CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU ACȚIUNI SOCIAL-CULTURALE

1.1. Caracterizare generală

Cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale sunt îndreptate spre realizarea

de servicii în mod gratuit, cu plata redusă ori sub forma de transferuri bănești (alocații
bugetare, pensii, ajutoare și alte indemnizații). De prestațiile social-culturale pot beneficia
anumite categorii sau grupuri sociale, sau întreaga populație.
Cheltuielile pentru acțiuni social-culturale îndeplinesc un important rol economic
și social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educația și instrucția
copiilor și a tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistență medicală a indivizilor, se
influenteza evoluția demografică, se asigură un sistem de protecție socială, ridicarea
nivelului cultural, artistic și de civilizație al membrilor societății. În același sens, rolul
economic al acestor cheltuieli se manifestă și în acțiunea lor asupra consumului, în sensul
că influențează cererea de bunuri de consum și, pe această cale, stimulează sporirea
producției1.
Determinarea eficienţei a cheltuielilor publice social-culturale prezintă o mare
importanţă deoarece oferă societății elemente importante în acţiunea de alocare a
resurselor financiare, de judecare a necesităţii şi oportunităţii îndreptărilor spre aceste
domenii, uneori la concurenţă cu investiţii materiale sau alte destinaţii. În activitatea
financiară este necesar a stabili un sistem de indicatori a eficienţei economice şi a
cuantifica ,,efortul” şi ,,efectul” în cazul fiecărei acţiuni social-culturale; de asemenea,
trebuie găsite şi procurate diferite căi de ridicare a eficienţei economice a cheltuielilor
publice pentru acţiuni social-culturale.

1
Iulian Văcărel, Politici economice financiare de ieri și astăzi, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000, p.
68.
1.2. Surse de finanțare

Sursele de finanțare pentru acțiunile social-culturale sunt2:

a. Fondurile bugetare, care în majoritatea țărilor dețin locul cel mai important;
b. Fondurile finanicare cu destinație specială, alimentate cu resurse racordate în
mod direct anumitor categorii de cheltuieli sociale;
c. Fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau particulare utilizate pentru
finanțarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaților, protecția muncii și
acțiunile social-cultural-sportive;
d.Veniturile realizate de instituțiile social-culturale din diferite activități
specifice, din servicii către terți sau din exploatarea proprietăților lor;
e. Veniturile populației din care se suportă diferite taxe, cotizații, contribuții sau
alte plăți la finanțarea unor acțiuni social-culturale. Cei ce suportă din veniturile lor astfel
de prelevări sunt salariați, agricultori, pensionari, liber-profesioniști, alte persoane;
f. Fondurile organizațiilor fără scop lucrativ (nonprofit) – în această categorie
sunt cuprinse instituțiile de caritate, fundațiile, asociațiile, bisericile și alte așezăminte de
cult care participă cu diferite sume de bani la finanțarea unor acțiuni social-culturale.

1.3. Categorii de cheltuieli publice pentru acțiuni social-culturale

DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI se realizează în concordanţă cu
cerinţele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială şi ale egalizării condiţiilor de
instruire şi educare a tuturor membrilor societăţii. Învăţământul este chemat să contribuie
într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de ansamblu al societăţii. Dezvoltarea şi
modernizarea învăţământului au condus la creşterea resurselor alocate acestuia, în toate
ţările, atât dezvoltate, cât şi în curs de dezvoltare.
Creşterea cheltuielilor publice pentru învăţământ este datorată acţiunii conjugate a
mai multor factori, şi anume3:
2
http://www.cn-economy-projects.com/2011/01/sursele-de-finantare-pentru-actiuni-social-culturale/, accesat la data
de 17.04.2023.
3
Daniela Florescu, Finanțe publice, ediția I, Editura Universitară, București, 2013, p. 108.
 - factori demografici
Creşterea populaţiei a antrenat în mod firesc sporirea populaţiei şcolare. Explozia
demografică ce a condus la depăşirea cifrei de 5 mld. de locuitori ai globului, s-a
reflectat în principal în creşterea contingentelor şcolare, a gradului de cuprindere în
sistemul de învăţământ şi a obligativităţii anumitor grade de învăţământ. Aceasta a atras
după sine un necesar sporit de cadre didactice. Necesarul de cadre didactice a sporit şi ca
urmare a îmbunatăţirii raportului elevi/profesori.
- factori economici
Dezvoltarea economică, sporirea şi diversificarea capitalului fix şi circulant, ca
urmare a modernizării şi a perfecţionării proceselor tehnologice, au reclamat o forţă de
muncă cu calificare medie şi superioară. Aceasta s-a putut obţine efectuând un volum
sporit de cheltuieli pentru învăţământ. Aceste cheltuieli sporite erau legate de organizarea
învăţământului, de structura internă a învăţământului de diferite grade, de creşterea
ponderii studenţilor în numărul total al elevilor şi studenţilor. Necesităţile modernizării
învăţământului, sporirea mijloacelor tehnice, a aparaturii necesare desfăşurării procesului
instructiv şi intensificarea utilizării acestora, precum şi creşterea nivelului preţurilor şi
tarifelor, acţionează în aceeasi direcţie. Posibilităţile de finanţare a învăţământului,
datorate dezvoltării economice a tării respective şi creşterea produsului intern brut, pot
oferi resurse financiare sprijinirii dezvoltării şi modernizării învăţământului într-o
proporţie mai mare sau mai mică. Existenţa şi a altor surse de acoperire a acestor
chetuieli decât cele bugetare contribuie la completarea resurselor finaciare publice
destinate învăţământului.
- factori sociali şi politici
Aceştia se referă la politica scolară, la principiile avute în vedere de guverne în
stabilirea acesteia, la nivelul învăţământului obligatoriu, la resursele, facilităţile şi
ajutoarele îndreptate către instituţiile de învăţământ sau chiar către elevi, studenţi şi
familiile acestora.
Finanţarea învăţământului se realizează în funcţie de structura acestuia. Sistemele
de învăţământ sunt foarte diferite de la ţară la ţară, în funcţie de tradiţie, de necesităţi
economice şi sociale. Potrivit clasificaţiei UNESCO, diferitele niveluri şi tipuri de
învăţământ se grupează astfel:
- învăţământ preşcolar;
- învăţământ primar (sau de gradul I);
- învăţământ secundar (sau de gradul II);
- învăţământ superior (sau de gradul III);
- alte tipuri de învăţământ.
La rândul său, învăţământul secundar cuprinde învăţământul secundar general
(gimnazii, licee), învăţământul secundar tehnic, profesional, pedagogic, postliceal. În
afara finanţării diferitelor unităţi şi grade de învăţământ, în cadrul acestor cheltuieli se
cuprind şi unele acţiuni legate de învăţământ, cum ar fi: doctoratul, acţiuni pe linia
educaţiei permanente, concursuri şcolare, tabere şi excursii ş.a.
Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse, şi
anume: bugetul statului, surse ale populaţiei, ale întreprinderilor, ale organizaţiilor fără
scop lucrativ, donaţii, ajutor extern.
Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanţare a învăţământului, în toate
ţările lumii, ceea ce reflectă importanţa deosebită acordată acestui domeniu al vieţii
sociale.
CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU CULTURĂ, ARTĂ, RECREERE,
CULTE RELIGIOASE, ACȚIUNI SPORTIVE ȘI DE TINERET au în vedere
organizarea, functionarea și întreținerea instituțiilor culturale legate de orice artă
(biblioteci, muzee, teatre, filantropii) dar și culte religioase, turnee sportive, presă,
edituri, case de film. Aceste cheltuieli reflectă politica culturală a statului 4.
Principalele surse de finanțare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale
instituțiilor respective, donații, sponsorizări.
Specificul finanțării este legat de modul în care se finalizează activitatea acestor
instituții5:
4
Narcis Eduard Mitu, Finanțe publice, Editura Universitaria Craiova, 2021, p. 79.
5
Elena Dobre, Gestiunea financiară a instituțiilor publice, Editura PRO UNIVERSITARIA, București, 2022, p.
117.
 - în cazul finalizării în bunuri (cărți, filme, partituri etc), acestea presupun
vânzarea în condiții economice, adică astfel încât prețurile practicate să acopere costurile
și să rezulte chiar un profit.
- în cazul finalizării prin servicii (audiții, vizionări, concerte, spectacole etc.),
acestea se fac adesea cu titlu gratuit sau cu tarife modice.
Realizarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu plată de taxe, tarife sau preţuri
care nu acoperă întotdeauna valoarea de piaţă a serviciului respectiv. De aceea, aceste
instituţii pot să nu realizeze deloc venituri sau să încaseze venituri modice care nu
acoperă costurile, aceste instituţii având nevoie de subvenţii de la bugetul statului.
Instituţiile şi activităţile cultural-artistice, cultele, acţiunile sportive şi de tineret se
finanţează de la bugetul statului fie parţial, fie integral prin acordarea de subvenţii în
completarea veniturilor proprii.
Având în vedere ponderea mare a resurselor publice în acoperirea nevoilor acestor
instituţii se poate afirma că multe instituţii de cultură şi artă reprezintă o puternică
componentă a protecţiei sociale deoarece oferă populaţiei servicii gratuite sau cu preţuri
accesibile.
În afara bugetului finanţarea acestor cheltuieli se mai realizează şi din veniturile
proprii ale instituţiilor respective.
O altă sursă de finanţare o reprezintă donaţiile şi sponsorizările.
În România din punct de vedere al tehnicii de finanţare s-a trecut în 1996 la
acordarea alocaţiilor de la buget pentru acţiuni de cultură, culte, activităţi sportive şi de
tineret sub forma unor sume globale destinate atât cheltuielilor curente cât şi pentru
cheltuieli de capital.
Finanţarea globală reflectă creşterea autonomiei şi responsabilităţii instituţiilor
finanţate faţă de fondurile primite şi faţă de realizarea acţiunilor specifice. Soldurile
anuale ale execuţiei acestor bugete pot fi reportate în anul următor cu excepţia alocaţiilor
bugetare destinate anumitor programe stabilite prin contract şi nerealizate.

CHELTUIELILE PUBLICE PENTRU SĂNĂTATE

 Pentru fiecare individ, ca şi pentru întreaga colectivitate, sănătatea reprezintă unul
din cei mai importanţi factori care asigură desfăşurarea vieţii şi activităţii. Ocrotirea
sănătăţii nu este numai o problemă de asistenţă medicală, ci şi o problemă cu un profund
caracter social, făcând parte integrantă din ansamblul condiţiilor social-economice de
dezvoltare. Politica sanitară este parte a politicii sociale şi pentru înfăptuirea ei, în
numeroase ţări ale lumii se cheltuiesc importante resurse financiare.
Cheltuielile pentru sănătate prezintă o tendinţă de creştere, datorită unor factori,
cum sunt6:
- Amplificarea nevoilor de ocrotire a sănătăţii ca efect al creşterii numărului
populaţiei şi modificării structurii sale;
- Accentuarea factorilor de risc;
- Creşterea costului prestaţiilor medicale, ca urmare a introducerii, în practica
medicală, a unor mijloace noi de investigaţie, tratament, medicamente, a sporirii
numărului de cadre medicale ş.a.
Cheltuielie publice pentru sănătate destinate întreţinerii şi funcţionării instituţiilor
sanitare (spitale, dispensare, clinici) precum şi finanţării unor acţiuni de prevenire a
îmbolnăvirilor, evitare a accidentelor şi de educaţie sanitară.Astfel, accentuăm importanţa
concepţiilor actuale privind apărarea şi promovarea sănătăţii, conform cărora medicina nu
mai trebuie să fie medicina bolnavului, ci în primul rând medicina omului sănătos, cu
accent pe profilaxia maladiilor.
Şi în domeniul sănătăţii există instituţii medicale de stat şi particulare; sectorul
privat în domeniul medicinei, ca şi numărul medicilor ce-şi desfăşoară activitatea în
cadrul lui, este însă restrâns (de exemplu în Suedia şi Marea Britanie).
Resursele financiare pentru ocrotirea sănătăţii servesc atât pentru realizarea de
investiţii în acest domeniu (construcţii de unităţi sanitare şi dotarea acestora cu aparate,
utilaje şi instrumente medicale moderne, mijloace de transport adecvate) cât mai ales
pentru întreţinerea curentă şi funcţionarea normală a spitalelor, dispensarelor (salarii şi

6
Maria-Andrada Georgescu, Administrarea finanțelor publice și locale, Editura PRO UNIVERSITARIA, București,
2018, p. 145.
alte drepturi de personal, materiale sanitare, medicamente, hrană pentru bolnavi,
cheltuieli gospodăreşti, reparaţii etc)7.
Ocrotirea sănătăţii este un serviciu public cu caracteristici deosebite; el nu poate fi
supus numai cerinţelor pieţei ci, în acelaşi timp, el trebuie supus unei economii de tip
administrativ. Relaţia medic-pacient nu este o relaţie ca de la vânzător la cumpărător, ci
ea implică şi alte aspecte. Trebuie ţinută seama de imprevizibilitatea riscurilor, de
amploarea lor; de asemenea, de efectele colective multiple cu influenţe negative
(îmbolnăviri, epidemii) sau pozitive (prevenirea îmbolnăvirilor, vaccinări); trebuie
recunoscută necesitatea accesului tuturor indivizilor la protecţie sanitară şi socializarea
riscurilor. Cu alte cuvinte, sistemul de sănătate trebuie să fie bine organizat şi structurat,
trebuie să existe o „cultură despre sănătate”, care să conducă la respectarea unei
discipline în economia sănătăţii; între „cererea” şi „oferta” de sănătate trebuie să existe
anumite elemente care să le pună în legătură în mod cât mai convenabil şi eficient. O
astfel de legătură o asigură şi mecanismul de finanţare a sănătăţii8.
Cheltuielile publice pentru sănătate reprezintă acele cheltuieli făcute de
administraţia publică în domeniul sănătăţii. În ţările dezvoltate ele cuprind, de regulă,
cheltuielile pentru instituţiile sanitare, cercetări medicale, administraţia, în domeniul
sănătăţii şi acoperirea totală sau parţială a cheltuielilor indivizilor cu îngrijirea sănătăţii.
În afara acestora, există cheltuielile efectuate prin intermediul unor instituţii speciale-case
de asigurări de sănătate (de boală) sau organizaţii „mutuale” – care se bazează pe
cotizaţiile sociale plătite de salariaţi, patroni şi alte persoane. În funcţie de sistemul
îngrijirilor de sănătate folosit într-o ţară, pot predomina cheltuielile bugetare pentru
sănătate care se efectuează de administraţia publică sau cheltuielile care se finanţează pe
seama cotizaţiilor sociale suportate de salariaţii şi agenţii economici obligaţi la plata
acestora.â
Sursele de finanţare a acţiunilor de ocrotire a sănătăţii sunt diverse, şi anume:

7
Elena Valentina Țilică, Finanțe și management financiar, Editura CECCAR, București, 2021, p. 137.
8
Ibidem, p. 139.
 - fonduri alocate din buget (central sau local) care deţin în unele ţări un loc
important în totalul cheltuielilor bugetare. Statul finanţează în principal instituţiile
sanitare publice (spitale) şi unele acţiuni în domeniul sănătăţii (vaccinări, tratarea
anumitor boli specifice, profesionale);
- cotizaţii de asigură de sănătate. Acestea sunt suportate în mod obligatoriu de
salariaţi, alte persoane fizice şi patroni. Cotizaţiile diferă în funcţie de nivelul salariilor şi
de specificul activităţii desfăşurate. Pe seama acestor cotizaţii se acoperă onorariile plătite
medicilor, medicamentele, costul analizelor de laborator sau al altor prestaţii medicale. În
unele ţări, asiguraţii beneficiază de restituirea unei părţi de cotizaţii, în cazul în care nu
au apelat o anumită perioadă de timp la asistenţa medicală;
- resurse ale populaţiei cheltuite în calitate de pacienţi, în cazul în care persoanele
respective nu sunt asigurate şi suportă integral costul prestaţiilor medicale,
medicamentelor, tratamentelor.

BIBLIOGRAFIE

1) Dobre, Elena, Gestiunea financiară a instituțiilor publice, Editura PRO

UNIVERSITARIA, București, 2022.
2) Florescu, Daniela, Finanțe publice, ediția I, Editura Universitară, București,
2013.
3) Georgescu, Maria-Andrada, Administrarea finanțelor publice și locale,
Editura PRO UNIVERSITARIA, București, 2018.
4) Mitu, Narcis Eduard, Finanțe publice, Editura Universitaria Craiova, 2021.
5) Țilică, Elena Valentina, Finanțe și management financiar, Editura
CECCAR, București, 2021.
6) Văcărel, Iulian, Politici economice financiare de ieri și astăzi, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 2000.
7) http://www.cn-economy-projects.com/2011/01/sursele-de-finantare-pentru-
actiuni-social-culturale/, accesat la data de 17.04.2023.