de exemplu, construirea intelectului artificial, ci de construirea, în sensul transformării,
perfecţionării omului ca atare. Şi, dacă în procesul „dominaţiei asupra naturii”, în societatea modernă,
natura, tot mai mult, se umanizează, se creează „o a doua natură”, apare natura umanizată, apoi în
societatea postmodernă şi informaţională are loc perfecţionarea omului, se creează „un al doilea om”,

150
omul naturalizat, perfecţionându-l, tot mai mult, în conformitate cu „perfecţionarea” naturii. Ştiinţa şi
tehnica, tehnologiile informaţionale reprezintă instrumente în mâna omului. Ştiinţa, de exemplu,
descoperă ceea ce avem în lume. Omul se poate reeduca spre bine. În această societate, după părerea
noastră, omul va merge pe calea „autoconstruirii”, „autocreării”. Schimbând mediul înconjurător, noi
creăm omul „construit”, transformat. pe calea folosirii tehnologiei informaţionale perfecte, a
Internetului. Omul nu va deveni om „după naştere”, ci om „după construire”. Pentru omul acestei
societăţi, situaţia de criză ecologică de azi se va transforma în situaţie normală.
Astfel, omul ca fiinţă biopsihosocială este „născut” nu numai de natură, dar şi de dispozitivele
industriale şi informaţionale, legate de natura umanizată, de un anumit nivel al dezvoltării
comunicaţiilor umane, de anumite relaţii, care autosusţin lumea omului. Aceste legături se structurează
în jurul „pivoturilor”, care susţin societatea, natura, omul, dezvoltarea lor. Dar, după părerea noastră, noi
vom putea dirija şi biosfera numai în condiţiile societăţii postinformaţionale, care va fi şi o societate
noosferică. După cum menţiona cunoscutul savant rus V.I. Vernadski, numai cu intrarea în epoca
noosferică omenirea va lua, în genere, asupra sa responsabilitatea pentru soarta de mai departe a întregii
biosfere (a naturii şi a omului). În această societate, se va realiza şi noosferizarea intelectului omenesc.
Se va ajunge la o raţionalitate noosferică. Omul va dirija atât procesul de transformare a biosferei, cât şi
dezvoltarea proprie. Aceste schimbări comune vor avea, loc în mod conştient, prin responsabilitatea
personală a omului, a omenirii întregi.
În această societate, după părerea noastră, etica trebuie să fie ecologică sau bioantroposociocentrică,
omul acţionând în interesele societăţii, precum şi ale omului ca atare, ale naturii, „frânând”
transformarea naturii, creând tehnologii mai dezvoltate, accelerând transformarea omului în
corespundere cu natura mereu în schimbare, micşorând influenţa schimbărilor antropogene – a mediului
poluant şi schimbarea condiţiilor climaterice, ce au caracter local, pământesc şi nu se răspândesc în afara
orbitei Pământului, cât şi conştientizarea existenţei schimbărilor cosmogonice (posibilitatea ciocnirii
pământului cu alţi aştri cereşti),ce va contribui la „frânarea” schimbărilor cosmogonice. Omul va fi
schimbat atât ca parte a societăţii umane, cât şi ca parte a universului. Etica ecologică va căpăta caracter
global. În calitate de asemenea „pivoturi” reglatoare, în această societate, vor servi şi legile, normele
etice (etica ecologică), care reglează relaţiile dintre oameni, astfel oprind de la distrugere mediul de trai
al omului. Legile eticii ecologice vor fi „interiorizate” în om, devenind „pivoturi”, factori de reţinere a
alunecării în catastrofa ecologică. Etica ecologică, ca „pivot” de reţinere, îi va indica individului, în
numele societăţii, un cod de comportare, dându-i posibilităţi să se înscrie în acest cod de comportare,
care şi va fi legea morală proprie a fiecărui om. În epoca postinformaţionaIă, noosferică, omul va avea o
„faţă ecologică”, ce va asigura armonia omului cu natura.
Societatea cu adevărat ecologică, după părerea noastră, va apărea doar în societatea
postinformaţională, instructivă, legată de dezvoltarea învăţământului şi a ştiinţei, ridicarea rolului instruirii
(în primul rând, al celei ecologice) în viaţa socială. Pentru societatea instructivă e caracteristică educaţia
permanentă, ce se va realiza atât in sistemul educaţiei formale (in şcoli, universităţi ş.a.), cât şi în cel al
educaţiei neformale (organizate în locuri, ce n-au o misiune educaţională proprie – cluburi, asociaţii etc.),
al educaţiei incidentale, ocazionale (programe radio şi TV etc.), realizându-se, cu predilecţie, învăţământul
la distanţă (inclusiv cel ecologic).
Se va realiza internaţionalizarea învăţământului, învăţarea de-a lungul întregii vieţi, deschiderea
învăţământului spre societate. Vor domina strategiile (inclusiv cele ecologice) pe termen lung,
acumularea resurselor-cheie. Se va realiza o viteză înaltă de acţiune şi reacţiune. Se va dezvolta şi
învăţământul ecologic deschis la distanţă, în şcolile de toate gradele şi pentru toate vârstele. Se vor
pregăti specialişti de înaltă calificare în problemele de protecţie a mediului. Anume, prin audienţă,
cooperare şi protecţie a mediului, omenirea va ajunge la o dezvoltare durabilă. Intelectul social va
deveni nu numai noosferic, dar şi etosferic. Locul central în producere îl vor ocupa normele etice.
Cultura acestei societăţi va fi cultura ecologică, legată, de asemenea, de problemele ecologiei
sufletului. Se va educa la oameni capacitatea de a realiza acţiuni adecvate mediului ambiant, o
responsabilitate înaltă faţă de Biosferă, Pământ, Cosmos, Etosferă. În societate, va exista un sistem
educativ şi didactico-instructiv ecologic, dirijat spre menţinerea şi dezvoltarea conştiinţei ecologice
despre lume, spiritualităţii ecologice, a unei culturi naturale şi socio-umano ocrotitoare.

151
 Astfel, după părerea noastră, numai societatea instructivă, cu adevărat ecologică, va asigura o
dezvoltare durabilă a societăţii, şi „vectorul” dezvoltării omenirii constă în trecerea de la civilizaţia
tradiţională la cea tehnogenă şi, în continuare, la cea informaţională şi postinformaţională instructivă,
noosferică, şi pe această cale va fi stabilită o dezvoltare stabilă, legată de reglementarea tuturor formelor
de activitate a omului de supravieţuire a lui. La etapa post informaţională, locul ideii „dominaţiei omului
asupra naturii” îl va lua ideea coevoluţiei sistemelor naturale, sociale, culturale, în care va domina cultul
dialogului, al consimţământului, coordonarea diferitelor interese, indulgenţa faţă de pluralismul de
valori.
În aşa mod, se realizează rolul formativ al filosofiei ştiinţei ecologice, concomitent cu cel al
filosofiei ştiinţei economice, politice, juridice, pedagogice.

152
 ÎNCHEIERE

În lucrare, societatea contemporană este analizată ca o societate postmodernă ce reprezintă o

perioadă de trecere de la societatea industrială, modernă, la cea informaţională, examinându-se esenţa,
constituirea şi dezvoltarea acestei societăţi, problemele filosofice şi metodologice, condiţionate de
apariţia şi dezvoltarea noilor tehnologii informaţionale şi comunicative, precum: filosofia Internetului,
filosofia lumilor virtuale, cât şi rolul specific formativ al filosofiei ştiinţei, al ştiinţei economice, politice,
juridice, pedagogice, ecologice, urmărind scopul de a examina o metodologie nouă, proprie ştiinţei
postmoderne din societatea postmodernă, un fel de ,,organon postmodern”.
Ca rezultat al investigaţiilor realizate în lucrare, se formulează următoarele concluzii şi
recomandaţii:
1. În calitate de baze metodologice ale constituirii societăţii postmoderne, sunt elucidate teoria
societăţii postindustriale a lui D.Bell şi a altor autori ai teoriei postindustriale, cât şi „filosofia eliberării”,
a filosofilor latino-americani contemporani, pe care au numit-o „filosofie metamodernă”, cât şi
concepţiile cu privire la „filosofia eliberării” ale intelectualilor ruşi de până la şi după destrămarea
URSS, ce privesc dezvoltarea societăţii contemporane ca civilizaţie mondială nouă, constituită prin
eforturile atât ale culturii occidentale, cât şi ale celei neoccidentale, în special, ale celei ruse.
2. Societatea postmodernă survine din societatea modernă din contul asimilării ordinii din mediu.
Dezvoltarea „traiectoriilor” sistemului e determinată de diferite condiţii iniţiale, de anumiţi atractori, ce
reprezintă anumite stări relativ-durabile ale sistemului social postmodern, care „trage” după sine această
dezvoltare. Analizând dezvoltarea societăţii postmoderne din ţările industrial-dezvoltate şi a societăţii
postmoderne postsocialiste în plan economic, social, social-cultural, politic şi ideologic, se formulează
concluzia că dezvoltarea societăţii, în viitor, se va realiza odată cu trecerea la o societate, ce va dispune
de o ordine social-economică şi politică, de o ideologie ce ar purta un caracter interactiv, va fi
caracterizată de o atitudine evoluţionist-instituţionalistă, reprezentând o sinteză a diferitelor atitudini
teoretice în realizarea reformelor economice.
3. În lumina filosofiei alternativei istorice, constatăm o schimbare a „vectorului” dezvoltării,
ajungem la concluzia că are loc o cotitură de la faza dezvoltării proprietăţii private pe seama celei
personale şi sociale (în sclavagism, feudalism şi capitalismul timpuriu, de exemplu), la faza dezvoltării
proprietăţii personale pe seama proprietăţii private şi sociale (în societatea postmodernă din ţările
industrial-dezvoltate şi în societatea postmodernă din ţările postsocialiste), dominantă în societatea
postmodernă devenind proprietatea asupra informaţiei, cunoştinţelor, care nu poate fi înstrăinată:
societatea viitoare devenind o orânduire, a cărei bază iniţială o constituie egalitatea proporţională, când
fiecare individ se consideră în raport cu capacităţile, aptitudinile sale, talentul său, cu rezultatele, sau
creaţiile sale, cu meritul său, devenind o societate noocrată.
4. Analizând dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi comunicative în plan mondial şi în
Republica Moldova, în lucrare, se trage concluzia că, în anii 50, ai secolului XX, s-a trecut de la
revoluţia industrială la cea tehnico-ştiinţifică, în domeniul tehnicii de calcul, trecându-se la realizarea
revoluţiei computeriale, iar în anii 70-80, ai secolului XX, s-a realizat trecerea la revoluţia
informaţională, iar prin aceasta şi la societatea postmodernă, legată de apariţia Internetului, ca sistem
principial deschis. Analizând realizarea revoluţiei computeriale şi informaţionale, în Republica
Moldova, se constată că realizările obţinute în anii 90 ai secolului XX, în aceste domenii s-au dovedit a
fi destul de modeste, propunându-se luarea de măsuri, pentru ca, în următorii 10-15 ani, să se atingă un
nivel de informatizare a societăţii, caracteristic măcar pentru ţările cu un nivel mediu de dezvoltare,
soluţionarea edificării economice, ce va duce la dublarea veniturilor din buget şi crearea aproximativ a
300 mii locuri de muncă de înaltă calificare pentru dezvoltarea accelerată a ţării şi trecerea ei mai rapidă
la treapta societăţii informaţionale.
5. Analizând probleme privitor la filosofia Internetului, se trage concluzia că, pe la sfârşitul
secolului XX, omenirea este martor al naşterii unui nou cer şi a unui nou pământ; informaţia, în prezent,
s-a transformat în esenţă de sine stătătoare, odată cu substanţa şi energia. Informaţia în lumea virtual-
computerială este pusă în locul materiei: informaţia şi tehnica, din mijloace de activitate ale omului, se
transformă în mijloace de trai. Comunicarea nemijlocită a membrilor societăţii de azi, care reprezintă un

153
sistem sociotehnic, este înlocuită prin comunicaţia cu ajutorul tehnologiilor informaţionale şi
comunicative. Filosofia Internetului reprezintă una din paradigmele importante ale ştiinţei postneclasice,
care formează bazele unei înţelegeri a lumii, fiind orientată la căutarea legăturilor destul de generale ale
evoluţiei şi autoorganizării sistemelor naturale, sociale, cognitive, deschizând noi perspective pentru
cercetări futurologice.
6. Analizând problema virtualităţii lumii de pe principii interdisciplinare: de la lumea proceselor
virtuale din fizica cuantică, lumea spirituală a omului, lumea teoriilor ştiinţifice, la realitatea virtuală
computerială, la lumea reţelei globale Internet, în lucrare se formulează concluzia că, datorită realităţilor
virtuale, computerele şi creierul uman intră într-un tărâm, unde comunicarea între ele se poate exercita
la un nivel mai înalt şi această posibilitate nouă din punct de vedere calitativ păstrează promisiunea
extinderii domeniului experienţei umane, asistate de computer în direcţii complet noi, în special în
direcţia creării şi lărgirii mediului educaţional virtual în învăţământul superior.
7. Examinând filosofia postmodernismului ca filosofie a societăţii postmoderne, în lucrare, se
formulează concluzia că, prin aplicarea noilor tehnologii informaţionale, viteza schimbărilor individului
gânditor creşte. Subiectul, datorită influenţei factorilor externi, nu-şi mai păstrează identitatea, devine
variabil. Prin aceasta, se trece de la „etno – fallo – fono – logocentrism”, legat în societatea modernă de
acceptare a supravieţuirii individului actual, la „tehno – intello – info – cifrocentrism”, legat, în
societatea postmodernă, de acceptarea complexităţii, varietăţii individului, trecerea lui în ceva mai nou,
în altceva. Ea e legată de apariţia realităţii informaţionale, de noile posibilităţi deschise de dezvoltarea
societăţii postmoderne, de apariţia şi dezvoltarea „metaculturilor” contemporane.
8. Analizând problemele filosofice ale economiei, în lucrare, se trage concluzia că trecerea de la
societatea modernă la cea postmodernă e legată de internetizarea globală a societăţii, formarea
economiei de reţea, Internetul devine bază economică a acestei societăţi, apare Internet-economia. În
ţările industrial-dezvoltate, apar tehnologiile financiar-speculative ale economiei simbolice a birjei.
Apare o cvasieconomie distructivă. Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei economice în societatea
postmodernă, dând interpretare filosofică a teoriilor economice: a ofertei, a anticipărilor raţionale, a
costurilor de tranziţie, a drepturilor de proprietate, a opţiunii publice, a capitalului uman şi a
comportamentului uman, a teoriilor societăţii informaţionale, precum: teoria „societăţii cunoştinţelor” şi
a economiei inovaţionale, a întreruperii succesivităţii, a societăţii industrial-tehnocrate, a tehnologiilor
intelectuale, a transformărilor postsocialiste şi a globalizării, în lucrare, se formulează concluzia că
aceste teorii orientează personalităţile să contribuie la stimularea ofertei, la anticipări raţionale pe baza
relaţiilor de piaţă existente, la micşorarea costului de tranziţie. Aceste teorii orientează personalităţile şi
la dezvoltarea firmelor, la o rentabilitate mai înaltă a capitalului uman, să-şi îmbogăţească permanent
cunoştinţele, la revigorarea economiei pe baza instaurării relaţiilor de piaţă. Aceste teorii orientează
societatea la stimularea activităţii antreprenorilor, crearea modelelor economice ale dezvoltării
economice pe baza anticipărilor raţionale ale antreprenorilor şi ca tehnologiile informaţionale să
contribuie la formarea proprietăţii intelectuale a economistului. Filosofia managmentului este definită,
în lucrare, ca filosofie a businessului antreprenorial, iar filosofia marketingului – ca filosofie a
businessului afacerilor comerciale.
9. Examinând specificul societăţii postmoderne în plan politic, în lucrare, se menţionează că
Internetul, ca mijloc de colectare a informaţiei, se foloseşte pe larg, în scopuri politice: la petrecerea
efectivă a campaniilor politice, la intensificarea luptei politice virtuale, la dezvoltarea, în continuare, a
Internetului politic ca mediu de democratizare a societăţii, se formulează concluzia că tineretul e mai
uşor de cointeresat în politică cu ajutorul Internetului, decât cu folosirea metodelor tradiţionale şi că de o
activitate politică înaltă dau dovadă oamenii cu studii superioare, că, prin intermediul Internetului, are
loc şi o democratizare mai largă a informaţiei politice.
Analizând rolul formativ al filosofiei ştiinţei politice, dând interpretare filosofică doctrinelor
politice existente în societatea postmodernă, precum: cea a liberalismului „organizat” (în societatea
postmodernă din ţările industrial dezvoltate), şi a liberalismului ,,nostalgic” (în societatea postmodernă
postsocialistă), a conservatorismului socialist (în societatea postmodernă postsocialistă), cea democrat-
creştină şi cea social-democrată, în lucrare, se formulează concluzia că aceste teorii orientează
personalităţile ca, pe baza drepturilor şi libertăţilor existente, să-şi realizeze anumite interese personale.

154
 Ele trebuie să influenţeze activitatea statului prin alegerea unui stat maximal, care intervine în toate
domeniile sociale (conform liberalismului „organizat”), la posedare de proprietate privată, de a fi liber
total de puterea de stat, a influenţa activitatea statului prin alegerea persoanelor oficiale, având dreptul
de a alege şi a profesa meseria dorită, să fie şi responsabil (conform liberalismului ,,nostalgic”), să
păstreze orânduirea veche, ideile tradiţionale, institutele socialiste (conform conservatorismului
socialist), la realizarea unor principii etic-umaniste şi democratice de organizare şi conducere
democratică a societăţii (conform creştin-democraţilor), la o viaţă în condiţiile unei societăţi, bazate pe
proprietatea obştească asupra mijloacelor de producere (conform social-democraţilor). Aceste teorii
orientează societatea – la faptul ca puterea statală să fie limitată de drepturile cetăţenilor, ca societatea
să fie construită pe principii etic-umaniste şi democratice, să ţină cont de aspiraţiile electoratului, să
construiască o orânduire democratică a societăţii fără clase antagoniste.
10. Analizând filosofia ştiinţei pedagogice, a învăţământului, în perioada societăţii postmoderne,
în lucrare, se trage concluzia că, în condiţiile acestei societăţi, confesionalizarea, comercializarea şi
regionalizarea învăţământului au pus la îndoială multe principii filosofice şi pe cele ale învăţământului
din perioada epocii moderne, precum principiul raţionalizării, subminând caracterul general al
învăţământului şi statutul general-cetăţenesc al lui. Aplicarea tehnologiilor informaţionale, a
Internetului, are multe consecinţe pozitive: învăţământul la distanţă ş.a., dar au şi multe consecinţe
negative: prin scoaterea informaţiei din Internet se pierde interesul şi capacitatea elevilor şi studenţilor la
descoperiri independente, devenind incapabili de a construi o comunicare problematică, scade interesul
lor faţă de gândirea teoretică.
11. Analizând filosofia ştiinţei juridice în condiţiile societăţii postmoderne, problemele apărute cu
privire la dreptul constituţional, dreptul de autor, dreptul cu privire la proprietatea intelectuală, dreptul la
exprimarea părerii proprii, dreptul la secretul vieţii particulare ş.a., în lucrare, se menţionează o
insuficienţă de resurse de drept în Internet, evidenţiindu-se două obiective de bază ale dreptului
informaţional: cel economic şi cel politic, recomandându-se lărgirea esenţială a resurselor de drept în
Internet.
Examinând rolul formativ al filosofiei ştiinţei juridice, dând interpretare filosofică şcolii istorice de
filosofie a dreptului, pragmatismului juridic, realismului juridic, teoriei dreptului obiectiv,
neonaturalismului, în lucrare, se formulează concluzia că aceste teorii orientează personalităţile la faptul
că libertatea de decizie juridică nu are caracter veşnic, la perceperea dreptului ca instrument pentru
realizarea anumitor scopuri, la înţelegerea dreptului ca fiind variabil, determinat de necesităţile sociale,
variate şi ele în dependenţă de moment, ţară şi împrejurări. Aceste teorii orientează personalităţile la
faptul că individul are, în societate, o anumită funcţie de îndeplinit, o anumită treabă de cercetat, la
acceptarea dreptului ca lege supremă a tuturor voinţelor, la un „drept just”, la un drept natural cu
conţinut variabil. Aceste teorii orientează la elaborarea dreptului pe baza spiritului poporului, la tratarea,
în mod complex, a problemelor juridice, la orientarea conduitei practice a persoanelor oficiale, cât şi
modul cum ei rezolvă litigiile sociale. Societatea trebuie să reglementeze deciziile tribunalelor,
hotărârile instanţelor, urmând scopul de a atinge, cu ajutorul dreptului, unitatea societăţii, să procedeze
astfel încât dreptul să fie pragmatic, să accepte dreptul la viaţa umanităţii în grupuri organizate, să
contribuie ca sentimentele de justiţie să fie determinate de lege, ca ordinea publică să fie determinată de
valorile şi necesităţile sociale, care şi ele se schimbă în funcţie de moment, ţară şi împrejurări. E nevoie
ca societatea să stabilească o solidaritate a oamenilor, ca conformarea la solidaritate să reprezinte o
regulă de drept, ce se impune atât statului, cât şi cetăţenilor, să asigure domnia justiţiei pe baza unui
„drept just”, a unui drept natural cu conţinut variabil. În lucrare, e formulată şi concluzia în privinţa
necesităţii aplicării, în gândirea filosofico-juridică, în etapa societăţii postmoderne, a unui anumit
principiu al antagonismului, cerându-se analizarea aceste idei pe baza logicii dinamice a
contradictoriului.
12. Examinând filosofia ştiinţei ecologice, în lucrare, se formulează concluzia că problema
ecologică este problema necorespunderii esenţei naturale a omului şi a condiţiilor naturale umanizate, a
existenţei lui, care reprezintă cazul particular al problemei „artificialului şi naturalului”. Problema
ecologică, apărută în societatea modernă, capătă anumite premise de rezolvare în societatea
postmodernă, când omul se perfecţionează, se autoconstruieşte, autocrează cu ajutorul tehnologiilor

155
informaţionale prin intermediul lumii virtuale, interne a omului. Structura de reţea va crea şi anumite
„pivoturi” de reţinere ecologică, omul, acomodându-se la mediul transformat, creându-se condiţii pentru
a „scoate” problema ecologică, omul perfecţionat, punându-se în corespundere cu mediul natural
transformat. Se constată că „vectorul” dezvoltării omenirii constă în trecerea de la societatea tradiţională
şi modernă la cea postmodernă şi informaţională, noosferică, şi pe această cale va fi stabilită o
dezvoltare stabilă, când locul ideii „dominaţiei omului asupra naturii” îl va lua ideea dirijării biosferei,
ideea coevoluţiei sistemelor naturale, sociale, artificiale, culturale, în care va domina cultul dialogului, al
consimţământului, coordonarea diferitelor interese, indulgente faţă de pluralismul de valori.
Astfel, societatea postmodernă înaintează o mulţime de probleme filosofice şi metodologice, prin a
căror rezolvare vor fi înlocuite cu altele noi, şi mai profunde, pe măsura dezvoltării civilizaţiei umane în
viitor.

156
 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:

Introducere

1. Hîncu R. Economia informaţională: aspecte manageriale şi investiţionale. Chişinău, S.n (Comb.

Poligr.), 2002

Capitolul I

1. Bell D. The Coming of Post-Industrial Society-N.Y., Basic Books, 1976; Bell D. The Cultural
Contradictions of Capitalism. -N.Y., Basic Books, 1996.
2. Kahn H. Forces for Change in the Final Third of the Twenteent Century. -N.Y., Hudson Institute,
1970.
3. Horowitz S.L. Communicating Ideas: The Crisis of Publishing in a Post-Industrial Society. -N.Y.,
1986.
4. Тоффлер А. Третья волна - М., ЛСТ, 1999.
5. Bell D. The Coming of Post-Industrial Society. -N.Y., Basic Books, 1976.
6. Bell D. The Cultural Contradictions of Capitalism. -N.Y., Basic Books, 1976.
7. Белл Д. Грядущее постиндустриальное общество. Опыт социального программирования. -
М., Академия, 1999.
8. Bell D. The Coming of Post-Industrial Society. -N.Y., Basic Books, 1976.
9. Bell D. The Cultural Contradiction of Capitalism. -N.Y., Basic Books, 1996.
10. Bell D. The Winding Passage: Sociological Essays and Journeys. -New. Brunswiorck, Transaction
Publishers, 1991.
11. Bell D. The Rezumption of History in the New Century// Bell D. The End of Ideology. On the
Exhanstion of Political Ideas in the Fifties. -Cambridge. -London, 2000.
12. Citat după: Inglehart R. Culture Shift in Advanced Industrial Society. -N. Y., 1990.
13. Drucker P.F. Post-Capitalist Society. -N.Y., Herpa Business, 1996.
14. Riesman D. Leisure and Work in Post-Industriel Society. -N.Y., 1958.
15. Sakaya T. The Knowledge-Value Revolution or a History of the Future. -Tokyo-N.Y.,1991.
16. Bell D. The Cultural Contradiction of Capitalism, -N.Y., Basic Books, 1990.
17. Тоффлер А. Третья волна. -М., ЛСТ, 1999.
18. Bell D. The Coming of Post-Industrial Society. -N.Y., Basic Books, 1976.
19. Bell D. Sociological Journeys. Essays 1960-1980.-L., 1980.
20. Idem.
21. Тоффлер А. Третья волна. -М., ЛСТ, 1999.
22. Bell D. The End of Ideology. On the Exhanstion of Political Ideas on the Fifties. -Cambridge,
London, 2000.
23. Idem.
24. Rumleanschi P. „Filosofia eliberării” şi problema dezvoltării ştiinţei economice la etapa actuală
//Conferinţa corpului didactico-ştiinţific, Bilanţul activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1996/1997.
Rezultatele comunicărilor-Chişinău. Ed. USM, 1998.
25. Аникеева Е.И., Семушкин А.В. Диалог цивилизаций Восток-Запад // „Вопросы философии”.
1998-N 22.
26. Деменчoнoк Э.В. Философия освобождения // Из истории философии Латинской Америки
XX века.- М. Наука, 1988.
27. Vezi: Петякшева Н.И. Этичeckая философия Энрике Дусселя// Из истории философии
Латинской Америки XX века.- М. Наука, 1988.
28. Философская мысль современной Латинской Америки. -МИНИОН СССР, 1967.
29. Vezi: Петякшева Н.И. Латиноамериканская “философия освобождения” преодоление
западного // Вопросы философии. – 2000 - N8.
30. Idem.

157
31. Фукуяма Ф. Конец истории? // Вопросы философии –1990 - N3.
32. Поздняков Э. Национальное и интернациональное во внешней политике // Мировая
Экономика и Международные Отношения. - 1989. -N. -5.
33. Дилигенский Г. “Конец истории” или смена цивилизаций? // Вопросы философии. - 1991-
N3.
34. Goble Paul A. Can We Help Russia Become a Good Neighbour? // Democratizatsiya. The Tournal
of Post Soviet Democratizatia. -2. -1994 -N7.
35. Примаков Е. Международные отношения накануне ХХI века // Международная жизнь. -1996.
-N10.
36. Дугин А. Апология национализма // Консервативная революция. М. -1994.
37. Красин Ю. О российских национальных интересах // Свободная мысль.-1996.-N3
38. Хакен Г. Информация и самоорганизация: Макроскопический подход к сложным системам.
М., Мир, 1991
39. Ахромеева Т.С., Курдюмов С.П., Малинецкий Г.Г. Парадоксы мира нестационарных
структур//Новое в жизни, науке и технике. Математика, кибернетика. -М., Знание, 1985
40. Ţârdea T.N., Sinergetică, alinearitate, autoorganizare, -Chişinău, USMFCh, N.Testemiţeanu, 1998.
41. Мясникова Л.А. Экономика постмодерна и отношения собственности//Вопросы философии.
-2002- N-7.
42. Юрьев А. Вместо разума – информация, вместо веры – лицедейство, вместо воли –
деньги//МОСТ. -2000- N-40.
43. Бузгалин А.В. „Постиндустриальное общество” – тупиковая ветвь социального развития
(критика практики тотальной гегемонии капитала и теорий постиндустриализма)// Вопросы
философии. -2002- N-5.
44. Войскунский А.Е. Метафоры интернета// Вопросы философии. -2002- N-11.
45. Мясникова Л.А. Экономика постмодерна и отношения собственности//Вопросы философии.
-2002.- N.-7.
46. Idem.
47. Бузгалин А.В. “Постиндустриальное общество” – тупиковая ветвь социального развития
(критика практики тотальной гегемонии капитала и теорий пост-индустриализма)// Вопросы
философии. -2002.- N.-5
48. Idem.
49. Юрьев А. Вместо разума – информация, вместо веры – лицедейство, вместо воли –
денги//МОСТ.-2000.- N.-40.
50. Мясникова Л.А. Экономика постмодерна и отношения собственности//Вопросы философии.
-2002.- N.-7.
51. Idem.
52. Бузгалин А.В. “Постиндустриальное общество” – тупиковая ветвь социального развития
(критика практики тотальной гегемонии капитала и теорий постиндустриализма)// Вопросы
философии. -2002.-N.-5.
53. Idem.
54. Мясникова Л.А. Мезологистика: информация и ожидания.-Санкт-Петербург, изд-во СПб ГУ,
1999
55. Рашковский Е., Постмодерн: культурная революция или культурная контрреволюция? //
Мировая Экономика и Международные Отношения. -1999.- N.-7.
56. Мясникова Л.А. Экономика постмодерна и отношения собственности//Вопросы философии.
-2002.- N.-7.
57. Юрьев А. Вместо разума – информация, вместо веры – лицедейство, вместо воли –
деньги//МОСТ.-2000.- N.-40.
58. Моисеев Н., Революция или стагнация ? // Свободная мысль. -1998.- N.-9-12.
59. Idem.
60. Ананьин О., Концепции экономической трансформации постсоветских обшеств// Мировая
Экономика и Международные Отношения, -1996.- N-6

158
61. Дерябина М. Институциональные аспекты постсоциалистического переходного периода //
Вопросы экономики. -2001.- N.-6.
62. Ball A. Economii în tranziţie. - Bucureşti., 1997.
63. Moldovanu D. Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei. - Chişinău, 2004.
64. Сорочан О.П. Социально-экономические трансформации: cпецифика постсоциализма. –
Кишинёв, Ed. ASEM, 2002.
65. Zbârciog V. Tranziţia. Aspecte metodologice şi manageriale. -Chişinău, Ed. ASEM, 1997
66. Ананьин О. Концепции экономической трансформации постсоветских обшеств// Мировая
Экономика и Международные Отношения. - 1996. - N.-6.
67. Дерябина М. Институциональные аспекты постсоциалистического переходного периода //
Вопросы экономики. - 2001. - N. -6.
68. Ball A., Economii în tranziţie. - Bucureşti, 1997
69. Idem.
70. Moldovanu D., Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei -Chişinău, 2004.
71. Сорочан О.П., Социально-экономические трансформаций; специфика постсоциализма. –
Кишинев, Ed. ASEM, 2002.
72. Moldovanu D., Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei - Chişinău, 2004.
73. Сорочан О.П., Социально-экономические трансформаций; специфика постсоциализма. –
Кишинев, Ed. ASEM, 2002.
74. Zbârciog V., Tranziţia. Aspecte metodologice şi manageriale. - Chişinău, Ed. ASEM, 1997.
75. Moldovanu D., Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei, - Chişinău, - 2004.
76. Idem.
77. Дерябина М. Институциональные аспекты постсоциалистическово переходного периода //
Вопросы экономики. - 2001. - N. -6.
78. Сорочан О.П., Социально-экономические трансформации: специфика постсоциализма. –
Кишинев, Ed. ASEM, 2002.
79. Moldovanu D., Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei, - Chişinău, - 2004.
80. Сорочан О.П., Социально-экономические трансформации: специфика постсоциализма. –
Кишинев, Ed. ASEM, 2002.
81. Idem.
82. Idem.
83. Idem.
84. Idem.
85. Vezi: Обсуждение книги Т.И. Ойзермана „Марксизм и утопизм” // Вопросы философии.-
2002.-N.-2.
86. Кондорсэ Ж.А. Эскиз исторической картины прогресса человеческого разума. М., Соцэкгиз,
1936.
87. Idem.
88. Иноземцев В.Л. К теории постэкономической формации. -М., 1995.
89. Гоббс Т. Сочинения. В 2х Т.-Т.1.-М., Мысль, 1989.
90. Локк Дж. Сочинения. В 3х Т.-Т.3.-М., Мысль, 1988.
91. Иноземцев В.Л. Собственность в постиндустриальном обществе в исторической
ретроспективе // Вопросы философии. - 2000.-N.12.
92. Vezi: Oprişan M. Gândirea economică în Grecia antică. _B. Ed. Academiei R.P.R., 1964.
93. Idem.
94. Чупров А.И История политической экономии. – М., 1904.
95. Vezi: Кенэ. Ф. Избранные экономические произведения. -М., Соцэкгиз, 1960.
96. Smith A. Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei. v.1-. Chişinău, Universitas, 1992.
97. Ricardo D. Despre principiile economiei politice şi impunerii //Opere alese în 2 Vol.- Vol.1. -
Chişinău, Universitas, 1993.
98. Милл Дж. Основы политической экономии. -Т1.- М., 1980.
99. List F. Sistemul naţional de economie politică. - Bucureşti. Edit. Acad. R.S.R., 1973.

159
100. Fourier Charles. Opere economice. - Chişinău, Universitas, 1992.
101. Marx K. Capitalul: Critica economiei politice. - Bucureşti. Ed. de Stat pentru Lit. Politică, 1958.
102. Маркс К. и Энгельс Ф. - Соч. - Т. 4.
103. Маркс К. и Энгельс Ф. - Соч. -Т. 19.
104. Иноземцев В.Л. Собственность в постиндустриальном обществе в исторической
ретроспективе// - Вопросы философии. - N-12.
105. Idem.
106. Idem.
107. Idem.
108. Vezi: Обсуждение книги Т.И. Ойзермана „Марксизм и утопизм” // Вопросы философии. -
2002.- N-2.
109. Петросян В.К. Понятие и сущность ноократического общества // Вопросы философии. -
2002.-N.-10.
110. Idem.
111. Rumleanschi P. Epistemologia economică. - Chişinău. Ed. ASEM, 2000.

Capitolul II

1. Thomas Ronald Ide. Tehnologia //Microelectronica şi societatea la bine şi la rău. Raport către
Clubul de la Roma. - Bucureşti,1985
2. Idem.
3. Лучшие СМИ - Интернет// Мир Internet. - 2002. - N.-10
4. Bolun I. Iniţiere în reţele Internet-Chişinău, Ed. ASEM, 1997
5. Число домашних интернетчков перевалило за полмилиарда//Мир Internet. - 2002.- N-4
6. Idem.
7. Ghilic-Micu B.M., Stoica M., e-Activităţile în societatea informaţională. - Bucureşti, Ed.
Economică, 2002
8. Аргентина и Бразилия выходят в Сеть // Мир Internet. - 2002.- N.6-7
9. Головин А. Телеработа - Взгляд на рубеже XXI века // Мир Internet. - 2001. - N.4
10. Новая цель США - высокоскоростные каналы //Мир Internet. - 2002.- N.4.
11. Idem.
12. Летающий Интернет// Мир Internet. - 2002. - N.2
13. Bolun I. Iniţiere în reţele Internet -Chişinău, Ed. ASEM, 1997.
14. Bolun I. Reţelele informaţionale în societatea modernă //Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor
informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului. Conferinţa
internaţională, 20-21 martie 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
15. Тарасов С. Куда идёт компьютерный мир // Мир Internet-2001.- N.6-7
16. Олифер Н., Олифер В. Протокол IP-по пути в будущее // Мир Internet. -1997.- N.7
17. Bolun I. Iniţiere în reţele Internet. –Chişinău , Ed. ASEM, 1997.
18. Bolun I. Reţelele informaţionale în societatea modernă //Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor
informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului. - Conferinţa
internaţională, 20-21 martie, 2003. - Chişinău , Ed. ASEM, 2003.
19. Apopei N., Apostol C. Analiza şi proiectarea sistemelor informative economice. Bucureşti, 1989.
20. Волоха А. WAP нового поколения //Мир Internet. -2002. - N.1
21. Агизумцян Аре. Мобильный Интернет //Мир Internet. -2001. - N.1
22. Петров К. Мобильная революция //Мир Internet. -2001. - N.5
23. Сергеев А., Лосев Н. Технологии связи и Интернет //Мир Internet. -2000. - N.2
24. Сироткин Я. Java в Сети //Мир Internet. -2001. - N.12
25. Темерев А. Эволюция Java //Мир Internet. -2002.- N.9
26. Лапнин А. Flash- это просто! //Мир Internet. -2001.- N.8
27. Говорун М. Что такое интернет-кино? //Мир Internet. -2001.- N.3
28. Говорун М. Новый виртуальный «пряник» //Мир Internet. -2002.- N.4

160
29. Иванов А. Интерактивное телевидение: проблемы и перспективы //Мир Internet. -2001.- N.1
30. Vezi: Hîncu R. Economia informaţională: aspecte manageriale şi investiţionale.- Chişinău, S.n
(Comb. Polig.), 2002
31. Vezi: Bolun I., Nazaroi I.,Muzâca Ş. Crearea Reţelei Informatice Naţionale// Transport şi
comunicaţii. - 2002.-N.2
32. Vezi: Ляху Ф. С. и др. Автоматизированные системы управления в народном хозяйстве
МССР. - Кишинёв, Картя Молдовеняскэ, 1977
33. Costaş I., Chirev P., Zacon T. Infrastructura informaţională în Republica Moldova. - Chişinău,
Tipografia Centrală, 2001
34. Vezi: Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova, „Cu privire la proiectul director al informatizării
societăţii în Republica Moldova şi mecanismul realizării lui” // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova - 1995-24 martie.
35. Vezi: Hîncu R. Economia informaţională: aspecte manageriale şi investiţionale - Chişinău, S.n
(Comb. Polig.), 2002
36. Din cuvântarea de salut a Preşedintelui Republicii Moldova, V. Voronin, către naţiune cu ocazia
aniversării a 10-a de la proclamarea independenţei Republicii Moldova // Moldova Suverană. -
2001.-27 august.
37. Перчинская И. Исcледования новых информационых технологий для привлечения частных
инвестиций на фондовом рынке Молдовы // Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor informaţionale
şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului. - Conferinţa internaţională, 20-
21 martie, 2003.- Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
38. Costaş I. Tehnologia prelucrării automatizate a informaţiei economice. - Chişinău, Ed. ASEM,
2003.
39. Vezi: Strategia de dezvoltare social-ecomomică a Republicii Moldova până în anul 2005. -
Chişinău, Institutul de cercetări ştiinţifice în domeniul Informaţiei Tehnico-Economice, 2000.
40. Ceaparu M. Comunicare prin intermediul reţelelor de calculare – Bucureşti, Ed. Tehnică, 1996
41. Vezi: Comunicare şi informaţie. –Bucureşti, 1994
42. Iorgulescu I. Internet: Poşta electronică standard. - Bucureşti, Ed. Tehnică 1975
43. Войскунский. A.E.Метафоры Интернета //Вопросы философии. - 2001. - Nr. 11
44. Detailat despre categoriile Filosofiei Internetului, vezi: Rumleanschi P. Filosofia Internetului,
etapele apariţiei, categoriile ei fundamentale, rolul lor în dezvoltarea ştiinţei contemporane//
Actualitatea filosofiei: aspecte teoretice şi practice. - 12-14 mai, 1999, Chişinău, Centrul Editorial al
USM, 1999.
45. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной
культуре// Вопросы философии. -2003. - N-12
46. Idem.
47. Микешина Л.А., Опеньков М.Ю. Новые образы познания и реальности. - М., 1997
48. Стёпин В.С. Теоретическое знание. -М., Наука, 2000
49. Громыко Н.В. Интернет и постмодернизм, их значение для современного образования //
Вопросы философии. -2002.- N-2
50. Idem.
51. Haneyentt Jerry. Utilizarea Internetului. - Bucureşti, 1996.
52. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии. -2003.- N-12
53. Idem.
54. Idem.
55. Idem.
56. Шмелев А.Г., Рихленская Е.И., Ларионов А.Т. Психологические аспекты самопрезентации
пользователя Интернета // Российская конференция по экологической психологии. - Тезисы.
- М, 2000
57. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии. -2003. - N-12

161
58. Idem.
59. Idem.
60. Idem.
61. Кандыба O.В., Кандыба В.М. Управляемый медиативный автотренинг. Фармакологический
гипноз. - М., Медицина, 1990
62. Носов Н.А. Виртуальная психология. - М., 2000
63. Vezi: Пограничное сознание. M. - 1993
64. Субботский Е.В. Индивидуальное сознание как система реальности // Традиции и
перспективы деятельностного подхода в психологии. - М., 1999
65. Розин В. М., Существование и реальность: смысл и эволюция понятий в европейской
культуре // Вопросы методологии. -1994 - №.3 – 4.
66. Фейнман Р. КЭД – странная теория света и вещества. – М, Наука, 1988; Готт В.С.
Философские вопросы современной физики. – М, Высшая школа, 1972.
67. Носов Н. А. Виртуальная реальность // Вопросы философии. -1999. -№10; Носов Н.А.
Психологические виртуальные реальности. – М., 1994; Носов Н.А. Виртуальная психология.
– М., 2000.
68. Гамильтон Дж. Смит Э., Уильямс М. и др. Виртуальная реальность // Бизнес уик. – 1993. - №
1.
69. Пекер Ф. Л., Морозов Б. А. Прикладное программирование в системе виртуальных машин
ЕС ЭВМ. – Минск, Вышэйшая Школа, 1989.
70. Ахутин А.В. История принципов физического эксперимента (от античности до XVII в.) – М,
Наука, 1976.
71. Vezi: Островская Е.Г., Рудой В.И. Комментарии // Классическая йога («Йога-Сутры»
Патанджали и «Вьясабхашья»). – М., 1992.
72. Васубандху. Абхидхармакоша. - Улан-Удэ, 1980.- гл.1 и 2.
73. Аристотель. Метафизика // Сочинения, В 4-х Т. -т.1.– М, Мысль, 1978.
74. Лукреций Кар. О природе вещей. – М, 1983.
75. Августин. Исповедь // Антология мировой философии, в 4х т. – т.1, ч.II.– М., Мысль, 1969.
76. Ибн-Сина. Книга спасения (о вечности мира) // Антология мировой философии. В 4х т. - т.1.-
ч.II. -М, Мысль, 1969.
77. Ибн-Рoшд. Опровержение опровержения //Антология мировой философии. В 4х т. - т.1. -ч.II.
–М., Мысль, 1961.
78. Фома Аквинский. Сумма против язычников // Антология мировой философии. В 4х т. -т.1. -
ч.II. -М, Мысль, 1961.
79. Ахутин А.В. История принципов физического эксперимента (от античности до XVIII в.). –
М, Наука, 1976.
80. Кузанский Н. Сочинения, В 2-х Т. - Т II – М., Мысль 1980.
81. Коперник Н. [Сборник] K 500 – летию со дня рождения: 1473 - 1973. -М., Наука, 1947.
82. Галилей Г. Избранные труды. B 2-х Т. –т.1.-М., Наука, 1964
83. Бэкон Ф. Новый Органон // Сочинения. - В 2-х Т. -т.2.-кн.2.– М., Наука, 1978.
84. Idem.
85. Фейнман Р. КЭД - странная теория света и вещества. – М., Наука, 1988.
86. Готт В.С. Философские вопросы современной физики. – М., Высшая школа, 1972.
87. Румлянский П.М. Философия и физика микромира. – Кишинёв, Штиинца, 1973.
88. Чу Дж. Гелл-Манн М., Розенфельд А. Сильно-взаимодействующие частицы // Над чем
думают физики. Элементарные частицы. – М., 1965.
89. Пекер Ф. Л., Морозов Б. А. Прикладное программирование в системе виртуальных машин
ЕС ЭВМ. – Минск, Вышэйшая, Школа, 1989.
90. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии. – 2003. –N 12.
91. Носов Н. А. Виртуальная реальность // Вопросы философии. 1999, -N 5
92. Rheingold H. The Virtual community. -Reading, 1993.

162
 93. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии. – 2003. –N 12.
94. Idem.
95. Logofătu C. Lumea virtuală se implică în salvarea lumii materiale // Planeta Internet. – 1998. -N-20.
96. Гамильтон Дж., Смит Э., Улъямс М. и др. Виртуальная реальность // Бизнес уик. – 1993 - №
1.
97. Петрова Н. Виртуальная сфера. Или новое лицо в пространстве виртуальной реальности //
Мир ПК. -1998 .– N: 2.
98. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии. – 2003. –N: 2.
99. Розин В.М. Существование и реальность: Смысл и эволюция понятий в современной
культуре // Вопросы методологии. - 1990.- N.-3-4
100. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии – 2003. –N: 2.
101. Войскунский А.Е. Метафоры Интернета. -2001. – N: 1.
102. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии. – 2003. –N: 2.
103. Idem.
104. Фриндже. В., Келер.Т. Публичное конструирование „Я” в опосредованом компютерном
обшении: гуманитарные исследования в Интернете. – М, 2000.
105. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии. – 2003. –N: 2.
106. Burdea. G. Virtual Reality Systems and Application // International Conference Shard Couree. -
1993, aprilie 22.
107. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
// Вопросы философии. – 2003. –N: 2.
108. Дальникова А.А., Чудова Н.В. Психологические особенности суперпрограмистов //
Психологический журнал. – 1997. - Т.18. – N1.
109. Иноземецев В.Я. Собстенность в постиндустриальном обществе в исторической
ретроспективе //Вопросы философии.-2000.-№12.
110. Тоффлер А. Третья волна.- М., АСТ, 1969
111. Фукуяма Ф. Конец истории //Вопросы философии.- 1990.- N-3.
112. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
(материалы ‹‹Круглого стола››) //Вопросы философии. -2003. -№12.
113. Vezi: Idem.
114. Vezi: Idem.
115. Vezi: Idem.
116. Vezi: Idem.
117. Vattimo Gianni. The Transparent Society. - Cambridge, Polity Press, 1992
118. Ницше Ф., Фрейд З., Фромм Э., Камю А., Сартр Ж. П. Сумерки богов. – М., изд-во Полит.
Лит., 1990.
119. Vezi : Idem.
120. Deleuze G. Nietszche et la philosophie. – Paris. 1988.
121. Lyon D. Postmodernitatea. – B. Editura Du Style, 1998.
122. Idem.
123. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
(материалы ‹‹Круглого стола››) //Вопросы философии.-2003.-№12.
124. Sousa Santos B. de A Discourse on the Schiences //Reviev. – 1992. – Vol XV. – N-1.
125. Prakash G. Can the Subaltern ride? //Comparative Studies in Society and History. – 1992 – Vol 34 –
N-1
126. Wallerstein I. The Challennge of Maturity: Whither Social Sciences? // Reviev. – 1992. – Vol XV,
N-1

163
127. Derrida J. Critical Render. - Oxford, 1992.
128. Sontag Susan. Hillness as Metaphor. - Harmandswortt, Penguin, 1991.
129. Poster M. The Mode of Information. Poststructuralism and Social Concret. – Cambridge, 1990
130. Lyotard J. The Posmodern Condition: A Raport of Knoweledje. Mineapolis, University of Minesota
Press, 1984.
131. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
(материалы ‹‹Круглого стола››) //Вопросы философии.-2003. - №12.
132. Idem.
133. Бабаева Ю.Д., Войскунский А.Е., Смыслова О.В. Интернет: воздействие на личность //
Гуманитарные иследования в интернете. - Мужайск, Тера, 2000
134. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
(материалы ‹‹Круглого стола››) //Вопросы философии. -2003.-№12.
135. Idem.
136. Idem.
137. Idem.
138. Idem.
139. Idem.
140. Idem.
141. Idem.
142. Idem.
143. Idem.
144. Idem.
145. Idem.
146. Idem.
147. Idem.
148. Gianni Vattimo. The Transparent Society. – Cambridge, 1992
149. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
(материалы ‹‹Круглого стола››) //Вопросы философии. -2003. -№12.
150. Robertson Roland. After Nostalgia? //Bruyan Turner (ed.) Theories of Modernity and
Postmodernity. - Londra şi Neobury Press, CA Saje, 1990
151. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
(материалы ‹‹Круглого стола››) //Вопросы философии. -2003. -№12.
152. Idem.
153. Idem.
154. Idem.
155. Culler J. On Desconsttruction Theory and Criticism after Structuralism. – London, 1983.
156. Lyotard J.-F. The Postmodern Condition: A Raport of Knoweledje. Mineapolis, University of
Minesota Press, 1984.
157. Idem.
158. Rosneau P. Modern and Post Modern Sciences: Some Contrasts // Reviev. – 1992. – vol. XV. - №1.
159. Vezi: Новые информационные технологии и судьбы рациональности в современной культуре
(материалы ‹‹Круглого стола››) //Вопросы философии. -2003. -№12.

Capitolul III

1. Petcu G., Ţapoc V.: Rolul formativ al filosofiei // Filosofie, Ştiinţă. Politică: realizări, implementări,
perspective. Materialele Conferinţei Internaţionale din 28-29 noiembrie, 2002. – Chişinău, Centrul
editorial al USM, 2003.
2. Ţapoc V. Filosofie şi democraţie // Filosofie. Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective.
Materialele Conferinţei Internaţionale din 28-29 noiembrie, 2002. – Chişinău, Centrul editorial al
USM, 2003.

164
3. O analiză mai detaliată despre filosofia ştiinţei economice din epoca modernă. - vezi: Rumleanschi
P. Epistemologia economică. – Chişinău, Ed. ASEM, 2000.
4. Academia de Ştiinţe a Moldovei. Raport despre activitatea ştiinţifică şi organizatorică în anul 2001. -
Chişinău, Ştiinţa, 2002.
5. Zbârciog V. Tranziţia. Aspecte metodologice şi manageriale. - Chişinău, Ed. ASEM, 1997.
6. Şişcan N. Economia politică contemporană. – Chişinău, Ed. ASEM, 2001.
7. Корпоративный интернет - что выбрать? //Мир Internet. -2002.- N.5.
8. Chişcă M. Aspectele pozitive şi negative ale globalizării // Republica Moldova în cadrul procesului
contemporan de globalizare (masa rotundă). - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
9. Belostecinic Gr. Globalizarea, regionalizarea şi competivitatea economică // Probleme regionale în
contextul procesului de globalizare. Simpozion Internaţional. - 9-10 octombrie, 2002. – Chişinău,
Ed. ASEM, 2002.
10. Hîncu R. Economia informaţională: aspectele manageriale şi investiţionale. – Chişinău, S.n (Comb.
Poligr.), 2002.
11. Idem.
12. Roşca Al. Problematica civilizaţională în contextul globalizării // Probleme regionale în contextul
procesului de globalizare. Simpozion Internaţional. - 9-10 octombrie, 2002. - Chişinău, Ed. ASEM,
2002.
13. Ghilic-Micu B., Stoica M. e-Activităţile în societatea informaţională. - Bucureşti, Ed. Economică
2002.
14. Чужанов В. Технология создания интернет-магазина //Мир Internet. -2001.- N.3.
15. Федотова М., Маркова Е., Гамурар В., Главацкая И. Электронная экономика: проблемы и
перспективы // Afaceri electronice: teorie şi practică. - Chişinău, Ed. ASEM, 2001.
16. Hîncu R. Economia informaţională: aspectele manageriale şi investiţionale. - Chişinău, S.n (Comb.
Poligr.), 2002.
17. Bragaru T. Internetul – un factor important de suport al reformelor economice, sociale şi culturale //
Conferinţa Internaţională “Rolul ştiinţei şi învăţământului economic în realizarea reformelor
economice în Republica Moldova. - 25-26 septembrie, 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
18. Бурдинский А. Какой интернет-банкинг нам нужен // Мир Internet. – 2000. - N.11.
19. Виртуальные банки становятся реальностью // Мир Internet. – 2001. - N.9.
20. Batagan L. Noua economie sau economia digitală în societatea informaţională // Conferinţa
Internaţională „Rolul ştiinţei şi a învăţământului economic în realizarea reformelor economice din
Republica Moldova. - 25-26 septembrie, 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
21. Байков М. Эконет-новое слово новой экономики // Мир Internet. – 2000. - N.11.
22. Бондарев Д. Интернет-инкубатор // Мир Internet. – 2001. - N.2.
23. Bogdanaş A. Teoria ofertei şi noua teorie clasică // Gândirea economică contemporană. Principalele
curente. - Chişinău, Editura ASEM, 2002.
24. Idem.
25. Feuraş E. Teoriile neoinstituţionaliste // Gândirea economică contemporană. Principalele curente. -
Chişinău, Ed. ASEM, 2002.
26. Idem.
27. Idem.
28. Isac E. Teoria opţiunii publice // Gândirea economică contemporană. Principalele curente. -
Chişinău, Ed. ASEM, 2002.
29. Chişlari E. Teoria capitalului şi comportamentului uman // Gândirea economică contemporană.
Principalele curente. - Chişinău, Ed. ASEM, 2002.
30. Şişcan N. Teoriile societăţii informaţionale // Gândirea economică contemporană. Principalele
curente. - Chişinău, Ed. ASEM, 2002.
31. Idem.
32. Idem.
33. Idem.
34. Idem.

165
35. Sorocean O. Teoria transformărilor postsocialiste // Gândirea economică contemporană. Principalele
curente. - Chişinău, Ed. ASEM, 2002.
36. Isac E. Teoriile globalizării // Gândirea economică contemporană. Principalele curente. - Chişinău,
Ed. ASEM, 2002.
37. Ракитов А. И. Философская азбука бизнеса // Вопросы фнлософии. – 1991. - N.2.
38. Хизрич Р., Питерс М. Предпринимательство, или как завести собственное дело и добиться
успеха. –Вып.5.-М., Прогресс, 1992.
39. Князева Е.Н. Сложные системы и нелинейная динамика в природе и общество // Вопросы
философии. – 1998. - N.4.
40. Майнцев К. Сложность и самоорганизация // Вопросы философии. – 1997. - N.3.
41. Negoescu Gh. Risc şi incertitudine în economia de piaţă. – Galaţi, Ed. Alter Ego Cristian, 1995.
42. Drucker P. Inovaţia şi sistemul antreprenorilor. – Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1993.
43. Альгин А. И. Риск и его роль в общественной жизни // Философские науки. – 1986. - N.1.
44. Negoescu Gh. Risc şi incertitudine în economia contemporană. - Bucureşti, 1995.
45. Sârbu I. Riscurile întreprinzătorilor în relaţiile economice de piaţă a Republicii Moldova // Tribuna
Economică. – 1995. – N. 50.
46. Niculescu M. Riscul în economia de piaţă // Finanţe, credit, contabilitate. - 1995. – N.5.
47. Soned Şt. Gestiunea riscului de piaţă // Tribuna Economică, - 2001. – N.22.
48. Pădure B. Riscul asumat // Tribuna Economică. – 1996. – N.18.
49. Marinescu Gabriela. Evaluarea riscului în afaceri. Tribuna Economică. – 1994. – N.9.
50. Dediu V. Riscuri cu care se confruntă piaţa bancară românească // Finanţe, bănci, asigurări. – 2001.
–N.7-8.
51. Riscul agentului economic în acordarea creditului clientului // Finanţe, credit, contabilitate. – 1996.
– N.5.
52. Ioniţă I. Determinarea riscului în proiectul de investiţii // Tribuna Economică. - 2001. – N.28.
53. Pâslaru V. Modalităţi de asigurare a riscului valutar cu instrumente financiare // Economie şi finanţe.
– 1995. – N.13.
54. Голосов О.В., Охрименко А., Хорошилов А.В. и др. Введение в информационный бизнес, -
M., Финансы и Статистика, 1996.
55. Costaş I. Managementul informaţional în societate: aspecte conceptuale pentru perioada de tranziţie
în Republica Moldova // Afaceri electronice: Teorie şi practică. – Chişinău, Ed. ASEM, 2002.
56. Idem.
57. Costaş I. Chirev P. Zacon T. Infrastructura Informaţională în Republica Moldova. – Chişinău,
Tipografia Centrală, 2001.
58. Costaş I. Managementul Informaţional: unele tendinţe ale dezvoltării // Tendinţe în dezvoltarea
tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului.
Conferinţa Internaţională. – 20-21 martie, 2003. – Chişinău. Ed. ASEM, 2003.
59. Andone I., Ţugui A. Sisteme inteligente în management, contabilitate, finanţe, bănci şi marketing. –
Bucureşti, Ed. Economică, 1999.
60. Gavrin D. A. Building a learning organization // Harvard Business Review. – july-august, 1993.
61. Andone I. Problematica sistemelor inteligente în economia bazată pe competenţa globală // Tendinţe
în dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi
managementului. Conferinţa Internaţională. – 20-21 martie, 2003. – Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
62. Idem.
63. Idem.
64. Idem.
65. Idem.
66. Idem.
67. Costaş I. Chirev P. Zacon T. Infrastructura informaţională în Republica Moldova. – Chişinău,
Tipografia Centrală, 2001.
68. Belostecinic Gr., Buzichevici C. Parteneriatul în distribuţie. – Chişinău, Departamentul editorial-
poligrafic al ASEM, 2002.

166
69. Belostecinic Gr. Concurenţă. Marketing. Competivitate. – Chişinău, Complexul editorial-poligrafic
al ASEM, 1999.
70. Kotler Ph. Managementul marketingului. – Bucureşti, Teora, 1999.
71. Pride W. M., Ferrel O.C., Marketing: Concepte and strategies -7. Boston, - Dallas, Hanghton Mifflin
Company, 1991.
72. Belostecinic Gr. Buzichevici C. Parteneriatul în distribuţie. – Chişinău, Departamentul editorial-
poligrafic al ASEM, 2002.
73. Котлер Ф. Основы маркетинга. -М., Прогресс, 1991.
74. Шалин П. Интернет-Маркетолог //Мир Internet. – 2001. - N.8.
75. Маликов А. Интеграция реального бизнесса в сетевую среду //Мир Internet. – 2001. - N.20.
76. Stoica M. Teleactivitatea şi teleservicii în societatea bazată pe informaţie şi cunoaştere // Afaceri
electronice: teorie şi practică. – Chişinău, Ed. ASEM, 2001.
77. Saharneanu E. Filosoful şi puterea (despre responsabilitatea socială a filosofului)// Filosofie. Ştiinţă.
Politică: realizări, implementări, perspective. Materialele Conferinţei Internaţionale din 28-29
noiembrie 2002. – Chişinău, Centrul editorial al USM, 2003.
78. Ţîrdea T. Previziunea filosofică ca formă de interpretare a viitorului în condiţiile globalizării //
Filosofie, ştiinţă, politică: realizări, implementări, perspective. Materialele Conferinţei Internaţionale
din 28-29 noiembrie, 2002. – Chişinău, Centrul editorial al USM, 2003.
79. Milicenco S. Aspecte asistenţiale şi direcţii prioritare în domeniul combaterii sărăciei // Filosofie.
Ştiinţă. Politică: realizări, implementări, perspective. - Materialele Conferinţei Internaţionale din 28-
29 noiembrie, 2002. – Chişinău, Centrul editorial al USM, 2003.
80. Vezi: Politologie-coord. C.Vâlsan. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, RA., 1992.
81. Idem.
82. Idem.
83. Idem.
84. Idem.
85. Idem.
86. Idem.
87. Idem.
88. Idem.
89. Idem.
90. Idem.
91. Idem.
92. Сергеев А. Интернет: Ресурсы открытого общества// Мир Internet. 2002 – N10.
93. Интернет – средство для агитации//Мир Internet. 2002 – N9.
94. Интернет – политический инструмент для молодёжи //Мир Internet. –2002 -N10.
95. Предвыборная компания – по электрнному//Мир Internet. 2002 N8.
96. Bragaru T. Internetul – un factor important de suport al reformelor economico-sociale şi culturale //
Conferinţa Internaţională. „Rolul ştiinţei şi învăţământului economic în realizarea reformelor
economice din Republica Moldova”. - 25-26 septembrie, 2003. Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
97. Электронная газета на дом // Мир Internet. –2002. -N4.
98. Носик А. СМИ русского Интернета// Мир Internet. –2002. -N5.
99. Бондаренко С. Политкомьюнити, или семь уроков для будущего// Мир Internet. –2001. – N3.
100. Vezi: Politologie – coord. C.Vâlsan. Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, RA., 1992.
101. Idem.
102. Idem.
103. Idem.
104. Ţapoc V. Filosofie şi democraţie // Filosofie. Ştiinţă Politică: realizări, implementări, perspective.
Materialele conferinţei internaţionale din 28 – 29 noiembrie, 2002. - Chişinău, Centrul editorial al
USM, 2003.
105. Mihai Gh., Motica P. Fundamentele dreptului: Teoria şi filosofia dreptului. - Bucureşti, Editura
ALL, 1997.

167
106. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
107. Platon. Gorghias//Platon. - Opere. - vol. I. - Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
108. Platon. Republica//Platon. -Opere vol. V. - Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.
109. Vezi: Platon. Opere – vol. I.- Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.
110. Idem.
111. Idem.
112. Idem.
113. Aristotel. Politica //Aristotel. - Opere. -V. 10.- Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1996.
114. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
115. Cicero. Despre stat. Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1983.
116. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
117. Vezi: Thomas Aquines, Concleming the Nature of Law // Filosophi of Law. ed. by Joel Feinberg
and Human Cross. - Belmont, Woodworth Publ. Company, 1986.
118. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
119. Idem.
120. Idem.
121. Grotius H. Despre dreptul războiului şi al păcii.-Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.
122. Putendorf S. Les Devoirs de l’homme et du citoyen Preface, - Gaen, Centre de philosophye politique
et juridique de L’Universite de Gaen, 1984.
123. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
124. Montesquieu. Despre spiritul legilor. - Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964.
125. Vezi: Rousseau. Contractul social. - Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1957.
126. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
127. Kant I. Principiile metafizice ale teoriei dreptului //Metafizica moravurilor. Scrieri moral-politice. -
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1991.
128. Idem.
129. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
130. Hegel G.W.F Principiile filosofiei dreptului. - Bucureşti, Editura Academică a RSR, 1964.
131. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
132. Savigny F.K de. Traite de droit romain. - v.I. - Paris, FirminDidot, 1986.
133. Olivecrona K.Law as fact. - London, Steven and Sans, 1971.
134. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
135. Ihiering R.V. Lupta pentru drept, Iaşi, 1930.
136. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
137. Bentham J. An introduction to the Principles of Morals and Legislation. - Second Edition. - Oxford,
Blackwell, 1960.
138. Mill J.S. Despre libertate. - Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
139. Spencer H. Justice. - Paris., Guillaumin, 1903.
140. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
141. Hart H.I.A. Positivism at the Separation of the Law and Morales // Philosophy of Law. - Eds.
Feinburg and Humen – Belmont, Publ. Comp., 1986.

168
142. Austin J.A. Positivism of Law//Philosophy of Law. - Belmont, 1986.
143. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
144. Holmes O.W. The Common Law. - Boston, 1881.
145. Pound R. Introduction to the Philosophy of Law. –New-Haven – Yale University, Pres., 1953.
146. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
147. Duguit L. Le Transformations du droit public (3ln tirage). - Paris, Armond Colin, 1925.
148. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
149. Kelsen H. Doctrina pură a dreptului, - Bucureşti, Editura Humanitas, 2000.
150. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
151. Наумов В. Интернет - это квинтэсенция правовой проблематике// Мир Internet. 2002. - N 9.
152. Сергеев А. Информационное право// Мир Internet. 2001, -N 12.
153. Интернет - средство для агитации// Мир Internet. 2002, -N 9.
154. Переслегин С. Метаправо – юридическая „оболочка” сетевой цивилизации// Мир Internet.
2001, -N 12.
155. Интернет – враг газет и путеводителей// Мир Internet, 2001, -N 12.
156. Сергеев А. Авторское право: Иллюзии, аналогии, антиномии // Мир Internet. – 2001. -N 12.
157. Мой бизнес – право. Интерию с А. Глушенковым// Мир Internet, 2001. -N 2.
158. Ищем вдохновнеие в сети// Мир Internet.-2002,-N 5.
159. Виртуальный юрист// Мир Internet –2001.-N 6-7.
160. Oprea S. Unele probleme ale reglementării juridice a activităţilor informatice în Republica Moldova
// Afaceri electronice: teorie şi practică. - Chişinău, Editura ASEM, 2001.
161. Caraman Daniela. Politica Uniunii Europene de armonizare a legislaţiilor naturale la nivel european
în ceea ce priveşte comerţul electronic // Afaceri electronice: teorie şi practică. - Chişinău, ASEM,
2001.
162. Capcelea V. Filosofia dreptului. - Chişinău, Editura ARC, 2004.
163. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. - Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
164. Idem.
165. Idem.
166. Lupasco St. Experienţa macrofizică şi gândirea umană (traducere, studiu, introductiv şi note de
Vasile Tonoiu). - Bucureşti Editura Ştiinţifică, 1952.
167. Lupasco St. Logica dinamică a contradictoriului (selecţie), traducere şi postfaţă de Vasile Sporiaci. -
Bucureşti, Editura Politică, 1982.
168. Idem.
169. Idem.
170. Idem.
171. Idem.
172. Georgescu Şt. Filosofia dreptului. O istorie a ideilor din ultimii 2500 de ani. –Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1974.
173. Vezi: Diogenes Laertos. – IX.- B., 1962.
174. Platon. Republica // Platon. Opere. - Vol. 1. – B., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
175. Аристотель. Метафизика // Сочинения. В. 4-x т. т.-1.- M., Мысль, 1985.
176. Цицерон. О судьбе // Философские трактаты. – М., 1985.
177. Seneca. Scrisori către Luciliu. Cartea a XV-a.- B., 1967.
178. Фома Аквинский. Сумма теологии // Антология мировой философии – М., 1969 . Т.1.-ч.II.
179. Бэкон Ф. Новый Органон. Афоризмы об истолковании природы и царства человека //
Сочинения. В 2-x Т.2 – М., Мысль, 1978.

169
180. Гоббс Т. Левиафан, или Материя, форма и власть государства, церковного и гражданского //
Избранные произведения.- В 2-x т. т. -2.-М., Мысль, 1964.
181. Локк Д. Опыт о человеческом разуме // Сочинения. В 3-x т. - Т.1. – М., Мысль, 1985.
182. Лейбниц Г.В. Об универсальной науке, или философском исчислении // Сочинения. В 4-x. -
Т. 3. – М., Мысль, 1984.
183. Кант И. Критика чистого разума // Сочинения. В 6-х т. - Т. 3.– М., Мысль, 1964.
184. Гегель. Кто мыслит абстрактно? // Работы разных лет. – В 2-х т. - Т.1 M., Мысль, 1970.
185. Николенко А. Учиться, учиться. Ещё раз учиться? // Мир Интернет.- 1997.- N 9.
186. Мельхова Л. Сеть как учитель и учебник // Мир Интернет. - 2001.- N-9.
187. Şontea V. Rolul Tehnologiilor Informaţionale în Învăţământul Superior. // Tendinţe în dezvoltarea
tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului.
Conferinţă internaţională. - 20-21 martie, 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003
188. Berzan R. Manual electronic- cerinţe, posibilităţi, avantaje // Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor
informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului. Conferinţă
internaţională. - 20-21 martie, 2003.- Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
189. Costaş I. Managementul informaţional: unele tendinţe ale dezvoltării // Tendinţe în dezvoltarea
tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului.
Conferinţă internaţională. - 20-21 martie, 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
190. Vezi: Şontea V. Rolul Tehnologiilor Informaţionale în Învăţământul Superior. // Tendinţe în
dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi
managementului. Conferinţă internaţională. - 20-21 martie, 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
191. Vezi: Толпинская В. Дистанционные образовательные технологии как фактор повышения
эффективности обучения // Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi
comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului. Conferinţă internaţională. - 20-21
martie, 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
192. Berzan Şt. Educaţia la distanţă şi Internetul// Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi
comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului. Conferinţă internaţională. - 20-21
martie 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
193. Москалюк А. Образование в Интернете: с чего начать? // Мир Интернет. - 2002.-N 2.
194. Высшая школа международного бизнеса // Мир Интернет. - 1997.- N-9.
195. Lozan Oleg. Învăţământul la distanţă în medicină. // Bioetica, filosofia, economia şi medicina în
strategia de supravieţuire a omului: probleme de interconexiune şi interacţiune.- Materialele
Conferinţei a VIII-a Ştiinţifice Internaţionale. 22 - 23 aprilie, 2003. - Chişinău, USMF „N.
Testemiţeanu”, 2003.
196. Lozan Oleg. Rolul şi aplicarea tehnologiilor telemedicale în Republica Moldova// Bioetica, filosofia,
economia şi medicina în strategia de supravieţuire a omului: Probleme de interconexiune şi
interacţiune. - Materialele Conferinţei a VIII-a Ştiinţifice Internaţionale. - 23 aprilie, 2003. -
Chişinău, USMF „N. Testemiţeanu”, 2003.
197. Гроппа С., Артеми М., Горбатиков В., Золотаревский А. О проблеме использования сети
Интернет для анализа и прогнозирования состояния больных с нарушением мозгового
кровообращения // Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale în
domeniul învăţământului şi managementului. Conferinţă internaţională. - 20-21 martie, 2003. -
Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
198. Stoica M. Educaţia la distanţă: conţinut, cerinţe, competenţe // Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor
informaţionale şi comunicaţionale în domeniul învăţământului şi managementului. - Conferinţă
internaţională. - 20-21 martie, 2003. - Chişinău, Ed. ASEM, 2003.
199. Bragaru T. Contextul informatizării învăţământului universitar şi studiului informatic în Republica
Moldova // Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale în domeniul
învăţământului şi al managementului. Conferinţa internaţională.- 20-21 martie, 2003. - Chişinău, Ed.
ASEM, 2003.
200. Zacon T. Raţionamente privind reforma curriculară în învăţământul informatic din Republica
Moldova. // Tendinţe în dezvoltarea tehnologiilor informaţionale şi comunicaţionale în domeniul

170
 învăţământului şi managementului. Conferinţa internaţională. - 20-21 martie, 2003. - Chişinău, Ed.
ASEM, 2003.
201. Feuraş E. Formele de organizare a procesului de învăţământ, folosirea noilor tehnologii
informaţionale // Aspecte ale didacticii moderne în instruirea cadrelor de profil economic. –
Chişinău, Ed. ASEM, 2001.
202. Громыко Н.В. Интернет и постмодернизм – их значение для современного образования //
Вопросы философии. – 2002. - N1.
203. Rumuleanschi P.M. Internetul ca mijloc de epistemologizare a societăţii // Filosofie, Ştiinţă, Politică:
realizări, implementări, perspective. Materialele Conferinţei Internaţionale din 28-29 noiembrie
2002. - Chişinău, Ed. USM, 2003.
204. Юрьев А. Вместо разума – информация, вместо веры – лицедейство, вместо воли – деньги //
МOCT. - 2000. - N40.
205. Моисеев Н. Революция или стагнация? // Свободная мысль. - 1998. - N9.
206. Егоров И. Свобода, детерминизм и идетерминизм в свете идей И. Пригожина. - // МЭ и МО. -
1999.- N 2.
207. Сырбу И. Логика экологии. - Кишинэу, Изд. центр Междунaродного Независемого
Университета Молдовы, 1997.
208. Idem.
209. Idem.
210. Павленко А.Н. „Экологический кризис” как псевдопроблема // Вопросы философии. - 2002. -
№7.
211. Бэкон Ф. Сочинения в двух томах. - М., Мысль,
1972. - Т.2.
212. Моисеев Н. Революция или стагнация? // Свободная мысль. - 1998. - N9.
213. Егоров И. Свобода, детерминизм и индетерминизм в cвете идей И.Пригожина // МЭ и MO. -
1990. -№ 2.
214. Мамардашвили М. Необходимость себя. - М., Cоцэкгиз, 1996.

171
Redactor literar – Constantin Crăciun
Rectificare computerizată – Tatiana Boico
Procesare computerizată – Feofan Belicov

Semnat pentru tipar 08.02.06

Format 60 ×84 1/16.. Coli editoriale 23,0
Coli de tipar 25,1. Comanda 55. Tirajul 50 ex.

Tipografia Academiei de Studii Economice din Moldova

Chişinău, str. Mitropolit G. Bănulescu-Bodoni 59,
Tel: 22-27-68

172