ION CREANGĂ – Dacălul cu har de la Dumnezeu

Cunoscut pentru nemuritoarele Amintiri din copilărie, pentru povestirile şi poveştile citite cu

aceeaşi plăcere de către toţi pasionaţii pentru lectură, ION CREANGĂ a rămas în amintirea, atât a
elevilor săi, cât şi a întregului popor, pentru neobosita sa activitate ca slujitor al şcolii.  
  Pedagog înnăscut, având în minte, permanent, anii copilăriei sale, Creangă s-a străduit să fie (şi a
reuşit) un institutor înaintat, urmărind nu numai educaţia elevilor săi, ci şi instrucţia lor, îmbogăţindu-le
mintea, în mod conştient, cu ceea ce, în limitele timpului său, ştiinţa îi oferea.  
  Conştient de înalta sa menire, nemulţumit de starea învăţământului din vremea sa, proaspătul
institutor s-a preocupat atent şi permanent de studierea experienţei proprii și pe a altor colegi mai
vârstnici, pe care, la rândul său, a împărtăşit-o sub formă de îndrumări, conferinţe, manuale sau lucrări
metodice.  
  Cunoscând din lucrările pedagogice din Ardeal metoda fonetică şi scriptolegă (cu care, de altfel,
vor face cunoştinţă dintr-un manual al lui M. Schwartz), Ion Creangă şi câţiva colegi, institutori ca şi el
(C. Grigorescu, Gh. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu şi A. Simionescu), s-au hotărât să creeze un
abecedar nou, la metoda nouă, şi astfel, apare, în 1868, Metoda nouă de scriere şi cetire pentru usulu
clasei I primariă. Mai târziu vor elabora, fără aportul lui Climescu, al lui Ienăchescu şi al lui
Simionescu, Învăţătorul copiilor, carte de cetit în clasele primarie cu litere, slove şi buchi
cuprinzând învăţături morale şi instructive (1871). În 1876, la cererea lui Titu Maiorescu, Creangă,
de data aceasta doar cu Gh. Ienăchescu, elaborează Povăţuitoriu la cetire prin scriere după sistema
fonetică. Merită să amintim aici şi Regulele limbei române pentru începători (clasa II primară) de
Titu Maiorescu, retipărită cu învoirea autorului de Ion Creangă, din 1880, pentru faptul că ea cuprinde
în prefaţă ideile proprii ale lui Creangă în privinţa predării limbii române.  
  După desfiinţarea Institutului Vasilian, prin osârdia lui Alexandru Odobescu, ministru al
Instrucţiunii, la 8 ianuarie 1864 se dechide Institutul Pedagogic de la Trisfetite din Iaşi, condus de Titu
Maiorescu, între primii 22 de cursanţi aflându-se şi diaconul fără simbrie de la Biserica Bărboiu – Ion
Creangă. Cursul de pedagogie susţinut de Titu Maiorescu stârneşte admiraţia studentului său, deosebit
de înzestrat pentru nobila misiune de dascăl, care aprecia lecţiile profesorului bazate pe ştiinţa
pedagogică şi pe practica la clasă deopotrivă.  
  Încă din anul I de şcoală normală, începând cu 6 mai 1864, semna ca învăţător suplinitor
(neplătit) în condica şcolii de la Trei Ierarhi. La începutul anului şcolar următor ţine locul lui I.Beiu,
institutor provizoriu la clasa I, secţiunea II, de la şcoala primară din Trei Ierarhi, fiind şi plătit de această
dată.  
  În toamna anului şcolar următor, odată cu înscrierea în anul al doilea al Institutului, Creangă
suplineşte la clasa I, în care avea 43 de elevi înscrişi la începutul anului, iar la începutul semestrului II –
66. Cu toate că ţinea „prelegeri” la „amfiteatru” şi că se ocupa, pe cât posibil, de fiecare elev în parte
(dovada o fac „observaţiunile diferite” privind comportamentul şi caracteristicile personale ale fiecărui
elev, notate în catalog), din cauza numărului mare de elevi, dar mai ales pentru faptul că, fiind la
începutul meseriei şi metodele lancasteriene erau încă în vogă în învăţământ, Ion Creangă era nevoit să
apeleze la sistemul monitorial. După cum aflăm din „Registrul pentru progresele clasei” (un fel de jurnal
în care-şi nota zilnic observaţiile sale de învăţător, ţinut timp de 2 ani şi care mai târziu i-a servit ca
material de bază în elaborarea manualelor), Creangă avea clasa împărţită în cinci cercuri, după nivelul
pregătirii, dar, mai ales al zestrei de inteligenţă, astfel: „…la cercurile I şi II se făcea „cunoaşterea
literelor şi însonare”, la cercul III se făceau „însonarea” şi „silabirea”, la cercul IV – lectură „pînă la
proverbe sau zicale”, iar la cercul V se încheie abecedarul. Cu cei din acest cerc se putea încerca o
metodă nouă: „a scrie propuseciuni pe tablă, a le despărţi în cuvinte, cuvintele în silabe şi silabele în
sonuri, după calea sintetică, precum şi a le împreuna după cea analitică” (Savin Bratu), adică metoda
fonetică, bazată pe analiză şi sinteză, pe care el le confunda una cu alta, fie dintr-o neînţelegere exactă a
lor, fie, poate scrise în registru greşit, din neatenţie (ceea ce e puţin probabil). Această iniţiativă a lui
Creangă este o aplicare a ceea ce învăţase ca preparand la cursul de gramatică al lui Maiorescu.
Admirator înfocat al profesorului său, Ion Creangă îi va aplica în practică ideile, dar nu fără a trece prin
filtrul gândirii sale totul, pentru că la o personalitate ca a lui Creangă nu se poate vorbi despre o aplicare
mecanică. Primul an de învăţământ a fost unul de căutări, destul de fructuos, fiind cel în care, folosind
abecedarul lui Iarcu, face silabisire şi însonare, iar apoi scriere şi citire după cursul lui Schwartz. Acest
an de ucenicie dăscălească îi va fi dat mai multă îndrăzneală în aplicarea metodei fonetice în anul
următor. Credincios ideii că pentru a-i face să înveţe cu tragere de inimă trebuie să inspire elevilor
încredere în el, să-i facă să-şi învingă teama de şcoală şi de învăţător, Creangă începe anul şcolar cu
„fabule şi istorioare morale, provocând pe copii să le spună ei având ca scop, pe lângă formarea unei
„exprimări libere şi vorbiri corecte a şcolarilor” şi „a face pe şcolari ca înşii să judece cîte ceva” mai
ales „să-i facă pe cât se poate a lepăda ura şi pizma dintre dânşii” şi a „mai îndulci oarecum orele de
prelegere”.  
  Ţinta învăţăturii pentru Creangă era ca aceasta să fie cât mai atrăgătoare, dar mai ales instructivă
şi logică, realizându-se datorită celor „două deprinderi, una orală şi alta în scris, procedând pe cale
sintetică cu metoda logografică,” ceea ce a condus la predarea „materiei pe cât s-a putut mai clară şi mai
interesantă şcolarilor”, ajungând ca aceştia să silabisească „în mod rezonabil” (I. Cremer).  
  Tot din „Registrul pentru progresele clasei” aflăm că Ion Creangă, folosind conversaţia, îi face
pe elevi să dea exemple de nume de fiinţe şi de lucruri, ajungând la exerciţii în legătură cu propoziţia.
Odată cu aceasta, elevii capătă deprinderea să despartă propoziţia în cuvinte, cuvintele în silabe şi
silabele în sunete, pregătind terenul pentru trecerea la aplicarea metodei fonetice în predarea scrierii şi
citirii.  
  De remarcat este faptul că Ion Creangă era preocupat de problemele limbii române la începutul
carierei sale când, pe lângă faptul că nu terminase şcoala normală, nici nu avea experienţă şi nici nu
urma o cale bătătorită pentru că „…predarea gramaticii în şcoala primară se făcea în genere după un
metod învechit şi gonit de mult din învăţământ de prin alte ţări, un metod care pune memoria pe primul
plan, impunând şcolarului ideea abstractă, regula, formula apriori, pe când, din contra ar trebui să se
urmeze metodul experimental şi analitic, care consistă în a trage regula din studiul chiar al autorului, a
pune raţiunea înaintea memorării şi a trece astfel de la cunoscut la necunoscut” (I. Cremer), după cum se
arată într-un raport al unor comisii de examinare.  
  Ca dascăl, Creangă a atras atenţia nu numai a contemporanilor săi şi a rămas în amintirile nu
numai a elevilor săi, ci a stat în centrul preocupărilor multor cercetători, critici sau istorici, nu numai
literari, care au remarcat calităţile lui deosebite de institutor.  
  Aşezându-l printre ctitorii de şcoală românească, George Pop arată că Ion Creangă „…urmărind
să dezvolte gândirea copiilor va combate mereu învăţământul dogmatic din şcoala vremii sale, folosind
la lecţii material intuitiv, exemple din viaţa trăită de elevi” pentru „…a lega conţinutul lecţiilor de viaţă,
de preocupările lor” (George Pop).  
  Concepţia metodică după care se ghida Creangă în predarea limbii române este subliniată în mod
deosebit de I. Cremer: „ În practica sa şcolară, Ion Creangă va căuta să traducă în viaţa clasei în mod cât
mai adecvat, tot ceea ce a socotit el bun şi nimerit să realizeze în scrierile sale didactice. Folosind cu
multă măiestrie metoda conversaţiei, el va conduce cu pricepere pe elevi de la exemplificări
corespunzătoare la formularea regulilor gramaticale, apoi la aplicarea în practică în mod independent, a
cunoştinţelor însuşite la lecţii, la dezvoltarea exprimării şi gândirii lor… Modul cum concepe Ion
Creangă scopul predării limbii române în şcoala elementară, precum şi indicaţiile sale metodice care
puneau accentul pe dezvoltarea exprimării şi gândirii copiilor contrastau flagrant cu practica şcolară din
multe şcoli de pe atunci şi, de asemenea, cu felul cum se conturau teoretic problemele în unele publicaţii
ale epocii”.  
  În timp ce Alexandru Piru îl apreciază ca pedagog - „un cap luminat”-, scoţând în evidenţă faptul
că prin „metoda nouă, preconizată de el…făcea un pas decisiv în direcţia metodei fonetice analitico-
sintetice a zilelor noastre”, George Călinescu este mai circumspect în aprecieri. După ce „ghiceşte…
arta…pedagogică (a lui Creangă, n.n.)” din „…cărţile lui şi din amintirile normaliştilor”, găseşte că
„întrebările, în duhul «Povăţuitoriului», pe care le punea ca să ajungă pe calea socratică la definirea
noţiunilor erau hazlii, ba chiar puţin cam năstruşnice” … întrebări care „…trebuie să fi stârnit în clasă
un chicot necurmat”, dând naştere unui dialog „cam bufon”, iar mai departe, predând alfabetul „ca să
boteze fiecare literă cu o poreclă”. Citând din Biografia lui Creangă, de Grig.I.Alexandrescu, Călinescu
arată cum zicea învăţătorul şcolarilor: „- Măi ţâcă, ian fă la tablă pe crăcănatu (M); ian fă pe
bârd(âh)ănosu (B); pe ghebosu (G); pe covrigu (O)!” şi conchide: „Cu toate că trecea drept pionier al
şcolii noi, Creangă, ca pedagog, nu simbolizează nici un principiu. El e un dascăl de ţară cu mult bun-
simţ şi cu talent, care întreabă în dreapta şi stânga cu multă râvnă şi face tot cum îl taie capul”.  
  Cu totul altfel, însă, îşi aduc aminte de cel ce i-a învăţat să scrie şi să citească, ori le-a fost
îndrumător în ale institutoratului, foştii lui elevi sau normaliştii care asistau la lecţiile pe care acesta le
ţinea. Dragostea şi respectul pentru „marele dascăl şi artist, care a luminat şi a încântat cu măiestria artei
sale atâtea generaţii” răsuflă din fiecare cuvânt, din fiecare frază scrisă cu pioşenia cuvenită omului care
a fost Ion Creangă de către fostul său elev, Jean Bart: „Printre atâţia dascăli severi şi înăcriţi, el însuşi
scriitor, -care mi-au chinuit copilăria ani de-a rândul, îmi apare figura blândă şi jovială a lui Domnul
Creangă, pe care toţi băieţii îl iubeau… Cu ce dragoste, cu ce căldură, îşi îndeplinea el nobila misiune de
luminător. Patima lui era gramatica şi punctuaţia. Ţinea la scrisul limbei curate româneşti, după firea ei.
Şi făcea cu noi în clasă probă pentru bucăţile ce le tipărea mai pe urmă la celebra carte „Învăţătorul
copiilor”. « - Mai zi odată, măi băiete … şi încă o dată … că acesta nu sună curat româneşte» şi cu mâna
pâlnie la ureche asculta repetirea fiecărei fraze. Îl chinuia uneori ceasuri întregi un singur cuvânt ce i se
părea că nu-i la locul lui – căci după auz judeca el efectul literar al stilului. Marile lui calităţi de dascăl,
făceau să cucerească şi să stăpânească deplin atenţia copiilor”.  
  Elev la Şcoala Normală din Iaşi, prin 1883-1884, M. Lupescu a asistat la foarte multe lecţii ale
lui Creangă, de la care îşi aduce aminte că „…multe lucruri bune, multe precepte frumoase am învăţat
de la el. Metoda nu-i lipsea şi misiunea şi-o lua în serios; dragostea pentru luminarea poporului îl făcea
să fie iubit de toată lumea. Cetire ca la şcoala lui Creangă şi calcul mintal şi scrisoare (caligrafie) ca la
el, nu era nicăieri în Iaşi. Creangă nu trecea de la o lecţie la alta până cea veche nu era ştiută de toţi
şcolarii lui şi nici nu era greoi în a explica lecţiile până ce nu erau pricepute de toţi”.  
  V. Gheţea merge şi mai departe cu aprecierile punând pe acelaşi plan lucrurile sale didactice cu
literatura: „Creangă este un geniu în literatură: dar este un geniu şi în învăţământ. Atitudinea sa de
pedagog, lucrările sale didactice, sunt tot atât de bune ca şi literatura. Dincolo de zările scrisului, dincolo
de umbra ce i-a format-o literatura, Creangă străjuieşte printre noi, ca învăţător, ca dascăl ales. Se
menţine prin pedagogia lui originală, apreciată atât de mult de Eminescu”.  
  Ca dascăl, Ion Creangă rămâne actual, în primul rând prin felul în care a preconizat predarea
scris-cititului, apoi prin felul cum a contribuit la dezvoltarea conversaţiei euristice ca metodă, prin faptul
că a aplicat în practică principii pedagogice ştiinţifice, respectând particularităţile de vârstă şi şcolare ale
elevilor.  
  Prin vocaţie şi talent, dar şi printr-o muncă asiduă de cercetare, Ion Creangă a reuşit să fie un
dascăl înaintat al vremii sale şi un pedagog şi didactician de anticipaţie, precursor al modalităţilor de
activizare a elevilor la lecţie.