Elena Farago

,,Cea mai poetică și mai personală poetă a generației noastre literare.”- criticul Eugen
Lovinescu despre poeta Elena Farago.

S-a născut pe 29 martie 1878, într-o familie de greci din Bârlad. Sprijin pentru tată şi
mamă pentru fraţii mai mici, ziua făcea treburile casei, noaptea, după ce îşi adormea fraţii,
citea şi învăţa. În noi împrejurări (orfană de ambii părinţi la numai 17 ani), fraţii rămași în
viață au fost „împrăştiaţi” pe la rude; Elena a ajuns în Brăila, la unchiul pe linie maternă. S-a
îmbolnăvit grav şi, în 1896, a fost internată în Spitalul „Colţea” din Bucureşti. Odată
însănătoşită, a muncit pentru a se întreţine; ajunge în casa ziaristului şi omului politic Gh.
Panu, locul unde îl întâlneşte pe dramaturgul I. L. Caragiale.

A fost guvernantă în casa dramaturgului, având grijă de copiii lui Caragiale timp de
doi ani, cei mai frumoşi ai tinereţii sale; cunoaşte o pleiadă de scriitori şi de ziarişti (Al.
Vlahuţă, G. Ranetti), toţi având un rol pentru deciziile ulteriore. Îl cunoaște pe Francisco
Farago, intelectual cu vederi înaintate, care frecventa cercurile socialiștilor- viitorul ei soț.

Debutează cu poezia ,,Gândul trudiților”, la „România muncitoare”, unde

marturisește chiar autoarea că a ,,cunoscut fruntașii vechii mișcări socialiste, mișcare cu o
tonalitate culturală și intelectuală”. Locuiește alături de soțul ei în Constanța și Brăila pentru
puțin timp, Aceasta este și perioada când își învinge timiditatea și renunță la pseudonimul
literar ,,Fatma”. În anul 1903 semnează prima poezie cu numele întreg, în același an trimite
revistei ,,Semănătorul” poezia ,,Noaptea”

În anul 1907 îl adoptă pe Mihnea, primul fiu al soților Farago. Aceasta reprezintă
perioada când autoarea începe să scrie volume întregi de literatură și poezie pentru copii.
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat și prin atenția acordată celor mici, cărora le-a dedicat
mai multe volume: ,,Din Traista lui Moș Crăciun”, ,,Bobocica”, ,,Să nu plângem”, ,,Ziarul
unui motan”, ,,Plugușorul jucăriilor”, ,,Să nu minți, să nu furi” etc. Dintre poemele sale
pentru copii și-au menținut prospețimea artistică și astăzi: ,,Sfatul degetelor”, ,,Cățelușul
șchiop”, ,,Bondarul leneș”, ,,Motanul pedepsit”. Elena Farago este laureată de către
Academia Română cu Premiul Adamachi” pentru volumele ,,Șoapte din umbră” (1908) și
,,Traduceri libere” (1908), iar apoi pentru volumele ,,Șoaptele amurgului”, ,,Din traista lui
Moș Crăciun”- povești și istorioare în versuri pentru copii, apărute în 1920. ,,Pentru copii și
,,Copiilor” sunt volumele care în 1913 văd lumina tiparului, la Craiova, versurile pline de
gingășie, închinate copiilor ei. Publică ,,Ziarul unui motan” (1924), volum de proză pentru
copii și, un an mai târziu, în Editura ,,Casa Școalelor”, volumul ,,Într-un cuib de rândunele”.
În perioada 1934-1936 poeta reapare cu poezia ,,Nu-i greu să uiți”, dedicată Cocuței și tot
fiicei ei îi închină și versurile ,,Sunt și-n văzduh răspântii grele” și ,,Gânduri pentru Coca”
publicate în revista ,,Familia”. Între anii 2937-1938 este destinsă cu ,,Premiul național pentru
poezie”. Perioada 1939-1944 a reprezentat o perioadă grea pentru starea dificilă de sănătate,
însă continuă să scrie pentru cei mici. Mai multe edituri, precum Editura Ramuri, Școalelor
din Craiova și Vremea din București, publică pagini de o rară prospețime și gingășie pentru
copii.

,,Bondarul leneș” este o adaptare originală a bine-cunoscutei fabule a greierelui și a

furnicii de La Fontaine, căreia i-au dat imagine românească și alți poeți (de exemplu George
Topârceanu și Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalți confrați imaginează
un dialog dintre bondar si furnică, pentru a evidenția hărnicia acestei ființe mici care duce în
spate grăunți de mei mai mari de trei ori decât statura ei. Miloasă, furnica dă crezare
bondarului „ceapcân” când se jelește că nu are noroc de stăpâni buni și îl invită să muncească
împreună. La refuzul lui, furnica îl ceartă ca o gospodină, înșelată în buna ei credință:

O furnică mititică, Dar n-am stăpân! ...

Cât un grăuncior de mei, – Hai și-mi cară din povară

Duce-n spate o greutate, Și sunt gata să-ți plătesc.

De trei ori cât boiul ei. – Cum n-aș merge! Dar pe lege

Pe cărare-n jale mare Jur că nu pot să muncesc! ...

Plânge un bondar ceapcân: – Vai de tine! Ce rușine

– Mor de foame Leneșule cerșetor,

Și n-am poame Nici de milă, nici de silă

Și-aș munci Nu ți-aș da un ajutor!...

Scrisă în versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate în expresii și formule

specifice limbajului colocvial, poezia evocă într-un ritm alert întâlnirea dintre două caractere
antagonice: furnica cea harnică și încrezătoare în puterile ei și bondarul leneș, „ceapcân”, ce
își scuză defectele morale atribuindu-le societății ingrate. Simpatia poetei este îndreptată către
furnică, la care munca perseverentă și grea nu a alterat fondul umanitar. Naivă, ea sare în
ajutorul greierului propunându-i o viață de muncă perseverentă și tenace, similară cu a ei.
Numai că greierele este un personaj care vorbește mult și nu face nimic, refuzul
descoperindu-i șiretenia și lenea. El este un cerșetor ce exploatează credulitatea celor ce au
ghinionul să-i iasă în cale.

În ,,Gândăcelul” poeta apelează cu aceeași măiestrie la monologul dramatic și la

mustrarea severă. Ea imaginează bocetele unui gândăcel prins de un băiețel, care îl sufocă în
pumnul său:

– De ce m-ai prins în pumnul tău, Și-ar plânge mama după mine,

Copil frumos, tu nu știi oare Și-ar plânge bietele surori,

Că-s mic și eu și că mă doare? Și-ar plânge tata mult de tot,

De ce mă strângi așa de rău? Căci am trăit abia trei zile,

Copil ca tine sunt și eu, Îndură-te de ei, copile,

Și-mi place să mă joc și mie, Și lasă-mă, că nu mai pot!...

Și milă trebuie să-ți fie Așa plângea un gândăcel

De spaima și de plânsul meu! În pumnul ce-l strânge să-l rupă.

De ce să vrei să mă omori? Și l-a deschis copilul după

Că am și eu părinți ca tine, Ce n-a mai fost nimic de el!

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,

Dar a căzut în târnă frânt

Și-nțepenit pentru vecie!...

Scârbit de fapta ta cea rea

Degeaba plângi, acum, copile,

 Ci du-te-n casă-acum și zi-le

Părinților isprava ta.

Și zi-le că de-acum ai vrea,

Să ocrotești cu bunătate,

În cale-ți, orice vietate,

Oricât de far-de-însemnătate

Și-oricât de mică ar fi ea!

(Gândăcelul)

Alcătuită din șapte catrene și o cvintă finală, de câte opt și nouă silabe, poezia
împletește elemente epice și lirice. Ea evoca o întâmplare nefericită: un gândăcel este prins de
un băiețel curios și este sufocat, din greșeală, în pumnul acestuia. Epicul poemei se
transformă într-o îndurerată jelanie a ființei condamnate la moarte din curiozitatea și lipsa de
prevedere a copilului. Gândăcelul îi cere băiatului să-l elibereze, invocând similitudinile
dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care îl iubește și îl va regreta dacă moare
înainte de vreme. Rugămințile lui sunt ascultate prea târziu: copilul desface pumnul atunci
când sărmanul gândăcel nu mai respira. Speriat de consecințele dramatice ale jocului său,
băiatul plânge și promite părinților să îngrijească de acum înainte ființele mici din natură.
Poema se încheie așadar cu o morală: copiii au obligația să ocrotească viețuitoarele mici din
natură și să se bucure alături de acestea de bucuriile vârstei lor.

Și în celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imaginează situații dramatice

suportate de ființele mici, neapărate de curiozitatea și jocul agresiv al celor mici. În
,,Cățelușul șchiop”, victima unui gest nesăbuit este un cățel pe care o piatră azvârlită de un
băiețel l-a lovit atât de rău încât l-a lăsat invalid. El explica celui ce i-a adus atâta suferință
consecințele gestului necugetat și îi demonstrează că ființa umană se dovedește uneori mai
rea decât animalele.

,,Una dintre cele mai autorizate ale geniului feminin în poezie, este desigur Elena
Farago. Poezia sa cetită pentru a gusta sensul fondului și armoniei, îți lasă impresia unei
înălțimi de spiritualitate rar întâlnite rar întâlnită în literatură. Poeta te ridică cu imaginația
sa , sus pe culmile abstracțiunii, și tot de acolo privind pe o rază de gândire cât mai lungă
rosturile acestei vieți, îți rostește chemări ce parfumează iluzia oricui, lăsând în același timp
o dragoste legendară pentru orice amintire trecută. Este desigur aceasta, o predominare netă a
ființei sale asupra antinomiilor pe care universul le oferă fiecăruia dintre noi ca să le trăiască.
A privi prin noianul de necazuri și tristeți zestrea fatală a vieței, dincolo de ele, în insula
comună a rosturilor superioare ce ne mână pașii pe diverse cărări, este o dovadă că în sufletul
d-sale vibrează la umbra oricărei nenorociri și chemarea înălțătoare a individului. De aceea d-
sa scrie poezie ce nu va muri, tocmai din cauza aspectului nou sub care înțelege să redea tot
ce ne înconjoară.”- Stelian Metzulescu, ”Literele în țara Banilor”, Craiova,1937, p. 51.

Bibliografie

https://docplayer.net/51264435-Documentar-elena-farago-coca-farago.html

https://latimp.net/forum/thread/24242/elena-farago-poezii-si-comentarii-literare/

https://www.viatasiopera.ro/farago-elena/biografie.html