Metode Si Tehnici in Asistenta Sociala

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
Facultatea de Asistenţă Socială, Sociologie şi Filosofie
Centrul Republican de Resurse pentru Asistenţă Socială
Maria Bulgaru
- coordonator -
METODE ŞI TEHNICI
ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Aprobat de Consiliul
metodico-ştiinţific şi editorial
al Universităţii de Stat din Moldova
Chişinău – 2002
Centrul Editorial al USM
CZU 364 (075.8)
B91
Puse într-o anumită ordine, compartimentele prezentei cărţi au fost elaborate

în scopul de a examina aspectele metodologice ale asistenţei sociale, de a elucida cele
mai eficiente metode şi tehnici utilizate în asistarea multiplelor categorii de
beneficiari.
Studiul are la bază cele mai valoroase şi actuale surse bibliografice vizând
asistenţa socială, elaborate în România, Marea Britanie, SUA, Franţa, Rusia şi este
adresat, în primul rând, publicului în formare – studenţilor de la specialităţile de
asistenţă socială, la fel profesorilor, lucrătorilor din sistemul protecţiei sociale, tuturor
celor care, deşi nu posedă cunoştinţe în domeniu, doresc să se implice în activităţi
comunitare de sprijinire a persoanelor aflate în dificultate.
Autori: Maria BULGARU,

doctor habilitat în filosofie, profesor universitar
Marcela DILION, doctor în sociologie
Oxana ISAC, doctor în sociologie
Stela MILICENCO, doctor în sociologie
Redactor: Ariadna STRUNGARU

Tehnoredactare computerizată: Oleg BULGARU
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Bulgaru, Maria
Metode şi tehnici în asistenţa socială/Maria Bulgaru, Marcela Dilion,
Oxana Isac, Stela Milicenco. -Ch.: Centrul Ed. al USM, 2002. -432 p.
ISBN 9975-70-088-8
360 ex.
364 (075.8)
© M.Bulgaru
© USM, 2002
ISBN 9975-70-088-8
Cuprins
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................... 7
Capitolul 1.
ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE
ASISTENŢEI SOCIALE (M.Bulgaru)............................... 9
1.1. Asistenţa socială – disciplină ştiinţifică................................. 9
1.2. Dimensiunea metodologică a asistenţei sociale..................... 21
Capitolul 2.
METODOLOGIA PROIECTULUI DE INVESTIGARE ŞI
INTERVENŢIE SOCIALĂ (M.Bulgaru, M.Dilion)........... 39
2.1. Conceptul şi etapele proiectului de investigare
şi intervenţie socială............................................................... 39
2.2. Câmp social, interdependenţă şi “echilibru dinamic”............ 46
2.3. Aplicarea practică a “Proiectului de intervenţie socială”....... 51
Capitolul 3.
MODALITĂŢI DE INVESTIGARE ŞI
INTERVENŢIE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
INDIVIDUALIZATĂ (M.Bulgaru, M.Dilion).................... 57
3.1. Conţinutul asistenţei sociale individualizate.......................... 57
3.2. Tehnica asistenţei sociale individualizate.............................. 59
3.3. Elemente de investigare şi intervenţie
în problematica familială....................................................... 68
3
Cuprins
Capitolul 4.
ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI (M.Bulgaru)................ 93
4.1. Conceptul familiei.................................................................. 93
4.2. Funcţiile familiei..................................................................... 95
4.3. Aspecte ale interacţiunii dintre familie şi societate................ 102
4.4. Rolul asistenţei sociale în consolidarea familiei..................... 107
4.5. Din experienţa afirmării asistenţei sociale a familiei
în ţările dezvoltate.................................................................. 112
4.6. Metode şi tehnici aplicate de asistentul social
în lucrul cu familia................................................................. 114
4.6.1. Ancheta........................................................................ 114
4.6.2. Diagnoza socială......................................................... 121
4.6.3. Studiul de caz familial................................................. 125
4.6.4. Istoricul social............................................................. 130
4.6.5. Ciclul de viaţă familială.............................................. 131
4.6.6. Genograma şi ecomapa............................................... 133
4.6.7. Terapia familială......................................................... 135
4.6.8. Evaluarea sprijinului social........................................ 142
4.6.9. Consilierea.................................................................. 142
4.6.10. Interviul..................................................................... 146
4.6.11. Observaţia................................................................. 153
4.6.12. Ascultarea activă....................................................... 161
4.6.13. Redefinirea................................................................ 163
4.6.14. Sculptura familială.................................................... 164
4.6.15. Cartea Vieţii.............................................................. 165
Capitolul 5.
INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE
A COPILULUI (M.Bulgaru, M.Dilion)............................... 167
5.1. Abuzul asupra copilului: concepte şi tipologii....................... 167
4
Cuprins
5.2. Investigarea şi intervenţia în cazurile de maltratare

a copilului.............................................................................. 176
Capitolul 6.
METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU CU PERSOANELE
IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOPŢIEI (M.Dilion) 187
6.1. Din istoricul adopţiei.............................................................. 187
6.2. Rolul asistentului social în procedura adopţiei....................... 189
6.3. Planul de intervenţie în procedura adopţiei............................ 197
6.4. Interviul în adopţie.................................................................. 206
6.5. Aspecte ale comunicării verbale în relaţia de consiliere
în procedura adopţiei............................................................. 208
6.6. Istoricul social al dezvoltării copilului................................... 215
6.7. Fişa de observaţie a copilului................................................. 217
6.8. Evaluarea efectelor terapiei jocurilor asupra
comportamentului copiilor cu handicap................................ 219
6.9. Ancheta socială în procedura adopţiei................................... 225
Capitolul 7.
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ŞI PREVENIRE
A DELINCVENŢEI (M.Bulgaru, O.Isac)........................... 233
7.1. Devianţa şi delincvenţa. Etiologia comportamentului
delincvent............................................................................... 233
7.2. Metodologii de testare a propensiunii spre delincvenţă......... 238
7.3. Utilizarea scalelor de atitudini pentru estimarea
tendinţelor antisociale............................................................ 245
7.4. Metode şi tehnici de predicţie a delincvenţei juvenile........... 249
7.5. Tehnica analizei de dependenţă şi a analizei factoriale.......... 252
7.6. Tehnici prospective de identificare a tendinţelor
de apariţie şi evoluţie a delincvenţei...................................... 260
5
Cuprins
7.7. Tehnici utilizate de asistentul social în lucrul

cu delincvenţii........................................................................ 265
7.8. Prevenirea şi tratamentul delincvenţei.................................... 284
Capitolul 8.
ASPECTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE
A ŞOMERILOR (S.Milicenco)............................................ 293
8.1. Conceptul şomajului............................................................... 293
8.2. Şomajul şi sărăcia................................................................... 302
8.3. Politici antişomaj.................................................................... 306
8.4. Cadrul legal pentru protecţia şomerilor
în Republica Moldova............................................................ 309
8.5. Medierea muncii..................................................................... 312
8.6. Rolul asistenţei sociale în sprijinul familiei
persoanelor aflate în şomaj.................................................... 316
Capitolul 9.
ANALIZA DE CONŢINUT (M.Dilion)..................................... 319
9.1. Definiţii ale analizei de conţinut............................................. 319
9.2. Tipurile analizei de conţinut................................................... 321
9.3. Etapele analizei de conţinut.................................................... 328
9.4. Validitatea şi fidelitatea analizei de conţinut.......................... 339
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................. 343
ANEXE......................................................................................... 349
6
Cuvânt înainte
CUVÂNT ÎNAINTE
Asistenţa socială constituie un mod operativ de punere în aplicare a

programelor de sprijin prin multiple servicii sociale specializate pentru
cei aflaţi temporar în nevoie. Asistenţa socială poate fi privită din mai
multe perspective:
• ca profesie cu un statut propriu, obiective şi caracteristici
distincte;
• ca sistem de formare şi educare a specialiştilor;
• ca sistem instituţional-administrativ, incluzându-se aici sfera
serviciilor, activităţilor practice desfăşurate în vederea
soluţionării cazurilor.
Profesia de asistent social este o profesie nouă în Republica
Moldova şi până în prezent se află în căutarea identităţii. Sunt anevoioşi
primii paşi pe această cale, deoarece ţara noastră n-a dispus niciodată de o
şcoală de pregătire în domeniul asistenţei sociale. Lipsa adevăraţilor
profesionişti în asistenţă socială se face simţită, în special, în formarea
deprinderilor de a poseda metode şi tehnici specifice asistenţei sociale, în
însuşirea metodologiei unei cercetări sociologice – element de primă
importanţă pentru diagnosticarea problemelor sociale.
În activitatea sa asistentul social se confruntă cu multiple probleme
(familii dezorganizate, sărace, copii orfani, abandonaţi, delincvenţi,
consum de droguri, alcool, persoane cu deficienţe de sănătate, bătrâni
neajutoraţi, şomeri etc.) a căror soluţionare impune aplicarea unui şir de
teorii ce provin din sociologie, psihologie, drept, economie, antropologie,
medicină, politici sociale etc. Asistentul social, chemat să ajute
persoanele aflate în nevoie, se va folosi, în acest scop, de cunoştinţele
7
Cuvânt înainte
dobândite din alte ştiinţe socioumanistice, dar nu se va limita la acestea,

deoarece asistenţa socială are la bază metodologii specifice studierii
obiectului ei.
Unicitatea asistenţei sociale derivă din modul de aplicare a
bagajului de cunoştinţe în practică. Asistenţa socială are menirea de a
schimba situaţia beneficiarului. Pentru aceasta, asistentul social trebuie să
ştie cum să acţioneze, cum să intervină în viaţa individului, a grupurilor, a
întregii comunităţi. Competenţa în desfăşurarea unor asemenea activităţi
se dobândeşte prin practică, prin aplicarea metodelor, tehnicilor,
strategiilor specializate de intervenţie în situaţia de criză. Cele menţionate
au determinat autorii prezentului studiu să examineze asistenţa socială din
perspectivă metodologică, să elucideze o parte din metodele şi tehnicile
cele mai eficiente utilizate de asistenţa socială în ţările cu o experienţă
avansată.
Scopul urmărit de autori este de a ajuta studenţii şi practicienii să
aplice teoria asistenţei sociale în activitatea lor practică. În asistenţa
socială, mai mult decât în alte domenii, teoria trebuie să se afle întru-un
permanent contact cu practica, să fie sub controlul acesteia. Chiar şi cea
mai bună teorie în acest gen de activitate umană nu poate înlocui
“înţelepciunea practicii”. Un bun asistent social trebuie să cunoască
diverse metode şi tehnici de lucru cu persoana, familia, grupul pentru a le
putea selecta pe cele mai adecvate. Acest lucru îi va reuşi numai în cazul
în care alegerea metodelor se va face în strictă conformitate cu nevoile
beneficiarului şi numai dacă persoana asistată nu va fi impusă să se
adapteze metodei. Aşadar, munca în asistenţa socială este nu doar una
intelectuală. Ea necesită rigoarea cercetătorului-practician care poate
activa potrivit unei logici adecvate, implicând inima şi creierul, care poate
conjuga reuşit teoria cu practica.
Maria BULGARU
8
1. ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE ASISTENŢEI SOCIALE
Capitolul 1.
ASPECTE TEORETICO-METODOLOGICE ALE
ASISTENŢEI SOCIALE
1.1. Asistenţa socială – disciplină ştiinţifică

Experienţa mondială demonstrează că nici un stat nu poate realiza
cu succes reforme radicale în viaţa economică şi politică, socială şi
culturală fără a dispune şi de o reţea dezvoltată de servicii de asistenţă
socială şi de specialişti, capabili să protejeze persoanele aflate temporar în
dificultate. Toate acestea au devenit o necesitate stringentă pentru ţara
noastră aflată în perioada de tranziţie, când declinul adânc economic şi
diferenţierea de avere au condus la crearea unei adevărate prăpăstii dintre
majoritatea săracă a populaţiei şi o foarte mică parte a celor bogaţi. Într-o
situaţie jalnică s-au pomenit în special familiile cu mulţi copii, copiii
orfani sau abandonaţi, invalizii, pensionarii. Schimbările nefaste din
structura socială a societăţii noastre sunt însoţite de numărul în creştere de
grupuri marginale care nu au un loc de trai, un loc permanent de muncă,
nu-şi pot realiza potenţialul fizic şi intelectual. Or, pe fondul
transformărilor contradictorii ale formelor şi caracterului relaţiilor sociale,
pierderii de către mulţi indivizi a statutului social şi a perspectivelor de
dezvoltare au apărut greutăţi insurmontabile, pe care cea mai mare parte a
populaţiei nu le poate depăşi de sine stătător. Această stare a lucrurilor
accentuează şi mai pronunţat necesitatea dezvoltării asistenţei sociale ca
gen de activitate specializată şi a pregătirii specialiştilor în această ramură
capabili să lucreze cu cele mai diverse categorii de oameni aflaţi în
dificultate.
9
MARIA BULGARU
În sens larg, asistenţa socială reprezintă o activitate de ajutorare a

oamenilor (prin susţinere şi protecţie, corecţie şi reabilitare) să-şi învingă
greutăţile, să-şi dezvolte capacităţile de a soluţiona de sine stătător
problemele. În sens restrâns, ea poate fi privită ca o activitate orientată
spre rezolvarea problemelor sociale ale unor persoane aparte sau ale unor
grupuri de persoane, în primul rând ale celor care nu mai dispun de
resurse materiale, sociale şi morale, care nu mai sunt în stare să-şi asigure
prin propriile eforturi un trai decent (copii orfani, familii dezorganizate,
pensionari, şomeri, invalizi, devianţi, refugiaţi etc.).
Asistenţa socială nu poate fi înţeleasă însă doar ca o simplă
activitate practică de ajutorare. Putem spune cu siguranţă că ea este de
asemenea şi o ştiinţă, o totalitate de cunoştinţe despre anumite legităţi ale
fenomenelor sociale. În calitate de ştiinţă asistenţa socială se află în
proces de devenire, constituind un domeniu al activităţii umane preocupat
de elaborarea şi sistematizarea teoretică a cunoştinţelor despre o realitate
socială bine determinată şi despre activitatea instituţiilor de stat, obşteşti
şi particulare, a specialiştilor şi activiştilor, orientată spre rezolvarea
problemelor indivizilor, familiilor şi grupurilor de oameni din societatea
respectivă. Una dintre cele mai importante sarcini ale asistenţei sociale ca
ştiinţă este de a analiza formele şi metodele de lucru cu beneficiarii, de a
elabora tehnicile eficiente de rezolvare a problemelor.
Formarea asistenţei sociale ca ştiinţă începe o dată cu încercarea de
a explica rolul fenomenului carităţii în viaţa socială şi de a aplica
cunoştinţele şi metodele psihologice, medicale, sociologice, filosofice etc.
întru argumentarea necesităţii protecţiei sociale, acordării de ajutor celor
nevoiaşi. Conceptul de asistenţă socială ca disciplină ştiinţifică a urmat să
evolueze în câteva direcţii principale, printre care: a) de determinare a
locului asistenţei sociale în sistemul unor astfel de discipline cum sunt
filosofia socială, istoria socială, psihologia socială, culturologia,
sociologia, politologia etc.; b) de căutare a constantei teoretice proprii
asistenţei sociale ca obiect de cercetare specific; c) de evidenţiere a
10
interacţiunii ei cu alte ştiinţe1. Actualmente, aceste direcţii au

circumstanţiat, în linii generale, două modalităţi de abordare a statutului
ştiinţific al asistenţei sociale, care predomină în discuţiile ce se desfăşoară
la această temă în literatura de specialitate. Astfel, unii autori pornesc de
la convingerea că baza teoretică a asistenţei sociale o constituie câteva
ştiinţe înrudite (sociologia, psihologia, medicina etc.); alţii încearcă însă
să demonstreze caracterul independent al asistenţei sociale ca disciplină
ştiinţifică, deosebind în cadrul ei aspectul teoretic şi aplicativ. În felul
acesta, în cercetarea fundamentelor teoretice ale asistenţei sociale se
conturează parcă două direcţii: unii pun accentul pe înţelegerea
experienţei practice, a problemelor ce ţin de practica deservirii populaţiei,
ceilalţi – pe înţelegerea generalului şi particularului în teoriile ce
argumentează diferite genuri de asistenţă socială, esenţa ei ca fenomen
social.
Actualmente, dezvoltarea teoriei asistenţei sociale decurge în
condiţiile unor discuţii permanente. Dezbaterilor aspre este supusă în
special problema locului asistenţei sociale în sistemul ştiinţelor. Oricum,
asistenţa socială posedă toate componentele structurale caracteristice unei
ştiinţe, fapt ce permite să judecăm despre devenirea ei ca ştiinţă: ea îşi are
obiectul său de cercetare, legităţile proprii acestui obiect, noţiunile,
categoriile specifice, principiile şi metodele de activitate. Să vedem deci
care este esenţa acestor componente din perspectiva asistenţei sociale.
Termenul “obiect” se foloseşte, după cum se ştie, la analiza unei
legături bilaterale, care descrie un raport concret al cunoaşterii şi
activităţii. Latura care realizează cunoaşterea sau activitatea în acest
raport concret se numeşte “subiect”, iar latura asupra căreia este
îndreptată cunoaşterea sau activitatea se numeşte “obiect”. De regulă, în
practica asistenţei sociale asistentul social este considerat subiect, iar
1
Vezi: M.Payne. Modern Social Work Theory: a Critical Introduction.
-London, 1991.
11
MARIA BULGARU
beneficiarul/clientul* – obiect. În context, e necesar însă să facem unele

precizări. Astfel, menţionăm că raporturile subiect – obiect sunt destul de
mobile. Or, ceea ce în unele cazuri este obiect, în altele poate deveni
subiect, şi invers. Ba mai mult, în activitatea comunicativă un şir de relaţii
se prezintă ca raporturi “subiect – subiect”, în care ambele laturi sunt
componente active ale procesului de cunoaştere şi influenţează una asupra
alteia.
Deoarece asistentul social de orice rang totdeauna este latura activă
(subiect), putem spune că partea, asupra căreia el îşi orientează activitatea,
indiferent dacă aceasta reacţionează activ sau rămâne pasivă, constituie
obiectul asistenţei sociale. În acest sens în calitate de obiect vor fi
indivizii, familiile, grupele, comunităţile, ale căror condiţii de viaţă nu le
asigură o funcţionare socială normală. Aici ţinem să menţionăm că
obiectul asistenţei sociale nu poate fi limitat doar la săraci şi invalizi,
precum mai predomină opinia. De asemenea, nici asistentul social nu
poate fi conceput ca un funcţionar cu geantă mare care îi asigură pe
nevoiaşi cu produse alimentare, cărbune etc. Este cert că la începuturi
asistenţa socială şi-a avut ca destinaţie principală lupta cu sărăcia,
desfăşurându-se sub forma unor acţiuni caritabile, filantropice. Astăzi însă
ea nicidecum nu poate fi redusă doar la aceste activităţi. În viaţă se
întâmplă, spre regret, multe nenorociri, boli, catastrofe, care pot împinge
în categoria celor ce au nevoie de ajutor şi indivizi, familii, grupe de
oameni prospere. Spre exemplu, nici o familie nu este ferită de factorii ce
circumstanţiază dezorganizarea relaţiilor dintre soţi, părinţi şi copii,
indiferent de statutul lor social şi situaţia materială. La fel şi problemele
adolescenţilor în perioada de pubertate sau ale bătrânilor sunt de neevitat.
*
Beneficiarii activităţilor asistenţiale, în funcţie de situaţia lor materială şi de
tipul de prestaţie, au fost numiţi în mod diferit. Conceptul de “client” este
lansat de autorii metodologiei casework, considerându-se că acesta ţine cel
mai mult de statutul asistatului. În lucrarea de faţă termenii “beneficiar” şi
“client” sunt utilizaţi ca sinonime.
12
Or, putem conchide că asistenţa socială îşi poate avea ca obiect toate
păturile şi grupele, toţi indivizii, ţinând cont de faptul că pentru unii ea
este o necesitate potenţială, iar pentru alţii –o necesitate deja reală. În
acest sens asistenţa socială poate fi asemănată cu o umbrelă, care în
momentul necesar se va deschide şi va proteja pe orice individ de
acţiunile factorilor dăunători pentru viaţa lui.
O componentă importantă a oricărei ştiinţe o constituie sistemul de
noţiuni şi categorii cu care aceasta operează. Fiecare ştiinţă îşi
elaborează noţiunile şi categoriile proprii, fixând în ele însuşirile,
proprietăţile, legăturile esenţiale ale fenomenelor pe care le studiază.
Noţiunile se formează în procesul cunoaşterii prin generalizarea
rezultatelor observaţiei empirice, prin intermediul abstractizării,
idealizării, comparaţiei şi a altor operaţii logice. Noţiunile cele mai
generale ce stau la baza unei ştiinţe se numesc categorii. Noţiunile şi
categoriile reprezintă cea mai importantă formă logică prin care sunt
descoperite legăturile esenţiale, stabile şi repetabile între fenomenele şi
procesele studiate. Prin ele devine posibilă înţelegerea unitară a esenţei
fenomenelor, sesizarea legităţilor şi tendinţelor dezvoltării lumii ce ne
înconjoară.
Dezvăluirea specificului categoriilor elaborate de teoria asistenţei
sociale, precum şi de alte ştiinţe sociale este extrem de complicată, dat
fiind faptul că fenomenele şi procesele reflectate de aceste categorii sunt
în permanentă schimbare şi intercalare. Aceasta permite ca ele să fie
interpretate în mod diferit de diferite domenii ale cunoaşterii sociale. Or,
starea dată a lucrurilor atribuie categoriilor ştiinţelor sociale un caracter
relativ, muabil de interpătrundere una în alta, iar teoriei asistenţei sociale
– un caracter multiparadigmal. Încercând să facem o anumită ierarhizare
în diversitatea categoriilor asistenţei sociale, putem deosebi următoarele
trei grupe principale:
• categorii ce nu sunt specifice pentru teoria asistenţei sociale,
deoarece procesele şi fenomenele reflectate de ele se studiază şi
13
MARIA BULGARU
de alte ştiinţe (societate, relaţii sociale, activitate socială,

instituţie socială, personalitate, socializare etc.);
• categorii ce se referă preponderent la teoria asistenţei sociale,
dar car sunt utilizate şi în alte domenii ştiinţifice (reabilitare
socială, conflict social, integrare socială etc.);
• categorii specifice doar asistenţei sociale (lucrător social,
deservire socială, ajutor social adresat etc.).
Categoriile şi noţiunile asistenţei sociale pot fi diferenţiate şi în
dependenţă de conţinutul lor. Din această perspectivă vom deosebi două
grupe principale de categorii:
• noţiuni şi categorii ce reflectă specificul organizării asistenţei
sociale în diferite sfere ale practicii sociale (spre exemplu,
aparatul categorial al asistenţei sociale din instituţiile de
învăţământ se va deosebi parţial de noţiunile ce vor descrie
asistenţa socială din instituţiile medicale; de asemenea,
noţiunile utilizate în lucrul cu persoanele cu dezabilităţi, cu
bătrânii, refugiaţii, copiii, şomerii etc. vor primi specificul
domeniului respectiv);
• noţiuni ce reflectă diferite aspecte din procesul de organizare a
asistenţei sociale profesioniste şi voluntare, de aplicare a
metodelor (managementul asistenţei sociale, metode
psihosociale, sociopedagogice etc.).
Un element structural fundamental al teoriei asistenţei sociale, ca şi
al oricărei alte ştiinţe, îl constituie legităţile. Legităţile asistenţei sociale
dezvăluie cele mai esenţiale legături sociale, de a căror cunoaştere
depinde eficienţa rezolvării problemei beneficiarilor/clienţilor. O
particularitate a practicii sociale constă în faptul că aici legităţile se
manifestă nu izolat, ci în complexitatea lor, în intercalarea celor mai
diverse laturi şi elemente, ceea ce nu permite să fie depistate la nivelul
percepţiei senzoriale. Ele pot fi înţelese numai la nivelul gândirii abstracte
14
prin intermediul analizei şi sintezei, abstractizării de la elementele

neesenţiale. În calitate de legitate fundamentală a asistenţei sociale poate
fi numită, spre exemplu, interconexiunea dintre politica socială a
statului şi conţinutul asistenţei sociale din societatea respectivă.
Pot fi sesizate un şir de legităţi şi în dependenţă de nivelurile la
care se realizează asistenţa socială: 1) nivelul raporturilor administrative
(administrativ-organizaţional) şi 2) nivelul contactului nemijlocit cu
beneficiarul/clientul. Astfel, eficacitatea activităţii elementelor
administrative ale sistemului de protecţie socială, care reprezintă grupe de
specialişti înzestraţi cu anumite împuterniciri, drepturi şi îndatoriri, este
determinată de desăvârşirea structurii sistemului organelor administrative
şi de deservire socială, de orientarea socială a conştiinţei şi a activităţii
cadrelor din organele conducerii de stat etc. La nivelul contactului
nemijlocit eficienţa asistenţei sociale va depinde de: cointeresarea
asistentului social şi a beneficiarului/clientului în schimbarea situaţiei;
abordarea integră şi complexă a beneficiarului/clientului de către
asistentul social; corespunderea nivelului de dezvoltare, specializare a
asistentului social specificului problemei beneficiarului/clientului etc.
Legităţile asistenţei sociale poartă un caracter obiectiv şi se
manifestă independent de voinţa şi dorinţa oamenilor, de faptul dacă
specialistul cunoaşte sau nu aceste legităţi. Un lucru însă e cert: cu cât
specialistul în asistenţă socială le va cunoaşte mai profund şi va ţine cont
mai amplu de ele, cu atât mai rezultativă va fi activitatea lui practică.
Principiile asistenţei sociale înglobează în sine ideile directorii ale
teoriei, precum şi regulile fundamentale ale activităţii empirice. Prin
aplicarea lor se realizează legătura dintre teorie şi practică. În calitate de
element structural al ştiinţei principiile îndeplinesc un rol deosebit de
important: ele îmbină organic toate categoriile şi legile într-un sistem
logic unic, pe baza căruia e posibilă interpretarea justă a proceselor din
lumea înconjurătoare. Deosebim următoarele grupe de principii care
acţionează în domeniul asistenţei sociale:
15
MARIA BULGARU
• principii general filosofice ce stau la baza tuturor ştiinţelor

despre societate, om şi mecanismele interacţiunii lor (principiul
dezvoltării, principiul conexiunii universale, principiile
determinismului, istorismului etc.);
• principii particulare, cu un domeniu de acţiune mai limitat,
dar care cuprind diverse aspecte ale asistenţei sociale (principii
social-politice, organizaţionale, psihopedagogice, de protejare a
drepturilor sociale, de profilaxie, principiile confidenţialităţii,
toleranţei etc.).
Din legităţile, principiile teoriei asistenţei sociale derivă alte
componente importante ale ei: metodele, tehnicile, procedeele utilizate
în rezolvarea problemelor practice.
Componentele structurale enumerate ale asistenţei sociale ne
permit să conchidem că, parcurgând o cale îndelungată de devenire,
asistenţa socială, concomitent cu alte aspecte ale conţinutului, îşi dezvoltă
tot mai insistent şi statutul său ştiinţific. Totodată ele pun în lumină şi un
alt adevăr: nu putem vorbi despre un statut ştiinţific strict independent al
asistenţei sociale. Asistenţa socială este o ştiinţă interdisciplinară/
multidisciplinară, fundamentele ei teoretico-metodologice fiind conjugate,
pe de o parte, cu ştiinţele naturii (medicina, biologia, antropologia etc.),
iar, pe de altă parte – cu ştiinţele socioumanistice (filosofia, sociologia,
psihologia, dreptul, economia, politologia etc.). Interconexiunea şi
interacţiunea asistenţei sociale cu alte ştiinţe este determinată de însuşi
obiectul lor de studiu care în multe privinţe este comun (societatea,
formaţiunile ei structurale, omul ca fiinţă biopsihosocială).
Specificul teoriei asistenţei sociale ca sistem ştiinţific integru de
cunoştinţe este determinat în mare parte de componenţa, natura şi
conţinutul elementelor ce constituie acest sistem, adică de întreaga lui
structură. Prin structură se înţelege, de regulă, modul specific de legătură,
interacţiune a elementelor ce atribuie acestei totalităţi un caracter de
integritate organică, o organizare şi ierarhizare internă, de asemenea şi
16
proprietăţi deosebite de cele ale elementelor. Structura limitează

manifestarea proprietăţilor elementelor aparte, generând proprietăţi
integrative deosebite ale noului sistem, necesare pentru realizarea
funcţiilor sale. Teoria asistenţei sociale reprezintă o expresie specifică în
forme logice a cunoaşterii funcţionării şi dezvoltării sistemului policentric
complicat al vieţii sociale, în care fiecare element structural poate deveni
în acelaşi timp şi cauză şi efect al proceselor sociale. Specificul proceselor
sociale constă în faptul că ele influenţează, direct sau indirect, toate
laturile vieţii sociale, le pătrund cu interesele şi necesităţile personalităţii,
familiei, grupurilor sociale, demografice etc. De aceea, acţiunea cu un
anumit scop asupra lor în cadrul asistenţei sociale este imposibilă fără a
lua în consideraţie realizările din diverse domenii ştiinţifice.
Fără a considera asistenţa socială o ştiinţă socială riguroasă, ea
ocupă totuşi un loc aparte în sistemul ştiinţelor despre societate. Din
momentul apariţiei asistenţa socială continuă să-şi lărgească suportul
ştiinţific utilizând componente integrative ale disciplinelor care
tangenţiază cu ea. Asistenţa socială nu se poate sprijini doar pe o teorie
oarecare sau pe un anumit model practic. Diverse forme ale asistenţei
sociale au la bază multiple teorii şi reprezintă nişte construcţii complexe
ale diferitelor modele de activitate practică în domeniu. Tendinţa de
integrare, spre o identitate interdisciplinară/multidisciplinară, devine
o calitate inerentă a asistenţei sociale. Ştiinţele sociale (sociologia,
psihologia, economia, dreptul etc.) creează o paradigmă intelectuală în
formarea asistentului social, oferindu-i o varietate de perspective pentru a
înţelege situaţia în care este implicat şi pentru a-i acorda un ajutor
autentic. Tezele general teoretice ale ştiinţelor sociale servesc în calitate
de fundament metodologic pentru rezolvarea ştiinţifică a problemelor
particulare ale asistenţei sociale. Vorbind despre fundamentele teoretice şi
metodologice ale asistenţei sociale, ne referim la esenţa ei profundă ca
ştiinţă despre om şi relaţiile lui sociale. Anume îmbunătăţirea condiţiilor
de viaţă ale omului, asigurarea unei existenţe demne, armonizarea
17
MARIA BULGARU
întregului sistem de relaţii (în familie, colectiv, societate în întregime)

constituie scopul suprem, sarcina practică nemijlocită a asistenţei sociale.
Or, străduinţa de a defini asistenţa socială în calitate de ştiinţă nicidecum
nu compromite unicitatea ei ca activitate de ajutor, de sprijin, după cum
consideră unii autori1. Mai mult, chiar esenţa practică a asistenţei sociale
determină necesitatea statutului ei ştiinţific, necesitatea de a dispune de o
bază teoretică temeinică ca ştiinţă despre om şi mijloacele, căile de
ameliorare a situaţiei lui în societate. Posedând această bază
metodologico-teoretică, asistentul social va fi mult mai flexibil în alegerea
modalităţilor de satisfacere a nevoilor indivizilor din societatea mereu în
schimbare.
Ca ştiinţă, asistenţa socială cercetează omul în contextul întregii
totalităţi de relaţii sociale (economice, politice, moral-spirituale etc.). O
astfel de abordare este incompatibilă cu încercarea de a reduce sarcina ei
doar la argumentarea necesităţii ajutorului sau a protecţiei sociale pentru
anumite categorii de oameni, la nişte recomandări ce ţin de aceste
probleme. Indiscutabil, ajutorul social, protecţia socială a populaţiei sunt
direcţii deosebit de importante ale asistenţei sociale, dar esenţa ei socială
îşi are rădăcini mult mai adânci (în problema omului în general) şi de
aceea poate fi înţeleasă de pe poziţii conceptuale mult mai largi. Asistenţa
socială ca ştiinţă aplică principiile generale ale cunoaşterii social-
filosofice la analiza problemelor concrete ale grupurilor sociale,
comunităţilor, persoanelor, institutelor sociale etc. Spre deosebire de alte
ştiinţe sociale, asistenţa socială studiază problemele prin prisma
manifestărilor atât ale proprietăţilor specifice, cât şi ale celor integrative,
insistând la analiza sistemică a obiectului. Asistenţa socială include
acumularea preventivă a informaţiei, analiza sistemică a obiectului,
înaintarea ipotezelor, compararea faptelor, elaborarea modelelor de
1
Vezi: Asistenţa socială ca activitate de mediere în societate. -Cluj-Napoca,
1995, p.36.
18
dezvoltare etc. În dependenţă de aceste caracteristici ale ei vor fi

determinate şi criteriile de apreciere a competenţei asistentului social.
Cele menţionate sugerează concluzia că un asistent social nu poate fi
specializat doar într-un singur domeniu, spre exemplu, pentru a lucra
numai cu o anumită categorie de beneficiari, să zicem cu individul sau
familia. Specificul activităţii sale cere ca el să acorde cele mai diverse
forme de asistenţă: consultaţii persoanelor aparte şi familiilor, să fie
facilitator în grupe, să găsească resurse sociale, să mobilizeze persoanele
etc., să fie deci competent în diverse domenii ştiinţifice, să posede
capacităţi de a lua decizii adecvate şi de a pronostica consecinţele lor, de a
rezolva holistic problemele. Toate acestea sunt o mărturie a faptului că
asistenţa socială ca ştiinţă are o identitate multidisciplinară.
Determinarea locului teoriei asistenţei sociale în sistemul altor
ştiinţe depinde de gradul de cercetare a problemelor ce alcătuiesc obiectul
ei de studiu, de conţinutul categoriilor şi de particularităţile metodelor
folosite. Pentru a percepe teoria asistenţei sociale ca sistem integrativ de
cunoştinţe ştiinţifice, ca ştiinţă aplicativă, e necesar a cunoaşte totalitatea
componentelor ei aflate în interconexiune care însă nu se manifestă
simultan, ci treptat, pe măsura pătrunderii în esenţa lor. Abordarea integră
şi complexă a teoriei asistenţei sociale poate fi realizată prin aplicarea
tuturor metodelor cunoaşterii ştiinţifice: observaţia şi experienţa,
descrierea şi explicarea teoretică, argumentarea şi demonstraţia logică,
inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, ipoteza şi teoria ştiinţifică în
general.
Asistenţa socială include noţiuni, idei, legităţi, informaţii din alte
ştiinţe sociale, însă nu se limitează doar la acestea. Ea are la bază
metodologii, rezultate empirice şi o teorie specifică proprie obiectului său
de studiu. Cunoştinţele ştiinţifice pot fi divizate convenţional în
fundamentale şi aplicative. Dacă cunoştinţele fundamentale sunt orientate
prioritar spre rezolvarea problemelor gnoseologice, apoi cele aplicative –
spre activitatea socială. Asistenţa socială ca ştiinţă constă din două
19
MARIA BULGARU
compartimente: 1) teoretico-metodologic, fundamental (metodologia,

legile, principiile, aparatul categorial); 2) aplicativ (domeniul aplicării
social-practice, administrative a cunoştinţelor teoretice, rezolvării
ştiinţifice a problemelor concrete din societate). Din acest punct de
vedere, asistenţa socială aparţine mai mult grupului de ştiinţe aplicative.
Spre deosebire de alte ştiinţe sociale, asistenţa socială se
caracterizează prin legătura strânsă dintre teorie şi practică, dintre
cunoştinţele acumulate şi deprinderile formate. Practica asistenţei sociale
este însă mult mai complicată, mult mai elastică, impunând adesea metode
nestandardizate de soluţionare a problemelor. Or, teoria asistenţei sociale
este adesea depăşită de flexibilitatea practicii, ca şi cum s-ar pierde în
nesiguranţele ei, iar modalităţile prin care asistentul social leagă teoria de
practică par a fi uneori “neştiinţifice”. Practica este domeniul principal de
acumulare a experienţei de lucru în asistenţa socială, de manifestare a
unicităţii ei prin aplicarea cunoştinţelor. Dar practica este de asemenea şi
baza iniţială de colectare şi analiză a materialului empiric, necesar pentru
cercetarea proceselor sociale concrete, pentru elaborarea generalizărilor
teoretice.
Teoria asistenţei sociale este eficientă dacă ea determină direcţiile
activităţii practice în acordarea ajutorului social, prin care se asigură
protecţia drepturilor şi garanţiile sociale ale omului şi dacă activitatea în
această sferă se realizează prin diverse forme şi mijloace în dependenţă de
situaţia concretă. Or, conţinutul teoriei asistenţei sociale şi direcţiile
principale ale ei ca activitate profesională sunt determinate în ultimă
instanţă de practica socială. Dacă lipseşte o asemenea interconexiune,
teoria aplicată nu poate fi utilă.
În concluzie putem menţiona că asistenţa socială ca disciplină
ştiinţifică studiază activitatea umană ce ţine de elaborarea şi
sistematizarea cunoştinţelor despre o realitate socială determinată, despre
o activitate socială specifică a instituţiilor de stat şi particulare, a
specialiştilor şi activiştilor voluntari orientată spre învingerea greutăţilor
20
cu care se ciocnesc indivizii, familiile, comunităţile din societate; de

analiza formelor, metodelor şi tehnologiilor de optimizare a rezolvării
problemelor sociale. Concomitent cu devenirea asistenţei sociale ca ştiinţă
se dezvoltă şi arsenalul conceptual-metodologic ce vizează fenomenele
practicii sociale abordate de ea.
1.2. Dimensiunea metodologică a asistenţei sociale

Recunoaşterea statutului ştiinţific al asistenţei sociale impune în
mod necesar să i se recunoască şi un corp metodologic propriu. Pentru a
evidenţia însă specificul metodologiei asistenţiale trebuie să precizăm mai
întâi în ce constă esenţa conceptului de metodologie în general.
E ştiut că orice ştiinţă reprezintă o totalitate sistematizată de
cunoştinţe, al căror rol constă în a reflecta cât mai adecvat şi profund
legităţile obiective ale realităţii înconjurătoare, necesare omului pentru
orientarea justă în viaţa cotidiană şi în activitatea practică. Omenirea
totdeauna a tins spre acumularea cunoştinţelor noi. În decurs de milenii ea
a parcurs o cale anevoioasă de la reprezentările primitive spre pătrunderea
în tainele esenţiale ale existenţei. Au fost descoperite o infinitate de
fenomene, proprietăţi şi legi ale naturii, ale vieţii sociale şi spirituale a
omului, tablourile lumii schimbându-se unul după altul. Cunoştinţele
acumulate de om s-au manifestat în cele mai diverse forme: preştiinţifice,
cotidiene, artistice, ştiinţifice. Dar cunoaşterea s-a mişcat mereu de la
necunoscut spre cunoscut, de la cunoaştere superficială spre cunoaştere
mai profundă, mai esenţială. După plinătatea şi profunzimea cuprinderii
obiectului, după modul de obţinere a cunoştinţelor în procesul cunoaşterii
pot fi evidenţiate două niveluri, trepte calitativ deosebite. Acestea sunt:
nivelul empiric şi nivelul teoretic.
Cunoaşterea empirică se bazează pe experienţă. Ea presupune
elaborarea unui program de cercetare, organizarea observaţiilor, a
experimentului, a descrierii (protocolării) datelor observaţiilor şi
experimentelor, clasificarea şi generalizarea lor primară. Or, pentru
21
MARIA BULGARU
cunoaşterea empirică este caracteristică preponderent activitatea de

sesizare a faptelor. Cunoaşterea teoretică este un nivel de cercetare care
reflectă obiectul din perspectiva legăturilor esenţiale şi legităţilor sale,
obţinute nu numai din experienţă, ci şi pe calea abstractizărilor de grad
înalt. Ambele aceste niveluri sunt legate şi se condiţionează reciproc.
Cunoaşterea empirică, găsind mereu noi date ale observaţiei şi ale
experimentului, întotdeauna pune în faţa gândirii teoretice noi sarcini ce
ţin de analiza, generalizarea, explicarea faptelor, descoperirea ideilor ce le
lămuresc, a principiilor, legilor, astfel stimulând-o spre perfecţionare. La
rândul său, cunoaşterea teoretică, îmbogăţindu-se, pune în faţa observaţiei
şi experimentului sarcini tot mai complicate. Or, cercetarea ştiinţifică
presupune nu numai mişcarea “în sus” spre construirea unei teorii
graţioase, dar şi mişcarea “în jos”, legată de asimilarea informaţiei
empirice, de descoperirea şi precizarea faptelor noi.
Orice cercetare ştiinţifică începe de la încercarea de a rezolva o
oarecare sarcină sau, în alţi termeni, de la formularea problemei.
Problema poate fi definită ca ceea ce nu este cunoscut şi ce trebuie
cunoscut. Omul multe nu cunoaşte şi, în principiu, nu există nimic, despre
ce el n-ar dori să cunoască. La început însă, el trebuie să aibă măcar
noţiuni generale despre ceea ce el încă nu ştie, să se determine ce ar vrea
să ştie şi ce poate să cunoască la etapa respectivă. Pentru aceasta el trebuie
să acumuleze unele cunoştinţe elementare, de aceea problema nu e pur şi
simplu o necunoaştere, ci o cunoaştere despre necunoaştere. Formularea
problemei neapărat include o oarecare cunoaştere preliminară, fie
imperfectă, a căilor de rezolvare a ei. Însă atât pentru formularea
problemei, cât şi pentru rezolvarea ei se cer fapte. Termenul “fapt” este
folosit în literatură cu sensuri diferite. Astfel, fapt se numeşte fenomenul
însuşi, adică o realitate obiectivă. Dar fapt este de asemenea şi
evenimentul “făcut”, născocit al naturii, istoriei etc. Însăşi născocirea
arbitrară este un fapt, însă un fapt al conştiinţei. Cu alte cuvinte, faptul
este fenomenul lumii materiale sau spirituale care a devenit o componentă
22
(avuţie) sigură a conştiinţei noastre, înregistrare (prin observare,

experiment) a unui obiect, fenomen, a unei proprietăţi sau relaţii. Aşadar,
problema este întrebarea cu care ne adresăm naturii, vieţii, practicii şi
teoriei. A formula problema este nu mai puţin dificil decât a găsi
rezolvarea ei. Formulând problema şi începând s-o rezolve, savantul
elaborează neapărat programul de cercetare, premeditează activitatea de
cercetare, alege sistemul de mijloace pentru atingerea scopului cognitiv.
Şi în cazul acesta el porneşte de la răspunsul presupus la întrebarea
formulată. Acest răspuns apare sub formă de ipoteză. Ipoteza determină
aria şi direcţiile de observare, formează scheletul programului de cercetare
în scopul înţelegerii obiectului sau fenomenului cercetat. Fundamentarea
şi demonstrarea transformă ipoteza în teorie. Prin teorie, în sensul larg al
cuvântului, înţelegem un sistem de reprezentări, idei, principii veridice,
care explică fenomenul cercetat. Teoria este o concepţie integrală asupra
proprietăţilor esenţiale, asupra legităţilor, determinărilor care asigură
caracterul funcţionării şi dezvoltării unui anumit domeniu al realităţii.
Cunoaşterea nu este o reflectare nemijlocită (ca în oglindă) a lumii
obiective în conştiinţa omului, ci un proces complicat şi multilateral de
interacţiune a subiectului şi obiectului, a cărui eficienţă e în dependenţă
directă de nivelul, gradul perfecţiunii mijloacelor şi instrumentelor
teoretice de care se foloseşte subiectul în procesul cunoaşterii. Dar pentru
a elabora astfel de mijloace, sunt necesare eforturi speciale din partea
subiectului, precum şi cunoştinţe despre propria activitate cognitivă,
despre formele şi căile de desfăşurare a ei. Această sarcină fundamentală a
procesului cognitiv constituie problema de bază a metodologiei. Prin
urmare, analiza metodologică se referă nemijlocit nu la lumea exterioară,
ci la activitatea subiectului, orientată spre cunoaşterea ei, adică la
cercetarea bazei, formelor, căilor şi condiţiilor cunoaşterii.
În genere putem deosebi două tipuri de cunoştinţe: cunoştinţe
despre lume şi cunoştinţe despre cunoaştere. Şi dacă primele indică ceea
ce cunoaştem, celelalte arată cum, în ce mod, pe ce căi, prin care mijloace
23
MARIA BULGARU
se obţin cunoştinţele despre lume. Astfel, orice cunoştinţe fundamentale

posedă o dublă importanţă: pe de o parte, ele explică realitatea
înconjurătoare, pe de alta – servesc drept mijloace, metode pentru
rezolvarea diverselor probleme şi acumularea de noi cunoştinţe. În alţi
termeni, putem spune că orice teorie ştiinţifică, inclusiv asistenţială,
îndeplineşte o funcţie metodologică, iar cunoştinţele ştiinţifice în general
joacă un rol metodologic faţă de totalitatea activităţii cognitive şi practice
a omului.
De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalităţi de cunoaştere
a adevărului despre realitate. Walter Wallace, spre exemplu, evidenţiază
patru modalităţi de acest gen1: 1) modul autoritarist, apărut în antichitate
şi prin care se afirmă că adevărul este produs de preoţi, regi, preşedinţi
sau savanţi; 2) modul mistic, foarte apropiat de cel autoritarist, şi care
atribuie calitatea cunoaşterii adevărate profeţilor, prezicătorilor, marilor
mistici; 3) modul logico-raţional, axat pe rigoarea judecăţii logice (pe
principiile logicii formale), fără a cerceta corespondenţa cu realitatea; 4)
modul ştiinţific de descoperire a adevărului, care îmbină preocuparea
pentru aplicarea corectă a metodei de cunoaştere cu observaţia riguroasă a
fenomenelor. Modul ştiinţific oferă o imagine obiectivă despre lumea
înconjurătoare, adică o redă aşa cum este ea în realitate. Aceasta este calea
principală de cunoaştere a fenomenelor şi a proceselor sociale, a
comportamentelor individuale şi de grup.
În sens strict, cuvântul “metodologie” înseamnă “învăţătură
despre metodă”. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos +
logos) desemnează “ştiinţa metodelor”. În sensul cel mai general,
metodologia este o ştiinţă în care se dezvoltă modalităţile de realizare a
cunoaşterii ştiinţifice.
1
W.Wallace. The Logic of Science in Sociology. -Chicago: Aldine, 1971.
24
Pentru a expune conţinutul şi principiile metodologiei cercetărilor

socioumane empirice e necesar să dezvăluim mai întâi sensul noţiunilor
“metodă”, “tehnică”, “procedeu” şi “instrument de investigare”.
Prin “metodă” (gr. methodos – “cale spre ceva”) în genere se
înţelege un anumit sistem de principii şi reguli de cunoaştere şi de
transformare a lumii obiective. R.Caude defineşte metoda ca fiind
“demersul raţional al spiritului pentru descoperirea adevărului sau
rezolvarea unei probleme”1. La baza tuturor metodelor de cunoaştere stau
legile obiective ale realităţii. De aceea, metoda este indisolubil legată de
teorie. Cu toate acestea, teoria şi metoda nu pot fi identificate. Teoria, prin
noţiunile şi categoriile sale, ne dă o anumită informaţie despre realitate.
Metoda cunoaşterii o constituie nu înseşi legile şi categoriile, ci cerinţele
elaborate pe baza lor faţă de subiectul cunoaşterii, principiile realizării
activităţii lui cognitive şi practice.
Orice ştiinţă concretă (sociologie, psihologie, antropologie etc.) în
corespundere cu propriul obiect de studiu posedă metode specifice de
cunoaştere, cercetare. Vizând cunoaşterea în domenii particulare,
metodologia cercetărilor empirice, inclusiv cea asistenţială, se
subordonează metodologiei generale a ştiinţei în strânsă corelaţie cu
metodologia preconizată de filosofie. Spre deosebire de primele, filosofia
elaborează metoda universală a cunoaşterii – metoda dialectică, al cărei
fundament îl constituie cele mai generale principii şi legi ale dezvoltării
lumii. Metoda dialectică nu înlocuieşte metodele altor ştiinţe, dar
constituie baza filosofică comună a lor şi se manifestă în calitate de
instrument al cunoaşterii în toate domeniile. Metoda dialectică exprimă în
cerinţele şi principiile sale nu numai legităţile universale ale lumii
obiective, ci şi legităţile universale ale coraportului dintre gândire şi
existenţă. Sub acest aspect, unul dintre principiile de bază ale metodei
1
R.Caude, A.Moles. Metodologie. Vers une science de l’action. -Paris, 1964,
p.4.
25
MARIA BULGARU
dialectice de cunoaştere este cerinţa interpretării obiective a

fenomenelor lumii. Conform acestui principiu, în procesul cunoaşterii
obiectului cercetătorul este obligat să pornească de la faptele reale, să
cunoască obiectul aşa cum este el în realitate. Principiul obiectivităţii
include în sine principiul istorismului, cerinţa cercetării obiectului în
dezvoltare, schimbare, în viaţa lui proprie. Acest principiu cere să se
studieze cum a apărut problema, care au fost etapele maturizării ei, să se
evidenţieze legăturile necesare dintre aceste etape şi starea prezentă a
problemei.
O alta cerinţă a metodei dialectice este cea de abordare concretă a
obiectului. Ea obligă subiectul cunoaşterii să ţină cont de trăsăturile
obiectului cercetării, de condiţiile specifice de existenţă şi dezvoltare a lui.
Printre cerinţele metodei dialectice un loc deosebit îl ocupă cerinţa
tratării complexe, multilaterale a obiectului cercetării. Orice fenomen,
proces se află în legături şi raporturi multilaterale cu o mulţime de alte
obiecte şi fenomene ale lumii. În diversitatea acestor legături obiectul dat
îşi manifestă natura, esenţa sa. Iată de ce pentru a cunoaşte cât mai
profund obiectul dat, noi trebuie să-l cercetăm multilateral, în diversitatea
tuturor legăturilor şi raporturilor cu alte obiecte. Cunoaşterea multilaterală
a obiectului e legată de cunoaşterea integrală, unică a acestei
multilateralităţi.
În deplină concordanţă cu cerinţele abordării concrete şi complexe
a obiectului cercetării este asistenţa socială individualizată care se
realizează prin metoda abordării diferenţiate. Ultima presupune
evidenţa multilaterală a particularităţilor situaţiei sociale a obiectului, a
necesităţilor şi intereselor lui, stăpânirea celor mai diverse forme şi
metode de lucru în dependenţă de starea obiectului. Pe baza analizei şi
aprecierii sociumului beneficiarului/clientului se aleg mijloace adecvate
de creare a condiţiilor necesare pentru rezolvarea problemelor apărute.
Abordarea diferenţiată se aplică atât în lucrul cu o persoană aparte, cât şi
cu grupurile sociale (bătrâni, invalizi, şomeri etc.). Prin abordarea
26
diferenţiată devine posibilă realizarea mai multor principii importante ale

asistenţei sociale, precum sunt cele ale:
• orientării spre personalitate, individul concret cu necesităţile,
interesele, dispoziţiile şi orientările sale valorice;
• integrităţii, sau a legăturii indisolubile cu condiţiile de viaţă a
oamenilor, cu politica socială a statului, într-un cuvânt, cu toate
procesele ce decurg într-un socium concret;
• abordării holistice a omului, sau a înţelegerii lui din perspectiva
celui mai larg spectru de relaţii ale mediului social;
• caracterului activ al conţinutului, formelor şi metodelor de lucru
prin includerea beneficiarului/clientului în rezolvarea problemei
ca subiect al acţiunii sociale.
Or, abordarea diferenţiată face posibilă realizarea obiectivului
major al asistenţei sociale: mobilizarea posibilităţilor fiecărui individ
aparte sau ale unui grup de oameni, astfel ca el (ei) să-şi elaboreze
propriul program de acţiune care îi va ajuta să se adapteze la condiţiile de
viaţă concrete şi să-şi învingă greutăţile.
Concomitent cu respectarea cerinţelor metodologice general
ştiinţifice (filosofice), fiecare ştiinţă, după cum s-a menţionat deja, îşi are
metodele sale specifice determinate de specificul obiectului său de studiu.
În ştiinţele socioumanistice, termenul de “metodă” se utilizează în
accepţiuni foarte variate, atribuindu-i-se când un sens prea larg, când unul
prea îngust1. Criteriile de clasificare a metodelor aplicate în ştiinţele
socioumanistice sunt multiple. Astfel, în conformitate cu criteriul
temporal se deosebesc metodele transversale, care tind să descopere
raporturile dintre fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat
(observaţia, ancheta, testele psihologice şi sociometrice etc.) şi metodele
1
Vezi: S.Chelcea. Metodologia cercetării sociologice. -Bucureşti, 2001,
p. 48-49.
27
MARIA BULGARU
longitudinale, care studiază evoluţia fenomenelor în timp (biografia,

studiul de caz, studiul panel etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor
îl constituie reactivitatea, gradul de intervenţie a cercetătorului asupra
obiectului de studiu. Spre exemplu, în experiment cercetătorul intervine
provocând producerea fenomenelor, pe când observaţia nu admite ca
cercetătorul să producă vreo modificare a comportamentelor sau a
situaţiilor studiate. După reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate în:
• metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic);
• metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie,
biografia socială provocată etc.);
• metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia
etc.).
Metodele în ştiinţele sociale şi comportamentale mai pot fi
clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în studiu. Conform
acestui criteriu, deosebim metode statistice, care presupun investigarea
unui număr mare de unităţi sociale (anchetele sociodemografice,
sondajele de opinie, analizele matematico-statistice) şi metode cazuistice
semnificând studiul integral al câtorva unităţi sau fenomene socioumane
(biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).
Metodele aplicate în ştiinţele socioumanistice mai pot fi clasificate
şi după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice. Sub acest aspect
metodele pot fi: 1) de culegere a informaţiilor (investigarea statistică,
studiul pe teren, ancheta etc.); 2) de prelucrare a informaţiilor (metode
cantitative, metode calitative); 3) de interpretare a datelor cercetării
(metode comparative, interpretative etc.).
Termenul “tehnică” (gr. tekne – procedeu, vicleşug) reprezintă
“ansamblul de prescripţii metodologice (reguli, procedee) pentru o acţiune
eficientă, atât în sfera producţiei materiale, cât şi în sfera producţiei
spirituale (tehnici de cunoaştere), precum şi în cadrul altor acţiuni umane.
Acest termen este utilizat în ştiinţele socioumanistice adesea ambiguu,
28
nefăcându-se distincţie între metode şi tehnici sau între tehnici şi

procedee. Tehnicile de cercetare, subsumate metodelor, se referă la
demersul operaţional al abordării fenomenelor de studiu. Astfel, dacă
ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică. Aceleiaşi
metode îi pot fi subordonate mai multe tehnici (există anchete pe bază de
chestionar, pe bază de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare),
fiecare tehnică putând fi aplicată în modalităţi variate.
Procedeul reprezintă “maniera de acţiune”, de utilizare a
instrumentelor de investigare, care nu sunt altceva decât unelte
materiale (foaie de observaţie, fişă de înregistrare, ghid de interviu etc.),
de care se slujeşte cercetătorul pentru cunoaşterea ştiinţifică a
fenomenelor socioumane.
Metodele, tehnicile, procedeele şi chiar instrumentele de
investigare, spune cercetătorul român Septimiu Chelcea, se subsumează
perspectivei teoretico-metodologice, astfel încât autonomia lor nu este
decât relativă1.
Cunoscând semnificaţia termenilor de “metodă”, “tehnică”,
“procedeu”, “instrument de investigare” în continuare putem dezvălui mai
deplin conţinutul conceptului de “metodologie”, aşa cum acesta este
utilizat cu referire la cercetările socioumane. În domeniul socioumanului,
metodologia este definită ca o analiză sistemică a metodelor şi tehnicilor
pe baza cărora se realizează o cercetare teoretică sau aplicativă.
Metodologia în ştiinţele sociale şi comportamentale are două laturi:
analiza critică a activităţii de cercetare şi formularea unor propuneri
pentru perfecţionarea acestei activităţi. Paul F.Lazarsfeld (1959) considera
că metodologia are şase teme principale: delimitarea obiectului de studiu
în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor
de cercetare, analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate,
sistematizarea datelor obţinute în cercetarea empirică şi formalizarea
1
S.Chelcea. Op. cit.,p.48-50.
29
MARIA BULGARU
raţionamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor şi proceselor

socioumane, în cercetările empirice se procedează, pornind de la teorie, la
abstragerea obiectului de studiu din ţesătura relaţiilor în care se află. Încă
Platon compara cunoaşterea cu disecţia unui animal. După el, “un bun
dialectician găseşte articulaţiile, iar unul prost osul; însă orice cunoaştere
rămâne un decupaj”. Acest decupaj, în investigaţiile sociologice, se
justifică prin aceea că nu toate elementele structurii şi acţiunii sociale se
situează pe acelaşi plan, că nu toate au o contribuţie egală la explicarea
fenomenelor. Acelaşi lucru se poate spune şi despre investigaţiile
asistenţiale, psihologice, antropologice etc. Cercetătorul trebuie să
procedeze ca “un doctor perspicace care lasă la o parte zece fapte
secundare şi reţine pentru studiu şi diagnostic un simptom hotărâtor” –
afirmă autorii anterior citaţi.
Metodologia are în vedere şi clasificarea înţelesului conceptelor,
corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta
constituie cea mai veche sarcină a metodologiei, dar şi cea mai actuală. Să
ne gândim la faptul că unii termeni pe care-i folosim în mod curent circulă
cu accepţiuni foarte diferite. De exemplu, termenul de “ideologie” are
peste 150 de accepţiuni, iar cel de “cultură” peste 250 de înţelesuri
oarecum diferite1. Analiza metodologică vizează punerea în relaţie a
metodelor, tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor de investigaţie,
adecvarea lor la obiectul de studiu. R.Caude2 aprecia că în metodologie
prima problemă este de a vedea dacă toate metodele sunt la acelaşi nivel
de abstractizare sau nu.
Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura
fenomenelor studiate, ca şi de teoria de la care se revendică studiul.
Alegerea depinde însă şi de accesibilitatea metodelor şi tehnicilor, de
existenţa sau nu a instrumentelor de investigare adecvate, de resursele
1
A.Moles. Sociodinamica culturii. -Bucureşti, 1967/1974, p.37.
2
R.Caude, A.Moles. Op. cit., p.5.
30
financiare, de intervalul de timp pe care îl avem la dispoziţie pentru

efectuarea studiului, de profunzimea dorită a concluziilor. Ştiut fiind că
fiecărei metode şi tehnici de investigare îi sunt proprii limite specifice, în
cercetările empirice se impune aplicarea convergentă a cât mai multor
modalităţi de investigare, care – corelate – să conducă la aflarea
adevărului. Limitele proprii fiecărei metode şi tehnici pot fi depăşite prin
utilizarea convergentă a cât mai multora dintre ele. Analiza metodologică
verifică respectarea acestui principiu şi, mai ales, încearcă să stabilească
articularea optimă a metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de cercetare
într-o strategie eficientă.
În fine, verificarea modului de sistematizare şi prelucrare a datelor
din cercetările din teren (alcătuirea seriilor de date, reunirea informaţiilor
cifrice în clase statistice, valabilitatea aplicării testelor şi coeficienţilor
statistici în funcţie de nivelul de măsurare cu care s-a operat etc.), ca şi
încercarea de formalizare a enunţurilor conturează câmpul de interes al
studiilor metodologice. Metodologia cercetării sociologice reprezintă
analiza sistematică a metodelor şi tehnicilor, a regulilor şi procedeelor
prin care se realizează cunoaşterea realităţii sociale.
După cum menţionează Lazăr Vlăsceanu, clasele de elemente
componente ale metodologiei sociologice sunt: a) enunţurile teoretice
fundamentale admise ca referinţe pentru structura pragmatică a unei teorii
şi convertite în principii metodologice de orientare a abordării realităţii
sociale; b) metodele şi tehnicile de culegere a datelor empirice
(observaţia, experimentul, ancheta etc.); c) tehnicile şi procedeele de
prelucrare a datelor şi informaţiilor empirice de ordonare, sistematizare şi
corelare a acestora pentru fundamentarea deciziilor privitoare la
semnificaţiile lor teoretice; d) procedeele de analiză, interpretare şi
construcţie sau reconstrucţie teoretică pe baza datelor empirice în vederea
elaborării de descrieri, tipologii, explicaţii şi predicţii teoretice. Aceste
elemente ale metodologiei cercetării sociologice nu sunt, totuşi, unitar şi
universal constituite, ci manifestă diferenţieri importante. Principala sursă
31
MARIA BULGARU
de variaţie este reprezentată de concepţia teoretică luată ca referinţă. Or,

teoria şi metodologia nu sunt elemente net separate în cadrul ştiinţei, ci,
dimpotrivă, ele se susţin şi se condiţionează reciproc; în ansamblul ştiinţei
teoria nu se prezintă doar ca premisă şi scop, după cum metodologia nu
are doar funcţii instrumentale. Întrucât în sociologie nu există încă o
“paradigmă” unică, ci structuri teoretice alternative, care uneori sunt
concurente, iar alteori complementare, fiecare teorie sociologică majoră a
tins să-şi formuleze propria metodologie. De exemplu: E.Durkheim a
formulat “regulile metodologiei sociologice” adecvate concepţiei sale
despre societate; Max Weber a construit o metodologie de studiere a
fenomenelor sociale în concordanţă cu propria “sociologie interpretativă”;
etnometodologia a dezvoltat metode “etnografice” de analiză a
comunicării şi a semnificaţiilor investite de actorii sociali în acţiunile lor
etc. S-a ajuns astfel ca deosebirile principale dintre abordări să fie mai
pregnante decât asemănările şi din această perspectivă încă nu se poate
vorbi de o metodologie unică a cercetării sociologice.
În funcţie de modul teoretic general aplicat în vederea explicării
vieţii sociale, se distinge între practica metodologică “obiectivă” şi cea
“interpretativă”. Prima urmăreşte să promoveze o metodologie apropiată
de modelul ştiinţelor naturii; faptele sau fenomenele sociale sunt explicate
prin alte fapte sociale; cunoaşterea socială trebuie să ajungă şi la forma
explicaţiilor şi predicţiilor, a legilor şi generalizărilor empirice detaşate de
eventualele implicaţii valorice pentru a asigura “obiectivitatea”
discursului sociologic. Practica metodologică “interpretativă” a fost
formulată în nuce de filosofia socială neokantiană, dezvoltată de
“sociologia interpretativă” a lui Max Weber şi continuată în cadrul
interacţionismului simbolic, al sociologiei fenomenologice şi
etnometodologice. În aceste abordări se pune accentul pe specificul
subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implică necesitatea
32
concentrării analizelor asupra semnificaţiilor investite şi vehiculate de

actorii sociali în interacţiunile şi situaţiile lor sociale1.
În lucrările dedicate metodologiei cercetării sociologice există mai
multe clasificări ale metodelor de investigare a universului empiric. Spre
exemplu, savanţii R.Ghiglione şi B.Matalon în lucrarea Anchetele
sociologice. Teorii şi practică (1992) enumeră patru metode în ştiinţele
sociale: observaţia, ancheta, experimentul şi documentarea. Sociologii
clujeni T.Rotariu şi P.Iluţ numesc cinci metode fundamentale:
experimentul, observaţia, analiza documentelor, interviul şi ancheta.
Lazăr Vlăseanu consideră că în metodologia cercetărilor sociologice au
fost dezvoltate patru metode principale de culegere a datelor empirice:
ancheta socială, analiza documentelor sociale, observaţia şi experimentul.
Fiecărei metode îi corespunde un set diversificat de tehnici aplicative,
adică de operaţii integrate într-un mod particular de identificare, colectare
şi prelucrare a datelor empirice. Diversitatea opţiunilor teoretico-
metodologice se relevă şi la nivelul definirii normelor şi tehnicilor
aplicative circumscrise uneia şi aceleiaşi metode. Astfel, în
fenomenologie şi etnometodologie s-a manifestat preferinţa pentru
aplicarea şi dezvoltarea tehnicilor de observare participativă, pe când în
practicile metodologice “obiective” s-au extins tehnicile de elaborare a
anchetelor sociale. Deşi este posibil şi adeseori s-a înfăptuit transferul de
tehnici de cercetare dintr-un mod de abordare în altul, trebuie avut în
vedere faptul că nu se realizează doar un simplu transfer tehnic, ci şi
modificarea presupoziţiilor teoretice care l-au generat. Lipsa de control
sistematic al efectelor tacite sau implicite generate de nemodificarea
presupoziţiilor teoretice riscă să genereze distorsiuni la nivelul analizei
datelor empirice. Tehnica de investigare trebuie, deci, modificată sau
adaptată contextului teoretic.
1
Vezi: Dicţionar de sociologie. -Bucureşti, 1998, p. 349-350.
33
MARIA BULGARU
Desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice privind

comportamentele individuale şi colective, personalitatea şi societatea
presupune luarea în considerare a unor principii metodologice, precum
unitatea dintre teoretic şi empiric, unitatea dintre înţelegere şi
explicaţie, unitatea dintre cantitativ şi calitativ, unitatea dintre
judecăţile constatative şi cele evaluative.
Principiul unităţii dintre nivelurile teoretic şi practic are valoare
generală în metodologia ştiinţelor şi demonstrează că raţionamentele
bazate pe cunoştinţele teoretice ghidează cercetarea directă,
observaţională, iar aceasta, la rândul său, conferă valoare de adevăr
intuiţiei teoretice. Procesul cunoaşterii, realizându-se în formă de spirală
fără sfârşit, include în sine testarea ipotezelor, descrierea mai bogată a
realităţii, analiza conceptelor şi a indicatorilor, stabileşte
generalizabilitatea rezultatelor şi necesitatea schimbării teoriilor formale.
Principiul unităţii dintre înţelegere (comprehensiune) şi
explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii
în ştiinţele sociale şi comportamentale. Filosoful german Karl Jaspers
(1883 – 1969), autorul celebrei lucrări Filosofia existenţei (1938), dădea
următorul exemplu pentru a sublinia importanţa înţelegerii în ştiinţele
sociale, inclusiv în asistenţa socială: când asistăm la pedepsirea unui copil
de către părinţii lui, ne explicăm imediat ce s-a întâmplat, pentru că noi
înşine am trecut prin astfel de experienţe. Dar cunoaşterea intuitivă a
socialului nu este suficientă. Uneori intuiţia ne conduce la rezultate
eronate. Într-o anchetă sociologică desfăşurată în Franţa (1961) în rândul
populaţiei de origine poloneză s-a constatat că între ataşamentul faţă de
tradiţiile poloneze şi integrarea în societatea franceză există o corelaţie
directă. Prin comprehensiune am fi fost tentaţi să credem că ataşamentul
faţă de tradiţiile din ţara de origine reprezintă un semn al slabei integrări
în societatea de adopţiune. Explicaţia este alta: succesul integrării
imigranţilor depinde de sprijinul acordat de grupurile primare (familie,
prieteni, vecini etc.). Ataşamentul faţă de tradiţiile societăţii de origine
34
arată că persoanele respective aparţin grupurilor primare, care sunt

capabile să susţină efortul de integrare a individului în societatea de
primire. Chiar din cercetarea relatată deducem că a explica înseamnă
“a atribui un fapt principiului sau o teorie unei teorii mai generale”1. În
cazul nostru, faptul este integrarea, iar principiul dependenţa individului
faţă de grupul primar. Raymond Boudon (1969) conchide că metoda
comprehensivă, singură, nu este suficientă în cercetarea sociologică, dar
ea îşi are aplicabilitate în ştiinţele socioumanistice, valabilitatea ei variind
de la o cercetare la alta.
Principiul unităţii dintre cantitativ şi calitativ impune utilizarea
convergentă a metodelor statistice şi cazuistice, folosirea unor metode
care sunt deopotrivă cantitative şi calitative (de exemplu, analiza
conţinutului). În cercetările empirice cazurile analizate sunt ordonate în
serii mai mult sau mai puţin extinse, sunt clasificate şi tratate statistic. Pe
de altă parte, seriile statistice sunt ilustrate prin cazuri dătătoare de seamă,
relevante. În acest fel, imaginea despre realitate se întregeşte.
În fine, principiul unităţii dintre judecăţile constatative şi cele
evaluative presupune angajarea morală a cercetătorului în sprijinul
valorilor înalt umaniste şi a idealurilor naţionale, sociologia liberă de
valori fiind – după cum menţionează S.Chelcea – mai degrabă un
deziderat decât o realitate2.
După prezentarea sumară a conţinutului metodologiei cercetării în
domeniul socioumanului, putem să evaluăm conţinutul metodologiei
asistenţei sociale şi să decidem dacă există, într-adevăr, o metodologie a
intervenţiei. Pentru aceasta, reamintim relaţia existentă între teoriile
sociologice şi psihologice, pe de o parte, precum şi relaţia dintre
cunoaşterea şi intervenţia socială, construită sub semnul conceptului de
cercetare-acţiune.
1
P.Veyne. Cum se scrie istoria. -Bucureşti, 1971/1999, p.118.
2
Vezi: S.Chelcea. Op. cit., p. 55-57.
35
MARIA BULGARU
Dacă asistenţa socială are o metodologie specifică, atunci,

menţionează C.Bocancea şi G.Neamţu, trebuie să-i putem identifica
următoarele elemente:
• teoriile de referinţă (respectiv marile modele);
• metodele şi tehnicile de cunoaştere şi intervenţie;
• procedeele de evaluare a realităţii empirice şi de reconstrucţie
teoretică a acesteia, precum şi de evaluare a gradului de
eficienţă a demersului asistenţial.
Cu alte cuvinte, metodologia asistenţei sociale trebuie să
dovedească faptul că include deopotrivă o dimensiune teoretică, una
normativă şi alta de sinteză între teoretic şi empiric (dimensiune care este
în acelaşi timp autoreflexivă sau autoevaluativă)1.
Potrivit Cristinei De Robertis, asistenţa socială poate fi examinată
din mai multe perspective. Una dintre ele se referă la asistenţă în termeni
de “acte profesionale” (intervievarea clientului, vizita la domiciliu,
constituirea dosarelor clienţilor, iniţierea demersurilor de ajutorare etc.);
alta tratează asistenţa în termeni de rol şi de funcţie ( rolul de informare,
de ajutorare, de punere în relaţie, de mediere etc.). Există însă şi o
perspectivă metodologică ce depăşeşte analizele centrate pe acte, roluri şi
funcţii, încercând să le coreleze şi să le sistematizeze, dintr-un unghi al
logicii cunoaşterii şi acţiunii. Aşa cum s-a menţionat anterior,
metodologia este partea unei ştiinţe care studiază metodele la care recurge
aceasta. Şi chiar dacă vom considera asistenţa socială mai mult ca o artă
decât ca o ştiinţă, termenul de metodologie îl vom utiliza, totuşi, cu
respectivul înţeles. Metodologia ne permite, astfel, după spusele autoarei
evocate mai sus, “să distingem şi să studiem “manierele de acţiune” în
1
C.Bocancea, G.Neamţu. Elemente de asistenţă socială. -Iaşi, 1999, p. 102.
36
asistenţa socială, modul de a proceda potrivit unei ordini anume şi urmând

anumite principii...”1.
În literatura asistenţială americană, metodologia este privită mai
puţin ca un complex de teorii şi principii ce structurează, după criterii
logice şi epistemologice, modalităţile de intervenţie, şi mai mult ca o
colecţie de metode şi tehnici cu relevanţă practică. Astfel, metodele
asistenţei sociale desemnează tipuri specifice de intervenţie, a căror
eficacitate a fost deja probată de o întreagă tradiţie practică. Printre
acestea sunt evidenţiate mai întâi: “social casework, social group work,
community organization, administration in social work, research,
policy şi planning...”2. Prin social casework este desemnată practica
utilizată de asistentul social în sprijinirea preponderent psihologică (dar şi
relaţională, educaţională, economică etc.) a unui individ sau a unei familii.
Social group work este metoda ce constă în ajutorarea unui grup de
persoane constituit pe criteriul comunităţii de interese sau al confruntării
cu aceeaşi problemă (problema nemaifiind una psihologică, emoţională, ci
vizând mai degrabă dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi integrare,
promovarea unui nou sistem de valori ale vieţii comunitare, reorientarea
energiilor grupului spre scopuri pozitive, limitarea comportamentelor
deviante etc.). Community organization este metoda de ajutorare a
indivizilor, grupurilor şi comunităţilor care locuiesc în aceeaşi arie
geografică sau care se confruntă cu aceleaşi probleme, pentru a ajunge la
sintetizarea scopurilor şi intereselor comune, precum şi la punerea în
opere a unor planuri menite să conducă la îndeplinirea scopurilor în cauză.
Celelalte “metode” se referă la managementul asistenţei sociale, la
cercetarea în domeniu, la politicile sociale şi la proiectarea activităţilor
asistenţiale pe termen lung.
1
C.De Robertis. Methodologie de l’intervention en travail social. -Paris,
1995, p. 79.
2
R.L.Barker. The Social Work Dictionary. -Marzland, 1987, p. 98.
37
MARIA BULGARU
Din această enumerare, precum şi din examinarea diverselor lucrări

ştiinţifice în domeniu care anunţă tratarea unor probleme de metodologie1,
rezultă că asistenţa socială se află într-un stadiu în care preocuparea
fundamentală vizează dimensiunea tehnic-normativă. Practicile
asistenţiale care şi-au dovedit eficacitatea într-un context determinat sunt
prezentate adesea ca “metode” cu valabilitate generală. Asistenţii sociali
au tendinţa de a căuta “reţete” de intervenţie, moduri de a acţiona,
preocupându-se mai puţin (sau chiar deloc) de cadrele generale teoretico-
epistemologice ale muncii lor. În acest sens, De Robertis remarca faptul
că “profesiile asistenţiale în Franţa (şi nu numai - n.n.) se limitează la a
sistematiza propria lor experienţă practică, prin utilizarea aproape
exclusivă a demersului pragmatic, selectând ceea ce “merge”, pentru a
distinge de ceea ce nu dă rezultatele scontate”2.
Dincolo de această exagerare a “instrumentului” şi de relativa
confuzie a conceptelor de metodă şi metodologie, trebuie să remarcăm,
totuşi, unele încercări de construcţie a metodologiei în sensul adevărat al
termenului. Aceste încercări constau în recuperarea dimensiunilor
teoretice şi epistemologice ale practicii asistenţiale, în creionarea unei
logici generale a intervenţiei şi în identificarea marilor metode
asistenţiale.
1
Vezi lucrările: V.Coulshed. Practica asistenţei sociale. -Bucureşti:
Alternative, 1993; P.Desrumaux-Zagrodnicki. Manuel pratique en travail
social. Des methodes pour etre efficace. -Paris: G.Morin (editeur) -Europe,
1998; M.-F.Freynet. Les meditations du travail social. -Lyon: Chronique
Sociale, 1995; L.C.Johnson. Social Work Practice. -Boston: Allyn, Bacon,
1983; F.Mănoiu, V.Epureanu. Asistenţa socială în România. -Bucureşti:
ALL, 1996; C.De Robertis, H.Pascal. L’intervention collective en travail
social. -Paris: Bayard Editions, 1987 etc.
2
C.De Robertis. Op. cit., p. 77.
38
2. METODOLOGIA PROIECTULUI
DE INVESTIGARE ŞI INTERVENŢIE SOCIALĂ
Capitolul 2.
METODOLOGIA PROIECTULUI
2.1. Conceptul şi etapele proiectului de investigare şi

intervenţie socială
Investigarea în asistenţa socială este una dintre cele mai importante
modalităţi de evaluare şi soluţionare a cazului beneficiarului. Realizarea
unei intervenţii reuşite se află în dependenţă directă de informaţiile
obţinute şi de diagnosticul stabilit. “Proiectul de investigare socială” este
de fapt un prim pas al “Proiectului de intervenţie socială”, care include:
• intervenţia propriu-zisă, care constă în diferitele activităţi
directe, cum ar fi: vizite în familie, stabilirea relaţiilor dintre
client şi “ceilalţi”, negocierea problemei cu alţi factori de
decizie, acordarea ajutorului adecvat, rezolvarea “crizei” prin
care trece clientul etc.;
• administrarea “cazului” prin anumite acţiuni birocratice, care
presupun demersuri la organele de stat “interesate”, elaborarea
actelor şi a corespondenţei, constituirea “dosarelor de caz”,
vizite şi convorbiri prealabile cu clientul sau cu familia acestuia
etc. Pentru profesia de asistent social, investigarea este
importantă, dar aceasta nu înseamnă că operaţiile
administrative, birocratice, manageriale – ca componente ale
muncii în acest domeniu-ar fi ignorate sau desconsiderate.
39
MARIA BULGARU, MARCELA DILION
Analiza dezvoltării asistenţei sociale atestă că s-au practicat două

etape succesive de sistematizare practică şi elaborare metodologică a
proiectului de investigare:
1. Constituirea unor “idei-forţă” pe baza experienţei “cumulative”
şi repetate, în confruntarea asistenţilor sociali cu problemele tot
mai complexe ale vieţii sociale: ceea ce ducea la rezultate bune
era reţinut, refolosit şi inclus în “experienţa pozitivă” în
domeniu (a cărei volum a crescut treptat prin cumulare şi
repetare), iar ceea ce ducea la rezultate negative sau se dovedea
a fi eroare era, desigur, eliminat din practica muncii sociale;
2. Constituirea unei metodologii de cercetare şi intervenţie,
identificând instrumente specifice sau “împrumutând” tehnici şi
procedee adecvate din sistemul ştiinţelor socioumanistice
(etnologie şi antropologie, psihologie şi pedagogie, drept şi
economie, geografie şi ecologie, medicină şi psihiatrie etc.), fie
prin realizarea acţiunilor de ajutor – pe termen scurt, mediu sau
lung – sau a “intervenţiilor în situaţie de criză”, fie prin
experimentarea unor noi forme de muncă socială sau prin
utilizarea contractelor întocmite între “partenerii” implicaţi în
asistenţa socială. Realizarea unor anchete asupra clienţilor
serviciilor sociale, asupra problemelor şi, mai ales, asupra
nevoilor oamenilor şi ale mediilor sociale infectate a contribuit,
de asemenea, la dezvoltarea metodologiei acţiunilor de ajutor şi
intervenţie. Cercetarea-acţiune constituie, de altfel,
fundamentul unei asemenea metodologii, în care “stăpânirea
perfectă a meseriei” trebuie să se asocieze cu o curiozitate
imaginativă “puţin excesivă şi puţin utopică” din partea
asistentului social.
Metodologia Proiectului de investigare şi intervenţie socială
constituie mijloace sau “instrumente intermediare”, ajutătoare, şi nu un
scop în sine. Orice asistent social trebuie să ştie, în acest sens, că scopul
40
sau obiectivul intervenţiei nu se stabileşte în funcţie de metoda sau

“tehnica de ajutor” ce urmează a fi aplicată, ci, dimpotrivă, metoda se
alege în funcţie de specificul demersului pe care trebuie să-l urmeze spre
îndeplinirea scopului propus. Metoda este subordonată, de asemenea,
sistemului de valori şi principiilor deontologice ale asistenţei sociale.
Metodele principale de intervenţie se definesc, de regulă, în raport
cu natura clientului, adesea în raport cu nevoile acestuia sau cu scopul
urmărit. Menţionăm astfel:
1) metoda individuală de ajutor, analiza de caz etc.;
2) metoda de intervenţie în grup (specifică grupurilor mici);
3) metoda de “intervenţie comunitară” (sat, cartier, orăşel),
(comunitatea geografică sau instituţională);
4) metoda globală de analiză (integrală, generică).
Dacă metoda globală este una de ultimă oră, apoi primele trei
metode aparţin “perioadei clasice” a dezvoltării serviciilor sociale. În
acelaşi timp, cu perfecţionarea metodologiei asistenţiale a derulat un
proces important de elaborare, identificare şi delimitare conceptuală a
proiectului de investigare şi intervenţie.
Punerea în relaţie a principalelor noţiuni – concepte, implicate în
munca de intervenţie şi “terapie socială”, poate lua forma prezentată în
Figura 2.1.
Unele concepte incluse în paradigmă necesită precizări în ce
priveşte originea, semnificaţia şi importanţa lor. Astfel, influenţa
modelului medical de acţiune în asistenţa socială a determinat utilizarea
noţiunilor de “boală socială”, client, diagnostic, tratament social etc.
Asistentul social este cel care pune un diagnostic unui client ce suferă de
o “maladie socială” şi care prescrie un tratament social sau “remedii”
terapeutice pentru “vindecarea” celui în cauză. Acţiunea “modelului
medical” a fost afectată de influenţele semnificative – în domeniul
41
asistenţei sociale – ale modelelor psihanalitice şi sociale sau

psihoterapeutice de intervenţie şi ajutor.
CLIENT
boală disfuncţie
diagnostic evaluare
ANCHETA
socială
Asistent social Instituţie

de asistenţă socială
tratament PROIECT terapie socială

de intervenţie
INTERDEPENDENŢĂ SCHIMBARE CONTRADICŢII
negociere strategie
ECHILIBRU
social
Figura 2.1. Paradigma proiectului de intervenţie în asistenţa socială.
42
Semnificaţia termenului de tratament social s-a diversificat în

funcţie de doi factori importanţi:
1. În funcţie de direcţia de acţiune şi intervenţie:
• vizând mediul exterior al clientului, adică modificarea
acestuia (se lucrează cu mediul în care se află clientul, adică
se aplică un tratament indirect, de tip socioterapeutic);
• vizând persoana clientului, acordându-i ajutor acestuia şi
manifestând înţelegere pentru situaţia în care se află (este
vorba deci de un tratament direct, de tip psihoterapeutic).
2. În funcţie de obiectivul propriu-zis al tratamentului:
• curativ, care se adresează clienţilor cu o “boală socială” deja
declarată, diagnosticată, ei urmând a fi vindecaţi;
• preventiv, tratament care se adresează clienţilor aflaţi într-o
“situaţie de risc” de a se îmbolnăvi sau de a intra într-o
perioadă de degradare şi care urmăreşte “depistarea
precoce” a bolii sau a factorilor care o favorizează pentru a
acţiona asupra lor, diminuând şi chiar condiţiile-cauză ce
generează aceşti factori;
• promoţional, obiectiv care însoţeşte, de regulă, pe primele
două şi care îşi are originea în educaţia sanitară (vizând
igiena individuală şi colectivă, alimentarea dietetică etc.) şi
chiar în acţiunile de “educaţie populară”.
Conceptele principale implicate în proiectul de investigare şi
intervenţie sunt cele de: anchetă socială; disfuncţie socială; schimbare (în
perspectiva asistenţei sociale); contradicţii (în lumea socială);
interdependenţă (între elementele proiectului); echilibru dinamic,
evaluare; negociere (între actorii implicaţi în proiect); strategie de
intervenţie etc.
43
Acţiunile asistentului social sunt orientate spre a produce o

schimbare în situaţia beneficiarului/clientului. Schimbarea exprimă
“o modificare, o remaniere, o variaţie, o deplasare-mişcare în natura sau
direcţia unei structuri sau proces” şi se deosebeşte esenţial de dezvoltare,
aceasta din urmă semnificând “o schimbare continuă în timp” într-o
anumită direcţie, printr-o evoluţie lentă. În munca de asistenţă socială
important este nu faptul de a constata schimbări în situaţia clientului, ci
de a înregistra anumite modificări sau evoluţii, adică acele schimbări care
reprezintă o ameliorare a “bolii sociale” de care suferă, o diminuare sau
eliminare a factorilor care s-au aflat la originea problemei vizate în
intervenţia asistentului social1. În plan axiologic, conceptul de schimbare
este neutru, nu defineşte natura modificării şi cu atât mai puţin sensul –
pozitiv sau negativ – al acesteia. Pentru a deveni operaţional în munca
socială, conceptul de schimbare trebuie precizat şi “orientat” prin
intermediul unor întrebări de tipul:
• Ce vrem să schimbăm (din “situaţia socială” a clientului)?
• Ce dorim să obţinem prin această schimbare?
• Cine vrea asemenea schimbare? etc.
Procesul schimbării presupune operarea cu unele noţiuni derivate:
agent al schimbării (de exemplu, asistentul social), măsurarea schimbării,
gradul de schimbare-transformare, efectul schimbării, sensul schimbării,
“rezistenţa la schimbare” etc. Asistentul social trebuie să conştientizeze
riscurile pe care le prezintă orice schimbare în viaţa şi situaţia clientului
său, faptul că schimbările provoacă, de regulă, tensiuni, conflicte,
sentimente ambivalente în “universul social” şi afectiv implicat (de pildă,
în familia clientului, în grupul de prieteni etc.). Numai în vid schimbarea
poate avea loc fără focul conflictului, fără primitivism, divergenţe şi
violenţe.
1
Vezi: S.Alinski. Manuel de l′animateur social. -Paris, 1976.
44
Nu orice schimbare poate fi măsurată cu uşurinţă, mai ales atunci

când este vorba de evoluţia unor variabile latente, psihosociale, privind
motivaţia, atitudinea, mentalitatea etc. sau când măsurarea priveşte în
acelaşi timp atât aspecte obiective, cât şi aspecte subiective. Este uşor, de
pildă, să măsori anumite transformări în “situaţia clientului” care se referă
la dimensiunea locuinţei, numărul de membri ai familiei, veniturile
băneşti, frecvenţa copiilor la şcoală, participarea la muncă a părinţilor,
dotarea camerelor, a bucătăriei etc., în schimb ne putem înşela în ceea ce
priveşte schimbările “interioare” ale personalităţii clientului. “O persoană
nu poate declara că se simte schimbată, doar observatorului i se prezintă
dacă ea a rămas aceeaşi, egală cu ea însăşi sau nu… Altă persoană îşi
schimbă comportamentul manifestat şi vizibil… dar conservă în ea însăşi
vechile tensiuni la fel de puternice, chiar agravate. Observatorii afirmă,
totuşi, că ea este “schimbată”1.
Importanţa unor asemenea probleme pentru munca asistentului
social derivă din interesul pe care îl prezintă pentru elaborarea Proiectului
de investigare şi intervenţie în realizarea practică a acţiunilor.
Factorii şi motivaţiile schimbării au, de asemenea, o semnificaţie
specială pentru munca lucrătorului social: “oamenii sunt incitaţi spre
schimbare de diferite forţe motrice. Unele acţionează atunci când oamenii
se tem că pierd ceva la care ţin profund…sau atunci când se află în
circumstanţe atât de neobişnuite, încât se tem pentru integritatea lor fizică
şi psihică”. Identificarea corectă a unor asemenea situaţii care vizează
propriii clienţi şi, îndeosebi, eventualele pericole în care s-ar afla aceştia –
faţă în faţă cu “ofensiva” lumii înconjurătoare – constituie o sarcină şi
totodată o modalitate de realizare a obiectivului fundamental.
1
H.Perlam. La Personne l′evolution de l′adulte et de ses roles dans la vie.
- Paris, 1973, p. 27.
45
2.2. Câmp social, interdependenţă şi “echilibru dinamic”

Câmpul social, interdependenţa şi “echilibrul dinamic”
constituie trei concepte puternic implicate în întreaga activitate de
protecţie şi asistenţă socială, perspectivă psihosocială în care şcoala
psihologului Kurt Lewin are o prioritate necontestată. Abandonarea
tendinţelor “psihologizante” (de izolare sau individualizare abuzivă…) şi
orientarea cercetătorului cu prioritate spre “viaţa de grup” şi spre
problematica interrelaţiilor umane au transformat noţiunea de câmp social
într-un concept fundamental al ştiinţelor umanistice, cu funcţii
privilegiate – putem spune – în practica asistenţei sociale. Câmpul social
reprezintă o totalitate de raporturi, relaţii, interacţiuni dintre indivizi,
grupuri, comunităţi. Orice fapt sau “eveniment” social cu care se
confruntă zilnic lucrătorul din acest domeniu este – potrivit teoriei
“câmpului social” – rezultatul “unui ansamblu de entităţi sociale co-
existente, cum ar fi grupurile, subgrupurile, membrii lor, barierele care le
caracterizează, canalele de comunicare etc.”
Natura dinamică a acestor elemente şi semnificaţia raporturilor sau
a influenţelor reciproce sunt cel mai bine reflectate de conceptul de
interdependenţă.
Sistemul de actori specific asistenţei sociale (client, lucrător social,
agenţie sau instituţie etc.) şi toate celelalte componente ale paradigmelor
deja prezentate – vizând munca socială şi obiectivele urmărite – se află în
raporturi de interdependenţă (care conferă acestui domeniu calitatea de
“spaţiu uman” sau “câmp social” dinamic). Ansamblul părţilor dintr-un
asemenea sistem nu se reduce la suma lor, ci are “ceva în plus”, un ceva
care vizează proprietăţile de grup şi, mai ales, manifestarea unor relaţii de
interdependenţă sau intercondiţionare reciprocă (să ne gândim – pentru
exemplificare – la “forţa” sau impactul unor asemenea relaţii în “grupul
familial”).
46
Din perspectiva “teoriei interdependenţei”, asistentul social nu

poate privi propriul client ca pe o “entitate autonomă”, independentă,
“atomizată”, ci ca pe o parte sau o componentă a unei “realităţi
complexe”, cu multiple şi variate aspecte – unele contradictorii, dar toate
aflate în intercondiţionare şi influenţare reciprocă (grupurile de
apartenenţă, grupurile de prieteni, colegi, echipajele militare, grupurile
bazate pe relaţii de vecinătate, dar, mai ales, “grupurile bazate pe
rudenie”, adică familiile)1. “Situaţia de interdependenţă” obligă asistentul
social şi, în general, orice specialist în domeniile socioumane de a avea în
vedere în activitatea pe care o desfăşoară existenţa în munca sa a
următoarelor tipuri de relaţii şi impactul pe care acestea îl exercită:
• interrelaţiile specifice “câmpului social” respectiv (adică
relaţiile “interne”, dintre membrii grupului…),
• relaţiile dintre un membru sau altul al grupului şi “alte grupuri”
exterioare, din care face sau nu parte,
• relaţiile grupului de referinţă cu alte grupuri,
• relaţiile grupului de referinţă cu instituţiile sociale sau cu alte
elemente ale “câmpului social” respectiv etc.
Nici un asistent social nu poate face abstracţie de faptul că propriul
său client are un statut social (format dintr-o multitudine de “poziţii
sociale” – familiale, profesional-ocupaţionale, culturale, afective, poate şi
politice etc.) şi îndeplineşte, prin urmare, o serie largă de roluri sociale
(fiind în acelaşi timp, de exemplu, soţ, tată, fiu, frate, angajat în muncă,
membru într-o echipă culturală sau sportivă, membru într-o asociaţie sau
partid politic etc.) în care se confruntă cu “probleme” şi situaţii, adesea
grave sau echivalente, şi în care obţine fie succese, fie rezultate negative
1
Vezi: V.Miftode (coord.). Dimensiuni ale Asistenţei Sociale. -Botoşani,
1995, p.337-347.
47
(care îl fac vulnerabil, ţintă a degradării eventuale şi, în final, client al

serviciilor sociale!).
Cererea de ajutor, de protecţie sau de asistenţă socială apare atunci
când a avut loc o ruptură a ceea ce se numeşte echilibru dinamic în
situaţia clientului-solicitant. “O situaţie în echilibru este aceea în care
forţele contradictorii “interne” se anulează reciproc, eliminând variaţia şi
mişcarea”. Echilibrul se află însă într-un permanent pericol de
“schimbare” .
O asemenea “degradare socioafectivă” a personalităţii clientului,
reflectată în “ruptura echilibrului dinamic” despre care s-a vorbit, poate
avea la origine o diversitate de cauze sau de “împrejurări explicative”:
• fapte brutale şi neaşteptate (deces, boală gravă, spitalizare,
exmatriculare – în cazul unui elev, demitere sau “trecere în
şomaj” – în cazul unui angajat, divorţ sau “abandon familial”,
pierderi materiale catastrofale etc.),
• fapte normale şi aşteptate, dar care modifică fundamental
situaţia socială sau materială a persoanei şi rupe, astfel,
echilibrul stabilit iniţial (naşterea, înfierea sau “plasarea” unui
copil, încorporarea militară, căsătoria, pensionarea etc.),
• modificarea raporturilor de forţă în sânul familiei sau în
interiorul grupului de referinţă (unirea unora contra celorlalţi
membri ai grupului: copiii contra părinţilor, un părinte contra
celuilalt, toţi contra “liderului” etc.),
• modificarea raportului de forţe între diferite grupuri sau între
unele grupuri (agenţii, asociaţii etc.) şi instituţiile sociale
implicate – ca reprezentante ale statului.
Asemenea situaţii se exprimă, de asemenea, şi prin noţiunea de
contradicţie care, în mod obiectiv, vizează tot ceea ce se petrece în
“câmpul social” – schimbări şi interdependenţe, adică influenţe reciproce
şi intercondiţionări permanente, în tot acest univers social ce înscrie
48
activităţile şi relaţiile dintre client, asistentul social, agenţia sau instituţia

socială în vederea realizării obiectivelor stabilite.
Aplicarea conceptelor analizate mai sus la munca socială ne
sugerează următoarele concluzii sintetice:
• asistentul social intervine într-o realitate complexă cu “multiple
faţete” în care obiectivul şi subiectivul nu pot fi disociate, ci,
dimpotrivă, trebuie privite în unitate funcţională;
• asistentul social intervine într-o realitate dinamică, adică într-un
sistem de fapte care se transformă – brusc sau treptat – potrivit
unor factori şi “incitaţii” proprii, adesea opuse, contradictorii;
• asistentul social intervine într-o situaţie pe care însuşi clientul e
capabil s-o regenereze prin forţele proprii, oricare ar fi gradul
de degradare sau deteriorare a personalităţii clientului. Este
suficient doar ca asistentul social să găsească mijloacele prin
care însuşi clientul poate recupera forţele vitale necesare
transformării situaţiei sale.
În toate aceste ipoteze, asistentul social se prezintă ca agent al
schimbării, adică factor activ în “câmpul social” fie al individului sau al
familiei acestuia, fie al vecinătăţii sau al comunităţii de referinţă. Dacă
modelul medical de intervenţie pune accentul pe prevenţie, tratament sau
terapie, toate acestea la nivel individual, vizând însuşi clientul, apoi
modelul intervenţiei sociale – adică în grup, comunitate, în “spaţiul
social” înconjurător – pune accentul pe schimbarea condiţiilor-cauză care
explică situaţia gravă a clientului respectiv. Elaborând proiectul de
intervenţie, asistentul social stabileşte scopurile practice (aspectele sau
elementele ce trebuie schimbate) şi mijloacele necesare în acest scop,
cooperând în permanenţă cu ceilalţi actori interesaţi – instituţiile de stat,
agenţiile de asistenţă socială şi, desigur, cu clientul-familie, grup,
comunitate sau individ. Dacă fiecare actor implicat îşi elaborează propriul
49
proiect, atunci se poate ajunge, prin analize, confruntări şi negocieri, la un

proiect comun.
Ce înseamnă însă intervenţie în munca asistentului social?
Desigur, această noţiune este mai amplă decât cea de acţiune, exprimând
de pildă: “voinţa de a lua parte” la viaţa clientului, de a fi mediator, de a
utiliza direct propria autoritate, de a pune accentul pe fapte în raport cu
clientul etc.
În practica de asistenţă socială se vorbeşte, ca şi în alte domenii,
despre strategia elaborată şi folosită în scopul realizării obiectivului
fundamental. În cazul nostru, strategia intervenţiei rezultă din reunirea şi
intercondiţionarea tuturor elementelor proiectului de investigare
(intervenţie, schimbare, proiect, acţiune etc.). Ea poate fi definită, deci,
drept “artă de a utiliza un ansamblu de mijloace – resurse materiale,
umane, timp, personalitatea clientului etc. – în scopul atingerii
obiectivului propus”. Strategia încearcă să prevadă interacţiunile
dinamice între aceste elemente.
În orice activitate practică există mai multe strategii care vizează
realizarea aceluiaşi obiectiv, întrucât fiecare cercetător – “artist” sau
“strateg” – imaginează şi elaborează forme diferite pentru demersul
intervenţiei propuse. Esenţial este faptul de a identifica “calea strategică”
cea mai sigură pentru realizarea scopului final (totodată cea mai
economică şi convenabilă atât pentru client, cât şi pentru ceilalţi actori).
Ca artă de a dirija ansamblul factorilor necesari obţinerii succesului,
strategia pune accentul pe iniţiativa individuală a liderului sau a
organizatorului acţiunii respective.
În tot acest proces de muncă şi intervenţie socială întâlnim
permanent fenomene de contradicţie şi ambivalenţă, fără “prezenţa”
cărora ar fi imposibilă atât înţelegerea realităţii, cât şi oportunitatea unor
proiecte de asistenţă sau protecţie socială. Dualitatea lucrurilor conferă
acestora sens şi semnificaţie, fără de care n-ar exista acţiune şi creativitate
umană. Este ceea ce cercetătorul Bohr numeşte complementaritate,
50
semnificând că jocul forţelor aparent conflictuale sau afectiv contrare

constituie veritabila armonie a naturii, fapt cu atât mai exact în viaţa
socială.
2.3. Aplicarea practică a “Proiectului de intervenţie socială”

Activităţile asistentului social nu pot fi privite ca acte izolate,
rupte din context, ci ca operaţii integrate într-o continuitate logică (şi
cronologică) sau într-un sistem coerent de acţiuni care vizează atingerea
unui obiectiv unic. Chiar dacă aceste acţiuni sunt influenţate de mai mulţi
factori obiectivi sau subiectivi, uneori şi contradictorii, ele vor fi
determinate preponderent de componentele principale ale “Proiectului de
intervenţie socială”: natura scopului, populaţia vizată, conţinutul
problemei, durata disponibilă pentru intervenţie, competenţa “diferiţilor
actori”1 (vezi Figura 2.2).
Referindu-ne la conţinutul “Proiectului de intervenţie socială”,
vom menţiona următorii paşi în elaborarea lui:
1. Problema intervenţiei: este de fapt elementul care a declanşat
sistemul de activităţi şi care are o origine foarte diversă
• cererea de ajutor făcută de clientul însuşi;
• “sesizarea din oficiu” de către agenţia de asistenţă socială;
• sesizarea făcută de către un alt factor de decizie, organism
social sau instituţie (organul de poliţie, de justiţie, de
învăţământ, primăria, etc.);
• intervenţia cerută sau impusă printr-un mandat legal pentru
protecţia copilului, a bătrânului (abandonat de rude), a
persoanei cu handicap, a soţiei-victimă a violenţei etc.).
1
Vezi: C.De Robertis. Methdologie de l′intervention en travail social. –Paris,
1987, p.89.
51
1. PROBLEMA vizată
(potrivit cererii formulate de client)
2. ANCHETA 3. EVALUARE
SOCIAL PRELIMINAR
prospectivă operaţională
4. Elaborarea
PROIECTULUI
de intervenţie
5. Negociere 6. Aplicarea
şi semnarea STRATEGIEI
CONTRACTULUI negociate
7. EVALUAREA
rezultatelor
a. Retrospectivă b. Diagnoză c. Prospectivă
Figura 2.2. Traiectoria demersului intervenţiei sociale.
Asistentul social trebuie să ştie cu claritate:

• Cine a formulat cererea de intervenţie sau ajutor?
• În ce constă această cerere?
52
• Care este beneficiarul intervenţiei?

• Cui i s-a adresat cererea?
• Ce rezultat se aşteaptă a se obţine? etc.
2. Ancheta socială iniţială vizează cunoaşterea situaţiei clientului,
a contextului social în care trăieşte şi, îndeosebi, a condiţiilor
care au “declanşat problema” (degradarea nivelului de viaţă,
apariţia tensiunilor afective etc.). În acest sens, asistenţa socială
face apel la toate tipurile de cunoştinţe şi date: starea
economică, legislaţia aplicată domeniului, starea afectivă a
clientului şi a familiei sale, starea social-ecologică a mediului
etc., care îl vor ajuta să înţeleagă problema şi contextul acesteia
în adevărata lor semnificaţie şi, deci, să acţioneze “în cunoştinţă
de cauză”.
3. Evaluarea preliminară este în funcţie de rezultatele anchetei
iniţiale şi urmăreşte elaborarea unor ipoteze de lucru – care să
orienteze sau să ghideze ansamblul intervenţiei – a unor
interpretări şi, în final, a unei sinteze explicative privind
clientul, fără de care nu ar putea fi posibilă redactarea
proiectului de intervenţie.
4. Elaborarea Proiectului de intervenţie propriu-zis care, cuprinde
referiri la:
• obiectivul fundamental şi obiectivele derivate ale
intervenţiei (în funcţie de natura ajutorului cerut şi de
mijloacele disponibile), fie obiective parţiale, fie obiective
succesive în timp etc.;
• nivelul intervenţiei, adică natura sau tipul de client,
deoarece activitatea poate fi centrată pe individ sau pe
53
grupul din care acesta face parte (familia, grupul de prieteni,

colegi etc.) sau pe un “câmp social” mai larg (instituţia
socială, mediul înconjurător, comunitatea etc.). Definirea
clientului şi a limitelor de intervenţie este esenţială pentru
alegerea mijloacelor şi reuşita muncii;
• strategia stabilită sau tipurile de intervenţie alese care, în
mod normal, depind de toate celelalte elemente deja
analizate.
5. Negocierea strategiei sau a proiectului vizează cazul în care
actorii sociali implicaţi şi interesaţi nu cad de la început de
acord asupra formulei acestuia; mai mult, fiecare actor vine cu
propriul proiect şi cu propria strategie elaborată individual.
Pentru a evita unele situaţii tensionate, chiar ambivalente, se
recomandă munca în echipă încă din “faza preliminară”; astfel
vor fi eliminate deosebirile de fond şi va fi posibilă elaborarea
unui proiect unic.
6. În ceea ce priveşte aplicarea strategiei negociate şi acceptate
de actori, se pot face două delimitări semnificative:
• intervenţii în prezenţa şi cu participarea clientului (deci,
intervenţii directe ale asistentului social asupra
beneficiarului);
• intervenţii în absenţa clientului (care vizează mediul sau
factorii “contextului social” în care se află acesta).
7. Evaluarea finală a efectelor obţinute, prin raportarea
“aşteptărilor” (incluse în obiectivul fundamental) la rezultatele
reale, concrete (schimbările reuşite, “drumul parcurs” – parţial
sau total, eventuale “reajustări” ale demersului şi ale scopurilor,
etc.). Evaluarea rezultatelor nu înseamnă întotdeauna sfârşitul
54
intervenţiei, ci o bază pentru o posibilă reconsiderare a

activităţii, pentru un nou început, mai ales dacă problema n-a
fost definitiv rezolvată.
Paradigma “Proiectului de intervenţie” sugerează ideea realizării
evaluării finale a rezultatelor într-o triplă dimensiune: retrospectivă, de
diagnoză a situaţiei prezente şi prospectivă (vizând şi evoluţia prealabilă
a “situaţiei clientului” şi a celorlalţi factori co-participanţi la finalizarea
Proiectului, pentru a se putea interveni la timp în situaţiile de criză),
conferind astfel întregii activităţi şi o funcţie preventivă.
În plan tehnic, asistentul social trebuie să realizeze “întâlniri”
(întrevederi, convorbiri) cu ceilalţi actori sociali, îndeosebi cu clientul,
acţiuni în cadrul cărora etapele demersului prezentat mai sus se regăsesc
reunite şi “amestecate” aproape în acelaşi timp, în ciuda logicii şi
cronologiei desfăşurării acţiunilor stabilite. Oricare ar fi durata unei
“întrevederi”, asistentul social intră în contact aproape simultan cu toate
etapele sau fazele aplicării în practică a proiectului de intervenţie. Există,
desigur, ponderi sau accente diferite, în funcţie de momentul (sau gradul
de realizare) în care a ajuns intervenţia:
• la începutul intervenţiei accentul se pune, în mod firesc, pe
analiza şi înţelegerea cererii, pe evaluarea preliminară a
situaţiei şi pe culegerea datelor necesare etapelor ulterioare;
• la mijlocul intervenţiei accentul trece pe etapele care se referă
la elaborarea proiectului, semnarea contractului şi la alegerea
strategiei (în baza eventualelor negocieri);
• în fine, spre sfârşitul intervenţiei ponderea activităţii de aplicare
în practică a strategiei şi de evaluare a rezultatelor finale este
net mai mare decât ponderea altor activităţi.
55
Demersul metodologic real prezintă etapele printr-o “mişcare în

spirală” cu un punct de plecare (cererea de intervenţie) şi un punct final
(evaluarea efectelor sau rezultatelor), “în care diferitele faze se
intersectează, fără a se confunda sau a se exclude”1.
1
C.De Robertis. Op. cit., p.90.
56
3. MODALITĂŢI DE INVESTIGARE ŞI INTERVENŢIE
ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ INDIVIDUALIZATĂ
Capitolul 3.
MODALITĂŢI DE INVESTIGARE ŞI INTERVENŢIE
3.1. Conţinutul asistenţei sociale individualizate

În asistenţa socială modernă se disting două mari grupe: asistenţa
socială individualizată şi asistenţa socială a colectivităţii. Asistenţa
socială individualizată are la origini o activitate voluntară caracterizată
prin evaluări ale problemelor specifice familiilor sărace din medii social-
economice deprivate. Cu timpul însă s-a impus necesitatea unor
cunoştinţe de teorie socială, de management, de metodologie, astfel încât
a fost necesară constituirea, în 1903, a unei Şcoli de sociologie care să
pregătească lucrători pentru asistenţa socială individualizată. Iniţial, ei
erau pregătiţi în Marea Britanie, însă aproximativ în aceeaşi perioadă
asistenţa socială individualizată se dezvoltă şi în SUA, derivând tot din
activitatea voluntară. Prin anii ′50 asistenţa socială individualizată în
Europa a devenit un sistem de servicii oferit persoanelor care solicitau
ajutor pentru probleme personale sau de familie. Astfel, această
accepţiune e în vigoare şi astăzi, deoarece în centrul asistenţei sociale
individualizate stă individul, adică satisfacerea trebuinţelor lui şi
asigurarea respectării depline a intereselor, a demnităţii şi a drepturilor lui
în orice împrejurare şi în raport cu orice sistem de referinţă. Scopul
asistenţei sociale individualizate constă în atenuarea stresului clientului şi
sprijinirea acestuia pentru a realiza o mai bună adaptare personală şi
socială.
57
Asistenţa socială individualizată a luat în ultimele decenii un avânt

puternic, încât s-a simţit nevoia de a o scinda pe specialităţi. Diferite
cauze de dependenţă socială au determinat ramificarea asistenţei sociale
individualizate în:
• asistenţa socială a familiei, aceasta având scopul de a reface,
de a reconstitui familiile dependente, indiferent de cauza care a
provocat această dependenţă. Terenul asistenţei familiei este cel
mai vast teren de activitate socială, unde se întâlnesc cele mai
variate probleme de patologie socială şi este natural deci să fie
cea mai dezvoltată ramură a asistenţei sociale. În sfera ei de
preocupare intră toate familiile, care prin asistenţa socială se
pot menţine în căminul lor natural.
• asistenţa socială infantilă, care cuprinde în sfera sa de
activitate copiii abandonaţi sau orfani, copiii defectivi, precum
şi copiii delincvenţi. Aşadar, asistenţa socială infantilă se ocupă
de copiii care nu au un cămin sau care nu se pot menţine în
căminul lor natural, necesitând plasarea într-o instituţie sau o
familie adoptivă, cu sau fără plată. În acest domeniu se pun
probleme a căror rezolvare necesită cunoştinţe speciale,
formând astfel specialitatea asistenţei sociale infantile;
• asistenţa socială a delincvenţilor este o altă ramură a asistenţei
sociale. Cercetătorii în domeniu susţin că mediul social are o
influenţă decisivă asupra delincvenţilor minori. Omul se naşte
cu anumite calităţi ereditare – mai mult sau mai puţin
determinate – calităţi care pot fi puternic influenţate de mediul
social. În sensul acestei teorii izolarea şi pedeapsa prin sistem
penitenciar nu sunt indicate. Organele judecătoreşti, autorizate
cu dreptul de a combate criminalitatea, trebuie să găsească
unele soluţii care să permită refacerea morală a tinerilor
delincvenţi. Deci, delincvenţii minori trebuie reeducaţi şi
58
reabilitaţi fie prin unităţi instituţionale, fie prin acordarea de

sprijin instructiv la domiciliu;
• asistenţa socială psihiatrică – o nouă ramură a asistenţei
sociale. Progresul în ştiinţa psihopatologică şi psihiatrică a
dovedit imposibilitatea de a pune un diagnostic şi de a face un
tratament eficace fără a cunoaşte personalitatea pacientului şi
mediul social în care el trăieşte. Bolile psihice întotdeauna îşi
găsesc cauzele implementate în mediul social în care trăieşte
deficientul respectiv.
Asistenţa socială are responsabilitatea determinării cauzelor care
au condus la apariţia problemelor medico-sociale în vederea stabilirii
terapiei medicale şi sociale utile.
3.2. Tehnica asistenţei sociale individualizate

Tehnica asistenţei sociale individualizate cuprinde trei faze
distincte: investigaţia socială, diagnoza socială şi terapia socială (vezi
Figura 3.1).
Investigaţia socială, care se referă la căutarea cauzelor ce au
provocat dependenţa individului. Faza de investigaţie serveşte la adunarea
informaţiilor, la studierea situaţiei şi a personalităţii dependentului, ca să
se poată pune diagnosticul social. În acest scop: trebuie să se cunoască
dependentul la el acasă, spre a-i cunoaşte mentalitatea şi caracterul; să se
vadă cum acesta se încadrează în familia sa şi în mediul social în care
trăieşte; care este atitudinea lui faţă de membrii familiei, faţă de rude, faţă
de prieteni şi vecini, faţă de patronul la care lucrează, faţă de colegii de
muncă, faţă de biserică, şcoală şi faţă de întreaga societate în care trăieşte.
Toate aceste informaţii se obţin nemijlocit de la dependentul respectiv sau
printr-o convorbire cu membrii familiei, rudele, vecinii, prietenii,
patronii, preotul, învăţătorul, medicul de familie şi alte persoane cu care
dependentul ajunge în contact.
59
Contactul cu patronul
Contactul cu medicul
Contactul cu organul
Date personale şi de
Contactul cu preotul
Contactul cu moaşa
Contactul cu rudele
Verificarea actelor
Prima întrevedere
Locul întrevederii
Date psihologice
Date fizice si de
şi înv torul
Contactul cu
Date sociale
sindicatul
stare civil
de poli ie
s n tate
INVESTIGAŢIA SOCIAL Ă
TEHNICA ASISTENŢEI
SOCIALE
INDIVIDUALIZATE
DIAGNOZA SOCIAL Ă TERAPIA SOCIAL Ă
OBIECTIVE OBIECTIVE
UNOR FACTORI ÎN
STABILIREA UNUI
DEPENDENTULUI
REINTEGRAREA
EXPLOATAREA
REFACERE CU
DEPENDENŢ Ă
PROGRAM DE
FACTORILOR
PRECIZAREA
PLANUL DE
FAVOAREA
INDICAREA
REFACERE
CAUZEI DE
ACORDUL
SOCIAL Ă
TERAPIEI
CAUZALI
Figura 3.1. Tehnica asistenţ ei sociale individualizate.
Cea mai importantă însă pentru colaborarea cu dependentul este

prima întrevedere cu el însuşi, tradiţional definită în literatura de
specialitate “primul interviu”1.
Această primă întrevedere trebuie să fie făcută în cele mai
avantajoase condiţii pentru dependent. Astfel, între dependent şi
1
Vezi: F.Mănoiu, V.Epureanu. Asistenţa socială în România. -Bucureşti,
1997, p.99-103.
60
asistentul social trebuie să se stabilească relaţii reciproce de încredere,

deoarece numai în acest fel dependentul poate fi deschis şi liber în
răspunsuri. Este aproape exclus că se poate învinge vreodată o primă
impresie defavorabilă: neîncrederea dependentului în asistentul social
zădărniceşte toate încercările de refacere.
Spre a se obţine această încredere trebuie să se ţină seama de
următorii factori:
Locul întrevederii. Acesta trebuie să fie căminul dependentului,
unde el este mai comunicativ, mai deschis şi unde îl consideră pe
asistentul său drept oaspete. Numai în cazul în care dependentul nu
dispune de o cameră separată, întrevederea are loc în biroul asistentului
social, acesta căutând să creeze o atmosferă cât mai prietenească.
Discuţia poate începe chiar cu o glumă, care să spargă bariera
dintre cei doi.
În ce priveşte forma primei întrevederi, aceasta poate să se
desfăşoare cu o conversaţie la întâmplare sau cu o conversaţie după
norme fixate.
De regulă, mai întâi se procedează la obţinerea datelor personale şi
sociale, ca: numele şi prenumele, data şi locul naşterii, instrucţia şcolară,
instrucţia profesională, starea civilă, data şi locul căsătoriei, arborele
genealogic, factorii prenatali, naşterea şi dezvoltarea în prima copilărie,
starea sanitară generală, bolile cronice, accidentele, instinctele, emoţiile,
afecţiunile, aptitudinile şi interesele privitoare la toţi membrii familiei.
Desigur, asistentul social trebuie să posede înclinaţii speciale şi
multă dibăcie, pentru ca într-o singură convorbire să obţină toate aceste
date de la dependent. Durata primei întrevederi este de 2-3 ore.
Convorbirea nu trebuie să se desfăşoare în prezenţa a unei a treia
persoane, deoarece în aşa caz nu se va putea desfăşura în mod normal şi
degajat. Dacă într-o singură convorbire s-a reuşit să se obţină toate datele
61
care dau posibilitatea de a cunoaşte cauzele care conduc la starea

respectivă de dependenţă, atunci se poate spune că întrevederea a reuşit;
în caz contrar, convorbirea va continua într-o altă zi.
Contactul cu rudele dependentului. În mod normal se ia legătura
cu ceilalţi membri ai familiei. Este indicat să se discute cu fiecare rudă în
parte.
Cu rudele se lucrează în general foarte greu, fiindcă acestea
aproape niciodată nu sunt obiective. În orice caz, asistentul social trebuie
să fie foarte atent la datele furnizate de către rude, deoarece acestea
uneori pot da peste cap toată ancheta socială.
Contactul cu patronul. Dintre toate datele, acestea au o importanţă
deosebită. Patronul cooperează şi-l interesează situaţia colaboratorului
său, mai ales când acesta aduce un aport deosebit în unitate. Trebuie să se
constate dacă se lucrează în condiţii igienice, dacă nu sunt condiţii de
lucru care depăşesc normele legale admisibile de poluare, toxicitate,
temperaturi scăzute, temperaturi ridicate, zgomote mari, înghesuială de
lucru etc.
Contactul cu sindicatul unităţii în care lucrează dependentul.
Datele obţinute de la acest organism au o importanţă deosebită, mai ales
că sindicatul este organul care trebuie să apere interesele personale ale
fiecărui salariat.
Preotul şi învăţătorul pot veni cu date foarte importante în
clarificarea unui caz de dependenţă socială. Preotul cunoaşte dacă tânărul
sau adultul dependent vine la biserică şi pentru care motiv. Învăţătorul
cunoaşte pe fiecare elev: cum a învăţat, era el disciplinat sau nu, ce
capacităţi intelectuale a avut. Datele obţinute de către asistentul social de
la învăţător şi preot permit să se contureze concluziile anchetei sociale
respective.
Contactul cu medicul. Acest contact este de o importanţă deosebită
şi permite asistentului social să-şi finalizeze ancheta socială. Medicul
62
intră în casele locuitorilor de la sate sau de la oraşe, cunoaşte condiţiile

igienico-sanitare în care trăiesc locuitorii din zona lui de activitate. În
general, prin specialitatea pe care o practică, medicii sunt şi buni
psihologi şi pot contribui elevat la stabilirea diagnosticului medico-social.
Când consultă, medicul, face şi o investigaţie socială, deci este bine
informat asupra familiei.
Despre starea sănătăţii pacientului asistentul social poate fi
informat, nemijlocit, de medic, deoarece pacientul nu ştie în toate cazurile
boala lui adevărată. Poate îi este ascunsă, spre a nu se leza starea morală a
pacientului.
Cea de-a doua fază în tehnica asistenţei sociale individualizate este
diagnoza socială – fază în care se sistematizează şi se analizează
informaţiile. După terminarea investigaţiei, se procedează la clasificarea
şi aranjarea sistemică a informaţiilor şi a impresiilor obţinute. La acest
aspect ne vom opri mai detaliat în capitolul “Asistenţa socială a
familiei”.
În asistenţa socială nu este întotdeauna posibil să facem o diagnoză
corectă şi completă înainte de a începe terapia socială. Sunt foarte multe
cazuri când terapia socială începe fără să fi fost stabilită o diagnoză
completă. Acest lucru se consideră însă o abatere de la regulă şi se evită
întotdeauna pe cât e posibil.
Terapia socială reprezintă cea de-a treia fază în tehnica asistenţei
sociale individualizate, care include totalitatea măsurilor pentru refacerea
socială a dependentului, pentru normalizarea situaţiei lui. În ceea ce
priveşte modalitatea de refacere, nu putem stabili indicaţii precise şi
definitive. Tratamentul se face după personalitatea dependentului,
ţinându-se seama de mediul social în care trăieşte şi de cauza
dependenţei.
Mentalitatea, cultura şi instruirea tehnică a asistentului social de
asemenea sunt foarte importante în activitatea de asistenţă socială. Nu
63
există două cazuri în care s-ar putea proceda la fel. Totuşi, putem stabili
câteva principii generale de care trebuie să ne conducem în construirea
programului social terapeutic.
Principiul fundamental indispensabil pentru a asigura o muncă
organizată de refacere constă în stabilirea unui program corect. Asistentul
social, după ce a stabilit diagnoza socială, elaborează un program de
refacere, bazat pe informaţiile şi impresiile obţinute în cursul
investigaţiei. Acest program trebuie să fie concluzia logică a investigaţiei,
trebuie să izvorască din convingerea fermă că este singurul mijloc potrivit
de refacere a dependentului. Numai având noi înşine convingerea aceasta
vom putea inspira dependentului încrederea necesară pentru învingerea
tuturor greutăţilor în munca grea de refacere. Dependenţii sunt, fără
excepţie, într-o stare sufletească (adesea şi materială) dezechilibrată.
Necazurile şi nesiguranţa zilei de mâine îi fac neîncrezuţi şi nestatornici.
Ei simt cum le alunecă terenul de sub picioare şi că alunecă spre o
prăpastie, de unde adesea nu este ieşire. Asistentul social trebuie să le
inspire încredere în puterea lor de rezistenţă, într-un viitor mai bun, mai
uşor şi să dea soluţii precise, pentru situaţii dificile, chiar şi atunci când
nu poate garanta în mod sigur reuşita. Sufletele omeneşti reacţionează în
mod diferit faţă de calculul nostru.
Şi medicul are adesea rezerve când pune diagnosticul, şi totuşi o
face cu siguranţa de sine care uimeşte şi linişteşte. În caz contrar,
pacientul şi-ar pierde încrederea în el şi nu i-ar mai urma prescripţiile.
Dependentul, când cere ajutor de la cel mai puternic, mai capabil,
aşteaptă de la el ceva prescris şi nu vrea să înţeleagă că soluţia nu există.
Îndată ce dependentul simte o ezitare, o oscilaţie, autoritatea asistentului
social s-a zdruncinat şi dependentul nu-i va mai urma sfaturile.
Planul de refacere este necesar să se facă de comun acord cu
dependentul. Consimţământul dependentului şi respectarea dorinţelor lui
în limitele posibilităţilor sunt indispensabile pentru reuşita terapiei. În
cazul când avem de-a face cu un om redus ca inteligenţă, sau cu un om
64
pornit dintr-un motiv oarecare pe opoziţie, depinde de abilitatea

asistentului social să ştie să prezinte lucrurile în aşa fel, ca dependentul să
creadă că s-a ţinut seama de dorinţa lui şi că ceea ce se întâmplă este
dictat de voinţa lui.
Se pune această problemă delicată îndeosebi în cazul în care se
lucrează cu persoane dependente de alcool. Persoana dependentă de
alcool are o psihologie specifică. Ea simte că nu este bine ceea ce face,
dar nu are putere să reziste alcoolului, iar când cineva vrea să o abată de
la acest viciu, ea se încăpăţinează şi vrea să demonstreze că nu are nevoie
de ajutorul altuia, că se poate descurca de una singură. Aproape fiecare
persoană dependentă de alcool învinuieşte pe cineva pentru viciul său şi
fiecare afirmă că se poate abţine singură dacă vrea. Pe aceşti oameni
asistentul social trebuie să-i pună în situaţia să creadă că numai din voinţa
lor şi fără ajutorul altuia ei pot să se lase de beţie. Numai ambiţionându-i,
trezindu-le încrederea în sine, în valoarea proprie, vor fi obţinute rezultate
bune.
Totodată, este riscant şi fără rezultat de a nu impune şi măsurile
terapeutice. Faţă de acest sistem de măsuri dependentul poate lua o
atitudine falsă: de faţă nu îndrăzneşte să se opună, consimte totul, dar nu
execută nimic. Una spune de faţă cu asistentul social şi alta în spatele
acestuia. Când nu se poate face un program care să convină şi
dependentului, când se simte că el nu este convins de necesitatea
măsurilor pe care asistentul social doreşte să fie luate, acţiunea socială a
eşuat. Asistentul social urmăreşte ca printr-o muncă organizatorică să-l
readucă pe dependent la adevărata lui capacitate de muncă şi să-l
reintegreze social cu o demnitate corespunzătoare.
În munca practică pe teren, împrejurările nu îngăduie să se
urmărească cu precizie şi distinct cele trei faze ale asistenţei sociale
individualizate, deoarece există multiple probleme, bariere care împiedică
65
activitatea normală a asistentului social. În acest context putem delimita

probleme de ordin social şi probleme de ordin medico-social.
Problematica socială reprezintă problemele sociale ce privesc în
special viaţa în familie a unei persoane, raporturile sale de muncă,
relaţiile şi comportarea în societate. Or, problematica socială cuprinde
mai multe aspecte:
1. Probleme sociale legate de relaţiile familiale care sunt
determinate în principal de familia dezorganizată, adică familia
care şi-a pierdut funcţionalitatea normală, prin apariţia unor
probleme speciale ca:
• orfanaj, semiorfanaj, abandon familial, mamă necăsătorită,
mamă singură, tată singur etc.;
• forme de văduvie, divorţ, separare, care devin probleme de
asistenţă socială, în cazul când acestea sunt cumulate cu
problemele legate de relaţiile de muncă, de integrare în
ansamblul relaţiilor sociale sau cu probleme medico-sociale;
• probleme de ordin economic (venit insuficient, buget
dezechilibrat, lipsa spiritului gospodăresc);
• probleme de ordin educativ (nepăsare, nesupraveghere, lipsă
de îndrumare a minorilor etc.);
• probleme de ordin afectiv (neînţelegere, tensiune, maltratare
etc.).
2. Probleme sociale legate de relaţiile de muncă care constau în:
• lipsa calificării profesionale;
• calificarea incompletă;
• instabilitatea încadrării în câmpul muncii, constituind o
problemă în cazurile în care persoanele nu reuşesc să
folosească singure sistemul de organizare generală, socială
şi ridică dificultăţi din acest punct de vedere.
66
3. Probleme de integrare în ansamblul relaţiilor sociale care sunt

reprezentate de dificultăţile de adaptare la viaţa socială, cum ar
fi: promiscuitatea, neglijenţa părintească, vagabondajul,
cerşetoria, prostituţia, delincvenţa, concubinajul, bigamia,
imoralitatea, beţia, concepţiile greşite despre viaţă, tulburările
de comportament.
Cel de-al doilea tip de probleme sunt problemele medico-sociale.
Problematica medico-socială priveşte o stare specifică de relaţii sociale,
creată de implicaţiile dintre boala cronică şi dezechilibrul social al
individului.
Problematica medico-socială include şi ea mai multe aspecte:
• probleme de ordin psihosomatic ale subiectului. În această
categorie sunt incluşi: deficienţii, persoanele lipsite de anumite
facultăţi fizice sau psihice, invalizii. Ca o grupă distinctă
menţionăm bătrânii (persoanele de vârsta a treia), care ridică
multiple probleme medico-sociale, în situaţiile în care bătrânii
nu au venit propriu, nu au venit suficient sau când sunt lipsiţi de
susţinătorii legali, acestea toate fiind completate cu
incapacitatea de autoservire;
• probleme de ordin sanitar, pe care le ridică îngrijirea bolnavului
cronic (reducerea veniturilor, dezechilibrarea bugetului prin
cheltuieli sporite la unele capitole etc.);
• probleme de ordin economic, implicate de prezenţa bolnavului
cronic (reducerea veniturilor din cadrul familiei din cauza
cheltuielilor pentru medicamente, internării etc.);
• probleme privind relaţiile de muncă, acestea fiind în strictă
legătură cu capacitatea de muncă şi cu evoluţia bolii cronice
care condiţionează randament scăzut, incapacitatea temporară
de muncă, capacitatea de muncă redusă, capacitatea de muncă
pierdută;
67
• probleme de ordin psihic, în caz de dezarmonie generală a

personalităţii, mai ales când aceasta ia forma de perversiune
sexuală sau toxicomanie (alcoolism, morfinomanie), ducând la
degradare psihică, sau când îmbracă diferite forme de
comportare cu repercusiune în relaţiile sale familiale şi sociale;
• probleme ce vizează relaţiile de familie şi sociale, determinate
de boala cronică a subiectului care îi defavorizează poziţia şi
capacitatea de a se adapta la familie şi societate.
În rezolvarea acestor probleme este importantă experienţa de
investigare a practicienilor asistenţei sociale, a acelui “Case Work”
(studiu de caz), cum îi spun americanii, bazat pe un “Case study”, cu
caracter ştiinţific. Studiul de caz este o acţiune de intervenţie directă,
individualizată sau colectivă, care obligă pe investigator să ia contact
direct cu cei cu care lucrează. Bazele teoretice ale acestei metode au fost
puse de Jane Addams, laureat al premiului Nobel pentru Pace (1931),
organizatorul Centrului de Asistenţă Socială de la “Hull-Hause” şi Mary
E.Richomond, autorul valoroasei lucrări “Social Diagnostic” (1917)1.
3.3. Elemente de investigare şi intervenţie în problematica

familială
Pentru o cunoaştere aprofundată a unei familii la investigarea ei
trebuie să se ţină cont de un şir de aspecte. O importanţă deosebită are
analiza funcţiilor biologico-sanitare şi a stării de sănătate a unei familii,
care include mai multe componente. Dintre acestea vom menţiona mai
întâi fertilitatea familiei şi condiţiile de viaţă ale ei.
Procrearea este o funcţie extrem de importantă a familiei. În
activitatea de asistenţă socială această problemă interesează dacă ţinem
cont atât de durata căsătoriei, cât şi de vârsta soţiei, mai ales de vârsta la
1
Vezi: F.Mănoiu, V.Epureanu. Op. cit., p.92-94.
68
care a născut. Când asistentul social intră în familie, el va întreba nu

numai câţi copii sunt în viaţă, dar şi câte sarcini a avut soţia. Probabil, din
numărul total de sarcini unele au fost duse până la capăt, altele au fost
întrerupte, fie spontan, fie prin intervenţii chirurgicale. Avorturile
spontane denotă o incapacitate a femeii de a duce până la capăt o sarcină,
o stare fiziologică, de regulă nedorită. Asistentul social va afla, în mod
civilizat, cu tact, care este cauza acestor avorturi spontane, deosebind pe
cele provenite din accidente de cele care au drept cauză o boală cronică
sau o boală acută.
Avorturile provocate denotă o situaţie complexă în care este
posibil ca naşterea unui copil să nu fie dorită. Hotărârea de a întrerupe
sarcina poate avea la bază motive mediocre (de exemplu: naşterea
contraindicată medical), dar pot fi şi diverse motive personale, între care:
copil conceput în afara căsătoriei, copil născut într-o căsătorie în care
soţii se află în relaţii tensionate sau care nu au mijloace materiale
suficiente de a-l întreţine, fie că părinţii nu vor să-şi asume grija creşterii
lui sau nu o pot face din cauza unor împrejurări pe care ei le consideră
nefavorabile: spaţiu insuficient, studii neterminate etc.
Studiind situaţia copiilor în familie, trebuie de concretizat câţi
copii din cei născuţi sunt în viaţă, câţi au murit sub vârsta de un an, câţi
au murit după un an, stabilind motivul şi, eventual, împrejurările morţii
lor.
Pentru copiii aflaţi în viaţă trebuie să obţinem informaţii asupra
tuturor aspectelor biologice, începând cu perioada gravidităţii mamei
până la momentul investigării. Aceasta mai ales în cazurile când în
familie există un copil bolnav, cu deficienţe motrice, senzoriale sau
neuropsihice, ori un copil care manifestă tulburări de comportament.
Investigarea stării lui fizice sau psihice se va face la specialiştii respectivi
(în cadrul consultaţiilor medicale).
69
În acelaşi sens sunt investigaţi şi adulţii din familie. Ne

interesează, în primul rând, anamneza lor clinică (datele cu privire la
apariţia şi evoluţia bolilor de care au suferit), făcându-le respectiv,
inventarierea tuturor bolilor, a accidentelor care au intervenit în viaţa lor.
Această anamneză clinică se poate stabili cu prilejul alcătuirii “biografiei”
fiecărui membru al familiei, care cuprinde şi o “anamneză” (rută)
profesională.
Starea de sănătate urmează a fi abordată cu grijă, întrucât deseori
anume deficienţele funcţionale ale familiei generează diversele boli sau
tulburări psihice pe care le prezintă membrii ei. Dacă este necesar, se face
apel la o consultaţie medicală.
Când boala sau infirmitatea împiedică pe unul din adulţi să-şi
exercite profesiunea şi determină diminuarea venitului familiei, trimiterea
acestuia la comisia medicală este obligatorie.
Apariţia bolilor contagioase constituie unul din aspectele
principale ale dereglării funcţiilor sanitare ale familiei. Depistarea la timp
a primejdiilor de contaminare, în special privind copiii, şi luarea
măsurilor de izolare de asemenea intră în obligaţiile asistentului social, ca
şi cele de ocrotire, de pediatrie.
Asistentul social trebuie să ia cunoştinţă de toate informaţiile
culese şi să abordeze problema încercând să cunoască atât cauzele, cât şi
efectele sociale pe care le provoacă dereglarea stării de sănătate a familiei
în care se intervine, luând, alături de asistenţa medicală, măsurile de ordin
social care se impun.
Referindu-ne la condiţiile de viaţă ale familiei, menţionăm că
există o serie de factori materiali care pot ajuta sau pot îngreuna
menţinerea membrilor familiei la un anume standard de sănătate. În
primul rând, trebuie luate în consideraţie condiţiile de locuit, pentru că
unele locuinţe nu corespund normelor igienice, nu au spaţiu suficient
pentru familia respectivă, fie că este proastă luminozitatea şi aerisirea sau
lipsesc mijloacele de încălzire. Cercetarea locuinţei din acest punct de
70
vedere se face potrivit itemilor care vizează condiţiile materiale de viaţă

ale familiei. În ancheta socială se va acorda atenţie specială (mai ales
când se decide atribuirea minorilor în caz de divorţ) informaţiilor privind
existenţa instalaţiilor sanitare în locuinţă: apă, baie, WC, condiţiile de
aerisire, luminozitate, încălzire etc.
Înzestrarea cu echipament casnic joacă de asemenea un rol
important în organizarea unui trai igienic în familie. H.Stahl şi I.Matei
accentuează importanţa investigării în ceea ce priveşte numărul de camere
şi al celor care locuiesc în ele, notând exact, pentru fiecare pat, unde se
află aşezat, ce condiţii de luminozitate, aerisire, încălzire sunt în camere
şi câte persoane dorm în fiecare pat (observaţia directă)1.
Îmbrăcămintea, încălţămintea şi lengeria de corp prezintă aceleaşi
probleme de igienă: ele pot fi în număr suficient (de iarnă şi de vară) sau
pot fi insuficiente; pot fi curat întreţinute sau, dimpotrivă, murdare.
Este cunoscut faptul că atunci când vrem să concretizăm unele
aspecte vom intra în bucătărie, pentru că modul în care sunt întreţinute
vasele de bucătărie ne sugerează imagini clare şi concrete despre igiena
alimentaţiei şi deprinderile din familia respectivă, dacă ele corespund sau
nu normelor de trai civilizat.
Cunoscând datele despre bugetul familiei ne putem da bine seama
despre cheltuielile făcute la capitolul “alimentaţie”. Urmează să abordăm,
ca pe o problemă de sine stătătoare, şi igiena alimentaţiei. Alimentaţia
poate fi greşită din diferite motive. De exemplu, poate fi insuficientă,
membrii familiei fiind subalimentaţi, alteori ea poate fi greşită prin felul
de pregătire a bucatelor (pentru diabetici, hipertensivi, copii în creştere).
Notăm mai ales faptul că alimentaţia copiilor trebuie supravegheată cu
1
Vezi: H.Stahl, I.Matei. Manual de Prevederi şi Asistenţă Socială.
-Bucureşti, 1962, vol.II.
71
multă grijă şi percepere, nu doar de mamă, ci şi de asistentele de ocrotire

şi pediatrie.
Igiena muncii şi a odihnei formează un alt capitol important ce
merită a fi studiat cu o deosebită atenţie. Trebuie de ţinut cont de faptul că
munca membrilor de familie se desfăşoară atât în cadrul familiei, cât şi în
afara ei. Se ştie că eforturile exagerate, munca grea cu un mare grad de
periculozitate se repercutează, direct sau indirect, şi asupra familiei.
Normal ar fi ca omul să muncească opt ore, să se odihnească opt ore şi să
se recreeze opt ore. Însă intervin numeroase abateri de la această regulă a
celor “trei opt” care şi dereglează echilibrul.
Cel mai frecvent, în familie, femeia salariată este cea mai
“încărcată” cu munca: pe umerii ei cad o mare diversitate de activităţi la
locul de muncă, acasă, care adesea o obosesc. Într-o familie bine
organizată, regimul solicitărilor este organizat relativ egalitar, ceea ce
presupune distribuirea sarcinilor şi activităţilor în mod echitabil.
Se va acorda o atenţie specială cunoaşterii normelor de igienă şi
dacă acestea sunt respectate de fiecare membru al familiei.
Observând toate acestea, ne putem face o imagine clară despre
nivelul de cunoştinţe igienico-sanitare ale familiei. De asemenea, ne
putem interesa de felul în care familia apelează la medici, de frecvenţa
solicitării acestora, dacă se adresează aceleiaşi policlinici, aceluiaşi
cabinet stomatologic etc.
Studiul amănunţit al celor expuse în această parte a
compartimentului este obligatoriu, mai ales atunci când familia prezintă
probleme de sănătate care ulterior necesită a fi corelate cu problemele de
asistenţă socială. În asemenea cazuri sesizăm un dublu aspect al
problematicii sociale:
a) problema pe care o ridică deficientul din familie (problema
deficientului) şi care trebuie să fie ajutat pentru a-şi recăpăta
72
capacitatea de muncă şi de integrare în viaţa familială şi

socială;
b) problema familiei care trebuie ajutată prin diverse metode
pentru a nu se dezorganiza din cauza implicaţiilor medico-
sociale şi materiale pe care le ridică deficienţele unora din
membrii săi.
Soluţionarea acestor probleme de ordin medico-social necesită
realizarea legăturii cu instituţia care efectuează expertiza medicală a
capacităţii de muncă. Medicii experţi vor stabili o serie de situaţii ce
necesită anchete de teren, care pot fi făcute în condiţii optime de către
asistenţii sociali specializaţi în expertiză şi protecţie socială.
În cadrul sistemului de expertiză medicală a capacităţii de muncă
un rol deosebit îl joacă ancheta socială. Investigaţia de teren necesară în
expertiza medicală a capacităţii de muncă presupune următorii itemi:
• o discuţie amplă privind anamneza clinică a bolnavului sau a
deficientului pentru a stabili istoricul dezvoltării biologice a
persoanei în cauză, cu punctarea tuturor împrejurărilor de viaţă
care au influenţat sănătatea ei;
• investigarea, prin deplasarea efectivă la locul de muncă al
deficientului, mai întâi făcută de către un reprezentat al
întreprinderii unde lucrează sau a lucrat deficientul1.
Cele menţionate e necesar să fie completate cu o investigaţie din
partea asistenţei sociale. Acest gen de investigaţii se presupune a fi
efectuat în trei ipostaze:
1
Vezi: R.Răşcanu. Psihologie medicală şi Asistenţă Socială. –Bucureşti,
1996.
73
• înainte de a reintegra deficientul în câmpul muncii, cu scopul

de a stabili felul şi gradul în care el se acomodează (sau nu) la
vechea lui meserie sau loc de muncă;
• după plasarea lui într-o nouă muncă şi fixarea unui regim
special, pentru supravegherea deficientului. Aceasta se face
pentru a urmări efectele pe care le exercită noua ocupaţie,
diferită de cea iniţială, asupra sănătăţii, adaptabilităţii şi
randamentului;
• este necesar să fie realizată o investigaţie în familia
deficientului pentru obţinerea unor informaţii privind
comportamentul lui în familie, regimul de viaţă, munca pe care
o depune în gospodărie şi capacitatea de integrare în grupul
familial.
Toate aceste trei tipuri de investigaţii favorizează cunoaşterea
temeinică a problemelor ce ţin de expertiza medicală a capacităţii de
muncă.
Expertiza medicală a capacităţii de muncă şi acţiunea de
reintegrare a deficienţilor în activitate rezolvă doar parţial problemele
acestora. Familia în care există deficienţa urmează a fi studiată din
următoarele puncte de vedere:
• în ce măsură poate fi organizată familia deficientului, pentru a
fi în stare să asigure acestuia condiţiile optime restabilirii
sănătăţii şi capacităţii lui de muncă;
• în ce măsură prezenţa deficientului ar putea dezorganiza viaţa
familială.
În mod responsabil trebuie să semnalăm că deficienţii de tip motor,
senzorial şi neuropsihic nu se pot însănătoşi pe deplin niciodată. Un
deficient cu un coeficient intelectual mai mic de 69 nu poate fi recuperat
total niciodată.
74
Deficienţii pun probleme de lungă durată şi acestea sunt foarte

greu de rezolvat de către familiile lor, soluţia în multe cazuri fiind
plasamentul instituţional în unităţi speciale de ocrotire medico-socială.
Există însă situaţii în care deficientul nu numai că rămâne în
familia de origine, dar chiar reuşeşte să-şi întemeieze propria familie.
În activitatea de expertiză medicală a capacităţii de muncă,
accentul în investigaţia socială trebuie să fie pus întotdeauna pe dreptul pe
care îl are orice om, chiar deficient, de a presta o muncă utilă societăţii şi
mai ales asupra necesităţii ca deficientul să aibă o viaţă de familie. În
investigare se va insista asupra “crizelor” din familie pe care le poate
produce deficienţa. Sunt descrise între altele: “criza temporară”, uneori
în perioada de tratament şi, eventual, cea de recalificare profesională,
când e vorba de cazurile în care persoanele au avut un accident în urma
căruia au devenit deficienţi motorii şi “criza de lungă durată”, când se iau
în consideraţie deficienţele irecuperabile sau parţial recuperabile.
Criza în familie mai poate interveni şi din motive economice. Din
această perspectivă un pas important în investigarea familiei îl constituie
investigarea problemelor economice.
Baza economică a unei familii poate fi cunoscută prin analiza
bugetului respectiv, printr-o balanţă a veniturilor şi cheltuielilor ei. Modul
de alcătuire a bugetului variază în dependenţă de scopul urmărit şi,
respectiv, de cunoştinţele teoretice.
Se acceptă că orice buget, în orice scop ar fi făcut, nu este
niciodată pe deplin satisfăcător. În secolul trecut bugetele erau alcătuite
pentru studiul gospodăriilor ţărăneşti. Aproape toate gospodăriile
ţărăneşti individuale erau falimentare. Simptomul cert al familiei aflate în
dificultate îl reprezintă dezechilibrul bugetar provocat de faptul că
majoritatea cheltuielilor se fac pentru capitolul “hrană”. Dacă, de
exemplu, capitolul “alimentaţie” este excesiv de mare faţă de capitolele
75
“locuinţă”, “îmbrăcăminte”, “sănătate”, “cultură”, aceasta constituie

dovada că familia respectivă se află la limita pragului de sărăcie.
Din perspectiva istorică, bugetele de familie au fost mult timp
folosite pentru analiza nivelului de viaţă în manieră statistică. Se
distribuia, potrivit metodei statistice selective, un anumit număr de
formulare de bugete şi se înregistrau periodic, pe lungi perioade de timp,
veniturile şi cheltuielile unui menaj, cu indicarea detaliată a preţurilor
tuturor mărfurilor cumpărate. Astfel, se puteau calcula “preţurile”,
puterea de cumpărare a salariilor şi se putea cunoaşte nivelul de trai atins
de diferitele categorii sociale din diverse zone sau oraşe ale ţării. Or,
investigarea bugetului de familie constituie o componentă importantă a
determinării nivelului de trai al unei familii.
Din punctul de vedere al asistenţei sociale, alcătuirea unor bugete
se constată a fi utilă pentru lămurirea problemei “bazei economice” a unei
familii, oricum ar fi ea alcătuită şi structurată. Bugetul nu este decât un
fragment din cercetarea efectuată de către asistentul social. Bugetele se
stabilesc în asistenţa socială la diverse grade de adâncime, după natura
cazului studiat.
În bugetele sumare se urmăreşte stabilirea datelor şi a informaţiilor
necesare pe o lună de zile, pe mai multe luni sau pe un an.
Se începe întotdeauna prin stabilirea cheltuielilor familiei şi abia
pe urmă se trece la venituri. Ceea ce ne interesează în special este:
• cota-parte ce revine pentru fiecare membru de familie din
totalul veniturilor;
• suma totală a cheltuielilor;
• stabilirea raportului dintre venituri şi cheltuieli;
• analiza cheltuielilor pe diverse categorii şi stabilirea ponderii
deţinute de fiecare capitol de cheltuieli în totalul acestora.
Dacă este cazul să facem o cercetare mai amănunţită, atunci notăm
veniturile şi cheltuielile mai detaliat, conform unor itemi repartizaţi în
76
cele două categorii distincte şi alcătuim bugetul amănunţit (vezi

Tabelul 3.1).
În cadrul unor cercetări se pot folosi scheme mai dezvoltate ale
bugetului, făcându-se detalierea maximă a fiecărui capitol în parte. Într-
un buget de familie nu vom putea înregistra decât o parte din veniturile
familiei şi, în primul rând, veniturile provenite din salariile membrilor
activi ai familiei. În capitolul “venituri” în loc de buget va trebui de
descris modul cum beneficiază familia de diverse prestaţii acordate de
stat. Vom arăta prin cuvinte, nu prin cifre, care sunt creşele, căminele de
zi, cantinele şi alte unităţi de deservire socială de care beneficiază familia
respectivă, inclusiv cele din profilul medico-sanitar.
Tabelul 3.1
Bugetul familiei
Nr.
Cheltuieli Lei Venituri Lei
crt.
1 Alimentaţie Salarii individuale
2 Îmbrăcăminte şi Salarii sociale
spălat
3 Locuinţă Venituri din
(întreţinerea) proprietate
4 Articole de menaj Venit întâmplător
5 Sănătate Împrumut
6 Cultură şi educaţie Câştig la jocul de
noroc
7 Profesionale
8 Recreaţii, relaxare
9 Datorii, impozite
77
În cadrul bugetului putem distinge o serie de itemi necesari

caracterizării şi descrierii unor fenomene sociale:
A. Diagnosticul diferenţial, în care includem:
• buget suficient, prin care se pot acoperi cheltuielile implicate de
nivelul de trai mediu al grupului social din care face parte
familia;
• buget insuficient, care nu poate acoperi aceste cheltuieli;
• buget echilibrat, în care diverse capitole de cheltuieli deţin
proporţiile normale implicate de nivelul de trai mediu al
grupului social din care face parte familia;
• buget dezechilibrat, în care unele capitole (alcoolism sau alte
vicii, jocuri de noroc) deţin proporţii exagerate, în dauna altor
capitole (necesarului pentru alimentaţie, cultură, medicamente).
B. Diagnosticul etiologic prin care se înţelege:
a) Lipsa totală a veniturilor, din cauza:
• lipsei membrilor activi în familie (maturi, incapabili de
muncă);
• neîncadrării în muncă a membrilor activi;
• incapacităţii de muncă, temporare sau de lungă durată, a
membrilor activi;
b) Venituri insuficiente datorate:
• disproporţiei dintre membrii activi şi inactivi (număr relativ
mic de activi faţă de mulţi copii, bolnavi, bătrâni);
• insuficientei încadrări în muncă a celor activi (munca
sezonieră, de calitate inferioară);
78
• existenţei unei probleme familiale, necesitând cheltuieli

excepţionale (cheltuieli sanitare, exagerate în caz de boală,
invaliditate).
c) Cheltuieli culturale exagerate pentru un număr mare de membri
care urmează şcoli particulare, care pot “dezorganiza” familia
din punct de vedere material;
d) Cheltuieli suplimentare (dădacă, ajutorare ocazională a
gospodăriei);
e) Obligaţia de a plăti datoriile anterioare (pensii alimentare);
f) Folosirea veniturilor (cheltuieli pentru vicii, incapacitate sau
neglijenţă în gospodăria efectivă).
O componentă importantă a investigării în asistenţa socială
individualizată o constituie calificarea profesională a membrilor
familiei.
După ce au fost stabilite în detaliu datele despre componenţa şi
alcătuirea familiei, pasul următor în investigaţia socială trebuie să
intereseze în mod deosebit proporţia care există între maturii apţi de
muncă cu venituri din salarii şi ceilalţi membri ai familiei inapţi de muncă
sau neîncadraţi, şomeri, care sunt întreţinuţi şi ajutaţi de către cei din
prima categorie.
În primul rând, toţi membrii familiei vor fi repartizaţi în mai multe
grupuri:
a) Grupul celor apţi de muncă, care cuprinde următoarele
subgrupuri:
• cei apţi de muncă încadraţi efectiv în activitate;
• cei apţi de muncă, dar neîncadraţi în activitate.
79
Pentru cei încadraţi în muncă se stabileşte profesia, gradul de

calificare, locul de muncă, randamentul calitativ şi cantitativ al muncii,
statutul profesional şi salariul primit. Când este necesar, pot fi luate
informaţii direct de la întreprinderea sau instituţia unde se află cel
încadrat.
Pentru cei neîncadraţi într-o activitate profesională trebuie stabilit
motivul neîncadrării, care poate fi o atitudine specială faţă de muncă
(lene, superficialitate, imaturitate etc.), pierderea temporară a capacităţii
de muncă sau terminarea contractului.
b) Grupul celor cu capacitate de muncă diminuată. Reducerea
capacităţii de muncă a unei persoane poate avea grade precum
şi durate diferite (temporare, de lungă durată).
Uneori poate fi vorba de o stare biologică deosebită, însă
trecătoare: boală, accident. Când perioada de incapacitate durează mai
mult, problema poate fi soluţionată din punctul de vedere al expertizei
capacităţii de muncă.
c) Grupul celor fără capacitate de muncă.
Este vorba, în primul rând, de copiii până la vârsta de 14 ani.
Urmează grupul adolescenţilor şi adulţilor între 14 şi 60 ani care au
suferit o pierdere totală a capacităţii de muncă şi, în sfârşit, bătrânii
incapabili de muncă.
Calificarea profesională a membrilor familiei şi randamentul lor în
muncă îşi au importanţa lor deosebită. Un om matur, apt de muncă dă un
randament, mai mare sau mai mic, în funcţie de gradul de pregătire
profesională şi datorită unor cauze pur subiective. Între motivele care nu
permit generic obţinerea unui randament maxim putem enumera:
• Pregătirea profesională. Dacă o persoană nu are la bază
cunoştinţele suficiente pe care le oferă un învăţământ general şi
80
nici o pregătire tehnică de specialitate, atunci ea va fi angajată

la locuri de muncă mai puţin solicitate şi prost plătite. În
asemenea cazuri, mărimea veniturilor familiale presupune
obligatoriu ridicarea nivelului profesional al acestei persoane
din familie.
• La locul său de muncă, o persoană poate avea un randament
scăzut din cauza unei atitudini deosebite faţă de muncă. Din
diferite motive, subiectul absentează, nu este disciplinat în
muncă, este neatent, se plânge că oboseşte. Pot apărea diverse
probleme, greu de rezolvat, care merg uneori până la cele ale
dezorganizării mentale sau morale: alcoolism, tulburări psihice
mascate, cu o evoluţie lentă.
Un moment important în investigaţie îl constituie munca la
domiciliu. Deseori vom întâlni familii în care se practică o meserie la
domiciliu, câteodată în locuinţa familiei se află chiar un mic atelier de
muncă, la care participă diverşi membri ai familiei (de exemplu: la oraş –
croitoria, cizmăria, la sate – ţesutul de covoare, împletitul, croşetatul etc.).
Un capitol aparte al muncii la domiciliu îl constituie munca
necesară pentru întreţinerea casei, care de asemenea trebuie luată în
vedere, fiind “producătoare” de “venituri”, în sensul că se scutesc unele
cheltuieli acoperite prin alte surse.
Rezultatul final al investigaţiei calificării profesionale constă
într-un plan de acţiune, în care se recomandă:
• trimiteri la Comisia de Expertiză a Capacităţii de Muncă;
• psihoterapie sau consiliere (pentru schimbarea atitudinii faţă de
muncă);
• încercarea de a-i plasa în muncă pe cei capabili de muncă;
• trimiterea la şcoli de calificare profesională.
81
Scopul urmărit este de a alcătui un plan de acţiune cât mai eficient

pentru a corecta încadrarea în activitatea profesională a tuturor membrilor
familiei apţi de muncă.
Un alt aspect în investigarea familiei îl constituie investigarea
habitatului.
În practica asistenţei sociale individualizate este important să se
ajungă în final la depistări preventive, ţinând seama de teritoriul în
ansamblu în care “cazurile” se ivesc, pentru simplul motiv că, printre
condiţiile materiale obiective care influenţează viaţa de familie, se află şi
cele care ţin de amenajarea teritoriului.
Asistentul social trebuie să-şi axeze investigaţia pe două momente
importante ce ţin de cercetarea şi cunoaşterea habitatului: cercetarea
teritoriului şi cercetarea locuinţei.
Cercetarea teritoriului.
Pentru o cunoaştere amănunţită, la început se observă cartierul şi
se face descrierea lui cu ajutorul hărţii, se încearcă surprinderea
condiţiilor materiale de viaţă în care trăiesc familiile din teritoriu.
Baza economică a unei familii nu constă numai în locuinţa pe care
o are, în echipamentul său casnic, ci şi în seria de dotări publice existente
în cartier şi de care se pot folosi toate familiile. Se ştie că baza economică
a unei familii nu constă numai în bugetul acesteia, ci şi în seria de
prestaţii pe care societatea, adică reţeaua de instituţii şi unităţi puse la
dispoziţia acestora, le-a organizat şi le oferă spre folosul familiilor, Orice
dotare publică realizată în cartier ridică nivelul de viaţă al tuturor
familiilor.
Cercetarea locuinţei.
Clădirea care foloseşte drept locuinţă a unei familii formează
cadrul material al vieţii ei. O locuinţă modernă, chiar modest mobilată dar
realizată funcţional, uşurează viaţa celor care o locuiesc. De aceea,
investigarea unei familii, în tehnica asistenţei sociale individualizate,
82
obligă la cunoaşterea detaliată a problemelor puse de locuinţă. În lipsa

unui spaţiu suficient, viaţa membrilor de familie nu se poate desfăşura
normal. Dacă un copil sau un matur nu are unde să-şi realizeze activităţile
individuale, nu are unde să se odihnească, locuinţa îi va fi neplăcută.
Poate fi şi o altă explicaţie: locuinţa dispune de o suprafaţă
suficientă, are destule camere, mobilate, însă acestea nu sunt folosite
raţional, fapt ce stânjeneşte bunul mers al vieţii de familie. Locuinţa
trebuie abordată din punctul de vedere al stării de sănătate a membrilor de
familie (igiena). Ea este considerată drept cadru (potrivit sau nepotrivit) al
vieţii de familie şi, din punct de vedere social, este cadru social.
Putem vizita de mai multe ori familia care ne interesează, anunţând
vizita pe care avem de gând să o facem, însă putem veni şi neanunţaţi.
Diferenţele constatate între casa aranjată în vederea vizitei şi casa în
starea ei normală ne arată gradul de sinceritate, simţul de onoare al
familiei. Unii oameni pot pregăti locuinţa în vederea unei vizite a
asistentului social, alţii, dimpotrivă, pot exagera starea de mizerie, lipsa
curăţeniei, punând în scenă situaţii deplorabile care nu sunt total reale.
Subliniem că o investigaţie atentă a locuinţei este necesară atunci
când se constată că aceasta se află în legătură cu problema de asistenţă
socială, a cărei rezolvare o urmărim (de exemplu: divorţul părinţilor şi
atribuirea copiilor, inclusiv a spaţiului de locuit). Dacă constatăm că nu
prezintă o importanţă deosebită, putem aborda fără detalieri acest capitol.
Trebuie să indicăm doar că locuinţa nu constituie o problemă şi să facem
o descriere concisă şi precisă care să justifice afirmaţia noastră.
Un alt moment important în investigarea familiei îl constituie
investigarea relaţiilor dintre soţi.
Dezagregarea relaţiilor de solidaritate familială trebuie să fie
investigată cunoscând, în primul rând, relaţiile existente între două
83
persoane căsătorite, alcătuind perechea conjugală fondatoare a unei

familii proprii. Cuplul va fi luat în consideraţie mai întâi în calitate de soţi
şi apoi în calitate de părinţi.
În acest scop vom lua informaţii de la cei doi soţi, atât individual,
de la unul fără ştirea celuilalt, cât şi de la amândoi, de faţă fiind ambii.
Dacă din spusele lor vom putea stabili gradul de dezagregare a relaţiilor
dintre ei, va trebui să fim extrem de precauţi când le vom cere să explice
cauzele.
Paralel cu seria de convorbiri avute cu cei doi soţi va trebui să
cerem informaţii de la ceilalţi membri ai familiei (socri, părinţi naturali,
fraţi, veri), evitând însă a amesteca în investigaţia noastră şi pe copii.
Formele de dezagregare a relaţiilor dintre soţi sunt multiple, după
cum diverse sunt şi laturile lor de viaţă comună. Astfel, putem menţiona
următoarele tipuri de dezagregare:
• Dezagregarea relaţiilor matrimoniale dintre soţi poate fi însoţită
de încetarea vieţii sexuale, pentru a fi înlocuită cu alte legături
stabilite în afara căsătoriei;
• Răcirea relaţiilor dintre soţi poate fi extinsă până la completa
încetare şi stabilirea altor legături adulterine. Procesul de
dezorganizare a acestor relaţii poate fi provocat de cauze
multiple: nepotrivire fizică între soţi, boală sau instabilitate
psihologică a unuia dintre ei;
• Gelozia dintre soţi, actele de suspiciune, de continuă
supraveghere, uneori de terorizare, însoţesc desfăşurarea crizei
familiale, având interpretări psihice la amândoi soţi. Crizele pot
fi atât de grave, încât pot cauza dezorganizări totale ale
relaţiilor matrimoniale şi în alte domenii de viaţă comună decât
cele ale apropierii sexuale;
84
• Dezorganizarea relaţiilor matrimoniale poate interveni însă şi

în domeniul vieţii comune economice din familie. Neînţelegeri
se pot ivi cu privire la sursele de venituri ale familiei, la felul
cum urmează a fi folosite salariile, la cheltuielile necesare.
Lipsurile materiale determină frecvente motive de neînţelegeri
dintre soţi, care se acuză unul pe altul de incapacitatea
productivă şi de incapacitatea de gospodărire economică;
• Dezagregări familiale mai pot proveni şi dintr-o nepotrivire
între concepţiile despre lume şi viaţă, dintr-o discrepanţă între
temperamentele şi caracterele celor doi soţi, care nu se înţeleg
cu privire la valorile demne de a fi urmate etc.;
• Neînţelegeri se pot ivi şi în ceea ce priveşte organizarea unui
regim intern familial, adică a unui mod de distribuire justă şi
echilibrată a muncilor gospodăreşti între cei doi soţi;
• Existenţa copiilor şi a problemelor creşterii şi educaţiei lor pot
constitui motive de ceartă între părinţi, fie că este vorba de
copiii proprii, fie că sunt copii din căsătoriile anterioare ale
unuia sau altuia din soţi;
• De regulă, tensiunea conjugală declanşată într-un domeniu de
viaţă antrenează dezagregări paralele în toate celelalte domenii,
soţii ajungând la refuzul de înţelegere. Soarta unei astfel de
căsătorii este desfacerea ei.
Un rol deosebit de important în investigaţiile sociale revine
relaţiilor dintre generaţii. Problema acestor relaţii trebuie studiată din
două puncte de vedere:
• problema relaţiilor pe care părinţii le au cu propriul lor copil în
toată perioada de creştere - a copilăriei şi a adolescenţei;
85
• problema inversă a relaţiilor pe care copiii ajunşi tineri maturi

le au cu părinţii lor vârstnici.
Aceste aspecte sunt importante, pentru că ele pun o problemă de
solidaritate între generaţii: în lipsa părinţilor copiii nu se pot dezvolta
normal, în lipsa copiilor bătrânii se află puşi în situaţia foarte grea a
bătrânilor singuratici, neajutoraţi.
Menţionăm că între aceste două faze extreme se poate intercala o
ipoteză în care nici copiii ajunşi maturi şi nici părinţii, încă tineri şi bine
adaptaţi, nu au absolută nevoie de prezenţa celorlalţi. Această “fază
intermediară” trebuie studiată, deoarece pe lângă aspectul de solidaritate
familială între generaţii mai sunt numeroase cazurile de conflicte. Se
apreciază că de felul cum îşi educă părinţii copiii depinde evoluţia
atitudinală a acestora în timpul maturităţii şi sentimentul de solidaritate
care îi va determina ulterior, când părinţii vor fi bătrâni, să le dea ajutor,
să îi sprijine afectuos, moral şi material.
Interrelaţiile dintre generaţii nu pot fi însă supuse unei investigaţii
decât conectate la problemele speciale pe care le pune existenţa într-o
familie a copiilor şi a bătrânilor.
În cele mai multe cazuri, răspunderea de a duce gospodăria şi de a
asigura creşterea şi educarea copiilor revine perechii căsătorite, care dă
naştere familiei. Când lipseşte tatăl într-o familie, mama copiilor devine
singura susţinătoare, “capul familiei”. Familia în care există o “mamă
singură” se află într-o situaţie defavorizată. În acest caz familia trebuie
supravegheată şi ajutată în aşa fel, încât să poată să facă faţă totuşi
îndatoririlor unei familii complexe.
Problemele mamei singure, necăsătorite, este o situaţie care trebuie
abordată diferenţiat, conform vârstei şi contextului. Astfel, fetele-mamă
constituie un prim aspect, deosebit de grav, al problemei “mamei
86
singure”. Menţionăm că prin “fată-mamă” trebuie să înţelegem o mamă

care este ea însăşi foarte tânără, o minoră, trăind în familia sa de origine,
de multe ori sub acelaşi acoperiş cu părinţii. În asemenea cazuri ar fi
necesară o “depistare preventivă” şi o muncă educativă foarte complexă,
purtată la niveluri diferite: cu familia fetei, cu fata şi cu tatăl copilului.
Tânăra trebuie împăcată cu părinţii, ea ar trebui îndrumată spre o meserie
care să-i asigure o bază materială.
Mama singură, necăsătorită, poate fi însă o majoră, având copii din
legături mai mult sau mai puţin întâmplătoare, cu unul sau diferiţi bărbaţi,
cu sau fără concubinaje prealabile, având sau nu o situaţie profesională şi
o bază economică mai mult sau mai puţin asigurată.
Şi faţă de aceste mame necăsătorite este cazul să se organizeze o
acţiune de depistare preventivă, cu scopul de a descoperi din timp, încă
din perioada gravidităţii sau imediat după naştere, primejdiile care pot fi
diverse: sinuciderea, avortul, abandonul copilului, pruncuciderea sau lipsa
totală a condiţiilor de creştere şi educare a copilului.
Sunt însă “mame singure” care au fost căsătorite, dar care au rămas
văduve prin decesul soţului, divorţate sau pe care soţul le-a abandonat
prin plecare din familie şi refuz de îndeplinire a îndatoririlor de soţ şi
părinte. Sunt “mame singure căsătorite” al căror soţ lipseşte temporar din
familie, aflându-se la muncă peste hotare, internaţi în spital, deţinuţi,
aflaţi în stagiu militar, studenţi etc.
Oricare ar fi situaţia în care se află aceste “mame singure”,
investigaţia de asistenţă socială, ce trebuie să li se facă, are drept scop
asigurarea drepturilor de prevedere socială acordate mamelor singure
(alocaţii familiale) şi luarea tuturor măsurilor pentru a da mamei şi
copiilor ei condiţii normale de trai şi de educare.
87
O astfel de problemă se pune şi în cazul unui tată rămas văduv,

părăsit sau divorţat, având în sarcina sa creşterea copiilor. În acest caz,
problema de bază rămâne cea a asigurării vieţii copiilor şi a educării lor.
În practică, investigatorul social va trebui să fie extrem de flexibil,
suprimând temerile sau adăugând un careva optimism, potrivit situaţiei
reale întâlnite.
În diverse acţiuni de asistenţă socială este necesară investigarea
problemelor pedagogico-educative ale familiei. Problema educării
familiale se impune a fi cunoscută, analizată în special când e vorba
despre plasamentul familial, când e vorba despre divorţ sau cui după
divorţ trebuie de încredinţat copiii sau când suntem în situaţia de a scoate
un copil din familia sa de origine, chiar lipsindu-i pe părinţi de drepturile
părinteşti.
Viaţa de familie a elevilor intră în sfera de preocupare a
educatorilor şi profesorilor. Aceştia au obligaţia nu numai de a furniza
cunoştinţe elevilor, ci şi de a-i forma ca viitori oameni. În acest scop, ei
trebuie să cunoască în profunzime viaţa copiilor pe care îi educă. În
procesul de educare, profesorii pot constata variaţii importante în
comportamentul copiilor. Acestea pot proveni din procesul de creştere
biologică a copilului, din unele boli sau accidente, de care educatoarea
trebuie să ţină seama.
O criză internă în familie, tensiuni între părinţi, divorţ, părăsiri de
domiciliu, abandon familial sau alte carenţe familiale îl pun pe copil
într-o situaţie grea, cu repercusiuni asupra procesului de educaţie.
În multe cazuri îndrumarea educatorilor este foarte utilă pentru a
preveni şi a îndrepta lucrurile. Când însă situaţia familială este gravă,
necesitând o acţiune de lungă durată sau o intervenţie rapidă pe calea
autorităţii tutelare, educatorul nu mai poate face faţă împrejurărilor. Este
88
necesar ca în asemenea cazuri şcoala să lucreze în colaborare cu serviciul

de asistenţă socială.
Investigarea problemelor morale ale familiei este de asemenea o
componentă importantă a investigării în asistenţa socială individualizată.
Cele mai grave condiţii, greşite, de educaţie a copiilor sunt cele în
care adulţii duc o viaţă amorală. Amoralitatea este “contagioasă” şi sunt
situaţii în care este absolut obligatoriu scoaterea copiilor din acest mediu
familial. Înainte de a proceda la realizarea unei asemenea măsuri sunt însă
de încercat, în cadrul familiei, acţiuni de recuperare a deficienţelor morale
şi de însănătoşire a familiei. O bună parte din amoralităţile maturilor pot
fi puse pe seama unor deprinderi formate în împrejurări speciale, unde
actele amorale au caracter penal.
Un moment important de investigat sunt problemele legate de
alcoolism. Asemenea investigaţii se fac în scopuri multiple:
• ele sunt utile în primul rând medicului, atunci când este cazul
să se înceapă un tratament medical de dezintoxicare;
• folosesc asistentului social, atunci când mai este posibilă o
recuperare a toxicomanului, fără tratament medical de
dezintoxicare, pentru a forma baza unei acţiuni de convingere a
bolnavului;
• ele sunt utile familiei toxicomanului, deoarece acesta urmează
să fie integrat în familia sa.
Itemii urmăriţi în investigaţie sunt:
1. Antecedentele familiale
Arborele genealogic al alcoolismului. Ascendenţi şi colaterali care
au avut demenţă, epileptici, oligofreni, delincvenţi, alcoolici sau care au
avut alte toxicomanii (morfină, cocaină, opium, stupefiante etc.).
89
2. Istoricul deprinderii toxicomaniei

De când a început intoxicarea? Înainte de căsătorie sau după? În ce
împrejurări şi condiţii? Încercări anterioare de a scăpa de toxicomanie.
Sub ce îndemnuri, în ce condiţii etc.? Tentative anterioare de vindecare
medicală. Tratamente urmate. Data, durata, regimul şi tratamentul fixat.
Rezultatele obţinute.
3. Formele actuale ale toxicomaniei
Motivul pentru care consumă alcool. Ce fel de alcool bea (spirt,
lichioruri, vin etc.). Cantităţile băute. După ce cantitate intervine starea de
ebrietate?
• alcool băut în doze mai mici, zi de zi;
• alcool consumat în cantităţi mari, la diverse intervale (regulate,
neregulate, săptămânal, lunar).
• perioade de abstinenţă urmate de perioade de intoxicare durate;
• alcool consumat de dimineaţă, la aperitive de prânz, seara, după
muncă, în chefuri de noapte, oricând;
• consumul în baruri, cafenele, acasă, singur sau cu familia, cu
prietenii;
• consumul exagerat cu anume prilejuri (ziua de salariu, efort
mare de muncă, sărbătoare);
• alcoolicul bea antrenat de alţii: tovărăşie greşită, îndemnuri
urmate din slăbiciune. Face “cinste” altora sau se lasă îmbătat
de alţii. Are iniţiativa cheltuielilor sau este victima altora. Când
începe să bea, are conştiinţa că se va îmbăta? Îşi cunoaşte
limita? Bea de la început o cantitate masivă anume pentru a se
îmbăta (dipsomanie)? Scopul urmărit este starea de ebrietate
90
sau ebrietatea este un “accident” nedorit? Bea mâncând? Bea

fără a mânca?
4. Comportamentul alcoolicului în stare de ebrietate:
• Devine agresiv, violent, porneşte la ceartă şi bătaie, face
scandal, sparge lucruri, insultă? Sau este melancolic, plânge, îşi
aduce aminte de lucruri neplăcute? Se justifică faţă de sine
însuşi şi faţă de alţii, invocând diverse motive care îl fac să se
îmbete?
• Excitaţia sexuală în urma beţiei. Comiterea de delicte în urma
beţiei.
• La întoarcerea acasă, în familie, ce comportament are? Cât de
rău îi este şi cum se îngrijeşte? La trezire are pierderi de
memorie, nu ştie ce s-a întâmplat cu el, manifestă păreri de rău,
indiferenţă? Se laudă cât a băut? Obişnuieşte să se “dreagă” cu
alte băuturi?
5. Atitudinea alcoolicului faţă de viciul său în stare de trezire:
grad de conştientizare a viciului său. Cum şi-l justifică? Motive invocate.
Acceptă, cere sau refuză să fie tratat medical. Pe cine dă vina?
6. Repercusiuni asupra vieţii de familie: zile de muncă pierdute
din cauza toxicomaniei. Deficite bugetare, certuri şi violenţe între soţi.
Trimiterea copilului după cel în stare de ebrietate. Trimiterea copilului
după alcool. Participarea copilului la băutură.
7. Repercusiuni asupra stării mentale şi psihologice a
intoxicatului: gradul în care este afectată starea mentală şi psihologică a
intoxicatului. Pierderea respectului de sine. Lipsa voinţei. Incapacitatea
profesională. Stări depresive. Deznădejde.
91
8. Repercusiuni biologice: diagnosticul medical asupra stării

bolnavului şi tratamentul medical care trebuie aplicat de serviciul
medical.
9. Repercusiuni asupra muncii profesionale: scăderea
randamentului de muncă. Absenteism. Instabilitate profesională.
10. Atitudinea colegilor: cum este privit intoxicatul de către colegii
de muncă, de către şefii lui.
11. Atitudinea familiei: cum este privit intoxicatul de către propria
lui familie (toleranţă, îngăduinţă, complicitate, teamă, ură)? În ce măsură
familia ar putea colabora la acţiunile de tratament? Ce propuneri face
familia în acest sens?
În concluzie menţionăm că asistenţa socială individualizată
presupune o gamă largă de activităţi. În conformitate cu acestea
investigarea şi stabilirea unui diagnostic prezintă primele etape ale
intervenţiei asistentului social. După aceasta, asistentul social urmează să
întocmească un plan de intervenţie în care vor fi utilizate metodele şi
tehnicile cele mai performante şi mai eficiente.
92
4. ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI
Capitolul 4.
ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI
4.1. Conceptul familiei

Familia constituie unitatea fundamentală a societăţii şi mediul
natural pentru creşterea şi bunăstarea copilului. Fiecare societate are un
anumit sistem familial de reglementare a relaţiilor dintre bărbaţii şi
femeile de vârstă matură şi dintre aceştia şi copii.
Familia reprezintă o formă superioară de comunitate – în principal
a soţului, soţiei şi copiilor - care se bazează pe relaţii sociale şi biologice,
având drept scop suprem pregătirea unei generaţii viitoare, sănătoasă şi
temeinic educată, care să participe la dezvoltarea societăţii1.
Aceasta este definiţia familiei, cel mai des întâlnită, dar vom
prezenta şi alte puncte de vedre ale unor sociologi şi ale altor oameni de
ştiinţă cu renume.
Astfel, antropologul francez Claude Levi-Strauss defineşte familia
ca un grup organizat, care îşi are originea în căsătorie şi constă din soţ,
soţie şi copiii născuţi din unirea lor, din relaţia lor, deşi uneori acestui
grup restrâns i se pot adăuga şi alte rude. Grupul familial este unit prin
drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale.
Pornind de la definiţia dată, se impune să deosebim în cadrul ei o
serie de aspecte, necesare pentru o analiză sociologică amplă a
fenomenului familie. În primul rând, trebuie să se aibă în vedere că
grupul familial variază după nivelurile sale de structură. Din acest punct
de vedere deosebim familia simplă şi familia extensivă. Familia simplă,
1
Vezi la această temă: F.Mănoiu, V.Epureanu. Asistenţa socială în România.
-Bucureşti, 1997, cap.II.
93
MARIA BULGARU
sau nucleară, este formată din părinţi şi copiii lor necăsătoriţi (proprii sau
adoptaţi). Până la momentul căsătoriei individul aparţine, în majoritatea
cazurilor, ca fiu sau ca fiică, familiei din care provine, adică familiei de
orientare (familie nucleară de provenienţă a unei persoane). Prin
căsătorie, individul îşi constituie propria familie, familia de procreare
(familie nucleară constituită prin mariaj), care rămâne potenţial de
procreare chiar dacă partenerii nu intenţionează să aibă copii. Tot prin
căsătorie, individul devine, în majoritatea cazurilor, membru al familiei
de orientare a partenerului său – familia socrilor şi a cumnaţilor –
aparţinând deci încă unei familii, familiei prin alianţă.
Familia extensivă este familia constituită din mai mult de două
generaţii, care trăiesc împreună şi îşi împart responsabilităţile. Sociologul
american N.J.Smelser definea familia de tip larg ca o unitate care
prezintă o anumită continuitate, înţelegându-se prin aceasta că în aceeaşi
casă bătrânească trăiesc mai multe generaţii, continuându-se tradiţiile,
preocupările şi obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot
să dispară, sunt trecători, dar familia ca grup se menţine peste generaţii.
Dacă familia simplă apare ca unitate separată condusă de soţ sau
de soţie, sau de ambii, apoi familia extensivă este condusă de cei mai
vârstnici, sau de către un consiliu format, de asemenea, din cei mai
vârstnici. (Despre acest tip de familie se poate vorbi numai la anumite
popoare, în mod deosebit la triburi.)
Sociologul american Thomas Burch susţine că persoanele care
trăiesc în aceeaşi locuinţă, indiferent dacă sunt sau nu rude, sunt
considerate membri ai aceleiaşi unităţi familiale. În acest caz unitatea
familiei este în funcţie de locuinţă şi este cunoscută în literatura
sociologică ca familie de rezistenţă.
Un alt aspect este acela, când membrii unei familii nu împart
aceeaşi locuinţă, ci locuiesc la distanţe mari, în cazul în care soţul sau
soţia sunt plecaţi în ţară sau peste hotare pentru a presta o muncă, a face
94
studii, a face anumite specializări şi se vizitează periodic. În acest caz

avem o familie de interacţiune sau navetistă, migrantă.
Un alt punct de vedre în legătură cu conceptul de familie îl
constituie denumirile sociologice de familie normală şi familie anormală.
O primă formă de înţelegere a noţiunii de “familie normală” este
aceea de familie care este compusă din soţ, soţie şi unul sau mai mulţi
copii. Prin “familie anormală” din acest punct de vedere se înţelege o
familie incompletă, adică fără unul din soţi sau fără copii. O altă formă de
înţelegere a termenului “familie normală” este familia închegată oficial
în faţa organelor de stat, iar “familia anormală” este cea neoficializată de
organele de stat, trăindu-se în concubinaj. Dacă ne referim la caracterul
etic al familiei, atunci prin “familie normală” se înţelege familia
închegată pe bază de respect şi iubire, iar în cazul “familiei anormale”
este vorba de închegarea unei familii pe bază de interese.
Un alt aspect al termenului de “familie normală” este cel ce se
referă la o familie care duce o viaţă demnă, onorată şi în care copiilor li se
asigură o educaţie aleasă. Noţiunea de “familie anormală” se referă la
familiile dezorganizate, cu prezenţa membrilor alcoolici, bolnavi cronici
care nu lucrează, vagabondează, practică prostituţia. În aceste familii apar
“copii-problemă”, copii delincvenţi şi alte carenţe sociale.
4.2. Funcţiile familiei

O analiză complexă a funcţiilor familiei permite să le clasificăm în
funcţii interne şi funcţii externe.
Funcţiile interne contribuie la crearea unui regim de viaţă intimă,
menit să asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi
afecţiune.
Funcţiile externe asigură în esenţă dezvoltarea firească a
personalităţii fiecărui membru al grupului, socializarea şi integrarea
corespunzătoare în viaţa socială.
95
MARIA BULGARU
Principalele funcţii interne ale familiei sunt:

a) Funcţiile biologice şi sanitare, care înglobează cerinţele de
procreare a copiilor şi de asigurare a cerinţelor de igienă şi sănătate
pentru toţi membrii familiei. În acest sens, trebuie să se asigure controlul
periodic privind sănătatea tuturor membrilor de familie. Latura de igienă
într-o familie este esenţială. Toţi membrii familiei trebuie să fie deprinşi
cu respectarea riguroasă a normelor de igienă, începând cu igiena
individuală şi până la igiena colectivă. Igiena este o caracteristică a
civilizaţiei. Fiecare familie trebuie să primească nota maximă în
competiţie cu igiena, deoarece aceasta reprezintă progres şi dezvoltare
socială.
b) Funcţiile economice reprezintă indicatorul principal de
echilibru într-o familie. Despre familia în care sunt rezolvate problemele
de ordin economic se poate vorbi ca despre o familie organizată, care are
posibilitatea de a-şi rezolva în mod competent întreaga gamă de obligaţii
către stat şi societate.
În cadrul vechilor colective familiale, membrii grupului respectiv
consumau ceea ce producea grupul şi, eventual, produse obţinute prin
schimb. Aceasta presupunea o structurare a responsabilităţilor, fiecare
membru fiind responsabil de o anumită activitate. În acest tip de familie
toţi membrii erau subordonaţi capului familiei. În general, şi astăzi, chiar
în “familia nucleu”, în afară de părinţi, care trebuie să aibă o meserie, o
specialitate, trebuie să existe o preocupare deosebită pentru copii, care, în
funcţie de înclinaţiile pe care aceştia le au, se specifică în anumite meserii
sau specializări cu pregătire la nivel superior. Pregătirea temeinică a
fiecărui membru de familie conduce la consolidarea economică a familiei
respective.
Funcţiile economice ale familiei variază de la o generaţie la alta şi
de la o societate la alta. O latură deosebit de importantă în cadrul funcţiei
economice a familiei o formează “locuinţa”, respectiv spaţiul locuit de
membrii grupului familial. Locuinţa favorizează sau stânjeneşte
96
desfăşurarea vieţii de familie, în sensul că în condiţii normale asigură o

atmosferă plăcută de lucru şi odihnă membrilor familiei. În cazul unei
locuinţe proaste şi necorespunzătoare ca spaţiu, sau neigienice, membrii
familiei nu au posibilitatea de a se odihni, de a se recrea, reface din punct
de vedere fizic şi psihic pentru reluarea activităţii de-a doua zi. În această
situaţie, membrii familiei pot contacta anumite boli, care, în cazul unei
locuinţe necorespunzătoare, se pot agrava.
Când studiem aspectele legate de locuinţă, trebuie să avem în
vedere mai mulţi indicatori, să ţinem seama de suprafaţa totală locuită, de
numărul de persoane ce trăiesc în apartamentul respectiv, să vedem câte
familii locuiesc într-un apartament sau într-o casă, care este suprafaţa
unei camere de dormit şi câte persoane dorm în această cameră, cum sunt
împărţite în general camerele în apartament, care este situaţia copiilor din
acest punct de vedere, să fim atenţi asupra faptului cum este dotat
apartamentul şi fiecare cameră în parte.
Pe glob, populaţia creşte în mod vertiginos, iar ritmul executării
locuinţelor este cu mult rămas în urmă. Deci, locuinţa va deveni în viitor
un factor determinant în echilibrul familiei. Astfel, dacă numărul de
locuinţe nu este în concordanţă cu ritmul creşterii populaţiei, starea
socială a familiei, deci şi întreaga societate vor fi într-o continuă
degradare. Tocmai din această cauză studiul locuinţei, în special în ţările
dezvoltate, a devenit o importantă temă de cercetare în sociologie.
Alături de problemele locuinţei, în studiul familiei din perspectiva
funcţiei economice mai intervine şi studiul bugetelor de familie, care sunt
menite să scoată în evidenţă raportul dintre venituri şi cheltuieli. În ţările
dezvoltate economic şi social, raportul dintre venituri şi cheltuieli într-o
familie este echilibrat, ba mai mult - volumul cheltuielilor este cu mult
sub cel al veniturilor. În acest mod, familia respectivă îşi creează o
rezervă de venituri, care poate fi utilizată în diverse forme, ca: studii peste
hotare, excursii, completarea bibliotecii, procurarea automobilului şi
multe altele.
97
MARIA BULGARU
O importanţă deosebită o are în contextul celor expuse cercetarea

problemei calificării profesionale a membrilor de familie. Într-o societate
dezvoltată se tinde ca capul familiei (soţul) să aibă o calificare înaltă şi să
fie încadrat într-o activitate în domeniul privat sau public, care să-i aducă
un venit corespunzător ce-i va permite să facă faţă cheltuielilor necesare
în familie. Evident, în una şi aceeaşi familie situaţiile pot fi din cele mai
variate. Astfel, în cazul unei familii tinere, atunci când apare un copil,
mama trebuie să rămână acasă şi în perioada respectivă veniturile se
rezumă în exclusivitate la cele realizate de către soţ. În situaţia când în
familie locuiesc şi părinţii soţilor, în acest caz are cine să îngrijească de
copii, iar mama, după perioada de alăptare şi îngrijire directă de circa un
an, poate să-şi reia activitatea în sectorul în care a lucrat.
c) Funcţiile de solidaritate familială includ ajutorul bazat pe
sentimentele de dragoste şi respect între părinţi şi copii, între fraţi şi
surori, faţă de bătrânii din familie sau faţă de bolnavi şi infirmi.
d) Funcţiile pedagogico-educative şi morale vizează asigurarea
educaţiei şi a învăţământului copiilor, socializarea primară a acestora.
Modul în care părinţii reuşesc să-şi educe copiii, să-i integreze în
viaţa de familie şi în societate variază în funcţie de valoarea care li se
acordă copiilor în cultura respectivă. Din acest punct de vedere nu putem
vorbi despre un mod universal, identic pentru toate familiile, de realizare
a funcţiilor lor de socializare. La noi, spre exemplu, se consideră că
“bătaia e ruptă din rai”. În alte comunităţi, însă, pedeapsa copiilor prin
bătaie este strict interzisă.
Familia asigură nu numai îngrijirea fizică a copiilor, ci îi învaţă şi
regulile sociale. Or, familia este un agent al socializării.
În cadrul familiei se dezvoltă personalitatea copilului; chiar din
primii ani de viaţă părinţii învaţă copilul tipurile de comportament
necesare pentru a se încadra în societate. Copiii observă cum se comportă
părinţii lor, preluând modelele de comportament de la părinţi. După cum
susţin unii specialişti în domeniu, copilul joacă, ca şi actorul de teatru,
98
diferite roluri – cu tot atâta convingere şi uneori cu tot atâta talent. Jucând
aceste roluri, copilul le însuşeşte ca modele de comportament. Încă din
primii ani de viaţă copilul învaţă în familie că rolurile sunt
complementare. Observând comportamentul celor mari şi raportându-se
pe sine la părinţi, copilul înţelege treptat faptul că în societate, în mica lui
societate care este familia, rolurile sunt complementare. Pe măsură ce
copilul creşte, pe măsură ce sfera relaţiilor sale sociale se lărgeşte tot prin
intermediul familiei, el ajunge la o concepţie mai largă asupra rolurilor de
adulţi. Făcând o serie de vizite cu părinţii, el observă cum se comportă
alţii, din afara familiei, şi astfel pe zi ce trece mai învaţă câte ceva nou.
Copilul însuşeşte rolurile sociale specifice societăţii sale, precum
şi credinţele, valorile şi normele pe baza cărora acestea sunt posibile.
Menirea socializării este să asigure continuitatea societăţii prin formarea
culturală a generaţiilor. De aceea, e necesar ca socializarea să se realizeze
prin:
• expunerea selectivă către copii a comportamentelor pozitive şi,
respectiv, prin ascunderea comportamentelor negative, precum
evitarea certurilor între părinţi, în faţa copiilor;
• implicarea şi responsabilizarea treptată a copiilor în activităţi
consacrate social, precum cele din gospodărie şi, respectiv, de
la grădiniţă şi şcoală;
• recompensarea comportamentelor pozitive prin recunoaştere,
elogiere, prestigiu şi solicitare şi, respectiv, sancţionarea
comportamentelor negative prin criticare, ridiculizare, evitare şi
ostracizare.
Socializarea vizează sensul valoric al societăţii. Conform
antropologului american Ralph Linton, socializarea este un proces prin
care individul învaţă ceea ce trebuie să facă pentru ceilalţi şi ceea ce poate
în mod legitim să aştepte de la ei.
99
MARIA BULGARU
Aşadar, grupul familial de tip “nucleu” (tata şi mama) are marea

menire de a-şi pregăti pentru viaţă, din toate punctele de vedere, fiii sau
fiicele sale, astfel ca ei să fie consideraţi ca având cei “şapte ani de
acasă”.
Socializarea realizată în grupul primar, al familiei, este considerată
drept socializare iniţială, primară. Viaţa îl determină însă pe individ să-şi
însuşească şi alte roluri sociale, precum cele de elev, student, salariat, soţ,
părinte etc. Aceasta îl impune să se socializeze în continuare. Socializarea
ulterioară se realizează în grupuri secundare (şcoli, locuri de muncă,
cluburi etc.) şi primeşte denumirea de socializare secundară.
Raportul dintre socializarea primară şi socializarea secundară este
de complementaritate. Prin urmare, relaţiile complexe puse în mişcare
prin mecanismul viu al familiei determină o continuitate a funcţiilor
interne în plan social general. În felul acesta, funcţiile externe reprezintă o
continuare, o prelungire a funcţionalităţii interne, efectele pe termen lung
ale instituţiei familiei.
Scopul oricărei societăţi este de a-şi menţine echilibrul, ordinea
socială şi normativă. Acest deziderat se poate atinge prin funcţionarea
optimă a elementelor structurii sociale, a grupurilor, colectivităţilor şi
instituţiilor şi prin integrarea armonioasă a indivizilor în diversele sfere
ale societăţii. Pentru realizarea acestor scopuri funcţionale, societatea şi-a
creat şi şi-a perfecţionat mecanisme specifice de socializare şi integrare
socială. Conceptul de socializare defineşte procesele, mecanismele şi
instituţiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalităţii
umane care îi este specifică, în anumite structuri de comportament ce
răspund aşteptărilor şi prescripţiilor sociale. Socializarea este un proces
fundamental prin care se transmite moştenirea culturală, normele şi
valorile perene, un mecanism prin care cultura unei societăţi formează
personalităţile umane.
100
Fiind un proces complex, socializarea se manifestă pe tot parcursul

vieţii individului, implicând forme şi mijloace specifice de realizare. Cele
mai semnificative aspecte, pe care le cuprinde, sunt:
• socializarea formează educaţia, stăpânirea instinctelor şi
nevoilor, satisfacerea lor într-un mod prevăzut de societatea
respectivă;
• socializarea insuflă aspiraţii şi năzuinţe în vederea obţinerii
unor lucruri sau calităţi, a unui prestigiu;
• socializarea permite transmiterea unor cunoştinţe şi
posibilitatea satisfacerii unor roluri;
• socializarea asigură o calificare profesională şi alte calităţi
necesare în viaţă.
Unul din efectele procesului socializării, exercitării rolurilor de
către indivizi în conformitate cu aşteptările grupului, participării la viaţa
socială este integrarea socială. Integrarea socială reprezintă un proces
social fundamental, care presupune acomodarea, adică soluţionarea
conflictelor existente între diferite aspiraţii şi atitudini comportamentale,
între indivizi, grupuri, clase. Cei mai mulţi autori definesc integrarea
socială ca o stare obiectivă, dată de asamblarea şi ajustarea reciprocă
într-un sistem organizat al unei totalităţi de elemente (indivizi, grupuri,
norme, valori, acţiuni) între care se stabilesc raporturi de interdependenţă.
În concluzie menţionăm, că socializarea reprezintă un proces de
maturizare ce permite o cunoaştere progresivă a normelor şi valorilor, a
modurilor de a reacţiona la ele ale copilului. În acest proces de maturizare
progresivă, comportamentele şi atitudinile părinţilor, complementare cu
cele ale altor persoane din mediul imediat (prieteni, vecini, colegi,
profesori etc.), reprezintă experienţe de socializare decisive pentru
evoluţia ulterioară a personalităţii copilului. Procesul de socializare,
desfăşurat pe întreaga durată de viaţă a individului, oferă acestuia şansa
101
MARIA BULGARU
formării sale sociale, dobândirii echilibrului emoţional, menţinerii

integrităţii personalităţii, integrării sale în viaţa socială1.
4.3. Aspecte ale interacţiunii dintre familie şi societate

În ultimele decenii familiile au suportat transformări profunde sub
aspect valoric atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare.
Astăzi termenul “familie” devine tot mai ambiguu, tinzând să exprime
realităţi, deosebite de cele caracteristice generaţiilor precedente.
Schimbările se referă mai întâi la trecerea de la familia nucleară, bazată
pe căsătorie, la o diversitate de forme de convieţuire: extinderea
cuplurilor consensuale sau de coabitare, menaje de o singură persoană,
care au optat pentru celibat definitiv, menaje de o singură persoană
formate din persoane divorţate, menaje homosexuale etc. Modificările
produse în comportamentul nupţial şi în modelele familiale au contribuit
într-o anumită măsură la creşterea gradului de satisfacţie a partenerilor,
creşterea independenţei lor unul faţă de altul, creşterea inserţiei femeii în
activitatea socială. Aceste consecinţe pozitive pentru individ se îmbină
însă cu un şir de consecinţe negative pentru societate. Unele modele noi
de menaj sărăcesc familia de majoritatea funcţiilor şi, în primul rând, de
funcţia ei de bază – reproducţia şi socializarea. Or, familia şi-a pierdut
mult din caracterul ei de instituţie socială, a crescut proporţia familiilor
dezmembrate, monoparentale, a familiilor supuse diferitelor forme de
risc. Eroziunea valorilor familiei este însoţită de scăderea coeziunii
familiale, pierderea capacităţii ei de a-şi mobiliza resursele pentru
asigurarea bunăstării comune. În urma schimbărilor produse în structura
relaţiilor familiale au de suferit cel mai mult copiii, căci este distrus
“cuibul” cald şi sigur care îi ocroteşte de presiunile lumii exterioare.
1
Vezi: M.Voinea. Sociologia familiei. –Bucureşti, 1993, cap. IV.
102
După cum s-a menţionat, schimbările petrecute în modelele

familiale şi în comportamentul familial nu privesc doar pe cei implicaţi în
relaţiile familiale. Ele prezintă interes pentru întreaga societate dat fiind
faptul că familia rămâne a fi şi în continuare factorul de bază în coeziunea
unei societăţi. În acest context este important să se cunoască direcţiile
principale în care se manifestă interacţiunea reciprocă dintre familie şi
societate. Astfel, pe de o parte:
• familia este sursa proceselor demografice care, din punct de
vedere cantitativ, determină reproducerea şi dezvoltarea forţei
de muncă şi a masei de consumatori;
• prin intermediul socializării interne, familia exercită, din punct
de vedere calitativ, o influenţă puternică (dar nu autonomă)
asupra nivelului de dezvoltare fizică, intelectuală şi morală a
copiilor şi tinerilor, făcând ca noile generaţii să fie mai bune,
egale sau mai rele decât generaţiile precedente. Familia
contribuie la dezvoltarea calitativă a populaţiei care, din
punctul de vedere al dezvoltării sociale generale, este mai
importantă decât creşterea pur cantitativă a numărului de
locuitori;
• familia este unul dintre principalii factori care asigură
menţinerea identităţii culturale naţionale;
• inegalităţile la nivelul moral, educaţional şi cultural al familiilor
au repercusiuni directe asupra fixării şi reproducerii, adesea
chiar şi asupra aprofundării inegalităţilor sociale, asupra
apariţiei de noi pături sociale. În acest caz, inegalităţile sunt
permanentizate de către familie, ceea ce este contrar premiselor
de justiţie socială.
Pe de altă parte, societatea, la rândul ei, influenţează, direct sau
indirect, forma familiei, dimensiunile acesteia, relaţiile dintre parteneri şi
pe cele dintre generaţii:
103
MARIA BULGARU
• schimbarea relaţiilor de proprietate şi a organizării economice a

societăţii determină schimbări în funcţiile familiei;
• natura acţiunilor desfăşurate în familie şi în afara ei modifică
dimensiunile familiei şi relaţiile dintre parteneri;
• preluarea de către societate a unor funcţii familiale, tradiţionale,
favorizează creşterea importanţei relaţiilor socioafective dintre
parteneri şi generează noi modele familiale;
• mobilitatea socială şi profesională dintr-o anumită societate este
asociată şi cu mobilitatea modelelor familiale şi a ideologiilor
familiale;
• politicile familiei pot acţiona, direct sau indirect, asupra
modelelor familiale, asupra dimensiunii familiei şi pot favoriza
menţinerea sau expansiunea modelelor familiale dezirabile din
punctul de vedere al societăţii globale.
Aceste relaţii generale dintre familie şi societate trebuie nuanţate,
avându-se în vedere că evoluţia familiei contemporane se realizează, mai
ales în societăţile dezvoltate din punct de vedere economic, în condiţii
antinomice, adică în condiţii care reunesc scopuri şi tendinţe
contradictorii. Chiar şi într-o analiză sumară, aceste antinomii se
dovedesc a fi numeroase şi importante1:
• există o contradicţie între obiectivul de progres social şi
modelul de familie păstrătoare de tradiţii. Familia stabilizează
nu numai virtuţile culturale, naţionale, dar şi defectele şi
“păcatele” unei naţiuni; ea păstrează nu numai valorile,
tradiţiile nedevalorizate de către progres, ci rezistă şi împotriva
noilor valori;
1
Vezi: M.Kozakievicz. Les aspects socio-economiques du planning familial.
-Viena: UNESCO-CEUCORS, 1980.
104
• în multe societăţi (mai ales în cele slab dezvoltate din punct de

vedere economic) există o contradicţie între creşterea
cantitativă şi calitativă a populaţiei. Astfel, se constată că în
multe ţări dimensiunile cantitative ale natalităţii nu sunt un
factor decisiv al dezvoltării. Dimpotrivă, o creştere excesivă a
natalităţii reprezintă o frână în calea dezvoltării şi a creşterii
nivelului de trai. Cercetările întreprinse în unele ţări europene
au pus în evidenţă că la un spor demografic natural de 1% pe an
este necesar ca venitul naţional să crească cu 1,5 - 2,5% sau
mai mult, dacă se doreşte o creştere a nivelului de trai;
• există o contradicţie între tendinţa de a ridica nivelul de
educaţie al familiei şi tendinţa de creştere a fertilităţii (toate
cercetările realizate în ţările europene, la fel şi în unele ţări în
curs de dezvoltare arată că, pe măsură ce creşte nivelul de
instrucţie, se schimbă fertilitatea: femeile cu un nivel ridicat de
instrucţie au un număr mai mic de copii);
• apare o contradicţie între politica de creştere a nivelului de trai
şi cea de creştere a numărului de copii pe familie. În condiţiile
în care familia dispune de aceleaşi venituri sau beneficiază de
creşterea modestă a veniturilor, creşterea numărului de copii
într-o familie afectează veniturile medii ce revin unui membru
al familiei şi nivelul de trai al acesteia;
• apare o contradicţie între incitarea angajării femeilor în
activităţi economice şi apelurile adresate acestora de a-şi educa
cât mai bine copiii şi de a realiza cât mai bine sarcinile
gospodăreşti;
• în unele societăţi există o contradicţie între principiile
democratice privind posibilitatea obţinerii divorţului şi
insistenţa pe stabilitatea familiei;
• există o contradicţie între democratizarea şi laicizarea,
atitudinea oamenilor şi promovarea unor norme sociale (cum ar
105
MARIA BULGARU
fi inadmisibilitatea relaţiilor sexuale înaintea căsătoriei) ce nu

pot fi justificate decât printr-o educaţie religioasă;
• există o contradicţie între principiul egalităţii sexelor, vârstelor,
statutelor civile şi persistenţa unei atitudini negative faţă de
fetele-mame, persoanele divorţate, căsătoria la o vârstă mai
înaintată etc.;
• există o atitudine contradictorie faţă de vârsta la care trebuie să
aibă loc căsătoria. Pentru a creşte natalitatea şi pentru a preveni
relaţiile sexuale înainte de căsătorie sau consecinţele nedorite
ale acestor relaţii, se recomandă căsătoria timpurie, dar, în
acelaşi timp, din motive de asigurare a stabilităţii menajului, se
recomandă ca alegerea partenerului să se facă cu toată
maturitatea, când partenerii dispun de o experienţă de viaţă
suficientă, deci - mai târziu;
• există o contradicţie între abolirea numeroaselor bariere sociale
în alegerea partenerului şi înlocuirea acestora cu criteriul
nivelului asemănător de instrucţie. Ca urmare, a apărut un nou
plan de conflicte familiale pe fondul “şocurilor culturale” ale
partenerilor care posedă acelaşi nivel de instrucţie, dar care
provin din medii sociale diferite. Aceste conflicte se manifestă
şi în familiile în care partenerii au niveluri de instrucţie diferite;
• politica pronatalistă găseşte cel mai larg ecou în păturile sociale
cu un nivel de instrucţie scăzut, în care natalitatea este deja
ridicată, şi are un slab impact asupra categoriilor sociale care ar
putea realiza o socializare de calitate superioară. Astfel, foarte
multe politici pronataliste încurajează creşterea cantitativă a
populaţiei, dar la un nivel calitativ scăzut1.
1
Vezi la acest compartiment: I.Mihăilescu. Familia în societăţile europene.
-Bucureşti, 1999, p.8-12.
106
Contradicţiile prezentate nu se regăsesc în aceeaşi măsură în toate

societăţile. E necesar să menţionăm că antinomiile generale enumerate ar
putea fi completate şi cu altele specifice, ţinându-se cont de specificul
culturii fiecărei ţări în parte. Cunoaşterea contradicţiilor care apar între
dezvoltarea economică şi socială generală şi evoluţia familiei este de
importanţă deosebită pentru activitatea asistentului social orientată spre
depăşirea disfuncţionalităţilor din familiile contemporane. De ele trebuie
să se ţină cont şi în elaborarea politicilor sociale în general, precum şi a
politicilor familiei.
4.4. Rolul asistenţei sociale în consolidarea familiei

Asistenţa socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate
ramuri ale asistenţei sociale, deoarece prin aplicarea ei în cadrul familiei
şi pentru familie se cuprinde totalitatea problemelor de asistenţă socială1.
Asistenţa socială îşi are locul în familiile dezorganizate şi pentru a
avea succes în rezolvarea problemelor de reorganizare a familiei este
necesar ca familiile care pun astfel de probleme să fie depistate şi, deci,
cunoscute de către personalul de specialitate. În această situaţie stadiul
cunoaşterii cazurilor de dezorganizare a familiei are o importanţă
deosebită, deoarece în funcţie de acest stadiu există sau nu posibilitatea
de refacere a familiei. Cu cât stadiul de dezorganizare este mai avansat,
cu atât refacerea familiei este mai dificilă, uneori chiar imposibilă.
Stabilirea factorilor determinanţi, care au dus la dezorganizarea
familiei, este acţiunea pe care asistenţa socială trebuie s-o aibă în vedere
de la prima întrevedere cu familia respectivă până la rezolvarea definitivă
a cazului, deoarece fenomenele sunt într-o continuă transformare. Or,
factorul cauzal stabilit la începutul analizei nu poate să rămână
întotdeauna acelaşi, până la încheierea acţiunii.
1
Vezi: F.Mănoiu, V.Epureanu. Op. cit., p.47-48.
107
MARIA BULGARU
Dezorganizarea familiei îmbracă multiple variante şi aspecte şi

poate fi generată de următoarele cauze principale:
• lipsa de supraveghere a copiilor, care poate conduce la greutăţi
la învăţătură, vagabondaj, delincvenţă, tulburări de caracter şi
comportament, până la dezorganizarea relaţiilor de familie, care
se răsfrânge în mod inevitabil şi asupra relaţiilor de muncă.
Toate acestea duc la scăderea nivelului de trai al individului şi,
implicit, al familiei;
• locuinţa suprapopulată, care constituie unul din factorii
favorizanţi pentru apariţia unor boli, conflicte, ce conduce la
dezechilibru economic şi stres psihic;
• reducerea veniturilor şi, respectiv, înrăutăţirea stării economice
a familiei. Deficitul de venituri în familie sau lipsa acestora
duce la dezorganizarea parţială sau chiar totală a familiei.
Uneori se întâmplă ca insuficienţa de câştig să fie determinată
de unele utilizări iraţionale ale veniturilor, de risipă, de lipsa de
prevedere, lipsa de educaţie gospodărească a mamei sau a
tatălui etc. Declinul factorului economic are cea mai mare
influenţă asupra stabilirii dezechilibrului în familie. În
asemenea cazuri, asistentul social trebuie să facă şi o analiză a
modului în care se consumă bugetul familiei. El trebuie să
cunoască raportul dintre venituri şi cheltuieli pe structură:
alimentaţie, îmbrăcăminte, chirie, diverse servicii etc. şi să
stabilească raţionalitatea consumului;
• structura deficitară a familiei este o altă cauză care favorizează
apariţia dezorganizării familiei. În viaţa socială, familia poate fi
supusă la variate deficienţe legate de structura sa. Familia se
poate dezorganiza din lipsa capului de familie, dintr-o cauză
sau alta (deces, abandon etc.). Dezorganizarea familiei poate fi
condiţionată şi de fenomenul “fetelor-mame”, al văduvelor
devenite mame după despărţirea de soţ etc.;
108
• prezenţa deficienţilor senzoriali, motorii şi mintali în familie,

precum şi a suferinzilor de boli cronice sunt factori care de
asemenea duc la dezorganizarea familiei.
Orice proces de dezorganizare a familiei începe cu tensiuni
familiale, care se manifestă prin neînţelegeri, lipsă de afecţiune, discordii
şi chiar violenţe. Aceste tensiuni familiale au adesea ca rezultat divorţul,
părăsirea căminului, separarea între soţi, abandonul - cele mai nefaste
consecinţe ale dezorganizării familiale - care, la rândul lor, provoacă
efecte grave demografice (scăderea natalităţii, creşterea mortalităţii
infantile etc.), maltratarea copiilor, mărirea numărului de “copii ai
străzii”, delincvenţa juvenilă etc.
În acest context menţionăm că studiile din multe ţări europene au
pus în evidenţă o creştere rapidă în special a ratei divorţialităţii. Indicele
sintetic al divorţialităţii s-a dublat sau chiar s-a triplat în unele ţări
dezvoltate (Danemarca, Suedia, Norvegia, Regatul Unit, Elveţia, Olanda,
Ungaria, Federaţia Rusă, Cehia). În Moldova pe parcursul anilor ’90 acest
indice a fost de asemenea înalt, variind între 2,4 şi 3,4 la 1000 de
locuitori sau, prin alt indice, între 35,0 şi 51,5 divorţuri la 100 căsătorii.
Comparativ cu alte societăţi europene, România are una dintre cele mai
scăzute rate ale divorţialităţii (în jurul valorii de 1,5 la 1000 de locuitori
în perioada anilor ’80 - ’90 sau în jur de 20 divorţuri la 100 căsătorii).
Este îngrijorător faptul că rata divorţialităţii este cea mai ridicată la
generaţiile tinere. Generaţiile tinere cunosc o concentrare a divorţialităţii
în primii ani după căsătorie. Instabilitatea şi disoluţia familiei sunt, în
acelaşi timp, probleme individuale şi sociale atât la nivelul condiţionărilor
lor, cât şi la nivelul efectelor pe care le au. Divorţul este un fenomen
psihic şi social complex, determinat de o mulţime de factori economici,
sociali, culturali şi religioşi, care acţionează la nivelul indivizilor, în
interiorul cuplurilor şi în afara acestora. Unii factori condiţionează, direct
sau indirect, creşterea divorţialităţii, în timp ce alţii o frânează – direct
sau indirect.
109
MARIA BULGARU
Printre cauzele principale ce duc la divorţul familiilor tinere pot fi

numite:
• insuficienta pregătire pentru viaţa de familie a viitorilor soţi;
• insuficienta cunoaştere reciprocă a soţilor;
• concepţii diferite în legătură cu condiţiile materiale, sociale şi
bugetul familial;
• concepţii diferite cu privire la relaţiile de familie;
• folosirea iraţională a timpului liber şi necunoaşterea
modalităţilor de soluţionare a unor probleme cu caracter
extraprofesional;
• comportamentul necorespunzător al unuia sau al ambilor soţi
în familie (legături extraconjugale, alcoolism, brutalităţi,
părăsirea domiciliului, alungarea din locuinţă);
• manifestări antisociale din partea unuia din soţi;
• diferenţa mare de vârstă;
• diferenţe mari după nivelul de instruire;
• boli incurabile ale unuia din soţi;
• influenţa nefastă a mediului exterior asupra familiei etc.
Stabilirea ponderii acestor factori în dinamica divorţialităţii este o
operaţie dificilă şi discutabilă, dar menţinerea solidarităţii familiale
impune necesitatea cunoaşterii ei, chiar dacă s-ar face cu un grad de
relativitate înalt.
În asistenţa familiei se lucrează atât cu familiile complete (soţ,
soţie şi copii), care ridică anumite aspecte de dezorganizare, cât şi cu
familiile descompletate prin deces, divorţ etc., care din diverse cauze cad
sub nivelul de viaţă normală, intrând în sfera de activitate a asistenţei
sociale.
Activitatea desfăşurată pe linie de asistenţă socială, în cazul
fetelor-mame şi al mamelor necăsătorite, urmăreşte să-i asigure copilului
110
pe ambii săi părinţi fireşti (legalizarea familiei şi legitimitatea copiilor).

Reîncadrarea fetei-mamă şi a copilului ei în familia acesteia este scopul
acţiunii asistentului social, deoarece de cele mai multe ori, în urma unor
astfel de conflicte, relaţiile de familie se întrerup, iar asigurarea unui
cămin propriu prin munca mamei este principalul obiectiv al planului de
refacere a familiei.
Tot aşa se procedează şi în cazurile de concubinaj, în care se
urmăreşte îndeplinirea formelor legale de căsătorie.
În caz de abandon, asistentul social urmăreşte reîncadrarea în
familie a celui care a părăsit familia şi înlăturarea cauzelor abandonului.
În cazuri de separaţie, asistentul social urmăreşte înlăturarea
cauzelor care au dus familia în această situaţie.
În situaţia dezorganizării familiei ca urmare a divorţului, asistentul
social urmăreşte refacerea căminului, dacă este posibil, dacă nu -
recăsătorirea cu o altă persoană şi armonizarea grupului social în noua
situaţie.
Când familia este dezmembrată prin deces, se urmăreşte
reorganizarea căminului prin munca părintelui văduv şi a copiilor mai
mari, apoi recăsătorirea şi încadrarea în familie a mamei sau a tatălui
vitreg.
O importanţă deosebită în evitarea dezorganizării familiei aparţine
pregătirii tinerilor pentru căsătorie. Aceasta este o activitate complexă şi
trebuie să înceapă chiar în interiorul familiei, din adolescenţă. Căsătoria
nu trebuie privită ca o problemă de ultimă oră. Sănătatea fetelor şi a
băieţilor îşi are rădăcinile în viaţa de familie, în caracterul părinţilor, în
apropierea climatului moral şi psihologic al celor ce îi înconjoară.
Problemele de asistenţă a familiei, precum şi întreaga acţiune de
supraveghere a relaţiilor familiale, a exercitării obligaţiilor părinteşti faţă
de copii, a copiilor rămaşi fără de părinţi sau aceştia fiind în
111
MARIA BULGARU
imposibilitatea de a-i creşte, tutelarea celor lipsiţi de capacităţi, fie

minori, fie adulţi, bătrâni - toate acestea revin asistenţei sociale.
4.5. Din experienţa afirmării asistenţei sociale a familiei în

ţările dezvoltate
Asistenţa socială a familiei este o importantă formă de redresare
medico-socială a acestei unităţi de bază a oricărei colectivităţi.
Redresarea se poate înfăptui, dacă există o strânsă colaborare în acţiunea
pe teren între organismele publice şi cele private, în folosul familiei
dependente. Cele două forme de organisme în domeniul asistenţei
familiei, adică cea de stat şi cea particulară, colaborează şi se
completează reciproc în realizarea acţiunilor întreprinse.
Principalele organizaţii pentru asistenţa familiei s-au înfiinţat în
Anglia, în anul 1869, sub grija Societăţii “London Charity Organization
Society”. Zece ani mai târziu, respectiv în 1879, organizaţii similare se
întemeiază în SUA şi Canada.
În Germania, primele forme de asistenţă socială apar între anii
1900-1910 sub denumirea asociaţiei ”Familienunterstiintzung”. Conform
legislaţiei germane, sunt îndreptăţiţi la asistenţă socială atât membrii
familiei în înţeles mai restrâns, adică soţul, soţia legitimă, copiii legitimi,
cât şi cei legitimaţi de către capul familiei înainte de a fi survenit
împrejurarea care a creat starea de dependenţă a membrilor familiei. De
asemenea, au dreptul la asistenţă: copiii vitregi aduşi în căsnicie de către
unul din soţi, precum şi membrii familiei în înţeles mai larg, adică soţia
divorţată din motive care nu i se pot imputa ei şi căreia capul familiei –
devenit dependent – este obligat să-i asigure întreţinerea, copiii vitregi
care n-au fost aduşi în familie, copiii nelegitimi, ascendenţii, părinţii
adoptivi şi părinţii vitregi.
În ţările occidentale asistenţa familiei constă în sprijin pentru
obţinerea unei locuinţe, alimentelor, îmbrăcămintei, a asistenţei în caz de
112
boală, a asistenţei femeilor dependente gravide sau în leuzie, a

indemnizaţiei de alăptare, a asistenţei educaţionale (cheltuieli şcolare),
sprijin în pregătirea profesională şi plasarea în muncă.
Asistenţa familiei s-a manifestat şi sub alte forme. Astfel, la Paris
funcţionează “Permanenţele de întrajutorare socială” – organizaţii ce
asigură o bună colaborare între iniţiativa publică şi cea particulară, în
vederea ajutorării familiei, în special când starea de dependenţă impune
un aport mai consistent pe linia asistenţei. Tot la Paris, dar şi pe teritoriul
Franţei, funcţionează “Casele ajutoarelor de urgenţă” – organisme de
asistenţă socială a familiei. Fiind amplasate în municipii, ele acordă celor
în drept ajutoare urgente, ca: completarea plăţii chiriei, plata integrală a
chiriei întârziate, procurarea îmbrăcămintei, a medicamentelor etc.
Tot în Franţa funcţionează “Centre sociale”, care îşi organizează în
teritoriu instituţii de asistenţă socială spre a uşura, pentru o anumită
perioadă, viaţa persoanelor defavorizate (cantine, cooperative de consum,
cămine pentru copii, aziluri pentru bătrâni, băi publice etc.).
O măsură prealabilă pentru succesul acţiunii de asistenţă socială a
familiei este cunoaşterea amănunţită – pe bază de investigaţie ştiinţifică –
a grupului de populaţie din zona respectivă şi elaborarea unui diagnostic
social pentru grupul respectiv în scopul de a cunoaşte gradul de cultură,
situaţia sanitară, socială şi economică şi reacţia colectivă a grupului la
măsurile de asistenţă socială întreprinse.
Asistenţa socială a familiei, pe lângă rolul de ajutorare şi educaţie
a mediului familial, are şi o menire foarte importantă în plan biologic şi
social – de a preîntâmpina dezorganizarea familiei. În anul 1927, la
Bufalo, statul New York, a avut loc un Congres internaţional de asistenţă
socială a familiei, la care s-a subliniat că familia constituie singurul cadru
care asigură o evoluţie biologică normală a generaţiilor, menţinerea
patrimoniului ereditar, conservarea caracterelor de rasă şi, în plus,
perpetuarea nealterată a elementelor de continuitate a colectivităţii
(tradiţii, obiceiuri, atitudini sociale etc.).
113
MARIA BULGARU
4.6. Metode şi tehnici aplicate de asistentul social

în lucrul cu familia
Problemele sociale legate de relaţiile familiale care necesită
intervenţia asistentului social sunt determinate în principal de familia
dezorganizată, adică de familia care şi-a pierdut funcţionalitatea normală
prin apariţia unor probleme speciale ca:
• orfanaj, semiorfanaj, abandon familial, mamă necăsătorită,
mamă singură, tată singur etc.;
• formele de văduvie, divorţ, separare care devin şi ele probleme
de asistenţă socială în cazul în care acestea sunt cumulate cu
probleme legate de relaţiile de muncă, de integrare în
ansamblul relaţiilor sociale sau cu probleme medico-sociale.
Metodele de lucru cu familia vor fi selectate în dependenţă de
specificul problemei apărute, de sistemul de valori, norme stabilite în
fiecare familie, relaţii care vizează interacţiunea dintre membrii ei. Or,
practicienii asistenţei sociale îşi vor axa metodologia pe o cunoaştere
concretă a fiecărei familii în parte.
4.6.1. Ancheta
Una dintre metodele utilizate pe larg în asistenţa socială este
ancheta. Utilizarea anchetei nu are însă aplicativitate universală. Ea este
benefică doar în anumite situaţii de cercetare a problemei sociale.
Menţionăm, de asemenea, că adesea nu se face o separare explicită între
anchetă şi interviu. Desigur, dacă este vorba de anumite tehnici ale
anchetei, cum ar fi, de exemplu, cele ce au o formă orală, apoi ele se
apropie de interviu. La fel şi interviurile cu un număr mai mare de
persoane şi efectuate cu instrumente relativ rigide (repetându-se practic
unele şi aceleaşi întrebări) se apropie de anchetă. Este clar că în asemenea
114
cazuri se pune accentul pe ancheta orală, minimalizându-se importanţa

anchetelor realizate prin completarea chestionarului de către respondent
sau de către asistentul social. În realitate, însă, între cele două metode
(anchetă şi interviu) există o serie de trăsături distinctive, determinate atât
de natura lor formală (de realizare a cercetării), de natura conţinutului
problemelor studiate, cât şi de natura populaţiei direct investigate. În
continuare aducem câteva dintre aceste deosebiri esenţiale. Astfel:
1. Tehnicile de realizare a anchetei au un evident caracter
standardizat. Or, ordinea şi formularea întrebărilor, precum şi efectivele
de persoane cărora li se adresează aceste întrebări, sunt stabilite foarte
clar de la bun început şi nu sunt permise decât arareori abateri de la
schema de realizare a anchetei. Desfăşurarea interviului depinde mai mult
de modalitatea concretă de interacţiune dintre cei aflaţi faţă în faţă, de
ceea ce răspunde şi de felul cum răspunde subiectul şi mai puţin de
schema de investigaţie construită anterior.
2. Ancheta se foloseşte de chestionar ca instrument de cercetare,
chiar şi în cazul celor mai simple forme de realizare a ei. Interviul se
poate desfăşura pe baza unui ghid de interviu, sau chiar fără un
instrument de lucru construit dinainte.
3. Ancheta urmăreşte să satisfacă cerinţa de reprezentativitate, în
sensul statistic al termenului, a eşantionului în raport cu o populaţie.
Tipurile de indivizi din eşantionul anchetat trebuie să acopere corect
tipurile ce apar în populaţie, pe când cei din loturile intervievate posedă
trăsături care, de regulă, îi particularizează vizavi de masa mare a
celorlalţi.
4. Ancheta se realizează, de regulă, pe eşantioane mari (de
ordinul sutelor sau miilor de persoane), pe când interviului îi sunt supuşi
un număr mult mai redus de indivizi (câteva zeci de persoane sau chiar
mai puţine).
115
MARIA BULGARU
5. Ancheta, investigând un număr mare de indivizi, nu poate

urmări decât colectarea unor informaţii simple. Chestionarul este
standardizat, presupunând un gen de uniformizare spre o formă cât mai
simplă, pentru a putea fi aplicat corect de către cât mai multe persoane cât
mai multor persoane. Întrebările din chestionar se referă la aspecte din
viaţa omului sau din mediul lui înconjurător, despre care acesta posedă
informaţii şi le poate reda fără mari dificultăţi. Interviul încearcă sondarea
în profunzime a universului spiritual al celor studiaţi. Se urmăreşte astfel
obţinerea nu a unor cunoştinţe de tip “fotografie”, ci descifrarea
mecanismelor acţiunilor oamenilor, descoperirea motivaţiilor, a
sistemului de valori la care aderă etc. Altfel spus, ancheta este o metodă
de tip extensiv, iar interviul este una de tip intensiv.
6. Interviul este o metodă ce se foloseşte prin excelenţă de tehnici
orale, de preferinţă - faţă în faţă, pe când ancheta se poate realiza şi în
scris, în sensul că subiectul răspunde completând chestionarul primit.
7. Dacă ancheta se realizează colectând informaţia de la persoane
luate în mod individual, interviul poate îmbrăca şi forma interviului de
grup. Interviul de grup are drept scop obţinerea de informaţii de o
anumită natură (opinii, de regulă), care sunt “elaborate” într-un anumit
mediu colectiv, unde interacţiunile dintre persoanele ce-l compun sunt
esenţiale (deci care n-ar putea fi obţinute prin interviuri individuale).
8. Ancheta se realizează, de regulă, cu personalul auxiliar,
operatorii de anchetă, pe când interviul nu poate fi făcut decât cu
persoane calificate, cunoscătoare de problemă şi de obiectivele
investigării. Interviul este realizat adesea de doi specialişti în domeniu
(asistenţi sociali), unul având ca sarcină întreţinerea şi stimularea
discuţiei (în special în cazul interviului de grup), iar celălalt având ca
sarcină înregistrarea reacţiilor verbale şi de altă natură ale subiecţilor.
Concluzionând, putem spune că ancheta face parte din cadrul
metodelor cantitative, iar interviul este o metodă calitativă. Deosebirile
116
sesizate între cele două metode sunt însă destul de flexibile şi nu exclud
posibilitatea trecerii de la una la alta1.
Metodele utilizate în vastele cercetări ce se efectuează prin ancheta
socială sunt foarte variate, începând de la analizele clasice asupra sărăciei
şi mergând până la sondajele asupra opiniei publice, anchetele pentru
planificarea oraşelor, cercetarea pieţei, pentru activitatea observaţiei
globale etc. Cât priveşte scopul anchetelor, el este la fel de larg.
O anchetă poate fi determinată pur şi simplu de necesitatea unor acţiuni
administrative într-un anumit aspect al vieţii publice, ori poate fi
concepută pentru a studia unele relaţii cauzale sau pentru a arunca o
lumină nouă asupra unor aspecte ale diverselor teorii în acest domeniu.
Ancheta socială constituind o metodă de bază a asistentului social
în lucrul cu familia, se realizează numai în interesul persoanei care
solicită sprijin. Ancheta socială se întocmeşte la domiciliul persoanei în
dificultate (în orice loc, în funcţie de situaţia acestuia - la rude, vecini,
cunoscuţi etc.). Se redactează şi se semnează de către asistentul social
care răspunde pentru cele consemnate. Pe baza anchetei sociale se ia
decizia de acordare sau neacordare a sprijinului solicitat.
Anchetele sociale se deosebesc după scop, obiect, conţinut şi sursa
de informaţie.
Scopul multor anchete constă în a furniza cuiva informaţie. Acest
cineva poate fi şi un organ de stat, care este acreditat spre a lua decizii în
domeniul asistenţei sociale, ca: internări în unităţi speciale de ocrotire
socială, alocarea unor ajutoare materiale sau în bani, reîncadrarea în
muncă etc.
1
Vezi: T.Rotariu, P.Iluţ. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. -Iaşi,
1997, p.49-51.
117
MARIA BULGARU
Obiectul anchetelor este de a determina căile spre formularea

ipotezelor şi verificarea lor. Or, obiectul se concentrează în exploatarea
terenului pentru recoltarea de date în jurul subiectului propus sau stabilit.
Conţinutul include mai mulţi factori: caracteristicile demografice
ale unui grup de oameni, mediul lor social, activităţile, opiniile şi
atitudinile lor.
Mediul social cuprinde totalitatea factorilor sociali şi economici
care influenţează pe fiecare persoană, incluzând aici ocupaţia şi venitul,
condiţiile de locuit, serviciile sociale.
Sursa de informaţie provine în principal din declaraţiile persoanei
anchetate, precum şi de la şcolile din raza de activitate a celui intervievat,
de la dispensarul medical, organele de poliţie, vecini etc.
În asistenţa socială se lucrează cu probleme extrem de variate, de
la cele ale dezorganizării familiale până la cele ale delincvenţei şi ale
persoanelor cu handicap fizic, mintal şi senzorial. De aceea, efectuarea
anchetei sociale, analiza şi interpretarea ei, precum şi terapia socială
stabilită nu se pot face decât de specialistul în probleme de asistenţă
socială.
Un model de ancheta socială structurată, aplicată de asistentul
social în lucrul cu familia, ar putea conţine următoarele capitole*:
1. Date de identificare, care includ:
• numele, prenumele, data şi locul naşterii, actele de
identificare (certificatul de naştere, buletinul de identitate);
• domiciliul stabil, instituţia sau locul în care se găseşte în
prezent persoana la care se referă ancheta socială (în
interesul căreia se face ancheta socială), scopul anchetei
sociale, data deplasării, locul deplasării.
*
Vezi modele de anchetă socială în Anexele 1-8.
118
2. Istoricul familiei – cuprinde date despre familie şi relaţiile între

membrii familiei:
• părinţii (mama, tata), numele, prenumele, vârsta, locul
naşterii, starea civilă, domiciliul, nivelul de şcolarizare,
profesia, locul de muncă;
• numărul de fraţi / surori, numele, prenumele, vârsta, dacă
locuiesc cu părinţii sau în altă parte (de exemplu, la bunici,
se află în instituţii de ocrotire sau sunt căsătoriţi), nivelul de
şcolarizare, profesia, locul de muncă;
• aspecte juridice.
3. Venitul familiei (condiţii materiale):
• bugetul comun al membrilor familiei (salariaţi sau
nesalariaţi): se determină prin înregistrarea tuturor surselor
de venit ale familiei (salarii, pensii, ajutor de şomaj, ajutor
social, alocaţii, burse, indemnizaţii, venitul realizat din
proprietăţi şi suprafeţe agricole);
• se menţionează dacă bugetul familiei este echilibrat sau
dezechilibrat; în acest ultim caz se precizează cauzele (de
exemplu, consum excesiv de alcool, probleme de sănătate ce
necesită cheltuieli pentru medicamente).
4. Starea de sănătate – se specifică:
• dacă membrii familiei prezintă probleme de sănătate şi cine
anume;
• dacă îngrijirea sănătăţii necesită spitalizări frecvente şi
cheltuieli ridicate pentru medicamente;
• dacă suferă de boli grave, incurabile, gradul de invaliditate
(dacă este cazul).
119
MARIA BULGARU
Toate aceste certificate de sănătate, adeverinţe medicale etc.

se anexează, menţionându-se data eliberării şi organul care le-a
eliberat.
5. Locuinţa – se referă la condiţiile de locuit ale familiei (în bloc
sau la curte):
• dotarea locuinţei (mobilată sau nemobilată);
• numărul de camere;
• suprafaţa camerelor;
• spaţiul corespunzător (sau necorespunzător) raportat la
numărul de persoane;
• condiţii de încălzire;
• iluminarea locuinţei;
• starea de igienă.
6. Concluzii – se referă la situaţia generală a familiei conform celor
constatate.
7. Propuneri – se menţionează recomandările investigatorului,
luând în consideraţie situaţia constatată şi măsurile ce pot fi luate conform
legislaţiei în vigoare.
De importanţă deosebită sunt pentru investigarea familiilor, a
persoanelor în dificultate anchetele medico-sociale. Cu ajutorul
anchetelor medico-sociale se obţin informaţii precise despre locuinţa
clientului, distanţa faţă de locul de muncă, despre mijloacele de transport
accesibile, despre modul lui de viaţă şi condiţiile de muncă (programul
zilei, regimul de alimentaţie, vacanţele), despre relaţiile sociale pe care la
are în familie, componenţa ei, carenţele sanitare etc. Dacă sunt neglijate
condiţiile în care clientul munceşte, trăieşte sau îşi petrece timpul liber,
boala are şanse reduse de a se ameliora sau vindeca.
120
4.6.2. Diagnoza socială

Printr-o serie lungă de observaţii şi de acţiuni, orice practician
capătă o “experienţă” profesională, care este foarte utilă în întreaga lui
activitate. Debutantul, oricât de bine ar fi pregătit teoretic, nu poate avea
tot atâta rapiditate şi eficacitate în demersurile sale pe care le are un om
cu multă experienţă în meserie. Este o legitate a cercetării ştiinţifice că nu
“găseşte” decât cel care ştie ce caută. Rareori întâmplarea intervine ca să
ne pună pe calea unor descoperiri utile. În munca ştiinţifică nu trebuie să
contăm pe întâmplare. Omul de ştiinţă se deosebeşte de cel neformat
ştiinţific prin faptul că utilizează ca mijloc de cunoaştere şi de acţiune
ipoteza. Ipoteza de lucru serveşte pentru sistematizarea observaţiilor,
astfel încât ele să ducă la confruntarea teoriei cu practica, la verificarea
gândirii şi la mânuirea realităţii. Ipotezele trebuie verificate prin anchete
ştiinţifice, organizate de asistenţii sociali, fapt pentru care aceştia trebuie
să stăpânească cât mai bine instrumentele metodologiei necesare. Numai
pe această bază se va putea pune un diagnostic şi se vor putea lua măsuri
de corecţie sau ameliorare a situaţiilor constatate.
Semnificaţia termenului “diagnostic” este cunoaştere precisă (de la
grecescul dia – “a străbate prin” şi gnosis – “cunoaştere”).
Diagnoza socială poate fi definită ca procedeu prin care se
coordonează materialul adunat şi se stabileşte factorul viciat şi cel
cauzator al dependenţei sociale1.
Diagnoza socială, ca şi cea medicală, este necesară pentru
stabilirea şi cunoaşterea tuturor simptomelor, a manifestărilor de
anomalie şi a circumstanţelor sociale care influenţează starea
dependentului.
Diagnoza socială este un rezultat, o opinie formată treptat, pas cu
pas, în tot cursul investigaţiei. Atât timp cât nu cunoaştem precis care este
1
Vezi: F.Mănoiu, V.Epureanu. Op. cit., p. 101.
121
MARIA BULGARU
cauza principală de dependenţă a individului sau a familiei, lucrurile

rămân în faza de investigaţie, iar asistentul social urmează să continue
obţinerea de informaţii.
În stabilirea diagnozei sociale, oricare ar fi cauzele dependenţei,
trebuie să le distingem cu deosebită grijă, încât dacă nu se pune suficientă
atenţie pentru separarea lor, se face muncă inutilă, înlocuindu-se efectul
cu cauza, ceea ce este o greşeală fundamentală. Cauza este foarte des
confundată cu efectul, îndeosebi când se pune problema de boală sau
pauperism, care este generat de aceasta.
Programul de refacere trebuie să fie întocmit în aşa fel, ca să
elimine mai întâi cauza, şi nu efectul. Ele se confundă adesea atât de
mult, încât nu este chiar simplu de a se stabili ce a existat mai întâi –
boala sau mizeria. Boala şi mizeria sunt foarte strâns legate în asistenţa
socială, sunt foarte apropiate: boala produce mizerie prin incapacitatea de
muncă, iar mizeria produce boala prin insuficienţa mijloacelor de îngrijire
fizică. Adeseori, când se declară starea de dependenţă, ele există ambele
şi se pun ca două probleme diferite de dependenţă socială.
Numai în cazul în care la apariţia primei probleme luăm din timp
măsurile necesare de remediere, vom evita apariţia celei de-a doua
probleme.
Diagnoza poate avea şi defectul de a fi prea largă în descrierea
personalităţii şi a situaţiei în care trăieşte dependentul, de a da prea multe
amănunte, acordând tuturor detaliilor importanţă egală. În stabilirea
diagnosticului, factorii cauzali trebuie structuraţi după gradul lor de
importanţă: celor mai importanţi să li se dea o atenţie mai mare, celor
secundari – una mai mică. Când li se dă importanţă egală tuturor, se naşte
confuzie, nu vedem clar situaţia şi nu putem deci recunoaşte factorii
principali de care trebuie să se ţină seama în primul rând.
Sunt multe cazuri când în diagnoză cauza de dependenţă este
precizată printr-un termen tehnic general, fără să se dea indicaţii în mod
individual în ceea ce priveşte factorii cauzali terapeutici. Constatarea de
122
văduvie, concubinaj, abandon sunt factori prea generali pentru ca pe baza

aceasta să putem stabili măsuri de terapie socială. În medicină se poate
uneori foarte bine prescrie o anumită reţetă pentru tratarea unui simptom
sau boli, însă în terapia socială fiecare individ are nevoie de alt program
terapeutic, conform personalităţii lui, după mediul şi condiţiile sociale
speciale în care trăieşte. Nu există două persoane cu care să se procedeze
la fel. Trebuie să se cunoască aptitudinile şi defectele personale ale
fiecărui individ în parte, la fel şi condiţiile sociale ale dependentului şi ale
persoanelor de care depind sau care depind de persoana respectivă.
Diagnoza socială trebuie să cuprindă:
• precizarea cauzei de dependenţă;
• indicarea factorilor cauzali de dependenţă;
• stabilirea factorilor care se pot exploata în favoarea terapiei
sociale şi a factorilor care constituie obstacole în terapia
socială.
Pentru o mai uşoară orientare în munca de asistenţă socială se
utilizează un formular de diagnostic sumar, cuprinzând probleme de
morală, sănătate şi de situaţie materială, de asemenea, posibilităţi de
refacere (cazier social).
Orice diagnostic ştiinţific cuprinde:
• un diagnostic descriptiv (numit şi nosologic);
• un diagnostic explicativ (numit şi cauzal).
Diagnosticul descriptiv va cuprinde descrierea problemei şi a
condiţiilor de viaţă ale familiei, iar diagnosticul cauzal va cuprinde
analiza genetică a “carenţei” funcţionale şi a efectelor ei.
1. Diagnosticul descriptiv sau de primă înfăţişare. Diagnosticarea
diferenţială a problemelor de asistenţă socială se face pe calea unei
“simptomatologii”, adică pe baza cunoaşterii unor serii de “semne” prin
care se manifestă problema. Precizia diagnosticului diferenţial nu se face
123
MARIA BULGARU
pe cale intuitivă, ci sistematic, prin analizarea tuturor “simptomelor”

caracteristice fiecărui tip de caz în parte. Doar când găsim seria de
simptome (adică sindromul), alcătuind laolaltă dovada existenţei unei
probleme de o anumită categorie, putem proceda la o diagnosticare
diferenţială justă.
2. Diagnosticul cauzal. A constata şi a descrie ce se întâmplă şi
cum se întâmplă nu este însă suficient. Acţiunea noastră de repunere în
stare de funcţionalitate a unei familii nu se poate întemeia pe simpla
descriere a faptelor, ci are nevoie de o explicare a lor, de o precizare a
proceselor ce au condus la apariţia problemei de asistenţă socială.
E necesară o analiză a cauzei care face ca familia să fie carenată,
adică a mecanismului încetării uneia din funcţiile ei. Punând faţă în faţă
condiţiile de viaţă ale familiei şi efectele carenţelor familiale pe care le
putem observa direct, reconstituim procesul de carenare.
De exemplu, în analiza acestui proces de dereglare a funcţiunilor
familiale trebuie scoasă în relief inventarierea condiţiilor cu efect negativ,
stabilindu-se gradul de gravitate şi ponderea pe care acestea o au în
procesul de deteriorare a familiei. Unele condiţii de viaţă familială se
dovedesc a avea un rol hotărâtor, direct cauzal. De pildă, în materie de
orfanaj, lipsa părinţilor şi a rudelor în stare să preia grija copilului duce la
problema de asistenţă a “orfanului lipsit de familie”, problemă care
necesită o intervenţie imediată din partea asistenţei sociale din oraşul sau
localitatea respectivă.
De cele mai multe ori nu vom avea însă de a face cu asemenea
determinări cauzale simple, ci cu un complex de condiţii contributive,
determinând laolaltă probleme de asistenţă, punând familia în situaţia de a
nu-şi putea exercita funcţiunile.
Dimpotrivă, vom ţine seama şi de condiţiile care au un efect
pozitiv asupra vieţii de familie, fie că atenuează sau încetinesc acţiunea
condiţiilor negative, fie că pot servi drept punct de plecare în procesul de
normalizare a familiei întreprins de asistenţa socială.
124
Determinarea condiţiilor principale, pozitive şi negative, scrierea

în ordinea ponderii lor se fac în special avându-se în vedere acţiunea de
asistenţă socială, căutând adică să stabilim care este condiţia sau care sunt
condiţiile asupra cărora putem acţiona mai rapid şi cu maximum de
eficacitate, pentru a le ataca cu precădere. În acest sens diagnosticul
cauzal serveşte elaborării unui plan de acţiune.
4.6.3. Studiul de caz familial

Anchetele asistenţei sociale se bazează pe “Studiul ştiinţific de
caz”, care are în vedere o acţiune de intervenţie directă, individualizată
sau colectivă, în care asistentul social ia contact direct cu cei ce sunt
investigaţi.
Studiul de caz este o metodă calitativă şi se instituie într-o
procedură de abordare a unei entităţi sociale, de la indivizi până la
comunităţi sau organizaţii, cu scopul de a ajunge la o imagine cât mai
completă (holistică) despre această entitate. Prin studiul de caz nu se
abordează doar persoanele şi, mai ales, nu se studiază realitatea socială
din perspectiva acestor persoane, ci se cercetează un fragment de realitate
din exterior.
Într-o formulă difuză şi spontană, studiul de caz funcţionează şi la
nivelul cunoaşterii comune. Oamenii învaţă din cazurile şi necazurile
altora. În discuţiile cotidiene se întâlnesc expresii cu trimitere la aceasta:
“Multe cazuri de felul ăsta am mai văzut” etc. Nu întâmplător, mulţi
analişti ai vieţii sociale afirmă că esenţa strategiei cunoaşterii şi evaluării
umane este comparaţia, ceea ce reprezintă principiul fundamental şi în
abordarea ştiinţifică a problematicii cazurilor.
Abordarea profesională, pe domenii, se află la un nivel mai
avansat de sistematicitate în studierea cazurilor, cum ar fi spre exemplu,
instrumentarea cazurilor în domeniul juridic, a cazurilor de asistenţă
socială şi din mai multe sectoare de viaţă şi activitate umană. Aici
125
MARIA BULGARU
preocuparea spre cunoaştere este maximă, dar din perspectiva

subordonării unui scop aplicativ – “soluţionarea cazului”. Când
examinarea unui caz ia forma riguroasă de descriere, explicaţie şi
interpretare a lui globală, şi, de regulă, a comparaţiei explicite cu alte
cazuri, ne ridicăm la nivelul cunoaşterii ştiinţifice.
Dezvăluind conceptul studiului de caz, cercetătorul român I.Radu
menţiona: “De regulă, studiul de caz porneşte – ca orice investigaţie – de
la un cadru teoretic, care este esenţial în culegerea de date. Fără o ipoteză
sau idee directoare, recolta de informaţie este minoră. Urmează selectarea
cazurilor şi precizarea unităţilor de analiză (individ, situaţie etc.) o dată cu
schiţarea protocolului de colectare a datelor. În continuare, se trece la
studierea fiecărui caz în parte prin interviu, observaţie, test, ... în final, se
extrag datele relevante în lumina ideii de start, se modifică teoria iniţială
şi se dezvoltă toate implicaţiile. Validitatea pe care o oferă studiul de caz
este parţială ...” 1.
În literatura de specialitate se disting trei mari categorii de studii de
• intrinseci;
caz:
• instrumentale;
• colective.
Prin studiul de caz intrinsec se urmăreşte investigarea cât mai
minuţioasă a unui caz particular ca interes în sine, fără scopul de a
desprinde trăsăturile generale sau a “testa” o ipoteză sau idee. Un
exemplu de acest gen pot servi studiile monografice. Desigur, orice studiu
intrinsec nu poate omite o cât de sumară încadrare într-un context exterior
cât mai larg.
În studiul de caz instrumental un caz particular este cercetat, la fel,
foarte detaliat, dar în scopul de a lămuri o problemă mai generală.
1
Vezi: I.Radu. Psihologie socială. -Cluj-Napoca, 1994, p. 343.
126
Alegerea cazului se face în lumina respectivului interes, şi nu pentru a-l

studia în sine. Cazul este un “instrument” al unei strategii de cunoaştere
mai largi de la care se aşteaptă răspunsuri consistente în legătură cu
anumite chestiuni.
Studiul de cazuri colective (multiple) îşi pune ideea generalizării, a
notelor şi a mecanismelor comune.
Aici la bază nu stă ideea de a eşantiona cazuri dintr-o populaţie
omogenă, pe care să se studieze anumite caracteristici, ci de a cerceta
intensiv mai multe cazuri, ce pot fi similare sau contrastante, variate sau
redundante şi de a vedea mai târziu dacă au sau nu anumite trăsături
comune. Cazurile sunt alese nu atât pe baza unor criterii specifice de
ordin teoretico-metodologic (concepte, ipoteze, eşantionare), ci a ideii că
studierea mai multor cazuri face mai multă lumină în înţelegerea unui
fenomen social.
În literatura de specialitate sunt prezentate următoarele etape ale
studiului de caz1:
1. Selecţia şi delimitarea cazului (cazurilor). Atunci când studiem
cazul intrinsec, problema alegerii nu se pune, deoarece ne interesează
exact acel caz. Studiul de caz instrumental sau cel colectiv pretinde o
cumpănire foarte atentă a avantajelor şi dezavantajelor teoretice şi
practice ale abordării unor cazuri anume. Considerentele teoretice se
referă la cât de reprezentativ poate fi cazul respectiv pentru tema studiată.
Cazul studiat trebuie să corespundă cât mai bine obiectivului teoretic.
2. Selectarea (eşantionarea) în interiorul cazului ales priveşte
faptul că cercetând un caz ales spre studiu ne oprim, inevitabil, asupra
unor persoane, locuri, evenimente pe care le observăm intensiv. Chiar
atunci când este vorba de un singur individ, intervine eşantionarea în
actele lui de comportament, fiindcă nu-l putem observa zi şi noapte.
1
Vezi: P.Iliuţ. Abordarea calitativă a socioumanului. -Iaşi, 1997, p.111.
127
MARIA BULGARU
Selecţia probabilistică nu funcţionează şi recurgem la evaluarea relevanţei

teoretice a unităţilor concrete supuse investigaţiei profunde.
3. Principiul focalizării pe caz cu metode şi din perspective
diferite – ale triangulaţiei – este esenţial şi posibil de aplicat în studiul de
caz.
4. La interpretarea cazului, cercetătorul are datoria de a face
comparaţii cu alte cazuri asemănătoare concrete şi, când studiul este
multicazuistic, să examineze cazurile comparativ.
5. Elaborarea textului final, a relaţiei dintre vocea subiecţilor şi a
faptelor şi vocea autorului, comportă criteriul adaptării la destinatar:
comunitatea ştiinţifică, beneficiarul utilitarist sau marele public.
Asistenţa socială acordată familiei a fost considerată mult timp
drept “family casework” (studiu de caz familial). Scopul studiului de caz
social este acordarea ajutorului indivizilor pentru rezolvarea
problemelor personale şi sociale. Studiul de caz poate implica ajutor în
adaptarea la mediu sau poate implica ajutor pentru obţinerea unor servicii
necesare clientului1.
Structura unui studiu de caz în asistenţa socială ar putea include
următoarele elemente*:
1. Prezentarea problemelor:
a) identificarea sistemului clientului (persoane, familia);
b) specificarea problemelor aşa cum au fost ele prezentate de
client, precum şi a altor probleme importante;
c) precizarea problemelor asupra cărora se lucrează.
2. Istoria problemelor.
1
Vezi: M.Spânu. Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia
copilului. –Chişinău, 1998, cap. IV.
*
Vezi şi Anexa 9.
128
3. Evaluarea capacităţilor, a punctelor slabe, modele şi

caracteristici:
• fizic (biologic);
a) sisteme interpersonale:
• mental (cognitiv);
• psihologic (emoţional);
• stadiu de viaţă (probleme de dezvoltare);
b) alte tipuri de sisteme:
• modul de funcţionare a sistemului social: familia sau alte
persoane importante, munca, educaţia, reţeaua suportului
social, situaţia financiară;
• contexte ecologice relevante, determinarea
caracteristicilor mediului urban sau rural, determinarea
sistemului economico-social;
• probleme ale diferenţierilor care influenţează situaţia
clientului, definirea resurselor şi a imaginii de ansamblu,
a modului de ajutor (etnic, rasial, cultural, variabilă sex,
variabilă vârstă, statut social-economic).
4. Evaluarea:
a) cum trebuie definită problema;
b) ce probleme suplimentare au fost percepute;
c) ce factori bio-socioeconomici şi de mediu influenţează
problema prezentată;
d) ce defecte ale sistemului clientului sau ale contextului în
care acesta funcţionează vor afecta rezolvarea problemei.
5. Roluri:
• scopul clientului;
a) roluri de intervenţie:
• scopul asistentului social;

• resursele agenţiei şi limitele acesteia;
129
MARIA BULGARU
b) pentru fiecare scop sunt precizate obiectivele;

c) durata de intervenţie aşteptată şi planificată;
d) anticiparea obstacolelor şi cum vor fi ele depăşite.
6. Planul de intervenţie:
a) metode pentru intervenţie (individ, familie);
b) sarcini de implementare: de către cine, cum şi în ce ordine
(sunt precizate persoanele fizice şi juridice cu care se
colaborează).
7. Evaluarea planului, a rezultatelor şi a metodelor de măsurare
şi documentare.
8. Probleme etnice, identificarea lipsurilor financiare şi a
deficienţelor de sistem.
4.6.4. Istoricul social
• date cu valoare faptică;

Istoricul social cuprinde informaţii referitoare la:
• interpretarea semnificaţiei acestor date.

Structura istoricului social:
a) informaţii de identificare a subiectului (numele, prenumele,
data naşterii, telefonul, statutul material, religia);
b) motivarea întocmirii istoricului social de către asistentul
social;
c) prezentarea succintă a problemei subiectului;
d) prezentarea familiei subiectului (relaţii între membrii
familiei, raporturi intergeneraţionale);
e) date despre sănătatea fizică şi mentală a subiectului;
f) date despre educaţia subiectului şi performanţa intelectuală;
g) date despre situaţia economică a subiectului;
h) date despre rezidenţă şi posibilitatea de deplasare a
subiectului;
130
i) date despre resursele comunităţii necesare sprijinirii

subiectului;
j) observaţii şi recomandări.
4.6.5. Ciclul de viaţă familială

Cunoaşterea de către asistentul social a ciclului de viaţă familială
pentru fiecare caz este importantă în lucrul cu familia, deoarece membrii
familiilor se află în etape diferite ale acestui ciclu (vezi Tabelul 4.1).
Tabelul 4.1
Etapele ciclului de viaţă
Stadiul sau
Sarcinile dezvoltării Crizele dezvoltării
etapa
Prenatal • Dezvoltarea fizică în uter.
(de la concepţie la
naştere)
• Formarea ataşamentului.
• Diferenţierea emoţiilor.
Copilul foarte mic Încrederea fundamentală
• Maturizarea sistemului nervos

(nou-născut contra lipsei de încredere
până la 2 ani) în alţii.
şi motor.
• Începerea înţelegerii
• Fantezia şi joaca.
principiului cauzalităţii.
• Limbajul.
Copilul mic Sensul fundamental de
(între 2 şi 4 ani) încredere şi autonomie
• Autocontrolul. împotriva ruşinii şi a
• Mişcarea. îndoielii de sine.
• Folosirea simbolurilor de
• Jocurile în grup.
gândire.
• Identificarea sexului.
Copilul la vârsta Spiritul de iniţiativă
• Identificarea standardelor
preşcolară împotriva tendinţei de a-i
(5-7 ani) imita pe alţii.
• Învăţarea clasificărilor, a
morale.
combinaţiilor şi a altor abilităţi

intelectuale.
131
MARIA BULGARU
Tabelul 4.1(sfârşit)
Stadiul sau
Sarcinile dezvoltării Crizele dezvoltării
etapa
Vârsta şcolară • Cooperarea.
• Jocul în echipă.
Încrederea în sine contra
• Identificarea sexului
mijlocie inferiorităţii.
(8-12 ani)
• Introspecţia.
prietenilor.
• Maturizarea fizică şi sexuală.

•
Adolescenţa Identitatea de grup contra
•
timpurie Relaţiile de prietenie în grup. alienării.
(13-17 ani)
•
Relaţiile între sexe.
•
Procesul de gândire abstractă.
Experimentarea unor emoţii
puternice.
• Identitatea rol - sex.
• Interiorizarea unor principii
Adolescenţa târzie Identitatea individuală
(18-22 ani) contra conflictului de rol
şi confuzie.
• Alegerea carierei şi separarea
morale.
• Căsătoria, naşterea copilului.

de părinţi.
• Responsabilitatea la locul de
Adulţi tineri Intimitate contra izolare.
(23-24 ani)
• Dezvoltarea unui sistem de

muncă.
• Creşterea copiilor.
viaţă separat de familie.
• Dezvoltarea profesională.
Adulţi de vârstă Îngrijorare pentru
• Organizarea resurselor
medie problemele societăţii
(35-60 ani) contra stagnare şi
autoizolare.
• Confruntarea cu schimbări
materiale.
Adulţi în vârstă Integritate contra
fizice şi probleme de sănătate.
• Redirecţionarea energiei după
(61-100 ani) disperare.
pensionare.
Utilizarea unei matrice (Tabelul 4.2) poate ajuta pe asistentul

social să organizeze abordarea fiecărei probleme.
132
Tabelul 4.2
Matricea ciclului de viaţă
Membrii Etapele de vârstă

familiei 0-1 2-4 5-7 8-12 13-17 18-22 23-24 35-60 60
bunica X
bunelul X
tatăl X
mama X
fiul X
fiica X
fiica X
fiica X
4.6.6. Genograma şi ecomapa

Genograma este un instrument utilizat întru înţelegerea
dinamicii familiilor şi caracteristica ei principală constă în descrierea
relaţiilor intergeneraţionale într-o familie, în utilizarea unor coduri ale
căror descifrare este menţionată într-o legendă care ajută la exprimarea
schematică a relaţiilor intergeneraţionale cu relevanţă pentru istoricul
social.
În Figura 4.1 sunt aduse exemple de coduri utilizate în realizarea
genogramei.
Ecomapa reprezintă un instrument cu ajutorul căruia asistentul
social precizează grafic locul individului şi al familiei în context social,
evidenţiind natura relaţiilor existente, intensitatea conflictelor. Ca şi
genograma, ecomapa se realizează cu ajutorul unor coduri şi simboluri
care exprimă o gamă variată de raporturi interindividuale şi sociale ale
subiecţilor analizaţi (vezi exemplul din Figura 4.2).
133
MARIA BULGARU
Bărbat
34
34 ani
Femeie
30
30 ani
Familie cu 2 copii
Familie cu un
copil natural
şi unul adoptiv
Bărbat
65 decedat
Separare
Căsătorie Divorţ Avort
Cu ajutorul observaţiei şi ascultării active, asistentul social

Figura 4.1.
realizează Exemple
o proiecţie de coduri
grafică utilizate
a relaţiilor în realizarea
din interiorul genogramei.
familiei.
Cine examinează o ecomapă, poate să găsească răspunsuri la
întrebări, precum:
• Are familia un venit suficient pentru a acoperi cheltuielile de
întreţinere, hrană, transport, educaţie?
• Membrii familiei au locuri de muncă?
• Care sunt relaţiile dintre membrii familiei?
• Interacţionează familia cu rude, vecini, prieteni?
• Copiii familiei au acces la educaţie?
• Participă familia la activităţi religioase, sociale, politice,
culturale etc.?
134
Este tratat Activează voluntar

de ulcer într-un ONG
Relaţii conflictuale 40 39 Mama ei este

cu părinţii internată într-un
datorate soţiei cămin de bătrâni
Îi place să
12 6 Internări pentru
lucreze cu
crize de
calculatorul
epilepsie
Relaţii
conflictuale cu O îndrăgeşte pe
profesorii educatoarea de la
grădiniţă
Are doar un Are mulţi prieteni
singur prieten de aceeaşi vârstă
Figura 4.2. Exemplu de ecomapă simplă.
4.6.7. Terapia familială

Conceptul de terapie familială evidenţiază faptul că subiectul
schimbării este însăşi familia. E cunoscut că fiecare familie se distinge
prin reţeaua comunicativă şi prin structura relaţiilor dintre subsisteme.
Ciclul de viaţă familială explică modificările pe care le cunosc sistemele
familiale în funcţie de etapele de dezvoltare ale fiecărui membru.
Familiile pierd şi câştigă permanent membri şi îşi dezvoltă necesităţile, îşi
transformă structura relaţiilor interpersonale în acord cu evoluţia fiecărui
subsistem.
Conceptul de terapie familială se referă la procesul prin care
familia ca sistem este ajutată să dobândească capacitatea de a schimba
structura interacţiunilor dezvoltate în scopul de a favoriza fiecărui
membru libertatea de a se dezvolta într-o direcţie favorabilă sieşi,
135
MARIA BULGARU
reducându-se astfel gradul şi intensitatea factorilor de risc. Termenul de

terapie familială este relativ recent, începând a fi utilizat în urmă cu 30 de
ani cu referire la intervenţia profesionalismului în familia percepută ca
întreg. Sunt mai mulţi teoreticieni ai terapiei familiale, printre care:
Virginia Satir, Salvador Minuchin şi Jay Haley, cercetători în domeniul
psihologiei. Vom dezvălui succint esenţa acestor învăţături.
Abordarea terapiei familiale din perspectiva Virginiei Satir1
Încă din 1967 cercetătoarea Virginia Satir a considerat că
structurile de comunicare în familia cu probleme sunt vagi, indirecte,
nedefinite, cuplul marital evită să discute dificultăţile familiale legate de
necesităţi şi proiecte, ceea ce conduce la implicarea inegală a părţilor în
procesul performanţelor în rol; este astfel accentuat stresul referitor la
pierderi posibile, iar conflictele maritale se instalează şi în aria relaţiilor
parentale. Copiii devin victime ale relaţiilor tensionate între părinţi, fiind
abuzaţi fizic, emoţional, sexual sau neglijaţi din punctul de vedere al
dezvoltării, îngrijirii, educaţiei. Părinţii sunt marcaţi de incapacitatea de a
găsi echilibrul între a da şi a primi, ceea ce explică abuzurile de
comportament şi disfuncţionalităţile familiale. Stima de sine redusă a
părinţilor se corelează cu disputa pentru impunerea unei structuri a puterii
şi deciziei, diminuându-se cooperarea intersisitemică. Fiecare dintre soţi
înţelege că partenerul nu reprezintă doar o extensie a propriilor aspiraţii şi
modele. Modul în care este percepută diferenţa ca sex, vârstă,
personalitate conduce spre experienţe negative în absenţa definirii
principalelor dimensiuni ale familiei. Următoarele etape ale evoluţiei
cuplului şi familiei anunţă o capacitate naturală scăzută de a depăşi
stresul, dificultăţile emoţionale, materiale sau financiare. Propriile nevoi
sunt exacerbate pentru a se obţine recunoaşterea individuală acolo, unde,
de fapt, subiectul eşuează în a înregistra performanţe, idei,
1
Vezi: V.Satir. Conjoint family therapy. -Palo Alto, California: Science and
Behavior Books, 1967.
136
comportamente; sentimentele sunt impuse uneori în mod forţat, ceea ce

măreşte distanţa dintre partenerii cuplului marital. Poziţionarea
individuală faţă de experimentarea diferenţei devine inconfortabilă, iar
comunicarea încetează de a fi directă, autentică. Necesităţile sunt
nesatisfăcute în contextul transmiterii unidirecţionale a mesajelor, mai
ales în conjunctura nepreluării reciproce a rolului. Comunicarea
nonverbală transmite semnele insatisfacţiei individuale; ea nu este
conexată cu cea verbală şi de aceea mesajele sunt distorsionate,
provocând neînţelegere şi tensiuni. Atunci când elementele de
comunicare nonverbală (tonul, expresia facială, gesturile) concordă cu
înţelesul cuvintelor (spre exemplu, “sunt tristă” – afirmaţie însoţită de
absenţa zâmbetului şi chiar de lacrimi), comunicarea este congruentă.
Adesea însă comunicarea este incongruentă în condiţiile creşterii gradului
de neînţelegere şi de stres. Comunicarea incongruentă, explicată de
Virginia Satir ca un exemplu de dublu mesaj ce plasează receptorul în
poziţii duale, ireconciliabile, stă la baza dificultăţilor pe care le
înregistrează unele familii în realizarea propriului management al
resurselor emoţional-umane şi materiale.
Obiectivele terapiei familiale pe care le propune V.Satir se
fundamentează pe prezumţia că fiecare individ are capacitatea de a creşte,
de a se dezvolta, de a prelua responsabilitatea pentru propriile alegeri şi
decizii. Această ipoteză conduce spre următoarele concluzii:
1. Maturitatea permite fiecărui individ să-şi interpreteze propriile
idei şi sentimente făcând afirmaţii deschise despre ceea ce gândeşte şi
simte.
2. Abilitatea de a coopera cu propria personalitate reprezintă
premisa pentru a accepta relaţia cu alt individ.
3. O altă persoană trebuie să fie înţeleasă ca altcineva unic şi
separat de propria identitate; ea trebuie acceptată în virtutea înţelegerii
diferenţei.
137
MARIA BULGARU
4. Existenţa diferenţei este o provocare la a învăţa şi a accepta, şi

nu la a fi intolerant sau a lupta împotriva cuiva.
Pentru a ajuta membrii familiei cu dificultăţi în a înţelege propria
unicitate şi de a accepta diferenţa prin comunicare, V.Satir a apelat la
“tehnica aserţiunii eu”. Fiecare membru al familiei a fost stimulat să
vorbească despre sine, integrându-se astfel într-o relaţie de comunicare
congruentă, care evidenţiază faptul că acceptarea şi utilizarea diferenţei
reprezintă un catalizator al propriei dezvoltări. Dacă sistemele familiale ar
fi identice, competiţia ar lipsi, iar oportunitatea de a înţelege
complexitatea relaţiilor interumane nu ar exista. V.Satir mai propune
utilizarea tehnicii “sculptura familiei”, prin care se ilustrează ipotezele
neverbalizate folosite în familie. Tabloul “vivant” obţinut în urma
sculpturii familiale exprimă relaţiile, care pot fi flexibile sau rigide, dintre
membrii familiei, iar subsistemele identificate pot fi caracterizate de cel
care îndeplineşte rolul de sculptor. Înţelegerea finală a problemelor
familiei este astfel mult mai clarificată, întrucât membrul familiei care
preia rolul de sculptor explică celorlalţi membri modul în care a realizat
această “modelare” ca o protecţie individuală a relaţiilor interpersonale
existente în familie. O altă idee transmisă prin această tehnică este cea
care enunţă schimbarea. Prin terapia familială propusă de Satir familia
este ajutată să coopereze cu schimbarea prin negociere în interiorul
sistemului a noilor reguli care le pot substitui pe cele vechi şi irelevante.
În acest context se creează cadrul necesar enunţării ideilor, care
contribuie la depăşirea unor dificultăţi datorate lipsei de comunicare
congruentă, autentică, relevantă.
Principalul obiectiv al intervenţiei în familie, din perspectiva
terapiei familiale propuse de V.Satir, constă în clarificarea structurilor de
comunicare din cadrul familiei şi orientarea acestora spre congruenţă.
Perfecţionarea metodelor de comunicare implică următoarele rezultate:
1) fiecare membru al familiei ar trebui să fie în stare să explice
complet şi corect ceea ce vede, aude, simte şi gândeşte despre sine şi alţii;
138
2) fiecare membru al familiei trebuie să aibă capacitatea să se

raporteze la propria personalitate, astfel încât deciziile sale să fie luate în
termenii cunoaşterii de sine şi explorării propriilor necesităţi şi aspiraţii,
şi nu în cei ai utilizării abuzive a puterii;
3) diferenţele pot fi utilizate pentru stimularea creşterii şi
dezvoltării individuale.
Abordarea terapeutică a familiei din perspectiva lui Salvador Minuchin1
S.Minuchin subliniază importanţa terapeutică a diferenţierii
subsistemelor din sistemul familial, pentru autor fiind semnificativă
restructurarea acestor subsisteme dacă ele prezintă semnele
disfuncţionalităţii.
De exemplu, într-o familie copilul eşuează în activitatea şcolară,
iar tatăl întâmpină dificultăţi în afaceri. În urma problemelor materiale
apărute în familie, mama este cea care încearcă un alt tip de management
familial, întrucât tatăl refuză să-şi îndeplinească în mod corespunzător
rolurile în familie: el este dezamăgit, confuz şi anxios, nu se interesează
de problemele familiei, de necesităţile ei care, în timp, devin din ce în ce
mai complexe. Mama preia aproape integral rolul de manager, luând
decizii pentru întreaga familie. Relaţia sa cu fiul se deteriorează, deoarece
acesta refuză să-şi cureţe camera, să îndeplinească datoriile şcolare.
Mama consideră că-şi protejează soţul împotriva unui grav insucces în
afaceri şi de aceea afirmă că în familie nu sunt probleme, negarea
reprezentând astfel o formă de autoprotecţie. Terapeutul poate în relaţiile
cu mama să-i sugereze acesteia că este important pentru rolul său de
mamă să continue să-şi exprime nemulţumirea şi dezacordul faţă de
comportamentul copilului. În acelaşi timp, aceeaşi atitudine va trebui
abordată şi în relaţia cu soţul. Aceste recomandări din partea mamei către
copil de a-şi asuma responsabilitatea contribuie la o orientare corectă a
1
Vezi: S.Minuchin. Families of the slums. -New York: Basic Books, 1967.
139
MARIA BULGARU
acestuia, iar punctul de vedere al mamei referitor la atitudinea tatălui

poate fi susţinut şi de cel mai mic membru al familiei. Astfel, se
evidenţiază complexitatea problemelor care nu aparţin exclusiv doar unui
singur membru al familiei, ci tuturor. Tatăl poate primi astfel, de la
ceilalţi membri ai familiei, semnele înţelegerii situaţiei, ceea ce va
determina autoanaliza şi reluarea responsabilităţilor de soţ şi tată. Mamei
i se clarifică faptul că nu a deschis o ofensivă împotriva fiului pentru a-l
proteja pe soţ, ci doar că relaţia sa cu soţul trebuie să fie interconectată cu
cea filială, pentru ca familia să excludă orice dificultate.
Ceea ce Minuchin numeşte “sugestie paradoxală” evidenţiază
graniţele dintre subsistemele unei familii, contribuind la refacerea
acesteia prin acordarea unui nonsens creşterii şi dezvoltării. Din
perspectiva structurală, orice familie conţine subsisteme care trebuie să
funcţioneze corect în virtutea respectării graniţelor dintre ele. Aşadar,
familia are tendinţa de a-şi menţine structura, dar şi de a se schimba în
funcţie de condiţiile fluctuante. Intervenţia asistenţei sociale pune în
evidenţă resursele pe care membrii familiei le deţin în concordanţă cu
subsistemele din care fac parte, precum şi utilizarea lor. Terapia familiei,
aşa cum a fost ea dezvoltată de Minuchin, contribuie la reechilibrarea
sistemului familial prin:
• redefinirea graniţelor dintre subsisteme;
• eliminarea disfuncţionalităţii din sistemul familial;
• schimbarea perceperii relaţiilor ierarhice din interiorul familiei.
Abordarea terapiei familiale din perspectiva lui Jay Haley
Autorul utilizează în terapia familială modelul strategic focalizat
pe structurile comunicaţionale: cum contribuie comunicarea verbală sau
nonverbală la menţinerea homeostaziei sistemului? Homeostazia este
tendinţa de a nu produce schimbare, de a rămâne stabil. Toţi membrii
sistemului familial contribuie la acest echilibru prin consolidarea
reciprocă a comportamentului. O deviere prea mare de la norme va fi
140
contracarată şi sancţionată. Pentru Haley cel mai important element în

terapia familiei este cel reprezentat de premisa că actuala problemă
semnalată este produsă de familie. El consideră că trebuie de lucrat cu
întreaga familie tocmai pentru a defini corect şi relevant problema cu
toate particularităţile ei, după care urmează etapa elaborării unui plan
orientat spre schimbarea comportamentului. Haley utilizează strategia
acordării sarcinilor fiecărui membru al familiei pentru a impune astfel
deplasarea sistemului spre o zonă funcţională.
De exemplu, problema unei fetiţe cu enuresis. Tatăl consideră că
mama este prea exigentă şi, ca atare, ar trebui să devină mai înţelegătoare.
Tatălui i se stabileşte de către terapeut sarcina de a schimba lenjeria
copilului în timpul nopţii.
Deşi mulţi terapeuţi orientaţi spre teoria sistemului familial
consideră că imediat ce un simptom este corelat cu un tratament, un altul
va apare pentru a îndeplini funcţia primului, totuşi Haley a fundamentat
ideea că prin terapie familială membrilor familiei li se oferă posibilitatea
de a experimenta o schimbare pozitivă - în urma acesteia ei pot învăţa
analizând rezultatele acţiunilor sale. În exemplul dat anterior, Haley
consideră că încredinţându-i-se tatălui sarcina de a schimba lenjeria
umezită de către copil, el va înţelege necesitatea consolidării sistemului
parental, colaborând mai strâns cu mama tocmai pentru a rezolva
problema de comportament a copilului. Uneori schimbările propuse de
terapeut pot declanşa tendinţa sistemului de a opune rezistenţă şi de aceea
este nevoie de a aplica tehnica “redefinirii”, prin care semnificaţia unui
comportament este redimensionată din perspectiva familiei ca întreg.
Cu aceleaşi efecte terapeutice se pot folosi “imaginile vorbitoare”
în lucrul direct cu copiii din familiile cu probleme, dezvoltându-se
încrederea în sine a copilului şi vizându-se echilibrul său psihic (după
King).
141
MARIA BULGARU
4.6.8. Evaluarea sprijinului social

Sprijinul social este definit ca “informaţie verbală sau nonverbală,
sau sfatul, ajutorul concret, sau acţiunea care sunt oferite de asistentul
social clientului şi care au consecinţe asupra comportamentului şi stării
emoţionale ale clientului”1. Sprijinul social este componentă a reţelei
sociale cu care fiecare individ sau grup interacţionează în contextul vieţii
comunitare sau sociale. S-a constatat că familiile care au nevoie de sprijin
social sunt adesea izolate de rude sau prieteni, fiind în incapacitatea de
a-şi rezolva problemele legate de satisfacerea necesităţilor fundamentale.
Acordarea sprijinului social necesită întocmirea unei mape a reţelei de
relaţii sociale care foloseşte drept instrument în atingerea obiectivului
propus de către asistentul social – dezvoltarea de către client a capacităţii
de autopercepere şi de autoevaluare realistă.
Mapa reţelei de relaţii sociale, proiectul de sprijinire socială a
familiei pot fi prezentate în forma adusă în Figura 4.3.
4.6.9. Consilierea
A consilia pe cineva cu probleme personale nu reprezintă nici un
act magic şi nici unul mistic, deşi uneori rezultatele sunt incredibile.
Pregătirea de specialitate a consilierului şi experienţa în domeniu sunt
elementele decisive pentru parcurgerea cu eficienţă a etapelor acestui tip
de sprijin şi ajutor. În linii mari, din perspectiva celui care acordă ajutor,
consilierea presupune trei faze:
1) construirea unei relaţii;
2) explorarea în adâncime a problemelor;
3) formularea soluţiilor alternative.
1
M.Spânu. Op. cit., p.168.
142
Data__________
Asistentul______
Şcoală.
Loc de muncă
Prieteni Alte familii
Biserică,
Vecini
cluburi,
Servicii formale
Figura 4.3. Mapa reţelei de relaţii sociale.

(După: E. M.Tracy, J. K.Whittaker. Families in Society // The
Journal of Contemporany Human Services, 1990.)
Se delimitează, însă, şi perspectiva clientului, din acest punct de

vedere putându-se aborda opt stadii ale consilierii:
1) conştientizarea problemei: “Am o problemă!” sau “Cred că sunt
într-o dificultate!”;
2) construirea unei relaţii cu consilierul: “Cred că acest consilier
mă poate ajuta”;
3) motivaţia: “Cred că pot să-mi îmbunătăţesc situaţia!”;
143
MARIA BULGARU
4) conceptualizarea problemei: “Problema mea nu este de

nerezolvat”;
5) explorarea strategiilor: “Înţeleg că sunt câteva planuri de
acţiune pe care pot să le încerc pentru a-mi ameliora situaţia”;
6) selectarea strategiei: “Cred că această abordare m-ar ajuta şi
sunt gata să o încerc”;
7) implementarea: “Această abordare mă ajută foarte mult!”;
8) evaluarea: “Deşi această abordare mi-a luat o parte din timp şi a
solicitat efort, consider că a meritat”.
Unii practicieni refuză să-i confere consilierului statutul pe care-l
merită, substituindu-l fie cu tehnicile psihoterapeutice, fie cu interviul. E
adevărat că rolul său este asemănător cu cel al psihoterapiei, dar există o
deosebire majoră: psihoterapia, utilizată de psihologi şi psihiatri antrenaţi
special în această direcţie, constă în interpretarea patologiei problemelor
clienţilor, în timp ce consilierea interpretează lipsurile actuale ale
clienţilor. Deci, prin consiliere se urmăreşte adaptarea optimală la
condiţiile de viaţă şi dezvoltarea personalităţii deja existente, rezolvarea
în primul rând a conflictelor interpersonale. Când un client are probleme
ce depăşesc abilitatea consilierului, acesta este îndreptat spre serviciile de
specialitate.
Există un raport specific între consiliere şi interviu. Se poate spune
că tehnica de consiliere este o extensiune a interviului, întrucât sunt
utilizate aceleaşi procedee de comunicare, chiar dacă există, din partea
consilierului, o participare cu multă căldură, acceptare şi înţelegere. Însă
sunt şi diferenţe. Una dintre acestea se referă la nivelul de rezistenţă a
clientului, mai scăzut în timpul procesului de consiliere.
O altă diferenţă specifică a consilierii se referă la utilizarea unor
teorii care fundamentează obiectivele şi formele de desfăşurare. Cel mai
frecvent, acestea sunt aplicate în conexiunea lor (de exemplu, teoria
psihanalitică este aplicată atunci când se intenţionează “pătrunderea”
144
psihologică spre mecanismele de apărare şi rezistenţă ale clientului,

activitatea în timpul intervenţiei lucrătorului social).
Una dintre cele mai cunoscute tehnici de consiliere este cea a
terapiei centrate pe client, ce se realizează prin prezenţa a patru procedee:
• ascultarea activă;
• clarificarea;
• parafrazarea;
• reflectarea sentimentelor.
Pentru a face posibilă o asemenea intervenţie, consilierul trebuie să
probeze, în relaţia sa cu clientul, trei atribute principale:
• atitudinea pozitivă şi necondiţionată;
• abordarea cu sinceritate;
• empatia.
Atitudinea pozitivă necondiţionată se instalează când lucrătorul
social reuşeşte să comunice clientului o acceptare completă şi sinceră a
personalităţii acestuia, cu tot ce ţine de manifestarea ei. Este complet
neindicată poziţia moralizatoare, de etichetare a unor acte, atitudini sau
sentimente.
Sinceritatea, ca o condiţie fundamentală, constă în “dezvăluirea”
propriei personalităţi în activitatea cu clientul. Trebuie de precizat că
sinceritatea are un caracter profesional, deci autodezvăluirea va viza acele
elemente ale personalităţii integrate, care să poată activa şi dezvolta
componente corespunzătoare ale eu-lui clientului.
Empatia este capacitatea de a participa la ceea ce simte clientul,
este o fuziune cu sentimentele acestuia. Implică mai mult decât o
înţelegere de tip intelectual, este un transfer emoţional în universul
interlocutorului. Această calitate, pentru a fi dezvoltată, necesită un
antrenament deosebit ce începe cu ascultarea activă şi se finisează cu
145
MARIA BULGARU
asimilarea unor vaste cunoştinţe şi experienţe despre cauzele şi motivele

comportamentului uman.
4.6.10. Interviul
Interviurile folosite în asistenţa socială se împart conform
următoarei clasificări:
a) interviul informaţional;
b) interviul de diagnostic;
c) interviul terapeutic.
Realizarea interviului fără un ghid reprezintă una dintre gravele
erori pe care le înregistrează mulţi dintre asistenţii sociali, îndeosebi cei
fără experienţă. În planificarea interviului sau realizarea ghidului de
interviu* prezintă importanţă următoarele întrebări:
1. Care sunt obiectivele intervenţiei asistentului social şi cum vor
fi ele atinse prin intermediul întâlnirii cu clientul?
2. Ce decizii sunt vizate pentru a fi formulate în timp?
3. Sunt implicaţi în procesul ajutorării clientului şi alţi
profesionişti?
4. Cât timp va dura interviul?
5. Unde se va desfăşura?
6. Ce aranjamente sunt necesare pentru interviu?
7. Ce tehnici pot fi aplicate în timpul interviului?
8. Ce factori trebuie luaţi în consideraţie pentru pregătirea
interviului (culturali, etnici, religioşi etc.)?
9. Ce stări ale clientului trebuie avute în vedere pentru pregătirea
interviului (anxietate, furie, confuzie etc.)?
*
Un model de ghid de interviu este adus în Anexa 10.
146
10. Ce date medicale trebuie apreciate înainte de interviu (stare de

sănătate, fizică şi psihică, tratamente şi efecte)?
11. Ce documentaţie este necesară pentru pregătirea interviului?
a) Interviul informaţional
Interviul informaţional este desemnat să obţină materialul necesar
realizării istoricului social al clientului cu care relaţionează asistentul
social. Scopul acestui tip de interviu constă în obţinerea informaţiei care
să-l ajute pe asistentul social să înţeleagă mai bine clientul şi problemele
lui. Structura interviului este următoarea:
• informaţii de identificare: numele, data naşterii, adresa,
telefonul, ocupaţia, religia, rasa, statutul material, înălţimea,
greutatea;
• prezentarea problemei: problema prezentată de client sau
motivaţia întocmirii istoricului social;
• date despre familie şi copilărie: sunt prezentate experienţe
familiale, probleme ale dezvoltării (vârsta la care a început să
vorbească, să meargă, aspecte ale autoîngrijirii şi igienei, relaţii
cu părinţii, cu fraţii şi surorile, crize de adaptare în timpul micii
copilării);
• performanţe şcolare – o apreciere a evoluţiei subiectului în
mediul şcolar: absenteismul sau tendinţa de abandon,
performanţa şcolară, pozitivă sau negativă;
• starea de sănătate: este prezentată o evaluare a stării de sănătate
(fizică şi mentală), a internărilor subiectului;
• istoria maritală: se prezintă elemente semnificative ale relaţiilor
din cadrul sistemului marital, sentimente şi experienţe maritale;
• istoricul angajării: unde este angajat, unde a mai fost angajat
anterior, ce poziţie ocupă, dacă sunt probleme;
147
MARIA BULGARU
• contacte cu alte instituţii sau agenţii care au ajutat până în

prezent clientul, ce fel de ajutor a primit clientul din partea
acestora (dacă a fost implicat în psihoterapie);
• impresii generale: sunt prezentate impresiile asistentului social
despre client şi observaţiile din timpul interviului.
b) Interviul de diagnostic
Ceea ce deosebeşte interviul informaţional, sau istoricul social, de
interviul de diagnostic este natura întrebărilor din acest al doilea tip de
interviu, ele fiind orientate spre decizii specifice care pot justifica tipurile
de servicii oferite clientului în funcţie de problemele evidenţiate.
De exemplu, asistentul social lucrează într-o rezidenţă destinată
copiilor cu nevoi speciale; el va trebui să-şi organizeze interviul de
diagnostic pentru a decide dacă copiii, ai căror părinţi au depus cereri
pentru internare, vor fi sau nu admişi în acest tip de instituţie. Dacă
asistenţa socială oferă servicii de protecţie, el va trebui să decidă,
împreună cu alţi profesionişti, dacă un copil a fost supus abuzului fizic
sau nu, sau dacă a fost deprivat din punct de vedere social.
c) Interviul terapeutic
Scopul acestuia este de a sprijini clienţii pentru a produce
schimbări în modul în care îşi desfăşoară viaţa şi activitatea sau în
propriul comportament. De exemplu, un părinte poate fi sprijinit pentru
a-şi exercita corect abilităţile parentale: un client care este într-o stare
depresivă sau foarte anxios, sau prezintă tendinţa de suicid, poate fi
sprijinit pentru a face faţă acestor probleme; un client care tocmai a fost
eliberat din închisoare poate fi sprijinit şi ajutat să se angajeze, să-şi
găsească o slujbă; un cuplu care prezintă probleme maritale poate fi ajutat
să-şi îmbunătăţească stilul de comunicare şi să-şi amelioreze condiţiile în
care se dezvoltă ca sistem familial.
Exemplu. Un soţ sau o soţie pot fi sprijiniţi să-şi ajute partenerii de
viaţă pentru a renunţa la alcool, tutun, droguri. Din acest exemplu rezultă
148
faptul că interviul terapeutic presupune absenţa persoanei pentru care este

vizată schimbarea cu efect terapeutic.
Indiferent de tip, interviul necesită trei etape:
• deschidere;
• conţinut;
• încheiere.
Deschiderea interviului
Iniţierea discuţiilor poate aparţine atât clientului (care, după ce este
invitat să se simtă confortabil, vorbeşte asistentului social despre
îngrijorările şi preocupările sale), cât şi asistentului social. Pentru
începutul şi sfârşitul interviului sunt recomandate conversaţii cu caracter
general care au scopul de a pregăti emoţional clientul. De altfel, acesta
este sprijinit să realizeze tranziţia de la un mod de a interacţiona familiar
la unul nou şi nefamiliar, care presupune răspunsuri pentru care are
experienţă limitată.
Nu sunt dezirabile iniţieri ale interviului de genul:
- “Cu ce vă pot ajuta?”, deoarece se poate astfel sugera că
elementul principal în rezolvarea problemei este asistentul
social, ceea ce este fals;
- “Aveţi o problemă?”, deoarece prin această formulare se poate
sugera că asistentul social percepe clientul ca un “caz de
psihiatrie sau ca un caz foarte special”.
Conţinutul interviului
Este absolut necesar ca asistentul social să indice clientului rolul
său în cadrul interviului şi apoi să aprecieze obiectivul interviului.
Exemplu: “Buna ziua! Sunt… asistent social în această şcoală. Astăzi aş
dori să stăm de vorbă, deoarece ţi-am văzut situaţia şcolară şi se pare că
întâmpini dificultăţi. Poate vom discuta despre aceasta?”
149
MARIA BULGARU
Întrebările care reprezintă conţinutul interviului trebuie redactate

cu multă rigurozitate, deoarece prin intermediul lor se obţin informaţii, iar
clientul este ajutat şi încurajat să-şi spună “povestea vieţii”, să-şi
exteriorizeze sentimente şi chiar să-şi selecteze alternative pentru
rezolvarea propriei probleme. Întrebări de genul “Ce simţi gândindu-te
la…?” sau “Poţi să-mi descrii ce simţi? sunt des întâlnite şi permit
sondarea gamei de idei şi sentimente ale clientului. Un asistent social cu
abilităţi de comunicare trebuie să-şi verifice tonalitatea folosită în
formularea întrebărilor, deoarece în funcţie de tipul de problemă tonul va
sugera înţelegere, empatie, recunoaşterea unei stări, sau fermitate. Iată
câteva exemple de întrebări formulate greşit şi varianta lor corectă:
X Varianta cu erori:
Când v-aţi lovit ultima oară soţia?
Aţi făcut un real progres, nu-i aşa?
Vă place Maria?
V-ar place să discutaţi despre căsnicie sau despre slujbă în această
dimineaţă?
X Varianta corectă:
V-aţi lovit vreodată soţia?
Ce progres credeţi că aţi făcut?
Ce simţiţi pentru Maria?
Despre ce aţi vrea să discutăm în această dimineaţă?
Încheierea interviului
Această etapă este deosebit de complexă, deoarece ambele părţi
s-au familiarizat una cu cealaltă. De aceea, clientul va fi pregătit chiar de
la începutul interviului pentru această etapă. Este necesară o întâlnire
anterioară, denumită de unii autori “tema de acasă,” care este formulată
de asistentul social la finalul interviului. Aceasta poate fi folosită, spre
exemplu, în cazul unui cuplu cu probleme de comportament sexual, între
150
două întâlniri cu asistentul social, cei doi fiind încurajaţi să vorbească

despre această dificultate.
Unii clienţi îşi exprimă îngrijorările abia la sfârşitul interviului.
Sfârşitul este important, pentru că ceea ce se întâmplă în timpul acestei
ultime faze este în măsură să determine impresia interviului asupra
interviului ca întreg.
Strategia interviului
Reguli pentru dezvoltarea experienţei profesionale:
1. Întrebaţi ce trebuie, nici mai mult nici mai puţin, şi aşteptaţi
pentru întrebarea următoare. Nu încercaţi să umpleţi timpul cu “tăcerea”.
Studierea reacţiilor în pauzele conversaţiei este o tehnică de interviu.
Pentru succesul interviului este necesară SIGURAN A!
2. Acordaţi atenţie celui cu care vorbiţi pentru a înţelege exact
sensul exprimării. Dacă el nu este politicos, cereţi-i să-şi reformuleze
problemele.
3. Nu întrerupeţi şi lăsaţi timp de gândire pentru răspuns. Nu
faceţi pauze mari, veţi fi dezavantajat.
4. Nu jucaţi ca un comediant! Subiectul aşteaptă să audă şi să
vadă persoane bine intenţionate, pricepute, descurcăreţe. Dacă vă faceţi
plăcut, e perfect. Nu se obişnuieşte a se vorbi aspru sau foarte încet şi
laconic.
5. Nu încercaţi să faceţi eforturi disperate pentru a vă face agreat
de subiect, pentru că el nu doreşte să vadă asta. Investigatorul
experimentat este profund şi controlat. Fiţi oneşti! Puneţi accentul pe
motivaţia de a-l ajuta.
6. Încercaţi să priviţi permanent interlocutorul în ochi şi lăsaţi-l să
creadă că este evaluatorul soluţiilor dumneavoastră.
151
MARIA BULGARU
7. Rămâneţi permanent pe aceeaşi lungime de undă cu subiectul.

Clarificaţi-vă eventualele neînţelegeri, dar nu vă lăsaţi imaginaţia să
plutească. ineţi în frâu imaginaţia!
Cele expuse sunt completate de Figurile 4.4, 4.5 şi 4.6 ce urmează,
unde sunt sintetizate un şir de reguli pentru investigator, e descrisă
comunicarea în cadrul interviului şi sunt aduse elemente necesare unui
interviu eficient.
Comportaţi-vă în manieră entuziastă,

deschisă dar responsabilă!
Manifestaţi interes pentru problemele
asistatului, ca el să vă considere
CONFIDENT, fiţi curtenitor, plin
de tact!
Nu exageraţi în prezentarea îndemnării

şi talentului, arătaţi-vă SINCER!
Priviţi în ochi asistatul pentru a

produce o impresie favorabilă şi
exprimaţi-vă degajat.
NU V ASCUNDE I PRIVIREA!
Ascultaţi! Arătaţi-vă serios interesat

de munca dumneavoastră pentru a
lămuri problemele.
Deci, STR DANIE!
Nu întrebaţi chiar de la începutul
interviului despre probleme delicate
(bani, salariu, relaţii sexuale).
G SI I MOMENTUL POTRIVIT!
Figura 4.4. Reguli pentru investigator.
152
4.6.11. Observaţia
Observaţia, ca metodă de investigare, constă în perceperea
sistematică a atitudinilor, comportamentelor şi interacţiunilor factorilor
sociali, în momentul manifestării lor, conform unui plan dinainte elaborat
şi cu ajutorul unor tehnici specifice de investigare. Posibilităţile de
utilizare a observaţiei se diferenţiază în funcţie de obiectul observării,
tehnica de înregistrare aplicată şi poziţia observatorului.
Folosirea
Verbală cuvintelor
10%
Expresivitate,
Comunicarea gesturi, postura,
mişcarea
ochilor
75%
Nonverbală
Inflexiuni şi
accente în
emisia vocală
15%
Figura 4.5. Comunicarea în cadrul interviului.
Observaţia a fost aplicată mai întâi la cunoaşterea lumii naturale,

iar apoi şi la cunoaşterea fenomenelor psihice şi sociale. Devenită metoda
ştiinţifică de cunoaştere şi acţiune, observaţia a început să se dezvolte în
mod particular în funcţie de domeniul de aplicaţie. Astfel, în ştiinţele
153
MARIA BULGARU
naturii ea a luat în special forma experimentului (înţeles ca “observaţia

dirijată perfect”). Dimensiunea cantitativă este cea dominantă în cazul
observaţiei din ştiinţele exacte. În domeniul sociouman observaţia a
trebuit să se adapteze specificului obiectului cercetat. În acest domeniu,
obiectul este de fapt un subiect uman, un actor social individual sau
colectiv. Spre deosebire de obiectele naturale, actorii sociali dezvoltă
comportamente reactive în raport cu observatorul. Atunci când se ştiu
observaţi, oamenii îşi modifică substanţial comportamentul, pentru a-şi
construi o imagine favorabilă şi pentru a răspunde presupuselor aşteptări
ale observatorului. De aceea cercetătorul trebuie să ia permanent în calcul
caracteristica reactivă a obiectului investigat şi să încerce să diminueze
efectele distorsionate; el trebuie să aibă mereu în vedere deosebirea dintre
comportamentul “vizibil” şi cel “invizibil”. În relaţia dintre subiectul
cunoscător şi obiect, în domeniul socioumanului, trebuie de avut în
vedere şi comportamentul subiectiv şi selectiv al observatorului.
Atitudine deschisă
Exprimarea dorinţei inută

de a lucra pentru corespunzătoare
instituţii de asistenţă (îmbrăcăminte,
socială încălţăminte etc.)
Vorbire clară şi
contact vizual susţinut
pe tot parcursul
interviului
Figura 4.6. Elemente necesare unui interviu eficient.
154
Observatorul nu e doar un cercetător, el este în acelaşi timp o persoană

marcată de afecte, sentimente, preferinţe şi prejudecăţi. De aceea
realitatea observată de un subiect uman (fie el un om obişnuit sau un
savant) nu este realitatea pur şi simplu, ci o realitate “construită”, o lume
pe care vrea să o vadă.
Observaţia nu este doar o metodă de cunoaştere ştiinţifică. Ea este,
în primul rând, un mijloc de orientare a omului în mediu. Orice relaţie cu
exteriorul presupune din partea subiectului uman realizarea unor
observaţii spontane. Abia atunci când procesele de cunoaştere sunt
standardizate, făcând parte dintr-o strategie coerentă, agenţii cunoscători
procedează la o observaţie ştiinţifică.
Observaţia spontană are următoarele caracteristici:
• este nesistematică şi fragmentară, producându-se la întâmplare,
conjunctural, fără un plan dinainte stabilit şi vizând aspecte
disparate ale realităţii;
• este imprecizia, în sensul că ea este marcată de inexactităţi, de
exagerări ale unor detalii în dauna întregului, ale manifestului
în dauna latentului, de interpretarea necorespunzătoare a unor
semne ale socialului;
• are un caracter subiectiv, determinat de predominarea afectelor,
sentimentelor şi prejudecăţilor observatorului;
• nefiind înregistrate sistematic, multe dintre datele empirice
culese se pierd.
Spre deosebire de observaţia spontană, observaţia ştiinţifică se
caracterizează prin:
• fundamentare teoretică, când cercetătorul realizează observaţia
pornind de la o teorie ştiinţifică în legătură cu obiectul
investigat; respectiva teorie îi orientează activitatea de
observare;
155
MARIA BULGARU
• caracter sistematic şi integral, vizând fenomenul în totalitatea

sa. Demersul observaţiei va fi, în acest caz, unul analitic; nici
un element al realităţii observate nu va fi lăsat deoparte.
Pornindu-se de la premisa asistenţei sociale, el presupune că
orice fapt poate avea semnificaţie socială;
• înregistrarea informaţiilor şi repetarea observaţiilor.
Caracteristică ce face necesitatea codificării operaţiilor şi
construirii unui sistem de variabile; în felul acesta, se realizează
o culegere rapidă de date şi se poate acumula o cantitate mare
de informaţie.
În cadrul observaţiei ştiinţifice distingem următoarele tipuri:
a) Observaţia de explorare este tipul de cercetare care are ca obiect
o realitate socială asupra căreia nu dispunem de informaţii teoretice şi
preliminarii practice. Etnologii şi antropologii sunt primii cercetători care
au întreprins observaţii de acest tip asupra societăţilor arhaice,
înregistrând direct aspecte şi evenimente semnificative din viaţa
populaţiilor respective şi oferind astfel primele informaţii despre ele.
Practica asistenţei sociale presupune apelul extrem de frecvent la o
asemenea tehnică de cunoaştere, dat fiind faptul că fiecare client şi fiecare
situaţie problematică reprezintă, în felul lor, “unicitate”. Observaţia de
explorare este cea mai puţin sistematizată, întrucât se realizează la primul
contact al cercetătorului cu fenomenul social. Complexitatea şi
imprevizibilitatea comportamentului individual şi de grup în viaţa
cotidiană, dificultatea de a reduce interacţiunile sociale la aspectul lor
cantitativ fac ca utilizarea categoriilor analitice într-un mod precis să fie
rară în acest stadiu. Acest tip de observaţie necesită integrarea
cercetătorului în realitatea studiată, participarea lui la viaţa comunităţii,
pentru a surprinde astfel aspectele esenţiale. Observaţia exploratoare se
situează la un nivel descriptiv în cunoaşterea ştiinţifică (respectiv în
fazele de întâlnire şi de studiu psihosocial proprii modelului medical şi la
etapele de reparare a problemei şi de analiză a situaţiei în modelul
156
intervenţiei), marcând punctul de plecare în formularea ipotezelor pentru

investigarea metodică ulterioară (respectiv pentru fazele de diagnostic
psihosocial sau de analiză preliminară şi operaţională).
b) Observaţia de diagnostic se referă la aspecte, probleme şi
situaţii socioumane despre care există deja un volum de informaţie şi cu
privire la care se pot formula ipoteze. Etapa exploratoare fiind depăşită,
cercetătorul urmăreşte să realizeze o analiză de profunzime şi să verifice
ipotezele stabilite iniţial. Etimologic, termenul “diagnostic” înseamnă
cunoaştere adâncită (dia – a străbate, prin; gnosis – cunoaştere). El este
utilizat mai ales în medicină, de unde este “exportat” şi în alte domenii
(inclusiv în asistenţa socială, spre exemplu), pentru a indica rezultatul
unei investigaţii de profunzime asupra unei probleme. Un diagnostic
ştiinţific cuprinde, în fapt, două componente: un diagnostic descriptiv
(diferenţial) şi un diagnostic explicativ (cauzal, etiologic).
c) Observaţia experimentală urmăreşte verificarea unor ipoteze şi
aprofundarea cunoaşterii fenomenului social vizat prin manipularea
variabilelor şi a factorilor procesului social în sensul construirii unui
sistem controlabil de observat. Observaţia experimentală este utilizată, în
asistenţa socială, cu precădere în etapa aplicării planului de intervenţie,
etapă în care procedeele de declanşare şi susţinere a proceselor de
schimbare socială au frecvent caracter experimental.
d) Observaţia participativă este o tehnică asemănătoare observaţiei
de tip etnologic, ce presupune integrarea observatorului în grupul cercetat
pentru o perioadă lungă de timp, perioadă în care poate observa realitatea
în mod global, şi nu fragmentar. Observaţia participativă a fost utilizată
pentru prima dată de către Bronislaw Malinowski în antropologie, cu titlu
de tehnică de investigare a societăţilor arhaice. Însă dacă societăţilor
primitive le sunt străine scopurile urmărite de etnologi, cercetătorul
realităţilor sociale moderne trebuie să prezinte cu exactitate scopurile şi
obiectivele cercetării, pentru a putea obţine acordul comunităţii. În funcţie
de gradul de implicare a observatorului în viaţa obişnuită a comunităţii
157
MARIA BULGARU
studiate, distingem observaţia reportaj şi observaţia participativă de tip

etnologic.
Observaţia reportaj este utilizată mai ales de către ziarişti, dar şi
de către sociologi şi asistenţi sociali. Ea se aplică fenomenelor şi
activităţilor discontinue, fie ele unice sau repetabile la intervale mari:
sărbători, ceremonii tradiţionale etc. În acest caz, observatorul participă
ca spectator, menţinându-se în afara grupului observat.
Observaţia participativă de tip etnologic sau calitativ presupune
integrarea cercetătorului în comunitatea investigată, având drepturi şi
obligaţii aproape identice cu ale membrilor de drept ale grupului. Aceştia
ignoră sau “uită” de ce s-a integrat în comunitate cercetătorul. Timpul
observaţiei participative de tip etnologic sau calitativ trebuie să fie
suficient de lung, pentru ca cercetătorul să cunoască destul de bine
colectivitatea, şi suficient de scurt, pentru a se evita identificarea lui cu
interesele, aspiraţiile cu modul de viaţă a comunităţii. În acest din urmă
caz, s-ar vicia obiectivitatea datelor empirice culese. Totuşi, în fiecare
observaţie există şi trebuie să existe un oarecare grad de subiectivitate.
Realizarea observaţiei participative de tip etnologic presupune
integrarea cercetătorului în viaţa comunităţii potrivit următoarelor
principii:
• să respecte regulile de convieţuire şi tradiţiile colectivităţii
investigate;
• să nu se izoleze de grup şi să aibă un comportament normal;
• să nu lase impresia că este o autoritate şi să nu joace rolul de
conducător sau sfătuitor (acest rol fiind admis doar la etapa
aplicării planului de intervenţie, nu şi la acea de analiză a
situaţiei);
• să nu şocheze prin vocabularul utilizat şi cultura sa;
• să nu manifeste un interes mediu pentru ceea ce se petrece în
comunitate;
158
• să nu fie indiscret, să nu forţeze situaţia de observaţie şi să nu

pară prea interesat de un aspect sau de un actor social;
• să manifeste interes egal faţă de toţi membrii şi faţă de toate
microgrupurile existente în comunitatea respectivă, pentru a
dobândi încrederea tuturor;
• să se preocupe de antrenarea unor subiecţi în cercetare şi să
acorde o atenţie specială aşa–numitelor “persoane-cheie”, fără
acordul cărora nu are acces la anumite informaţii.
Cercetătorul se confruntă însă cu o serie de probleme referitoare la
posibilităţile practice de a realiza observaţia îndelungată asupra unei
comunităţi şi de a se afla simultan în mai multe locuri, în miezul mai
multor evenimente. De aceea, este necesară adesea utilizarea unor
observatori membri ai grupului investigat sau asistat. Aceasta este tehnica
participantului observator care culege şi transmite cercetătorului date cu
privire la activitatea propriului grup. Participantul observator este o
persoană (spre exemplu, un membru al familiei, al grupului de prieteni, al
colectivului de muncă, un vecin, un agent, educaţional etc.), care îi
cunoaşte evoluţiile sociale, putându-ne furniza informaţii preţioase despre
apariţia situaţiei problematice, despre posibilele ei cauze, precum şi
despre resursele ce pot fi mobilizate în scopul rezolvării acesteia. Totuşi,
până şi această subiectivitate poate fi exploatată ştiinţific şi asistenţial,
devenind obiect de studiu şi criteriu de evaluare a trebuinţelor umane.
Cunoaşterea motivaţiilor profunde ale acţiunii sociale, precum şi
cunoaşterea imaginilor de sine ale actorilor sociali nu este posibilă fără
concursul acestora.
Observaţia participativă permite depăşirea unei viziuni exterioare
asupra problemei sociale şi asupra populaţiei investigate, în profitul unei
analize din interior, care cuprinde dinamica realităţii trăite, evidenţiind
legătura dintre fapte direct observabile şi mobilul lor subiectiv.
159
MARIA BULGARU
Utilizarea unui ghid de observaţie, prin care asistentul social

urmăreşte scopul identificării naturii şi structurii interacţiunilor care se
stabilesc între membrii familiei, ar putea include întrebări referitoare la:
• aprecierea raporturilor din cadrul familiei, care se va realiza în
dependenţă de răspunsurile obţinute de asistentul social la
întrebări de felul: care sunt membrii familiei biologice (părinţi
naturali, copii naturali), care sunt membrii familiei legale,
declarate prin căsătorie, divorţ sau adopţie ori prin ordine de
plasament şi îngrijire temporară, cum sunt împărţite
responsabilităţile de îngrijire a copilului sau cum sunt
îndeplinite sarcinile pentru supravegherea şi funcţionarea
familiei;
• fapte sau evenimente descrise de familie, prin care se va stabili
dacă familia resimte necesitatea de a evidenţia identitatea
religioasă, etnică sau culturală, la fel se va stabili contextul de
vecinătate în care trăieşte, care sunt sursele veniturilor, unde
sunt angajaţi membrii familiei, care este istoria divorţului,
abandonului, violenţei şi cum au afectat boala şi dizabilităţile
funcţionarea familiei;
• performarea funcţiilor familiei, care poate fi stabilită prin
cunoaşterea modului de funcţionare a familiei ca unitate
economică (venitul total, nivelul cheltuielilor), de realizare a
socializării copiilor, de utilizare a metodelor de educaţie, de
cultivare a sentimentelor de permanenţă, intimitate, dragoste,
identitate etc.;
• determinarea graniţelor subsistemelor, a regulilor şi rolurilor
care guvernează interacţiunile din familie;
• dezvăluirea dimensiunilor morale şi etice ale familiei care se
referă la astfel de valori, precum: obligaţia, fidelitatea,
corectitudinea, sacrificiul, credinţe religioase, convingeri
spirituale etc.;
160
• modul de a lua deciziile în familie;

• problemele emoţionale ale familiei (predomină anxietatea,
tristeţea, furia sau alte emoţii;
• modul de acceptare de către membrii familiei a diferenţei
(eliminarea altora, eliminarea sinelui, evitarea şi comunicarea
directă şi deschisă)1.
4.6.12. Ascultarea activă

Ascultarea poate fi prezentată prin intermediul a trei procese:
receptarea mesajului, interpretarea şi transmiterea mesajului.
1. Receptarea reprezintă un proces închis, eşecul în receptare
intervenind în momentele când asistentul social încetează să asculte cu
atenţie.
2. Interpretarea mesajului este, de asemenea, un proces închis,
prezentând analiza mesajului receptat şi înţelegerea semnificaţiei
acestuia. Erorile se pot instala datorită distorsiunilor care împiedică
înţelegerea cu acurateţe a mesajului trimis de client. Problemele apărute
se centrează pe tendinţa asistentului social de a asculta ceea ce doreşte să
audă de la client (se anulează comunicarea bidirecţională).
3. Transmiterea mesajului reprezintă secvenţa finală a ascultării.
Se consideră că un asistent social poate recepta corect un mesaj, dar,
datorită lipsei de abilităţi de comunicare, poate avea dificultăţi în
transmiterea mesajului; oricum, aceste probleme par a fi mai uşor de
corijat decât în procesele anterioare.
Se poate vorbi despre patru tipuri de răspunsuri specifice ascultării:
1) clarificarea;
2) parafrazarea;
1
Vezi: M.Spânu. Op. cit., p.177.
161
MARIA BULGARU
3) reflectarea;
4) rezumarea.
Clarificarea are următoarele scopuri:
• face eficient mesajul clientului;
• confirmă acurateţea perceperii mesajului de către asistentul
social;
• verifică corectitudinea înţelegerii mesajului.
Exemplu. Afirmaţia clientului: “Am 35 de ani şi sunt văduvă cu
doi copii. Toată viaţa mea s-a schimbat după moartea soţului. Mă simt
atât de nesigură în legătură cu puterea mea de a lua decizii pentru familie.
De mult nu mă mai pot odihni bine noaptea, nu mă mai pot concentra, am
început să beau…”
Clarificarea asistentului social: “Vreţi să spuneţi că una dintre
noile dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat după moartea soţului este lipsa
de încredere în capacitatea dvs. de a lua o decizie pentru familie?”
În conexiune cu clarificarea trebuie să se realizeze distincţia dintre
partea cognitivă a mesajului şi cea afectivă. Partea din mesaj, care oferă
informaţii despre situaţie sau eveniment, care include referinţe la
persoane, obiecte, reprezintă secvenţa cognitivă a mesajului. Partea din
mesaj, care poate releva sentimente, emoţii şi se caracterizează prin
folosirea unor expresii semnificative pentru trăirile emoţionale, reprezintă
secvenţa afectivă a mesajului.
Exemplu. Un copil de 7 ani face afirmaţia: “Nu-mi place la şcoală,
nu mi se pare amuzant, la ore mă plictisesc.”
“La ore mă plictisesc” reprezintă secvenţa cognitivă care se referă
la o situaţie specifică, mai precis, lipsa unor activităţi şcolare care să
captiveze atenţia copilului.
“Nu-mi place la şcoală” este secvenţa afectivă, sentimentele
copilului fiind sugerate de expresia “nu-mi place”.
162
Parafrazarea reprezintă o reformulare a mesajului clientului de

către asistentul social care utilizează propriile expresii. Scopul
parafrazării constă în a ajuta clientul să se concentreze asupra ideilor pe
care le-a formulat incorect şi să încerce o analiză a acestora.
Exemplu. “De când a murit soţul Dvs. aveţi toată responsabilitatea
şi luaţi toate deciziile pentru familia dvs., deşi vă este foarte greu”.
Reflectarea poate fi considerată sinonimă cu răspunsul la partea
afectivă a mesajului. Scopul reflectării constă în:
• a încuraja clientul să se exprime cât mai mult despre
sentimentele sale;
• a sprijini clientul în a experimenta stări emoţionale intense;
• a ajuta clientul să devină conştient de sentimentele care l-ar
putea domina.
Exemplu. “Vă simţiţi îngrijorată în legătură cu puterea Dvs. de a
decide pentru întreaga familie după moartea soţului?”
Rezumarea poate fi definită ca un ansamblu de două sau mai multe
parafrazări şi reflectări care exprimă în mod concentrat mesajul clientului.
Scopul constă în a realiza legătura dintre elementele mesajului, a oferi
feed-back, a identifica teme repetate în mesajul clientului.
Exemplu: “Acum, după moartea soţului Dvs., vă confruntaţi cu o
serie de dificultăţi, între care cea mai mare este preluarea
responsabilităţilor şi a puterii de decizie pentru familie, vă simţiţi singură,
încercările de avea mai multă grijă de dvs. şi familie s-au epuizat.”
4.6.13. Redefinirea
Redefinirea reprezintă tehnica utilizată de către asistentul social
pentru a ajuta clientul să modifice semnificaţia acordată unui eveniment
capital sau unui comportament. Scopul utilizării acestei tehnici reprezintă
persuadarea clientului pentru ca acesta să abordeze dintr-o perspectivă
163
MARIA BULGARU
nouă elementul sau comportamentul luat în discuţie. Redefinirea este în

mod special folosită în lucrul cu persoanele care au probleme legate de
relaţiile interpersonale (în cuplu sau în familie); membrii familiei sunt
încurajaţi să reexamineze definiţiile pe care le-au oferit problemelor sau
dificultăţilor întâmpinate, promovându-se o înţelegere sporită şi un mod
particular de raportare emoţională la evenimentul sau comportamentul
analizat. În consecinţă, când o persoană percepe lucrurile într-o nouă
lumină, ea, de obicei, simte şi se comportă într-un mod diferit.
Redefinirea contribuie la stimularea clientului de a formula diferite
interpretări şi alternative ale perceperii, ceea ce contribuie la determinarea
clientului de a simţi şi a gândi tolerant în raport cu ceilalţi.
4.6.14. Sculptura familială

Sculptura familială este o tehnică desemnată să ajute clientul sau
familia să evalueze aspecte ale comportamentelor existente în familie,
fiind folosită la fel de eficient. Unul dintre membrii familiei este invitat să
realizeze aranjamente fizice cu ceilalţi membri, astfel încât rezultatul să
corespundă unor relaţii existente şi percepute de către toţi participanţii.
Maniera de lucru este asemănătoare modelării lutului, însă materialul cu
care se lucrează este unul mult mai dificil, este unul de esenţă umană.
Asistentul social va sprijini permanent, preluând rolul de sculptor, pe acel
membru de familie ce oferă o imagine personală a raporturilor din
familie. Orientarea spaţială a fiecărui membru, poziţia faţă de restul
familiei exprimă perceperea vizualizată de către sculptor a relaţiilor care
pot fi identificate la nivel familial. Fiind folosită în terapia familială,
această tehnică asigură oportunitatea discutării sentimentelor generate de
rolul de sculptor, dar şi a celor experimentate de către fiecare personaj al
“sculpturii” obţinute. Este evident rolul de mediator al asistentului social
între persoana care a preluat rolul de sculptor şi ceilalţi membri ai
familiei. A lucra cu o familie cu dificultăţi, sentimentele membrilor
nefiind bine reglate sau rolurile lor nefiind bine performante, şi a utiliza
164
sculptura familială în asistenţa socială este o provocare pentru ambele

părţi implicate. A.Hartman, în lucrarea sa “Working with adoptive
families; Beyond placement”, oferă asistentului social detalii cu valoare
orientativă în aplicarea sculpturii familiale. Se poate sugera faptul că
sculptorul imaginează familia acasă, în timpul serii: unde va fi fiecare
persoană, ce vor face acestea (pot fi utilizate scaune sau alte obiecte…).
Este important să i se permită sculptorului să termine fără a fi
întrerupt, iar ceilalţi membri ai familiei să fie asiguraţi că ei, la rândul lor,
vor fi capabili să realizeze sculptura familială mai târziu, în maniera în
care o vor dori. Asistentul social ar trebui să acorde sculptorului sprijinul
şi ajutorul necesar, să-l încurajeze pentru a fi relaxat, punându-i întrebări
cum ar fi: “Vrei ca mama ta să fie aranjată într-o direcţie particulară? Este
ceea ce vrei tu să faci? Sunt alte schimbări pe care ai dori să le faci?”
După ce sculptorul a finalizat sculptura cu o anumită satisfacţie şi
îşi reia locul pe care şi l-a atribuit în cadrul sculpturii, asistentul social
este în continuare mediator, în timp ce actorii rămân în poziţiile pe care
le-au cerut (personajele din sculptură). Această invitaţie poate să
provoace momente dezagreabile pentru unii membri datorită modului în
care ei văd familia. Vor fi rugaţi să-şi exprime punctul de vedere,
manifestând astfel stresul sau tensiunea1.
4.6.15. Cartea Vieţii

Cartea Vieţii* reprezintă un instrument cu valoare terapeutică. El
este folosit în scopul de a ajuta un copil, în special un copil dat spre
îngrijire sau adoptat, de a-şi dezvolta un sens al identităţii şi de a-şi
înţelege experienţele generate de separare sau plasament. Cartea Vieţii
urmăreşte:
1
Vezi: A.Hartman. Working with adoptive families; Beyond placement. -New
York: Child Welfare League of America, 1984, p.24.
*
Un model de Carte a Vieţii e adus în Anexa 11.
165
MARIA BULGARU
• să dezvolte un sens al continuităţii şi al identităţii;

• să înţeleagă separările din trecut şi plasamentele actuale,
reducând confuzia şi neînţelegerea asupra acestor experienţe;
• să evite să folosească într-un mod nesănătos fanteziile în
încercarea de a coopera cu experienţele dureroase ale vieţii
sale;
• să-şi amintească persoane semnificative şi evenimente din
copilărie;
• să menţină o evidenţă a celor mai importante informaţii
personale (certificat de naştere, informaţii medicale, fotografii
cu membrii familiei, premii şcolare etc.).
Cartea Vieţii e o carte realizată în mod individual, ce se referă la
perioada de la naştere până în prezent, scrisă de către copil cu propriile
sale cuvinte. Ea cuprinde o descriere a ceea ce i se întâmplă copilului,
unde, de ce, dar şi a sentimentelor copilului despre ceea ce se întâmplă. În
carte pot fi incluse fotografii, desene, premii, certificate, scrisori de la
părinţii de îngrijire anteriori sau părinţii adoptivi şi părinţii naturali,
certificatul de naştere, genograma şi orice altceva ce ar putea fi inclus de
către copil în mod particular1.
Acestea sunt câteva din metodele, tehnicile şi instrumentele
principale de lucru ale asistentului social cu familia care şi-au demonstrat
eficienţa în timp.
1
Vezi: K.Backhause. Last book: Tools for vorking with children in placement
//Social Work. -1984. -Nr. 29. -P.551-544.
166
5. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A COPILULUI
Capitolul 5.
INTERVENŢIA ÎN CAZURILE
DE MALTRATARE A COPILULUI
5.1. Abuzul asupra copilului: concepte şi tipologii

Abuzul înseamnă profitarea de pe urma diferenţei de putere dintre
un adult şi un copil, desconsiderarea personalităţii celui de al doilea.
Abuzul mai poate fi definit ca violenţă a adultului împotriva copilului,
fenomen prezent în toate societăţile.
Principalele tipuri de abuz descrise în literatură sunt: abuzul fizic,
abuzul psihologic şi abuzul sexual.
Abuzul fizic reprezintă agresarea copilului în mod deliberat de
către adultul în grija căruia se află el, provocarea de leziuni sau otrăvirea
lui. Acest tip de abuz este însoţit de traume psihice imediate.
Cercetătorul american Pecora (1992) defineşte abuzul fizic ca vătămare
produsă neaccidental de persoana în grija căruia se află un copil. Se
impune necesitatea extinderii acestei definiţii1. Este nevoie de a include
criterii de diferenţiere între diversele tipuri de abuzuri. Gradul abuzului
diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului. E greu a decide unde
începe abuzul grav. Totuşi, abuzul începe atunci când sănătatea psihică
sau fizică a copilului este pusă în pericol.
Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează sănătăţii şi
integrităţii corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă total lipsite de
pericol pentru sănătatea lui mentală. Folosite în mod repetat, ele pot să
conducă la traume psihice. Abuzive sunt considerate, în primul rând,
1
Vezi: P.J.Pecora, J.K.Whittaker, A.N.Maluccio. The Child welfare
challenge. -New York, 1992.
167
pedepsele din categoria celor grave, care comportă un risc substanţial

pentru sănătatea şi integritatea corporală a minorului: provocarea de
arsuri, înfometarea, folosirea unor instrumente periculoase, folosirea
curentului electric. B.Sanders şi Becker-Lausen au elaborat o scară pentru
depistarea abuzului şi traumei în cadrul familiei (vezi Anexa 12).
Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au consecinţe
psihologice. Cercetătorul american Garbarino definea abuzul psihologic
drept “atac concentrat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de sine
şi a competenţei sociale a copilului”1. Printre formele abuzului psihologic
Garbarino, Pecora, Whitman enumeră:
• respingerea care exprimă negarea legitimităţii dorinţelor
copilului (umilirea, etichetarea, minimalizarea, ridiculizarea);
• izolarea care reprezintă interzicerea sistematică a jocului, a
distracţiei, a legăturii cu prietenii etc.;
• terorizarea pe cale verbală pentru inocularea fricii, ceea ce
creează copilului imaginea unei lumi ostile;
• ignorarea sau refuzul comunicării cu copilul;
• coruperea sau atragerea copilului în activităţi antisociale;
• deprivarea copilului de demnitate – formă de abuz, care poate
fi analizată separat, înţelegând prin aceasta recurgerea de către
adult la exprimări sau la atitudini depreciatoare la adresa
copilului, care afectează demnitatea acestuia (folosirea
expresiilor jignitoare, învinovăţirea etc.).
Abuzul sexual poate fi definit ca atragere, convingere, folosire,
forţare şi obligare a minorului să participe la activităţi de natură sexuală
sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care servesc
1
Vezi: J.Garbarino, E.Guttmann, J.W.Seeley. The psychologically battered
child: Strategies for identification, assessment and intervention. -San
Francisco, 1986.
168
obţinerii de către adult a plăcerii1. Chiar şi atunci când relaţiile sexuale nu

au o componentă de recurgere la forţă, când relaţiile par a fi liber
consimţite se foloseşte noţiunea de abuz sexual. Atunci când agresorul
este el însuşi minor, se vorbeşte despre relaţii de tip abuziv dacă diferenţa
de vârstă dintre victimă şi agresor este de 5 ani.
Aceasta scoate din categoria abuzurilor jocurile sexuale iniţiate de
copii, când ele implică minori cam de aceeaşi vârstă sau experimentele
sexuale reciproce ale unor adolescenţi. Atunci însă când, în relaţiile lor
sexuale, copiii sau adolescenţii recurg la forţă împotriva unuia chiar de
aceeaşi vârstă, relaţiile dobândesc caracter abuziv.
Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau fără
contact (contact sexual genital, oral sau anal). Acestea pot fi sub diverse
forme:
• hărţuirea sexuală (cu formele sale – propuneri verbale, gesturi
sau atingeri de tip sexual);
• comportamentul exhibiţionist în faţa unui copil;
• manipularea organelor sexuale ale copilului sau obligarea
acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului;
• penetrarea sexuală – pe cale orală, genitală sau anală;
• exploatarea sexuală – obligarea minorului la pornografie sau
prostituţie în folosul adultului2.
În concluzie putem menţiona că abuzul sexual mai constă şi în
expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seducţie
(avansuri, mângâieri şi promisiuni) sau în implicarea acestuia în acte
sexuale genitale, orale sau anale.
Abuzului sexual este favorizat de următorii factori:
1
M.Roth-Szamoskozi. Protecţia copilului. Dileme, concepţii şi metode.
-Cluj-Napoca, 1999, p.53.
2
K.Killen. Copilul maltratat. -Timişoara, 1996, p.32.
169
1. Factori sociali, care includ:

a) Nivelul redus de trai / şomajul. Familiile paupere, în care unul
sau ambii părinţi nu au statut profesional, prezintă un risc crescut de abuz
datorită stresului asociat sărăciei: probleme de comunicare în cuplu, mod
defectuos de administrare a bugetului, nivel scăzut de şcolarizare/
educaţie.
b) Apartenenţa familiei la un grup minoritar, dezavantajat din
punct de vedere social, antrenează insecuritate, frustrare şi stres, ceea ce
conduce la izolarea socială a familiei şi apariţia unor comportamente
abuzive.
Factorii sociali generează modificări în structura familiilor, soldate
cu apariţia modelelor familiale alternative de tipul: familii monoparentale
materne / paterne, familii reconstituite. Principalele probleme care apar în
aceste familii ţin de:
• dificultăţile financiare care pot conduce la transferări de rol
către copil, în sensul că acesta poate fi obligat să obţină venituri
prin diferite activităţi (nu numai exploatarea economică, dar şi
cea sexuală);
• modificarea stilului de relaţionare a mamelor singure cu
copilul, mama atribuindu-i treptat acestuia rolul de partener,
ceea ce îl forţează să-şi dezvolte maturitatea în devans;
• comportamentul hiperautoritar, frecvent abuziv, al părinţilor
vitregi din familiile reconstituite faţă de copiii vitregi, iar faţă
de propriii copii o atitudine contrară, hiperprotectoare, ceea ce
conduce la rivalitate fraternă.
2. Factori psihologici:
a) Părinţii rigizi, lipsiţi de căldură şi empatie.
b) Părinţi imaturi afectiv, ceea ce determină incapacitatea
exercitării rolului parental.
c) Preluarea de către părinţi a modelului abuziv din familiile de
origine.
170
d) Tulburări de ataşament avute de părinţi în copilărie, ceea ce îi

predispune la boli psihice de tipul psihozei discordante etc.
e) Părinţii au diferite tulburări de personalitate (antisocială sau
histrionice) etc.
Semnele generale de recunoaştere a abuzului sexual la copii se
manifestă prin:
• tulburări de somn (insomnii, somn agitat, coşmaruri);
• tulburări de alimentaţie (anorexie, bulimie);
• prezenţa unor ticuri (clipit, onicofagie);
• persistenţa unor senzaţii olfactive / cutanate obsesive;
• modificarea rapidă a dispoziţiei afective;
• autoculpabilizare, autostigmatizare;
• impulsivitate / agresivitate;
• dificultăţi de relaţionare;
• scăderea randamentului şcolar;
• tulburări de comportament.
Copiii reacţionează în mod diferit la abuz. Reacţiile specifice
abuzului sexual la copiii între 0-3 ani sunt caracterizate prin următoarele
simptome:
• preocuparea pentru anumite părţi ale corpului său sau al altora;
• masturbare;
• cunoştinţe despre sex neconcordante cu vârsta;
• atingerea “neadecvată“ a celor din jurul său;
• dureri, inflamarea, înroşirea sau sângerarea organelor genitale;
• ostilitate faţă de lumea adultă.
Memorarea traumei poate fi evidenţiată la această vârstă în
comportamentul verbal / nonverbal, dar cel mai bine în joc. De asemenea,
pot rămâne în memorie şi pot fi descrise fragmente sau imagini vizuale.
171
Un ajutor deosebit în recuperarea copilului o au părinţii. Sprijinul

părinţilor trebuie să fie centrat pe:
• urmărirea copilului (cum mănâncă / cum doarme / cum se
joacă);
• evitarea separării copilului de figura centrală de ataşament;
• încurajarea copilului să dea nume simple sentimentelor
provocate de traumă;
• oferirea de jucării care au legătură cu trauma pentru facilitarea
comunicării şi exprimării sentimentelor legate de aceasta.
Copiii între 3 – 7 ani îşi manifestă reacţiile la abuzul sexual prin:
• anxietate, teamă generalizată;
• pierderea interesului pentru activităţi care altădată îi făceau
plăcere;
• tulburări ale somnului şi de alimentaţie;
• teama că evenimentul traumatic se va repeta;
• explicaţii magice pentru evenimentele / lucrurile / situaţiile
legate de traumă pe care el nu le înţelege;
• joc cu tentă sexuală (cu jucării sau cu copii din anturaj);
• preocuparea pentru anumite părţi ale propriului corp sau al
altora;
• atingerea neadecvată, agresivă, cu tentă sexuală a celor din jur;
• teama faţă de anumite persoane sau locuri;
• dureri, inflamarea, înroşirea sau sângerarea organelor genitale;
• ostilitate faţă de lumea adultă.
Memorarea traumei la această categorie de copii este evidenţiată
prin joc şi discuţii libere. Sprijinul părinţilor trebuie să fie axat pe:
• ascultarea cu atenţie a relatărilor copilului;
• respectarea temerilor copilului şi acordarea de timp pentru
dezvoltarea unor mecanisme de apărare proprii;
172
• apărarea / protejarea copilului de reexpunerea la traumă sau la

evenimente / situaţii ce îi amintesc de traumă;
• evitarea separării copilului de figura de ataşament;
• încurajarea copilului să-şi manifeste sentimentele legate de
traumă;
• conştientizarea faptului că trauma va fi urmată de un
comportament “neadecvat“, ostil şi agresiv al copilului;
• menţinerea unui climat familial securizant;
• separarea copilului de agresor;
• evitarea temporară a introducerii de experienţe noi şi
provocatoare pentru copil;
• oferirea de explicaţii copilului referitoare la trăirile lui, la
coşmarurile şi amintirile obsesive (că acestea se datorează fricii
pe care el o are faţă de anumite lucruri / persoane / contexte şi
că ele vor deveni din ce în ce mai rare).
Părinţii trebuie să conştientizeze, cu ajutorul specialiştilor,
propriile reacţii la trauma copilului. În acest context menţionăm că:
- Trauma este un eveniment care copleşeşte copilul victimă a
abuzului sexual cu sentimente de teroare şi neajutorare.
- Neputinţa copilului de a face faţă traumei creează confuzie şi
comportamente distructive.
- Experienţa unei traume se imprimă adânc în memoria copilului,
el se luptă cu sentimentele, gândurile şi imaginile vizuale ale
traumei după ce evenimentul traumatizant a avut loc.
- Amintirile traumatice sunt puternice, ele pot fi declanşate de
anumiţi factori aleatori.
- Tratamentul “rănilor“ psihologice cere timp şi depinde de
înţelegerea, sprijinul şi protecţia părinţilor şi a grupului de
sprijin.
O altă formă de abuz asupra copilului este neglijarea. Neglijarea
copilului reprezintă relele tratamente prin care se omite asigurarea
173
nevoilor biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând în

pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă şi socială. Cazurile de
neglijare a copilului ajung foarte rar la Comisia de Protecţie a Copilului
(în Marea Britanie ea se numeşte “case conferences”, în Republica
Moldova – “comisia pentru minori”).
Neglijarea copilului include diferite forme, cum ar fi:
• neglijarea fizică şi a siguranţei fizice a copilului:
- insuficienţa îngrijirii,
- neglijarea alimentaţiei copilului,
- neglijarea îmbrăcămintei adecvate,
- lipsa asigurării unei locuinţe adecvate,
- neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere şi protecţie,
- neglijarea medicală;
• neglijarea educaţiei copilului şi deprivarea lui culturală:
- neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învăţământ,
- neglijarea nevoilor speciale de educaţie a copilului,
- orientarea copilului spre alte activităţi,
- neocrotirea copilului de influenţe negative;
• neglijarea emoţională a copilului în propria familie sau într-o
altă formă de ocrotire în afara familiei:
- lipsa de receptivitate a părintelui la iniţiativele de
comunicare ale copilului,
- ignorarea plăcerilor copilului,
- dezinteresul, neatenţia faţă de necesităţile de ordin
emoţional ale copilului,
• abandonul temporar sau definitiv al copilului:
- expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii,
dezinteresul faţă de lipsa de acasă a copilului,
- lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat,
- abandonul copilului într-un spital sau într-o instituţie de
ocrotire.
174
Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen

legat de mediul familial. Mai adecvat ar fi însă, aşa cum consideră
Pecora, conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la
3 niveluri:
1. Abuzul societal care exprimă “suma acţiunilor, atitudinilor şi
valorilor societăţii ce împiedică buna dezvoltare a copilului”. După
acelaşi autor, înţelegerea caracterului societal al abuzului se referă la:
existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională între
diferitele categorii de familii şi copiii acestora; marginalizarea unor
familii şi împingerea lor treptată spre o zonă de risc din ce în ce mai
mare; gradul crescut de violenţă din societate, care favorizează apariţia
climatului de abuz; neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de
pedeapsă corporală care oferă un context societal în care violenţa
împotriva copiilor devine posibilă.
2. Abuzul instituţional este cel prin care unele şcoli, autorităţi,
unităţi medicale operează în modalităţi discriminatorii sau de
nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului, în general. Cei care
abandonează şcoala sunt în majoritate copii din familii sărace şi cei
aparţinând minorităţilor naţionale defavorizate. Aceeaşi categorie de copii
ajunge cel mai des în instituţiile de ocrotire, ceea ce denotă ineficienţa
sistemului de protecţie.
3. Abuzul familial reprezintă abuzul comis de membrii familiei
copilului. O palmă dată de către părinţi este considerată o formă
acceptabilă de pedepsire la noi în ţară. În Suedia sau în Olanda, astfel de
pedepse sunt inaceptabile şi dacă se dovedeşte că un părinte le aplică
frecvent, el poate fi judecat şi condamnat pentru abuz fizic împotriva
propriului copil1.
1
Vezi: P.J.Pecora, J.K.Whittaker, A.N.Maluccio. Op. cit.
175
5.2. Investigarea şi intervenţia în cazurile de maltratare a

copilului
Pentru a primi decizia în privinţa unor măsuri de intervenţie, e
necesară o analiză minuţioasă a cazului prin prisma răspunsului la
următoarele întrebări:
• Este situaţia copilului atât de dramatică încât necesită izolarea
de propriul mediu?
• Cât este de mare probabilitatea repetării unor rele tratamente
sau este vorba despre un caz unic?
• Posibilităţile oferite copilului în cazul intervenţiei sunt într-
adevăr superioare situaţiei prezente?
• Este situaţia atât de gravă cum o vede asistentul social?
Toate aceste dileme îl plasează pe profesionistul căruia i s-a
încredinţat protecţia copilului în zona riscului de a greşi în deciziile sale.
Asistentul social va putea evita această situaţie respectând următoarele
principii:
• Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului trebuie să
fie confidenţiale.
• Evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o anumită
perioadă de timp, însă nedefinitivată. Evaluarea trebuie să aibă
loc periodic.
• Evaluarea trebuie să includă ansamblul nevoilor copilului.
• La evaluare trebuie să participe diverşi specialişti.
• Evaluarea impune utilizarea unui limbaj explicit, a unor termeni
precis definiţi.
• În procesul investigaţiei trebuie să se acorde o atenţie specială
analizei familiei copilului.
Investigaţia va cuprinde două etape importante:
1. Investigaţia iniţială, care include:
176
• descrierea tipului de maltratare care constituie motivul

îngrijorării pentru serviciul de protecţie a copilului;
• aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în funcţie
de vârstă şi gradul de maltratare);
• informaţii despre persoana care a comis abuzul;
• informaţii despre istoria de viaţă a părinţilor şi atitudinea lor
actuală privind copilul.
2. Investigaţia detaliată, care cuprinde:
• atitudinea părinţilor sau a celor care înlocuiesc părinţii
(obiceiurile zilnice, dezvoltarea copilului, relaţionarea
copilului cu părinţii );
• compoziţia familiei şi situaţia ei juridică;
• profilul individual al părinţilor / persoanei de îngrijire;
• relaţiile de cuplu între părinţi;
• interacţiunile specifice familiei;
• reţeaua socială a familiei în care creşte copilul;
• condiţiile de locuit.
Intervievarea este una dintre metodele cele mai eficiente în lucrul
cu copiii abuzaţi, care au, de regulă, dificultăţi de adaptare. Interviul
posedă o funcţie terapeutică. Scopul intervievării constă în relevarea a cât
mai multor date privind evenimentele din viaţa copilului.
Din perspectivă metodologică, etapele unui interviu în lucrul cu
copiii abuzaţi pot fi rezumate astfel:
1. Stabilirea contactului
• prezentarea reciprocă,
• asistentul social trebuie să ţină seama de factorii nonverbali;
de tempoul copilului, să nu-l grăbească, să respecte copilul
ca pe orice beneficiar.
177
2. Ascultarea copilului
Interviul la această etapă include un ansamblu de tehnici de
ascultare a copilului, însoţite de îndemnuri care să îi stimuleze
exprimarea.
3. Faza de explorare
Practiciantul poate influenţa alegerea temelor care se vor afla în
centrul atenţiei şi să exploreze unele teme în profunzime.
4. Însumarea celor exprimate
Însumarea înseamnă formularea unor idei cu caracter sintetic, care
pot servi nu numai celui care conduce investigaţia, dar şi copilului pentru
a-şi înţelege propriile atitudini.
5. Formularea unui diagnostic multidimensional
Diagnosticul va fi obţinut prin coordonarea elementelor subiective
şi obiective obţinute în cadrul interviului. Ipotezele formulate pe
parcursul interviului vor fi verificate pas cu pas.
6. Negocierea continuării relaţiei cu copilul
Elementele subiective care servesc pentru formularea unui
diagnostic multidimensional, dinamic, conduc şi la elaborarea unor
direcţii de intervenţie terapeutică. Orice încercări de a oferi ajutor
copilului vor rămâne ineficiente, dacă nu vor fi luate în considerare cele
exprimate de copil şi dacă acest ajutor nu va rezona cu nevoile şi
aşteptările copilului.
Este foarte important ca cei care se ocupă de investigarea cazurilor
de abuz să ţină cont de următoarele recomandări1:
- Dacă un copil îţi spune că a fost supus relelor tratamente,
crede-l.
1
Roth-Szamoskozi M. Op. cit.
178
- Dacă un copil îţi spune că abuzul a avut loc mai demult, să nu

crezi că a încetat.
- Dacă un copil va spune că îl doare ceva sau dacă este deosebit
de tăcut sau agresiv, pune întrebări, nu te înfuria, nu-ţi arăta
nervozitatea, indignarea şi alarmarea. Întreabă ce îl doare, cum
s-a întâmplat.
- Nu încerca să aluneci peste subiectul abuzului şi al traumei.
- Nu spune că nu e important, dă ajutor copilului.
- Nu dezbrăca, nu spăla copilul dacă nu e absolut necesar.
- Dacă bănuieşti un abuz recent, păstrează hainele copilului ca
probe penale.
- Însoţeşte copilul la un cabinet medical.
- Raportează cazul la poliţie sau cheamă poliţia.
- Îngrijeşte-te ca minorul să poată urma o formă de terapie.
În continuare ne vom referi mai concret la utilizarea intervievării în
investigarea abuzului sexual. Investigarea abuzului sexual începe de
obicei cu informaţii de la cei ce raportează cazul, interviul referindu-se şi
la indicatorii comportamentali observabili care i-au determinat să creadă
că respectivul copil a suferit un abuz sexual şi continuă cu adunarea
datelor despre alte persoane care ar putea ajuta la instrumentarea cazului.
Înainte de a intervieva copilul abuzat este necesar să fie stabilite:
- locul unde se va desfăşura interviul (un loc perceput de copil ca
fiind sigur, securizant, de preferat în afara locuinţei copilului),
- persoanele care trebuie să fie prezente. Copilul trebuie
intervievat înaintea părinţilor, deoarece din comportamentul lui ne putem
da seama dacă abuzul a avut loc sau nu. Ca parte a investigaţiei este
indicat să fie intervievaţi şi fraţii / surorile, prietenii copilului. Pentru
intervievarea copilului sunt folosite multiple tehnici. Cel ce intervievează
copilul trebuie mai întâi să-l cunoască, pentru a putea afla de la el
informaţii despre mediul lui de viaţă şi posibilul context în care a avut loc
179
abuzul. De asemenea, trebuie să estimeze nivelul de dezvoltare a acestuia,

modul de comunicare, starea lui afectivă şi emoţională. Pentru a afla
aceste lucruri, în cazul copiilor mici terapeutul foloseşte jocul şi
întrebările simple, iar pentru cei mari - discuţii libere şi întrebări.
Întrebările trebuie să fie neutre şi să privească viaţa copilului în general.
Tehnicile cele mai folosite în lucrul cu copiii mici sunt întrebările-
ţintă şi anumite materiale ajutătoare, cum ar fi: păpuşile anatomice,
desenele anatomice, desene făcute de copii.
În cadrul intervievării pot fi folosite următoarele tipuri de
întrebări:
- întrebări generale,
- întrebări focalizate,
- întrebări cu răspuns multiplu.
Întrebările generale sunt folosite frecvent ca întrebări de
deschidere. De exemplu, dacă o persoană adultă, victimă a unui abuz
sexual, vine la un terapeut, acesta poate întreba “Spune-mi, de ce ai
venit?” Întrebarea e menită să provoace povestirea faptelor. În cazul
unui copil, se poate pune următoarea întrebare: “ i-a spus cineva de ce
ai venit la mine azi?” În unele cazuri aceşti copii ştiu de ce sunt aduşi la
terapeut, dar nu doresc să discute cu terapeutul despre acel lucru. Copiii
pot da răspunsuri vagi, cum ar fi “Am venit ca să vorbim despre lucruri
rele” sau “să spun ce a făcut bunicul”.
Întrebările focalizate sunt cele mai utilizate, pentru că deseori
furnizează informaţii relevante. Există trei tipuri de întrebări focalizate:
- focalizate pe persoane;
- pe circumstanţele în care a avut loc abuzul;
- focalizate pe părţile corpului (spre exemplu, întrebările despre
baie pot scoate la iveală detalii despre corp, despre părintele
180
care ajută copilul la baie, chiar despre primele tentaţii de abuz

sexual).
Întrebările focalizate pe persoane vor include întrebări despre
presupusul agresor. Conversaţia se începe cu întrebări mai puţin dificile.
Mai întâi se pun întrebări despre legătura cu fraţii, cu mama şi, în final, cu
presupusul agresor.
Întrebările focalizate pe agresor, în cazul când acesta este
cunoscut, ar fi următoarele:
- locul de rezidenţă?
- ce face când este cu toată familia?
- sunt anumite lucruri pe care le face numai cu tine?
- dintre lucrurile pe care le face numai cu tine, care îţi place?
- există şi unele care nu îţi plac?
Există 2 tipuri de întrebări focalizate despre posibilele circumstanţe
în care a avut loc abuzul sexual. “Există secrete în familia ta?”, “Posibilul
agresor se joacă cu tine?” – aceste întrebări sunt folosite pentru că, de
obicei, copiilor li se spune că abuzul sexual este un secret deosebit între el
şi agresor. Există şi alte întrebări focalizate referitoare la circumstanţele
abuzului sexual, care pot produce informaţii utile. Aceste întrebări sunt
sugerate de datele culese de terapeut înainte de discuţia cu copilul. De
exemplu: “Ce faci când rămâi singur cu bunicul?”, “Cum are tata grijă de
tine când mama e la serviciu?”, “Ce se întâmplă când faci baie?”
Întrebările focalizate pe părţile corpului sunt în general folosite
împreună cu păpuşile anatomice sau cu desenele anatomice. Asistentul
social se interesează de numele pe care copilul le dă părţilor corpului. El
poate adresa următoarele întrebări în legătură cu penisul:
- Ai văzut vreodată cocoşul altcuiva?
- Pe al cui l-ai văzut?
- Ce face cu cocoşul?
181
Dacă copilul răspunde: “Face pipi”, asistentul social mai poate

întreba “Mai face şi altceva?”.
Întrebări asemănătoare pot fi puse unei fetiţe despre vagin:
- Ai văzut păsărica altcuiva?
- A vrut cineva să-ţi atingă păsărica?
- S-a întâmplat ceva cu păsărica ta, lucru care nu ţi-a plăcut?
- Te-a durut?
- Ce o face să doară?
Dacă fetiţa răspunde că ea singură şi-o atinge, poate fi întrebată:
“O mai atinge şi altcineva?” Dacă spune numele cuiva, mai poate fi
întrebată: “Când o atinge?”.
Întrebările cu răspunsuri multiple sunt utilizate când informaţia
obţinută prin întrebări focalizate nu e relevantă şi atunci se poate recurge
la întrebări cu răspunsuri multiple. Există anumite restricţii în folosirea
lor. În primul rând, copiii mici vor considera aceste întrebări dificile şi
vom avea şi mai mari dificultăţi să obţinem răspunsul la ele. În al doilea
rând, terapeutul trebuie să fie sigur că a înţeles corect răspunsul, astfel
încât copilul să nu aibă de ales între 2 răspunsuri incorecte. E de preferat
ca întrebările să se limiteze la circumstanţele în care a avut loc abuzul
sexual şi, pe cât posibil, să nu se refere la abuzul propriu. De exemplu, se
poate întreba: “Îţi aminteşti dacă purtai hăinuţe de zi sau erai în pijama?”
Se vor evita întrebările de genul: “Tatăl tău / tatăl tău vitreg sau altcineva
te-a lovit la fund?”
Întrebările cu răspunsuri da/nu se folosesc atunci când întrebările
directe sunt neproductive. Spre deosebire de întrebările focalizate,
întrebările cu răspuns da/nu identifică de obicei şi agresorul, şi
comportamentul sexual incriminat: “Tatăl tău (vitreg) a făcut să-ţi
sângereze funduleţul?”.
182
După cum am menţionat mai sus, în investigarea cazurilor de abuz

sexual frecvent sunt utilizate păpuşile anatomice. Păpuşile anatomice
sunt folosite în special în lucrul cu copiii între 2-6 ani, dar pot fi folosite
şi pentru copiii mai mari. S-a constatat că aceste păpuşi fiind sugestive
pot induce anumite răspunsuri. Ele nu pot produce acest lucru la copiii
care nu au avut înainte curiozitatea în privinţa sexualităţii. Aceştia se
angajează mai uşor în jocuri sexuale cu păpuşile anatomice decât copiii
care nu sunt abuzaţi sexual. Există probabilitatea ca în jocurile cu copiii
de aceeaşi vârstă sau privind filme, reviste pornografice copiii să
dobândească anumite cunoştinţe despre activitatea sexuală. Terapeutul
trebuie să pună anumite întrebări pentru a clarifica acest lucru: “Cine face
aşa?”
Avantajul utilizării păpuşilor anatomice este acela că pentru copiii
mici păpuşile reprezintă un mod de comunicare mult mai familiar decât
limbajul şi deseori le oferă posibilitatea de a se exprima liber.
Părţile corpului păpuşilor pot servi pentru a reaminti copilului
abuzul sexual. Copiilor mai mari, care pot comunica prin limbaj, le este
mult mai uşor să arate, cu ajutorul păpuşilor, cum a avut loc cazul.
• pentru a linişti copilul;

Păpuşile pot fi utilizate:
• pentru a sparge “gheaţa” în comunicare;

• ca mijloc de demonstraţie;
• pentru a-şi reaminti cele întâmplate;
• ca model anatomic.
Sunt cunoscute două metode de folosire a păpuşilor:
1) copilul se angajează spontan în jocul cu păpuşile; în timpul
jocului se observă reacţiile copilului şi asistentul social îi pune
întrebări;
2) păpuşile sunt introduse pe parcursul discuţiei despre abuzul
sexual.
183
O altă tehnică în investigarea cazurilor de abuz sexual este

utilizarea desenelor anatomice.
Desenele anatomice sunt poze cu adulţi şi copii de ambele sexe în
diferite stadii de dezvoltare şi cu caractere sexuale primare şi secundare.
Sunt utile în lucrul cu copiii mici şi mari. Dezavantajul acestora este că
copilului îi este mult mai greu să demonstreze abuzul sexual cu ajutorul
lor.
Una din tehnicile terapeutice adesea utilizate în tratamentul
copiilor victime ale abuzului sexual este modelul DESA, care include
următoarele componente:
1. D - descrierea abuzului
Copiii folosesc diferite mijloace de exprimare a propriilor trăiri, în
funcţie de vârstă şi dispoziţie: fie prin limbaj, fie prin joc. Ei desenează,
folosesc păpuşi pentru a descrie abuzul. Unii copii nu pot descrie deloc
abuzul, prin nici un fel de mijloace. Atunci, aceste secrete devin o parte
foarte importantă a terapiei. Unul dintre cele mai mari obstacole în a-i
determina pe copii să descrie ceea ce li s-a întâmplat este faptul că abuzul
a fost ţinut secret şi asociat cu ruşinea, şantajul afectiv şi ameninţarea.
Există diverse modalităţi de a începe o discuţie despre secrete bune sau
rele. Astfel, un dialog despre secrete bune poate începe cu întrebarea: ce
cadou va primi fratele de ziua lui? În dialogul despre secrete rele
(nesănătoase), copilului i se va explica că acestea îi pot da coşmaruri, îl
pot speria. Copilului trebuie să i se explice că ar fi mai bine pentru el dacă
ar încredinţa aceste secrete adulţilor pe care îi consideră apropiaţi, chiar
dacă a promis să tacă, altfel îi va fi greu să uite şi frica nu va dispărea.
Dar există cazuri în care nu doar frica / vinovăţia îi determină pe
copii să tacă. Ei au decis doar că nu au nimic de vorbit. În acest caz, noi
nu încercăm să-i forţăm să vorbească despre ceva despre care ei nu vor
sau nu pot suporta să vorbească. În loc de această “smulgere” a secretului,
le putem arăta ceea ce noi ştim deja şi apoi aşteptăm ca ei să reacţioneze.
184
Uitarea este un alt moment important al terapiei în această primă

etapă. La începutul terapiei, copiii pot să descrie abuzul, iar mai târziu
“să-l uite” şi să fie dificil de a aborda cu ei acest subiect. Apoi, la sfârşitul
terapiei, ei pot fi capabili să descrie ceea ce li s-a întâmplat, dar în alte
detalii.
Când abuzul sexual este “uitat”, acesta are tendinţa de a se
transforma în simptome clinice.
Disocierea este o altă temă de tratament în acest context. Relatarea
abuzului activează mecanismele de copping (de apărare) şi de detaşare de
situaţia traumatizantă în care a fost implicat copilul.
2. E - exprimarea sentimentelor
Copiii trebuie încurajaţi să descrie sentimentele asociate abuzului
cu ajutorul unor materiale auxiliare: mănuşi de box, săbii pentru a lovi
saltele, pentru a-i ajuta să-şi exprime furia (terapia prin joc dinamic). Pot
fi selectate mici animale din pluş cărora copiii mici le pot spune poveşti şi
pe care le pot folosi ca simboluri ale binelui şi răului, ale pericolului şi
siguranţei, ale fricii şi curajului, ale încrederii şi neîncrederii. În dorinţa
noastră de a elibera copilul de sentimentul vinovăţiei putem trece cu
vederea sentimentul său de complicitate la abuz. Trebuie ca victimei să i
se explice că agresorul este singurul vinovat pentru cele întâmplate şi
astfel să fie ajutat să scape de îndoielile sale referitoare la
responsabilitate, vină şi ruşine.
De asemenea, copiii victime ale abuzului sexual devin agresivi faţă
de sine, faţă de părintele nonagresiv, prieteni, animale etc. Furia lor poate
fi direcţionată către anumite obiecte din încăpere, animale mari.
3. S - a spune NU şi a stabili graniţe
Un lucru comun tuturor copiilor abuzaţi sexual este faptul că ei au
fost maltrataţi fizic şi emoţional. Ei au nevoie de ajutor pentru a identifica
şi a exprima emoţiile care au legătură cu “a vrea” şi “a nu vrea”, “a spune
185
da” şi “a spune nu”. Graniţele sunt foarte importante în această parte a

tratamentului.
Astfel, putem marca graniţe în camera de terapie cu o bandă de
plastic. Putem crea domenii, ţări pentru diferite emoţii şi activităţi care se
pot schimba între ele, care pot fi explorate şi cu care ne putem juca.
4. A - acceptarea
La această etapă copiii trebuie să înveţe să depăşească evenimentul
traumatizant şi să-şi continue viaţa, să evite victimizarea, să renunţe la
ideea că trecutul poate fi refăcut sau negat. Copiii au nevoie de suport
pentru a se accepta ca fiind normali, obişnuiţi, în ciuda experienţei
anormale şi neobişnuite prin care au trecut. Ei trebuie încurajaţi să aibă
aceleaşi activităţi: înot, mers pe bicicletă, fotbal, calculatoare. Trebuie
evitată situaţia riscantă în care abuzul este folosit ca pretext pentru o
atitudine hiperprotectoare din partea părinţilor, atitudine care ar putea
incapacita copilul. Acceptarea şi reconcilierea sunt la fel de dificile şi
necesare pentru toţi adulţii din viaţa copilului abuzat sexual.
În concluzie putem menţiona că eficienţa metodelor şi tehnicilor
depinde în cea mai mare măsură de profesionalismul asistentului social.
186
6. METODE ŞI TEHNICI DE LUCRU
CU PERSOANELE IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOPŢIEI
Capitolul 6.
METODE ŞI TEHNICI
DE LUCRU CU PERSOANELE
IMPLICATE ÎN PROCEDURA ADOPŢIEI
6.1. Din istoricul adopţiei

Adopţia este cunoscută încă din antichitate, când se efectua din
motive religioase (asigurarea cultului strămoşilor) sau politice (evitarea
“stingerii” unui trib sau familii), şi era concepută în interesul exclusiv al
adoptatorului. Ea constituie un procedeu de conferire a privilegiilor şi
avantajelor relaţiei părinte-copil, fiind o instituţie larg recunoscută, la
scară mondială, cu începuturi persistente datând din timpul grecilor şi
romanilor.
Adopţia îşi are temeiul juridic în dreptul roman. Termenul adoptio,
semnifica adopţia unei persoane dependente (“alieni iuris”), adică a unui
fiu de familie. El derivă şi din termenul adrogatio, respectiv adrogaţiunea
presupunând adopţia unei persoane independente (“sui iuris”, adică pater
familia) care astfel devenea “alieni iuris”, deci fiu al familiei. Spre
exemplu, cetăţeanul roman necăsătorit sau căsătorit dar fără copii îşi
alegea o persoană care să-i poarte numele, să-l moştenească, să-i continue
cultul domestic, familial1.
După cum s-a menţionat deja, adopţia adesea capătă o faţetă
politică, ea realizându-se în scopul asigurării transmiterii demnităţii
imperiale. Astfel, împăratul roman August, care nu a putut să aibă copii,
1
Vezi: C.Moroşanu, Cr.Chelaru, I.Serbina. Adopţia naţională şi
internaţională. -Iaşi, 1997.
187
MARCELA DILION
l-a adoptat pe Tiberiu. La rândul lor, aflaţi în situaţii similare, împăraţii

Nerva şi Claudiu i-au adoptat respectiv pe Traian şi Nero – cel care a dat
foc Romei.
Scriptura ebraică vorbeşte de Moise care a fost salvat, fiind luat din
coşuleţul de trestie ce plutea pe Nil, fiind crescut mai apoi de fiica
faraonului. Adopţia reprezintă o tradiţie şi pentru poporul român, având
pe parcurs de secole diferite denumiri: luare de suflet, adopţiune sau
înfiere. Ca urmare, adopţiunea o găsim acceptată în Pravila lui Matei
Basarab, în Legiuirea lui Ioan Gheorghe Caragea şi în Codul lui Scarlat
Calimachi.
Hrisovul pentru iothesie din anul 1800 al lui Alexandru C.Moruzi
a constituit un adevărat cod al înfierii. Din partea introductivă a
hrisovului rezultă că iothesia reprezintă vechea tradiţie existentă în spaţiul
românesc de a “lua de suflet” un copil pentru a-l creşte şi a-l educa.
Legile amintite prevedeau că pot adopta numai persoanele care nu au
copii legitimi. Adoptatul era numit “copil de suflet”, pentru a-l diferenţia
de ”copilul trupesc”. Acesta intra în familia adoptatorului, numită
“părinte sufletesc” – termen prin care se făcea deosebirea de “părintele
firesc”, natural. Între aceştia se stabileau raporturi similare cu cele din
familia biologică, păstrându-se înseşi legăturile de rudenie ale adoptatului
cu familia sa firească.
Codul civil român din 1865 şi doctrina juridică au folosit denumirea
de adoptaţiune, aplicând, ca şi în Codul francez din 1804, legislaţia
iustiniană. Din cele două feluri de adopţie elaborate de Iustinian –
adoptaţiunea cu efecte depline (“adoptia plena”, în temeiul căreia înfiatul
şi descendenţii săi devin rude cu înfietorul şi cu rudele acestuia, încetând
însă legăturile de rudenie cu familia firească) şi cea cu efecte restrânse
(“adoptio minus plena“, în baza căreia înfiatul şi descendenţii săi devin
rude cu înfietorul, păstrându-şi, în acelaşi timp, legăturile de rudenie cu
familia sa firească) – a fost însuşită adoptaţiunea cu efecte restrânse.
188
Codul familiei din 1954 din România a reglementat instituirea înfierii sub
cele două forme deja menţionate.
Există mai multe definiri ale fenomenului adopţiei, acestea
evidenţiind în marea lor parte următoarele aspecte importante:
• actul prin care cineva devine părintele legal al unui copil care
nu este descendentul său natural;
• măsură specială de protecţie a drepturilor copilului prin care se
stabileşte filiaţia între cel care adoptă şi cel adoptat, precum şi
rudenia între adoptat şi rudele adoptatului;
• stabilirea filiaţiei dintre cel care adoptă şi copil;
• încetarea filiaţiei dintre copil şi părinţii săi biologici ;
• stabilirea rudeniei între copil şi rudele adoptatorului;
• stabilirea obligaţiei reciproce de întreţinere între cel care adoptă
şi adoptat şi a dreptului la moştenire.
Procedura adopţiei presupune metode şi tehnici specifice de lucru
cu persoanele implicate în adopţie, rigurozitate în utilizarea lor, precum şi
competenţă profesională în domeniul asistenţei sociale.
6.2. Rolul asistentului social în procedura adopţiei

În procesul de adopţie, fie naţională, fie internaţională,
participarea asistenţilor sociali are o importanţă deosebită. Este adevărat
că adopţia este doar una dintre sarcinile asistenţilor sociali, dar, prin
complexitatea problemelor pe care le implică, această atribuţie presupune
multă responsabilitate şi dăruire.
În procesul de realizare a adopţiei asistenţii sociali se confruntă cu
probleme deosebite, cu un pronunţat caracter specific. Oricare dintre
asistenţii sociali implicaţi în procesul de adopţie trebuie să fie preocupat
de următoarele aspecte:
189
MARCELA DILION
• realizarea unei evidenţe clare a copiilor candidaţi la adopţie;

• realizarea unei evidenţe a posibililor părinţi adoptatori, a
cuplurilor interesate în adopţie;
• cultivarea şi stabilirea unor relaţii strânse atât cu candidaţii la
adopţie, cât şi cu potenţialii părinţi adoptatori;
• informaţiile de care au nevoie viitorii părinţi;
• modalităţile la care trebuie să se recurgă pentru a facilita
cunoaşterea reciprocă a copiilor adoptivi şi a viitorilor părinţi;
• tehnicile şi procedeele la care se poate apela pentru a favoriza
adopţiile;
• colaboratorii la care ar trebui să se adreseze pentru a crea cadrul
normal şi firesc al adopţiei;
• agenţiile de adopţie pe plan local, naţional sau chiar
internaţional cu care s-ar putea conlucra în acelaşi scop.
Sunt situaţii când dorinţa de a adopta este stimulată, la unii
indivizi, de scopuri mai mult sau mai puţin subiective, care urmăresc nu
atât interesul suprem al copilului, cât satisfacerea unor interese egoiste,
manifestate sau nu de adoptatori. De aceea, este necesar ca asistentul
social să aibă o pregătire corespunzătoare. El trebuie să ştie să
selecţioneze viitorii părinţi, să-i facă pe aceştia să înţeleagă sarcinile
esenţiale ale parentăţii adoptive şi să-i ajute să anticipeze problemele care
pot apărea. În acelaşi timp, asistenţii sociali pot să le sugereze diverse
metode alternative de comunicare cu copiii, prezentându-i pe aceştia din
urmă cu calităţile şi eventualele slăbiciuni comportamentale, care în nici
un caz nu vor fi estompate. Astfel, asistentul social va selecta şi
recomanda spre adopţie copiii potriviţi, în funcţie de caracterul şi
trăsăturile părinţilor adoptatori.
Asistentul social trebuie să-şi orienteze intervenţia în procedura
adopţiei asupra a trei direcţii:
190
1) să lucreze direct cu copilul care este afectat de separarea de

părinţii naturali (în cazul în care sunt adoptaţi copiii care provin
din familii);
2) să păstreze legătura cu familia naturală a copilului în scopul
dezvoltării sentimentelor de identitate;
3) să pregătească noii părinţi, cei adoptatori, pentru dezvoltarea
abilităţilor parentale.
Lucrul cu copiii
Este interesant cum copiii înţeleg adopţia. Ei reacţionează la ea în
dependenţă de vârstă:
• Sugarii şi copiii de vârsta 0-4 ani nu înţeleg în nici un fel
adopţia. Totuşi, dacă părinţii le vor explica şi le vor vorbi despre acest
subiect, spunându-le, de exemplu, o poveste preferată la culcare, ei vor
deveni mai încrezători şi vor culege aspectele pozitive pe care părinţii le
vor evidenţia prin cuvinte expresive înainte ca ei să înţeleagă ce înseamnă
adopţie.
• Copiii de 3-4 ani nu înţeleg diferenţa care există între natural şi
adoptiv, chiar dacă unii îşi exprimă tristeţea că “… eu nu am venit din
burtica ta…” Povestea pe care părinţii adoptatori le-ar putea-o spune
trebuie să fie simplă şi clară: “Ai venit să locuieşti cu noi pentru că prima
ta mămică nu putea avea grijă de un bebeluş”.
• Copiii preşcolari (între 4-6 ani) ştiu mai multe lucruri despre
naştere şi sunt interesaţi de probleme, precum: aparatul genital diferenţiat
pe sexe, apariţia copiilor. Ei pun des întrebarea “de ce?”, fără să fie
capabili să realizeze diferenţa dintre naştere şi adopţie. Povestea despre
adopţie trebuie să fie de asemenea concretă şi simplă. De exemplu: “Te-
am luat din maternitate (spital) când tu aveai 2 luni” sau “din casa de
copii”.
191
MARCELA DILION
• Copiii de 7-8 ani încep să facă diferenţa dintre naştere şi

adopţie ca modalităţi de a intra într-o familie. Ei acceptă adopţia ca stare
permanentă, fără însă a înţelege de ce s-a recurs la ea. Întreabă de ce
familia lor naturală nu a putut să-i păstreze, dar pot accepta explicaţii
concrete, ca de exemplu: “…ei nu au avut destui bani…”, “…ei nu au fost
sănătoşi pentru a putea avea grijă de tine…”.
• Copiii între 8-10 ani înţeleg diferenţa dintre naştere şi adopţie şi
pot începe să se îndoiască de caracterul permanent al relaţiilor
interumane. De exemplu, copilul poate fi frământat de aşa întrebări ca:
“Dacă mama era prea tânără pentru a putea avea grijă de un bebeluş,
poate ea să aibă grijă de mine acum, când sunt mai mare?”, “Se vor mai
întoarce părinţii mei înapoi?” etc. Această perioadă poate fi caracterizată
prin diverse tulburări de comportament. Ei încep să creadă că pentru a
câştiga familia adoptatoare au trebuit să piardă prima familie şi simt
nevoia să plângă aceste pierderi. Acest stadiu al dezvoltării este numit
“mâhnirea care îi ajută pe copii să se adapteze situaţiei”.
• Între 10-12 ani înţelegerea problemelor sociale care au condus
la necesitatea adopţiei devine mai satisfăcută. Copiii sunt mai siguri că
lucrurile vor rămâne aşa cum sunt, se simt bine acasă sau la şcoală,
preferă să discute despre cauzele pentru care părinţii lor s-au decis să-i
adopte.
• În perioada adolescenţei, copiii îşi pun, de regulă, întrebarea:
“Cine sunt eu?”. Ei doresc mai multă informaţie despre propria identitate.
Sunt obsedaţi de ideea cum arată părinţii lor. Este vârsta confuziei. Unele
motivaţii ale adopţiei (de exemplu, abuzul fizic şi, în special, cel sexual –
incestul) vor fi foarte greu de acceptat. De aceea, este de preferat ca
asistentul social să sprijine părinţii adoptatori, ca aceştia să cunoască setul
de sentimente pe care un adolescent le-ar putea discuta despre adopţie şi,
mai ales, să fie pregătiţi pentru exprimarea suferinţelor sau a
sentimentelor negative.
192
Există diverse modalităţi de a prezenta copiilor adopţia. Pot fi

utilizate jucăriile; filmele; păpuşile şi marionetele (acestea pot vorbi
despre aspecte care sunt dificil de abordat); animalele de casă; jocurile de
rol; TV (seriale ca “Dallas”); plastilina şi lutul; casetele video (se
înregistrează pe casete video diferite imagini despre familie); cărţile;
scrisorile; muzica; poeziile; basmele (Răţuşca urâtă); piesele de teatru
(Povestea de iarnă a lui Shakespeare); colajele cu desene şi fotografii
(Cartea vieţii); elocventă pentru prezentarea adopţiei este povestea lui
Donald “Mac-Mac” etc.
Munca asistentului social concentrată pe relaţia sa cu copilul dat în
adopţie presupune o mare responsabilitate în identificarea precisă a
nevoilor copilului.
În utilizarea eficientă a resurselor existente şi, mai ales în
rezolvarea oricărui conflict de interese se are în vedere în mod prioritar
bunăstarea copilului şi protejarea acestuia. Continuând abordarea
problemei adopţiei şi specificul muncii asistentului social în relaţia sa
directă cu copiii implicaţi în acest proces, considerăm că sunt relevante
câteva precizări:
- expectaţia cuplurilor care doresc să adopte copii limitează, ea
însăşi, caracteristicile acestora, respectiv: copil mic, sănătos, de
provenienţă cunoscută;
- multe dintre cuplurile care solicită copii în adopţie sunt mai
puţin pregătite pentru a accepta copii cu nevoi speciale sau copii care
provin din familii dependente de alcool;
- succesul adopţiei depinde în mare parte de abilitatea
profesioniştilor implicaţi în acest proces de a menţine contactul copilului
cu familia sa naturală şi de a stimula dezvoltarea ataşamentului copilului
faţă de noua familie.
Ultima precizare impune explicarea câtorva idei referitoare la
sprijinul de care au nevoie copiii pentru a se adapta unui nou stil de viaţă
193
MARCELA DILION
şi, de fapt, unei noi familii. Cercetătoarea Vera Fahlbero atrage atenţia
asupra detaliilor din comportamentul nonverbal al copiilor, în special al
celor mici, care sunt adoptaţi. Autoarea consideră că ataşamentul acestor
copii faţă de părinţii naturali trebuie să fie transferat părinţilor adoptatori.
Este nevoie de un stil de muncă special şi de un ajutor specific acordat
copiilor care trebuie să se mute fie din mediul familiei sale naturale în
cadrul familiei adoptatoare, fie din mediul instituţionalizat în mediul
familial. Ritmul primelor întâlniri dintre copii şi părinţii adoptatori
trebuie să fie cel imprimat de copil. Dacă un copil manifestă un ataşament
foarte puternic faţă de cineva anume, este puţin probabil ca interacţiunea
acestui copil cu părinţii adoptatori să fie marcată de comunicare şi
înţelegere încă din primele faze. De aceea, este mai bine ca la început
părinţii adoptatori să discute cu persoanele de care este ataşat copilul,
aducând cu ei cât mai multe jucării. Asistentul social îşi va concentra
atenţia asupra modului în care se va produce transferul de afecţiune.
Copilul care urmează să fie luat în adopţie va trebui să fie încurajat de
asistentul social să viziteze noua casă, să se familiarizeze cu atmosfera
noului mediu şi să se obişnuiască cu membrii noii sale familii. În
prealabil, părinţii adoptatori pot arăta copilului fotografii din ţara sa (dacă
este vorba de adopţia internaţională), să-i vorbească despre tradiţiile şi
obiceiurile neamului său.
Relatările cu privire la sprijinirea copiilor mici pentru a se
familiariza şi a se obişnui cu familia adoptatoare demonstrează
complexitatea pregătirilor care trebuie să fie realizate cu toţi cei implicaţi
în procesul adopţiei.
Relaţia asistentului social cu părinţii naturali
O dată cu expansiunea fenomenului sărăciei se poate constata şi o
creştere a numărului părinţilor care nu pot asigura o viaţă decentă
copiilor. De aceea, unii din ei îşi plasează copiii în instituţii sau chiar îi
abandonează. Sunt dificile cazurile când copiii sunt abandonaţi în
maternitate, deoarece de multe ori se poate întâmpla ca datele despre
194
mamele acestor copii să lipsească. În relaţia cu părinţii naturali asistentul

social trebuie să manifeste responsabilitate, el trebuie să fie pregătit
pentru diferite reacţii ale părinţilor naturali. Ceea ce trebuie de demonstrat
este că toţi copiii, atât cei aflaţi în diferite tipuri de plasament, cât şi cei
daţi în adopţie au nevoie de informaţii despre ceea ce sunt, despre
originea lor, despre ceea ce se întâmplă cu părinţii şi, mai ales, că au
nevoie de menţinerea contactului cu părinţii naturali. Aceştia pot fi
încurajaţi să contribuie la dezvoltarea sensului identităţii, permanenţei şi
continuităţii copilului prin menţinerea relaţiei cu copilul lor aflat în
familia adoptatoare, oferindu-i fotografii, cadouri şi implicându-se în
planuri de viitor.
Relaţia asistentului social cu părinţii adoptatori
Asistentul social îşi va orienta, corespunzător normelor
metodologice, preocupările şi spre activitatea de a pregăti adulţii pentru
adopţie. Explicaţiile despre adopţie sunt mai mult decât necesare, întrucât
este ştiut faptul că adulţii care îşi exprimă dorinţa de a lua în adopţie un
copil pot experimenta sentimente negative, uneori confuze, ceea ce
necesită intervenţia unui profesionist. Una dintre cele mai bune metode de
a pregăti părinţii adoptatori este de a-i ajuta să acumuleze experienţe reale
pornind de la premisa corespunzător căreia manifestarea sincerităţii din
partea părinţilor adoptatori este considerată o sarcină greu de realizat
într-o stare a lor de deplină tensionare.
Jocurile de rol, discuţiile în cadrul grupurilor asociate cu utilizarea
literaturii de specialitate, a înregistrărilor video contribuie la pregătirea
părinţilor adoptatori pentru acceptarea noilor responsabilităţi parentale,
îndeosebi pentru intensificarea şi înţelegerea conceptului de “pierdere” şi
“câştig” în adopţie. Aceşti părinţi vor primi informaţii despre etapele
dezvoltării emoţionale şi cognitive a copilului şi despre diferite tipuri de
ataşament care se pot manifesta în funcţie de caracterul interacţiunilor
dintre părinţi şi copii. Se consideră că educarea explicită şi lucrul în
195
MARCELA DILION
grupuri, stabilirea sarcinilor care pot fi discutate şi interpretate de către

toţi membrii grupului care trăiesc aceleaşi experienţe referitoare la
adopţie constituie modalităţi de învăţare şi nu reprezintă doar o simplă
verificare a motivaţiei părinţilor adoptatori. Este oportună sprijinirea
noilor părinţi pentru a face faţă gamei de sentimente pe care le vor trăi
copiii, îndeosebi sentimentelor negative de resemnare şi de tristeţe. Este
bine ca părinţii să înţeleagă că aceasta este o reacţie normală şi că nu
trebuie să fie interpretată ca un semnal de alarmă. Un alt aspect important
este încercarea părinţilor de a face faţă presiunii psihice exercitate de
părinţii naturali ai copilului. Un exemplu european elocvent pentru aceste
aspecte ale explicării adopţiei îl reprezintă Centrul Post Adopţie, înfiinţat
la Londra în 1986, care oferă consiliere, sprijin persoanelor implicate în
adopţie. Din experienţa Centrului se poate afirma că un rezultat al
camuflării sentimentelor negative este crearea imaginii false de către
copii despre părinţii naturali; prezentarea de către părinţii adoptatori a
familiei naturale a copilului într-o manieră negativă afectează modul real
în care copiii acceptă separarea de părinţii naturali şi, implicit, adopţia, în
special în jurul vârstei de 7-8 ani.
Pot fi diverse situaţii care pot genera conştientizarea de către noii
părinţi a efectelor pe care resimţirea pierderii şi revenirea durerii le-ar
putea avea asupra lor:
• întâlnirea cu copilul pe care urmează să-l adopte poate cauza
emoţii puternice, iar fazele incipiente ale adopţiei pot constitui
un amestec de bucurie şi durere, în funcţie de împrejurări;
• explicarea adopţiei, răspunsurile date la întrebările copilului;
• gândul că prietenii şi colegii copilului adoptat îi pot vorbi
despre adopţie într-un mod neplăcut;
• reproşurile la mânie, la furie ale copilului;
• apariţia primelor semne ale pubertăţii şi fertilităţii la copil;
196
• naşterea primului nepot;

• intenţia declarată a copilului de a-şi vedea părinţii naturali.
Astfel, adopţia poate fi considerată un proces dinamic, interactiv,
care implică elemente de personalitate, de mediu, necesităţi speciale,
abilităţi şi experienţe individuale sau de familie. Conchidem că orientarea
actuală în abordarea adopţiei o reprezintă sprijinirea copiilor pentru a
conferi sens relaţiilor cu ambele perechi de părinţi, astfel încât
ataşamentul faţă de familia biologică să-i sporească sentimentele de
identitate, iar ataşamentul faţă de noua familie să-i consolideze
sentimentul de continuitate şi încrederea acordată interacţiunii sociale.
6.3. Planul de intervenţie în procedura adopţiei

Pentru evaluarea/selectarea şi pregătirea/educarea celor implicaţi în
procesul adopţiei, trebuie să fundamentăm un mod de lucru care evită
transformarea, pentru solicitanţi, a procedurii de adopţie în ceea ce
Karnitzer (1976) a numit “o experienţă epuizantă”1. Evaluarea
solicitanţilor trebuie făcută în aşa mod ca ei să nu-şi cheltuiască energia şi
atenţia asupra proiectării unei imagini proprii acceptabile şi asupra
controlului impresiilor pe care le produc. În acest context, munca
asistentului social trebuie modelată în funcţie de mai multe principii de
abordare şi acţiune.
În primul rând, distanţa profesională este contraproductivă. Dacă
asistenţii sociali îşi concep sarcina în termenii evaluării şi selecţiei, ei vor
căuta să obţină informaţii de la solicitanţi care vor servi drept bază a
aprecierii adecvării lor.
1
M.Kornitzer. Adoption and fostering. -London, 1976, p.55.
197
MARCELA DILION
În al doilea rând, asistenţii sociali trebuie să stimuleze încrederea.

Ei nu trebuie să elaboreze rapoarte secrete, ci să solicite evaluarea
dosarelor disponibile şi din partea celor implicaţi în procedura adopţiei.
Bass (1975) comentează că lipsa de încredere poate contribui la stabilirea
unor relaţii defectuoase şi inadecvate luării unei decizii. Donley (1975)
consideră că asistentul social ar trebui totuşi să nu-şi întărească statutul
profesional şi puterea, să nu încurajeze dependenţa faţă de accesul la
informaţie şi luarea deciziei, deoarece decizia aparţine clientului.
În al treilea rând, asistenţii sociali se pot limita în activitatea lor la
oferirea de informaţii şi sfaturi, însă ele vor fi fără de folos dacă acest
ajutor nu va fi acceptat. Există date care sugerează că relaţiile cu
intervenţii sunt semnificativ mai bune atunci când ei percep că cel care îi
intervievează are valori şi preferinţe de stil de viaţă asemănătoare cu ale
lor, deci când există o potrivire între asistentul social şi solicitant, ceea ce
Palmer (1973) numeşte “ataşament exclusiv sau preferenţial al anumitor
tipuri de clienţi la tipurile specifice de tratament personal”. Ar fi dificil să
potriveşti caracteristicile asistentului social cu cele ale solicitantului
pentru adoptarea sau încredinţarea copiilor.
În al patrulea rând, punând în discuţie această problemă Braden
(1975) susţine că “se recomandă parteneriatul – însă un parteneriat care
nu poate fi niciodată egal, pentru că ponderea asistentului social nu poate
fi ignorată”. Discuţiile dintre asistentul social şi solicitanţi trebuie să fie
deschise, evitându-se rapoartele secrete la care solicitanţii nu au acces. Se
poate întâmpla că în urma acestor discuţii solicitanţii se vor retrage dacă
vor ajunge să-şi dea seama că nu vor sau nu sunt în stare să preia sarcinile
care le-au fost explicate. Dacă o cerere de adopţie este respinsă, asistentul
social trebuie să explice cât mai detaliat solicitantului, ţinând seama de
confidenţialitatea informaţiei, motivele din care s-a ajuns la această
concluzie.
198
În al cincilea rând, există tendinţa de a irosi multe ore de asistenţă

socială cu viitorii adoptatori, fără însă să se acorde o atenţie cuvenită
muncii cu părinţii naturali sau cei de substituţie.
Este foarte importantă munca asistentului social în privinţa
“selecţiei” celor mai potriviţi viitori părinţi, accentul punându-se asupra
calităţii şi, mai ales, asupra caracterului deschis al comunicării dintre
toate părţile participante la procesul adopţiei.
De regulă, între asistentul social şi viitorii părinţi au loc mai multe
contacte – discuţii şi interviuri.
În acţiunea de adopţie prima întâlnire dintre subiecţi – asistentul
social, viitorii părinţi şi copilul – are o importanţă majoră. De regulă,
potenţialii părinţi, dornici să adopte copii, au şi ei sensibilităţile lor şi o
percepţie diferită. Sunt frământaţi de anxietăţi şi prejudecăţi, sunt
neliniştiţi în legătură cu pasul pe care trebuie să-l facă, le vine greu să se
hotărască. Dacă la prima întâlnire are şansa să contacteze un birocrat şi nu
un profesionist, eşecul este inevitabil.
Astfel, asistenţii sociali şi toţi ceilalţi profesionişti care participă la
prima întâlnire cu potenţialii părinţi sunt răspunzători de reuşita acestei
acţiuni. Acest prim contact trebuie să fie cât mai firesc şi confortabil,
astfel încât discuţia să aibă un caracter deschis, amical, de la suflet la
suflet. În nici un caz asistenţii sociali sau cei care poartă această primă
discuţie nu-şi vor manifesta superioritatea sau aroganţa, fiindcă atunci
rezultatul este uşor de intuit: doritorii să adopte vor renunţa la orice
discuţie şi, deprimaţi ori descurajaţi, vor pleca. De aceea, aceste prime
întâlniri trebuie pregătite cu grijă şi mult simţ uman. Specialiştii în
materie sugerează o anumită succesiune de modalităţi privind abordările
de evaluare/selectare şi cele de pregătire/educare în procedurile de
adopţie. Carole R.Smith în lucrarea sa “Adopţie şi plasament familial”
recomandă o astfel de abordare (vezi Tabelul 6.1):
199
MARCELA DILION
Tabelul 6.1.
Abordări de evaluare/selectare şi de pregătire/educare
în procedurile de adopţie
Evaluare Pregătire
Scopurile procedurii de adopţie
(1) Evaluarea capacităţii solicitanţilor Explicarea naturii adopţiei pentru a-i
de a fi părinţi adoptatori în baza unui ajuta pe solicitanţi să-şi înţeleagă
număr de atribute dezirabile care, se sentimentele şi să cunoască dificultăţile
presupune, vor facilita un rezultat care se pot ivi, determinate de
încununat de succes al adopţiei. circumstanţele specifice şi sarcinile pe
care le presupune procedura adopţiei.
Selectarea solicitanţilor evaluaţi ca Asistentul social guvernează evaluarea
având acele atribute dezirabile şi şi selecţia. El încearcă să faciliteze
respingerea celor consideraţi abilitatea solicitanţilor de a-şi evalua
problematici în acest sens. A-i ajuta pe singuri motivaţia, nevoile şi abilităţile şi
solicitanţi să recunoască dacă vor sau de a se angaja în autoselecţie pe baza
pot să accepte adopţia şi să se retragă unei crescânde autocunoaşteri şi
voluntar din procedura de adopţie dacă înţelegeri.
hotărăsc că nu mai este cazul să o facă.
Relaţia asistent social – solicitant
(2) Asistentul social este intermediar Asistentul social ajută solicitantul să-şi
între factorii de decizie, el posedă dezvolte şi să-şi exprime
cunoştinţe în domeniu şi abilităţi de autocunoaşterea şi înţelegerea, să-şi
diagnosticare, în vreme ce solicitantul exprime puterea de voinţă de a lua
nu deţine nimic din acestea. decizii pentru a continua sau a se
retrage din procedură.
Asistentul social diagnostichează Asistentul social presupune că
problemele psihodinamice şi le explică solicitanţii sunt în stare să-şi aprecieze
solicitanţilor. puterile şi slăbiciunile şi îi încurajează
în evaluarea acestora.
Asistentul social şi solicitantul au puteri Asistentul social şi solicitantul se
şi competenţe inegale în această relaţie; angajează în discuţii şi explorări
asistentul social este expertul reciproce ale cererii. Asistentul social
recunoscut al problemei. este gata să promoveze discuţia în loc
să emită opinii experte.
200
Tabelul 6.1 (sfârşit).

Evaluare Pregătire
Metodele de muncă
(3) De obicei, între asistentul social şi Organizarea întâlnirilor pentru discuţii în
solicitant au loc o serie de interviuri. grup, în care asistentul social poate
Asistentul social pune întrebări şi face introduce probleme şi ghida discuţia.
interpretările. Principalul flux de comunicaţie este între
solicitanţi în cadrul grupului.
Diferenţa de perspective
(4) Evaluarea are loc în termen scurt. Se recunoaşte că evaluarea părinţilor
Solicitanţii sunt selectaţi în baza adoptatori la o anumită etapă a vieţii
capacităţii evaluate de a fi părinţi solicitantului nu este suficientă pentru a-i
adoptatori care au succes. permite acestuia să stăpânească
dificultăţile care rezultă după plasare şi
legiferarea adopţiei. De aceea, solicitanţii
sunt încurajaţi să folosească serviciile
agenţiei şi după adopţie, pentru a facilita
continuarea educaţiei.
Din tabelul de mai sus rezultă că informaţiile furnizate şi discutate

în cadrul întâlnirilor cu potenţialii adoptatori trebuie să se ţină seama de o
serie de factori pentru a facilita selecţia atât a părinţilor adoptatori, cât şi a
copiilor. În consecinţă, informaţiile vor fi structurate în funcţie de copiii
candidaţi de a fi adoptaţi (de vârsta lor), care presupune măsuri distincte.
Într-un anume mod se discută adopţia unui copil sugar sau de vârstă mică
şi altfel se discută problema adopţiei unor copii mai mari ori cu probleme
speciale.
În discuţiile cu solicitanţii se dau informaţii în legătură cu
caracteristicile copiilor, astfel încât cuplurile adoptatoare să fie în
cunoştinţă de cauză (de exemplu, vârsta copilului, originea, statutul
părinţilor biologici, dacă sunt cunoscuţi, motivele instituţionalizării etc.).
201
MARCELA DILION
Este necesară şi importantă discuţia privind anumite informaţii

suplimentare (de exemplu, atunci când părinţii biologici sunt cunoscuţi).
De asemenea, informaţii mai detaliate sunt necesare şi în cazul propunerii
spre adopţie a unor copii mai mari, deoarece aceştia pot să accepte sau nu
eventualele cupluri care doresc să-i adopte.
Totodată, se impune ca discuţiile dintre asistentul social şi
solicitanţi să-i ajute pe cei din urmă să evalueze cu grijă copiii ce le sunt
recomandaţi, să nu se grăbească în a da verdicte “pro” sau “contra”, să-i
îndemne pe solicitanţi să evalueze ei înşişi cu răbdare informaţiile
furnizate.
De asemenea, asistenţii sociali au datoria să ceară informaţiile
necesare cu privire la cunoaşterea efectivă a solicitanţilor (informaţii cu
privire la comportamentul lor în societate şi în familie, starea materială,
elementele caracterologice, starea de sănătate etc.).
Întâlnirile asistentului social cu solicitanţii se vor desfăşura în
câteva etape, în cadrul cărora cunoştinţele reciproce vor fi atât de
aprofundate, încât ambele părţi vor fi convinse că se poate “trece” efectiv
la finalizarea procedurii de adopţie, începând cu redactarea cererii. Este
bine ca completarea cererii să se facă individual, de către cuplurile
solicitante, împreună cu asistenţii sociali care mediază adopţia şi care vor
“veghea” modul în care se “înfăptuieşte” adopţia şi după decizia instanţei
judecătoreşti.
Întâlnirile care preced procedura finală a adopţiei au scopul de a
oferi cât mai multe informaţii solicitanţilor în legătură cu copiii care vor
fi adoptaţi, dar şi elementele necesare cu privire la cunoaşterea viitorilor
părinţi.
Este preferabilă o abordare graduală a problematicii complexe pe
care o presupune adopţia, fiindcă demersul respectiv este de mare
răspundere. Întrucât volumul de informaţii poate fi mare, asistenţii sociali
pot să le ofere solicitanţilor note scrise, “jurnalele” evoluţiei în timp a
copiilor, testele la care au fost supuşi aceştia etc. Este important ca
202
procedura adopţiei trebuie să se constituie într-un adevărat “proces de

învăţare” a “profesiei” de viitor părinte.
Întâlnirile de grup sau individuale trebuie diferenţiate, respectiv,
între solicitanţii care doresc să adopte copii sugari, copii având vârstă mai
mare, copii cu nevoi speciale etc.
La întâlnirile în grup, în cazul copiilor sugari, specialiştii
recomandă să fie invitate cel mult şapte cupluri. De regulă, vor avea loc
minimum patru întâlniri, seara, la sfârşit de săptămână, participarea fiind
obligatorie. În cazul în care cuplurile solicitante au copii proprii, e de
dorit ca aceştia să-şi însoţească părinţii.
“Scenariul” pentru aceste întâlniri poate fi următorul:
Prima şedinţă: pregătirea “scenei”.
1. Introducere. Se explică scopul întâlnirilor, respectiv – de a ajuta
cuplurile să înţeleagă problemele care privesc adopţia, perspectivele
acesteia, cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească solicitanţii. Se
înţelege, în scopul de a stimula schimbul de idei, discuţiile deschise, ar fi
bine să fie folosite în măsura posibilităţilor şi materiale ajutătoare – filme,
benzi, notiţe etc.
2. Va urma cunoaşterea reciprocă a solicitanţilor, motivarea
prezenţei lor, precum şi a dorinţei de a adopta copii sugari. În acest fel,
participanţii vor căpăta reciproc informaţii privind numele lor, profesiile,
amănunte cu privire la propriile familii etc. Astfel de discuţii îi vor
apropia, uşurând sarcina de moderator a asistentului social.
3. Asistentul social urmează să axeze discuţia pe subiectul cu
privire la rolul de părinte. Mai întâi, le cerem participanţilor să se
gândească la ce anume obligă calitatea de a fi părinte şi să descrie
imaginile pe care le au despre aceasta. Nu li se cere să gândească profund
şi să-şi exprime în voce gândurile, ci doar să-şi exprime primele reacţii
vizavi de cele mai importante momente. Acest procedeu este denumit
203
MARCELA DILION
“brainstorming”. Este util ca unul din lideri să le noteze pe o hârtie

agăţată pe perete. Vom încheia cu o listă de cuvinte ce va înregistra
noţiuni ca răbdare, dragoste, responsabilitate, muncă din greu, joacă,
distracţie, îngrijorare şi multe altele. Când lista este epuizată, le cerem
participanţilor să se gândească la caracteristici suplimentare, care ar putea
fi implicate de situaţia de părinţi adoptatori şi să le treacă prin acelaşi
procedeu de brainstorming. Aceste idei sunt scrise pe o foaie separată de
hârtie, încât le putem compara cu primele. În felul acesta, participanţii vor
identifica unele dintre sarcinile suplimentare pe care şi le vor asuma şi
vor stabili împreună diferenţele semnificative.
4. Cum va fi evaluată familia? Participanţii sunt împărţiţi în două
mici grupuri de lucru şi li se dau foi de hârtie intitulate “Cum va reacţiona
familia mea?”, care includ diferite impresii, frumoase şi mai puţin
frumoase, ale unor familii care au adoptat deja copii. Acest exerciţiu
poate fi folosit pentru a sublinia importanţa discutării planurilor de
adopţie sau de încredinţare cu familia şi prietenii, pentru a împărtăşi cu ei
unele probleme şi pentru a se gândi cum să facă faţă unei posibile
retrageri a sprijinului acordat.
5. Provocări şi recompense. Pentru a încheia prima şedinţă, poate
fi utilizat un film documentar care să includă informaţii despre copiii
aflaţi în îngrijire. Participanţii vor fi întrebaţi despre impresiile pe care le-
au lăsat anumite momente din film.
Şedinţa a doua: a fi în îngrijire.
La cea de-a doua întâlnire participanţilor li se propune să-şi expună
punctul de vedere în legătură cu posibilele sentimente ale copiilor
adoptaţi, în momentul în care aceştia realizează noua postură în care se
află. Apoi, va fi abordată problema motivaţiei, care determină gradul de
intensificare a acţiunilor educaţionale pentru adopţia copiilor în familii
capabile să-i îndrăgească şi să-i ajute să se realizeze. De fiecare dată
moderatorul pune în discuţie circumstanţe şi situaţii ipotetice în care s-ar
204
afla, la un moment dat, unul sau mai mulţi copii adoptabili şi care ar fi
reacţia lor în astfel de împrejurări.
Şedinţa a treia: familia copilului.
În cea de-a treia şedinţă asistentul social pune în dezbatere
investigarea cauzelor care au determinat lipsirea copilului de propria sa
familie biologică, condamnându-l la o viaţă lipsită de bucurii şi de
căldura părintească, reacţia acestuia când a conştientizat că a fost
abandonat. Participanţii, în fond candidaţi la postura de părinţi adoptatori,
au posibilitatea de a-şi imagina şi de a analiza sentimentele, trăirile pe
care le încearcă aceste fiinţe nefericite. De aici şi concluzia că soluţia
optimă pentru ei este încadrarea într-o nouă familie, fie şi adoptivă, în
care copiii să fie înconjuraţi cu afecţiune.
Şedinţa a patra: viaţa într-o familie.
În sfârşit, în cadrul celei de-a patra întâlniri, se pune în discuţie
momentul finalizării adopţiei şi primirea copilului adoptat în noua sa
familie, eveniment ce-i va hotărî soarta pe viitor a copilului, dar şi a
noilor părinţi, fiindcă viaţa pe care o încep şi unii şi alţii nu este lipsită de
dificultăţi. Conştienţi de posibilitatea unor asemenea momente negative,
părinţii adoptatori le pot intui şi, în consecinţă, pot găsi soluţii de
contracarare, pentru ca efectul nociv să fie cât mai neînsemnat. Faptul că
a fost bine primit nu e un motiv de linişte pentru copil. La el sensibilitatea
este mult mai pronunţată decât la alţi copii şi temerea că ar putea fi trimis
de unde a fost luat îl încearcă, făcându-l circumspect. Părinţii adoptatori
pot şi trebuie să-l înţeleagă şi să-l ajute să depăşească astfel de momente.
Ei trebuie să fie pregătiţi să înfrunte eventualele reproşuri venite din
partea unor membri ai familiei lărgite, protejându-şi copilul adoptiv de
orice “surpriză” neplăcută.
Oricum, aceste întâlniri cu potenţialii părinţi adoptatori trebuie
organizate cu multă responsabilitate, fiindcă de buna lor desfăşurare, de
eficacitatea metodelor şi a tehnicilor aplicate de asistentul social, de
205
MARCELA DILION
seriozitatea dezbaterilor depinde, în mare măsură, succesul demersurilor

ulterioare.
6.4. Interviul în adopţie

După cum s-a vorbit deja în capitolele III şi IV, interviul este una
dintre cele mai eficiente metode de colectare a informaţiilor. Detaliile
oferite de cei intervievaţi se constituie în acele “baze de date”, care oferă
organismelor, răspunzătoare de favorizarea adopţiilor, cele mai diverse
informaţii cu privire la potenţialii părinţi adoptatori.
Continuând să completăm conţinutul interviului, vom menţiona că
în cazul adopţiei aceste interviuri au un caracter special, care presupune o
pregătire prealabilă atât a celui care urmează să fie intervievat, cât şi a
asistentului social. Întrebările trebuie structurate şi sistematizate în cadrul
unor capitole distincte care vor viza aspectele cele mai importante din
viaţa solicitanţilor. Întrebările vor urmări obţinerea unor detalii cu privire
la profilul individual al solicitanţilor-bărbaţi şi femei şi la trecutul celor
doi membri ai cuplului atât înainte, cât şi după căsătorie, la relaţiile lor
actuale. Alte întrebări vor aborda, cu tact şi inteligenţă, cauzele care îi
determină să solicite adoptarea unor copii, atitudinea lor faţă de copii,
capacitatea solicitanţilor de a dovedi sentimente paterne etc.
Deosebit de utile se vor dovedi detaliile cu privire la cauzele care-i
determină pe unii părinţi să adopte alţi copii, chiar şi în cazul în care au
copii propriii. Într-o asemenea împrejurare asistentul social va căuta, prin
întrebări provocatoare, dar politicoase, să obţină informaţii cât mai
complete cu privire la situaţia copiilor existenţi în familie, pentru a
discerne astfel motivaţia adoptării unor copii proveniţi din alte medii.
Sunt importante condiţiile materiale, stilul şi modul de viaţă din familia
solicitanţilor, punctele de vedere ale acesteia în legătură cu relaţiile din
cadrul familiei biologice a copilului adoptat.
206
În final, asistentul social, împreună şi de comun acord cu

solicitanţii, va evalua volumul de informaţie obţinut, sistematizându-l
astfel încât să se constituie într-un document final. Deci, acest document
final nu va reprezenta în nici un caz preluarea dogmatică şi unilaterală a
răspunsurilor, ci va încerca, pe cât va fi posibil, să sistematizeze nuanţat
varietatea detaliilor oferite de intervievaţi. Documentul final va trebui să
reflecte aspecte privind:
• concepţiile şi sentimentele solicitanţilor;
• observaţiile asistentului social şi datele acumulate din mai
multe interviuri;
• interpretarea şi evaluarea comună a informaţiilor sistematizate
şi care au menirea de a atrage atenţia asupra familiilor
solicitante capabile să adopte diverse categorii de copii (sugari,
mai mari, cu probleme speciale, proveniţi din medii mai puţin
favorizate).
Spre a dovedi buna intenţie, responsabilitatea demersului
întreprins, asistentul social va primi o copie a documentului final,
excluzând unele momente la care s-a renunţat, de comun acord, din
motive de confidenţialitate.
Este important de a explica încă un aspect. Interviurile nu vor fi
luate solicitanţilor în mod “clasic”. Solicitanţii vor fi implicaţi în
completarea unor formulare ce cuprind întrebările asupra cărora au
convenit cu asistenţii sociali. Răspunsurile vor fi elaborate şi redactate de
către solicitanţi. Asistentul social va solicita răspunsuri mai complexe la
întrebări, astfel încât forma lor finală să ofere informaţii mai ample.
Un alt aspect care se impune de a fi abordat este cel ce implică
munca unui al doilea asistent social la o anumită adopţie. Cei mai mulţi
specialişti consideră că asemenea procedeu poate fi folosit de la caz la
caz. Un al doilea asistent social ar fi util în situaţia când relaţia cu
solicitanţii a intrat în impas sau în cazul în care intervenţia unui asistent
207
MARCELA DILION
superior este solicitată de cuplul adoptator. În condiţiile în care asemenea

motive sunt întemeiate, înlocuirea sau dublarea asistentului social este
firească. Important este ca această înlocuire să se producă fără consecinţe
nefaste. Asistentul social ce preia sarcina primului are datoria să explice
solicitanţilor care este preocuparea lui, asigurându-i că munca sa va fi
onestă şi orientată în exclusivitate spre apărarea intereselor copiilor.
6.5. Aspecte ale comunicării verbale în relaţia de consiliere

în procedura adopţiei
O metodă frecvent utilizată de către asistentul social în munca cu
persoanele implicate în adopţie este consilierea. Comunicarea verbală
reprezintă un element esenţial în relaţia de consiliere în practica asistenţei
sociale. Acest tip de comunicare poate fi rezultativ dacă ne vom forma
anumite deprinderi de comunicare, ţinând cont de scopul utilizării lor. În
continuare propunem un ghid al deprinderilor de comunicare ce trebuie
aplicate în cadrul lucrului cu persoanele implicate în procedura adopţiei.
Principalele deprinderi privind consilierea sunt: utilizarea întrebărilor,
explorarea situaţiei-problemă, reflectarea experienţei şi a sentimentelor
clientului, exprimarea empatiei, confruntarea şi provocarea, depăşirea
obstacolelor, utilizarea tăcerii în cadrul întrevederii cu clientul,
focalizarea pe ceea ce este semnificativ, sumarizarea.
În continuare vom descrie fiecare deprindere.
Utilizarea întrebărilor
De cele mai multe ori începătorii transformă comunicarea într-o
relaţie de tipul “întrebare – răspuns”, care seamănă mai mult cu un
interogatoriu. Reieşind din acest model, asistentul social pare a fi un
expert, iar clientul are o problemă care solicită o soluţie şi, o dată ce
clientul aduce informaţii despre problemă, asistentul social aduce soluţia.
Cum putem evita acest model?
208
Asistentul social trebuie să fie foarte atent ori de câte ori foloseşte
o întrebare, să ştie care este scopul utilizării întrebării, dacă informaţia
solicitată este esenţială şi dacă-i ajută pe clienţi să-şi spună povestea, dacă
există vreo alternativă a întrebării X, dacă poate fi parafrazat ceea ce
spune clientul sau dacă reflectă sentimentele lui adevărate. De regulă, pot
fi folosite următoarele tipuri de întrebări:
• Întrebări deschise (de exemplu, “Ce aţi simţit când aţi aflat că
nu puteţi avea copii?”). Acest tip de întrebări presupune un
număr larg de răspunsuri.
• Întrebări închise (de exemplu, “Câţi copii aveţi?”). Aceste
întrebări induc răspunsuri de tipul da sau nu, fie că induc
răspunsuri reduse.
• Întrebări directe (de exemplu, “Cum te-ai descurcat la
şcoală?”), întrebări care sunt direcţionate, precis orientate.
• Întrebări indirecte (de exemplu, “Trebuie să fie foarte dificil la
şcoală?”). Cu ajutorul acestor întrebări se urmăreşte obţinerea
unei informaţii concrete.
Explorarea situaţiei - problemă
Această deprindere în consiliere se referă la tactici verbale utilizate
pentru a ajuta clientul să vorbească despre sine şi să definească problema
singur, la concret. Există câteva modalităţi de explorare a stărilor
clientului, vizând preocupările lui - prin utilizarea întrebărilor deschise
sau indirecte sau oferindu-i sprijin când vorbeşte despre ceea ce-l
preocupă.
De exemplu: “ Pari să fii supărat, dar nu sunt sigur că ştiu cauza.”
“Ai spus că te-ai certat cu prietenul. Poţi să-mi spui mai multe despre
ceea ce s-a întâmplat atunci?”
Situaţia poate fi explorată şi prin sublinierea unui cuvânt sau a mai
multor cuvinte din răspunsul anterior al clientului.
209
MARCELA DILION
De exemplu: Clientul: “ Am fost puţin enervat la acel moment.”

Asistentul social: “Puţin enervat?”
Clientul: “Ei bine, de fapt, eram înfuriat.”
Reflectarea experienţei şi a sentimentelor clientului
Această etapă a consilierii se referă la capacitatea de a arăta
clientului că mesajul transmis de el ne permite să-i înţelegem
sentimentele şi experienţa. Cel mai des, selectăm din acest mesaj al
clientului o propoziţie şi, prin reformulare, îl implicăm să ne spună mai
multe. De exemplu: “Te-ai simţit mai uşor?” Reflectarea poate lua forma
parafrazării: asistentul social repetă ceea ce a spus clientul, dar cu alte
cuvinte, exprimând acelaşi înţeles. Parafrazarea poate fi:
• cognitivă, prin care arătăm că am înţeles mesajul X: “Ai vrut să
spui…”
• afectivă, prin care arătăm clientului că am recepţionat
sentimentele lui. Este o formă dificilă de parafrazare nu numai
pentru că implică interpretarea a ceea ce a spus clientul, ci şi a
tonului, a expresiei faciale şi a mişcărilor corpului.
De exemplu: “Te simţi supărat (trist), neajutorat?” “Te-ai simţit umilit
/înşelat?”
Exprimarea empatiei
Este una din deprinderile majore în consiliere, mergând dincolo de
reflectarea mesajului clientului. Asistentul social va arăta dispoziţia de a
trăi acele emoţii pe care le are clientul şi de a reda acest lucru. Empatia
este definită de către Egan (1986) ca abilitate de a pătrunde şi de a
înţelege lumea altei persoane şi de a-i comunica despre aceasta. A
răspunde empatic implică cunoaşterea răspunsului la întrebarea privind
esenţa mesajului exprimat de client la un moment dat.
Tehnica exprimării unui minimum de empatie indică, pe de o parte,
identificarea sentimentelor clientului, iar, pe de altă parte, trimiterea,
210
reflectarea acestora către client “Te simţi…?”, precizând emoţiile

clientului, sau putem identifica experienţele ori comportamentele care
generează aceste sentimente: “Te simţi atât de furios, deoarece e ca şi
cum tatăl tău te pedepseşte din nou?“ Una din tehnicile de comunicare
care pot fi utilizate pentru a rezolva o eventuală situaţie de conflict poate
avea următoarea formulă: “te simţi … pentru că …”
Confruntarea şi provocarea
Datorită conotaţiilor acestor termeni, confruntarea este înţeleasă ca
agresivitate, atac personal având caracter distructiv. Există opinia că
confruntarea utilizată ca atac personal serveşte mai degrabă la ajutorarea
clientului să-şi aplece şi mai mult capul, împovărându-i sufletul şi nu e
deloc benefică pentru armonizarea stării acestuia.
Într-o altă opinie, confruntarea este considerată ca fiind o
deprindere utilă, în măsura în care persoana care ajută reuşeşte să-i
transmită clientului că a înţeles discrepanţele dintre comportamentul,
sentimentele şi gândirea acestuia.
Aceste discrepanţe pot apărea între:
• starea de fapt a clientului şi cea pe care el şi-o doreşte;
• sentimentele declarate şi comportamentul clientului;
• sentimentele declarate de client, motivaţia propriului
comportament şi modul în care asistentul social le percepe.
Confruntarea dintre aceste discrepanţe trebuie folosită pe înţelesul
clientului şi în folosul schimbării lui. De asemenea, e recomandabil ca
atenţia să fie concentrată mai degrabă asupra “punctelor forte” ale
clientului, decât asupra celor slabe. Provocarea este mai mult decât o
confruntare, în sensul că ajută clientul să se înţeleagă pe sine şi pe ceilalţi.
Depăşirea obstacolelor
Adesea, în cadrul comunicării dintre asistentul social şi client apar
unele obstacole, piedici, cum ar fi:
211
MARCELA DILION
• ambientul – o cameră prea încărcată poate distrage atenţia

beneficiarului (de exemplu, televizorul, ziarele, multă mobilă
etc.),
• întreruperile, cum ar fi, de exemplu, convorbirile telefonice,
bătăile în uşă,
• supraîncărcarea – există limite în ceea ce priveşte volumul de
informaţie pe care o persoană o poate memoriza fără a lua
notiţe. Informaţiile complexe trebuie să fie redate succint;
pentru a le consolida, asistentul social face notiţe,
• presupunerile neverificate, prejudecăţile pot produce
neînţelegeri,
• anxietatea, gândurile obsedante pot limita capacitatea noastră
de a asculta ce spune o altă persoană,
• stereotipurile – fiind nişte reprezentări convenţionale, acestea
distorsionează comunicarea autentică,
• experienţa trecută, cum ar fi unele amintiri,
• reproducerea – când este nevoie de un translator.
Utilizarea tăcerii în cadrul întrevederii cu clientul
Pentru asistentul social momentele de tăcere pot constitui sursele
de anxietate şi de jenă, fie o teamă profesională, trezindu-i gândul că o
tăcere îndelungată semnalează un eşec, de unde şi vine tendinţa de a
încheia prematur întrevederea.
Tăcerea în cazul clientului poate indica prezenţa uneia dintre
următoarele stări:
• clientul simte că a spus prea mult despre un anume subiect;
• simte nevoia de timp pentru a gândi răspunsul;
• şi-a amintit ceva şi s-a “retras în sine”.
Este important să nu ne gândim la un răspuns empatic, ci să ne
acordăm timp pentru a înţelege esenţa mesajului. Răspunsul nostru
212
trebuie să fie succint şi să se refere la povestea clientului sau să provoace

autoexplorarea situaţiei în care el se află. Empatia nu poate fi exprimată
de lipsa unui răspuns, de o întrebare, de folosirea unui clişeu, sau de
acţiunea imediată.
Focalizarea comunicării pe ceea ce este semnificativ
Reprezintă una din deprinderile importante în consilierea
persoanelor ce vor să adopte un copil.
În cadrul unei întrevederi, explorarea situaţiei clientului poate fi
amplă, cuprinzătoare, iar alteori aparent tangenţială, în ambele cazuri
asistentul social făcând eforturi de a realiza scopul sau obiectivul stabilit
pentru interviu.
Asistentul social trebuie să menţină un careva echilibru între
aspectele potenţial conflictuale ale comunicării:
• Comunicarea trebuie încadrată în albia normalului, în limite
care să nu permită pierderea sau ignorarea unor informaţii
importante pentru procedura adopţiei;
• atenţia trebuie concentrată asupra celor mai importante
momente care au o implicare afectivă mai profundă;
• discuţia trebuie ghidată în aşa fel ca să fie atins obiectivul
propus.
E important să ne concentrăm atenţia esenţei mesajului clientului şi
să ne întrebăm:
• Este oare clientul într-adevăr îngrijorat de subiectul discuţiei?
• Îl putem ajuta să-şi rezolve problema?
Uneori, obiectul îngrijorării clientului nu a fost exprimat (de
exemplu, teama de o boală sau de moarte). De obicei, atunci când clienţii
vin la un asistent social, ei au multiple probleme, se confruntă cu
dificultăţi în creşterea copiilor. De aceea, este necesar ca asistentul social
213
MARCELA DILION
să scoată în vileag acele probleme care cer ajutor imediat şi soluţionare

neîntârziată. Egan (1986) recomandă câteva principii demne de urmat în
cazul în care clientul se află într-o stare de criză:
• concentraţi-vă asupra aceea ce pare cel mai important;
• concentraţi-vă asupra subiectului faţă de care clientul este gata
să coopereze, chiar dacă acesta nu poate fi cel mai important
pentru asistentul social;
• iniţial, concentraţi-vă asupra unei probleme mai puţin
importante, dar care este mai uşor abordabilă şi duce la succes.
Astfel, veţi impulsiona abordarea altor probleme, mult mai
complicate.
Sumarizarea
Se referă la clarificarea celor spuse de client, constituind un sprijin
în focalizarea pe subiecte specifice. Dintr-un anumit punct de vedere, ea
este o parafrazare extinsă: ascultăm spusele clientului, selectăm ceea ce
pare esenţial şi retransmitem mesajul într-o formă mai succintă, în alţi
termeni, dar având acelaşi conţinut. Se urmăreşte scopul de a verifica
dacă cele expuse de client au fost corect înţelese de asistentul social. În
anumite momente ale întrevederii sumarizările au însemnătate sporită:
• clientul simte o puternică emoţie şi are nevoie de timp pentru a
reflecta asupra ei şi a coopera;
• devine furios, motivul fiind evident sau mai puţin clar;
• este angajat într-un mecanism de rezistenţă sau autoprotecţie;
• are teama de a nu spune ceva ce-i poate crea o stare de
disconfort (anxietate).
Totuşi, este extrem de important să intervenim pentru a rupe
tăcerea. În funcţie de felul cum interpretăm tăcerea clientului şi dacă
suntem convinşi de necesitatea acestei intervenţii, putem folosi una dintre
următoarele modalităţi de intervenţie:
214
1. Spuneţi “Înţeleg” sau “Mm…”, apoi aşteptaţi un moment.

2. Repetaţi sau subliniaţi ultimul cuvânt sau cuvinte ale clientului.
3. Repetaţi sau subliniaţi ultima propoziţie a clientului sau
reformulaţi-o sub forma unei întrebări.
4. Sumarizaţi sau reformulaţi ultima afirmaţie.
5. Spune-ţi “şi” sau “dar” sub forma unor întrebări, ca şi cum
aşteptaţi o continuare.
6. Spuneţi “Este greu să vorbeşti”.
7. Spuneţi “ Probabil că încerci să te gândeşti la ce să spui”.
8. Spuneţi “Probabil că îţi este teamă să spui, să exprimi ce simţi
sau gândeşti”.
9. Spuneţi “Mă întreb dacă te gândeşti la mine”.
10. Dacă toate aceste încercări eşuează, va trebui să respectăm
tăcerea clientului.
6.6. Istoricul social al dezvoltării copilului

Ne referim la istoricul social ca metodă generală în lucrul cu
clienţii/beneficiarii. În acest capitol ne vom opri la istoricul dezvoltării
copilului care urmează să fie adoptat sau plasat într-o instituţie.
Dosarul social al unui copil care urmează să fie adoptat sau
instituţionalizat, indiferent de forma de protecţie, trebuie să cuprindă un
corpus de informaţii, cât mai concludente, cu privire la istoricul copilului.
Ca şi anchetele sociale, istoricul social al copilului este redactat şi
completat periodic de asistentul social, care urmăreşte evoluţia acestuia.
Acest document trebuie să conţină cel puţin următoarea informaţie:
• Naşterea: normală (la termen); cu suferinţe (înainte de termen);
reacţiile părinţilor referitor la naşterea copilului; starea de sănătate a
copilului în primele săptămâni de viaţă.
215
MARCELA DILION
• Evoluţia stării psihomotorii: normală sau întârziată; vârsta la

care a mers singur; momentul când a pronunţat primele cuvinte
inteligibile; eventuale observaţii cu privire la comportamentul motor:
strânge, aruncă, mers neliniştit etc.
• Statutul juridic al copilului: provine dintr-o familie organizată;
în afara căsătoriei; abandonat.
• Internarea în spital, casă de copii, şcoală specială etc.: data
internării; motivele internării; persoana/persoanele care au însoţit copilul;
eventuale internări anterioare (perioade, motive, locul, denumirea
instituţiei etc.)
• Gradul de adaptabilitate la solicitările mediului: adaptarea
(lentă, rapidă, fenomene de respingere); activ, pasiv sau hiperactiv;
comunică uşor cu adulţii, este prea dependent; are manifestări de egoism,
de gelozie; plânge uşor (care sunt motivele: singurătatea, lipsa de
afecţiune, nostalgia etc.); acte stânjenitoare în raporturile cu alţi copii;
cruzime, ameninţare, violenţă.
• Informaţii în legătură cu viaţa şi personalitatea copilului din
perioada în care a trăit în familie: timpul petrecut în familie; persoanele
care l-au observat; firea tipului psihologic; introvertit (comportament
caracterizat prin orientarea spre viaţa interioară, dezinteresându-se de
viaţa exterioară, cu alte cuvinte – o fire închisă, singuratică,
necomunicativă); extrovertit – opusul tipului introvertit, fire deschisă,
comunicativă, exuberantă etc.; limbajul trupului (mimica, dinamica
mişcărilor); gradul de sociabilitate; pasiunile copilului manifestate în
familie. În ce măsură a fost încurajat de părinţi sau de ceilalţi membri ai
familiei; relaţiile de prietenie cultivate cu alţi copii (preferă copii mai
mari de vârsta sa sau mai mici); tipurile de activităţi comune; priceperile,
îndemânările copilului – percepute în familie; reacţiile copilului la
realizarea unei activităţi, insuccesul unei acţiuni; reacţiile la evenimentele
din jur; manifestările copilului care derutează pe cei din jur; opinia pe
216
care părinţii cred că o are copilul faţă de sine însuşi (cum se

autoapreciază).
• Date privind activitatea preşcolară / şcolară a copilului:
comportamentul din cadrul grădiniţei; gradul de frecvenţă la instituţiile
şcolare, rezultatele obţinute în ce priveşte însuşirea cunoştinţelor primare
sau elementare, comportamentul; atitudinea copilului faţă de aceste
instituţii.
6.7. Fişa de observaţie a copilului

De regulă, copiii instituţionalizaţi ar trebui evaluaţi periodic de
către asistenţii sociali pe baza fişelor de observaţie. Acestea se vor
întocmi repetat, la anumite etape, constituindu-se, împreună cu anchetele
sociale, în documente de bază pentru conturarea personalităţii copilului.
Aşadar, să observăm ce elemente cuprinde fişa de observaţie a copilului:
• Deprinderile de comunicare: verbală; nonverbală; lectura;
scrisul; prin telefon. Formele comunicării nonverbale: zâmbet, care apare
la scurt timp după naştere, fiind expresia unui contact vizual; privirea,
care constituie o formă de comunicare prin mijlocirea căreia putem
remarca anumite stări ale copilului (durere, plăcere, supărare, aşteptare
etc.), gestica, respectiv întinderea mâinilor, a întregului corp pentru a fi
luat în braţe, reflectă stări de disconfort sau relaxare, o anumită conduită
în momentele de abandon: tăcere, îmbufnare, oftat, geamăt etc.;
gânguritul, care reprezintă un element ce confirmă eforturile copilului de
a pronunţa primele cuvinte, care emite, de obicei, sunetele cele mai
frecvente.
• “Competenţa” şi “performanţa” sunt elemente ce apar treptat în
evoluţia copiilor ca urmare a manifestării lor tot mai frecvente şi sub
diferite forme în procesul comunicării. Asistentul social va avea
posibilitatea să constate capacitatea copilului de a decodifica limbajul
217
MARCELA DILION
adultului (deci, competenţa copilului), precum şi capacitatea de a

pronunţa cuvinte ca mijloc de comunicare (performanţa).
• Elementele dezvoltării fizice a copilului: starea de echilibru;
caracteristicile mersului; ţinuta; mişcările corpului, armonia şi supleţea
lor, dar şi, eventual, stângăcia în execuţie; dezvoltarea senzorială.
• Tipuri de adaptare
Adaptarea foarte bună presupune:
- despărţirea fără rezerve de persoana care l-a adus în leagăn;
- cercetarea permanentă, cu o curiozitate nedisimulată, a noului
mediu;
- stabilirea facilă de relaţii cu personalul instituţiei şi cu ceilalţi
copii.
Adaptarea bună presupune aceleaşi caracteristici ca şi în primul
caz, numai că, de astă dată, reacţiile sunt mai lente, copilul dând dovadă
de o anume stare expectativă:
Adaptarea dificilă se manifestă prin tensiune, nervozitate susţinută,
reţinerea tacită de mână a persoanei însoţitoare, insistenţe verbale:
scâncet, “mutism”, indiferenţă etc.
• Deprinderile de ajutorare:
- modul copilului de a servi la masă;
- ţinuta la masă în timpul conversaţiei;
- posibilităţile şi eforturile depuse pentru a se îmbrăca sau
dezbrăca singur ;
- mersul la toaletă;
- igiena zilnică;
- îngrijirea părului.
• Sindromul anxietăţii
Anxietatea faţă de cei din jur apare la 15-16 luni, manifestându-se
ca o tendinţă de apropiere faţă de o persoană pe care o confundă cu un
membru al propriei familii. În momentul când conştientizează că s-a
218
înşelat, copilul se retrage, rămânând cu imaginea omului necunoscut pe

care nu rareori o va evoca.
Anxietatea de separaţie se manifestă în jurul vârstei de doi ani, faţă
de mama sau faţă de persoana ce o substituie.
Anxietatea morală este consecinţa sentimentului de frică faţă de o
eventuală pedeapsă, complexul unei vinovăţii etc.
• Gradul de sociabilitate
Determinat de starea de confort psihic, gradul de sociabilitate poate
fi determinat în funcţie de: alimentaţia preferată, căldura pe care o
agreează, de atitudinea pe care o manifestă faţă de aerisire şi curăţenie,
dar şi faţă de afectivitatea celora cu care vine în contact, de necesitatea
dorită a protecţiei sau de sentimentul siguranţei de sine.
• Relaţiile copilului cu personalul instituţiei de ocrotire
Vor trebui să reţină atenţia asistentului, studiind astfel tipul de
relaţii care s-au statornicit între copil şi personalul instituţiei, afectivitatea
faţă de anumite persoane, ce consecinţe au eventualele vizite ale părinţilor
faţă de relaţiile statornicite între copil şi personalul instituţiei de ocrotire.
6.8. Evaluarea efectelor terapiei jocurilor asupra

comportamentului copiilor cu handicap
Printre “asistaţii” pe care îi mediază asistenţii sociali, în
perspectiva unei adopţii, de exemplu, se află şi copiii cu handicap.
Evaluarea evoluţiei lor comportamentale psihomotorii trebuie urmărită, în
mod activ, prin orice mijloace, dar şi printr-o modalitate specifică copiilor
cu handicap. Aceasta constă în aşa-numita terapie ludică a jocurilor, care
are o mare influenţă asupra acestor copii. Pentru evaluarea efectului pe
care diferitele categorii de jocuri o au asupra copilului se folosesc diferite
fişe, în funcţie de scopul urmărit, cum ar fi: fişa de explorare, fişa jocului
de socializare, fişa jocului de îndemânare, fişa jocului de imaginaţie.
219
MARCELA DILION
Pentru început, ne vom referi la fişa de explorare, care are drept obiect
observarea deprinderilor primare ale copilului cu dizabilităţi. Ca etape
evolutive pot servi înregistrarea deprinderilor faţă de:
Un obiect
- copilul priveşte şi urmăreşte un obiect în mişcare, în dreptul
feţei;
- apucă şi ţine jucăriile;
- duce jucăriile la gură;
- scutură jucăriile, le loveşte de masă, de podea etc.;
- examinează jucăriile, le roteşte în mână;
- freacă jucăriile în mâni, le loveşte de masă penru a face
zgomot;
- scapă şi/sau aruncă obiectele, urmărind ce se întâmplă, caută să
le recupereze;
- presează sau întinde obiecte.
Două obiecte
- loveşte un obiect de celălalt;
- ţine un obiect şi îl loveşte pe celălalt;
- pune un obiect în interiorul celuilalt;
- pune un obiect peste altul sau le acoperă pe ambele.
Mai multe obiecte
- îi place să producă diferite sunete cu jucăriile, ştie să repete
acţiunea;
- examinează obiectele şi le caută;
- ascunde şi caută obiectele;
- se joacă îndelung cu nisipul.
În încheierea fişei se notează:
- numele copilului;
220
- numele asistentului social;

- perioada observaţiei.
Fişa jocului de socializare se întocmeşte încă de la naştere, vizând
reacţiile copiilor faţă de persoanele cu care vin în contact: părinţi, alţi
membri ai familiei, personal medical etc. În cadrul acestei fişe trebuie să
se atragă atenţia la următoarele elemente:
Imitaţia
- zâmbeşte drept răspuns;
- se bucură când este legănat sau ridicat în braţe;
- imită mişcările limbii;
- continuă activitatea dacă adultul îl imită;
- imită sunetele de joacă emise de adult.
Jocul cu adulţii
- întinde o jucărie şi o dă;
- răspunde la jocuri bătând din palme;
- îi place să i se arate cărţi;
- imită acţiunile adulţilor cu jucăriile;
- realizează momentul când îi revine rândul într-un joc cu adulţii;
- aşteaptă să-i vină rândul în jocurile de grup.
Jocul cu alţi copii
- împarte bucuros jucăriile cu alţi copii, se joacă alături de alţi
copii;
- imită acţiunile altor copii;
- se alătură în jocurile de grup;
- respectă regulile unui joc simplu.
221
MARCELA DILION
Jocul de mişcare
Acesta presupune angajarea totală a copilului, dezvoltându-i
echilibrul şi mişcările de coordonare a corpului, stimulate de activităţi cu
caracter sportiv (alergări, sărituri).
Perioada dinaintea mersului
- ţine capul sus atunci când este ţinut de umeri;
- urmăreşte cu capul obiectele care sunt mişcate;
- îi place să fie rostogolit;
- se întoarce de pe burtă pe spate, fără ajutor;
- stă în picioare sprijinindu-se;
- ţine capul sus când este pus în poziţie aşezat.
Mersul
- merge cu ajutorul celorlalţi;
- cooperează la rostogolit;
- se târăşte pe scări şi se caţără pe mobilă;
- loveşte mingea cu piciorul fără să cadă;
- aruncă mingea, încearcă să o prindă fără să cadă.
Sărituri şi căţărări
- sare de pe treapta de jos fără să cadă, merge pe o scândură
distanţată de sol;
- se caţără pentru a ajunge la masă;
- fuge pentru a lovi mingea cu piciorul;
- merge corect pe tricicletă.
Fişa jocului de îndemânare reprezintă o modalitate de a înregistra
informaţii privind acţiunile individuale ale copilului cu dizabilităţi.
Acestea presupun o evaluare ritmică şi un control deosebit al mişcărilor.
Acţiunile de asemenea natură stimulează copilul la cusut, împletit, desen,
pictură. Eventualele greşeli în acţiunile copilului nu vor fi îndreptate de
222
adult, ci de către copil, care va fi lăsat să le corecteze, pe cât e posibil,

singur.
Fişa jocului de îndemânare cuprinde următoarele elemente:
Câştigarea controlului
- caută şi apucă obiectele;
- ţine jucăriile cu ambele mâini;
- lasă obiectele din mână;
- loveşte două jucării una de alta;
- prinde obiectul între degetul mare şi celelalte degete;
- bate toba;
- scoate şi introduce cercuri şi linii drepte.
Activităţi sociale
- introduce inele pe suport;
- construieşte turnuri din cuburi;
- pune şi scoate obiecte din cutii;
- foloseşte, în mod egal, ambele mâini;
- mânuieşte obiectele mici;
- încearcă să deseneze cercuri şi linii drepte.
Activităţi de precizie
- activităţi în care foloseşte ambele mâini;
- înşiră mărgele pe o aţă;
- aranjează obiectele după mărime;
- loveşte ţinte de la o distanţă;
- desenează oameni;
- taie cu foarfecele.
Când copiii încep să înţeleagă mai bine lumea şi să folosească
obiectele din jur, jocul cu acestea îi ajută să vorbească, stimulându-le,
223
MARCELA DILION
totodată, imaginaţia. Un asemenea tip de joc presupune participarea

efectivă a părinţilor sau a asistenţilor. Fişa jocului de imaginaţie include
următoarele compartimente:
Obiectele
- explorează obiectele prin văz şi pipăit;
- zâmbeşte şi mimează în oglindă;
- urmăreşte obiectul în cădere;
- caută şi găseşte obiectele ascunse;
- răsfoieşte o carte;
- imită acţiuni reale;
- manifestă interes pentru imagini.
Imaginaţie simplă
- se face că mănâncă singur sau se spală pe faţă;
- când se joacă cu altă persoană, se preface că se hrăneşte sau se
piaptănă;
- practică jocuri simple cu păpuşile;
- recunoaşte imagini prin sunete sau cuvinte.
Imaginaţie relativ dezvoltată
- execută jocuri de imaginaţie pe muzică şi versuri;
- se joacă cu marionetele;
- foloseşte obiecte imaginare;
- practică jocuri imaginare cu alţi copii.
Analiza atentă a fişelor de joc oferă asistentului social posibilitatea
de a constata etapele evolutive ale copilului, în anumite perioade,
activităţi predilecte, mişcări mai mult sau mai puţin precise etc. În dreptul
fiecărei activităţi de joc se va nota cu “DA” sau “NU” execuţia
momentului observat. În funcţie de frecvenţa unei notări, se va interveni
asupra momentelor mai puţin reuşite, pentru a stimula îndemânarea
copilului şi, eventual, corectarea unor mişcări.
224
6.9. Ancheta socială în procedura adopţiei

Fie că sunt întocmite periodic şi se constituie în documentele de
bază ale dosarului, care cuprinde istoricul social al copilului, fie că sunt
redactate la cererea instanţei judecătoreşti ori a comisiei pentru protecţia
copilului, anchetele sociale sunt, de regulă, “opera” unor profesionişti de
marcă, din rândul cărora, în primul rând, fac parte asistenţii sociali.
Indiferent dacă lucrează în sistemul instituţiilor sanitare de ocrotire a
copiilor, în şcoli speciale, în primării sau în cadrul altor autorităţi ale
administraţiei publice, asistenţii sociali s-au dovedit, datorită pregătirii lor
multidisciplinare, profesioniştii cei mai indicaţi să documenteze şi să
realizeze anchete sociale cu privire la asistaţii pe care îi mediază. În
procedura adopţiei ancheta socială reprezintă una din metodele cele mai
eficiente de acumulare a informaţiei, privind potenţialii părinţi adoptatori,
părinţii biologici sau copilul care urmează să fie adoptat.
Să observăm, spre exemplu, ipostazele în care se află asistentul
social care îşi desfăşoară activitatea efectiv în instituţiile pentru copii.
Asistenţilor sociali dintr-o astfel de unitate le revin următoarele sarcini:
• Să păstreze evidenţa şi să se ocupe de înregistrarea intrării şi
ieşirii copiilor ocrotiţi din instituţie.
• Să observe deficienţele existente în cadrul organizatoric general
al instituţiei de ocrotire şi colaborarea cu celelalte persoane în
vederea găsirii unui mediu adecvat dezvoltării psihice şi fizice
normale a copiilor.
• Să colaboreze cu ceilalţi specialişti în vederea integrării sociale
a copiilor cu dizabilităţi, în acest sens esenţială fiind urmărirea
programului zilnic de activitate a copiilor. De asemenea,
asistentul social va urmări şi progresele înregistrate de copii în
ce priveşte recuperarea şi dezvoltarea de deprinderi şi
aptitudini.
225
MARCELA DILION
• Să păstreze evidenţa copiilor plecaţi spre alte secţii şi instituţii

de ocrotire.
• Să ţină evidenţa mamelor beneficiare ale unui regim special de
ocrotire în cadrul instituţiei de copii.
• Să pregătească şi să întocmească dosarele sociale, iar, în cazul
copiilor abandonaţi, să se preocupe de completarea
documentaţiei respective.
• Să întreţină şi să cultive relaţii cu alte instituţii interesate în
activitatea de ocrotire şi protecţie socială, respectiv cu:
- instituţiile de provenienţă ale copiilor;
- instituţiile în care copilul urmează să fie integrat;
- comisiile pentru protecţia copilului;
- instituţiile judecătoreşti;
- mijloacele de comunicare în masă (ziare, radio, televiziune
etc.);
• Să întreţină relaţii cu anumite tipuri de familie:
- familia de provenienţă a copilului, lămurindu-se cauzele care au
adus la internarea copilului, precum şi posibilităţile de
reintegrare familială;
- cu familiile care au adoptat copii, urmărind respectarea cadrului
legal de integrare familială, precum şi condiţiile create pentru
creşterea, educarea şi dezvoltarea firească a copiilor;
- cu alte cupluri cu posibilităţi de adopţiune sau cu intenţii de a
accepta copii în plasament.
• Să ţină evidenţa transferurilor de copii ocrotiţi dintr-o instituţie
în alta.
• Să realizeze împreună cu echipele interdisciplinare, dar şi
individual, deplasări în teren pentru identificarea unor minori
226
abandonaţi, a familiilor din care provin aceştia. Cu acest prilej,

asistentul social redactează anchetele sociale, cu privire la
dezvoltarea socială a copilului, propunând strategii de
intervenţie în vederea ocrotirii corespunzătoare a copilului.
• Să contribuie la efectuarea unor cercetări ştiinţifice în teren şi la
publicarea rezultatelor investigaţiilor în scopul de a contribui la
modificarea mentalităţilor şi a reflexelor psihosociale, ale unor
generaţii mai în vârstă faţă de problemele protecţiei şi asistenţei
sociale în general.
Propunem următorul model de anchetă socială pentru persoanele
implicate în procedura adopţiei (modele de anchete sociale în caz de
adopţie sunt prezentat în Anexele 4 şi 5):
Numele şi prenumele subiectului asistat, adresa familiei:
- de când locuieşte pe adresa respectivă;
- care alte adrese a avut anterior.
Scopul anchetei. Reprezentarea asistentului social
- Cine este?
- De ce a venit?
- Ce scopuri urmăreşte?
Urmează conversaţia introductivă, în cadrul căreia are loc un
schimb preliminar de întrebări. În cadrul aceleiaşi întâlniri asistentul
social îşi va cere permisiunea de a lua note, eventual de a înregistra pe
banda de magnitofon conţinutul discuţiilor. Evident, discuţia va avea un
caracter strict profesional, fapt care va fi explicat partenerilor de dialog
pentru a evita, pe cât e posibil, stările de reţinere ori susceptibilitate ale
interlocutorului.
227
MARCELA DILION
Obiectivele anchetei sociale

Vor viza, cu deosebire, câştigarea încrederii interlocutorului
(părinţi, medici, rude, vecini etc.) în asistentul social care le va explica
obiectivul acţiunilor sale – reabilitarea şi reintegrarea familială, ocrotirea
copilului.
Măiestria asistentului social va consta în surprinderea, ca să
spunem aşa, a unor eventuale complexe care să motiveze comportamentul
faţă de copil (copii).
De exemplu, părinţii nu sunt recunoscuţi şi apreciaţi în plan social
de alte familii, vecini, colegi, prieteni etc., de unde şi manifestarea unui
anumit sentiment de frustrare, chiar de neîmplinire.
O mare importanţă o au şi formele limbajului nonverbal, cărora
asistentul social va trebui să le acorde o atenţie aparte. Analizate la
“rece”, atitudinile nonverbale pot spune mult. Dintre acestea, asistentul
social va reţine:
- poziţia corpului în timpul conversaţiei;
- expresia feţei;
- mimica;
- zâmbetul, privirea etc.
Asumându-şi riscul documentaţiei pentru o anchetă socială,
asistentul social trebuie să fie convins că poate să se confrunte cu
atitudini imprevizibile, uneori deloc comode, atât din partea părinţilor, a
familiei lărgite, cât şi din partea altor interlocutori (suspiciuni,
neîncredere, teamă, agresivitate, ostilitate, limbaj violent, chiar vulgar,
indiferenţă, nemulţumire, dar şi sensibilitate şi emoţii exagerate,
încredere, curiozitate etc.).
Astfel de amănunte trebuie reţinute, fiindcă, în momentul
concluziilor, toate aceste detalii ajută la realizarea unei imagini de
ansamblu asupra copilului, asupra familiei sale, asupra cadrului social pe
care l-a părăsit etc.
228
Situaţia socială a mamei

Acest compartiment va include informaţii referitoare la nume,
prenume; numele purtat anterior (dacă e cazul); locul şi data naşterii
(anul, luna, ziua); starea civilă (căsătorită; necăsătorită; trăieşte în
concubinaj; divorţată; văduvă – prin deces sau prin divorţ; mamă
singură); profesia (ocupaţia; locul de muncă); domiciliul (casă,
proprietate personală; cu chirie; stabilă; flotantă); date privind familia
mamei (statutul juridic: legal constituit; disociată; copil abandonat; copil
adoptat; alte situaţii; persoane cu handicap, psihopate sau cu boli grave în
familia de origine a mamei; relaţiile actuale ale mamei cu familia de
origine); starea de sănătate a mamei (boli cronice; boli psihice; alcoolism;
tabagism; dependenţă de droguri; alte tulburări de comportament; sarcina
din care a provenit copilul; evoluţia sarcinii); atitudini faţă de copilul
instituţionalizat şi faţă de personalul instituţiei.
Situaţia socială a tatălui
Va cuprinde date referitoare la nume, prenume; locul şi data
naşterii (anul, luna, ziua); starea civilă (căsătorit; necăsătorit; concubinaj;
divorţat); profesia (ocupaţia; locul de muncă); domiciliul; date privind
familia tatălui (statutul juridic: legal constituit; disociată; copil abandonat;
copil adoptat; alte situaţii; persoane cu handicap, psihopate sau cu boli
grave în familia de origine a tatălui; relaţiile actuale ale tatei cu familia de
origine); starea de sănătate a tatălui (boli cronice; boli psihice; alcoolism;
tabagism; boli venerice; dependenţă de droguri; SIDA; alte tulburări de
comportament), atitudini faţă de copilul instituţionalizat şi faţă de
personalul instituţiei.
Date privind ceilalţi membri ai familiei
Numele şi prenumele; data şi locul naşterii; cine îi îngrijeşte; starea
sănătăţii; statutul juridic; unde locuiesc; probleme sociale cu care se
confruntă; comportamentul şi atitudinea lor faţă de copilul
instituţionalizat.
229
MARCELA DILION
Situaţia materială a familiei

Locuinţa: tipul (casă cu curte; apartament la bloc); tipul de
proprietate (de stat; proprietate personală; chiriaş; locuinţă cu folosinţă
exclusivă; locuinţă în comun); gradul de confort (numărul de camere de
locuit; baie; bucătărie; apă curentă; încălzire; mobilierul casei); veniturile
familiei (pentru fiecare membru al familiei în parte; venitul lunar mediu;
alte surse de venituri ale familiei); principalele cheltuieli lunare (chirie;
întreţinere; hrană; îmbrăcăminte, încălţăminte; cheltuieli pentru sănătate,
igienă, cultură etc.; alte cheltuieli).
Convingerile şi atitudinile membrilor familiei faţă de alţi membri
- vizitarea acestuia în instituţia de ocrotire (frecvenţa vizitelor:
rar, obişnuit, deloc);
- vizita în instituţie are o motivaţie reală, afectivă sau
superficială, “de ochii lumii”;
- copilul nu acceptă vizite, de indicat cauza;
- dacă sunt de acord cu posibilităţile unei adopţii, ale unui
plasament familial etc.?
Imaginea socială a familiei
Pentru conturarea acestei imagini, asistentul social va solicita, cu
tact şi politeţe, opiniile vecinilor, prietenilor sau ale cunoştinţelor familiei
respective. Din aceste discuţii, ca şi din alte investigaţii, asistentul social
va încerca să-şi formeze o imagine cât mai concludentă despre membrii
familiei respective, astfel încât concluziile sale să fie cât mai obiective.
Acest model de anchetă socială poate fi modificat şi adaptat în
funcţie de subiectul mediatizat, deoarece la dosarul social al copilului, în
perspectiva adopţiei, trebuie să se afle anchete sociale care se referă nu
numai la copiii candidaţi la adopţie, dar şi anchete sociale privind
potenţialii părinţi adoptatori. Cei ce au competenţa de a decide asupra
adopţiei, trebuie să dispună şi de alte anchete sociale, din care să rezulte
230
informaţii cât mai întemeiate cu privire la cuplurile interesate în adopţie,

precum şi la alte persoane sau instituţii care au “jucat” un anume rol în
viaţa copilului.
Oricum, din analiza informaţiilor pe care le cuprind anchetele
sociale trebuie să rezulte clar cel puţin următoarele concluzii:
• dacă adopţia se face în interesul prioritar al copilului;
• dacă nu se urmăresc, prin adopţie, scopuri orientate împotriva
copilului şi legii;
• în ce măsură adoptatorii îndeplinesc condiţiile ce li se cer
părinţilor;
• temeinicia motivelor de încuviinţare a adopţiei, în situaţia în
care, între adoptator şi cel ce urmează să fie adoptat există o
diferenţă mai mică de 18 ani;
• temeinicia motivaţiei încuviinţării adopţiei, când cel ce
urmează să fie adoptat a atins vârsta majoratului.
Iată doar câteva dintre concluziile care se pot desprinde din
informaţiile cuprinse în anchetele sociale. Cum spuneam, acestea se
efectuează în oficiu, pentru completarea periodică a dosarului social al
copilului, la solicitarea organelor împuternicite să dispună de informaţii
privind copiii care urmează să fie plasaţi în familiile adoptatoare la
cererea instanţelor judecătoreşti, a comisiilor pentru protecţia copilului,
dar şi la solicitarea unor instituţii de ocrotire, ca şi a altor organe de stat,
neguvernamentale sau a agenţiilor de adopţii abilitate legal să acţioneze
în acest domeniu.
Sintetizând cele expuse să reţinem că, în fiecare caz, din anchetele
sociale trebuie să rezulte elemente edificatoare cu privire la:
231
MARCELA DILION
• personalitatea, starea de sănătate şi situaţia economică a

adoptatorului, viaţa sa familială, condiţiile de locuit,
aptitudinile parentale etc.;
• motivele pentru care solicită adopţia;
• relaţiile de afectivitate care s-au statornicit între copilul
candidat la adopţie şi adoptator;
• detalii în legătură cu starea de sănătate a copilului,
antecedentele acestuia;
• sentimentele copilului faţă de potenţialii săi părinţi adoptatori.
232
7. METODE ŞI TEHNICI
DE CERCETARE ŞI PREVENIRE A DELINCVENŢEI
Capitolul 7.
METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ŞI
PREVENIRE A DELINCVENŢEI
7.1. Devianţa şi delincvenţa. Etiologia comportamentului

delincvent
Noţiunea de devianţă desemnează, în înţelesul său cel mai general,
îndepărtarea, abaterea sau noncomformismul indivizilor faţă de normele
şi valorile sociale. În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca
fiind alcătuită din comportamente care violează normele (scrise sau
nescrise) ale societăţii sau ale unui grup social.
Deci, un comportament deviant este un comportament “atipic”,
care se abate de la poziţia standard şi încalcă normele socialmente
recunoscute şi acceptate în cadrul unei anumite societăţi.
La fel ca şi criteriile de definire, criteriile de clasificare a devianţei
sunt multiple. Cele mai frecvente criterii de clasificare sunt următoarele:
a) natura devianţei
• devianţa pozitivă, care se referă la finalităţile pozitive ale
unui act deviant (inovaţia, invenţia)
• devianţa negativă îndreptată contra valorilor unui grup
social (infracţiunile);
b) forma de manifestare a devianţei
• devianţa “deschisă” – identificată de agenţiile de control
social
• devianţa “ascunsă”, care caracterizează cel mai des
“patologiile sexuale” sau actele de corupţie;
233
MARIA BULGARU, OXANA ISAC
c) tipul de devianţă
• devianţa penală (infracţiunile)
• devianţa sexuală (delictele sexuale)
• devianţa politică (terorismul)
• devianţa religioasă (fanatismul)
• devianţa autoagresivă (suicid, consumul de droguri)
• devianţa familială (maltratarea);
d) caracterul individual sau de grup al devianţei. Spre deosebire
de devianţa strict “individuală”, cea de “grup” implică socializarea în
cadrul unor subculturi deviante, la baza cărora stau anumite norme, valori
şi stiluri de viaţă (cazul organizaţiilor criminale, al reţelei prostituţiei şi
vânzării de droguri);
e) caracterul “normal” sau “patologic” al actului de devianţă
comis. Devianţa aşa-zis “normală” este considerată de cea mai mare parte
a membrilor grupului social sau ai societăţii ca o practică firească,
deoarece este manifestată sau practicată de largi segmente de populaţie
(fumatul, consumul de alcool, sexualitatea premaritală).
Spre deosebire de devianţa normală, devianţa patologică intră în
conflict cu morala publică şi normele sociale, ameninţând stabilitatea şi
securitatea socială a grupurilor. Din această categorie face parte
delincvenţa, care implică reacţii puternice de control social.
În ansamblul formelor particulare de devianţă, delincvenţa (sau
infracţionalitatea) are gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece
afectează cele mai importante relaţii şi valori sociale şi încalcă regulile şi
normele morale sau juridice care orientează comportamentele indivizilor.
În literatura de specialitate se disting următoarele trăsături ale
delincvenţei:
a) violarea unei anumite legi care prescrie acţiuni împotriva celor
care o încalcă;
234
b) manifestarea unui comportament contrar codurilor morale ale

grupului;
c) săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru
indivizi sau grupuri sociale.
Fenomenul delincvenţă prezintă aspecte şi forme diferite, în
funcţie de săvârşirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor penale
comise de către diferiţi indivizi. În baza acestor criterii deosebim
următoarele categorii de delincvenţă:
a) delincvenţa reală, denumită adeseori “cifra neagră” a
delincvenţei, alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale care au
avut loc în realitate;
b) delincvenţa descoperită reprezentată de acea parte a faptelor
antisociale săvârşite care a fost identificată de către organele de control
social;
c) delincvenţa judecată reprezintă acea parte din delincvenţa
“descoperită” care ajunge să fie judecată.
La prima vedere, delincvenţa apare ca fenomen juridic, dar prin
determinările sale profunde, prin consecinţele induse ea reprezintă un
fenomen social, deoarece abaterile şi încălcările legii lezează cele mai
importante valori şi relaţii sociale. Anume prin aceste aspecte delincvenţa
dobândeşte un caracter antisocial, devenind obiectul de studiu al mai
multor ştiinţe sociale, cum sunt: sociologia, criminologia, psihologia,
asistenţa socială etc.
Amploarea şi intensitatea fenomenului de delincvenţă socială
obligă la luarea în considerare a întregului complex de determinante,
dintre care cele mai importante sunt:
• dimensiunea statistică de evidenţiere evolutivă în timp şi spaţiu
a fenomenului de delincvenţă (în procente, medii);
235
• dimensiunea juridică care evidenţiază:

- tipul normelor juridice violate prin acte antisociale,
- gravitatea prejudiciilor produse,
- felul sancţiunilor adoptate,
- modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
• dimensiunea sociologică pune accentul pe explicarea şi
prevenirea socială a delictelor în raport cu multiple fenomene de
dezorganizare existente în societate;
• dimensiunea psihologică evidenţiază structura personalităţii
delincvente, atitudinea delincventului faţă de fapta comisă;
• dimensiunea economică subliniază aşa-zisul cost al delictului
prin evidenţierea consecinţelor directe şi indirecte ale diferitelor delicte
din punct de vedere material;
• dimensiunea prospectivă care presupune studierea evoluţiei în
viitor a delincvenţei.
Trecerea în revistă a acestor dimensiuni atestă caracterul
interdisciplinar al fenomenului de delincvenţă, ceea ce face extrem de
dificilă abordarea şi studierea ansamblului de infracţiuni produse într-o
societate.
Analizată dintr-o perspectivă multidisciplinară, etiologia
delincvenţei angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în
jurul întrebărilor fundamentale:
• Ce anume îi determină pe indivizi să comită acte delincvente?
• Cum pot fi prevenite asemenea acte?
• Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite delincvente?
Răspunsurile la aceste întrebări s-au divizat în trei direcţii:
236
Prima direcţie susţine că la baza comportamentului delincvent stă

structura biologică şi personalitatea individului. Această direcţie implică
următoarele:
• punctul de vedere biologic-constituţional, potrivit căruia
factorii biologici şi genetici au o contribuţie hotărâtoare în geneza
delincvenţei (C.Lombrozo);
• orientarea neuropsihică – presupune că actele criminale sunt
săvârşite preponderent de către personalităţi patologice (H.H.Goddard);
• orientarea psihoindividuală – se susţine ideea că caracteristicile
personalităţii generează frustrări şi agresivitate (G.Tarde);
• orientarea psihosocială apreciază că individul nu se naşte
criminal, ci este socializat negativ (Z.Freud).
A doua direcţie consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare,
de neintegrare socială, generând un conflict dintre idealurile individului
şi ofertele sociale. În cadrul acestei direcţii se pot distinge următoarele
orientări:
• statistico-normativă – vizează variaţiile ce se înregistrează în
rata delincvenţei (A.Quetelet);
• macrosocială – urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca
determinative ale actelor de delincvenţă (C.R.Shaw, H.D.McKay,
E.Durkheim, R.K.Merton).
A treia direcţie este concretizată în teoria cauzalităţii multiple
care susţine că fenomenul de delincvenţă are determinare multicauzală de
natură internă (biologică şi psihologică) şi externă (economică, socială,
culturală) aflate în relaţii de reciprocitate.
237
7.2. Metodologii de testare a propensiunii spre delincvenţă

Metodologia cercetării fenomenului de delincvenţă1 reprezintă un
domeniu foarte important al practicii sociologice, deoarece de modul în
care se culeg datele şi se analizează conţinutul lor informaţional depinde
conturarea unor direcţii de acţiune pentru prezent şi viitor, elaborarea
unor programe unitare de prevenire, care să ţină seama de multiplele
determinări şi condiţionări cauzale ale fenomenului. Insuficienta atenţie
acordată acestei laturi fundamentale a investigaţiei de teren constituie una
dintre cauzele principale ale erorilor care se comit în evaluarea
semnificaţiei actelor de încălcare a normelor penale de către indivizi, prin
ignorarea caracterelor particulare ale universului familial în care se
socializează aceştia, a ansamblului de factori care determină
transformarea unei conduite deviante ocazionale în conduită infracţională
structurală şi persistentă.
În acest context de idei cea mai importantă condiţie a validităţii şi
eficacităţii cercetării întreprinse în acest domeniu o reprezintă situarea ei
pe o bază metodologică temeinic fundamentată, constând într-un
ansamblu unitar de instrumente şi tehnici prin intermediul cărora să poată
fi identificată interacţiunea diferitelor variabile cu caracter psihologic,
pedagogic, sociologic şi criminologic care contribuie la explicaţia şi
predicţia delincvenţei. Din acest punct de vedere operaţional,
metodologia cercetării transgresiunii normelor penale are un specific
aparte, care nu se reduce la instrumentele tradiţionale ale sociologiei, ci
implică o totalitate de metode şi tehnici preluate din metodologiile
specifice ale pedagogilor şi psihologilor, din corpul de metode şi tehnici
ale statisticienilor, economiştilor, juriştilor, medicilor, ale celorlalte
categorii de specialişti care activează în domenii conexe cu cel ce îşi
1
Vezi: S.M.Rădulescu, D.Banciu. Introducere în sociologia delincvenţei
juvenile. -Bucureşti, 1990, cap.IV.
238
propune să definească tendinţele prezente şi viitoare ale delincvenţei.

Dimensiunile analitice (statistică, criminologică, sociologică, psihologică,
prospectivă) implicate în evaluarea cantitativă şi calitativă a fenomenului
delincvenţional nu pot fi operaţionalizate decât cu ajutorul unei
metodologii complexe, care să ţină cont de caracterul:
1) obiectiv al infracţiunii – stabilirea condiţiilor cu caracter juridic
care pun în dependenţă conduita individului de reglementările
legislaţiei;
2) subiectiv – particularităţile procesului de dezvoltare biologică a
individului, conţinutul socializării morale primite în familie,
influenţe şi incitări primite din partea anturajului etc.
În acest sens, utilizarea conjugată a unor tehnici curente, cum sunt
experimentele psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice,
biografiile, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice,
evaluările dosarelor penale, poate aduce multiple clarificări fenomenului
de delincvenţă. Definindu-se prin triplul ei caracter (explicativ-
informaţional, predictiv, operaţional), metodologia utilizată în evaluarea
cantitativă şi calitativă a fenomenului în cauză trebuie să permită atât
stabilirea unor relaţii constante între fapte, contexte de viaţă şi structuri
sociale generatoare de conduite delincvente, cât şi estimarea unor tendinţe
în baza cărora se poate elabora un program adecvat de măsuri.
Metoda testelor permite o descriere cantitativă, controlabilă a
comportamentului unui individ plasat într-o situaţie definită, prin referire
la comportamentul indivizilor dintr-o grupă plasată în aceeaşi situaţie.
Printre cele mai utilizate teste în acest domeniu se numără:
• testele de inteligenţă;
• testele de personalitate;
• testele sociometrice;
• testele proiective.
239
Majoritatea din aceste teste, încercând să surprindă gradul de

inteligenţă, trăsăturile de caracter, constantele personalităţii, atitudinile
morale şi modul de dispunere a relaţiilor în anturaj, identifică
propensiunea spre delincvenţă. O deosebită utilitate în acest sens au
testele proiective, definite de către Zawrence Frank ca o “metodă de
studiu a personalităţii, care confruntă subiectul cu o situaţie la care el va
răspunde în funcţie de semnificaţia acesteia pentru el”1. Altfel spus,
“proiecţia” constă în transferarea unui proces subiectiv asupra unei
situaţii obiective.
În continuare vom analiza câteva dintre aceste teste.
Testul Rorschach
Acest test constă în prezentarea unor pete de cerneală subiectului,
acesta trebuind să indice imaginile pe care le vede. Creatorul acestui test,
psihiatrul elveţian H.Rorschach, a utilizat în primele sale experimente
15 planşe cu pete de cerneală, apoi 12 şi, în final, s-a limitat la 10, care
cuprind pete clasificate în trei categorii: negre cu nuanţe de gri, negre cu
nuanţe de roşu şi colorate. Pentru caracterologie prezintă importanţă atât
forma obiectelor, cât şi identificarea culorii. De exemplu, indicarea unei
forme precise denotă o bună capacitate de concentrare şi observaţie, în
timp ce mişcarea unui obiect arată o puternică tendinţă de introversiune,
imaginaţie şi productivitate interioară. La rândul lor, culorile pot
semnifica diferite tendinţe de extraversiune. După Rorschach, caracterul
constă într-o anumită proporţie între introversiune (mişcarea obiectelor)
şi extraversiune (culoarea lor). Bazat pe această proporţie, Rorschach a
stabilit patru tipuri de indivizi:
1) intratensivi – pentru care culoarea este mai puţin vizibilă decât
mişcarea, caracterizaţi printr-o viaţă interioară bogată, voinţă, imaginaţie
şi relaţii puternice;
1
L.Frank. Modern Clinical Psychiatry. -London, 1977, p.227.
240
2) extratensivi – pentru care mişcarea este mai puţin vizibilă decât

culoarea, caracterizaţi prin sociabilitate şi spirit practic;
3) ambiegali – pentru care mişcarea este egală cu culoarea,
caracterizaţi printr-o bună dotare interioară şi echilibru psihic adecvat;
4) coartaţi – pentru care nu există semnificaţie nici în culoare, nici
în mişcare, caracterizaţi prin pedanţă, rezonanţă afectivă slabă,
melancolie, deprimare etc.
Fiind util pentru identificarea unor trăsături caracteristice
delincventului, testul Rorschach oferă informaţii preţioase asupra unor
caracteristici ale personalităţii, asupra conflictelor intra- şi interpersonale,
ca şi asupra motivaţiilor specifice ale unor eventuale conduite cu caracter
antisocial.
Testul de percepţie tematică
Elaborat de H.A.Murray (1943), acest test constă într-un set de
30 de desene care reproduc o serie de personaje aflate într-o situaţie
ambiguă. Subiectului i se cere să-şi imagineze istoria acestor personaje,
inventând câte o poveste pentru fiecare planşă. Scopul testului constă în
revelarea anumitor tendinţe inhibate şi profunde pe care individul nu le
poate conştientiza. Interpretarea unui asemenea test permite evidenţierea
a trei niveluri ale personalităţii:
• tendinţele refulate;
• gândirea interioară;
• comportamentul.
Astfel, în timp ce analiza lui “formală” dă posibilitatea dezvăluirii
gradului de înţelegere a sarcinii de efectuat şi a interpretării stilului şi a
limbajului utilizat, analiza “conţinutului” testului de percepţie tematică
permite descifrarea unor tendinţe latente constând în: forme agresive şi
autoagresive, dominaţie, supunere, protecţie, independenţă, dependenţă
etc. În acest mod, se oferă o listă completă a dificultăţilor cu care se
241
confruntă subiectul, a originii acestora şi se încearcă evaluarea gradului

său de adaptare la diverse situaţii inter-individuale. Testul este util pentru
evidenţierea unor sentimente şi atitudini ale indivizilor faţă de anumite
persoane (părinţi, educatori, învăţători, prieteni) şi situaţii sociale
frustrante, ca şi pentru descifrarea unor motivaţii şi tendinţe care grevează
asupra conduitei: impulsivitate, agresivitate, echilibru, inerţie etc.
Testul Rosenzweig
Este un test de frustrare, cuprinzând 24 de desene, care reproduc
două personaje plasate într-o situaţie frustrantă: primul îşi prezintă opinia
sa asupra acestei situaţii, iar al doilea personaj (cu care trebuie să se
identifice subiectul) urmează să-şi exprime reflecţia sa asupra acestei
situaţii. Astfel, fiecare desen cuprinde două chenare: unul în care este
cuprinsă vorbirea persoanei frustrate sau frustrante, altul gol, care
urmează să fie completat de subiect. Testul Rosenzweig permite
evidenţierea anumitor tendinţe agresive sau masochiste, care defineşte
individul caracterizat prin tendinţe antisociale. Sunt posibile trei direcţii
de dirijare a agresiunii:
• extrapunitivă, în cadrul căreia agresivitatea este proiectată spre
exterior, asupra individului care este cauza frustrării;
• intrapunitivă, în cadrul căreia subiectul se autoacuză;
• impunitivă, în cadrul căreia se minimalizează situaţia frustrantă,
evitându-se implicarea oricărei responsabilităţi.
Prin identificarea acestei direcţii pot fi depistate unele dezechilibre
afective. Ipoteza fundamentală care stă la baza testului se referă la ideea
că violenţa conduitelor agresive este direct proporţională cu intenţia
motivaţiei frustrante.
Testul Szondi
Creatorul testului, psihologul de origine maghiară Szondi, susţine
ideea că fiecare individ realizează inconştient o polaritate ascunsă, care
242
poate fi evidenţiată prin alegerea unor obiecte care-l atrag. Testul constă
din 6 seturi de fotografii, fiecare cuprinzând câte 8 fotografii care
reprezintă bolnavi psihici. Subiectului i se prezintă fiecare set în parte,
cerându-i-se să aleagă câte două fotografii care conţin figuri ce-i sunt
simpatice şi două fotografii reproducând figuri care-i apar antipatice. În
total se obţine un număr de 24 de fotografii, dintre care 12 corespund
unor indicaţii de preferinţe, iar altele 12 – unor indicaţii de respingere.
Înregistrate pe fişa corespunzătoare, răspunsurile oferă posibilitatea
construirii unor diagrame ce relevă tendinţele fundamentale şi
caracteristicile antisociale ale personalităţii individului. Szondi consideră
că fiecare individ este constrâns să aleagă fotografiile în funcţie de
genotropismul său profund, deoarece genele sale îl pot defini în mod
fundamental ca structură caracterială.
Testul Minnesota
Testul este reprezentat de un chestionar care cuprinde 550 de itemi
construiţi astfel încât să permită evaluarea principalelor caracteristici ale
personalităţii şi capacitatea de adaptare a acesteia la diferite situaţii
sociale. Punctul de vedere în funcţie de care este construit testul
Minnesota încearcă să distingă trăsăturile caracteristice unor deficienţe de
natură psihopatologică. Testul cuprinde 26 de categorii de întrebări al
căror conţinut se referă la o multitudine de aspecte. Subiectului i se cere
să clasifice toate enunţurile în trei categorii de răspunsuri: adevărat, fals,
nu ştiu. Aceste răspunsuri sunt ordonate în 9 scale clinice, fiecare dintre
ele permiţând evidenţierea unor caracteristici psihopatologice specifice:
ipohondrie, depresie, isterie, psihopatie, masculinitate – feminitate,
paranoie, psihastenie, schizofrenie şi hipomanie (vezi Tabelul 7.1). Deşi
fiecare dintre aceste scale se referă la un anumit sindrom clinic, o serie de
studii au demonstrat că ele au semnificaţii precise şi pentru domeniul
normal.
243
Tabelul 7.1
Rubricile itemilor testului Minnesota:
1 Stare generală a sănătăţii 9 întrebări
2 Simptome neurologice generale 19 întrebări
3 Simptome neuropsihice 11 întrebări
4 Motricitate şi coordonare 6 întrebări
5 Sensibilitate 5 întrebări
6 Sistem vasomotor, tulburări trofice, limbaj, organe 10 întrebări
de secreţie
7 Sistem cardiorespirator 5 întrebări
8 Sistem gastrointestinal 11 întrebări
9 Sistem genitourinar 5 întrebări
10 Obiceiuri 19 întrebări
11 Familie şi viaţă conjugală 26 întrebări
12 Profesiune 18 întrebări
13 Educaţie 12 întrebări
14 Viaţă sexuală 16 întrebări
15 Religie 19 întrebări
16 Politică –ordine – lege 46 întrebări
17 Comportament social 72 întrebări
18 Afectivitate – depresie 32 întrebări
19 Tendinţe obsesive şi coercitive 15 întrebări
20 Afectivitate – manie 24 întrebări
21 Idei delirante, halucinaţii, iluzii, tendinţe 31 întrebări
interpretative
22 Fobii 29 întrebări
244
Tabelul 7.1 (sfârşit)
23 Tendinţe sadice şi masochiste 7 întrebări

24 Morală 33 întrebări
25 Itemi privind masculinitatea şi feminitatea 55 întrebări
26 Încadrarea într-o situaţie nefavorabilă 15 întrebări
TOTAL: 550 întrebări
Interpretarea rezultatelor acestui test se obţine cu ajutorul unor

grile de evaluare, care permit identificarea profilului clinic al subiecţilor
şi depistarea unor tendinţe de devianţă, simptomatice pentru pronosticul
conduitelor ulterioare.
Toate testele prezentate se dovedesc utile în domeniul devianţei,
mai ales când se completează cu alte metode şi permit elaborarea unui
diagnostic asupra personalităţii individului, ca şi stabilirea unui pronostic
asupra tendinţelor conduitei sale viitoare. În ansamblul lor, rezultatele
acestor teste trebuie interpretate cu prudenţă, pentru a nu considera ca
definitive şi certe acele trăsături de caracter şi atitudini ce se manifestă cu
pregnanţă în situaţia experimentală, fără a fi valabile în situaţii sociale
reale.
7.3. Utilizarea scalelor de atitudini pentru estimarea

tendinţelor antisociale
Atitudinea reprezintă o variabilă latentă ale cărei manifestări sau
opinii permit evaluarea pe o scală obiectivă. În acelaşi timp ea este
răspunsul unui subiect, exprimat în termeni cantitativi, la întrebările unui
chestionar etalonat. Aprobând sau respingând o valoare sau normă
socială, atitudinea poate fi utilizată pentru a prezice şi explica anumite
reacţii ale conduitei în raport cu diferite situaţii sociale. În acest sens, ea
245
reprezintă probabilitatea apariţiei unui comportament definit într-o

situaţie definită.
Scalele de atitudine au o utilitate deosebită în cadrul cercetării
previzionale a fenomenului delincvenţă, atât pentru estimarea unor
conduite şi tendinţe cu caracter antisocial, cât şi pentru identificarea unor
reacţii de evaluare în raport cu diferite valori şi norme moral-juridice.
Vom prezenta în continuare cele mai cunoscute scale în acest domeniu.
Atitudini faţă de lege şi morală (1931)
Dezvoltată de M.R.Katz, această scală foloseşte procedeul lui
L.Thurstone, cunoscut creator al scalelor diferenţiale, bazat pe ideea că
judecăţile repetate privind intensitatea unei caracteristici se concentrează
în jurul unei medii descriind o curbă normală. Abaterea standard a mediei
repartiţiei normale devine unitatea de măsură a scalei. Fiind elaborată în
două variante (A şi B), scala este formată din 20 de itemi, care statuează
diferite judecaţi asupra legii şi moralei, cum ar fi: “legea este duşmanul
libertăţii şi al creativităţii”, “legea este cea mai importantă instituţie”,
“morala reprezintă înţelepciunea celor vârstnici” etc., asupra cărora
subiectul trebuie să se exprime fie favorabil, fie defavorabil. Acordul sau
dezacordul său cu judecăţile respective este estimat cu un anumit
procentaj, care se însumează într-un scor comun. Scorul individual
reprezintă mediana valorilor de scală a itemilor aprobaţi. Scorurile înalte
reflectă atitudini pozitive ale subiectului.
Atitudini faţă de justiţie (1936)
Este o scală sumativă de tip Likert elaborată de E.A.Rundquist şi
R.F.Sletto. Această scală cuprinde 5 grade de intensitate a răspunsurilor,
şi anume:
• complet de acord;
• de acord;
• nedecis;
• în dezacord;
• complet în dezacord.
246
Scala este formată din 22 de itemi, care măsoară atitudinile

indivizilor delincvenţi faţă de mecanismul justiţial – lege, judecători, jurii
şi instanţe de judecată, avocaţi etc. Subiecţii răspund fiecărui item prin
alegerea uneia din cele cinci alternative de răspuns. Alternativele de
răspuns pentru itemii pozitivi sunt ponderate începând de la 5 (complet de
acord) şi terminând cu 1 (complet în dezacord). Pentru itemii negativi
ponderile trebuie inversate. Scorul individual reprezintă suma
alternativelor ponderate pentru care a optat subiectul. Scorurile înalte
indică atitudini pozitive faţă de justiţie.
Atitudini faţă de lege şi justiţie (1958)
Dezvoltată de N. Watt şi B.A.Maher, această scală reprezintă un
set de 8 itemi de tip Likert, care-şi propun măsurarea atitudinilor faţă de
lege şi justiţie. Persoanele investigate răspund fiecărui item prin alegerea
uneia din cele trei alternative: de acord, în dezacord, fără opinie.
Scala este notată printr-un raport în cadrul căruia procentajul
răspunsurilor pozitive se împarte la suma procentajelor răspunsurilor
pozitive şi negative luate împreună. Valoarea maximă a acestui raport
este 1,0. Întrucât jumătate din numărul itemilor este formulată în sens
negativ, trebuie să se acorde o atenţie specială scorului dezacordului cu
itemii negativi şi să se aibă în vedere că reflectă, de fapt, răspunsuri
pozitive. Scorurile înalte indică atitudini pozitive faţă de lege şi justiţie.
Atitudini faţă de organisme juridice (1960)
Reprezentând un test de tip Likert, această scală a fost elaborată de
A.W.Chapman pentru a măsura atitudinile faţă de diferite instituţii
juridice. Subiecţii răspund prin alegerea uneia dintre cele 5 alternative de
răspuns: de la complet acord până la complet în dezacord. Scala este
notată prin însumarea răspunsurilor ponderate la diferiţi itemi:
răspunsului cel mai acceptabil din punct de vedere social (favorabil) i se
acordă nota 5, iar celui mai inacceptabil din punct de vedere social
247
(nefavorabil) – nota 1. Deoarece acordul cu itemii negativi este considerat

socialmente mai puţin acceptabil, pentru definitivarea scorului se
inversează nota. Scorurile înalte reflectă atitudini favorabile.
Atitudini faţă de delincvenţa juvenilă
Metoda evaluării, prin intermediul scalelor, a atitudinii faţă de
delincvenţa juvenilă reprezintă un instrument de măsurare a toleranţei sau
intoleranţei diferitelor persoane faţă de abaterile şi delictele comise de
minori şi tineri, dar şi o metodă de testare a gradului de severitate din
şcolile de reeducare pentru minori.
Scala elaborată de W.E.Alberts încearcă să măsoare un aspect
circumscris, şi anume: atitudinea faţă de delincventul minor ca persoană,
pentru ca, pe baza acestei evaluări, să se poată corecta procesul de
reeducare şi resocializare a minorilor delincvenţi. În constituirea acestei
scale se porneşte de la premisa existenţei, faţă de delincventul minor, a
două tipuri de atitudini:
1) o atitudine caracterizată prin severitate şi intransigenţă maximă
faţă de delictele şi abaterile comise de către minor;
2) o atitudine caracterizată prin moderaţie, răbdare şi înţelegere în
tot cursul procesului de reeducare a minorului delincvent şi,
implicit, mai corespunzătoare din punct de vedere
psihopedagogic faţă de delincvenţa juvenilă.
Determinând gradul de toleranţă sau intoleranţă faţă de diferitele
delicte comise de minori, această scală nu reprezintă ultimul criteriu în
aprecierea unor atitudini faţă de fenomenul delincvent juvenil ca atare.
Dar, totuşi, ea poate oferi o primă orientare în rândul subiecţilor
investigaţi.
248
7.4. Metode şi tehnici de predicţie a delincvenţei juvenile

Metodologiile cu caracter predictiv sunt printre cele mai
importante mijloace ştiinţifice aflate la îndemâna specialiştilor pentru
estimarea evoluţiei comportamentului deviant şi pentru descifrarea
tendinţelor fenomenului de delincvenţă în viitor. O contribuţie esenţială la
elaborarea şi fundamentarea lor au avut-o studiile clasice întreprinse de
soţii Sheldon şi Eleanor Glueck1 asupra identificării din timp a tendinţelor
de delincvenţă a minorilor. Ei au stabilit un eşantion de 1000 de minori,
locuitori ai oraşului Boston, care a fost împărţit în două grupuri: primul
alcătuit din 500 de delincvenţi, care au săvârşit deja acte infracţionale, şi
al doilea format tot din 500 de minori, asemănător din punctul de vedere
al caracteristicilor sociodemografice cu cei din primul grup, dar care nu
săvârşiseră fapte sancţionate de legislaţie. Cele două grupuri erau
alcătuite, deci, din 500 perechi de minori, fiecare minor dintr-un grup
avându-şi “perechea” în celălalt grup. Această “pereche” este
asemănătoare din punctul de vedere al vârstei, gradului de inteligenţă,
apartenenţei etnice, rezidenţei etc. Evaluarea prin comparaţie a celor două
grupuri a fost realizată de un grup de experţi din diferite domenii de
activitate ştiinţifică vizând educaţia şi caracteristicile biopsihosociale ale
minorilor. Aceştia au analizat comparativ un număr de 402 caractere,
dintre care pe cele mai semnificative, din perspectiva deosebirii
distribuirii lor în cele două grupuri, le-au grupat cinci câte cinci în cadrul
a patru tabele de predicţie. Primul tabel, denumit “tabel de predicţie
socială” are următoarea structură (vezi Tabelul 7.2):
1
Vezi: Sh.Glueck, E.Gluech. Predicting Delinquency and Crime.
-Cambridge, 1967.
249
Tabelul 7.2
Tabel de predicţie socială
(identificarea delincvenţilor potenţiali bazată
pe 5 factori sociali)
Nr. Rata de Rata de
Clasificare (scor)
crt. delincvenţă (%) nondelincvenţă (%)
1 mai puţin de 200 8,2 91,8
2 între 200 – 250 37,0 63,0
3 între 250 – 300 63,5 36,5
4 peste 300 89,2 10,8
Scoruri de
Factori predictivi
delincvenţă
Disciplina minorului asigurată de tată:
- severă dar prietenească 9,3
- slabă 59,8
- prea severă sau neregulată 72,5
Supravegherea minorului de către mamă:
- corespunzătoare 9,9
- exemplară 57,5
- necorespunzătoare 83,2
Afecţiunea tatălui pentru minor:
- caldă 33,8
- indiferentă sau ostilă 75,9
Afecţiunea mamei pentru minor:
- caldă 43,1
- indiferentă sau ostilă 86,2
Coeziunea familiei:
- puternică 20,6
- slabă 61,3
- absentă 96,9
250
Referindu-ne la datele prezentate în tabel, vom analiza un

exemplu. Un minor, care este bătut frecvent de tatăl său (scor 72,5) şi nu
este supravegheat de mamă (scor 83,2), iar tatăl manifestă ostilitate faţă
de el (scor 75,9), la fel ca şi mama sa (scor 86,2), va obţine un scor total
de 317,8. Dacă minorul respectiv face parte dintr-o familie lipsită de
coeziune (scor 96,9), scorul general va fi de 414,7, ceea ce îl plasează în
categoria celor a căror rată de delincvenţă este de 89,2%, având aproape 9
şanse din 10 de a deveni delincvent şi numai una de a rămâne
nondelincvent.
În acest mod, cercetarea menţionată furnizează un instrument
operaţional pentru identificarea delincvenţilor potenţiali, atât la nivel de
individ, cât şi la nivel de grup, deoarece, construind o tipologie complexă
a delincventului, concentrează atenţia cercetătorului asupra celor mai
relevanţi factori ce influenţează sau determină comportamentul
delincvent. Schimbarea influenţei unui factor prin intervenţia asistenţei
sociale, spre exemplu, în cazul menţionat anterior, reorientarea modului
de supraveghere de către mamă, de la un mod necorespunzător la altul
corespunzător (vezi Tabelul 7.2: 83,2 – 9,9 = 73,3), schimbarea stilului
disciplinar al tatălui de la excesiv de sever la sever, dar prietenos
(72,5 – 9,3 = 63,2), determină scăderea scorului general acordat
minorului (414,7 – 73,3 – 63,2 = 278,2) şi plasarea într-o categorie
(250 – 300) unde şansele de a deveni delincvent sunt mai mici.
Creatorii tabelelor de predicţie socială le consideră utile în
situaţiile de evaluare a unor cazuri de minori sau a unor grupuri de minori
prin următoarele avantaje:
• estimarea şanselor unui minor care a săvârşit acte
predelincvente de a deveni delincvent;
• evidenţierea probabilităţii ca unii minori, cu dificultăţi
comportamentale sau cu situaţii familiale deosebite, să ajungă
delincvenţi;
251
• separarea delincvenţilor recidivişti de cei “primari”, care n-au

săvârşit decât un singur act delincvent şi nu vor mai repeta
comportamentul delincvent.
Dincolo de aceste avantaje, cercetătorii subliniază faptul că
tabelele Gluck nu evaluează efectul vecinătăţii, al apartenenţei etnice şi al
statusului socioeconomic asupra corectitudinii predicţiilor. Altfel spus,
tabelele respective nu reuşesc să surprindă ansamblul condiţiilor sociale
care determină o situaţie personală sau familială anumită.
7.5. Tehnica analizei de dependenţă şi a analizei factoriale

Datorită unor necesităţi practice, apărute în urma recoltării şi
condensării unui volum mare de date şi informaţii empirice, utilizarea
tehnicii analizei de dependenţă şi a analizei factoriale s-a impus relativ
recent în domeniul asistenţei sociale. La nivelul generalizării empirice
numeroase studii şi cercetări au pus în evidenţă o serie de factori care au
rol important în determinarea mecanismului delincvenţional: socializarea
imperfectă, educaţia morală negativă în familie, controlul social
ineficient, neintegrarea şcolară şi profesională, parazitismul social,
influenţa grupului stradal delincvent. Întrucât aceşti factori nu sunt
implicaţi în egală măsură în declanşarea actului delincvent, cercetătorii
şi-au pus problema evaluării cantitative şi calitative a raporturilor ce se
pot stabili între aceşti factori şi a analizei relaţiilor diferitelor variabile
care caracterizează principalele dimensiuni ale fenomenului de
delincvenţă.
Cercetări comparative franco-poloneze
în domeniul delincvenţei juvenile
Cercetările comparative privind fenomenul delincvenţei juvenile,
întreprinse în Franţa şi Polonia1, au urmărit trei direcţii de acţiune:
1
Vezi: H.Malewska, V.Peyre. Deliquance juvenile, famillie, ecole et societe.
-Centre de Vaucresson, 1973.
252
1) studiul statistic, constând în analiza nivelurilor şi a formelor

delincvenţei juvenile în diferite zone geografice din cele două
ţări, în corelaţie cu un ansamblu de variabile demografice şi
socioeconomice;
2) studiul de caz centrat pe analiza grupurilor primare de
socializare din care provin tinerii delincvenţi;
3) studiul monografic asupra unei zone restrânse din cele două
ţări, aflate într-un proces rapid de transformare, unde s-a
constatat un nivel ridicat al delincvenţei juvenile.
Obiectivul principal al acestor cercetări a fost acela de a analiza şi
măsura relaţiile ce se pot stabili între două serii de variabile independente:
prima serie fiind grupată sub denumirea de “delincvenţă juvenilă” şi cea
de-a doua – sub denumirea de “dezvoltare socioeconomică”. Pentru a se
putea explica influenţa dezvoltării socioeconomice asupra delincvenţei
juvenile a fost elaborată o schemă teoretică generală, în care dezvoltarea a
fost considerată ca variabilă independentă, iar delincvenţa juvenilă – ca
variabilă dependentă, între ele situându-se o serie de variabile
intermediare, diferenţiate în funcţie de trei niveluri explicative
(Figura 7.1).
După identificarea grupurilor mari de variabile, care pot să pună în
evidenţă relaţia dintre dezvoltare şi delincvenţă, au fost reţinute 5 grupuri
de variabile: mobilitatea (A), situaţia socioeconomică (B), situaţia şcolară
(C), situaţia familială (D), devianţa şi delincvenţa (E), fiecare dintre
acestea fiind caracterizate prin mai mulţi itemi (Anexa13). Prin
ierarhizarea şi articularea acestor variabile, marcându-se diferite niveluri
de interacţiune şi de dependenţă între ele, s-a obţinut următorul model
teoretico-explicativ (Figura 7.2).
253
VARIABILA INDEPENDENTĂ FENOMENE MACROSOCIALE

(dezvoltarea economică) (situaţia regională)
Situaţia B A Mobilitatea
VARIABILE socioeconomică
INTERMEDIARE
(condiţii sociale,
socializare) Situaţia С D Situaţia
şcolară familială
E Devianţa şi delincvenţa
VARIABILA DEPENDENTĂ DEVIANŢĂ, DELINCVENŢĂ

(devianţă, delincvenţă)
Figura 7.1. Schema influenţei dezvoltării economice asupra

delincvenţei juvenile.
În vederea operaţionalizării acestui model, au fost utilizate datele

recoltate din cercetările întreprinse asupra a 865 de tineri delincvenţi din
Polonia şi asupra a 291 de tineri delincvenţi din Franţa, din diferite zone
geografice aflate la niveluri diferite de dezvoltare economică:
a) Polonia: regiunea Rybnik cu o dezvoltare industrială rapidă;
regiunea Roszatin cu o puternică mobilitate a populaţiei şi regiunea rurală
Zaosc aflată în stagnare economică;
b) Franţa: zona Grenoble caracterizată de o dezvoltare rapidă şi
cu o mobilitate accentuată a populaţiei; zona Zimousin aflată în stagnare
economică şi sectorul regiunii parisiene cu o puternică industrializare şi
expansiune demografică.
254
VARIABILA DEZVOLTARE
INDEPENDENTĂ Statut
Mobilitate
Nivel intermediar 1 socioeconomic
geografică şi socială
al familiei
Nivel intermediar 2
Relaţii intrafamiliale Inserţie şcolară
Nivel intermediar 3 Socializare
VARIABILA
DEPENDENTĂ DELINCVENŢĂ
Figura 7.2. Modelul teoretico-explicativ al fenomenului

delincvenţional.
Analiza şi măsurarea relaţiilor dintre diferitele variabile
intermediare s-au făcut cu ajutorul unor matrice de corelaţie, calculându-
se variabilele ce caracterizează situaţia familială şi cariera şcolară a
tânărului delincvent, şi anume: integrarea familială, relaţiile afective,
controlul parental, evaziunea familială, nivelul şcolar, atitudinea faţă de
şcoală, evaziunea şcolară, natura şi gravitatea delictului. Ponderea precisă
a acestor factori nu s-a putut măsura, dar, totuşi, s-a stabilit că mobilitatea
geografică a familiei şi schimbarea succesivă a şcolilor prin care a trecut
tânărul influenţează nivelul şcolar, atitudinea faţă de şcoală şi, implicit,
comportamentul său delincvent. Corelaţii ridicate au fost constatate între
delincvenţă şi destructurarea familiei, relaţiile afective din cadrul ei,
controlul parental, stilul educativ.
Deşi nu s-a determinat cu exactitate gradul de influenţă şi ponderea
fiecăreia dintre variabilele reţinute în evidenţierea delincvenţei juvenile,
utilizarea tehnicii analizei de dependenţă a permis autorilor verificarea
unui set de ipoteze:
255
1) tinerii care provin din familiile cu un grad ridicat de mobilitate

geografică sunt mai expuşi, în raport cu alţii, eşecului şcolar;
2) mobilitatea exercită o influenţă negativă asupra coeziunii
familiei şi, prin aceasta, asupra calităţii relaţiilor afectivo-pedagogice
dintre părinţi şi copii;
3) absenţa perspectivelor profesionale, ca urmare a eşecului
şcolar, imposibilitatea de satisfacere a aspiraţiilor în viaţa profesională
favorizează tendinţa de a realiza aceste aspiraţii prin intermediul unor
activităţi delictuoase;
4) probabilitatea apariţiei delincvenţei la tineri este mai ridicată
dacă cunoaşterea vieţii copilului este scăzută şi intervenţia parentală este
inexistentă sau este constituită din sancţiuni severe (pedepse fizice).
Modelul belgian de analiză factorială a delincvenţei juvenile
Analizând relaţia dintre integrarea socială şi delincvenţa juvenilă1,
ancheta sociologică efectuată în Belgia s-a concentrat asupra a două
direcţii principale:
1) elaborarea studiului comparativ între un grup de tineri, cu
vârste de 16-18 ani, care au comis delicte contra proprietăţii, şi un alt
grup (de control) de tineri, de acelaşi sex, vârstă, locuinţă, categorie
socioeconomică;
2) angajarea unui studiu longitudinal, efectuat asupra unui grup de
tineri delincvenţi, timp de trei ani de zile, din punctul de vedere al
gradului lor de integrare socială.
Adaptând punctul de vedere conform căruia fiecare membru al
unui grup social are un comportament “exterior” (interacţiuni, relaţii
sociale) şi un comportament “interior” (idei, sentimente, aspiraţii), autorii
1
Vezi: J.J.Tas. Integration social et delinquance juvenile //Rev. Droit penal
Criminal. -1973. -Nr.5.
256
anchetei au considerat că integrarea socială într-un grup se caracterizează

prin patru elemente esenţiale:
1) cooperarea – participarea la muncă, viaţa şcolară şi
profesională;
2) convergenţa ideilor – aceleaşi valori şi norme;
3) simpatia reciprocă;
4) dorinţa de colaborare.
Astfel, s-a considerat că integrarea în familie, în şcoală, în muncă
şi în grupul de prieteni poate fi estimată în funcţie de:
• comportamentul tânărului în şcoală, în familie, în grupul de
• acceptarea anumitor valori şi norme în ceea ce priveşte şcoala

prieteni;
• relaţia tânărului cu părinţii, colegii, prietenii;

sau munca;
• motivaţiile şi aspiraţiile acestuia în raport cu şcoala, munca şi

timpul liber.
În cadrul investigaţiei au fost incluse patru grupe de tineri:
1) un grup de 77 de tineri delincvenţi, între 16-18 ani, sancţionaţi
pentru delicte împotriva proprietăţii;
2) un grup-martor de 60 de tineri nondelincvenţi, de acelaşi sex şi
aceeaşi vârstă, profesie;
3) un grup de 88 de tineri delincvenţi, între 19-21 de ani,
sancţionaţi anterior anchetei;
4) un grup-martor de 72 de tineri nondelincvenţi, de acelaşi sex şi
aceeaşi vârstă, profesie.
Pentru măsurarea relaţiei dintre integrare şi delincvenţă s-a recurs
la tehnica analizei factoriale, fiind selectate şi reţinute 72 de variabile,
• familia – 18 variabile;
fiecare putând caracteriza un anumit aspect al integrării sociale:
• munca – 8 variabile;
257
• timpul liber – 11 variabile;

• valorile sociale – 15 variabile;
• şcoala – 20 variabile.
În vederea estimării ponderii acestor variabile, au fost operate
5 analize factoriale:
1. Analiza factorială privind şcoala a degajat trei factori:
a) atitudinea faţă de şcoală – s-a constatat că ea este mult mai
pozitivă în grupul de nondelincvenţi;
b) sociabilitatea în grupul şcolar – nu există diferenţe
semnificative între cele două grupuri, membrii lor având o serie
de prieteni de şcoală cu care îşi petrec timpul liber;
c) comportamentul şcolar – există o mare diferenţă între grupul de
delincvenţi şi grupul de nondelincvenţi (de control).
2. Analiza factorială privind familia a identificat patru factori:
a) relaţia cu mama – nu s-au stabilit diferenţe semnificative între
cele două grupuri;
b) petrecerea timpului liber în familie;
c) angajarea în activităţi exterioare – nu există diferenţe
semnificative între cele două grupuri;
d) relaţiile cu tatăl – tinerii delincvenţi au relaţii tensionate cu
tatăl.
3. Analiza factorială privind munca a decelat doi factori:
a) continuarea pregătirii profesionale;
b) atitudinea faţă de situaţia de muncă.
Analiza datelor şi compararea celor patru grupuri de tineri a
condus la constatarea că tinerii delincvenţi sunt mai puţin integraţi în
mediul de muncă decât cei din grupul de control, mai ales din punctul de
vedere al atitudinii faţă de locul de muncă şi munca prestată, al
satisfacţiei faţă de muncă şi al realizării lor pe plan social şi profesional.
258
4. Analiza factorială privind valorile sociale a identificat trei factori:

a) mijloace de reuşită socială – tinerii din grupul de control
consideră că o familie care dispune de mijloace financiare
puternice este factorul cel mai important pentru reuşita socială a
unui tânăr. Această atitudine realistă faţă de unele valori sociale
a permis tinerilor din grupul de control să-şi reglementeze
dorinţele şi aspiraţiile de viaţă, asigurându-le, în consecinţă, o
mai bună integrare în viaţa şcolară şi profesională;
b) obiectivele reuşitei sociale;
c) atitudinea faţă de muncă.
În privinţa ultimilor doi factori nu s-au constatat diferenţe
semnificative între grupurile de tineri.
5. Analiza factorială privind timpul liber şi cartierul a condus la
identificarea a trei factori:
a) grupul de prieteni;
b) afinitatea faţă de cartierul de locuit;
c) stabilitatea cercului de prieteni.
Analiza comparativă a celor patru grupuri de tineri a evidenţiat
faptul că tinerii delincvenţi sunt mult mai bine integraţi în cercul de
prieteni decât cei nondelincvenţi, ataşamentul lor puternic faţă de acest
cerc determinându-i stabilitatea, dar sunt mai puţin integraţi în cartierul în
care locuiesc, dorind să-şi schimbe zona rezidenţială.
Ulterior s-a calculat corelaţia dintre fiecare factor ce caracterizează
un anumit aspect al integrării sociale şi ceilalţi factori, pentru a vedea în
ce măsură sunt aceştia reciproc corelativi. Datele cercetării au evidenţiat
faptul că factorii familiali sunt în corelaţie cu toate dimensiunile ce
caracterizează integrarea; şcoala este în corelaţie numai cu trei
dimensiuni; munca şi timpul liber – cu două dimensiuni; valorile sociale
sunt în corelaţie numai cu factorul familie.
259
Concluzia studiului este că există o relaţie manifestă între

integrarea în mediul familial, şcolar şi de muncă, şi anume: o integrare
pozitivă într-unul din aceste medii determină o bună integrare a tânărului
şi în celelalte domenii. Relaţia cu timpul liber este negativă, deoarece o
bună integrare în acest domeniu determină o integrare slabă în mediul
familial şi cel şcolar. Autorii studiului conchid că nerealizarea funcţiilor
fundamentale ale familiei şi şcolii reprezintă cauze generatoare de
devianţă şi delincvenţă.
7.6. Tehnici prospective de identificare a tendinţelor de

apariţie şi evoluţie a delincvenţei
Tehnicile prospective urmăresc trei obiective principale:
1) formularea unor previziuni cu privire la ansamblul fenomenului
de delincvenţă pe un orizont de prognoză determinat;
2) evaluarea probabilităţii apariţiei în viitor a unor acte şi
manifestări predelincvente şi delincvente în rândul anumitor
categorii de tineri;
3) evaluarea probabilităţii reiterării unor fapte antisociale de către
tinerii care au suferit deja o sancţiune cu caracter penal.
Aceste tehnici folosesc ca date evaluative opinii ale experţilor
(judecători, criminologi, sociologi, educatori, asistenţi sociali etc.), ceea
ce contribuie la surprinderea unor aspecte calitative ale delincvenţei,
precum şi ale evoluţiei ei în viitor.
Tehnica ierarhizării analitice
Elaborată de Th.Saaty1 în anul 1977, această tehnică are ca scop
stabilirea unor variante sau strategii în funcţie de seturi ierarhizate de
1
Vezi: Th.L.Saaty. Modelling Unstructured Decision Problems. The Theory
of Analitical Hierarchies, 1978.
260
criterii, pe baza unor aprecieri comparative formulate de către specialişti

experţi. Tehnica a fost aplicată în România pentru datele culese din
cercetările de teren asupra delincvenţei în trei judeţe (Braşov, Sibiu şi
Constanţa). Punctul de plecare l-a constituit seria de date statistice cu
privire la periculozitatea socială a delictelor, ponderea tinerilor în
ansamblul delincvenţilor, gradul de recidivă, nivelul de instrucţie şi
situaţia profesională a delincvenţilor. Fiecărui criteriu i s-a acordat o notă
de la 1 la 5 conform aprecierii elementelor sale specifice. De exemplu,
pentru criteriul cu privire la nivelul de instrucţie al delincvenţilor s-au
acordat următoarele note: 3 – pentru studii elementare, 4 – pentru studii
medii, 5 – pentru studii superioare. Procedând astfel pentru cele patru
criterii luate în calcul şi adiţionând punctajul pe judeţe, s-au obţinut
ierarhizări parţiale (pe criterii) ale judeţelor investigate. Dar obţinerea
unei imagini globale asupra periculozităţii delincvenţei juvenile în
vederea ierarhizării judeţelor apare dificilă, datorită faptului că cele două
judeţe “lidere” (Braşov şi Constanţa) au apărut fiecare de două ori pe
locul 1. Pentru rezolvarea acestei situaţii au fost construite patru matrice
de comparaţie pe baza unor elemente obiective, deoarece experţii au
prezentat situaţia de pe teren în procente, şi nu opiniile lor despre
fenomenul de delincvenţă juvenilă. Matricele de comparaţie au fost, deci,
completate cu valori situate între 1 şi 9:
1 – egală importanţă;
3 – slabă importanţă;
5 – puternică importanţă;
7 – importanţă demonstrată;
9 – importanţă absolută a unei variante faţă de cealaltă;
2, 4, 6, 8 – reprezintă valori intermediare între două judecăţi
adiacente.
261
Ierarhizarea finală a scorurilor a permis să se evidenţieze că pe

primul loc, din punctul de vedere al gravităţii delictelor comise, se
situează judeţul Braşov, urmat de Sibiu şi Constanţa. Aşa deci, s-a
constatat că, deşi rata delincvenţei este mai ridicată în judeţul Constanţa,
periculozitatea ei socială, în funcţie de criteriile selectate, este mai mare
în judeţul Sibiu, ceea ce conduce la o orientare a eforturilor de prevenire a
fenomenului, cu prioritate, în această zonă.
Tehnica impactului încrucişat
Această tehnică se bazează pe posibilitatea de apariţie a unor
evenimente, considerate ca fiind variabile dependente şi pe estimarea
influenţelor lor reciproce de către anumiţi experţi. În cadrul procesului de
formulare a opiniei experţilor, în afara probabilităţii de apariţie a
evenimentelor viitoare, trebuie obţinute şi date privind interrelaţiile dintre
acestea, sub forma unor probabilităţi condiţionate, care stau la baza
alcătuirii unei aşa-numite “matrice de impact” a influenţelor reciproce. În
vederea completării acestei matrice, pe baza opiniei experţilor se
stabileşte iniţial o listă de evenimente importante pentru problema care
urmează a fi cercetată, estimându-se apoi probabilitatea de apariţie a
acestor evenimente cu ajutorul unei scale de apreciere calitativă şi
influenţa lor asupra fenomenului studiat.
Tehnica impactului încrucişat a fost utilizată la datele cercetării
fenomenului de delincvenţă juvenilă efectuate în România, în judeţele
Sibiu, Braşov şi Constanţa. Analizând aceste date, experţii au stabilit o
listă de 9 evenimente care, după părerea lor, ar putea să influenţeze în
viitor evoluţia delincvenţei juvenile (vezi Tabelul 7.3).
Pe baza listei de evenimente şi a estimării probabilităţilor iniţiale a
fost completată o “matrice de impact”, cuprinzând probabilităţi finale de
apariţie a evenimentelor şi diferite scenarii în legătură cu manifestarea
lor în viitor. Analiza acestei matrice a condus la stabilirea a trei scenarii
262
Tabelul 7.3
Lista evenimentelor stabilită de experţi
Nr. Probabilitatea
Denumirea evenimentului
crt. iniţială
1. Reducerea sensibilă a delincvenţei 0,10
juvenile
2. Creşterea socializării în familia de origine 0,30
3. Creşterea gradului de integrare în 0,50
colectivul şcolar
4. Creşterea nivelului de integrare în 0,50
colectivul de muncă
5. Scăderea influenţei grupului stradal 0,40
parazitar
6. Intensificarea activităţii organelor 0,50
specializate de prevenire
7. Intensificarea activităţii educative a 0,40
organelor de tineret
8. Creşterea rolului comunităţii şi al opiniei 0,40
publice
9. Modificarea legislaţiei penale privind 0,60
minorii
distincte, cu posibilităţi de apariţie descrescătoare în ordinea prezentată

mai jos:
- menţinerea şi în viitor a tendinţelor actuale de delincvenţă în
judeţe, cu excepţia faptului că se va realiza o reducere
importantă a nivelului de participare la activităţile grupului
stradal;
263
- tendinţele existente în momentul investigaţiei se pot menţine şi

în viitor în totalitate, dacă nu s-ar produce două schimbări
importante: reducerea nivelului de participare la grupul stradal
şi modificări în legislaţia penală privind minorii;
- conservarea tendinţelor actuale, cu excepţia a două evenimente:
reducerea sensibilă a delincvenţei juvenile şi a nivelului de
participare la activităţile grupului stradal.
În final, pe baza probabilităţilor finale şi a scenariilor, s-au stabilit
următoarele concluzii privind tendinţele de evoluţie a fenomenului de
delincvenţă juvenilă:
1) dacă, iniţial, reducerea sensibilă a delincvenţei juvenile ar părea
un eveniment cu apariţie foarte improbabilă, ulterior, ea apare ca
probabilă, ceea ce ne face să presupunem că tendinţa se va modifica în
sensul stabilizării ratei delincvenţei, fiind chiar posibilă o reducere a
acesteia în ultima parte a orizontului de prognoză;
2) în ceea ce priveşte structura fenomenului de delincvenţă, se
poate afirma că, faţă de situaţia prezentă în momentul investigaţiei, este
previzibilă o schimbare semnificativă, mai ales vizând reducerea gradului
de participare la activităţile grupului stradal, schimbarea provenind de la
mai mulţi factori: socializare şi integrare în familie, în colectivul şcolar şi
de muncă;
3) activitatea unor instituţii specializate cu funcţii de control social
(asistenţă socială, poliţie etc.), care au un rol important în reducerea
delincvenţei, nu se va îmbunătăţi în viitor faţă de activitatea de prevenire
şi combatere a fenomenului depusă în momentul investigaţiei.
Aceste concluzii rezultate în urma aplicării tehnicii impactului
încrucişat pot servi ca repere pentru orientarea activităţii de prevenire
întreprinse de multiplele instituţii şi organizaţii sociale în scopul
combaterii şi prevenirii manifestărilor antisociale în rândul nu numai al
tinerilor, dar şi al altor categorii de populaţie.
264
7.7. Tehnici utilizate de asistentul social în lucrul cu

delincvenţii
Teoriile, indiferent de perspectiva din care abordează un fenomen,
nu oferă decât explicarea cauzelor şi formelor de manifestare ale unei
realităţi. Este adevărat că unele ne pun la dispoziţie diverse recomandări
ce pot căpăta valoare şi utilitate practică. Există însă, cu certitudine, un
palier la care cunoaşterea teoretică se opreşte pentru a face loc strategiilor
şi tehnicilor specifice de acţiune şi intervenţie.
În cazul delincvenţei, acolo unde deja legea juridică a intervenit, în
diferite faze, modelele şi tehnicile de lucru cu subiecţii sunt evident
specifice, grupate uneori după scopul urmărit. Principalele tehnici
utilizate de asistentul social în lucrul cu delincvenţii sunt: evaluarea,
autoevaluarea, interviul, interogarea, consilierea cu cele două variante
ale sale (directivă sau nondirectivă), consilierea de grup1.
Evaluarea şi autoevaluarea
Specificul muncii asistentului social cu delincvenţii constă în
optimismul său profesional, căci oamenii se pot schimba. În cazul unora
schimbările sunt mai evidente, în timp ce pentru alţii lucrurile merg mai
greu. Esenţial este însă să credem că ceva poate fi făcut şi pentru această
din urmă categorie de subiecţi.
Similară este şi situaţia în care ei se află, precum şi atitudinea lor
faţă de intervenţia asistentului social. Ei nu solicită ajutorul, mai mult
chiar, opun o anumită rezistenţă în procesul de autoconsiliere. Dacă
adăugăm faptul că majoritatea dintre ei nu dispun de mijloace adecvate de
apărare, atunci ne dăm seama că intervenţia asistentului social este
1
Vezi: C.Bocancea, Gh.Neamţu. Elemente de asistenţă socială. -Iaşi, 1999,
cap. IX.
265
deosebit de dificilă şi trebuie să se adapteze la trebuinţele lor speciale.

Singurul avantaj constă în faptul că informaţiile, fără să fie ample şi
complete, sunt verificate. Aceste informaţii provin din diferite surse, cum
ar fi: dosarele minorilor, rapoartele de constatare ale poliţiei, din evaluări
psihologice şi sociale. Utilitatea lor este evidentă la prima etapă a
intervenţiei: evaluarea clientului, ca proces de apreciere formală şi analiză
iniţială a problemelor, trebuinţelor specifice ale subiectului, precum şi a
riscurilor pe care acesta le reprezintă pentru comunitate.
În baza evaluării este realizată diagnosticarea diferenţiată, sunt
apoi proiectate strategiile de acţiune, formele concrete şi finalităţile
intervenţiei asistentului social. Unele elemente ale evaluării individuale se
plasează la nivelul documentării teoretice, atunci când sunt studiate
cauzele generale ale fenomenului delincvenţional, dar orice teorie nu este
decât fundaţia pe care apoi sunt dezvoltate tehnicile evaluării.
Una dintre tehnicile cele mai eficiente şi mai utilizate este cea a
autoevaluării sau a autoexplorării de sine. Această tehnică este
recomandabilă în lucrul cu delincvenţii, întrucât, în final, se ajunge la o
punere în concordanţă a aspiraţiilor şi speranţelor de autorealizare cu
mijloacele efective de realizare a acestora.
Sunt două situaţii în care nu se poate aplica această tehnică. Mai
întâi, atunci când subiectul are o concepţie despre sine pozitivă şi când
nivelul de autoevaluare este acceptabil, asistentul social trebuie să susţină
această atitudine, deoarece pe acest element se centrează perceperea
realităţii şi a experienţei proprii, comportamentul fiind cel ce le
încorporează. Atunci când autoevaluarea este supradimensionată, este
indicat ca subiectul să beneficieze de un examen specializat de psihiatrie.
În al doilea rând, sunt indivizi a căror concepţie despre sine este
negativă, ca rezultat al unor experienţe personale sau al unor deficienţe de
dezvoltare. E posibil ca ei să perceapă lumea ca pe un mediu ostil,
neprietenos. Aceste atitudini sunt iarăşi încorporate în comportamentul
lor. De regulă, tendinţa acestor subiecţi este să se facă tot mai neagreaţi,
266
având deseori motivaţii interne autodepreciative (“Cui îi pasă de mine!”,

“Oricum nu sunt bun la nimic” etc.).
Pentru ca asistentul social să-i redea clientului său sensul
ascendent al construirii de sine, însuşi asistentul social trebuie să se
constituie ca o entitate puternică şi activă, altfel nu poate oferi decât
sentimentul propriei zădărnicii. La această etapă asistentul social trebuie:
1) să nu fie nesigur sau prea autoritar, să nu ţină discursuri de nici
o natură, să nu ceară dovezi de apropiere, să nu fie distanţat sau
să nu-şi sufoce clientul cu apropieri nefireşti;
2) să inspire încredere şi credibilitate clienţilor săi.
Prima fază în ajutorul acordat clienţilor cu deficienţe de
autopercepţie constă în a-i determina să se autoreveleze, să se pună în
comunicare corectă cu sine. Vor fi dificultăţi în această acţiune de
destăinuire, căci nu este uşor să prezinţi cele mai intime sentimente şi
gânduri, dar pot fi depăşite dacă se respectă principiul reciprocităţii,
întâmpinării şi cel al abordării treptate.
A doua fază – valoarea reciprocităţii – nu se rezumă doar la
îmbogăţirea experienţei clientului prin cunoaşterea altor alternative, dar îi
sporeşte încrederea şi disponibilitatea spre colaborare. Este recomandabil
o abordare treptată sau în etape, deoarece oferă clientului posibilitatea
rememorării şi aprofundării unor experienţe, altfel se poate întâmpla ca
dezvăluirea unor experienţe să-l intimideze. De asemenea, se evită efectul
de asalt, ce ia forma unei relaţii negative faţă de autoevaluarea rapidă,
clientul devenind ostil şi refuzând să mai vorbească. Se poate întâmpla ca
clientul să inventeze experienţe pe care să le substituie celor reale.
A treia fază în aplicarea acestei tehnici se axează pe îmbunătăţirea
concepţiei despre sine prin autoevaluare. Astfel, clientul şi asistentul
social îşi cunosc propriile slăbiciuni şi puteri, limitele şi speranţele, ca şi
propria eficacitate în sistemul propriu de viaţă.
267
Mowrer (1964) afirma că autoevaluarea este la fel de necesară

pentru sănătatea mintală, ca şi nutriţia pentru sănătate1. Astfel,
cunoaşterea de sine este un instrument de descoperire individuală şi, prin
aceasta, de construire a comportamentului.
În concluzie, evaluarea şi autoevaluarea presupun o largă varietate
de acţiuni şi însuşiri din partea lucrătorului social; el însuşi trebuie să fie
dispus la o diversitate de experienţe pe care să la interpreteze în
instrumentarul metodologic. De aceea, este recomandabil ca înainte de a
practica evaluarea şi autoevaluarea, asistentul social să experimenteze
ceea ce el cere clienţilor săi. Pentru aceasta propunem, prin adaptare,
nişte exerciţii ce pot fi apoi aplicate delincvenţilor judiciarizaţi.
Ca reguli generale de aplicare a acestor exerciţii propunem:
• forma de aplicare poate fi cea a discuţiei sau cea a interviului
direcţionat;
• pentru a facilita o mai veridică explorare de sine, partenerul de
discuţie trebuie să fie unul străin şi de nivel diferit de pregătire/
experienţă (vârstă, profesie);
• este preferabil ca aceste forme să nu fie aplicate prea des şi cu
aceeaşi persoană;
• fiecare temă este potrivită pentru o discuţie de 5-10 min.
Exerciţiul 1. Generalităţi
- Oamenii care îmi plac cel mai mult sunt: ..........
- Oamenii care nu-mi plac deloc sunt: ...........
- Nu-mi place să mă gândesc la: ..............
- Cel mai important lucru din viaţă este: .............
- Mă simt foarte bine pregătit în: .............
1
Vezi: O.Mowrer. The New Group Theory. -Reinhold: Princeton, 1964.
268
- Sunt cel mai nepriceput la: ............

- Scopul vieţii mele este: ..........
- Mi-ar place foarte mult să pot face şi următorul lucru: .............
Exerciţiul 2. Valori şi atitudini
- Cred în valorile mele pentru că: ...........
- Relaţia dintre sexe trebuie să se rezume la: ...........
- Iată ce părere am eu despre alcoolici: ...........
- Părerea mea despre homosexuali este: ...........
- Despre criminali cred că: ...............
- Trebuie să ai o minte deschisă la toate, pentru că: ..............
Exerciţiul 3. Sentimente
- Sunt cel mai fericit atunci când: .............
- Sufăr cel mai mult dacă: .............
- Mă simt ruşinat atunci când: ............
- Devin foarte nervos atunci când: .............
- Mă simt vinovat când: ............
- Câteodată mi-e ruşine de : ..............
- Mă simt foarte jignit când: ...............
- Sunt neliniştit atunci când: ................
Exerciţiul 4. Identitatea
Răspundeţi în scris la întrebarea: Cine sunt eu? Încercaţi să scrieţi
cel puţin 10 răspunsuri diferite şi apoi eliminaţi-le pe cele de genul: sunt
român, sunt femeie etc. Acestea exprimă elemente exterioare Dvs.
Încercaţi să examinaţi, împreună cu partenerul de discuţie,
răspunsurile ce se referă la însuşirile interioare. De exemplu: sunt o
269
persoană autoritară. Puneţi mai multe întrebări asupra acestui aspect şi

apoi răspundeţi.
Exerciţiul 5. Calităţi şi defecte
Faceţi o listă care să cuprindă cinci mari calităţi şi cinci mari
defecte pe care le aveţi. Acestea trebuie să se refere mai ales la lucruri
complete, şi nu la simple constatări. De exemplu, ce relaţii aveţi cu
oamenii, sunteţi un conducător sau un condus, respectaţi sentimentele
altora etc. Discutaţi calităţile şi defectele cu partenerul Dvs. de discuţie.
Exerciţiul 6. Eficacitatea profesională (pentru asistentul social)
- Ce calităţi vă atribuiţi ca asistent social?
- Sunteţi un asistent social eficient? De ce?
- Ce calităţi vă lipsesc încă?
- Care este punctul Dvs. tare ca profesionist?
- Intenţionaţi să vă exercitaţi profesia pe toată durata carierei
Dvs.?
Interviul în munca cu delincvenţii judiciarizaţi
Interviul este o metodă structurată cu obiectivul de a cunoaşte o
altă persoană. În cazul asistenţei sociale, interviul este aplicat în vederea
acordării unui ajutor specific clientului.
La nivelul muncii cu delincvenţii judiciarizaţi, asistenţii sociali pot
structura stiluri de interviu pe diferite categorii de subiecţi: delincventul –
client, victimă, poliţişti, membri ai familiei clientului şi alte categorii
implicate în informaţiile despre client oferite voluntar.
Scopul specific al interviului în cazul delincvenţei judiciarizate
este particularizat pe categoria de populaţie aplicat. Astfel, aplicat
clientului, interviul este un instrument de diagnosticare şi de înţelegere a
clientului cu problemele sale. De obicei, prin intervievare sunt urmărite
obiective cum ar fi: motivaţii de acţiune, delimitarea tensiunilor personale
ale clientului, înţelegerea motivaţiei de acţiune, evaluarea impactului şi a
270
riscului social al faptei comise. Totodată, interviul reprezintă demararea

serviciului de tratament şi poate constitui începutul procesului de
reabilitare şi/sau resocializare (îndeosebi în cazul delincvenţilor
ocazionali).
Pentru realizarea diverselor obiective, sunt utilizate diferite tehnici
de intervievare, determinate adesea de finalităţile demersului, dar şi de
regula multiplicităţii metodologice.
Una dintre cele mai valoroase este ascultarea activă, care constă în
construirea unei stări de extremă atenţie la informaţiile oferite de subiect
şi în transmiterea acestei stări, atât verbal cât şi nonverbal. Avantajul
acestei tehnici se referă la posibilitatea de a observa şi înregistra formele
de comunicare nonverbală ale subiectului şi de a grupa informaţiile în
categorii de semnificaţie. Există, totuşi, unele dezavantaje ce se referă la
coduri sau cutume culturale (de exemplu, fixarea vizuală prelungită poate
însemna pentru unii un act de provocare), dar şi la limite individuale
(o ascultare prelungită şi intensă se poate transforma neintenţionat într-o
atitudine de superioritate).
Ca o precizare cu caracter practic, trebuie indicat că în acest caz
între asistentul social şi intervievat nu trebuie să fie interpus vreun obiect
(masă, bancă etc.) ce ar avea rolul unui obstacol. Poziţia uşor aplecat
înainte comunică subiectului un interes sporit, dar trebuie evitată o
apropiere fizică prea mare, care fie l-ar deranja pe acesta prin restrângerea
spaţiului personal, fie l-ar îndemna la intimităţi şi oferte nepotrivite cu
codul profesional.
Tehnica interogativă nu se îndepărtează de scopul interviului (de a
asculta ce spune subiectul), căci se aplică atunci când se impune o dirijare
spre anumite aspecte. Pentru aceasta sunt puse întrebări, fie deschise,
adică răspunsul nu poate fi dat în câteva cuvinte, fie că sunt închise, adică
cu variante de răspuns deja oferite. Aceste întrebări au avantajul că
focalizează atenţia pe anumite aspecte şi concentrează informaţia oferită.
271
A treia categorie de întrebări, cele probă, care sunt întrebări indirecte cu

final deschis, încurajează subiectul să abordeze chestiuni la care s-a făcut
doar aluzie şi au scopul de a clarifica şi prelucra o serie de informaţii
abandonate la un moment dat. Rolul deosebit al întrebărilor probă poate
tenta la utilizarea excesivă, ceea ce poate fi evitat printr-o alternativă a
tipurilor de întrebări, cât şi a tehnicilor de intervievare.
Adaptarea va avea loc în funcţie de ritmul specific al desfăşurării
interviului. De exemplu, uneori se impun întrebări foarte scurte, cu
răspunsuri concise, alteori pauzele sunt fireşti şi constituie momente de
reformulare sau de decizie, de asemenea pot fi cazuri când clienţii vor
refuza sistematic să răspundă la unele întrebări. Pericolul cel mai frecvent
se referă însă la sugestionarea unor răspunsuri prin însăşi întrebarea pusă,
ceea ce ar conduce la înregistrarea şi evaluarea unor informaţii ce nu
provin de la client.
O altă tehnică este cea ce se numeşte “ascultarea cu cea de-a treia
ureche”. Aceasta presupune nu doar înregistrarea informaţiilor, ci şi
descifrarea sensurilor pe care nici clientul nu are intenţia de a le releva.
De exemplu, adjectivele utilizate de client în descrierea celorlalţi poate
sugera atitudinea acestuia faţă de responsabilitatea actului comis, iar
mecanismele specifice de apărare utilizate de client (raţionalizare,
proiectare, substituire) arată gradul de distorsionare a realităţii.
În desfăşurarea interviului pot apărea un şir de dificultăţi.
Asemenea impedimente nu sunt deloc rare şi afectează evident procesul
de adunare a informaţiilor. În funcţie de sursa lor, se poate spune că unele
sunt generate de client, în timp ce altele aparţin pregătirii profesionale şi
stadiului de dezvoltare a personalităţii asistentului social. Astfel, la primul
nivel sunt plasate greutăţile determinate de clienţii refractari, nervoşi sau
neîncrezători, fără să mai amintim tehnicile specifice de disimulare ce
aparţin arsenalului de adaptare specific recidiviştilor.
Cele mai dificile impedimente se referă la pregătirea interviului şi
desfăşurarea acestuia de către specialist.
272
Din partea de pregătire, fără referiri de metodologie, se poate

preciza elementul decorului fizic, cel care asigură un anume impact
asupra subiectului. Este total neindicat desfăşurarea interviului în biroul
unui şef direct al clientului sau într-un loc străin mediului său. Sigur,
facilităţile care ţin de spaţiul oferit nu sunt ideale, dar trebuie respectată
regula confidenţialităţii şi caracterul personal al întrevederii. Pe cât
posibil, se vor evita întreruperile ce survin din exterior (telefon, circulaţia
persoanelor etc.). Neîndoielnic, unele pauze sunt inevitabile, dar ele nu
trebuie niciodată făcute în interesul personal al asistentului social sau în
scopuri neimportante. Este deosebit de important ca pe parcursul
desfăşurării interviului să se ofere întreaga atenţie.
De asemenea, pregătirea prealabilă trebuie să cuprindă ca fază şi
cunoaşterea cazului, bazată pe documentarea din dosarele procuraturii şi
poliţiei, din alte documente oficiale. Este benefică utilizarea unei
modalităţi de anunţare prealabilă a subiectului cu privire la intenţiile
interviului ce va urma. Această modalitate poate consta în completarea
unui formular cu date generale (numele, data şi locul naşterii, adresa
actuală, locul de muncă, şcolile urmate, situaţia familială, situaţia
materială) urmate de situaţia medicală şi o relatare a delictului comis.
Utilizarea unui astfel de formular
• sensibilizează clientul la problemele ce vor fi detaliate;
• creează posibilitatea de a reflecta înainte de interviu pentru a
decide dacă va fi sincer sau nu;
• oferă o imagine generală cu privire la abilităţile de comunicare;
• minimalizează etapa informaţiilor formale (vârsta, şcoala etc.);
• facilitează explicarea scopului interviului şi a intenţiilor
asistentului social;
• înlesneşte un prim contact, mai sincer şi mai direct, bazat pe un
acord reciproc.
273
Există o multitudine de alte dificultăţi, cum ar fi explicarea

scopului interviului, conducerea acestuia prin intermediul
comportamentului şi limbajului asistentului social, modalităţi de
manipulare a clienţilor etc. O altă dificultate ce se poate instala atunci
când apare plictiseala din partea asistentului social este visarea cu ochii
deschişi, fie din dezinteres, fie datorită unor trebuinţe personale.
Digresiunea survine atunci când o informaţie ce este comunicată
asistentului social face conexiuni cu alte elemente, nerelevante încă
pentru cazul respectiv. Această tentativă – de a lăsa ideile să rătăcească în
afara subiectului discuţiei – conduce, în general, la pierderea contactului
cu clientul. Dacă se repetă, pot compromite nu atât desfăşurarea
interviului, cât propria imagine a asistentului social în faţa clientului. Cei
care fac degresiuni sunt persoane dezordonate, cu dificultăţi de
concentrare.
Discuţia în contradictoriu, deosebit de frecventă, apare atunci când
clientul face o afirmaţie ce deranjează pe asistentul social care, apoi, va
întrerupe firul conversaţiei aducând contraargumente sau opinii
personale. Dacă asistentul social îşi aminteşte că interviul nu este o
dezbatere, atunci momentul este uşor de depăşit.
Repetiţia intervine atunci când asistentul social revine la afirmaţii
anterioare, rupând firul comunicării actuale. Se caută, în acest caz, o
formulare mai adecvată sau o întărire a argumentelor. Problema este că se
pierde fluenţa conversaţiei, incluzând aici şi pierderea unor explicaţii
oferite deja.
O altă dificultate se referă la tentaţia de a întrerupe interviul, mai
ales atunci când subiectul face afirmaţii nefondate, chiar enervante. În
acest caz trebuie de amintit că interviul nu este un prilej de a pune la
punct pe cineva.
Soluţia este de a lăsa subiectul să facă digresiunile care pot fi
tolerate.
274
Exigenţele desfăşurării interviului sunt mai numeroase, însă trebuie

să se ţină permanent cont de faptul că cel mai important aspect este cel al
audierii efective a clientului.
Interogarea din perspectiva asistenţei sociale
Un instrument ce face parte din lucrul cu cei delincvenţi, îndeosebi
cu cei în faza judiciarizării, este interogarea, care are ca scop să obţină
recunoaşterea unei acuzaţii, din partea unei persoane implicate într-un
delict, fie să obţină clarificarea unor fapte de la cineva care este
nevinovat. Ca şi interviul, interogarea implică culegerea de date despre
client sau subiect, dar focalizarea este mult mai puternică şi presupune o
abilitate deosebită în desfăşurarea ei.
Din perspectiva asistenţei sociale, interogarea trebuie să fie
desfăşurată în situaţiile de ante-sentinţă şi are ca finalitate clarificarea
implicaţiei subiectului în comiterea unui delict. Se deosebeşte de
anchetarea poliţienească, ce are ca scop investigarea amănunţită a unei
declaraţii prin folosirea unei chestionări formale şi sistematice.
Utilitatea interogării rezidă în responsabilitatea de monitorizare a
comportamentului clienţilor delincvenţi. De asemenea, pentru restabilirea
adevărului se recurge la tehnica interogării.
Pregătirea pentru interogare este diferită de cea a interviului, deşi
în unele puncte este similară. Diferenţa este că poate avea loc o
confruntare, uneori între două persoane inteligente, structurată pe
întrebări scurte, clare, subordonate unei singure idei.
Conducerea şi desfăşurarea interogării trebuie să respecte unele
reguli, astfel încât să fie înlăturate dezavantajele şi problemele ce decurg
din incompletitudinea informaţiei. Asistentul social trebuie să manifeste
încredere şi profesionalism. Această încredere poate fi subtil demonstrată
printr-o fermitate a exprimării şi argumentării, prin siguranţa şi
credibilitatea cunoştinţelor, chiar şi atunci când apărarea clientului este
puternică.
275
Un element important îl constituie stilul aplicat în desfăşurare.

Prima cerinţă este aceea de a fi total profesional, fără implicări
emoţionale personale. Nu este recomandabilă poziţia tipului dur, uşor de
descifrat de delincvenţii versaţi, şi nici abordarea unor presentimente.
Specific interogatoriului este şi punerea unor întrebări conductive,
lucru total neindicat în interviu, prin care se încurajează puternic anumite
răspunsuri-mărturisiri. De regulă, aceste întrebări reconstituie
desfăşurarea delictului şi îi creează subiectului iluzia că doar recunoaşte
nişte lucruri deja cunoscute. De exemplu: Ai fost în ... pe la ora ... , nu-i
aşa? Apoi ai plecat ... , ai făcut ...?
O altă regulă se referă la dezvăluirea treptată a acelor informaţii
care îl incriminează pe subiect, uneori luându-l prin surprindere, fără a-l
lăsa să presupună pasul următor. Se poate insista pe nepotrivirea dintre
propria declaraţie şi celelalte, determinându-l astfel să rămână mereu în
apărare: recidiviştii vor reacţiona, de regulă, pozitiv la astfel de probe,
indicând cu sinceritate zonele adevărate ale comiterii infracţiunii.
Dacă sunt subiecţi care fac afirmaţii false şi acest lucru nu poate fi
probat, trebuie lăsată impresia că sunt acceptate.
O altă regulă se referă la crearea unui disconfort pentru subiect şi
profitarea de acesta. Semnele exterioare ale disconfortului sunt multiple:
confuzie verbală, bâlbâială, transpiraţie, nervozitate, ticuri etc. Acestea
pot fi interpretate ca indicatori ai vinovăţiei şi, în consecinţă, se trece la
presiuni verbale (prin repetarea unor întrebări mai dificile pentru subiect),
la reluări de variante (subiectul nu-şi va aminti acum micile detalii
inventate), la utilizarea unor trucuri (cum ar fi amăgirea sau procedeul
uşii din spate). Asistentului social nu-i este recomandabil utilizarea
trucurilor în interogatoriu, deoarece datorită manipulării psihologice se
poate reduce sentimentul de vinovăţie.
După încheierea interogării, trebuie restabilită relaţia de lucru cu
clientul. De aceea, este bine ca de fiecare dată clientul să ştie motivul
276
interogatoriului şi consecinţele acestuia, astfel încât această tehnică să fie

privită ca ceva necesar ce face parte din sarcinile profesionale.
Specificul consilierii în lucrul cu delincvenţii
La baza tratamentului delincvenţei stă modelul mixt, penal şi
terapeutic, numit model de negociere şi reglementare a conflictelor1.
Scopul dominant în acest model îl reprezintă reinserţia şi reabilitarea în
contextul familial şi comunitar în care s-au dezvoltat actorii sociali.
Pentru atingerea acestui scop sunt necesare abilităţi specifice asistentului
social, dar este important ca acesta să stăpânească foarte bine diferite
niveluri şi modalităţi ale intervenţiei:
• la nivel administrativ;
• la nivel de grup;
• la nivel individual.
Lucrul individual se concentrează cel mai des în consiliere, care
pune în mişcare multiple componente psihodinamice şi ridică o serie de
probleme necunoscute. De la început, este necesară o diferenţiere între
consiliere şi psihoterapie, deoarece mulţi afirmă că ele sunt
interschimbabile. Psihoterapia este realizată de psihiatri şi psihologi cu o
înaltă specializare. Ei au o înţelegere teoretică mai profundă a cauzalităţii
problemei pe care o tratează. Chiar termenul tratează delimitează o
distincţie importantă între psihoterapie şi consiliere. Psihoterapeuţii
operează cu o interpretare patologică a problemelor pacienţelor, atunci
când consilierii folosesc o interpretare a problemelor clienţilor în termeni
de deficienţă, lipsă, neajuns. De asemenea, psihoterapeuţii diferă de
consilieri prin profunzimea şi seriozitatea problemelor pe care le
abordează şi prin intensitatea tratamentului. Primii încearcă să-şi ajute
pacienţii prin restructurarea bazelor personalităţii de-a lungul unei durate
1
Vezi: D.Cooke. Psychology in Prisons. -London, 1993.
277
mari de timp. Consilierii încearcă să-şi ajute clienţii prin adaptări

cotidiene la probleme şi dezvoltă personalitatea deja existentă. O altă
diferenţă se referă la faptul că psihoterapeuţii abordează conflicte
intrapersonale, în timp ce consilierii – conflicte interpersonale.
Aspectele importante ale consilierii pot fi ilustrate şi integrate în
contextul acelor teorii care le dezvoltă cel mai puternic. Însă nici o teorie
nu este aplicabilă la toate problemele ce apar şi se manifestă la un client
şi nici o teorie nu epuizează unicitatea acestuia. Rezultă că anumite
conţinuturi ale unei teorii asupra consilierii pot fi universal aplicate doar
la modul ideal şi nu pot fi valabile toate într-o anumită situaţie. Însă, cu
cât consilierul are în repertoriul său mai multe conţinuturi teoretice, cu
atât va fi mai capabil să răspundă cu succes la diverşi clienţi şi la
problemele cu care se va confrunta. “Loialitatea” faţă de o anumită teorie
poate limita sever eficienţa consilierului, conducându-l la preocuparea
exclusivă de a raporta ceea ce se întâmplă cu teoria cunoscută şi de a
ignora restul.
Cele mai populare sunt cinci teorii asupra consilierii: două dintre
ele vizează consilierea nondirectivă şi trei pe cea directivă. Teorii
nondirective ale consilierii sunt:
• terapia psihanalitică;
• terapia centrată pe client.
Aceste teorii pun accentul pe abilitatea clienţilor de a-şi descoperi
ei înşişi propriile capacităţi/resurse sau soluţii. Consilierul joacă un rol
relativ pasiv şi nu are scopul să-i impună clientului valorile şi să-i
furnizeze soluţii. În timp ce celelalte patru teorii se concentrează pe
prezent, psihanaliza acordă mare atenţie rolului trecutului în determinarea
conduitei prezente. Este important să conştientizăm şi să explorăm
trecutul clientului ca suport pentru înţelegerea prezentului său, deoarece
foarte multe dificultăţi emoţionale şi comportamentale provin din
experienţele trecute. Psihanaliştii explorează copilăria pacientului pentru
a descoperi motivele inabilităţii lui de a iubi, care este considerată un
278
punct fundamental în comportamentul uman. Psihanaliza accentuează

importanţa esenţială a aşa-numitelor etape psihosexuale implicate în
dezvoltarea personalităţii. Din cele cinci stadii de dezvoltare (oral, anal,
falic, al latenţei şi cel genital), primele trei au o importanţă deosebită,
deoarece le regăsim în perioada timpurie, când se impun bazele
comportamentului uman. Fiecare stadiu reprezintă prima întâlnire a
copilului cu constrângerile externe ce acţionează asupra impulsurilor
naturale, generând sentimente negative la copii, cum ar fi: ostilitatea, ura,
furia. Deoarece manifestarea acestor sentimente determină reacţii
negative din partea celorlalţi, copilul învaţă să şi le reprime, ceea ce
conduce mai târziu la incapacitatea de a accepta şi manifesta adevăratele
sentimente. Aceste bariere ale autocunoaşterii trebuie sparte şi înlăturate
în toate şedinţele de consiliere.
Trebuie de specificat că pe parcursul acestor stadii de dezvoltare
clientul îşi formează un întreg arsenal de apărare, prin care urmăreşte
propria integritate şi autoconservare. Identificarea mecanismelor de
apărare ale clientului este o parte importantă a procesului de consiliere.
Acestea operează la nivelul inconştientului şi funcţionează pentru a
proteja ego-ul de realitatea ameninţătoare. Mecanismele de apărare nu
sunt în mod necesar patologice; fiecare dintre noi folosim câteva din
acestea, căci ele facilitează psihologic adaptarea. În literatura de
specialitate sunt menţionate numeroase mecanisme de apărare:
• Negarea este blocarea/stoparea unei porţiuni a realităţii care
este ameninţătoare pentru ego-ul clientului. Aceasta nu este o
simplă “uitare” sau reprimare, ci mai curând refuzul de a
recunoaşte că ceva neplăcut s-a întâmplat;
• Raţionalizarea este procesul de construire pentru sine a unor
motive, justificări acceptabile pentru propriul comportament,
pentru a linişti ego-ul prejudiciat. Acesta este un mecanism
279
foarte frecvent la clienţii judiciarizaţi, ajutându-i să menţină o

imagine de sine acceptabilă, prin minimalizarea răului făcut;
• Fixarea desemnează rămânerea inertă, imobilă la un stadiu
timpuriu din formarea personalităţii, deoarece stadiul prezent
determină anxietate. Mulţi clienţi delincvenţi manifestă o
racordare copilărească la prezent, deoarece a păşi în viitor
înseamnă pentru ei să păşească într-un mare necunoscut. Rolul
asistentului social este să-i ajute pe clienţi să-şi dezvolte o
orientare realistă faţă de viitor prin încercarea de a mări
semnificaţia muncii şi de a le transmite ideea că există
alternative;
• Transferul desemnează deplasarea sentimentelor faţă de ceva
sau cineva asupra unui alt obiect sau altei persoane, deoarece
persoana iniţială este fie inaccesibilă, fie plină de putere. Furia
şi agresivitatea sunt adesea transferate către un inocent;
• Intelectualizarea este un mecanism de apărare pe care îl
folosesc cei mai educaţi dintre clienţii delincvenţi, încercând să
atace realitatea legală prin intelectualizarea delictelor lor.
Asistentul social trebuie să-i convingă pe clienţi că problema o
reprezintă comportamentul lor, nu al altora, şi că ei nu pot evita
confruntarea cu comportamentul lor prin încercarea de a orienta
discuţia spre altceva;
• Proiecţia este mecanismul prin care persoanele atribuie altora
sentimentele pe care refuză să le vadă în ei înşişi. Clientul care
simte că nimeni nu-l înţelege şi nu-l place va ascunde ostilitatea
sa faţă de alţii, proiectând asupra celorlalţi sentimente negative
despre ei înşişi, protejându-şi astfel ego-ul prin confundarea
sinelui cu alţii. Dacă asistentul social poate ajuta clienţii să-şi
dezvolte sentimente pozitive despre ei înşişi, ei îşi vor dezvolta
atitudini mai bune faţă de cei ce-i înconjoară.
280
Utilitatea esenţială a teoriei psihanalitice pentru asistentul social ce

lucrează cu clienţii justiţiei criminale este că furnizează informaţii care
conduc la o mai bună înţelegere a luptei clientului cu el însuşi şi cu lumea
din afară. În special, înţelegerea mecanismelor de apărare este deosebit de
utilă în înţelegerea rezistenţei clientului în procesul de consiliere.
A doua teorie utilizată este abordarea centrată pe client care
elaborează tehnici de consiliere pornind de la aserţiunea că prioritatea
absolută o are natura relaţiei dintre consilier şi client. Absenţa
altruismului în relaţiile umane este motivul fundamental al izolării,
alienării, singurătăţii şi autodistrugerii clienţilor care au nevoie de
consiliere. Rezultă că şi clientul trebuie să contribuie la formarea unei
relaţii pozitive cu cel puţin o altă persoană, dacă vrea să realizeze ceva
pentru a ieşi din criză. Această altă persoană este consilierul, care
funcţionează ca un fel de moaşă, extrăgând din client bunătatea sinelui,
care este deja prezentă.
Singura tehnică a terapiei centrate pe client este ascultarea activă.
După cum s-a menţionat deja în Capitolul 4 (4.6.8), atributele principale
ce trebuie aduse în relaţia stabilită în această tehnică sunt: atitudinea
necondiţionat pozitivă, onestitatea şi empatia.
Teoriile examinate pot fi descrise ca pasive şi nondirective –
consilierul ajută clienţii să găsească propriile soluţii la problemele lor.
Există însă şi abordări care sunt foarte active, directe, cu o implicare
egală din partea clientului şi a consilierului. Aceste teorii – analiza
tranzacţională, terapia raţional-emotivă şi terapia realităţii – au fost
toate formulate de psihoterapeuţi tradiţionali, nemulţumiţi de metodele
pasive ale psihanalizei clasice. Toate aceste trei teorii au fost construite
pentru a identifica şi rezolva cât mai rapid problemele din acest domeniu.
Ele sunt orientate către abordarea laturii cognitive şi, mai puţin, a celei
emoţionale. Creatorii acestor teorii au arătat că majoritatea clienţilor, în
281
special cei din justiţie, trebuie să fie asistaţi activ în eforturile lor de a
deveni raţionali şi responsabili.
Prima teorie – analiza tranzacţională – este opera psihiatrului
american Eric Berne. O tranzacţie se produce între doi sau mai mulţi
oameni atunci când ei interacţionează. Analiza se referă la procesul de
explorare şi explicare a tranzacţiilor. Punctul comun cu psihanaliza este
ideea că orice comportament uman este profund influenţat de
evenimentele din prima copilărie, în special de faptul dacă a fost sau nu
iubit.
O altă teorie – terapia raţional-emotivă – a fost fundamentată de
Albert Ellis şi derivă atât din teoria şi practica psihanalizei, cât şi din
terapia centrată pe client. Această teorie recunoaşte că omul are o
determinare biologică, prezentă şi la alte specii, dar le acordă o
importanţă minoră în favoarea cunoaşterii, ca însuşire specifică
umanităţii. Problemele comportamentale provin din gândirea eronată şi
din credinţele iraţionale, iar acestea pot fi corectate, ajutând clientul să
înţeleagă şi să cunoască faptul că o parte din credinţele sale sunt ilogice.
În cazul dat, consilierul are un rol foarte activ în procesul de relaţionare şi
consideră calitatea relaţiei client-consilier ca fiind secundară faţă de cea
ce se realizează în interiorul acestei relaţii. Consilierul este foarte directiv,
provocator, deschide confruntări ce creează chiar suferinţa clientului.
Consilierea terapiei raţional-emotive se construieşte în jurul teoriei
A-B-C a personalităţii ce aparţine lui Ellis, în care A – experienţa unui
fapt obiectiv, B – interpretarea subiectivă a credinţelor noastre despre
acest fapt, iar C reprezintă conţinutul emoţional ce însoţeşte semnificaţia
pe care o are experienţa faptului pentru individ. Punctul important este că
A nu este cauza directă a lui C, dar indivizii cred despre A că a fost
cauzat de C.
Terapia realităţii, fundată de William Glasser, a devenit o
abordare favorită în consiliere printre cei ce lucrează în comunităţi şi
instituţii de corecţie. Terapia realităţii recunoaşte că oamenii au nevoi
282
fundamentale, care trebuie satisfăcute pentru o funcţionare psihologică

sănătoasă. Aceste nevoi se referă la iubire şi la sensul propriei valori.
Ca fundament teoretic W.Glasser consideră că cei ce se angajează
în orice fel de comportamente de autoapărare, inclusiv delincvenţii, suferă
de o inabilitate de a-şi satisface pe deplin nevoile într-un mod adecvat. În
caz dacă aceste nevoi nu se vor realiza, persoana va eşua în a percepe
corect realitatea înconjurătoare şi va acţiona iresponsabil. Ca să acţioneze
responsabil, clienţii trebuie ajutaţi să înfrunte realitatea şi să-şi satisfacă
pe deplin nevoile. Aceste nevoi de bază sunt nevoia de dragoste şi nevoia
de a simţi că sunt valorizaţi de ei înşişi şi de alţii.
Deşi terapia realităţii se referă la cauzele comportamentului, se
accentuează faptul că înţelegerea cauzelor comportamentului nu trebuie
văzută ca o scuză pentru acel comportament. Conform terapiei realităţii,
individul este ultimul responsabil pentru identitatea sa. La fel ca şi terapia
centrată pe client, terapia realităţii crede că există o “forţă a creşterii” care
determină formarea unei “identităţi a succesului”. Consilierul încearcă să
activeze această forţă ajutând clienţii să înveţe cine sunt, cum să
interacţioneze cu alţii într-o manieră responsabilă. Consilierul trebuie să
devină un model de persoană responsabilă pentru client.
Glasser enumeră 7 paşi pe care consilierul trebuie să-i parcurgă
pentru a efectua schimbări semnificative în comportamentul clienţilor:
1. Să se implice împreună cu clienţii în rezolvarea problemelor, să
dezvolte un raport cald, să arate respect.
2. Să înţeleagă istoria personală a clienţilor, dar să nu pună accent
pe aceasta în favoarea a ceea ce trebuie făcut acum.
3. Să asiste clienţii în evaluarea atitudinilor şi comportamentelor
lor şi să-i ajute să descopere cum au contribuit la slăbirea
identităţii lor.
283
4. Să exploreze împreună cu ei alternativele comportamentale care

trebuie să fie mai folositoare în dezvoltarea identităţii.
5. După ce a luat decizii privind alternativele, să se angajeze în
elaborarea unui plan de schimbare.
6. O dată ce angajamentul a fost făcut, să precizeze ferm şi clar
faptul că scuzele pentru neaderarea la plan nu vor fi tolerate. Să
accentueze faptul că este responsabilitatea clientului să
îndeplinească obiectivele planului de schimbare.
7. Să nu pedepsească clienţii, ci să le permită să suporte
consecinţele naturale ale comportamentelor lor. Încercarea de a
proteja clienţii de aceste consecinţe nu le întăreşte
responsabilitatea şi neagă autodeterminarea actelor lor.
Secretul consilierii în lucrul cu delincvenţii constă în a tempera
autoritatea necesară pentru a direcţiona acţiunile clienţilor pe o cale
acceptabilă, persistentă, fiind permanent conştienţi de umanitatea lor
fundamentală.
7.8. Prevenirea şi tratamentul delincvenţei

Reprezentând preocuparea factorilor instituţionalizaţi şi
neinstituţionalizaţi cu atribuţii de socializare şi de control social,
prevenirea şi tratamentul delincvenţei urmăresc, pe de o parte, eliminarea
şi diminuarea cauzelor şi condiţiilor generatoare de delincvenţă, iar, pe de
altă parte, resocializarea şi recuperarea morală şi socială a persoanelor cu
comportamente aflate în conflict cu legea penală. Ele se realizează printr-
un ansamblu de măsuri juridice şi extrajuridice menite să prevină şi să
combată multiplicarea şi proliferarea actelor delincvente în diferite medii
sociale, prin realizarea protecţiei şi apărării sociale a indivizilor,
grupurilor şi instituţiilor faţă de diferite acte delincvente, prin restabilirea
ordinii sociale şi normative perturbate prin delicte. Pentru acest motiv,
284
prevenirea şi tratamentul delincvenţei presupune atât elaborarea unor

politici penale eficiente de combatere şi neutralizare a diferitelor delicte
din societate, cât şi aplicarea unor programe şi soluţii sociale, economice
şi culturale de sprijinire a indivizilor defavorizaţi social.
Activitatea de prevenire şi combatere a delincvenţei are un caracter
dublu:
1) general – social, vizând identificarea şi diminuarea treptată a
factorilor delictogeni şi a condiţiilor care favorizează
proliferarea unor manifestări şi comportamente delincvente în
societate;
2) special – juridic, reprezentat de sistemul de sancţiuni şi
pedepse şi de instituţiile sociale în care se realizează
tratamentul şi resocializarea delincvenţilor.
Ambele direcţii urmăresc realizarea unei apărări sociale eficace a
indivizilor şi a instituţiilor sociale faţă de diferitele activităţi antisociale
ce se produc în societate, dar şi asigurarea condiţiilor de reinserţie a
delincvenţilor.
În definirea şi evaluarea conceptului de prevenire a delincvenţei
trebuie luate în considerare trei dimensiuni mai importante:
1) prima se referă la legislaţia penală în vigoare privind sistemul
de sancţiuni şi pedepse aplicate indivizilor delincvenţi;
2) cea de-a doua include instituţiile specializate de prevenire şi
control social specializat împotriva delincvenţei;
3) cea de-a treia include reacţia socială faţă de delincvenţă,
“imaginea” publicului despre fenomenul delincvenţei.
În funcţie de instituţiile care participă la realizarea activităţii de
prevenire, aceasta poate fi de trei feluri:
285
1) primară, sau generală, prin antrenarea tuturor instituţiilor cu rol

de socializare şi control social la acţiunile de identificare şi
combatere a surselor potenţiale de delincvenţă;
2) secundară, sau specială, îndreptată spre combaterea şi
neutralizarea delincvenţilor, diminuarea prejudiciilor sociale
produse în urma delictului, restabilirea ordinii sociale,
sancţionarea delincvenţilor;
3) situaţională, sau contextuală, prin atragerea directă a
comunităţii şi a publicului în acţiunea de prevenire şi
neutralizare a delictelor şi delincvenţilor, utilizându-se, în acest
scop, o serie de măsuri ce vizează informarea publicului din
anumite arii şi zone criminogene despre pericolele posibile ale
comiterii unor delicte, existenţei unor factori de “risc” în
anumite zone.
În funcţie de momentul desfăşurării acţiunilor de prevenire, se face
distincţie între:
• măsurile adoptate înainte de producerea delictului (“ante
delictum”) care reprezintă adevărata prevenţie eficientă. Ele
sunt extrem de diverse şi variate, începând cu cele cultural-
educative şi moral-juridice desfăşurate de instanţele de
socializare (familie, şcoală, comunitate, biserică etc.) şi
terminând cu cele tehnico-criminalistice (tehnoprevenţia)
întreprinse pentru protejarea indivizilor şi siguranţei acestora;
• măsurile adoptate în timpul producerii delictului (aşa-numita
intervenţie), întreprinse de organele de poliţie, procuratură şi
justiţie faţă de indivizii care au comis delicte. În orice societate
aceste organe specializate de control social şi prevenire sunt
purtătoare ale unei anumite concepţii sociale, filosofice, politice
286
privind ordinea socială şi normativă, apărarea socială şi

siguranţa indivizilor şi a instituţiilor statului. Astfel, organele
de poliţie asigură şi realizează, în mod preponderent, prevenirea
delincvenţei, protecţia socială a indivizilor şi grupurilor;
• măsurile adoptate după comiterea delictului (“post-delictum”)
realizate de instanţele de judecată prin sistemul de sancţiuni şi
pedepse aplicat indivizilor delincvenţi, ca şi prin reţeaua de
instituţii în care se realizează internarea acestora.
Sistemul de sancţionare, tratament şi resocializare a delincvenţilor
are ca finalitate realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii,
prevenirea comiterii de noi delicte şi reintegrarea socială a persoanelor
condamnate la diverse pedepse. Regimul de tratament şi resocializare a
delincvenţilor diferă sensibil de la o ţară la alta, mergând de la internarea
acestora în stabilimente deschise, semideschise sau închise şi până la
închiderea lor totală în penitenciare şi instituţii speciale de maximă
siguranţă şi securitate. Chiar şi însăşi noţiunea de tratament aplicată
delincvenţilor nu este unanim acceptată, ea fiind utilizată atât într-un sens
restrâns, cât şi în unul mai larg. Astfel, în sens restrâns, noţiunea de
tratament defineşte măsurile individuale şi terapeutice care sunt folosite
pentru a-i încerca pe deţinuţi să-şi schimbe modul de viaţă şi să-i
îndepărteze de activităţile lor criminale. Într-un sens mai larg, noţiunea de
tratament trebuie să includă o serie de măsuri şi soluţii care să asigure
deţinutului pregătirea şcolară şi profesională, libertatea religioasă,
activităţi şi exerciţii fizice şi sportive, vizite, corespondenţă, lectură, acces
la mijloace de informare în masă, asistenţa psihologică şi medicală.
Indiferent de diferitele accepţiuni acordate noţiunii de tratament, acesta
trebuie subordonat unor finalităţi care urmăresc prioritar:
287
a) cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici şi pregătirea

şcolară şi profesională adecvată a deţinuţilor, în ideea prevenirii
deteriorării personalităţii lor;
b) dobândirea unei vieţi adecvate şi a unor îndeletniciri sociale
prin educare socială şi pregătire în vederea readaptării lor
potrivit vieţii din afara penitenciarului;
c) asistenţa de specialitate şi îndrumarea expertă în scopul de a
soluţiona nevoile personale şi a rezolva problemele personale
ale deţinuţilor.
Resocializarea reprezintă o modalitate de reorientare şi remodelare
a personalităţii individului delincvent condamnat la o sancţiune penală, de
reeducare şi retransformare a comportamentului acestuia în raport cu
normele şi valorile acceptate în societate. Implicând abandonarea unui
mod de viaţă şi adoptarea altuia, resocializarea presupune o “rupere
completă cu trecutul”, un control instituţionalizat exercitat în anumite
stabilimente de profil prin:
• restructurarea profundă a personalităţii individului delincvent,
în vederea prevenirii reiterării unor noi acte delincvente;
• asigurarea unor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea
umană şi în conformitate cu normele comunităţii;
• restabilirea “din mers” a rolurilor jucate de individul delincvent
în viaţa socială, prin încadrarea lui treptată într-o reţea normală
de relaţii cu comunitatea socială din care a făcut parte (familie,
şcoală, prieteni, vecini, colegi de muncă etc.).
Pentru acest motiv, realizarea unei socializări normale şi eficiente a
individului delincvent este condiţionată de o serie de factori, între care cei
mai importanţi sunt:
288
a) factorii care definesc caracteristicile şi elementele specifice ale

instituţiei în care se realizează procesul de resocializare (centru
de reeducare, stabiliment semideschis, penitenciar, institut
medical-educativ etc.);
b) factorii care definesc individualizarea sancţiunii şi durata
acesteia, precum şi măsurile de asistenţă socială, medicală şi
educativă adoptate în funcţie de personalitatea fiecărui
delincvent.
În funcţie de aceşti factori, resocializarea individului delincvent se
realizează în două etape:
1) în timpul executării sancţiunii penale, când se urmăreşte,
prioritar, schimbarea şi transformarea vechiului sistem de
norme, valori şi convingeri ale individului delincvent, prin
“dirijarea” comportamentului său spre scopuri socialmente
dezirabile;
2) după executarea sancţiunii penale, când se urmăreşte reinserţia
postpenală a fostului delincvent, încadrarea lui într-o activitate
socială, dobândirea unui nou status şi îndeplinirea unor noi
roluri, ca şi diminuarea efectelor procesului de “stigmatizare”
în viaţa socială.
În conformitate cu Regulile europene pentru penitenciare privind
regimul şi tratamentul deţinuţilor, resocializarea şi recuperarea morală a
delincvenţilor trebuie subordonate unor finalităţi menite să asigure
deţinuţilor condiţii de viaţă compatibile cu demnitatea umană şi cu
standardele şi normele acceptate în cadrul comunităţii. Detenţia trebuie
circumscrisă numai la privarea de libertate a individului delincvent, fără
alte circumstanţe agravante, trebuind să reducă, pe cât posibil,
traumatizarea psihică a deţinuţilor, prevenirea apariţiei unor tulburări
289
emoţionale, idei obsesive sau suicidare, comportamente violente sau

agresive etc. În consecinţă, un principiu, dar şi un obiectiv al procesului
de resocializare desfăşurat în instituţiile de profil îl reprezintă
normalizarea, care presupune apropierea, pe cât posibil, a condiţiilor
vieţii din penitenciar de cele ale lumii exterioare acestuia. Ca regulă
generală, normalizarea stabileşte că “organizarea şi metodele de lucru în
interiorul instituţiilor de profil vor fi cât mai posibil asemănătoare cu cele
necesare prestării aceluiaşi gen de muncă, dar în cadrul comunităţii” (art.
74 din Regulile europene pentru penitenciare), deţinuţii păstrându-şi,
totodată, majoritatea drepturilor lor civile: dreptul de a vota în aceleaşi
condiţii cu ceilalţi cetăţeni, dreptul de a se exprima atât în scris, cât şi
verbal despre închisoare, ca şi despre public în general, dreptul de a fi
membru al oricărei asociaţii, dreptul de a avea o viaţă de familie
(căsătorie, divorţ, adopţie), dreptul de a deţine o proprietate, dreptul de
a-şi exercita şi practica religia etc. Singurul drept civil asupra căruia
există limitare este libertatea de deplasare în afara instituţiilor
penitenciare. În vederea diminuării efectelor negative ale detenţiei, cum
ar fi, de pildă, destrămarea familiei, lipsa de contacte cu copiii şi rudele,
traumatizarea psihică, “stigmatizarea” şi “etichetarea” morală,
normalizarea presupune realizarea a două deziderate:
1) deschiderea, concepută în unele sisteme penitenciare (cum sunt
cele din ţările scandinave) ca diversificare a stabilimentelor deschise şi
semideschise în care deţinuţii au dreptul la liberă mişcare internă,
corespondenţă nelimitată, vizite săptămânale ale rudelor apropiate, învoiri
şi ieşiri temporare din aceste instituţii, acces la radio, televizor, ziare,
întâlniri cu publicul din zonă, întreceri sportive etc.;
2) responsabilitatea, prin permanenta încercare a personalului
închisorii de a întări simţul responsabilităţii la deţinuţi, respectul şi
încrederea proprie, prin implicarea acestora într-o serie de activităţi
290
sociale şi comunitare care să-i pregătească “din mers” pentru reinserţia

lor postpenală.
Probleme deosebite se ridică în legătură cu regimul de sancţionare,
tratament şi resocializare a minorilor delincvenţi care în multe sisteme
legislative este diferit de cel aplicat adulţilor, incluzând atât măsuri şi
pedepse penale, cât şi măsuri educative şi medicale. Cu toate aceste
diferenţe, în momentul de faţă există trei modele de tratament al
delincvenţei juvenile şi de resocializare a minorilor delincvenţi:
1) primul corespunde aşa-numitului “model penal”, care
consideră sancţiunea penală ca principala modalitate de prevenire a
reiterării de noi fapte antisociale, constând din internarea minorului în
anumite centre şi instituţii speciale de reeducare;
2) cel de-al doilea corespunde aşa-numitului “model terapeutic”
şi se bazează pe adoptarea unor măsuri educative şi terapeutice faţă de
minorii cu comportamente delincvente;
3) cel de-al treilea, denumit “model de negociere şi reglementare
a conflictelor”, se întemeiază pe adoptarea unor sancţiuni alternative,
neprivative de libertate, pe negocierea dintre delincventul minor şi
victimă şi pe prestarea de către minorul sancţionat a unor activităţi sociale
în folosul comunitar, pe o anumită perioadă de timp (de regulă, la
sfârşitul săptămânii sau în timpul vacanţelor), activităţi care nu sunt
remunerate.
În momentul de faţă, în numeroase ţări, principalele orientări în
materie de tratament şi recuperare socială şi morală a delincvenţilor
evidenţiază, tot mai pregnant, importanţa contextului social, familial şi
comunitar în care derulează procesul de resocializare, în vederea evitării,
pe cât posibil, a efectelor negative ale “etichetării” şi “stigmatizării”
delincventului condamnat. De asemenea, noile modele de tratament al
291
delincvenţei accentuează importanţa aspectului evolutiv şi continuu al

reeducării delincventului în diferite stabilimente, ca şi participarea şi
implicarea crescândă a comunităţii în rezolvarea soluţiilor de tratament
aplicate delincvenţilor, concomitent cu “umanizarea” formelor şi a
modalităţilor “clasice” de terapie şi profilaxie existente (măsuri educative,
medicale şi penale).
292
8. ASPECTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE A ŞOMERILOR
Capitolul 8.
ASPECTE ALE ASISTENŢEI SOCIALE
A ŞOMERILOR
8.1. Conceptul şomajului

Restructurarea sistemului socioeconomic în concordanţă cu
cerinţele economiei de piaţă a produs profunde şi importante schimbări la
nivelul pieţei muncii, între care şi apariţia şomajului – ca fenomen de
masă. Pornind de la ideea lui S.Freud, care afirma că munca este legătura
cea mai puternică între individ şi societate, rezultă că şomajul înseamnă
nu numai pierdere de venit, ci şi pierderea încrederii în sine, ruperea
legăturilor cu comunitatea şi apariţia sentimentului de excludere din viaţa
socială. În aceste condiţii se impune necesitatea garantării unui loc de
muncă şi asigurării unui trai decent, fie provenit prin munca directă a
persoanei respective, fie asigurat prin intermediul protecţiei şi asistenţei
sociale.
Şomajul este un concept de natură complexă, care a generat
multiple controverse în literatura economică. Dacă în legătură cu
existenţa şi manifestarea şomajului toţi specialiştii sunt de acord, apoi în
ce priveşte definirea acestuia opiniile sunt diferite. Fenomen şi problemă
majoră a lumii contemporane, şomajul este deosebit de eterogen, cu
acelaşi cuvânt şomaj desemnându-se realităţi dintre cele mai diferite.
Şomajul reprezintă “un adevărat şoc psihologic şi cultural pentru oamenii
obişnuiţi în trecut să aibă un loc de muncă găsit cu uşurinţă şi menţinut cu
293
STELA MILICENCO
o şi mai mare uşurinţă”1; “fenomen de inutilizare socială”2; “lipsa

postului sau imposibilitatea de a fi angajat – după normele de drept
instituite prin legislaţia în vigoare”3.
În concepţia pieţei muncii, şomajul reprezintă dezechilibrul între
cererea şi oferta de forţă de muncă; el apare ca un excedent al ofertei
faţă de cererea de muncă, iar şomerii sunt toţi cei apţi de muncă, dar care
nu-şi găsesc de lucru, constituind suprapopulaţia relativă în condiţiile
eficienţei impuse de economia de piaţă. Această definiţie a şomajului
generează o serie de întrebări, de exemplu, este oare şomer:
• un muncitor, care din motive tehnice nu lucrează o lună?
• un actor care între două filme nu este angajat?
• un student care nu-şi găseşte de lucru în sezonul estival?
Pornind de la aceste întrebări, în ştiinţa economică s-a conturat o
altă definiţie a şomajului, potrivit căreia sunt consideraţi şomeri toţi
cei care au înregistrat cereri de angajare la oficiile de plasare a forţei de
muncă sau toţi cei, ale căror cereri nu au fost satisfăcute până la sfârşitul
fiecărei luni, indiferent dacă solicită locuri de muncă permanente sau
temporare, cu timp de muncă parţial sau deplin; dacă au loc de muncă,
dar caută altul mai adecvat aspiraţiilor proprii4. În consecinţă, şomajul
apare ca rezultat exclusiv al cererii de muncă, oferta – a doua categorie de
bază a pieţei muncii – nefiind luată în consideraţie. Însă numai corelarea
cererii cu oferta de locuri de muncă permite aprecierea corectă asupra
situaţiei de pe piaţa muncii (dacă există sau nu şomaj), astfel încât:
1
E.Zamfir. Dicţionar sociologic. -Bucureşti: Babel, 1993, p.46, 50.
2
G.Creţoiu, V.Cernescu. Economie politică. -Bucureşti: Casa de editură şi
presă, 1999, p.363.
3
D.Stegăroiu. Şomajul – prezent şi perspective. -Clij-Napoca: Universitatea
Babeş-Bolyai, 1993, p.14.
4
T.P.Ghiţă Economie politică. -Bucureşti, 1992, p.461.
294
• o sporire a ofertei concomitent cu scăderea cererii determină

apariţia şomajului, dacă acesta n-a existat până la acel moment,
fie creşterea lui;
• o creştere a cererii şi diminuarea ofertei determină scăderea ratei
şomajului.
Potrivit definiţiei date de Biroul de Statistică a Muncii – BLS
(Bureau of Labour Statistics, SUA), o persoană este considerată şomer,
dacă:
• face parte din populaţia neinstituţională (totalul celor care au 16
ani sau mai mult şi care nu îşi au domiciliul într-o instituţie,
cum ar fi o puşcărie sau un spital);
• nu are angajare în muncă;
• a depus în ultimele 4 săptămâni premergătoare datei de
dobândire a situaţiei de şomer eforturi pentru a găsi o angajare.
Biroul Internaţional al Muncii (organizaţie din sistemul Naţiunilor
Unite care elaborează statistici, studii şi analize de profil pe baza
informaţiilor furnizate de ţările membre, având ca scop mai buna
cunoaştere a şomajului şi a experienţei în combaterea acestuia) consideră
că este şomer oricine care mai mult de 15 ani şi îndeplineşte simultan
următoarele condiţii:
• este apt de muncă;
• nu are loc de muncă;
• este disponibil pentru o muncă salariată;
• caută un loc de muncă.
Cu toate că respectarea acestor condiţii aduce multe clarificări, ea
nu elimină totalmente riscul de a exclude din rândul şomerilor anumite
persoane care, de fapt, nu au unde munci.
În Republica Moldova Legea privind utilizarea forţei de muncă,
nr.878-XII din 21 ianuarie 1992, cu modificările şi completările introduse
295
STELA MILICENCO
ulterior, stabileşte că sunt consideraţi şomeri cetăţenii apţi de muncă, care

nu au un loc de muncă corespunzător, un venit legal şi sunt înregistraţi la
oficiile forţei de muncă.
Şomajul acoperă o mare diversitate de situaţii concrete: persoane
în căutarea unui loc de muncă (cu deosebire tineri); persoane concediate
care şi-au pierdut involuntar locul de muncă din motive economice;
persoane, de regulă femei, care după o perioadă de întrerupere a activităţii
revin pe piaţa muncii şi caută un loc de muncă cu timp complet sau
parţial; persoane ocupate cu timp parţial, temporar sau sezonier în
căutarea unui loc de muncă cu timp complet; persoane (îndeosebi în
vârstă) care caută un loc de muncă în vederea completării veniturilor.
Analiza ocupării forţei de muncă se realizează prin indicatorii ce
corespund unei abordări preponderent economice, dar care au o bună
capacitate de expresie şi pentru aspectele de ordin social. În cadrul acestui
domeniu se disting patru grupe de indicatori:
1) nivelul şomajului;
2) intensitatea cu care se manifestă;
3) durată şomajului;
4) structura şomajului.
Nivelul şomajului se determină:
• în mărime absolută prin numărul total al şomerilor;
• în mărime relativă prin rata şomajului.
Rata şomajului (Rş) se calculează ca raport procentual între
numărul şomerilor (Nş) şi populaţia activă (Pa). Ea exprimă ponderea
specifică a persoanelor care caută loc de muncă faţă de totalul populaţiei
active:
Nş
Rş = x 100.
Pa
296
De exemplu, în Republica Moldova numărul total al şomerilor

înregistraţi la oficiile forţei de muncă în anul 2000 a fost de 34,755 mii
persoane (ceea ce corespunde numărului absolut al şomajului).
Cunoscând efectivul populaţiei active în aceeaşi perioadă (Pa=1655,0 mii
pers.) şi numărul şomerilor înregistraţi, calculăm rata şomajului (mărimea
relativă a nivelului şomajului):
Nş 34,755
Rş = x 100 = = 2,1%.
Pa 1655,0
Astfel, rata şomajului oficial înregistrat în Republica Moldova în
anul 2000 a fost de 2,1%.
Şomajul a devenit o permanenţă în toate ţările şi în ultimii
15-20 de ani se constată o creştere a numărului şomerilor şi a ratei
şomajului. Astfel:
• în Austria rata şomajului a crescut de la 5,6% (în anul 1987)
până la 6,8 % (în anul 1993);
• în Canada – de la 8,9% (1987) până la 11,2% (1993);
• în Franţa – de la 10,0% (1988) până la 10,2% (1993);
• în Polonia – de la 3,5% (1990) până la 14,9% (1993);
• în România – de la 3,0% (1991) până la 9,3% (1995).
În Republica Moldova numărul şomerilor a crescut de la 78 în anul
1991 până la 15 mii în anul 1994 şi la 34755 în anul 2000, ceea ce
reprezintă o rată a şomajului de 2,1%. Departamentul Analiză Statistică şi
Sociologie menţionează că rata reală a şomajului diferă de cea oficială.
Decalajul dintre datele oficiale şi cele reale se explică prin faptul că:
• majoritatea şomerilor din Moldova nu se înregistrează la
oficiile forţei de muncă, deoarece indemnizaţiile de şomeri nu
depăşesc costurile;
297
STELA MILICENCO
• pentru persoanele aflate în concedii forţate (neplătite)

înregistrarea în calitate de şomeri ar însemna pierderea
indemnizaţiilor pentru spaţiul locativ, medicamente etc., de
care aceştia pot beneficia doar fiind salariaţii unor întreprinderi
etc.
Semnificaţia creşterii ratei şomajului diferă de la societate la
societate. Astfel, dacă pentru o ţară cu o economie de piaţă consolidată
şomajul este considerat ca fiind un fenomen firesc pentru stabilirea unui
climat de competitivitate pe piaţa muncii, pentru ţara noastră rata reală a
şomajului de 17% reprezintă un indicator grav, deoarece efectivul
şomerilor e în creştere, degradarea pieţei muncii devine un fenomen
cronic, iar starea economiei nu permite o protecţie şi o asistenţă socială
corespunzătoare necesităţilor celor aflaţi în căutarea unui loc de muncă.
Intensitatea şomajului exprimă gradul în care este prezentă
imposibilitatea de angajare a persoanelor ce nu au loc de muncă. În
funcţie de acest indicator, distingem:
• şomaj total – presupune pierderea locului de muncă şi încetarea
totală a activităţii;
• şomaj parţial – constă în diminuarea activităţii depuse de o
persoană, în special prin reducerea duratei săptămânii de lucru,
o dată cu reducerea corespunzătoare a remuneraţiei;
• şomaj deghizat – se referă la persoanele ce au o activitate
aparentă, cu o productivitate mică; el este caracteristic ţărilor
slab dezvoltate, inclusiv ţării noastre.
Durata şomajului cuprinde intervalul de timp din momentul
pierderii locului de muncă până la reluarea activităţii. Aceasta diferă,
având în timp o tendinţă generală de creştere.
Structura şomajului relevă componentele acestuia ţinând seama
de diferite criterii: vârsta, sexul, rasa, calificarea, domeniul de activitate
298
etc. Se constată că şomajul afectează în special femeile, tinerii până la

30 de ani, muncitorii necalificaţi, angajaţii din sectorul agrar1.
În funcţie de natura factorilor care generează starea de inactivitate,
şomajul poate lua mai multe forme (vezi Figura 8.1)
Şomaj
voluntar involuntar
şomajul diplomelor
intermitent
determinat de
indemnizatia
de somaj
tehnologic
structural
sezonier
ciclic
Figura 8.1. Formele şomajului.
Şomajul voluntar este rezultatul acţiunii unor factori subiectivi, al

voinţei individuale (persoana nu lucrează, deoarece nu găseşte un loc de
muncă interesant, acceptabil, în conformitate cu specializarea şi cu
exigenţele privind salariul). Şomajul involuntar presupune un nivel ridicat
de dezvoltare economică şi salarii mai mari decât salariul de echilibru
(Se). Pentru a echilibra piaţa muncii, salariile trebuie să fie reduse la
1
Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. Tranziţia şi securitatea umană.
-Chişinău: PNUD Moldova, 1999, p.78.
299
STELA MILICENCO
nivelul salariului de echilibru. În situaţia realizării acestuia, legităţile

pieţei nu sunt respectate şi o parte din oferta de forţă de muncă rămâne
nerealizată, deci apare şomajul voluntar.
Şomajul involuntar este consecinţa acţiunii unor factori obiectivi
(persoanele apte de muncă dispuse să lucreze pentru un salariu real mai
mic, determinat de condiţiile pieţei, nu au această posibilitate datorită
lipsei de locuri de muncă). Şomajul involuntar este determinat de cauze
care ţin de piaţa bunurilor şi a banilor, constituie forma dominantă a
şomajului asupra căreia îşi concentrează atenţia politicile antişomaj.
Pe piaţa muncii se înregistrează o varietate de forme de şomaj:
• şomajul ciclic, sau conjuctural, se formează datorită crizelor şi
conjuncturilor defavorabile, trecătoare, dar care se repetă la anumite
intervale de timp. Intră în sfera şomajului involuntar şi poate fi absorbit
total sau parţial în perioadele de avânt economic;
• şomajul structural este determinat de tendinţele de restructurare
economică, socială, geografică, care au loc sub influenţa revoluţiei
tehnico-ştiinţifice şi a crizei energetice. Este şomaj de tip involuntar, care
poate fi atenuat prin racordarea sistemului de învăţământ la standardele şi
cerinţele actuale ale economiei;
• şomajul tehnologic este cauzat de înlocuirea vechilor tehnologii
cu altele noi, precum şi de centralizarea unor capitaluri şi unităţi
economice cu restrângerea locurilor de muncă. Intră în categoria
şomajului involuntar şi poate fi absorbit prin recalificarea forţei de muncă
în corespundere cu exigenţele cererii;
• şomajul intermitent, sau fricţional, se manifestă ca urmare a
practicării contractelor de angajare pe durată scurtă din cauza
incertitudinii afacerilor unor agenţi economici. În situaţia acestui şomaj
(aflat la hotar între şomajul voluntar şi cel involuntar) perioada de şomaj
începe din momentul expirării termenului de angajare şi se încheie o dată
cu reînnoirea contractului sau la primirea ofertei pentru un alt loc de
300
muncă. Economiştii apreciază că acesta are un caracter permanent,

deoarece într-o societate întotdeauna există resurse de muncă neutilizate
între două ocupări;
• şomajul diplomelor este rezultatul dezechilibrelor temporare
între cererea şi oferta de muncă în rândul absolvenţilor instituţiilor
superioare de învăţământ şi poate fi în egală măsură:
- voluntar, când posesorii de diplomă refuză locurile de muncă
din motivul remunerării mici ş.a.;
- involuntar, când deţinătorii de diplomă nu se pot angaja integral
pe piaţa muncii.
Soluţia pentru eliminarea şomajului diplomelor constă în stabilirea
cifrei de şcolarizare în învăţământul superior, plecând de la raportul dintre
oferta şi cererea educativă, dar corelând acest raport cu procentul de
plasament profesional al absolvenţilor. Specializările care nu mai au
plasament trebuie să-şi restrângă cifra de şcolarizare sau să-şi înceteze
existenţa. Şi invers, specialităţile care sunt longevite şi actuale trebuie să
beneficieze de susţinere;
• şomajul sezonier este determinat de întreruperea activităţilor
total dependente de factorii naturali (agricultură, construcţii, lucrări
publice). În felul acesta, forţa de muncă este ocupată numai într-o
anumită perioadă a anului;
• şomajul determinat de indemnizaţia de şomaj se explică prin
valoarea substanţială a indemnizaţiei de şomaj, ceea ce duce la
înregistrarea unui mare număr de şomeri şi la demotivarea necesităţii de a
fi angajat în câmpul muncii. Considerat ca fiind voluntar, acest tip de
şomaj are şi o formă specifică – şomaj la negru. E cazul celor înscrişi la
oficiile forţelor de muncă şi înregistraţi în statisticile oficiale ca fiind
şomeri, care beneficiază de indemnizaţia de şomaj, dar în perioada
respectivă ei prestează o activitate remunerată. Forma respectivă are
consecinţe negative în plan social-economic şi poate fi absorbită parţial
301
STELA MILICENCO
prin diminuarea valorii indemnizaţiei de şomaj sau prin alte măsuri de

ordin restrictiv.
8.2. Şomajul şi sărăcia

Şomajul, ca rezultat al disfuncţionalităţii pieţei muncii, reprezintă
nu numai suprimarea sau insuficienţa locurilor de muncă, dar şi un
moment de criză cu profunde efecte în plan psihosocial pentru individul
şomer şi familia acestuia. Consecinţele principale ale acestui fenomen
complex ţin de scăderea substanţială a bugetului de familie şi
accentuarea gradului de sărăcie.
Sărăcia este definită din perspectiva bunăstării, fiind considerată
o stare de lipsă a acesteia, o privare de atributele bunăstării, ceea ce
împiedică realizarea unui mod de viaţă adecvat în raport cu standardele
colectivităţii1. Accentul cade pe lipsa resurselor, în mod special pe lipsa
resurselor economice. Componenţa economică rămâne, fără îndoială, cea
mai importantă dimensiune a sărăciei, dar nu mai mult decât o
componentă, printre altele. De aceea, definirea sărăciei trebuie făcută din
două perspective:
• a consumului – în acest caz sărăcia este definită ca neputinţă de
a satisface nevoile considerate minime;
• a funcţionării sociale normale - în această perspectivă, sărăcia
presupune inexistenţa mijloacelor care asigură subiectului o
participare complexă la viaţa socială, o îndeplinire a tuturor
rolurilor care îi revin, o participare la activităţile formative
minime care îi oferă şanse suficiente pentru a se dezvolta prin
efort propriu.
1
M.Molnar. Sărăcia şi protecţia socială. -Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de mâine, 1999, p.22.
302
În strânsă legătură cu conceptele de sărăcie şi şomaj, privit din

perspectiva condiţiilor minime care sunt necesare unei funcţionări
normale a individului în cadrul propriului grup social, este cel de
excludere socială. În cazul şomerilor termenul de excludere socială este
utilizat în următoarele sensuri:
• pentru a desemna însăşi starea de sărăcie sau consecinţele
acesteia în planul relaţiilor sociale (“sărac egal exclus” sau
“fiind sărac este exclus”);
• pentru a caracteriza ipostaza cea mai gravă – sărăcia extremă şi
persistentă (“atât de sărac, încât este exclus din societate”);
• pentru a explica un fenomen care determină sau explică sărăcia
(“cineva este sărac pentru că a fost exclus de pe piaţa muncii,
fiindcă este şomer”).
În cazul persoanelor şomere sărăcia este efectul subutilizării forţei
de muncă, economia de piaţă neputând absorbi integral forţa de muncă
existentă. O asemenea situaţie în cumul cu lipsa de integrare socială
influenţează în mod negativ capacităţile de comunicare, capacitatea de
exercitare a rolurilor sociale şi atitudinile individului în raport cu sistemul
normativ. De aceea, atenuarea sărăciei se consideră a fi un obiectiv
central al politicii sociale şi este cert faptul că stabilirea mijloacelor de
acţiune trebuie să se bazeze pe evaluări corecte şi analize pertinente.
Pentru a evalua dacă în societate există sărăcie şi pentru a identifica
persoanele aflate în această stare, este necesar să se stabilească criteriile
după care indivizii pot fi consideraţi săraci. Acestea sunt probleme ale
metodologiei estimării sărăciei, iar pentru rezolvarea lor există moduri
alternative de abordare conceptuală a sărăciei. Modalităţile diferite de
măsurare a sărăciei se bazează pe trei concepte corespunzătoare celor trei
• sărăcia absolută;
perspective principale ale definirii sărăciei:
• sărăcia relativă;
• sărăcia subiectivă.
303
STELA MILICENCO
Sărăcia absolută reprezintă inexistenţa unor condiţii minime de

viaţă, necesare unei simple supravieţuiri în condiţiile societăţii respective.
Abordarea absolută înseamnă, în esenţă, stabilirea stării de sărăcie în
raport cu un minim corespunzător satisfacerii nevoilor umane
fundamentale; un minim universal valabil, determinat în mod obiectiv de
dimensiunea acestor nevoi.
Pragul de sărăcie* absolut se determină prin câteva metode:
• metoda structurii consumului – stabileşte pragul de sărăcie la
nivelul veniturilor care generează o treime de cheltuieli pentru
alimentaţie (propusă în 1964 de Orshanski, SUA).
• metoda normativă – evaluează cheltuielile minime necesare
pentru achiziţionarea unui coş de bunuri alimentare şi
nealimentare, la fel şi pentru plata serviciilor, apreciate ca
indispensabile. Metoda normativă a fost utilizată de S.Rowntree
în lucrările de pionierat în domeniul cercetării sărăciei şi a stat
la baza stabilirii prestaţiilor sociale în cadrul programului de
asistenţă socială iniţiat de Beveridge. În ţările dezvoltate
metoda a fost abandonată în favoarea metodelor de estimare a
sărăciei relative; în schimb, a fost utilizată în ţara noastră şi în
celelalte ţări est-europene pentru determinarea minimului de
trai.
Sărăcia relativă se defineşte drept inexistenţa nivelului minim de
resurse care asigură o funcţionare normală în contextul social-cultural
respectiv. Deci, abordarea relativă constă în stabilirea stării de sărăcie
prin comparaţie cu nivelul de trai şi modul de viaţă dominant în societate
în momentul evaluării. Metodele de estimare a pragului relativ de sărăcie
*
Prag de sărăcie – un nivel al veniturilor sau cheltuielilor, determinat pentru
o familie de un anumit tip (dimensiune, structură, reşedinţă etc.), pentru o
persoană sau pentru o unitate de consum (de exemplu, pe adult echivalent).
304
stabilesc nivelul de sărăcie în funcţie de numărul persoanelor într-o

gospodărie, respectiv de nivelul de venituri, cheltuieli în ea:
• metoda OECD (Commission of the European Commities)
desemnează linia sărăciei la jumătatea venitului mediu pe
persoană la nivelul colectivităţii. Pragul de 50% din mediană
este ales arbitrar, bazat pe ipoteza că la o astfel de distanţă de
medie el exprimă un nivel al resurselor atât de scăzut, încât nu
poate asigura modul de viaţă dominant în societate;
• metoda primei decile presupune ordonarea gospodăriilor în
ordinea crescătoare a veniturilor sau a cheltuielilor.
Gospodăriile care se situează în decila inferioară (10% din
numărul total de gospodării) sunt considerate sărace. Pragul de
sărăcie corespunde în acest caz limitei maxime a intervalului de
venituri (sau de cheltuieli) din prima decilă.
Sărăcia subiectivă reprezintă inexistenţa veniturilor apreciate de
individ ca necesare pentru acoperirea propriilor nevoi. Esenţa metodelor
de determinare a pragului de sărăcie subiectivă constă în faptul că ele se
bazează pe percepţia şi autoaprecierea indivizilor cu privire la nivelul
veniturilor minime necesare lor. De obicei, aceste evaluări, care nu prea
sunt creditate ca având suficientă concreteţe, precizie şi relevanţă practică
pentru politica socială, sunt utilizate pentru a completa evaluările
realizate prin metodele “obiective” şi “relative” tradiţionale, pentru
fundamentarea sau verificarea acestora din urmă.
Pragul de sărăcie subiectivă se determină în baza chestionării
gospodăriilor privind venitul minim considerat necesar pentru a face faţa
nevoilor. Metoda venitului minim a fost propusă de Goedhart şi se
bazează pe răspunsurile la o întrebare referitoare la venitul minim necesar
individului.
Determinarea pragului de sărăcie constituie unul din subiectele
controversate ale metodologiei de măsurare a sărăciei, deoarece nivelul
305
STELA MILICENCO
pragului de sărăcie (estimat după o anumită metodă) are o mare

importanţă:
• pentru stabilirea proporţiilor sărăciei;
• pentru elaborarea programelor de protecţie socială, care
funcţionează conform principiului selectivităţii, determinând
nivelul limită al veniturilor ce condiţionează eligibilitatea
pentru o anumită prestaţie socială.
8.3. Politici antişomaj

Evoluţia şomajului în ultimii 15-20 de ani determină statele să
acorde o importanţă deosebită acestui fenomen. Promovarea diferitelor
tipuri de politici sociale în domeniul pieţei muncii se realizează în
conformitate cu situaţiile concrete dintr-o ţară sau alta, existând totuşi
câteva modele, în cadrul cărora sunt prevăzute modalităţi de intervenţie în
scopul diminuării sau menţinerii şomajului la cote acceptabile.
Politicile antişomaj reprezintă ansamblul măsurilor adoptate în
societate în vederea atenuării consecinţelor şomajului şi a diminuării sau
absorbirii acestuia. Politicile antişomaj iau două forme principale:
• politici referitoare la populaţia activă;
• politici care îi privesc direct pe şomeri.
Politicile referitoare la populaţia activă au un dublu scop:
1) prevenirea creşterii şomajului prin pregătirea, calificarea şi
flexibilizarea pieţei forţei de muncă;
2) diminuarea nivelului şomajului prin crearea unor posibilităţi
suplimentare de angajare (de exemplu, reducerea timpului de
muncă şi a duratei vieţii active).
În cadrul acestor politici un loc important îi revine împărţirii
muncii între acei angajaţi, care presupune o reîmpărţire a muncii la scara
economiei şi promovarea unor noi principii de organizare a muncii şi a
306
producţiei. Întrucât volumul necesarului de muncă are un ritm lent de

creştere, singura modalitate de a încadra în câmpul muncii cât mai multe
persoane este ca fiecare să lucreze mai puţin. Proiectele pentru împărţirea
muncii pot da rezultate pe termen scurt. Însă pe termen mediu şi lung,
soluţia optimă constă în majorarea investiţiilor, care, prin esenţa lor,
creează locurile de muncă şi asigură creşterea productivităţii.
Pentru ţările Europei Centrale şi de Est aceste măsuri sunt de
amploare mică, obiectivul principal vizând politicile referitoare direct pe
şomeri şi mai puţin populaţia activă.
În literatura de specialitate se deosebesc două tipuri de politici care
îi privesc direct pe şomeri:
• politici active;
• politici pasive.
Politicile active constituie cea mai eficientă modalitate de asistenţă
socială a şomerilor, pentru că urmăresc să contracareze imperfecţiunile
pieţei muncii, ajută persoanele afectate de şomaj să se integreze în
câmpul muncii prin acţiunile de mediere a muncii şi contribuie la
încurajarea mobilităţii forţei de muncă pentru reconversia profesională.
Sunt cunoscute câteva forme de politici active:
• servicii de plasare a forţei de muncă, care cuprind plasarea,
consultaţia şi orientarea profesională pentru cei dezangajaţi,
asistenţă în legătură cu mobilitatea geografică (s-au dovedit a fi
eficace în Marea Britanie, SUA şi Olanda);
• calificare şi recalificare profesională: programe de pregătire
orientate către şomerii adulţi sau către cei aflaţi sub
ameninţarea pierderii locurilor de muncă – pregătirea se
desfăşoară, de obicei, în centre speciale sau la întreprindere (au
înregistrat succese Canada, Olanda, Norvegia, Suedia);
307
STELA MILICENCO
• crearea directă de locuri de muncă prin subvenţii: subvenţiile

pentru păstrarea anumitor angajaţi din ramurile strategice (au
avut efecte slabe asupra angajării forţei de muncă);
• alocaţii ale întreprinderilor: alocaţii sau achitarea în avans a
ajutoarelor pentru a permite şomerilor să iniţieze afaceri pe cont
propriu;
• locuri de muncă temporare în sectorul public: cu destinaţie
precisă pentru şomeri (în Bulgaria au fost iniţiate două
programe de acest tip, dar rezultatele nu au fost cele aşteptate).
Politicile pasive sunt concretizate în ajutorul financiar al şomerilor
şi au ca efecte:
• reducerea preocupării şomerilor de a căuta un loc de muncă şi
favorizarea şomajului de lungă durată;
• oferirea posibilităţilor pentru şomeri de a opta între diferite
oferte de locuri de muncă;
• diminuarea motivaţiei şomerilor de a se angaja la munca,
pentru care se acordă salarii apropiate la nivel de cel al
alocaţiilor de şomaj;
• în anumite situaţii, la susţinerea economiei subterane, deoarece
persoanele care desfăşoară activităţi nedeclarate pot să
beneficieze concomitent de ajutoarele de şomaj.
Problemele generate de politicile pasive pot fi diminuate printr-o
administrare corespunzătoare a ajutorului de şomaj. Politicile active sunt
mai costisitoare decât ajutoarele în numerar, dar pot să reducă rata
şomajului şi să sporească productivitatea social-economică. Cu toate că
între politicile active şi cele pasive trebuie să existe un echilibru, pentru
ţările aflate în perioada de tranziţie la economia de piaţă sunt de preferat
politicile active.
308
Promovarea politicilor sociale în domeniul ocupării forţei de

muncă ar putea contribui la menţinerea şomajului la niveluri acceptabile
şi la flexibilizarea pieţei muncii.
8.4. Cadrul legal pentru protecţia şomerilor în

Republica Moldova
Asistenţa socială a şomerilor este una dintre cele mai slab
dezvoltate ramuri ale asistenţei sociale, deoarece în perioada regimului
comunist şomajul nu era recunoscut ca risc social şi nici nu era
reglementat în legislaţie. Începutul perioadei de trecere la economia de
piaţă a însemnat începutul reformei în plan economic şi social, situaţie
care a pus problema restructurării unor sectoare nerentabile din economia
naţională, însoţită de disponibilizarea unui număr important de salariaţi,
dând naştere unui astfel terifiant fenomen numit şomaj. Evoluţia
şomajului şi complexitatea problemelor cu care se confruntă şomerii au
determinat statul să asigure cadrul legislativ şi instituţional în domeniul
protecţiei sociale a acestui grup defavorizat.
La 21.01.1992 a fost adoptată Legea Republicii Moldova privind
utilizarea forţei de muncă (în continuare – Legea Muncii) cu nr. 878-XII,
în care se determină bazele politicii de stat privind utilizarea forţei de
muncă. Legea Muncii stabileşte în premieră condiţiile necesare pentru a
obţine statutul de şomer, pentru a beneficia de ajutorul de şomaj (durata şi
mărimea acestuia), stipulează drepturile şi obligaţiile şomerilor.
În continuare vom expune ideile principale ale politicii în
domeniul protecţiei sociale a şomerilor enunţate prin prezenta Lege.
X Sunt consideraţi şomeri cetăţenii apţi de muncă, care nu au un
loc de muncă corespunzător, un venit legal şi sunt înregistraţi la oficiile
forţei de muncă, în a căror rază teritorială îşi au domiciliul, ca persoane în
căutarea unui loc de muncă.
309
STELA MILICENCO
Locul de muncă se consideră corespunzător dacă se potriveşte

persoanei după pregătirea profesională şi starea sănătăţii şi dacă este
situat în raza de activitate a oficiului forţei de muncă al localităţii
respective. Locurile de muncă necalificate, prost remunerate se consideră
corespunzătoare pentru persoanele care nu au nici o profesie şi care sunt
pentru prima dată în căutarea unui loc de muncă.
Persoanele care au obţinut statutul de şomer au dreptul:
• să beneficieze de ajutorul de şomaj;
• să urmeze cursuri de calificare, recalificare, perfecţionare sau
alte forme de instruire profesională în scopul plasării lor în
câmpul muncii;
• să primească ajutorul material (în cazul şomajului de lungă
durată)
şi sunt obligate:
• să întreprindă de sine stătător măsuri în vederea plasării în
câmpul muncii;
• să se prezinte la oficiul forţei de muncă cel puţin o dată la
15 zile, iar şomerii care nu beneficiază de ajutor de şomaj – cel
puţin o dată în lună;
• în cazul în care se încadrează de sine stătător în muncă – să
comunice în scris oficiului forţei de muncă în termen de 3 zile.
X Şomerii care nu pot fi încadraţi în câmpul muncii din lipsa de
locuri de muncă corespunzătoare specializării lor pot să urmeze cursuri
de calificare, recalificare sau perfecţionare profesională. Durata
cursurilor nu poate depăşi 9 luni, timp în care şomerii primesc în
continuare ajutorul de şomaj. La finele instruirii profesionale şomerii
susţin examenele de absolvire, după care sunt obligaţi să se încadreze în
muncă la unităţile economice la care au fost repartizate; în caz de refuz a
două oferte de locuri de muncă fără motive întemeiate, beneficiarii
310
cursurilor de instruire profesională sunt obligaţi să restituie cheltuielile

pentru instruirea lor.
X Persoanele care au obţinut statutul de şomer obţin şi dreptul de
a beneficia de ajutor de şomaj începând cu a 8-a zi de la data înregistrării
lor la oficiul forţei de muncă, iar unele categorii de şomeri nu mai
devreme de expirarea:
• a 3 luni de la data concedierii (persoanele disponibilizate din
unităţile economice);
• a 60 de zile după absolvire (absolvenţii instituţiilor de
învăţământ);
• a 30 de zile de la data trecerii în rezervă (persoanele
disponibilizate din serviciul militar sau de alternativă).
X Ajutorul de şomaj se plăteşte pentru o perioadă de cel mult
9 luni, iar pentru persoanele care pentru prima dată sunt în căutarea unui
loc de muncă – de cel mult 6 luni. Mărimea ajutorului de şomaj se
calculează în raport cu salariul mediu din economia naţională şi se reduce
cu 15% la fiecare trei luni ale perioadei de plată1.
Altă formă de protecţie socială a şomerilor este ajutorul material,
care se acordă persoanelor după expirarea perioadei de acordare a
ajutorului de şomaj. Ajutorul material reprezintă un ajutor de şomaj
diminuat şi are drept scop garantarea unui venit minim necesar susţinerii
traiului pentru şomerii definiţi în literatura de specialitate cronici sau de
lungă durată. Modul de acordare şi mărimea ajutorului material se
stabileşte de autorităţile administraţiei publice locale.
Deci, şomer de lungă durată este persoana aptă de muncă, care nu
poate fi încadrată în câmpul muncii din lipsa locurilor de muncă
1
Vezi: Regulamentul cu privire la modul de înregistrare, conlucrare cu
şomerii şi acordare a ajutorului de şomaj//Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova Nr.995 din 25.09.1998.
311
STELA MILICENCO
disponibile în conformitate cu pregătirea ei profesională şi care

îndeplineşte condiţiile de acordare a alocaţiei de sprijin ca formă de
protecţie socială.
Recent, la 28.06.2001 a fost adoptat Programul Naţional de
ocupare a forţei de muncă şi protecţie socială a şomerilor în anii
2001-2002, nr. 548. Obiectivul de bază al Programului constă în
promovarea unor măsuri eficiente de utilizare a forţei de muncă,
asigurarea protecţiei sociale a populaţiei afectate de şomaj, lichidarea
datoriilor la plata ajutorului de şomaj, prestarea serviciilor de mediere în
câmpul muncii etc.
8.5. Medierea muncii

Medierea muncii este un domeniu nou de activitate, la a cărui
analiză e necesar să insistăm, deoarece este o modalitate a asistenţei
sociale a şomerilor. Medierea muncii este un domeniu de activitate din
cadrul politicilor active, specific economiei de piaţă, prin intermediul
căruia se asigură asistenţa socială a persoanelor în demersurile lor pentru
căutarea, identificarea sau păstrarea unui loc de muncă, având ca obiectiv
final corelarea cererii cu oferta pe piaţa forţei de muncă.
Activitatea de mediere are la bază principii general acceptate de
comunitatea internaţională:
• obligativitatea – mediatorul are obligaţia de a oferi servicii de
mediere oricărui client care le solicită;
• respectarea drepturilor fundamentale ale omului – protejarea
demnităţii umane, manifestarea liberă a personalităţii, egalitatea
şanselor, alegerea liberă a locului de muncă şi a formelor de
pregătire profesională;
• individualitate – clientul trebuie tratat în mod individual, primit
ca un caz aparte, deosebit de celelalte, prin situaţia familială şi
312
profesională, starea fizică şi morală, experienţa de viaţă şi de

muncă, într-un cadru cât mai discret;
• profesionalism – demonstrat de eficienţa activităţii
mediatorului, de manieră în care acesta reuşeşte să satisfacă
cerinţele solicitanţilor şi ale ofertanţilor de locuri de muncă;
• obiectivitate şi imparţialitate faţă de clienţi (şomeri, patroni,
persoane care au un loc de muncă, dar care din diferite motive
apelează la serviciile de mediere), indiferent de starea socială,
nivelul de pregătire, modul de prezentare şi de comportare a
acestora, sexul, vârsta, rasa, naţionalitatea, religia, apartenenţa
politică;
• confidenţialitatea – asemenea medicilor sau preoţilor,
mediatorul trebuie să păstreze confidenţialitatea informaţiilor
comunicate de clienţi (probleme personale ale acestora, aspecte
privind relaţiile de muncă anterioare sau actuale, de
comportament sau nivelul pregătirii profesionale).
Activitatea de mediere în domeniul muncii este realizată de
asistenţi sociali şi de sociologi. Indiferent de tipul de instituţie (Serviciul
de stat pentru utilizarea forţei de muncă, Departamentul pentru utilizarea
forţei de muncă, Oficiul forţei de muncă etc.), în care se desfăşoară
activitatea de mediere a muncii, are loc interacţiunea a trei actori
principali:
• ofertantul de forţă de muncă, pentru care serviciul de mediere
reprezintă sprijinul acordat de societate în acordarea sau
păstrarea unui loc de muncă;
• ofertantul de locuri de muncă (agentul economic), pentru care
centrele de mediere sunt instituţii la care poate apela pentru a-şi
asigura resursele umane necesare;
• mediatorul este reprezentantul unei instituţii specializate în
activităţi de corelare a ofertei cu cererea de forţă de muncă, la
313
STELA MILICENCO
care apelează două categorii de clienţi: solicitanţii de locuri de

muncă şi ofertanţii de locuri de muncă.
Asistentul social în rolul său de mediator utilizează metoda
interviului informaţional. Scopul acestui tip de interviu constă în
obţinerea informaţiei care să-l ajute pe asistentul social să înţeleagă mai
bine clientul şi problemele lui. Interviul informaţional are următoarea
structură:
• informaţii de identificare: numele, data naşterii, adresa,
telefonul, religia, rasa, venitul lunar;
• date despre familie şi copilărie: sunt prezentate experienţe
familiale (relaţii cu părinţii, cu fraţii şi surorile ş.a.);
• starea de sănătate: este prezentată o evaluare a stării de sănătate
(fizică şi mentală), a internărilor subiectului;
• istoria maritală: se prezintă elemente semnificative ale relaţiilor
din cadrul sistemului marital;
• performanţe şcolare: o apreciere a evoluţiei subiectului în
mediul şcolar, a nivelului de reuşită la diverse discipline
şcolare;
• informaţii referitoare la nivelul instruirii: are sau nu studii
profesionale sau superioare, ce instituţie a absolvit, care au fost
motivele alegerii specialităţii date, cum a evoluat situaţia după
absolvirea instituţiei (subiecţii care nu au beneficiat de studii
postgenerale explică cauzele acestui fenomen);
• istoricul angajării: unde a fost angajat anterior, ce poziţie
ocupa, care au fost realizările profesionale, de ce a părăsit
ultimul loc de muncă, în ce domeniu ar vrea să activeze în
continuare, prin ce surse a aflat despre eventualul loc de lucru
(asistentul social ar putea propune câteva situaţii de caz din
viitoarea activitate în scopul observării atitudinii şi reacţiei
clientului);
314
• contacte cu alte instituţii sau agenţii care au ajutat până în

prezent clientul, ce fel de ajutor a primit din partea acestora;
• impresiile generale: sunt prezentate impresiile asistentului
social despre client şi observaţiile din timpul interviului.
În urma aplicării metodei interviului informaţional asistentul social
(mediatorul) evaluează nivelul de pregătire şi aspiraţiile solicitantului de
loc de muncă şi îl va orienta către:
• agentul economic, care a anunţat un loc de muncă vacant atunci
când consideră că subiectul îndeplineşte condiţiile pentru
ocuparea acestuia;
• oficiul forţei de muncă, unde se pot obţine informaţii pentru un
domeniu de activitate selectat de client, referitoare la natura
activităţilor, condiţiile de muncă, cerinţele educaţionale şi de
comportament, situaţia curentă şi perspectivele profesiei pe
piaţa muncii; informaţii orientative de pe piaţa muncii (locuri
de muncă disponibile, meserii cerute pe piaţa muncii); tot la
oficiu clientul poate obţine statutul de şomer şi/sau să
beneficieze de cursuri de calificare/recalificare profesională în
cazul în care şomerul nu dispune de pregătirea profesională
necesară pentru încadrarea în câmpul muncii;
• clubul şomerilor (Job Club), care întruneşte în special şomerii
de lungă durată, având vârsta de peste 45 de ani şi care după
repetate insuccese pe piaţa muncii şi-au pierdut încrederea în
sine. Aici şomerul va învăţa cum să caute un loc de muncă,
cum să se prezinte într-un mod favorabil, să alcătuiască un
currculum vitae, să întocmească o cerere de angajare;
• centrul Dezvoltare de afaceri, unde şomerilor li se oferă cursuri
de instruire, consultanţă în probleme de înfiinţare de societăţi
comerciale şi asistenţă pentru întocmirea de planuri de afaceri,
315
STELA MILICENCO
studii de fezabilitate, statute, contracte, oportunităţi de afaceri,

cercetări de piaţă, finanţe-contabilitate, obţineri de credite;
• Târgul locurilor de muncă, care oferă posibilitatea de a
contacta momentan cu agenţi economici – ofertanţi de locuri de
muncă şi de a alege în mod direct din multitudinea ofertelor de
muncă prezentate;
• Centrul (Direcţia) de investigare psihologică, dacă candidatul
are probleme deosebite sau cerinţele locului de muncă impun o
testare psihologică a acestuia.
8.6. Rolul asistenţei sociale în sprijinul familiei

persoanelor aflate în şomaj
Asistenţa socială îşi are locul în familiile în care este cel puţin un
şomer şi pentru a avea succes în rezolvarea problemelor acestora este
necesar să se întocmească o evidenţă a şomerilor. Oficiul forţei de muncă
nu este în posesia tuturor datelor strict necesare, de aceea rolul major al
asistenţei sociale constă în completarea evidenţei şomerilor cu date pur
sociale care ar contura un tablou la care organele de asistenţă socială au
sau nu de intervenit. În afara de datele referitoare la sexul, vârsta, starea
civilă şi numărul de copii pe care îi are în îngrijire directă familia
şomerului, asistentul social trebuie să dispună şi de informaţie cu privire
la membrii de familie (dacă copiii beneficiază sau nu de educaţie
preşcolară şi şcolară), la starea de sănătate şi la modul de viaţă al familiei
(bine organizată, dezorganizată etc.).
Stabilirea factorilor determinanţi ai stării de şomaj într-o familie
este acţiunea de care asistenţa socială trebuie să ţină cont de la prima
întrevedere cu familia sau persoana respectivă până la rezolvarea
definitivă a cazului. Şomajul este un fenomen complex, care are multiple
consecinţe şi poate fi generat de următoarele cauze principale:
316
• disponobilizarea forţei de muncă ocupate, datorită dispariţiei

unui mare număr de locuri de muncă;
• intrarea pe piaţa muncii a unei părţi de populaţie, considerată
inactivă, formată preponderent din femei;
• apariţia foarte lentă a numărului de locuri de muncă, situaţie ce
creează dificultăţi pentru încadrarea tinerilor absolvenţi în
câmpul muncii;
• consolidarea poziţiei de cvasimonopol a unor agenţi economici,
având drept consecinţă rigidizarea pieţei muncii;
• dezvoltarea insuficientă a sectorului privat, fapt ce influenţează
ocuparea unui număr relativ mic dintre cei care doresc să
muncească.
În asistenţa şomerilor se lucrează atât cu persoane şomere, cât şi cu
familii în care cel puţin o persoană nu are loc de muncă. Activitatea
desfăşurată pe linie de asistenţă socială urmăreşte reîncadrarea persoanei
în câmpul muncii prin:
• recalificare sau perfecţionare profesională;
• schimbarea atitudinii faţă de muncă, orientarea activă spre
căutarea, găsirea şi menţinerea unui loc de muncă;
• cultivarea iniţiativei de a-şi defini o activitate utilă care să-i
ofere şi resursele necesare existenţei sale demne.
Prezentăm câteva situaţii posibile, subliniind faptul că soluţiile
optime de rezolvare pot fi adoptate numai la faţa locului de către
asistentul social.
Spre exemplu, în cazul familiei cu copii în întreţinere, în care
ambii părinţi sunt şomeri de lungă durată (deci beneficiază doar de
ajutorul material), asistentul social urmăreşte neîncadrarea părinţilor
şomeri în câmpul muncii (o variantă ar fi munca la domiciliu), dacă este
posibil, dacă nu – înscrierea la cursurile de calificare/recalificare
317
STELA MILICENCO
profesională. De asemenea, asistentul social urmăreşte participarea

copiilor la instruirea şcolară.
În cazul şomerului – bărbat celibatar de 55-60 de ani, din
localitatea urbană, cu anumite afecţiuni somatice sau boli cronice,
asistentul social urmăreşte internarea persoanei respective într-un cămin
de bătrâni.
În caz că şomerul este un tânăr celibatar, orfan, domiciliat în
mediul urban, cu studii tehnico-profesionale, asistentul social îi acordă
sprijin tânărului şi urmăreşte încadrarea într-o activitate permanentă sau
sezonieră.
În situaţia şomerului fără familie şi domiciliu, fost delincvent,
asistentul social urmăreşte angajarea tânărului într-o muncă necalificată
sau internarea lui într-o unitate de asistenţă socială cu o eventuală
înscriere la cursurile de calificare.
Acordarea asistenţei sociale şomerilor, precum şi întregul complex
de acţiuni îndreptate spre utilizarea celei mai importante avuţii a celor
săraci şi defavorizaţi – a forţei de muncă – constituie elemente
componente ale politicii active în domeniul ocupării forţei de muncă.
Eforturile importante depuse de asistenţa socială în sprijinirea
persoanelor aflate în stare de şomaj trebuie susţinute de toţi actorii
sociali în scopul identificării soluţiilor optime pentru realizarea
obiectivului general: diminuarea nivelului şomajului şi atenuarea
consecinţelor lui nefaste.
318
9. ANALIZA DE CONŢINUT
Capitolul 9.
ANALIZA DE CONŢINUT
9.1. Definiţii ale analizei de conţinut

În ultimele două-trei decenii au fost înregistrate progrese
însemnate în ceea ce priveşte utilizarea analizei de conţinut. Analiza de
conţinut este frecvent utilizată în diverse domenii. Aplicarea acestei
metode este benefică şi în asistenţa socială, în special când este vorba de
analiza unor documente privind relaţiile din cadrul familiei, situaţia
clientului/beneficiarului etc. sau pentru a determina conţinutul manifest şi
latent al informaţiilor prezentate de client/beneficiar.
Analiza de conţinut reprezintă o modalitate cantitativ – calitativă
de studiere a comunicării, dar nu numai a conţinutului manifest al
acesteia, ci şi a celui latent. Tocmai conţinutul latent, ceea ce nu e imediat
sesizabil, ceea ce e “ascuns” constituie obiectul de interes al tehnicii
analizei de conţinut1. Potrivit lui P.P.Cartwright, analiza de conţinut “este
analiza sistemică a ideilor exprimate şi cuprinse într-un text, într-un
document sau într-o “comunicare verbală”2. Acest tip de analiză vizează
“descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a conţinutului manifest al
comunicării, cu scopul de a-l interpreta” (R.Pinto, M.Grawitz, 1967). De
asemenea, această analiză constă în “descompunerea ansamblului de
elemente simple în scopul clasificării, măsurării, cuantificării sau
1
S.Chelcea. Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative. -Bucureşti, 2001, p.514.
2
Vezi: P.P.Cartwright. L‘analyse du materiel qualitatif. -Paris, 1974.
319
MARCELA DILION
ierarhizării”… elementelor unui document sau a unui “grup de

informaţii” diferite.
Analiza de conţinut mai poate fi definită ca aplicare sistematică a
unui ansamblu de criterii clar definite unei comunicări particulare sau
unui ansamblu de comunicări.
În fine, această formă de analiză constă în “clasificarea şi
codificarea elementelor unui mesaj în categorii specifice, în măsură să
pună în evidenţă diferitele caracteristici pentru a le înţelege sensul”. Prin
mesaj, în acest context, se înţelege un document, articol de revistă, referat
ştiinţific, discurs, “povestirea vieţii” etc.
Analiza de conţinut este un procedeu indispensabil cercetării
sociologice, întrucât cunoaşterea în profunzime a domeniului vizat nu se
poate limita numai la observarea comportamentelor sau la ceea ce
exprimă aceste comportamente, ci se impune şi studiul “produselor
umane”, mai ales ale diferitelor comunicări, urmărindu-se să se identifice:
a) Cine este autorul textului, al comunicării?
b) Ce cuprinde, care este conţinutul acesteia?
c) Cui îi este adresată comunicarea respectivă?
d) Prin ce sau cum s-a făcut (s-a transmis) comunicarea?
e) Ce rezultat, ce efect a avut?
Analiza de conţinut a fost utilizată în timpul celui de-al doilea
război mondial în studiul propagandei naziste de către aliaţi, în general în
cercetarea opiniei publice. Această tehnică este practicată mai ales în
sociologie, antropologie (influenţa mass-media, originile fenomenelor
anonime, ale delincvenţei, publicitarea etc.) şi, de asemenea, în
politologie (comportamentele politice, formarea opiniei publice, “liderul
de opinie” etc.). Temele preferate ale analiştilor sunt legate şi de unele
fenomene care au luat o mare amploare în ultimele decenii:
- manipularea individului şi a “grupurilor umane”;
- mentalităţile mai noi sau mai vechi, “dinamica” şi efectele lor;
- sistemele de credinţă, de valori, de prejudecăţi etc.
320
Analiza de conţinut a apărut ca reacţie, în special, la excesul de

analize “literar-istorice”, dominant calitative, vizând cu precădere
cuantificarea fenomenelor sociale şi abordarea mai adecvată a
caracteristicilor unei analize mai potrivite a acestora, stabilindu-se un
echilibru sau un raport optim între: supleţea şi rigiditatea rezultatelor
analizei sau între caracterul “impresionist” sau sistematic al demersului
ştiinţific.
În acest context, este necesar să ne referim la criteriile şi
caracteristicile analizei de conţinut. Acestea sunt:
1. Obiectivitatea: analiza trebuie realizată potrivit unor reguli şi
exigenţe clare, precise şi adecvate “demersului ştiinţific”, pentru a asigura
comparativitatea şi veridicitatea rezultatelor (mai mulţi analişti trebuie să
ajungă la aceleaşi rezultate, dacă au vizat acelaşi document şi dacă au
utilizat aceleaşi categorii de analiză).
2. Sistematizarea: conţinutul informaţional trebuie ordonat şi
integrat în categoriile stabilite, în funcţie de scopul ales. Nimic nu trebuie
lăsat “în afară”, nimic nu trebuie omis din această ordonare.
3. Cuantificarea: analiza de conţinut vizează, de regulă,
numărarea (sau măsurarea) elementelor semnificative (“unităţi de
semnificaţie” etc.). Datorită naturii “prea complexe” a “sistemului de
informaţii” sau a documentului, analiza poate fi numai calitativă, adică nu
se măsoară şi nu se numără nimic exact, în schimb se caută temele
principale, frecvenţa lor, apoi se ierarhizează etc.
9.2. Tipurile analizei de conţinut

Putem delimita mai multe tipuri ale analizei de conţinut în funcţie
de diferiţi factori. Astfel, în dependenţă de tipul de cercetare se cunosc:
• analize de explorare, când “universul social” vizat este nou,
încă necercetat în mod sistematic;
• analize de verificare a unor ipoteze.
321
MARCELA DILION
În funcţie de metodă, există:

• analize cantitative, urmărindu-se să se stabilească frecvenţa
temei, a cuvântului sau a conceptului, a unităţii de analiză sau
să se realizeze comparaţii între anumite texte sau comunicări,
identificarea “unităţilor de semnificaţie” şi, în esenţă,
cuantificarea informaţiilor;
• analize calitative (istorică, literară, juridică, psihologică şi
sociologică).
În funcţie de conţinut, se cunosc:
• analize interne;
• analize externe (prin raportarea conţinutului la context).
În fine, în funcţie de “gradul de profunzime” al analizei, există:
• analize asupra conţinutului manifest (“superficial”);
• analize asupra conţinutului latent (adică “ascuns în
profunzime”, a ceea ce se află “în spatele” datelor manifeste,
interpretarea sensului datelor, a “asociaţiilor de cuvinte” etc.).
Tipul de material analizat determină şi tipul analizei de conţinut ce
poate fi utilizat. Există, în acest sens, trei tipuri de material:
1) informaţii pre-existente (documente, memorii etc.);
2) materiale culese într-un scop anume (prin anchete, în funcţie de
întrebări şi ipoteze formulate ante-factum);
3) materiale constituite sau “provocate” de cercetarea însăşi (prin
fenomene “de feed-back”, “reacţii” la cercetare etc.).
Formele de analiză dominant şi tradiţional calitative sunt
următoarele:
1) analiza în perspectiva istorică, care vizează contextul în care a
fost elaborat documentul respectiv (analiza externă, pe de o parte, şi
conţinutul informativ (analiza internă), pe de altă parte). Analiza
urmăreşte, în primul rând:
322
- autenticitatea documentului;
- veridicitatea faptelor cuprinse, relatate, descrise prin
confruntarea informaţiilor culese prin mai multe tehnici sau
surse. O asemenea analiză prezintă un interes direct
sociologic;
2) analiza de tip literar, care vizează stilul, vocabularul şi
“gândirea unui autor” sau a unei epoci. Este o analiză dominant
subiectivă şi “impresionistă”. În ciuda caracterului dominant calitativ,
analiza literară recurge tot mai mult la mijloace cantitative (analiza
semantică a vocabularului, dimensiunea cantitativă a stilului unui text
reflectată, de pildă, şi în frecvenţa unor cuvinte etc.);
3) analiza de tip juridic şi în “perspectivă normativă”, adică
raportarea conţinutului documentului la textele, conceptele, normele şi
raţionamentele juridice ale epocii, adică ale “contextului social” în care a
fost redactat documentul respectiv pentru a înţelege mai bine “logica
internă” a comunicării sau a conţinutului vizat şi a sistemului juridic
corespunzător;
4) analiza de tip lingvistic, care vizează structura limbajului şi
raporturile dintre “unităţile de limbaj” într-o măsură mai mare decât, de
pildă, frecvenţa semnelor şi semnificaţia acestora;
5) analiza psihologică sau în perspectivă “afectivă-raţională”, care
vizează mai ales documentele “expresive” (potrivit lui M.Grawitz),
identificându-se factorii indicatori specifici stărilor mentale, afective, ale
persoanelor implicate în conţinutul studiat;
6) analiza în sens strict sociologic, care privilegiază cunoaşterea
raporturilor dintre indivizi şi grupuri, “situaţie socială” propriu-zisă din
epoca la care se referă documentul sau în care el a fost elaborat, natura şi
particularităţile comunicării între diferitele structuri sau “segmente”
sociale.
323
MARCELA DILION
Clasificarea principală a tipurilor de analiză este clasificarea în

analize cantitative şi calitative. În cazul primului tip, frecvenţa faptului
sau a fenomenului vizat constituie criteriul principal, în timp ce în cazul
celui de-al doilea tip – al analizelor calitative – criteriul principal îl
constituie noutatea, interesul, valoarea unei teme, semnificaţia unui
cuvânt sau a unui concept, prezenţa sau absenţa unui element etc.
Exagerarea laturii cantitative a documentului sau a “volumului
informaţional” cercetat prezintă riscuri şi limite importante,
“deteriorizează” semnificaţia reală a conţinutului, ignoră sau lasă “în
afara analizei” teme, simboluri sau elemente importante prin
originalitatea lor, în ciuda slabei lor frecvenţe, conduce la concluzii
parţiale sau dominant manifeste şi, în final, la obţinerea unei “imagini”
ireale sau cel puţin superficiale asupra “universului” studiat.
În ceea ce priveşte stabilirea categoriilor de analiză, există două
riscuri derivate din două “practici extreme”:
1) de a stabili categorii prea fine, prea “înguste” sau particular-
individuale, în care realitatea se regăseşte aproape în întregime (teme
singulare, nesemnificative, “pierdute” în diversitatea celorlalte, cu o
frecvenţă slabă);
2) de a stabili categorii prea generale, adică prea largi, în care
sunt introduse teme diferite, fapt ce generează o “pierdere de informaţie”,
care pune în pericol – în mod iremediabil, atingerea obiectivului şi, deci,
eficienţa investigaţiei. Stabilirea unui număr redus – prea redus – de
categorii de analiză uşurează, desigur, munca analistului, dar cu riscul
sacrificării unui volum important de date, în primul rând de “informaţii
specifice”, adesea esenţiale sau deosebit de interesante pentru “destinul”
324
cercetării – informaţii care se pierd definitiv şi, deci, nu pot fi întâlnite în

rezultatele finale1.
Se impune, de aceea, stabilirea unui echilibru între numărul de
categorii şi semnificaţia datelor cuprinse în document. Trebuie să
reamintim şi să re-precizăm, în legătură cu aceasta, că faptul însuşi al
cuantificării, al stabilirii frecvenţei, de pildă, nu constituie o garanţie a
obiectivităţii informaţiilor rezultate.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre abuzul de statistici sau
despre fetişizarea unor analize mai mult sau mai puţin sofisticate. Analiza
cantitativă este, desigur, necesară, utilă şi chiar indispensabilă, îndeosebi
atunci când intenţionăm:
- să identificăm factorii obiectivi, cauzele unui fapt social;
- să realizăm comparaţii între diferite serii de fapte sau fenomene
sociale;
- să atingem un nivel ridicat de precizie şi obiectivitate;
- să utilizăm mai ales un material cifric care nu poate fi analizat
decât în perspectivă cantitativă.
Spre deosebire de analiza cantitativă, analiza calitativă se bazează în
esenţă pe experienţa individuală şi, deci, pe subiectivitatea analistului
sociolog, îndeosebi în cazul investigaţiilor explorative – lipsite de ipoteze –
în “spaţii sociale” noi, necunoscute. Intuiţia şi supleţea, imaginaţia şi
“fineţea spiritului” sunt calităţi indispensabile pentru o analiză reuşită,
însuşiri care trebuie dublate, desigur, de profesionalism şi îndelungată
experienţă sociologică.
Ar fi interesante investigaţiile şi analizele de conţinut privind unele
domenii mai puţin cunoscute şi cercetate:
1
M.Grawitz. Les Methods de recherche dans les sciences sociales. -Paris,
1967, p.463.
325
MARCELA DILION
- fenomenul de “dedublare a personalităţii” – prin analiza de

conţinut a opiniilor, a documentelor personale, a ceea ce spun şi, totodată,
a ceea ce fac subiecţii în realitate (identificarea comportamentelor
ambivalente, demagogice, oportuniste, fals-democratice, diagnosticarea
“noului internaţionalism” etc.);
- manipularea individului – forma cea mai răspândită de
“alienare socială” – culturală, politică, afectivă etc. – a personalităţii şi de
“democratizare” sau de “falsificare” aşa-zis democratică a vieţii sociale;
- destructurarea spaţiului ecologic şi a “vieţii de cartier”, în
particular problemele micro-cartierelor urbane disfuncţionale din toate
punctele de vedere, adevărate focare de infecţie socială – fizică, morală,
relaţional-afectivă, educaţională etc.
Atât documentele existente cu privire la asemenea fenomene sau
“realităţi sociale”, cât şi conţinutul “convorbirilor” cu diferiţi subiecţi vor
trebui supuse unor analize de conţinut adecvate în vederea elaborării unor
“proiecte de intervenţie”.
Între tipurile de analiză o importanţă deosebită o au analizele
interne şi analizele externe.
Analiza internă constă îndeosebi în acţiunea de decodificare –
logică şi subiectivă – a elementelor caracteristice sau semnificative,
cuprinse în textul documentului vizat, a raporturilor dintre aceste
elemente şi a factorilor evoluţiei acestora şi, totodată, stabilirea prezenţei
sau absenţei unor teme sau caracteristici în volumul informaţional
respectiv.
Analiza externă urmăreşte replasarea documentului în contextul
social-istoric de origine, pentru a-l face inteligibil, pentru a-i înţelege
sensul şi, în general, pentru a-l putea supune unei interpretări legitime şi
adecvate. Procedeul hermeneutic, de bună calitate, ne va putea ajuta să
surprindem cele mai importante “semnificaţii contextuale” ale
documentului studiat.
326
Trebuie să menţionăm că cele două analize sunt complementare şi

se află în raport de interdependenţă. Analiza internă, de pildă, nu poate fi
realizată cu succes în lipsa analizei externe sau în condiţiile în care
“sarcinile specifice” acesteia din urmă nu sunt realizate sau satisfăcute. În
lipsa “contextului social” al unei comunicări-informaţii, analiza (internă)
a acesteia s-ar face “în vid”, nu ar putea degaja concluzii relevante, în fapt
ar fi imposibilă atunci când conţinutul ar depăşi sfera “strict individuală”.
Aşa cum variabilele dependente ale unei anchete trebuie analizate şi
raportate la variabilele independente – în calitatea acestora de filtru sau,
mai exact, de sistem de referinţă – la fel şi analiza internă trebuie realizată
în raport cu rezultatele analizei externe a documentului, cu “elementele
filtrante” ale contextului în care s-a elaborat “conţinutul” studiat.
De aceea, în plan tehnic este important ca fiecare document (fie
formular de anchetă, fie ghid de interviu, tabel, memoriu, referat, raport
de cercetare etc.) să cuprindă aşa-zisele “date de identificare” absolut
necesare, coordonatele spaţio-temporale ale “naşterii” materialului
informativ respectiv (data redactării, autorul, instituţia organizatoare a
studiului, locul elaborării, echipa de cercetare etc.). Există, din păcate,
materiale (chestionare complete, anchete sociale, fişe de caz etc.) care
“par anonime”, sunt lipsite de identitate şi deci sunt inutilizabile.
Valoarea analizei de conţinut este în funcţie şi de capacitatea
analistului de a disocia conţinutul şi structurile latente, aspectele
manifeste ale documentului cercetat.
Într-o primă etapă, analiza de conţinut a urmărit îndeosebi studiul
conţinutului manifest prin câteva operaţii, dintre care menţionăm:
- clasificarea informaţiilor incluse în document;
- re-ordonarea acestora în categorii, potrivit temelor sau sub-
temelor descoperite (potrivit gradelor de fineţe sau
generalitate);
- numărarea sau măsurarea acestor elemente (frecvenţa lor);
327
MARCELA DILION
- corelarea categoriilor şi a elementelor cuantificate;

- compararea cu alte documente sau sisteme de informaţii.
Aceasta ar fi analiza clasică de conţinut care porneşte de la
premisa că “cel care a avut de spus sau de scris ceva, a făcut aceasta
direct”, fără a se eschiva sau a folosi alte mijloace. Asemenea analişti
resping presupunerea că autorul documentului “a vrut să spună că…”,
întrucât, arată aceştia, dacă autorul ar fi dorit într-adevăr aceasta, el ar fi
făcut-o. Deci, “mesajul este complet în el însuşi” – afirmă aceşti analişti.
Nu este nevoie, deci, de a parafraza textul, de a-l înlocui prin altul “mai
clar” sau de a explica-interpreta ceea ce ni s-a oferit.
Potrivit celor mai “experimentaţi” analişti, intenţia, de a depăşi
conţinutul documentului şi de a-l interpreta este totuşi necesară.
Descoperirea şi delimitarea conţinutului latent sunt operaţii cu atât mai
necesare cu cât “contextul social–istoric” al documentului generează
multiple direcţii de interpretare şi analiză a informaţiilor. De cele mai
multe ori conţinutul (manifest) include mult mai multe informaţii decât
cele pe care ni le pune direct la dispoziţie, informaţii legate tocmai de
context şi de elementele caracteristice “actorilor” implicaţi în cazul
respectiv.
9.3. Etapele analizei de conţinut

Nu există o schemă standardizată a demersului ştiinţific al analizei
de conţinut, fiecare sociolog-analist “codificându-şi” sistemul propriei
“perspective teoretice”.
De exemplu, Pinto şi Grawitz stabileşte următoarele etape ale
analizei de conţinut:
a) stabilirea obiectului analizei (dacă este cazul);
b) constituirea “sistemului de date” (texte, documente, informaţii
etc.);
328
c) alegerea unităţilor de analiză;

d) cuantificarea rezultatelor;
e) verificarea analizei etc.
Potrivit altor opinii, analiza de conţinut ar trebui să urmeze
traiectoria sondajului:
a) stabilirea temei sau a problemei;
b) alegerea surselor de date;
c) eşantionarea textelor sau a materialelor ce urmează a fi
analizate;
d) alegerea instrumentelor de măsurare;
e) în fine, cuantificarea propriu-zisă etc.
Putem menţiona, după unii autori (O.Aktonf), următoarele cinci
etape:
1) Studierea documentelor sau a “textelor informative” respective
cu multă atenţie; dacă este cazul, lectura se repetă de mai multe ori în
scopul familiarizării analistului cu conţinutul informaţiilor în aşa măsură,
încât să fie capabil de a identifica temele şi semnificaţiile principale ale
acestora.
Este vorba de aşa-numita “lectură flotantă”.
2) Alegerea categoriilor de analiză, precizându-le natura,
numărul, subdiviziunile etc. Categoriile îndeplinesc rolul de a regrupa
“unităţile de informaţie” pe care le identificăm în documente şi pe care le
extragem în vederea ordonării şi clasificării în raport cu obiectivul
urmărit.
3) Stabilirea unităţilor de cuantificare (dacă este cazul, dacă este
posibilă o asemenea operaţie şi dacă este stabilă ca obiectiv). În alţi
termeni, este vorba de alegerea unităţilor de înregistrare adecvate, printre
care putem enumera, în mod ipotetic:
- tema, deci frecvenţa temelor dintr-un document, text etc.;
329
MARCELA DILION
- cuvântul – cuvinte-cheie, cuvinte-concept, cuvinte-slogan etc.;

- unitatea de semnificaţii sau tematica (în propoziţie, frază,
paragraf etc.);
- ideea – ideea-propoziţie, ideea-frază etc.
Unele unităţi de înregistrare se identifică uneori cu unele categorii
de analiză.
4) Alegerea unităţilor de măsură – unităţi de timp, unităţi de
spaţiu, cum ar fi: numărul de apariţii pe o pagină a unui cuvânt, frecvenţa
unui concept politic în cadrul unei sau a mai multor emisiuni prezentate la
radio, frecvenţa unei teme într-un text, paragraf, frază etc.
5) Cuantificarea propriu-zisă, operaţie în cadrul căreia unităţile
reţinute vor fi transformate în cantităţi matematic analizabile. Nu poate fi
omisă în nici un caz interpretarea datelor şi a rezultatelor.
Este important ca analiza să fie exhaustivă în ceea ce priveşte
descompunerea în unităţi de semnificaţie şi clasificarea acestora în
categorii de analiză bine alese şi delimitate. Aceste două operaţii trebuie
să fie complete, întrucât “orice unitate de semnificaţie trebuie să-şi
găsească locul precis, fără ambiguităţi, într-o categorie deja definită.
Numai în aşa caz structura tematică a documentului va fi descoperită.
Tehnica “întrevederii” oferă analizei de conţinut – datorită
particularităţilor ei – un material deosebit de bogat, nuanţat, am putea
spune privelegiat. Etapele analizei unui asemenea material sunt
următoarele:
a) transcrierea cât mai fidelă a informaţiilor înregistrate în timpul
întrevederilor, fără pierdere esenţială de informaţie;
b) lectura repetată a informaţiilor transcrise, ori de câte ori este
nevoie (lectură flotantă), până când analistul s-a familiarizat cu conţinutul
documentului şi a devenit capabil să selecteze texte omogene, să
formuleze ipoteze, să identifice teoriile implicate, să aleagă tehnicile
330
adecvate şi, în final, să elaboreze o imagine de ansamblu asupra

materialului supus analizei;
c) clasificarea textului în funcţie de temele codificate;
d) precizia structurii tematice (subteme, indicatori etc.);
e) rezultatele analizei, inclusiv cele “interpretative”.
Dacă analistul are experienţa unor astfel de operaţii şi dacă aplică
riguros regulile admise, atunci el poate asigura o bună fidelitate
rezultatelor obţinute. În mod normal, doi analişti de acest tip şi două
analize vizând acelaşi obiectiv – realizate una independent de alta – ar
trebui să ducă la acelaşi rezultat.
Pentru reuşita investigaţiei se impune, de asemenea, delimitarea şi
compararea cadrelor de analiză ale cercetătorilor cu cadrele de referinţă
ale subiecţilor. Pentru cercetători, momentul principal este cel al definirii
structuri tematice (aspecte, variabile, indicatori, semnificaţii etc.), întrucât
aceasta va sta la baza grilei de analiză (de care dpinde, în ultimă instanţă,
pertinenţa şi semnificaţia rezultatelor).
Având în vedere diferitele opinii şi experienţe individuale ale
analiştilor, putem ordona demersul analizei de conţinut – în plan
metodologic şi tehnic – în două etape:
• pregătirea materialului de analizat;
• alegerea unităţilor de înregistrare şi cuantificare.
Înainte de toate este însă necesară o pre-analiză, urmărindu-se
scopul obţinerii unei imagini de ansamblu şi pentru a scoate în relief
semnificaţiile textelor vizate, printr-o lectură repetată a acestora (lectura
flotantă), pentru familiarizarea cu ideile dominante, pentru a orienta apoi
analiza de conţinut. Pre-analiza va putea pune în lumină, de asemenea,
eventualele dificultăţi şi – în planul metodei – categoriile adecvate ce vor
putea fi alese şi practicate şi, totodată, unităţile de înregistrare specifice
materialului respectiv.
331
MARCELA DILION
Dacă este vorba de un volum prea mare şi ramificat, adică prea

eterogen, de texte, materiale, documente diferite, care constituie obiectul
analizei, atunci pre-analiza va putea urmări1:
a) alegerea textelor şi a materialelor “omogene” necesare;
b) formularea unor prime ipoteze şi obiective;
c) selectarea indicatorilor necesari interpretării finale (prin
descompunerea textului în unităţi comparabile – teme, subteme,
categorii, coduri, unităţi de înregistrare);
d) verificarea validităţii indicatorilor prin pre-testarea analizei
(testarea categoriilor şi a indicatorilor pe fragmente de
document).
Pregătirea volumului de informaţie pentru analiză
Este vorba de constituirea ansamblului de texte, documente şi alte
elemente ce urmează a fi studiate, adică:
1) transcrierea observaţiilor, a interviurilor sau a “întrevederilor”
şi transformarea acestora în “forme lizibile”;
2) decuparea eventuală a “unităţilor de analiză”, decuplate din
reviste sau ziare, “eşantionarea” şi ordonarea lor în vederea unei analize
accesibile;
3) fişarea răspunsurilor la diferite întrebări pentru a uşura
clasificarea lor în categorii tematice;
4) numerotarea textelor şi a altor materiale ce vor fi analizate şi
constituirea listelor recapitulative etc.
Pentru a asigura validitate analizei, trebuie respectate unele reguli
de selectare şi pregătire a materialului, între care sunt obligatorii:
a) regula exhaustivităţii: nici un document şi nici o informaţie din
“universul social” stabilit nu trebuie omisă sau neglijată din motive
1
L.Bardin. L′Analyse de Contenu. -Paris, 1986, p.99.
332
“exterioare” (dificultatea obţinerii, transmiterii sau multiplicării

documentului etc.);
b) regula reprezentativităţii: în cazul în care materialul este prea
vast, supradimensionat în raport cu exigenţele cercetării şi cu mijloacele
practice de analiză, rezultatele pot fi – în mod legitim – extrapolate şi
generalizate la întregul “univers social” vizat de investigaţie;
c) regula omogenităţii: elementele alese pentru analiză trebuie să
fie omogene (în raport cu criteriile stabilite), însă în nici un caz nu trebuie
să fie singulare. De pildă, “întrevederile” introduse în analiză trebuie să
fie de acelaşi tip, privind aceeaşi temă şi realizate prin procedee
asemănătoare;
d) regula pertinenţei: textele şi elementele luate în atenţie trebuie
să corespundă obiectivului urmărit.
Alegerea unităţilor şi analiza propriu-zisă
Dacă pre-analiza şi pregătirea s-au realizat în cele mai bune
condiţii, tratamentul sau codificarea materialului nu mai constituie decât
“simple operaţii tehnice” (sistematizări, clasificări, enumerări şi, desigur,
codificări).
“A tratata materialul, – spune Bardin, – înseamnă a-l codifica” sau
a-l descompune şi re-organiza, operaţie care corespunde transformării
datelor brute ale textelor în categorii semnificative şi reprezentative
pentru conţinutul vizat de analiză. Elementele reţinute drept unităţi de
analiză pot fi variate (cuvântul, propoziţia, fraza, paragraful etc.). Acelaşi
text poate fi supus unor procedee diferite de analiză, cu sisteme diferite de
categorii. Natura şi valoarea analizei de conţinut depind de natura şi
valoarea categoriilor de analiză. Datorită diversităţii acestora,
determinarea şi alegerea categoriilor – în funcţie de scop şi de obiectiv –
sunt operaţii dificile, de mare profesionalism”.
Există, în acest scop, trei metode de analiză:
333
MARCELA DILION
1) analiza deschisă, pentru care nu există categorii prestabilite,

acestea urmând a fi definite treptat, rând pe rând, pe măsură ce apar tipuri
specifice de informaţii, de teme, de “unităţi de semnificaţie” etc., în
funcţie de înrudirea, similitudinea sau regruparea naturală a acestora;
2) analiza închisă presupune, dimpotrivă, existenţa unor categorii
prestabilite, formulate de către cercetătorul însuşi, în care vor fi
clasificate sau regrupate temele, subtemele şi semnificaţiile conţinutului.
Dacă sistemul prealabil de categorii nu a fost încă experimentat prin alte
cercetări, s-ar putea să nu fie adecvat, de aceea el trebuie revizuit şi
verificat până când se asigură concordanţa şi reproducerea categoriilor
prealabile în conţinutul analizat;
3) analiza mixtă presupune atât existenţa unor categorii pre-
stabilite, cât şi identificarea altor categorii în conţinutul materialului
respectiv.
După ce s-au realizat clasificările, adică ordonarea pe categorii a
materialelor, a temelor şi a celorlalte elemente semnificative, urmează o
operaţie la fel de importantă: codificarea, adică atribuirea de coduri
diferitelor categorii de informaţii în funcţie de sensurile acestora.
A clasifica cuvintele în funcţie de frecvenţa acestora, de pildă, nu
este o operaţie neutră – în plan teoretic – întrucât în fapt frecvenţa unui
cuvânt care are un sens pentru autorul textului exprimă, ipotetic vorbind,
o opinie, o atitudine sau o poziţie politică etc., deci ceva semnificativ.
Indiferent de tipul de analiză (deschisă, închisă, mixtă), categoriile
trebuie să satisfacă următoarele cinci criterii:
a) al exclusivităţii, adică o informaţie nu poate fi clasată decât
într-o singură categorie;
b) al exhaustivităţii, adică întreg conţinutul trebuie clasificat, iar
sistemul de categorii trebuie să permită clasificarea întregului material
cules;
334
c) al pertinenţei, sunt pertinente categoriile adecvate, adică cele

care fac posibilă analiza materialului cules;
d) al univocităţii categoriilor − a faptului că orice categorie are
acelaşi sens pentru diferiţi cercetători sau analişti;
e) al ontogenităţii, adică însuşirea categoriilor de a clasifica
materialul potrivit aceluiaşi principiu.
Pentru a înţelege mai bine aceste cinci criterii, este necesar de a fi
efectuate unele lucrări sau exerciţii practice.
De exemplu: Tema – Efectele unui proiect de prevenire a violenţei
la copii.
Întrebarea (adresată copiilor):
“Când vezi că se bat doi copii-prieteni, ce faci?”
Scopul: a identifica reacţiile şi formele de intervenţie a copiilor în
faţa violenţei.
Rezultatele (răspunsuri):
- “Eu mi-aş spune: lasă-i să se bată”
- “Aş dezaproba comportamentul lor, însă nu-mi voi expune
opinia”
- “Dacă sunt mai mici decât mine, sar şi eu la bătaie”
- “Dacă sunt într-adevăr prieteni, îi voi întreba de ce fac asta şi
voi încerca să reglez situaţia”.
Aceste răspunsuri trebuie supuse analizei de conţinut potrivit unui
cadru teoretic şi unui sistem conceptual. De pildă, analiza răspunsurilor
menţionate poate fi integrată – ipotetic – în următoarea schemă (care
trebuie evaluată şi analizată critic):
1) violenţă: fizică şi psihologică;
2) mijloc: fizic şi psihologic;
3) intervenţie: verbală şi nonverbală:
335
MARCELA DILION
• verbală - pozitivă
• nonverbală - pozitivă
- negativă
- negativă
• fizic
4) mijloc:
- pozitiv
• psihologic - pozitiv
- negativ
- negativ
Limitele acestor patru trepte sunt următoarele:
1. Nu se respectă principiul pertinenţei, întrucât scopul era de a
identifica reacţiile copiilor, şi nu tipul de violenţă.
2. Nu se respectă criteriul exclusivităţii, întrucât categoria
“intervenţiei verbale” interacţionează cu categoria “mijloc psihologic”.
Categoriile trebuie astfel definite, încât să fie identice pentru toţi
cercetătorii.
3. Nu este exhaustivă, pentru că nu cuprinde categorii vizând, de
exemplu, “mijloacele fizice” utilizate de copii.
4. În fine, avem de-a face cu sistemul de categorii cel mai adecvat
care satisface cel mai bine, în seria aceasta, exigenţele analizei.
5. Nu este omogenă, întrucât primele două categorii se referă la
mijloacele utilizate, iar celelalte două categorii se referă mai curând la
rolurile copiilor (deci la altceva decât la obiectivul urmărit etc.)
Categoriile îşi au originea în mod normal în “textul însuşi” supus
analizei şi, totodată, în “experienţa şi cunoştinţele” cercetătorului-analist.
În stabilirea categoriilor trebuie evitate:
a) rigiditatea sau “schemele” prea tehnice şi complicate (ilizibile)
în raport cu flexibilitatea şi claritatea informaţiilor;
336
b) superficialitatea sau schemele prefabricate în care nu pot fi

clasificate decât elementele manifeste;
c) detalierea exagerată sau “fineţea” exagerată a categoriilor, care
reproduc textul aproape în întregime sub pretextul evitării
“pierderii de informaţie”;
d) sub-detalierea sau stabilirea unor categorii prea generale care
nu permit identificarea tuturor temelor, subtemelor şi a
celorlalte elemente de care este nevoie pentru o analiză
adecvată.
Două demersuri sunt posibile în stabilirea categoriilor:
1) demersul deductiv care presupune existenţa unor ipoteze ce
urmează a fi verificate şi a unui veritabil formular-chestionar
distinct “integrării” materialului (cuprinzând categoriile-
întrebări necesare pentru atingerea obiectivelor);
2) demersul inductiv care vizează identificarea în text a
categoriilor de analiză, adică a elementelor, fără existenţa
prealabilă a unor ipoteze, alcătuind un adevărat inventar de
aspecte, teme, “propoziţii semnificative” etc.
Nu există deci categorii standardizate acceptate unanim de
cercetători pentru astfel de analize. Nu există, de asemenea, nici limite
fixe, strict precizate pentru analiza de conţinut. Teoretic, analiza nu are
sfârşit, întrucât totdeauna este posibil de a schimba schema teoretic-
conceptuală şi, prin urmare, sistemul categoriilor, de a continua
interpretarea şi a descoperi “superinterpretări”. Vom încheia totuşi analiza
atunci, când vom considera că am ajuns la rezultate acceptabile, pentru
momentul respectiv.
În orice analiză de conţinut este implicată problema raportului
dintre semnificativ şi banal, adică dintre temele şi elementele
semnificative – într-o anumită perspectivă – şi numeroasele “segmente”
sau elemente banale, însă, de asemenea, semnificative – într-un anumit
337
MARCELA DILION
context sau moment dat. Ceea ce este important şi aparţine de esenţă în

raport cu un anumit obiectiv şi deci cu un sistem specific de categorii
poate deveni relativ banal, adică lipsit de importanţă, de valoare şi interes
în cadrul unei alte analize, într-o altă perspectivă, potrivit unui alt cadru
teoretic şi conceptual. Există, se poate spune, o relativitate a
semnificaţiilor conţinutului de informaţii, a valorii categoriilor “posibile”
şi necesare analizei sau investigaţiei propuse.
Clasificarea unităţilor de înregistrare se face uneori la nivel
semantic (teme, subteme, concepte etc.) sau la nivel aparent lingvistic
(cuvinte, grupuri de cuvinte, fraze, paragrafe etc.), acestea având, în
ansamblul lor, semnificaţii intelectuale sau afective unice.
Tema, de exemplu, este utilizată ca unitate de înregistrare în
studiile privind motivaţiile, mentalităţile, atitudinile, valorile, credinţele,
opiniile, aspiraţiile etc.
Ideea este de asemenea utilizată ca unitate de înregistrare.
Unitatea de context este mai largă decât ideea şi vizează situarea
sau încadrarea unităţii de înregistrare într-un “spaţiu social”, cultural,
politic etc. specific. În raport cu toate acestea, paragraful poate fi folosit
drept unitate de context pentru o frază, propoziţie, chiar şi pentru o
“unitate de semnificaţie”. În fine, unitatea de numărare este o unitate de
măsură care permite diferenţierea elementelor incluse într-o categorie
(poate fi şi unitate de timp, de spaţiu, frecvenţă etc.).
Pentru a utiliza unităţile de numărare în analize este necesar ca
fiecărui element înregistrat să i se atribuie – dacă este posibil – o valoare
numerică precisă. De aceea, unităţile de numărare nu sunt adecvate
tuturor tipurilor de analiză, de pildă nu pot fi folosite în analizele
calitative de conţinut.
A circulat un timp ideea că “ceea ce este mai important se
manifestă cantitativ” şi că “ceea ce este mai frecvent este de asemenea
mai semnificativ”, opinie criticată de marea parte a sociologilor
338
profesionişti. Există, de pildă, factori care împiedică frecvenţa prea mare

a unor informaţii, adică “libera lor circulaţie” – factorul blocaj, cenzura la
nivelul inconştientului – ceea ce nu înseamnă că asemenea informaţii nu
sunt importante.
Puţini oameni recunosc că “fac o muncă penibilă” sau că “trăiesc
în mizerie”, întrucât nu este deloc onorabil să afirme acest fapt. Aceasta
nu înseamnă însă că informaţia respectivă nu este semnificativă. Interesul
pentru răspunsuri la asemenea întrebări, privind, de exemplu, atitudinea
faţă de muncă, este şi mai mare dacă se obţin de la categorii diferite de
oameni (mineri, ţărani, învăţători etc.).
Valoarea unei analize de conţinut depinde de asemenea de calitatea
conceptualizării prealabile, adică a ipotezelor, variabilelor, a schemei de
analiză sau a categoriilor şi, în sinteză, de concordanţa dintre realitatea
investigată şi toate aceste elemente ideal-conceptuale. Pentru a fi
eficientă, analiza de conţinut are nevoie de o bună idee iniţială care să
reflecte probleme reale concret identificabile într-un material informativ,
semnificativ şi reprezentativ pentru “universul social”, ea are nevoie şi de
o tehnică adevărată de studiu şi de intervenţie. Analiza este, înainte de
toate, un răspuns care valorează atât cât valorează întrebarea pusă (adică
ipoteza, obiectivul urmărit, obiectul vizat etc.)
Analiza de conţinut nu vizează atât explicaţia, cât verificarea unor
ipoteze şi elaborarea unei imagini mai exacte asupra a ceea ce cunoaştem
superficial, “global” sau intuitiv.
9.4. Validitatea şi fidelitatea analizei de conţinut

Validitatea depinde îndeosebi de pertinenţa categoriilor şi a
unităţilor de înregistrare alese (în funcţie de natura documentului şi de
obiectivul urmărit). Nici o schemă de analiză nu are asigurată validitatea
prin ea însăşi, adică, independent de elementele specifice unui anumit
stadiu. Criteriul fundamental de evaluare a validităţii unui model de
339
MARCELA DILION
analiză îl constituie coerenţa internă a acestuia, care asigură un loc în

schema respectivă pentru toate elementele conţinutului vizat (principiul
exhaustivităţii).
De regulă, validitatea trebuie verificată înainte de realizarea
analizei propriu-zise, dar acest lucru se poate face şi după, în cazurile
existenţei unor ipoteze ce trebuie verificate. Discursul (politic sau
diplomatic) este contestat ca bază de analiză şi de caracterizare a
personalităţii sau gândirii politice unui lider, deoarece se ştie că în
practică asemenea discursuri sunt elaborate de consilieri sau redactori
calificaţi, fără participarea directă a “oratorilor-beneficiari”. De altfel,
între gradul de pregătire (planificare) a unui discurs-comunicare şi
semnificaţia personalizată a conţinutului acestuia există, de regulă, o
corelaţie invers-proporţională; de aceea, cercetătorii preferă să apeleze la
surse spontane de informaţii, care asigură într-o măsură mai mare o
corelaţie pozitivă directă între conţinut şi atitudine (conferinţe de presă,
interviuri directe de grup etc.)
Evaluarea fidelităţii analizei vizează1:
a) fidelitatea între cercetătorii înşişi: dacă în acelaşi studiu sunt
antrenaţi mai mulţi analişti, atunci rezultatele lor trebuie să fie
uniforme, omogene, comparabile în raport cu aceleaşi date şi
categorii;
b) fidelitatea rezultatelor şi a judecăţilor formulate de acelaşi
analist dar în etape diferite, privind acelaşi volum de informaţii.
Desigur, trebuie să se ţină cont de “natura subiectivă” a judecăţii
sau a evaluării. Atunci când se utilizează ordinatorul, evaluarea sau
verificarea fidelităţii constituie o operaţie mai simplă.
1
M.Miftode. Dimensiuni ale Asistenţei Sociale. -Botoşani, 1995, p.371.
340
Limite şi dezavantaje ale analizei de conţinut:

1) generează întotdeauna o anumită pierdere de informaţii a cărei
pondere diferă în raport, mai ales, cu valoarea categoriilor de
analiză;
2) nu va putea niciodată restitui totalitatea semnificaţiilor posibile
incluse într-un document sau material dat;
3) “destramă” conţinutul analizat în unităţi tematice relativ
independente, izolate, deci rupte din contextul lor;
4) accentul este pus, de regulă, pe conţinutul manifest, conţinutul
latent rămânând a fi relevant în timpul analizei. Unele analize
se limitează la ordonarea temelor şi a elementelor manifeste,
lăsându-se “în afară” aspectele mai complexe şi “profunde” în
favoarea informaţiilor “imediate”, de suprafaţă;
5) întrucât pare a fi o operaţie simplă, o asemenea analiză prezintă
riscul unui studiu superficial şi, deci, a unui “diagnostic social”
inadecvat;
6) datorită ponderii mari a subiectivităţii, există de asemenea
riscul stabilirii unor ipoteze şi categorii inadecvate, ceea ce
pune în pericol întreaga cercetare;
7) selectarea datelor, pregătirea materialelor, codificarea
elementelor “descoperite” în conţinutul analizei etc. prezintă şi
ele dificultăţi;
8) nu există procedee general acceptate pentru stabilirea validităţii
şi fidelităţii;
9) analiştii nu întotdeauna au răbdarea şi perseverenţa de a
respecta cu stricteţe regulile analizei şi de a proba spiritul de
disciplină şi intuiţie ştiinţifică impus de o asemenea
investigaţie.
341
MARCELA DILION
Procedeul analizei de conţinut este însă absolut necesar, chiar

indispensabil, pentru înţelegerea realităţii sociale, îndeosebi a
împrejurărilor şi a manifestărilor unui subiect, dincolo de ceea ce scrie el
direct în formulare. Este necesară, de asemenea, “măsurarea”
intervenţiilor prevăzute şi realizate, identificarea unor noi problematici şi
dimensiuni ale realităţii, evaluarea mai profundă a modificărilor în
existenţa clientului sau a comunităţii sociale.
342
Bibliografie selectivă
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Alinski S. Manuel de l′animateur social. -Paris, 1976.

2. Asistenţa socială ca activitate de mediere în societate. -Cluj-Napoca,
1995.
3. Backhause K. Last book: Tools for vorking with children in placement
//Social Work. -1984. -Nr. 29.
4. Banciu D., Rădulescu S. Introducere în sociologia delincvenţei juvenile. -
Bucureşti, 1990.
5. Banciu D., Rădulescu S., Voicu M. Introducere în sociologia devianţei. -
Bucureşti, 1985.
6. Bardin L. L′Analyse de Contenu. -Paris, 1986.
7. Barker R.L. The Social Work Dictionary. -Marzland, 1987.
8. Bell W. Contemporary social welfare. -New York: Macmillan Publishing
Co., Inc., 1983.
9. Berndt Th.J. Child Development Halt. Rinehart and Winston Inc., 1992.
10. Bocancea C., Neamţu G. Elemente de asistenţă socială. -Iaşi, 1999.
11. Bowlby J. Attachment and Loss, Vol. 1,2,3. -London: Hogarth Press,
1969, 1973, 1980.
12. Brager G., Specht H. Community Organising. -New York and London:
Columbia University Press, 1973.
13. Brandon M., Schofield G., Trinder L. Social work with children.
MACMILLAN PRESS LTD, 1998.
14. Bulgaru M., Dilion M. Concepte fundamentale ale asistenţei sociale.
-Chişinău: USM, 2000.
15. Cartwright P.P. L‘analyse du materiel qualitatif. -Paris, 1974.
16. Caude R., Moles A. Metodologie. Vers une science de l’action. -Paris,
1964.
17. Chelcea S. Metodologia cercetării sociologice: metode cantitative şi
calitative. -Bucureşti, 2001.
343
18. Chess W.A., Norlin J.M. Human Behaviour and the Social Environment.
A Social Systems Model. Alliyn and Bacon, 1991.
19. Cloke C., Davies M. Participation and Empowerment in Child Protection.
-London: Pitman, 1995.
20. Compton B.R., Galaway B. Social Work Processes. -Chicago, 1984.
21. Cooke D. Psychology in Prisons. -London, 1993.
22. Cooper D., Ball D. Abuzul asupra copilului. -Bucureşti, 1993.
23. Coulshed V. Practica asistenţei sociale. -Bucureşti: Alternative, 1993.
24. Davies M. The Essential Social Worker: A Guide to Positive Practice.
Community CARE Practice Handbook. -England: Wildwood House,
1991.
25. Day P.J. A New History of Social Welfare. -New Jersey, 1989.
26. De Robertis C. Methodologie de l’intervention en travail social.
-Paris, 1995.
27. De Robertis C., Pascal H. L’intervention collective en travail social.
-Paris: Bayard Editions, 1987.
28. Desrumaux-Zagrodnicki P. Manuel pratique en travail social. Des
methodes pour etre efficace. -Paris: G.Morin (editeur) -Europe, 1998.
29. Dolgoff R., Feldstein D., Scolnik L. Understanding Social Welfare.
-New York: Longman, 1997.
30. Dragomirescu V.T. Psihosociologia comportamentului deviant.
-Bucureşti 1976.
31. Frank L. Modern Clinical Psychiatry. -London, 1977.
32. Freynet M.-F. Les meditations du travail social. -Lyon: Chronique
Sociale, 1995.
33. Gambrill E. Social Work Practice. A Critical Thinker’s Guide. -New
York, Oxford, 1997.
34. Garbarino J., Guttmann E., Seeley J.W. The psychologically battered
child: Strategies for identification, assessment and intervention. -San
Francisco, 1986.
35. Glueck Sh., Gluech E. Predicting Delinquency and Crime.
-Cambridge, 1967.
36. Grawitz M. Les Methods de recherche dans les sciences sociales.
-Paris, 1967.
344
37. Hartman A. Working with adoptive families; Beyond placement.
-New York: Child Welfare League of America, 1984.
38. Heffernan W.J. Social Welfare Policy. A Research and Action Strategy. -
New York and London: Longman, 1992.
39. Hepworth H., Larsen J. Direct Social Work Practice. Theory and Skills.
-California, 1986.
40. Hepworth D.H., Larsen J.A. Direct Social work Practice. Theory and
Skills. -Belmont, California, 1990.
41. Heyne P. Modul economic de gândire. -Bucureşti: Editura didactică şi
pedagogică, 1991.
42. Howe D. Attachment and Loss. In: Child and Family Social Work.
-Avebury: Aldershot, 1996.
43. Howe D. Attachment Theory for Social Work Practice. -Basingstoke,
Macmillan, 1995.
44. Iliuţ P. Abordarea calitativă a socioumanului. -Iaşi, 1997.
45. Iluţ P. Familia – cunoaştere şi asistenţă. -Cluj, 1995.
46. Johnson L.C. Social Work Practice. -Boston: Allyn, Bacon, 1983.
47. Killen K. Copilul maltratat. -Timişoara, 1996.
48. Konopka G. Social group work. A helping process. -New Jersey:
Prentice-Hall Inc., Englewood Cliffs, 1972.
49. Kornitzer M. Adoption and fostering. -London, 1976.
50. Kozakievicz M. Les aspects socio-economiques du planning familial.
-Viena: UNESCO-CEUCORS, 1980.
51. Molnar M. Sărăcia şi protecţia socială. -Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de mâine, 1999.
52. Malewska H., Peyre V. Deliquance juvenile, famillie, ecole et societe. -
Centre de Vaucresson, 1973.
53. Mănoiu F., Epureanu V. Asistenţa socială în România. -Bucureşti: ALL,
1996.
54. Marschal M. Asistenţa Socială pentru bătrâni. -Bucureşti, 1993.
55. Miftode M. Dimensiuni ale Asistenţei Sociale. -Botoşani, 1995.
56. Miftode V. Fundamente ale Asistenţei Sociale. -Bucureşti, 1999.
345
57. Miftode V. Teorie şi metode în Asistenţa Socială: elemente introductive. -
Iaşi, 1994.
58. Miftode V., Rahmania N. Acţiune Socială în perspectivă interdisciplinară.
-Baia Mare, 1998.
59. Mihăilescu I. Familia în societăţile europene. -Bucureşti, 1999.
60. Minuchin S. Families of the slums. -New York: Basic Books, 1967.
61. Molnar M. Sărăcia şi protecţia socială. -Bucureşti: Editura Fundaţiei
România de mâine, 1999.
62. Morales A.T., Sheafor B.W. Social Work. A Profession of Many Faces. -
Boston: Allyn and Bacon, 1998.
63. Moroşanu C., Chelaru Cr., Serbina I. Adopţia naţională şi internaţională.
-Iaşi, 1997.
64. Mowrer O. The New Group Theory. -Reinhold: Princeton, 1964.
65. Parkinson L. Separarea, divorţul şi familia. -Bucureşti, 1993.
66. Payne M. Modern Social Work Theory: a Critical Introduction.
-London, 1991.
67. Pecora P.J., Whittaker J.K., Maluccio A.N. The Child welfare challenge.
-New York, 1992.
68. Perlam H. La Personne l′evolution de l′adulte et de ses roles dans la vie.
- Paris, 1973.
69. Petcu M. Delincvenţa. Repere psihosociale. -Cluj-Napoca, 1999.
70. Preda V. Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială. -Bucureşti 1981
71. Radu I. Psihologie socială. -Cluj-Napoca, 1994.
72. Rădulescu S. Anomie, devianţă şi patologie socială. -Bucureşti, 1991.
73. Rădulescu S., Piticariu M. Devianţa comportamentală şi boală psihică. -
Bucureşti 1999.
74. Rădulescu S.M., Banciu D. Introducere în sociologia delincvenţei
juvenile. -Bucureşti, 1990.
75. Raportul Naţional al Dezvoltării Umane. Tranziţia şi securitatea
umană. -Chişinău: PNUD Moldova, 1999.
76. Raportul Conferinţei “Copiii de azi sunt părinţii de mâine”.
-Timişoara, 1997.
77. Răşcanu R. Psihologie medicală şi Asistenţă Socială. –Bucureşti, 1996.
346
78. Regulamentul cu privire la modul de înregistrare, conlucrare cu şomerii
şi acordare a ajutorului de şomaj//Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova Nr.995 din 25.09.1998.
79. Rotariu T., Iluţ P. Ancheta sociologică şi sondajul de opinie. -Iaşi, 1997.
80. Roth-Szamoskozi M. Protecţia copilului. Dileme, concepţii şi metode.
-Cluj-Napoca, 1999.
81. Saaty Th.L. Modelling Unstructured Decision Problems. The Theory of
Analitical Hierarchies, 1978.
82. Satir V. Conjoint family therapy. -Palo Alto, California: Science and
Behavior Books, 1967.
83. Scott B., Henry M. Problems and Issues in Social Casework.
-New York: Columbia University Press, 1971.
84. Smith C. Adopţie şi plasament familial. Cum şi de ce? -Bucureşti, 1993.
85. Spânu M. Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului.
–Chişinău, 1998.
86. Stahl H., Matei I. Manual de Prevederi şi Asistenţă Socială.
-Bucureşti, 1962.
87. Stegăroiu D. Şomajul – prezent şi perspective. -Clij-Napoca:
Universitatea Babeş-Bolyai, 1993.
88. Tas J.J. Integration social et delinquance juvenile //Rev. Droit penal
Criminal. -1973. -Nr.5.
89. Thoburn J. Child Placement: Principles and Practice. -Aldershot: Arena,
1994.
90. Van Wormer K. Social Welfare. A World View. -Chicago, 1997.
91. Voinea M. Sociologia familiei. –Bucureşti, 1993.
92. Wallace W. The Logic of Science in Sociology. -Chicago: Aldine, 1971.
93. Wells C. C., Federico R.. Social work. Day to day. -New York, London:
Longman, 1989.
94. Whitaker W.H., Federico R.C. Social Welfare in Today’s World. The
McGraw-Hill Companies, INC., 1990.
95. Zamfir C. (coord.). Politici sociale în România. -Bucureşti, 1999.
96. Zamfir E. Psihologie socială. Texte alese. -Iaşi, 1997.
97. Zastrow Ch. The Practice of Social Work. -Belmont, California, 1992.
347
98. ( 5- .). -Moc : ,
1994-1995.
99. е е . - . -Moc ,
1992.
100. ч ев . . . -Moc , 1995.
101. - щ . -Moc , 1990.
102. К в ев . . . -Moc , 1992.
103. . -Moc , 1994.
104. е в . . .
-Moc : , 1994.
105. .- , 1997.
106. . , 1994.
107. е . щ . -Moc , 1987.
108. ., Уэ К. .
. -Moc , 1994.
109. ви . .
щ . -Moc , 1994.
110. щ . -Moc , 1992.
111. - щ - К .
- , 1994.
112. . -Moc , 1992-1994.
113. : - . -Moc , 1997.
114. . -Moc , 1996.
115. ( 2- .). -Moc , 1994.
116. : , ,
. -Moc : И, 1992.
117. . -Moc , 1998.
118. ( 2- .). -Moc : , 1994.
119. - :
( 2- .). -Moc , 1994.
120. Э ( 3- .). -Moc :
щ , 1993-1994.
348
Anexe
Anexa 1
FIŞA DE OBSERVARE A COPILULUI

- Anchetă Socială -
Numele……………………………………………………..…………
Prenumele……………………………………….……………………
Data
naşterii………………………………………………………...………
Locul naşterii:
Localitatea…………………………judeţul………………………….
1. Date despre familia copilului
Familia de provenienţă
- normal constituită………………………………………
- dezorganizată prin divorţ………………………….……
- dezorganizată prin părăsirea de către

mamă……....................……..tată…..............………….
- concubinaj………………………………………….…..
- părinţi necunoscuţi:
mama…………………………tata………….……..…....
349
Anexe
Fraţii şi relaţiile dintre ei:

..............................................................................................................
Alte rude care au trăit în familie / care l-au crescut pe copil şi cât
timp:
..............................................................................................................
Părinţii:
Tata:
numele……….……prenumele…………......………vârsta…....…….
- profesiunea/meseria/ocupaţia pe care o practică

………………………………..........………………………….
- locul de muncă……...…..........………………………………..
- lucrează ocazional/sezonier/pensionar de vârstă/

de boală/şomer …………..........................................................
- decedat din anul……………… ..din cauza…………………...
Mama:
numele…………….prenumele………………....…vârsta………......
- profesiunea/meseria/ocupaţia pe care o practică
...................................................................................…………
- locul de muncă………………....................................………..
- lucrează ocazional/sezonier/pensionară de vârstă/

de boală/şomeră ………...........................................................
- decedată din anul……………… ..din cauza………………....

350
Anexe
Nivelul preocupărilor culturale ale familiei:
..............................................................................................................
Atitudinea părinţilor faţă de şcoală şi faţă de viitorul cultural şi

profesional al copilului:
..............................................................................................................
Conduita morală a părinţilor în familie, în societate, la locul de

muncă:
..............................................................................................................
Renumele părinţilor în comunitatea în care trăiesc:
..............................................................................................................
Condamnări suferite de părinţi (care dintre părinţi, pentru ce fapte,

durata condamnării şi felul ei, în ce perioadă):
..............................................................................................................
Comportarea părinţilor între ei:
..............................................................................................................
Climatul afectiv din familie între:

- părinţi:.......................................................................................
- părinţi şi copii:..........................................................................
Starea medicală a familiei. Starea de sănătate a fiecărui părinte:

- sănătos
- suferinţe cronice
- boli ereditare la ascendenţi
351
Anexe
Starea igienico-sanitară a familiei şi locuinţei:
..............................................................................................................
Starea materială a familiei:
- nivelul veniturilor:.....................................................................
- locuinţa:.....................................................................................
- dotările materiale:......................................................................
Modul în care trăieşte copilul – situaţia de internat:

- mulţumit……………..........................…………..
- indiferent………………….........................……..
- nemulţumit………………..........................……..
- suferă din cauza internării……….............………
Cauzele atitudinii copilului faţă de situaţia de internat:
Atitudinea faţă de Casa de copii în care trăieşte:

- ataşament………...............................……………
- indiferenţă……………............................……….
- dezagregare…………..............................……….
Cauzele care au generat atitudinea faţă de unitatea în care se află:
..............................................................................................................
Efectele internării asupra afectivităţii şi comportamentului copilului:

..............................................................................................................
352
Anexe
Trebuinţele specifice situaţiei de copil ocrotit:

- trebuinţa de activitate
- trebuinţa de securitate psihică
- trebuinţa de mediu familial
- trebuinţa de identitate
- alte trebuinţe generate de această situaţie:
..............................................................................................................
Gradul de formare a autonomiei personale:
..............................................................................................................
Comunicarea cu adulţii:
..............................................................................................................
Integrarea în colectivitatea grupului:

- integrat corespunzător……….........................…..
- izolat………………………….........................….
- lider formal…………………..........................…..
- lider neformal ……………….........................…..
- lider virtual…………………...........................….
Motivele izolării în grup (dacă este cazul):
..............................................................................................................
Preocupările copilului în timpul liber:
..............................................................................................................
353
Anexe
Participarea la cercurile din Casa de copii:
..............................................................................................................
Participarea la activităţi practice şi gospodăreşti:
..............................................................................................................
Aprecieri şi recompense deosebite primite în Casa de copii:
..............................................................................................................
Abateri deosebite şi sancţiuni primite în Casa de copii:
..............................................................................................................
Atitudinea părinţilor faţă de situaţia de internat a copilului:
..............................................................................................................
Atitudinea părinţilor faţă de ocrotire; căi de colaborare:
..............................................................................................................
2. Date bio-medicale despre copil

Dezvoltarea somatică generală a copilului (talie şi pondere):
- corespunzătoare pentru vârsta lui………...............………….
- subdezvoltat……………………………………..............…..
- supradezvoltat………………………................……….…….
Copilul este:
- sănătos………………………...............…………………….
- receptiv la anumite boli………….............………………….
- suferind…………….............…………………………..……
354
Anexe
Boli cronice de care suferă copilul:

- efectele tratamentului medical:
- pronosticul lichidării sau evoluţiei:
Defectele morfo-funcţionale şi malformaţii:

- agilitatea generală a organismului:
- coordonarea mişcărilor şi dexteritate manuală:
Rezistenţa la efort şi oboseală:

- corespunzătoare vârstei…………………..............………….
- sub nivelul vârstei……………………………..............…….
- superioară…………………………............…………………
Alte observaţii medicale:………………………............………………
3. Condiţia de internat a copilului

- Anul intrării în reţeaua de ocrotire………………………….
- Anul internării în unitatea în care se află în prezent………..
- Alte Case de copii în care a fost internat şi cât timp a stat în

ele……......................................................................….……
- Leagănul de copii şi cât timp a stat în el

.......................................……………………………………
- Casa de copii preşcolari din care provine şi cât timp a stat în

ea…………....................................................................……
355
Anexe
- Casa de copii şcolari şi cât timp a stat în ea

……………………........................................………………
- Cauzele internării copilului în reţeaua de ocrotire
.................................................……………………………..
- Cauzele mutării copilului dintr-o unitate de ocrotire în alta
…………………..................................................................
- Condiţiile de viaţă şi educaţie din unităţile de ocrotire în care a
fost internat anterior…….............................................…........
....................................................................................................
- Date principale din caracterizările primite de copil la plecarea
din unităţile de ocrotire în care a fost internat
…………………........................................................................
....................................................................................................
4. Profil psihic
- Deficienţe senzoriale constatate la copil:.................................
- Dezvoltarea vocabularului şi corectitudinea/deficienţele

vorbirii:.....................................................................................
- Dezvoltarea proceselor cognitive (gândire, memorie,
imaginaţie):...............................................................................
- Stabilitatea atenţiei:...................................................................
- Afectivitatea. Starea echilibrului emotiv:.................................
- Gradul de maturizare afectivă în raport cu vârsta:....................
- Reacţia la stres şi situaţii anxiogene:........................................
356
Anexe
- Gradul de formare a calităţilor voinţei:......................................

- Interese manifestate:..................................................................
- Trăsături temperamentale:.........................................................
- Înzestrări aptitudinale:...............................................................
- Manifestări caracteriale pozitive:..............................................
- Manifestări caracteriale şi comportamente negative:................
- Alte particularităţi:
- agresivitate………………………….................
- depresie……………………………..................
- hipersensibilitate…………………....................
- tendinţa de vagabondaj………………..............
- dependenţa de alţii…………………….............
5. Condiţia şcolară a copilului

Performanţele şcolare
Anul Media S-a clasat
Clasa
şcolar generală al câtelea din câţi elevi
357
Anexe
Obiecte la care obţine performanţe foarte bune:
..............................................................................................................
Obiecte la care înregistrează note slabe:
..............................................................................................................
Corigenţe şi repetenţie:
..............................................................................................................
Participarea la olimpiade şi concursuri şcolare:
..............................................................................................................
Participarea la cercuri şi formaţii din şcoală:

..............................................................................................................
Frecvenţa:
..............................................................................................................
Purtarea:
..............................................................................................................
Încadrarea în colectivul clasei:
..............................................................................................................
Sarcini (permanente sau temporare) în clasă şi modul de îndeplinire a
lor:
..............................................................................................................
Activitatea în clubul copiilor:
..............................................................................................................
358
Anexe
6. Caracterizarea generală a copilului

(tabloul unitar al personalităţii)
Proiect pedagogic individualizat
Numele şi prenumele
copilului........................................................................
Perioada de acţiune pedagogică ........................................................
Acţiunea educativă
Realităţile Obiective (activităţi educative şi Constatări periodice
copilului formative terapeutice, metode, şi finale
mijloace etc.)
359
Anexe
Anexa 2
FAMILIA
ŞI MEDIUL DE VIAŢĂ ACTUAL AL COPILULUI
1. Părinţii
Mama:
Situaţia profesională
Studiile/ Profesia Ocupaţia:
Numele şi adresa locului de muncă

(inclusiv numărul de telefon)
Venitul (precizaţi sumele şi

sursele):
Numărul copiilor în îngrijire: Vârsta

copiilor:
Numărul copiilor care locuiesc cu mama:
Locuinţa*:
- Proprietatea mamei ̊; - Închiriată ̊; - Subînchiriată ̊;
- Alte situaţii ̊:
- Numărul de camere - Numărul persoanelor
locuibile: care locuiesc:
*
Marcaţi căsuţele corespunzătoare
360
Anexe
- Apă curentă: Da ̊; Nu ̊;
- Încălzire: Da ̊; Nu ̊;
Descrieţi condiţiile din locuinţă (condiţii de igienă, curăţenie,

dificultăţi):
Atitudinea mamei faţă de copil:

- Nu pune probleme deosebite ̊
- Neglijenţă gravă ̊
- Violenţă fizică ̊
- Abuz psihologic grav ̊
- Abuz sexual ̊
- Alte situaţii (precizaţi) ̊ ..........................................................
..............................................................................................................
Atitudinea copilului faţă de mamă:
361
Anexe
Observaţii deosebite privind mama (probleme de sănătate, alte

situaţii) :
Tatăl:
Situaţia profesională
Studiile/ Profesia: Ocupaţia:

(inclusiv numărul de telefon):
Venitul (precizaţi
sumele şi sursele):
Numărul copiilor în Vârsta

îngrijire: copiilor:
Numărul copiilor care locuiesc cu tata:
Locuinţa:
- Proprietatea tatălui ̊; - Închiriată ̊; - Subînchiriată ̊;
- Alte situaţii ̊
362
Anexe


dificultăţi):
Atitudinea tatălui faţă de copil:

- Nu pune probleme deosebite ̊
- Neglijenţă gravă ̊
- Violenţă fizică ̊
- Abuz psihologic grav ̊
- Abuz sexual ̊
- Alte situaţii (precizaţi) ̊: .........................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
363
Anexe
Atitudinea copilului faţă de tată:
Observaţii deosebite privind tatăl (probleme de sănătate, alte

situaţii):
2. Alte persoane (fizice sau juridice) care au în prezent copilul în

îngrijire
Data luării copilului în îngrijire:
Motivul (precizaţi circumstanţele) :
364
Anexe
În cazul unei alte persoane sau familii:
Doamna:
Numele: Prenumele:
Studii/ Profesia: Ocupaţia:

Venitul lunar:
Domnul:
Numele: Prenumele:
Studii/ Profesia: Ocupaţia:

Venitul lunar:
Locuinţa:
- Proprietate ̊; - Închiriată ̊; - Subînchiriată ̊;
- Alte situaţii ̊
365
Anexe


dificultăţi):
Atitudinea faţă de copil:

- Nu pune probleme deosebite
- Pune probleme (precizaţi atitudinea şi consecinţele pentru
copil): .........................................................................................
..............................................................................................................
Atitudinea copilului faţă de familie sau persoană:
366
Anexe
Observaţii deosebite privind familia sau persoana (probleme de

sănătate, alte situaţii):
3. În cazul unei instituţii

Mediul de viaţă al copilului (descrieţi condiţiile materiale şi de
organizare ale instituţiei şi consecinţele directe asupra copilului):
Motivul pentru care s-a recurs la instituţionalizare:

- provine dintr-o familie dezorganizată ̊
(precizaţi).................................................................................
- provine dintr-o familie cu un copil sau cu mai mulţi copii
handicapaţi ̊
• mama ̊
- familii cu anumite boli cronice:
• tata ̊
• fraţii, surorile ̊
367
Anexe
- familii numeroase care au insuficient spaţiu de locuit ̊

- familii cu ambii părinţi în situaţie de şomaj ̊
- mama singură, necăsătorită ̊
- mama bolnavă ̊
- părinţi despărţiţi în fapt ori care sunt sau se află în situaţie de
divorţ ̊
- copil abandonat ̊
Sindromul anxietăţii:
- faţă de mamă ̊; faţă de tată ̊; faţă de fraţi ̊; faţă de alte
persoane ̊
motivul
……………………………………………………………………......
.............................................................................................................
Relaţiile personalului cu copilul (precizaţi):
Relaţiile copilului cu personalul (precizaţi):
368
Anexe
Relaţiile copilului cu alţi copii (precizaţi):
Relaţiile personalului cu familia sa (precizaţi):
Observaţii deosebite privind situaţia copilului aflat în instituţie:
4. Bunurile proprii ale copilului şi venitul personal (moşteniri,

pensii, alocaţii)
369
Anexe
5. Măsuri de protecţie anterioare

Da ̊; Nu ̊;
Dacă “Da”, precizaţi:
perioadele:
măsura:
temeiul legal:
instituţii frecventate:
motivul admiterii:
motivul încetării măsurii:
370
Anexe
6. Date privind persoanele care au furnizat informaţiile**:
Datele au fost obţinute:

(1) de la mamă; (2) de la tată; (3) de la bunici;
(4) de la alte rude ale copilului; (5) din dosarul personal al copilului;
(6) de la asistentul social al unităţii; (7) de la copil; (8) de la vecini;
(9) de la administratorul asociaţiei de proprietari; (10) de la sectorist;
(11) de la poştaş; (12) alte persoane:
..............................................................................................................
Concluzii privind familia şi mediul de viaţă actual al copilului
Recomandări din partea asistentului social al unităţii:
**
La completarea fişei, marcaţi în dreptul informaţiilor codul corespunzător
sursei de date.
371
Anexe
Recomandări din partea educatorului:
Precizări:
Această fişă (Anchetă socială) descrie, după caz, condiţiile şi
mediul de viaţă al copilului:
- din familia proprie;
- din familia de ocrotire;
- din instituţie.
Educatorul va completa această fişă în colaborare cu asistentul
social al instituţiei.
372
Anexe
Anexa 3
CERCETAREA FAMILIILOR VULNERABILE
- Anchetă Socială –
I. Date identificative ale familiei, ale membrilor familiei:

a) Mama ( sau persoana care îngrijeşte copilul)
Numele ………………………………………………………………
Prenumele……………………………………………………………
Nr. paşaportului……………………………………………………...
Domiciliul stabil……………………………………………………..
Nivelul de instruire…………………………………………………..
Profesia……………………………………………………………....
Ocupaţia……………………………………………………………...
Locul de muncă……………………………………………………...
Sănătatea: - psihică
- somatică
b) Tata ( sau persoana care îngrijeşte copilul)
Numele………………………………………………………….........
Prenumele…………………………………………………………….
Nr. paşaportului………………………………………………………
Domiciliul stabil……………………………………………………...
373
Anexe
Nivelul de instruire…………………………………………………...
Profesia………………………………………………………………
Ocupaţia……………………………………………………………..
Locul de muncă……………………………………………………...
Sănătatea: - psihică
- somatică
II. Starea materială (viaţa economică a familiei)

a) Bunuri în proprietate:
......................................................................................................
......................................................................................................
b) Veniturile familiale:
- venituri nete realizate din gospodăria agricolă, creşterea şi
valorificarea animalelor, păsărilor:
venitul net lunar
......................................................................................................
......................................................................................................
venitul net anual
......................................................................................................
......................................................................................................
- categoriile individuale de venituri realizate de fiecare
membru în parte al familiei:
374
Anexe
a) salarii...................................................................................
......................................................................................................
......................................................................................................
b) alocaţii (indemnizaţii, ajutoare sociale)..............................
......................................................................................................
......................................................................................................
c) alte venituri……………………………………….............
......................................................................................................
d) exploatarea copiilor în scopul obţinerii veniturilor (cerşit,
abuz fizic etc.)…………………………………………….
......................................................................................................
e) dacă toate veniturile familiei sunt administrate raţional
......................................................................................................
III. Relaţiile dintre membrii familiei:

a) relaţii tensionate
......................................................................................................
b) conflicte (violenţă verbală şi fizică)
......................................................................................................
c) izolarea socială a familiei
......................................................................................................
375
Anexe
IV. Situaţia şcolară a copiilor:

a) randamentul şcolar
......................................................................................................
......................................................................................................
V. Locuinţa ( condiţiile de locuit, dotarea locuinţei, oportunităţile
locuinţei, gradul de igienă)
......................................................................................................
......................................................................................................
VI. Aspecte nereflectate (altele decât cele expuse mai sus)
......................................................................................................
......................................................................................................
VII. Concluzii şi propuneri:
......................................................................................................
......................................................................................................
376
Anexe
Anexa 4
CAZ DE ADOPŢIE
1. Partea generală
1.1 . Familia adoptivă:
- numele, prenumele soţului; telefonul: domiciliu + serviciu;
- numele, prenumele soţiei; telefonul: domiciliu + serviciu.
1.2 . Investigaţia făcută de:
- numele, prenumele asistentului social
- locul de muncă
1.3 . Data şi locul efectuării investigaţiei:
- ziua, luna, anul;
- locul (adresa completă);
- se va nota ce persoane au fost de faţă (eventual alţi membri ai
familiei), cu cine s-a luat legătura.
2. Partea specială
2.1. Motivul adopţiei (în detaliu).
2.2. Componenţa şi organizarea familiei adoptive (inclusiv dacă au
avut antecedente penale).
2.3. Surse de adresare pentru înfierea copilului.
377
Anexe
2.4. Preferinţe referitoare la copil:

- fată;
- băiat;
- vârsta (luni, ani);
- acceptă sau nu fraţi;
- acceptă sau nu copil cu deficienţă ( gradul deficienţei).
2.5. Atitudinile părinţilor adoptivi faţă de actul adopţiei.
2.5.1. Sentimente şi expectaţii (aşteptări) faţă de copilul adoptat, faţă
de ceilalţi membri ai familiei, faţă de actul naşterii, faţă de
infertilitate.
2.5.2. Ce a determinat concret decizia de adoptare (a copilului).
2.5.3. Circumstanţele care influenţează drepturile părinteşti şi
statuarea familiei ( consolidarea).
2.5.4. Religia în care vor să-l crească pe copil.
2.5.5. Aşteptări de integrare familială ( lucrări, ateliere).
2.5.6. Speranţe privind dezvoltarea copilului.
378
Anexe
Anexa 5
SELECTAREA FAMILIILOR OCROTITOARE
Numele lucrătorului social...................................................................

Adresa .................................……………………………..………..….
Numărul de telefon .............……………………………..………..….
Data completării finale .......……………………………..………..….
1. Date generale despre potenţiala familie ocrotitoare
Numele …………………………………………………..…………..
Prenumele ……………………………………………………………
Data naşterii ...……………………………………………………….
Originea etnică……………………………………………………….
Religia.............................…………………………………………….
Limba vorbită în familie......………………………………………….
Ocupaţia ……………………………………………………………..
Structura bugetului de timp (ex. ore de lucru, schimbări etc.)
.............................................……………………………..………..….
Venit (pe lună) ……………………………………………………….
Adresa …………………………………………………….………….
Telefonul ..……………………………………………………………
379
Anexe
2. Copii din gospodărie

Numele………………………………………………………………..
Sexul…………………..……………………………………………...
Data naşterii ………………………………………………………….
Gradul de rudenie cu solicitantul (ex. adoptat) ……….......................
Ocupaţia, unde ?……………………………………….......................
3. Alţi copii (care locuiesc în altă parte sau decedaţi)

Numele……………………………………………………….……….
Sexul………………………………………………………………….
Vârsta…………………………………………………………………
(Vârsta la deces) ……………………………………………..………
Gradul de rudenie cu solicitantul ………………………….………...
Unde se află (sau data şi cauza decesului)
………………………….....................................................................
Ce legături există între cei menţionaţi mai sus şi familia şi care este
atitudinea lor faţă de cererea de plasament?
………………………………………………………………………
4. Alţi adulţi din gospodărie (inclusiv copii majori care locuiesc cu

familia solicitantului)
Numele…………………………………………………………..……
Sexul……………………………………………………………….…
Vârsta ………………………………………………………………..
Gradul de rudenie…………………………………………………….
Ocupaţia ……………………………………………………………..
Atitudinea lor faţă de cererea de plasament?
………………………………………………………………………..
380
Anexe
5. Familia lărgită – grupul de prieteni

Informaţii despre alte rude, prieteni, vecini
.............................................……………………………..………..….
.............................................……………………………..………..….
6. Există membri ai familiei lărgite care au deficienţe fizice sau

psihice (ex. senilitate , boli de inimă etc.)?
Dacă da, rugăm să daţi detalii.
.............................................……………………………..………..….
7. Descrierea familiei ocrotitoare

Descriere fizică sumară a solicitanţilor şi a copiilor din familie
(includeţi înălţimea, construcţia, culoarea).
Impresia despre personalitate, temperament, talente sau nevoi
speciale. Descrieţi sumar orice legătură specială între un copil din casă
şi părinţi (ex. fata tatălui, băiatul mamei) şi între copii
(ex. relaţie de protecţie).
Solicitantul
.............................................……………………………..………..….
.............................................……………………………..………..….
Solicitanta
.............................................……………………………..………..….
.............................................……………………………..………..….
Copiii
.............................................……………………………..………..….
.............................................……………………………..………..….
381
Anexe
8. Căsătoria
Starea civilă:
solicitantul ……………………………….…………………...............
solicitanta.…………………………………………….………............
Data şi locul căsătoriei ………………………………………….…....
Au mai fost solicitanţii căsătoriţi? Dacă da, daţi detalii
.............................................……………………………..………..….
9. Sănătatea
Certificate medicale ………………………………………….……....
Declaraţii personale privind starea de sănătate
.............................................……………………………..………..….
Data ultimului examen medical:
solicitantul………………………………............................................
solicitanta ………………………………….........................................
Informaţiile medicului privind familia ocrotitoare, lărgită
(sănătatea şi adaptabilitatea):
.............................................……………………………..………..….
10. Referinţe şi cazier

Cazier. Dacă da, daţi detalii
.............................................……………………………..………..….
Referinţe de la autorităţi (primărie, poliţie)
.............................................……………………………..………..….
Referinţe de la două persoane (familii) diferite indicate
sau:
Referinţe de la locul de muncă (dacă solicitantul consimte)
.............................................……………………………..………..….
382
Anexe
Membrii familiei participă la activităţi sociale, culturale, religioase?

Dacă da, daţi detalii.
.............................................……………………………..………..….
Familia solicitantă are o experienţă acumulată cu copiii?
.............................................……………………………..………..….
Deschiderea “spre exterior” a solicitanţilor (societate, grup,
comunitate, relaţii interpersonale, de comunicare). Menţionaţi două
persoane (familii) care pot da referinţe privind familia ocrotitoare.
.............................................……………………………..………..….
.............................................……………………………..………..….
11. Locuinţa. Cartierul

Tipul, condiţiile de locuire şi descrierea locuinţei (proprietate sau
chirie)?
.............................................……………………………..………..….
Atitudinea privind munca în gospodărie (ex. organizată,
întâmplătoare)
.............................................……………………………..………..….
Creşte animale în gospodărie? Ce fel de?
.............................................……………………………..………..….
Condiţii de odihnă propuse pentru copil
.............................................……………………………..………..….
Numărul de paturi
.............................................……………………………..………..….
Condiţii sanitare
.............................................……………………………..………..….
383
Anexe
Dotări materiale în familie (TV, frigider, maşină de spălat etc.)

.............................................……………………………..………..….
Încălzirea
.............................................……………………………..………..….
Descrierea cartierului (ex. rural, urban, amestec etnic, alţi copii,
prieteni)
.............................................……………………………..………..….
Există în apropiere şcoală, dispensar, locuri de agrement etc.
.............................................……………………………..………..….
Familia are maşină? Dacă da, cine conduce maşina?
.............................................……………………………..………..….
Se pot deplasa să cunoască copilul
.............................................……………………………..………..….
12. Tipul de copil care s-ar potrivi în familie

Ce vârstă? ……………………………………………………………
Numărul de copii …………………………………………………….
Ar accepta un copil cu mici probleme intelectuale?………................
Specificaţi caracteristici ale copilului pe care nu le pot accepta (boli
mintale ale părinţilor naturali ai copilului, naţionalitate sau religie
diferită de cea a solicitantului etc.)
.............................................……………………………..………..….
Căror nevoi ale copilului le poate răspunde familia ocrotitoare?
.............................................……………………………..………..….
384
Anexe
13. Evaluarea făcută de lucrătorul social

a) Detalii personale ale solicitanţilor.
Relaţii cu familia de origine, experienţe din copilărie
.............................................……………………………..………..….
Educaţie (şcoli urmate, calificări, atitudinea faţă de şcoală)
.............................................……………………………..………..….
Munca (experienţa de muncă, serviciu în prezent, planuri pe viitor)
.............................................……………………………..………..….
Personalitate, filosofie, religie (valori morale şi reguli în familie,
căldură sufletească, bunătate, atitudinea faţă de căsătorie şi viaţa de
familie)
.............................................……………………………..………..….
b) Legături anterioare (descrierea acestora şi a urmărilor, au rezultat
copii din aceste legături, există legături cu acestea, dificultăţi)
.............................................……………………………..………..….
c) Legături curente:
- în cazul unui solicitant necăsătorit (există legături?)
.............................................……………………………..………..….
- în cazul unor solicitanţi căsătoriţi (detalii privind dezvoltarea
relaţiilor dintre soţi; cum se comportă în cazul unor neînţelegeri?)
.............................................……………………………..………..….
d) Capacitatea de a fi părinte; pentru fiecare solicitant, rugăm
descrieţi:
- atitudinea faţă de creşterea copiilor
.............................................……………………………..………..….
- aplicarea propriei experienţe din copilărie, ce ar repeta cu copiii şi ce
ar schimba?
.............................................……………………………..………..….
385
Anexe
- cunoştinţe despre dezvoltarea copilului odată cu dezvoltarea acestuia

.............................................……………………………..………..….
- experienţă privind creşterea şi educaţia copiilor
.............................................……………………………..………..….
e) Imposibilitatea de a avea copii/limitarea numărului de copii
.............................................……………………………..………..….
Se cunosc motivele pentru care nu pot avea copil? Detalii

.............................................……………………………..………..….
Cum s-au adaptat la această situaţie?
.............................................……………………………..………..….
Înţeleg diferenţa dintre plasament şi adopţie
.............................................……………………………..………..….
În cazul în care familia s-a hotărât să limiteze numărul de copii, rugăm
comentaţi, cum s-a ajuns la această decizie şi dacă ambii soţi au fost
de acord cu aceasta
.............................................……………………………..………..….
f) Descrierea modului şi stilului de viaţă al familiei:
Ce viaţă de familie ar întâlni copilul?
.............................................……………………………..………..….
Poate fi apreciată ca o familie unită?
.............................................……………………………..………..….
Are familia anumite tradiţii pe care copilul ar fi obligat să le urmeze?
.............................................……………………………..………..….
Există o preocupare deosebită privind alimentaţia?

.............................................……………………………..………..….
386
Anexe
Banii sunt o problemă în familie?

.............................................……………………………..………..….
Cum îşi petrece timpul liber?
.............................................……………………………..………..….
Cum îşi exprimă sentimentele?
.............................................……………………………..………..….
Repartizarea sarcinilor în gospodărie
.............................................……………………………..………..….
Cum se aplică pedepsele copiilor şi cine le hotărăşte?
.............................................……………………………..………..….
Cum se sărbătoresc zilele festive sau alte ocazii deosebite?
.............................................……………………………..………..….
S-ar integra copilul în familie?
.............................................……………………………..………..….
Dacă există copii în familie, descrieţi dacă s-au implicat ei şi cum în
pregătirea plasamentului familial şi ce părere au despre acesta?
.............................................……………………………..………..….
Cereţi familiei să descrie o zi tipică din viaţa lor (pe o foaie de hârtie
separată)
.............................................……………………………..………..….
g) Motivaţia şi pregătirea
Descrieţi motivul pentru care vor să ofere un loc în familie unui
copil (exemple:
- vor să mărească familia;
- au considerat creşterea propriilor copii plăcută şi vor să se ofere
ca familie pentru un copil din leagăn;
387
Anexe
- familia ocrotitoare va prezenta portretul copilului care consideră

că i s-ar potrivi în familia lor;
- doresc un camarad pentru un singur copil pe care îl au sau care
să aibă grijă de ei la bătrâneţe; vor să ia un copil în plasament din milă
sau pentru că ei înşişi au crescut într-o instituţie de ocrotire sau
într-o familie dezorganizată;
- un copil ar întări propria lor căsnicie sau ar satisface un ideal
religios)
.............................................……………………………..………..….
Cum au progresat solicitanţii în perioada de evaluare şi de pregătire?
.............................................……………………………..………..….
Cum evaluaţi înţelegerea de către solicitanţi a îndatoririlor legate de
plasament şi abilitatea, dorinţa, înţelegerea lor faţă de nevoia de a
coopera cu compartimentul de plasament?
.............................................……………………………..………..….
Sunt preocupaţi de atitudinea altora faţă de acţiunea de a ocroti
temporar un copil?
.............................................……………………………..………..….
h) Aşteptările familiei legate de acest plasament
1. Trecutul copilului:
Părerea despre ereditate
.............................................……………………………..………..….
Cum aţi acţiona pentru a face un copil de origine etnică diferită de a
lor să se simtă bine cu identitatea pe care o are?
.............................................……………………………..………..….
2. Copilul
Cum se aşteaptă familia să se manifeste şi să se poarte copilul?
.............................................……………………………..………..….
388
Anexe
Cum ar asigura familia educaţia copilului în funcţie de potenţialul său?

.............................................……………………………..………..….
Cum ar reacţiona dacă nu ar reuşi cu copilul din punct de vedere
educaţional?
.............................................……………………………..………..….
Cum înţeleg comportamentul dificil al copilului (ex. afectivitate
întârziată, comportament provocator, rivalitate, anurie)?
.............................................……………………………..………..….
3. Legături cu familia naturală şi cu persoane din trecutul copilului
.............................................……………………………..………..….
Atitudinea faţă de părinţii naturali şi alte rude
.............................................……………………………..………..….
Sunt pregătiţi să întreţină relaţiile copilului cu părinţii naturali şi cu
alte rude sau alte persoane din trecutul copilului?
.............................................……………………………..………..….
Descrieţi comportamente ale părinţilor naturali pe care le-ar considera
inacceptabile sau pe acelea pentru care ar avea înţelegere
.............................................……………………………..………..….
14. Cererea de plasament

Când a fost făcută cererea?
.............................................……………………………..………..….
Numărul de întâlniri între lucrătorul social şi solicitanţi?
.............................................……………………………..………..….
Împreună
.............................................……………………………..………..….
Separat
.............................................……………………………..………..….
389
Anexe
Participarea solicitanţilor la întâlniri legate de plasament familial

(frecvenţă, interes, receptivitate)
.............................................……………………………..………..….
Data la care cererea a fost prezentată în faţa Comisiei pentru Ocrotirea
Minorilor
.............................................……………………………..………..….
Decizia Comisiei pentru Ocrotirea Minorilor (data şi numărul
hotărârii)
.............................................……………………………..………..….
390
Anexe
Anexa 6
COPILUL ASISTAT ÎN INSTITUŢIA DE SPECIALITATE
Efectuată de………………………............…………., asistent social
astăzi………………, în localitatea......................................................
A. Persoane prezente
………………………………………….
………………………………………….
………………………………………….
………………………………………….
B. Date primare despre copil

Numele……………….......Prenumele…………………….................
Data naşterii………………Locul…………………………………….
Starea de sănătate
..............................................................................................................
..............................................................................................................
391
Anexe
C. Date despre familia de origine

1. Date personale ale mamei
Numele……………..........Prenumele…………………......................
B.I. Seria ……Nr…………..... Eliberat de………………………......
Data naşterii ……………........ Locul..................................................
Starea civilă ………………….....
Adresa...................................................................................................
..............................................................................................................
Studii…………………………….
Ocupaţia ………………………Profesia.............................................
Naţionalitatea ……………………
Starea de sănătate.................................................................................
..............................................................................................................
2. Date personale ale tatălui
Numele……………..........Pronumele…………………......................
B.I. Seria ……Nr…………..... Eliberat de………………………......
Data naşterii ……………........ Locul..................................................
Starea civilă ………………….....
Adresa...................................................................................................
392
Anexe
Studii…………………………….
Ocupaţia ………………………Profesia.............................................
Naţionalitatea ……………………
Starea de sănătate.................................................................................
..............................................................................................................
D. Starea materială
1. Condiţii de locuit............................................................................
..............................................................................................................
2. Proprietăţi.......................................................................................
..............................................................................................................
3. Resurse financiare / Venituri ........................................................
4. Alte posibilităţi materiale ..............................................................

..............................................................................................................
E. Planuri de acţiune
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
Semnături.....……………….....
..................................
393
Anexe
Anexa 7
CERCETAREA COPIILOR CU HANDICAP
I. Date identificative
a) Mama
Numele..................................................................................................
Prenumele.............................................................................................
Data şi locul naşterii.............................................................................
Nr. buletinului de identitate..................................................................
Domiciliul.............................................................................................
Nivelul de instruire...............................................................................
Profesia.................................................................................................
Ocupaţia................................................................................................
Locul de muncă.....................................................................................
Sănătatea: - psihică...............................................................................
- somatică...........................................................................
Starea civilă..........................................................................................
394
Anexe
b) Tata
Numele..................................................................................................
Prenumele.............................................................................................
Domiciliul.............................................................................................
Profesia.................................................................................................
Ocupaţia................................................................................................
Locul de muncă.....................................................................................
- somatică...........................................................................
Starea civilă..........................................................................................
c) Aceleaşi date vor fi completate în caz dacă copilul este îngrijit

de o altă persoană
Numele..................................................................................................
Prenumele.............................................................................................

Domiciliul.............................................................................................
395
Anexe
Profesia.................................................................................................
Ocupaţia................................................................................................
Locul de muncă.....................................................................................
- somatică...........................................................................
Starea civilă..........................................................................................
Relaţia de rudenie.................................................................................
II. Informaţie despre copil (copii)

Numele..................................................................................................
Prenumele.............................................................................................
Nr. certificatului de naştere...................................................................
Educaţia copilului:
• şcolarizat
• neşcolarizat
• instruit la domiciliu
• pregătire profesională
Gradul de dependenţă...........................................................................
Alte situaţii............................................................................................
396
Anexe
Locul de plasament al copilului:

• la domiciliu
• grădiniţă specială
• şcoală specială
• alte situaţii
Dacă e îngrijit la domiciliu, specificaţi relaţia copilului cu :
• şcoala
• grădiniţa
• medicul de sector
Dacă e instituţionalizat, specificaţi relaţia copilului cu:
• familia
• rudele
• prietenii
• alte situaţii
Întreţinerea în instituţie (centru de plasament):
• întreţinere totală de stat
• întreţinere parţială de stat
• alte situaţii
Nutriţia:
• uşoară
• moderată
• severă
397
Anexe
Capacităţi mintale (Q.I., dacă a fost testat):
..............................................................................................................
..............................................................................................................
Capacităţi motorii
..............................................................................................................
..............................................................................................................
Sănătate somatică
..............................................................................................................
..............................................................................................................
Locuinţa (condiţiile de locuit, dotarea locuinţei, oportunităţile

locuinţei, gradul de igienă, dacă e adaptată la handicapul copilului)
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
Starea materială a familiei (sau a persoanei care îngrijeşte copilul)
a) bunuri.........................................................................................
..............................................................................................................
b) resurse financiare (venituri, salarii, alocaţii, ajutoare sociale etc.)
..............................................................................................................
..............................................................................................................
398
Anexe
Alte aspecte nereflectate
..............................................................................................................
Concluzii şi propuneri:
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
Data .....................................
Semnătura asistentului social

..............................................
399
Anexe
Anexa 8
EVALUAREA CALITĂŢII VIEŢII POPULAŢIEI

VÂRSTNICE
1. Sexul:
1. masculin
2. feminin
2. Vârsta:
1. 65-69 ani
2. 70-74 ani
3. 75-79 ani
4. peste 80 ani
3. Domiciliul actual:
1. rural
2. urban
4. Vechimea locuirii:
1. în mediul rural………ani
2. în mediul urban…......ani
5. Starea civilă:
1. necăsătorit (celibatar)
2. căsătorit
3. văduv, de …......ani
4. divorţat, de ….....ani
5. separat (fără divorţ)….......ani
6. concubinaj
400
Anexe
6. Pregătirea şcolară:
1. fără şcoală
2. şcoală generală neterminată
3. şcoală generală
4. şcoală profesională
5. liceu
6. studii superioare
7. Categoria socio - profesională:
1. agricultor
2. muncitor
3. tehnician, maistru
4. funcţionar
5. intelectual
6. nu a lucrat
8. Cu cine locuiţi în prezent:
1. singur
2. singur cu copiii
3. singur cu alte rude
4. cu soţul/soţia
5. cu soţul/soţia la copii
6. cu soţul/soţia la alte rude
7. alte situaţii ……….................................................................
9. Rudele se interesează de Dvs.?
1. da
2. nu
3. nu am rude
401
Anexe
10. Dacă “da,” cât de des Vă vizitează?

.............................................................................................................
11. În ce constă sprijinul lor?
1. simplă vizită
2. alimente şi produse alimentare
3. bani
4. servicii şi ajutor gospodăresc
5. altele ………...................................................................
12. În situaţia în care locuiţi cu copiii sau alte rude Vă gospodăriţi
separat de aceştia (cheltuieli, gătit, spălat etc.)?
1. da
2. nu
3. nu am copii, rude
13. Dacă “da”, din ce motive?
..............................................................................................................
14. Cu câte persoane Vă gospodăriţi?
..............................................................................................................
STAREA DE S N TATE ŞI NEVOILE DE ASISTEN

MEDICO-SOCIAL
15. Cum apreciaţi starea Dvs. de sănătate?
1. proastă
2. nici rea, nici bună
3. bună
402
Anexe
16. Având în vedere starea Dvs. de sănătate, Vă puteţi desfăşura

singur activităţile gospodăreşti (spălatul rufelor, curăţenie,
cumpărături, mici reparaţii etc.)?
1. da, în întregime
2. da, într-o anumită măsură
3. da, dar mă ajută şi altcineva
4. nu obişnuiesc
5. nu pot
17. De ce boli şi/sau infirmităţi suferiţi?
1. boli (afecţiuni) ……………………......................................
2. infirmitate .............................................................................
3. boală/infirmitate care presupune însoţitor.............................
...................................................................................................
18. În ultimul an aţi beneficiat de o formă sau alta de asistenţă
medicală?
1. nu
2. consult ocazional
3. consult periodic
4. tratament şi procedură medicală
5. spitalizare
6. nr. zile de spitalizare…............................…..
19. Vi se întâmplă să aveţi sentimente de:
1. nefericire
2. teamă
3. singurătate
4. nesiguranţă
403
Anexe
20. Având în vedere situaţia Dvs., găsiţi înţelegerea necesară şi

spijinul celor din jur?
1. deloc
2. puţin
3. mult
21. Pentru îngrijirea sănătăţii Dvs., de ce aveţi nevoie în mod
special?
1. medicamente în cantitate suficientă
2. medici mai bine pregătiţi
3. medici mai atenţi
4. dispensare, policlinici, spitale mai multe
5. control periodic la domiciliu
6. altele …………………….
22. Care este relaţia Dvs. cu medicul?
1. am doctorul meu care mă ascultă
2. mă duc la dispensar/policlinică din obişnuinţă
3. chem doctorul numai dacă mă simt foarte rău
4. nu mă duc la nici un spital
5. altele………………………..
23. Cum aţi fost tratat(ă) când aţi avut nevoie de îngrijire
medicală?
1. corespunzător
2. necorespunzător
3. nu am avut nevoie
404
Anexe
CONDI II DE LOCUIT ŞI CERIN E SPECIFICE ASUPRA

HABITATULUI
24. Tipul şi modul de posesiune a locuinţei Dvs.
Proprietate Chirie
1. bloc (la parter sau etajul 1-2)
2. bloc (la etaje superioare)
3. vilă
4. casă-curte.
25. De câţi ani locuiţi în această locuinţă?
De ……..ani.
26. Cu câte persoane locuiţi?
………persoane.
27. Ce suprafaţă are locuinţa Dvs.(numai camerele de locuit)?
………m.p
28. De câte camere beneficiaţi în locuinţa care staţi? (în sensul că
le folosiţi în exclusivitate pentru Dvs.)
...........camere
29. Locuinţa Dvs. are comodităţile corespunzătoare (bucătărie,
baie, cămară)?
1. nu
2. parţial
3. în totalitate
405
Anexe
30. Oportunităţile locuinţei:

DA NU
1. apă curentă
2. canalizare
3. electricitate
4. încălzire sobă/lemne
5. încălzire sobă/gaze
6. termoficare
31. Ce nemulţumiri aveţi în legătură cu locuinţa Dvs.?
..............................................................................................................
32. Doriţi să vă schimbaţi actuala locuinţă?
1. da
2. nu
Dacă “da”, din ce motive?...................................................................
33. De ce bunuri de folosinţă îndelungată dispuneţi în prezent?
DA NU
1. frigider
2. congelator (beci, pivniţă)
3. maşină de spălat
4. aspirator
5. radio
6. aparat TV
7. aparate audio (magnetofon, casetofon, pick-up, boxe etc.)
8. autoturism
9. altele ......................................................................................
406
Anexe
VENITURI, NEVOI ŞI CONSUM

34. Venitul lunar propriu (pensie, ajutor social etc.) este
de……....lei
35. Aveţi alte venituri în afară de cele menţionate mai sus?
1. da, ele sunt în medie de………lei pe lună.
2. nu.
36. Dacă “da”, de unde provin?
..............................................................................................................
37. Venitul lunar total al gospodăriei Dvs. este de .......….lei.
38. Din veniturile Dvs. susţineţi sau ajutaţi material alte
persoane – în mod regulat?
1. nu
2. copii
3. nepoţi
4. alte rude
5. alte persoane vârstnice
6. alte persoane
39. În ce măsură consideraţi că veniturile Dvs. sunt suficiente
pentru satisfacerea nevoilor Dvs?
1. insuficiente
2. suficiente
3. peste nevoile mele
407
Anexe
40. Vă rugăm să aproximaţi în lei, cât din totalul veniturilor Dvs.

lunare cheltuiţi pentru următoarele categorii de bunuri, produse,
servicii etc.
1. alimentaţie
2. băuturi alcoolice
3. îmbrăcăminte, încălţăminte
4. chirie
5. întreţinere, curent electric
6. bunuri gospodăreşti (mobilier, obiecte de uz casnic)
7. sănătate (medicamente, spitalizare, tratament etc.)
8. timp liber (spectacole, excursii, TV, radio, presă)
9. servicii, reparaţii (telefon, transport, îngrijire personală)
10. economii (pentru……………)
11. altele ………………….
41. Cum apreciaţi alimentaţia Dvs.?
1. necorespunzătoare
2. corespunzătoare
42. Dacă aceasta este necorespunzătoare, care consideraţi ar fi
cauzele?
1. lipsa alimentelor de bază
2. dificultatea persoanelor vârstnice, faţă de restul populaţiei, de
a se aproviziona
3. preţul ridicat al alimentelor faţă de veniturile acestor
persoane
4. comerţul nu este astfel organizat încât să satisfacă cererea de
alimentare a vârstnicilor
5. altele ……………………….
408
Anexe
43. Ce doriţi cel mai mult dintre următoarele lucruri? (stabiliţi o

ordine a trebuinţelor în ordinea importanţei lor pentru Dvs.)
1. aţi dori să aveţi o situaţie materială şi socială superioară celei
prezente
2. aţi dori să vă bucuraţi de mai multă consideraţie şi atenţie din
partea celor din jur (rude, vecini etc.)
3. aţi dori relaţii cât mai apropiate şi calde cu cei din jur (rude,
vecini etc.)
4. aţi dori o alimentaţie, o îmbrăcăminte mai bune decât în
prezent.
Aspecte nereflectate (altele decât cele expuse mai sus)
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
Concluzii (diagnostic social)
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
Propuneri
..............................................................................................................
..............................................................................................................
..............................................................................................................
409
Anexe
Anexa 9
MODEL DE STRUCTURĂ PENTRU UN STUDIU DE CAZ
1. AGENŢIA
• descrierea agenţiei;
• de stat sau nu;
• bazată pe voluntariat sau nu;
• organizarea şi funcţionarea ei;
• care este grupul ţintă;
• strategia de lucru a instituţiei;
• echipa din care face parte studentul.
2. CLIENTUL
• anonimatul numelui;
• vârsta/data naşterii;
• adresa.
3. REFERIREA CLIENTULUI
• evenimentele care au condus la venirea clientului la
agenţia respectivă;
• eventuale contacte anterioare cu alte instituţii;
• situaţia prezentă şi motivul trimiterii clientului la agenţia
respectivă.
4. FAMILIA
• familia de origine, numele părinţilor (sau al altor rude
apropiate);
410
Anexe
• vârsta părinţilor;
• adresa acestora;
• orice alte informaţii utile;
• familia de adopţie;
• numele;
• vârsta;
• dacă clientul trăieşte cu ceilalţi membri;
• orice altă informaţie relevantă.
5. EVALUAREA
• cum s-a desfăşurat evaluarea nevoilor clientului;
• discuţii asupra perspectivei teoretice ce ar fi putut duce la
evaluări diferite;
• prezentarea scopurilor propuse.
6. METODE DE INTERVEN IE
• enumerarea motivelor care susţin aplicarea unei metode
particulare;
• trimiteri la literatura de specialitate (justificare teoretică).
7. DESF ŞURAREA ÎN TIMP A INTERVEN IEI

• frecvenţa şi durata interviurilor, locurile de desfăşurare;
• modul de dezvoltare a cazului, discuţii asupra ipotezelor;
• precizarea, delimitarea stadiilor de dezvoltare a cazului;
• faza iniţială;
• faza intermediară;
• faza de încheiere;
• descrierea întrevederii cu clientul;
411
Anexe
• orice modificare apărută pe parcurs a scopurilor şi

mijloacelor de intervenţie;
• motivele pentru care s-a procedat astfel;
• descrierea rezultatelor: ce anume s-a realizat şi ce nu.
8. CONCLUZII
• munca depusă;
• ce s-ar fi putut face în mod diferit;
• cum s-a încheiat activitatea desfăşurată (din punctul de
vedere al clientului şi al studentului);
• a fost cazul rezolvat sau trimis altcuiva (şi de ce);
• cum au fost atinse scopurile urmărite în procesul
învăţării.
412
Anexe
Anexa 10
GHID DE INTERVIU
pentru persoanele vârstnice asistate în instituţii de specialitate
I. DATE DE IDENTIFICARE
1. Sex
1. masculin
2. feminin
2. Grupe de vârstă
1. 65-69
2. 70-74
3. 75-80
4. 80 +
3. Starea civilă:
1. necăsătorit(ă)
2. căsătorit(ă)
3. văduv(ă), de câţi ani
4. divorţat(ă), de câţi ani
5. separat (fără divorţ), de câţi ani
6. concubinaj
4. Pregătirea şcolară
1. fără şcoală
2. şcoală generală neterminată
3. şcoală generală
4. şcoală profesională
5. liceu
6. colegiu
7. studii superioare
8. altele
413
Anexe
5. Categoria socio-profesională
1. agricultor
2. muncitor (dacă a lucrat în mediu toxic)
3. tehnician, maistru
4. funcţionar
5. intelectual
6. casnică
7. fără ocupaţie
6. Veniturile regulate ale persoanei
1. pensie
2. alte venituri regulate
3. pensie şi alte venituri regulate
7. Venituri suplimentare
1. da
2. nu
8. Veniturile subiectului acoperă costul vieţii
1. da
2. nu
În caz contrar, cine suportă diferenţa
..............................................................................................................
9. Vechimea – în ani – în instituţia de ocrotire socială........................
10. Rude sau persoane apropiate care se preocupă de situaţia sa
1. copii
2. fraţi
3. surori
4. nepoţi
5. alte rude
6. nu are
11. Unde locuiesc:
1. în aceeaşi localitate
2. în altă localitate (indicaţi)......................................................
414
Anexe
12. Frecvenţa legăturii
1. săptămânal
2. lunar
3. trimestrial
4. rar
5. nu
13. Cu cine a locuit înainte de a veni în căminul-spital?
1. singur
2. singur, cu copiii
3. singur, cu rude apropiate
4. cu soţul/soţia
5. cu soţul/soţia la copii
6. cu soţul/soţia la rude
7. altele, care
..............................................................................................................
14. Cine a fost de părerea să fie internat sau a insistat la aceasta

(rudele, vecinii, prietenii, asistenţa socială sau a venit din propria
iniţiativă?
..............................................................................................................
15. Motivul internării (boli fizice, infirmitate, agresivitate, tulburări
de comportament, iresponsabilitate, lipsă totală de igienă,
vagabondaj, tendinţă de sinucidere).
..............................................................................................................
II. STAREA DE SĂNĂTATE
16. Aprecierea stării generale de sănătate. Dacă a sesizat o evoluţie

a ei (spre bine sau rău):
..............................................................................................................
17. Satisfacţia privind condiţiile de asistenţă medicală. Cum
apreciază comportamentul personalului medical şi calitatea asistenţei
medicale (profesional sau afectiv)
..............................................................................................................
415
Anexe
III. CONDIŢIILE DE LOCUIRE
18. Mediul de trai anterior

1. urban
2. rural
19. Tipul locuinţei

1. bloc (parter, primele 4 etaje)
2. bloc (etaje superioare)
3. vilă
4. casă-curte
5. chirie
20. Aprecierea asupra confortului şi condiţiilor de trai oferite de

instituţie. Nevoi şi propuneri.
..............................................................................................................
IV. CONSUM
21. Dacă alimentaţia este suficientă. Nevoi suplimentare. Dacă

primeşte alimente de la susţinători.
..............................................................................................................
22. Alte nevoi (îmbrăcăminte, încălţăminte, dulciuri, alcool etc.) şi

nivelul satisfacerii lor. Propuneri pentru îmbunătăţirea gradului de
satisfacere.
..............................................................................................................
V. RELAŢII SOCIALE
23. Consideraţi că lumea se preocupă de problemele vârstnicilor?

..............................................................................................................
24. Căminul pentru vârstnici vă rezolvă problemele (de sănătate, de
securitate, de integrare socială etc.)?
..............................................................................................................
416
Anexe
25. Consideraţi că rolul căminelor pentru vârstnici este acela de a
elibera societatea de problemele îngrijirii acestora?
..............................................................................................................
26. Tipul relaţiilor interpersonale. Conflicte interasistaţi. Conflicte

cu personalul. Cauze.
..............................................................................................................
27. Intenţia de a părăsi instituţia. Motivaţia.

..............................................................................................................
VI. OCUPAŢII ŞI PARTICIPARE
28. Ce activităţi recreative desfăşoară în instituţie? Satisfacţie.

Propuneri.
..............................................................................................................
29. Intenţia de a desfăşura o activitate practică, productivă, de profit

în cadrul căminului. Care?
..............................................................................................................
30. Intenţia de a desfăşura o activitate practică în afara căminului. Ce

fel de activităţi? În ce domeniu?
..............................................................................................................
31. În viitor: persoanele vârstnice vor putea avea îngrijirea, fără

probleme, la domiciliu sau consideră că numărul căminelor trebuie să
fie în creştere?
..............................................................................................................
32. Propuneri deosebite

..............................................................................................................
417
Anexe
Anexa 11
CARTEA VIEŢII
(model)
418
Anexe
419
Anexe
420
Anexe
421
Anexe
422
Anexe
423
Anexe
424
Anexe
425
Anexe
426
Anexe
427
Anexe
428
Anexe
Anexa 12
Scară
pentru depistarea abuzului şi traumei asupra copilului*
Răspunde încercuind numărul care corespunde următoarelor

definiţii:
0 – niciodată 1 – rar 2 – uneori 3 – foarte des 4 - totdeauna
1. Părinţii se distrează pe socoteala ta?

2. Ai căutat vreodată ajutor sau ai cerut sfaturi în afara familiei din cauza
problemelor de acasă?
3. Părinţii tăi îşi spun unul altuia cuvinte grele?
4. Trebuie să urmezi un regim de viaţă strict la tine în familie?
5. Când eşti pedepsit, înţelegi motivul?
6. Când nu îndeplineşti regulile casei, eşti pedepsit? Cât de frecvent?
(notează de câte ori pe săptămână/lună se întâmplă să fii pedepsit)
7. Te simţi copil nedorit sau că nu eşti îndeajuns iubit?
8. Părinţii tăi te insultă, îţi dau porecle?
9. S-a întâmplat ca cineva să te atingă pe părţile intime fără voia ta?
10. Părinţii tăi au multe conflicte între ei?
11. Părinţii tăi participă la activităţile tale şcolare?
12. Ai fost sau eşti pedepsit în modalităţi neobişnuite (eşti legat, închis
undeva)?
13. Ai avut experienţe sexuale în copilărie despre care îţi este greu sa
vorbeşti?
*
Sursa: B.Sanders, Becker-Lausen. The measurement of psychological
maltreatment: early data on the child abuse and trauma scale//Child abuse
and neglect. -1995. -Vol.19. -P.315-323.
429
Anexe
14. Te-ai gândit vreodată că ai vrea să-ţi părăseşti familia şi să trăieşti
într-o altă familie?
15. Ai fost vreodată bătut astfel încât să ai nevoie de îngrijire?
16. Te-ai gândit vreodată serios că ai vrea să fugi de acasă?
17. Ai fost sau eşti pedepsit adesea prin bătaie?
18. Când eşti pedepsit ca un copil mic, simţi că ai meritat o aşa pedeapsă?
19. Ai simţit că nu eşti agreat de vreunul din părinţii tăi?
20. Cât de des se supărau cu adevărat părinţii pe tine?
21. Ai simţit că în familia voastră violenţa poate izbucni oricând?
22. Poţi să aduci la tine acasă alţi copii sau tineri?
23. Acasă te simţi în siguranţă?
24. Când eşti pedepsit, simţi că pedeapsa este în acord cu gravitatea faptei?
25. Te critică mult părinţii?
26. i s-a întâmplat sau ţi se întâmplă ca drept pedeapsă să nu primeşti de
mâncare?
27. Când erai mic, erai lăsat pentru mult timp singur?
28. Părinţii strigă la tine?
29. Când vreunul din părinţii tăi era sub influenţa alcoolului, ai fost vreodată
supus unor acţiuni care ţi se păreau indecente?
30. Simţi nevoia să ai pe cineva căruia să-I împărtăşeşti necazurile tale?
31. Cât de des ai fost lăsat singur acasă?
32. Te-au învinovăţit vreodată părinţii tăi pentru lucruri pe care nu le-ai
făcut?
33. Cât de des se întâmplă ca unul din părinţi tăi sau ambii să bea?
34. Te-au bătut vreodată părinţii când nu te aşteptai?
35. Copilăria ta o consideri dificilă?
Autorii recomandă utilizarea următoarelor categorii pentru
• subscara de pedeapsă fizică – întrebările: 12, 15, 17, 21, 34;

interpretarea rezultatelor:
• subscara de abuz sexual – întrebările: 9, 13, 29, 30;

• neglijare, atmosferă stresantă – întrebările: 2, 7, 10, 11, 14, 16,
19, 27, 30, 31, 33, 35.
430
Anexe
Anexa 13
Lista variabilelor
utilizate în cercetarea comparativă franco-poloneză*
Nr.
Denumire variabilă Itemi
cod
A. Mobilitatea 12 Mobilitatea geografică a mamei
39 Mobilitatea geografică a tânărului
32 Gradul de mobilitate a familiei
65 Mobilitatea profesională a tatălui
B. Situaţia 40 Categoria socioprofesională a părinţilor
socioeconomică 19 Nivelul de instruire al părinţilor
25 Nivelul de venituri al familiei
26 Înzestrarea cu bunuri a locuinţei
27 Condiţii de locuit şi igienico-sanitare
62 Statutul socioeconomic al familiei
C. Viaţa şcolară 9 Situaţia şcolară
10 Nivelul şcolar obţinut
55 Gradul de repetenţie
72 Cariera şcolară
14 Atitudinea faţă de şcoală
13 Sancţiuni şcolare
59 Relaţii cu colegii
27 Schimbări de şcoală
11 Fugă de la şcoală
46 Fugă de acasă
58 Vârsta la primul delict
48 Recidiva
17 Gravitatea delictului
18 Frecvenţa delictului
67 Scala delincvenţei
*
După Hanna Malewsca, Incent Peyre, în: Delinquence juvenile, famille,
ecole et societe. -Centre de Vaucresson, 1973, p.194-196,
431
Anexe
Nr.
Denumire variabilă Itemi
cod
D. Situaţia familială 23 Structura cuplului parental
D1 44 Fraţi (surori) în familie
41 Climatul conjugal
75 Starea de sănătate a părinţilor
74 Alcoolismul tatălui
80 Dificultăţi economice ale familiei
50 Timpul disponibil al mamei
D2 57 Cunoaşterea vieţii copilului
61 Cunoaşterea prietenilor copilului
15 Frecvenţa contactelor părinţi-copii
30 Controlul parental
D3 42 Identificarea cu tatăl
43 Identificarea cu mama
31 Favoritismul
33 Sancţiuni aplicate de mamă
49 Sancţiuni aplicate de tată
54 Sistemul de sancţiuni al familiei
45 Stilul pedagogic al familiei
432
Maria Bulgaru, Marcela Dilion,
Oxana Isac, Stela Milicenco
Metode şi tehnici în asistenţa socială
Semnat pentru tipar 18.01.2002

Formatul 60x841/16. Ofset.
Coli de tipar 26,5. Coli editoriale 18,0.
Comanda 5/02. Tirajul 360.
Lucrările editate cu sprijinul

UNICEF se distribuie gratis.
Tiparul: Centrul Editorial al USM

MD-2009 Chişinău, str. A.Mateevici, 60.

Metode Si Tehnici in Asistenta Sociala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metode Si Tehnici in Asistenta Sociala

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metode Si Tehnici in Asistenta Sociala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Facultatea de Asistenţă Socială, Sociologie şi Filosofie

Centrul Republican de Resurse pentru Asistenţă Socială

Puse într-o anumită ordine, compartimentele prezentei cărţi au fost elaborate

Autori: Maria BULGARU,

Redactor: Ariadna STRUNGARU

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

CUVÂNT ÎNAINTE ................................................................... 7

5.2. Investigarea şi intervenţia în cazurile de maltratare

7.7. Tehnici utilizate de asistentul social în lucrul

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ................................................. 343

Asistenţa socială constituie un mod operativ de punere în aplicare a

dobândite din alte ştiinţe socioumanistice, dar nu se va limita la acestea,

1.1. Asistenţa socială – disciplină ştiinţifică

În sens larg, asistenţa socială reprezintă o activitate de ajutorare a

interacţiunii ei cu alte ştiinţe1. Actualmente, aceste direcţii au

beneficiarul/clientul* – obiect. În context, e necesar însă să facem unele

de alte ştiinţe (societate, relaţii sociale, activitate socială,

prin intermediul analizei şi sintezei, abstractizării de la elementele

• principii general filosofice ce stau la baza tuturor ştiinţelor

proprietăţi deosebite de cele ale elementelor. Structura limitează

întregului sistem de relaţii (în familie, colectiv, societate în întregime)

dezvoltare etc. În dependenţă de aceste caracteristici ale ei vor fi

compartimente: 1) teoretico-metodologic, fundamental (metodologia,

cu care se ciocnesc indivizii, familiile, comunităţile din societate; de

1.2. Dimensiunea metodologică a asistenţei sociale

cunoaşterea empirică este caracteristică preponderent activitatea de

(avuţie) sigură a conştiinţei noastre, înregistrare (prin observare,

se obţin cunoştinţele despre lume. Astfel, orice cunoştinţe fundamentale

Pentru a expune conţinutul şi principiile metodologiei cercetărilor

dialectice de cunoaştere este cerinţa interpretării obiective a

diferenţiată devine posibilă realizarea mai multor principii importante ale

longitudinale, care studiază evoluţia fenomenelor în timp (biografia,

nefăcându-se distincţie între metode şi tehnici sau între tehnici şi

raţionamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor şi proceselor

financiare, de intervalul de timp pe care îl avem la dispoziţie pentru

de variaţie este reprezentată de concepţia teoretică luată ca referinţă. Or,

concentrării analizelor asupra semnificaţiilor investite şi vehiculate de

Desfăşurarea cu succes a cercetărilor empirice privind

arată că persoanele respective aparţin grupurilor primare, care sunt

Dacă asistenţa socială are o metodologie specifică, atunci,

asistenţa socială, modul de a proceda potrivit unei ordini anume şi urmând

Din această enumerare, precum şi din examinarea diverselor lucrări

2.1. Conceptul şi etapele proiectului de investigare şi

Analiza dezvoltării asistenţei sociale atestă că s-au practicat două

sau obiectivul intervenţiei nu se stabileşte în funcţie de metoda sau

asistenţei sociale – ale modelelor psihanalitice şi sociale sau

Asistent social Instituţie

tratament PROIECT terapie socială

INTERDEPENDENŢĂ SCHIMBARE CONTRADICŢII

Figura 2.1. Paradigma proiectului de intervenţie în asistenţa socială.

Semnificaţia termenului de tratament social s-a diversificat în

Acţiunile asistentului social sunt orientate spre a produce o

Nu orice schimbare poate fi măsurată cu uşurinţă, mai ales atunci

2.2. Câmp social, interdependenţă şi “echilibru dinamic”

Din perspectiva “teoriei interdependenţei”, asistentul social nu

(care îl fac vulnerabil, ţintă a degradării eventuale şi, în final, client al

activităţile şi relaţiile dintre client, asistentul social, agenţia sau instituţia

proiect, atunci se poate ajunge, prin analize, confruntări şi negocieri, la un

semnificând că jocul forţelor aparent conflictuale sau afectiv contrare