Suspinul toamnei de Iuliu Cezar Săvescu - comentariu

Textul ”Suspinul toamnei” scris de Iuliu Cezar Săvescu își justifică

apartenența la simbolism datorită respectării unor exigen țe și particularități
definitorii pentru acest curent. Simbolismul, curent literar apărut pentru prima
dată în Franța, reprezintă reacția, revolta împotriva parnasianismului,
romantismului retoric si a naturalismului. Acesta, după cum îl definește chiar
unul dintre precursorii și teoreticienii acestui curent, Alexandru Macedonski,
este ”numele dat modului de a se exprima prin imagini, spre a da naștere cu
ajutorul lor, idei”.
Așadar, o primă trăsătură simbolistă regăsită în operă este reprezentată de
prezența imaginilor sinestezice, care, în concordanță cu ambiguitatea
sentimentelor transmise, dau frâu liber interpretărilor, fapt care, în esență, stă la
baza simbolismului. O altă trăsătură este muzicalitatea aparte a versurilor,
accentuată prin aliterațiile, rima sau paralelismul sintactic ce poate fi observat la
primul și ultimul vers al fiecărei strofe. Aceste caracteristici se concretizează
atât la nivel structural, cât și la nivelul conținutului.
Semnificațiile textului se organizează în jurul temei naturii zdrobită de
sosirea crudă a iernii, în raport cu care își dezvăluie semnificațiile, astfel cadrul
căpătând un aer dezolant, macabru, sugerând stări de tristețe, angoasă și regret.
Opera debutează cu o imagine auditivă („Suspină toamna”) ce sugerează
sentimentele puternice de regret și dezamăgire, tristețe față de sosirea iernii ce
parcă se prezintă ca un bici nemilos („Sub biciul iernii-ngrozitor) și implicit,
efemeritatea timpului. Trecerea ireversibilă a anotimpurilor pe parcursul unui an
poate fi asociată aici cu apropierea sfârșitului odată cu încheierea unui ciclu al
vieții, eul liric având astfel emoții negative față de sosirea morții, sau, după cum
este ilustrată în operă, a iernii vieții. Întreaga natură se pregăte ște parcă de
înmormântare („Sub cerul sur, natura plânge”), iar brutalitatea termenilor
precum „sânge”, „bici” sugerează un destin tragic. Totodată, versul „Cărunte
frunți se-apleacă-n vânt”, însoțit de imaginea cromatică „brațe negre” surprind
sentimentul de tristețe și starea de doliu, care deși sunt vag conturate în operă,
reușesc să surprindă prin natura lor apăsătoare, sinistră.
Se remarcă motive adesea prezente în poeziile simboliste precum toamna,
singurătatea, sentimentul morții. De asemenea, culorile și instrumentele
muzicale îmbracă textul în emoții puternice, zdruncinătoare. Spre exemplu, lira,
instrumentul asociat zeităților grecești poate sugera, alături de starea de repaus
insuflată de verbul „adoarme”, trecerea în neființă și alăturarea zeilor, în
imperiul ceresc. Totodată, miturile grecești descriu confecționarea primei lire
dintr-o carapace goală de broască țestoasă, în acest fel sugerându-se, pustietatea,
golul sufletesc și amorțirea sub impactul șocant al realizării faptului că moartea
se apropie. Când vine vorba despre semnificațiile lirei, trebuie menționat faptul
ca Lyra, cuvântul grecesc din care a derivat denumirea instrumentului reprezintă
totodată și o constelație numită popular „Ciobanul-cu-oile”, așadar, în strofa
finală, prin intermediul expresiei „Cât ia ochiul pe câmpie [...] ciobani nu vezi”,
se poate sugera faptul că, în întuneric, în absența stelelor, trecerea în neființă va
fi una dureroasă, întunecată, lipsită de speranță asemenea iernii ce sfârșește
toamna nemilos și pe neașteptate. Culorile prezente în operă evidențiază
sentimentul de angoasă, tristețe, neliniște, nuanțele tomnatice sugerate de
cadrul natural accentuând trecerea timpului și apropierea morții, culoarea maro
fiind câteodată asociată cu starea de tensiune, iar culoarea negru („Și brațe
negre, despuiate”) subliniază neliniștea, singurătatea, sfârșitul, doliul.
Din punct de vedere stilistic, se remarcă prezența unor figuri de stil
precum metafora „Se-neacă sufletul de dor” ce accentuează consecințele
dureroase ale unei pierderi, cât și incurabila singurătate determinată de
ireversibilitatea timpului. Prin inversiunea „al frunzelor convoi” este surprins
cortegiul naturii gata să își ia rămas bun, evidențiind astfel atmosfera sepulcrală.
Epitetul „cântul dulce, mângâios” poate face referire atât la cântecul bisericesc
ce însoțește o înmormântare, cât și resemnarea și liniștea ce vine odată cu
somnul de veci. Nu în cele din urmă, epitetul în inversiune „jalnică pustie”
îmbină sentimentele predominante în operă, prin accentuarea golului sufletesc, a
singurătății cu ajutorul termenului „pustie”, cât și la profunda stare de tristețe
exprimată prin intermediul cuvântului „jalnică”. Totodată, acest termen,
interpretat la sensul figurat, cel de „patetic” ar putea sugera cât de vrednică de
compătimire este imposibilitatea umană de a accepta cu ușurință consecințele
inevitabile ale ciclului vieții - moartea și singurătatea ce o însoțește.
În plus, textul este presărat cu imagini auditive sau simboluri ce sugerează
o muzicalitate deosebită, precum suspinele („Suspină toamna și expiră”), lira,
plânsetul („natura plânge”), jalea („În jalea frunzelor uscate”), cântecul („Și
cântul dulce, mângâios”).
În concluzie, poezia „Suspinul toamnei” aparține curentului simbolist,
întrucât prezintă aspectele esențiale ale liricii simboliste, autorul conturând o
viziune tragică asupra lumii și a vieții, surprinzând într-un cadru elegiac
sentimente puternice de tristețe, singurătate și regret.