DANYA KUKAFKA

Misterul fetei din zăpadă

Original: Girl in Snow (2017)

Traducere din engleză de:

LILIANA PELICI prin
LINGUA TRADOM

virtual-project.eu

VP - 2
2017

VP - 3
 PRIMA ZI

Miercuri, 16 februarie 2005

Cameron

Când i-au spus că Lucinda Hayes era moartă, Cameron s-a gândit la
omoplații ei și la cum îi încadrau spinarea goală, ca doi plămâni
nemișcați.
*
Au convocat o adunare.
Profesorii se foiau pe lângă peretele cel mai îndepărtat al sălii de sport,
uitându-se la ceasuri și întinzându-și gâturile. Cameron stătea lângă
Ronnie, în colțul de sus al tribunei. Își mușca unghiile și privea cum toată
lumea se învârtea încoace și-ncolo. Degetul lui mic de la mâna stângă,
deja crăpat și uscat, începu să sângereze în jurul cuticulei.
— De ce crezi că ne-au chemat? întrebă Ronnie.
Acesta nu se spăla niciodată pe dinți dimineața. Avea coșuri în jurul
colțurilor gurii, albe și umflate la margini. Cameron se îndepărtă puțin de
el.
Directorul Barnes stătea pe podiumul de pe linia de la jumătatea
terenului, aranjându-și sacoul. Elevii din clasa a noua spărgeau baloane
de gumă și râdeau în grupuri mici, ridicându-și ghiozdanele de forma unor
rucsacuri micuțe în timp ce pantofii lor colorați scârțâiau pe podeaua sălii
de sport.
— Mă aude toată lumea? întrebă directorul Barnes, cu mâinile pe
ambele părți ale pupitrului.
Își șterse o picătură de sudoare de pe frunte cu mâneca, apoi își
închise ochii strângându-i și continuă:
— Liceul Jefferson a fost lovit de o tragedie. Azi-noapte am fost nevoiți
să ne luăm adio de la una dintre cele mai talentate eleve ale noastre. Vă
informez cu regret despre decesul domnișoarei Lucinda Hayes.
Microfonul scoase un sunet ascuțit și pârâi.
VP - 4
 În următoarele zile, Cameron avea să-și amintească scena asta ca
momentul în care o pierduse pe Lucinda. Bâzâitul becurilor fluorescente
de deasupra capului lui se sincroniza cu ritmul șoaptelor care izbucniră
din fiecare direcție. „Dacă momentul acesta ar fi un cântec, se gândi
Cameron, ar fi un cântec lin – genul de cântec care te cufundă în tristețea
inimii tale”. Era năucitor și blând. Cădea, se sfărâma, iar el simțea
greutatea acelei melodii, a acelui cântec ce părea atât zdrobitor, cât și
delicat.
— La naiba! șopti Ronnie.
Cântecul se tot înălța, se tot înălța, se tot înălța, un freamăt constant.
Lui Cameron îi trebuiră încă șase secunde ca să observe că nimeni nu
mai avea față.
Se aplecă peste marginea tribunei și vomită printre barele balustradei.
*
Noaptea trecută:
Ochi migdalați priveau peluza. O palmă rozalie era întinsă larg pe plasa
din fereastra dormitorului Lucindei. Norii se mișcau repede pe cer, ca un
cearșaf cenușiu scuturat deasupra unei piei de căprioară vopsite în
culoarea miezului nopții.
*
— Asistenta mi-a zis că ai vomitat, spuse mama lui când îl luă mai
târziu, tot în acea după-amiază.
Cameron dădu la o parte biscuiții zdrobiți și scamele de pe covorul
minivanului, împingându-le în grămezi mici cu botul cizmelor. Mama sorbi
cafeaua din cana ei de călătorie.
După ce drama inițială se mai atenuase, toți se adunară în fața sălii de
sport ca să-și dea cu părerea. Băieții din echipa de baseball spuneau că
fusese violată. Fetele ratate ziceau că se sinucisese. Ronnie fu de acord.
— Probabil s-a sinucis, nu crezi? Tot timpul scria în jurnalul ăla. Pun
pariu că a lăsat un bilet de adio. Frate, voma ta scârboasă e pe pantoful
meu!
— Cameron, încercă mama lui din nou, după ce trecură de trei străzi,
folosindu-și vocea miloasă.

VP - 5
 Mama avea genul de voce miloasă pe care-l ura Cameron – îi ieșea din
gât într-un fel mieros. Nu suporta să-și imagineze cum o afecta tristețea
lui. Mama lui nu merita așa ceva.
— Știu că e greu. Așa ceva n-ar trebui să se întâmple oamenilor de
vârsta ta – mai ales fetelor ca Lucinda.
— Mamă, taci!
Cameron își rezemă fruntea de geamul înghețat. Se întrebă dacă
amprenta unei frunți era ca amprenta unui deget. Probabil era mai greu
de identificat, pentru că frunțile nu erau neapărat diferite de la o persoană
la alta. Sau o puteai face dacă examinai amprenta la microscop, dar cât
de des își făceau timp oamenii pentru așa ceva?
Se întrebă cum s-ar simți dacă ar săruta pe cineva prin sticlă. Văzuse
cândva un film despre un tip care-și sărutase soția printr-un geam din
camera de vizită a unei închisori și se întrebase dacă-l simțise ca pe un
sărut adevărat. Credea că sărutul însemna mai mult intenția decât actul,
așa că nu prea conta dacă saliva întâlnea sticla sau mai multă salivă.
Dar când se gândea la buze, se gândea la Lucinda Hayes și se ura
fiindcă Lucinda Hayes era moartă.
Când ajunseră acasă, mama îl așeză pe canapea și porni televizorul.
— Să-ți mai iei gândul de la anumite lucruri, îl anunță ea, pe urmă turnă
supa de pui cu tăiței din conservă într-o farfurie, însă, peste zgomotul
cuptorului cu microunde, se auzea strigătul prezentatorului de la știri.
— Tragedia a lovit Colorado de Nord în această dimineață, când corpul
unei fete de cincisprezece ani a fost descoperit pe terenul de joacă al
unei școli primare. Victima a fost identificată ca Lucinda Hayes, elevă în
clasa a noua la Liceul Jefferson. Persoana care a făcut îngrozitoarea
descoperire n-a dat nicio explicație. Investigația va continua sub
îndrumarea locotenentului Timothy Gonzalez de la Secția de Poliție
Broomsville. Cetățenii sunt rugați să raporteze orice comportament
suspect.
Din poza de album din clasa a opta, Lucinda zâmbea în colțul de jos al
ecranului televizorului, cu fața plată și pixelată. Telecomanda căzu din
mâna lui Cameron pe măsuța de cafea: partea din spate sări și trei baterii
Varta AAA se rostogoliră cu zgomot pe masă și pe covor.
— Cameron? îl strigă mama din bucătărie.

VP - 6
 Cunoștea parcul acela și școala primară de pe strada lor. Era în spatele
fundăturii, la jumătatea drumului dintre casa lui și a Lucindei.
Înainte ca mama să ajungă la el, Cameron merse poticnindu-se pe
coridor și deschise ușa dormitorului lui. Nu se sinchisi să aprindă becul,
ci sfâșie cearșafurile de pe pat, după aceea își scoase caietul de desen,
cărbunii și guma de șters frământată din ascunzătoarea lor de sub saltea.
Rupse paginile caietului de desen una câte una și le împrăștie în formă
de cerc pe podeaua dormitorului. Îi trebui o clipă ca să i se acomodeze
ochii cu întunericul din cameră, dar când reuși, fu înconjurat de imaginile
Lucindei Hayes.
În majoritatea desenelor era fericită, luminată de soare și o parte a
feței ei era mai luminoasă decât cealaltă. Stânga, întotdeauna stânga. În
majoritatea desenelor, zâmbea sincer, nu ca în album, când fotograful
imortalizase o altă trăsătură a personalității fetei.
Fața Lucindei era ușor de desenat din memorie. Pomeții îi erau
proeminenți și luminoși. Liniile din jurul gurii o făceau să pară fericită fără
niciun efort. Genele îi erau groase și arcuite spre exterior, așa că, dacă îi
greșea forma ochilor sau îi desena prea jos sub linia sprâncenelor, tot îți
dădeai seama că era Lucinda. În majoritatea desenelor, gura ei era
deschisă de la râs; îi vedeai strungăreață dintre cei doi dinți din față ai ei.
Cameron adora acea răritură. Parcă o dezgolea.
Își țintui privirea asupra rotulelor. N-o putea privi pe Lucinda așa,
deoarece pierduse cele mai importante părți ale ei: felul în care-i zburau
picioarele când alerga, din cauza tuturor acelor ani de balet, cum i se
încrețea părul în față când mergea acasă de la școală pe căldură, cum
stătea la masa din bucătărie după școală, ascultând muzică la CD
playerul ei MP3, roz și lucios, și bea ciocolată caldă, bătând cu unghiile ei
lăcuite cu alb în marmură. Întotdeauna-și imagina că asculta melodii
vechi, întrucât credea că i se potriveau. Little Bitty Pretty One, a formației
The Jackson 5. Cameron pierduse felul în care ea își mijea ochii când nu
vedea la tablă în clasă și liniile de la colțurile ochilor ei ca niște jaluzele
din plastic pe care le deschidea ca să lase să intre lumina soarelui.
N-o putea privi pe Lucinda așa, pentru că era moartă, iar el avea doar
niște lucruri inutile – un iris mânjit de cărbune și un deget mic desenat în
grabă, puțin cam subțire.

VP - 7
 — Of, Doamne, Cam! șopti mama lui din pragul ușii. Of, Doamne!
Mama lui stătea cu mâinile pe cadrul ușii, observând colecția lui de
desene și arătând de parcă avea să se prăbușească. Puloverul ei cu dungi
roz părea fals și trist, iar el își dori s-o topească și s-o ascundă în inima lui
ca să nu mai arate atât de bătrână. Felul în care mâinile mamei strângeau
cadrul ușii îi amintea de propria copilărie, când mama făcea balet în
pivniță. Folosea pervazul murdar al ferestrei pe post de bară și-și punea
casetele cu Mozart în casetofon.
— Și unu, și doi, și trei, și patru. Jeté, jeté1, pas de bourrée2, șoptea ea
pentru sine.
Cameron privea printre zăbrelele balustradei de pe scări. Spatele ei
gârbovit nu se mai îndreptase, nici degetele ei bătrâne de la picioare, și
arăta ca o pasăre cu oasele rupte. Se întrista când o privea dansând,
deoarece părea foarte fragilă, expresivă, fericită și sfâșiată în același
timp. Mama arăta cu totul altfel atunci când dansa; întotdeauna i se
păruse așa.
Voia să-i spună mamei că-i părea rău pentru toate astea. Însă nu putea,
din cauza felului îngrozit în care se uita ea la colecția lui cu Lucinda.
Își puse capul înapoi pe genunchi și-l ținu acolo până când fu sigur că
mama lui plecase.
*
Lucruri la care Cameron nu se putea gândi:

1. Pistolul de calibru .22 din seiful de sub patul mamei.

Ghandi fusese asasinat cu un pistol semiautomat Beretta
M1934 – trei gloanțe în piept. Lincoln încasase un glonț de la
un pistol de buzunar de calibrul 41. O pușcă de vânătoare 30-
06 îl ucisese pe Martin Luther King Jr., iar John Lennon fusese
asasinat cu un pistol de calibrul 38. Singura persoană
faimoasă împușcată cu un pistol de calibrul 22 fusese Ronald
Reagan, care a supraviețuit. Asta îl făcea pe Cameron să se
simtă un pic mai bine, ca și cum dacă el sau mama lui ar fi
folosit pistolul, șansele de a omorî pe cineva erau mai mici

1 Săritură lungă și spectaculoasă în șpagat, în balet (n. red.).

2 Plutire ușoară deasupra podelei, în balet (n. red.).
VP - 8
 decât dacă mama lui ar fi avut, de exemplu, un pistol de
calibrul 9 mm.

2. Doctorul Duncan MacDougal

Doctorul Duncan MacDougal susținuse în 1907 că sufletul
omului cântărea douăzeci și unu de grame. Cameron citise
acea statistică în urmă cu câțiva ani, după ce murise bunica
Mary. Calculase cu exactitate unde fusese în momentul în care
ea se stinsese: în bucătărie, spălând macaroanele uscate de
pe o farfurie. Fusese un corp funcțional pe pământ și, dintr-
odată, nu mai era – nu trebuia să fie scăzut cumva din masa
Pământului? După ce murise bunica Mary, Pământul cântărise
cu douăzeci și unu de grame mai puțin, dar Cameron
continuase să spele. Nimic nu i se păruse mai ușor.
Încercă să calculeze exact unde fusese cu o noapte înainte,
când Lucinda murise pe terenul de joacă. Nu putea înțelege –
era ca atunci când încercai să-ți amintești ce ai mâncat la
micul dejun și, în procesul căutării adevărului, îl îndepărtai tot
mai mult, până când ai fi putut mânca clătite sau pizza, sau o
masă cu cinci feluri, însă te-ai fi gândit atât de mult la asta, că
n-ai fi aflat niciodată.

3. Tărâmul Zumzetului3. Lucinda, probabil, era acolo, stând în

fața unei uși vopsite în albastru și întrebându-se cum putea
exista un loc atât de liniștit.

4. Firele de păr semitransparente de pe gambele Lucindei

atunci când uita să se epileze.
*
Înainte ca mama să-l ia de la școală în acea după-amiază, Cameron și
Ronnie merseseră împreună la ora de istorie. Ronnie purta aceleași haine
ca joia trecută: niște pantaloni de trening verzi ca pădurea și un tricou
3 Hum, în engl., în orig. O sursă a acestui zgomot a fost descoperită pe Insula Mare din Hawaii și
el este, de obicei, legat de acțiunea vulcanică și e auzit în locuri aflate la zeci de kilometri
distanță. Hum este cel mai adesea descris ca semănând oarecum cu sunetul unui motor diesel
aflat la distanță și care merge în gol. (n. red.).
VP - 9
simplu, alb, îngălbenit la subsuori. Își ținea capul în echilibru ca o cutie de
carton balansându-se pe vârful unui creion cu mină de grafit.
— Frate, spuse Ronnie. Asta e o chestie de-a dreptul nebunească.
Polițiștii se învârteau la capătul holului. De la distanță, arătau precum
furnicile.
Cameron împlinise cincisprezece ani luna trecută, dar nu voia să facă
școala de șoferi. Nu voia să învețe să conducă niciodată. Nu voia să riște
să fie tras pe dreapta și să privească un polițist drept în ochi.
— Hei, i-ar fi zis polițistul. Nu ești fiul lui Lee Whitley?
Nu-l ajuta faptul că semănau. Cameron și tatăl lui erau amândoi foarte
slabi și cu brațele lungi care se legănau când mergeau. Aveau același păr
șaten-deschis. (Cameron îl lăsase să crească, pentru că tatăl îl avusese
tuns foarte scurt.) Amândoi aveau nasuri ascuțite, piele palidă, ochi
căprui-verzui, umeri înguști pe care Cameron îi ascundea în diferite
versiuni ale aceluiași hanorac cu glugă, genunchi care se îndoiau în formă
de V, îndreptați în mod natural spre interior, și picioare subțiri.
Oamenii spuneau că tatăl lui și Cameron râdeau la fel, dar lui Cameron
nu-i plăcea să-și amintească asta.
Ronnie vorbise tot timpul în drumul lor spre clasă, însă Cameron îl
ignorase. Ronnie era cel mai bun prieten al lui – de fapt, singurul –, pentru
că niciunul dintre ei nu știa ce să spună sau când să spună ceva. Ronnie
era insuportabil, în timp ce Cameron era liniștit, dar nimeni nu vorbea cu
niciunul din ei.
Beth DeCasio, cea mai bună prietenă a Lucindei, afirmase în urmă cu
mult timp că Ronnie mirosea urât și Cameron era ciudat. Oamenii avea
tendința s-o creadă pe Beth DeCasio. Odată, Beth îi zisese domnului O. –
profesorul preferat al lui Cameron – că el era genul de copil care ar aduce
o armă la școală. În afară de faptul că trebuise să suporte încurcătura
administrativă care urmase – interviurile cu psihologul școlii, telefoanele
date acasă mamei, întâlnirea cu personalul școlii –, Cameron avusese
același coșmar timp de patru luni la rând. În vis, aducea o armă la școală
și împușca pe toată lumea fără să vrea. Însă asta nu era cea mai rea
parte. Tot în vis, trebuia să trăiască întreaga viață știind că familiile
acelea erau undeva, ducând dorul copiilor lor. Mama lui mersese la multe

VP - 10
întâlniri cu consilierii școlii și, după aceste întrevederi, venea acasă
agitată și furioasă.
— Nemotivați și neprofesioniști, spunea ea.
Îi pregătea ceaiul lui Cameron și-l asigura că nu va împușca pe nimeni
niciodată; pe lângă asta, era imposibil din punct de vedere fizic să împuști
din greșeală toți oamenii dintr-o școală.
El se mai gândea la asta câteodată. Nu într-un fel care să-l facă să-și
dorească să împuște pe cineva – totuși simțea că avea ceva toxic în
sânge.
Beth DeCasio mergea în fața lui Cameron, ținându-se de braț cu Kaylee
Walker și Ana Sanchez. Era îmbrăcată în violet, culoarea preferată a
Lucindei. Asta îl făcu pe Cameron să se gândească la jurnalul Lucindei –
coperta era din piele întoarsă liliachie, cu o bandă elastică albă care-l
ținea închis. Fetele plângeau, cu umerii cocoșați și cu șervețelele strânse
în palme.
De obicei, Lucinda pleca de-acasă între 7.07 și 7.18 dimineața. Uneori,
tatăl ei își lua o dimineață liberă de la firma lui de avocatură și mergeau
să ia micul dejun la Golden Egg. În general, asta se întâmpla mai rar de o
dată pe lună, dar Cameron întotdeauna lua în calcul toate posibilitățile. În
timp ce prietenele Lucindei plângeau în fața vitrinelor cu trofee, lui
Cameron îi trecu prin minte că dimineața aceea fusese diferită, iar el nici
măcar nu-și dăduse seama – Lucinda nu mersese pe stradă, în urma sau
în fața lui. Nu se spălase pe dinți deasupra chiuvetei din baie, nu mâncase
croasant, nu țipase la mama ei și nu se chinuise să-și bage mâinile în
geaca lungă și galbenă.
Lui Cameron îi părea sincer rău pentru Beth, Kaylee și Ana, chiar dacă
nu credea că cineva ar avea dreptul să fie mai trist decât ceilalți. O fată
era moartă, o fată frumoasă, iar asta era ceva tragic. Și oricum, unele
feluri de iubire erau mai tăcute decât altele.
— Pun pariu că a fost o chestie perversă care a omorât-o, spuse
Ronnie când își ocupară locurile la ora de istorie. Cum ar fi strangularea
sau ceva de genul ăsta. Toată lumea vorbește despre fostul ei prieten,
fotbalistul ăla – Zap. Cred că nesimțitului îi plac chestiile astea
îngrozitoare, adăugă el și făcu o mișcare imitând strangularea.

VP - 11
 Domnul Evans porni un film despre Războiul de 100 de ani și stinse
becurile.
Cameron se temea de întuneric. Era vorba despre gândire și răzgândire
– odată ce-și imagina toate posibilitățile care însoțeau întunericul
absolut, se convingea că tot felul de lucruri îngrozitoare se puteau
întâmpla: un atac cerebral în somn și o paralizie după aceea, sau să
meargă în somn până la sertarul cu cuțite pentru friptură din bucătărie.
Propriul corp îl putea răni în moduri îngrozitoare. Aceste idei i se
învârteau prin creierul bolnav până când era extenuat și adormea sau
ridica plasa de la fereastra dormitorului și fugea. Niciuna dintre opțiuni
nu-l ajuta prea mult.
— Scuzați-mă, se auzi o voce răgușită din cadrul ușii.
Mirosul acela – tatăl lui mirosise la fel. A tutun, cafea și lanțuri ruginite.
— Putem să vorbim cu unul dintre elevii dumneavoastră?
— Bineînțeles, fu de acord domnul Evans.
— Cameron Whitley, va trebui să vii cu noi, zise polițistul, învăluit de
lumina fluorescentă care se revărsa de pe hol.

Jade

Am o teorie: să te prefaci că ești șocat e mai ușor decât să te prefaci

că ești trist. Șocul e o emoție mai profundă decât tristețea – e doar o
versiune mărită a mirării.
— Detaliile au fost dezvăluite, spune directorul adjunct, bătând din
palme foarte serios. Victima a fost elevă aici, la Liceul Jefferson. Lucinda
Hayes. Elevii din clasa a noua sunt acum în auditoriu, unde directorul
Barnes îi informează. Se va ține o slujbă în memoria ei, vineri. Consilierea
va fi disponibilă la biroul din față. Vă sfătuiesc pe toți să fiți atenți.
Iese din clasă cu pași mari și hainele kaki îi foșnesc.
Mă ciupesc de rădăcina nasului. Arăt ca o proastă, însă la fel arată și
ceilalți. Jumătate din clasă este tristă cu adevărat – jenant de tristă iar
cealaltă jumătate se agită cu genul acela de bucurie pe care-l întâlnești
doar într-o dramă ca asta.
Îmi imaginez cum arată Zap șocat, dar nu îndrăznesc să mă întorc.

VP - 12
 Zap are felul lui de a ședea. Se lasă pe spate pe scaun, își
îndepărtează foarte mult genunchii și-și mișcă picioarele. Nu e arogant
sau leneș. O face intenționat. Așa se simte el confortabil. Își lasă corpul
să ocupe spațiul, de parcă i-ar porunci scaunului să se strângă sub el și
acesta îl ascultă.
Azi, Zap stă în banca ruptă din stânga, de lângă fereastră, cu trei
rânduri mai în spate. Poartă un hanorac roșu și pantaloni de catifea cu
găuri la genunchi. Sunt prea scurți la glezne, pentru că Zap a crescut
treisprezece centimetri de iarna trecută. Ochelarii încă îi sunt aburiți,
fiindcă a mers prin Piața Willow în frigul năprasnic de februarie.
Astea sunt lucruri pe care le știu și fără să mă uit.
Restul depinde de imaginația mea – cum îl afectează șocul provocat
de moartea Lucindei Hayes. Cu totul greșit, la început. Nu-l mâhnește
foarte tare. Însă va înțelege. Zap va simți șocul în umeri, apoi în gât, până
îi va ajunge la semnul de naștere de pe a doua coastă din stânga. De
acolo se va răspândi în toate locurile pe care nu le pot vedea.
Șocul e doar tristețea care n-a ajuns în măruntaie.
*
Bineînțeles, știu dinainte că Lucinda Hayes e moartă.
Aflu dimineața, înainte de școală, la un ștrudel. Mama aruncă
pachetele cu glazură ca să nu ne îngrășăm, lăsându-ne ștrudelele
maronii, simple, cu urme de la cuptor pe partea de jos.
— Luați loc, fetelor, ne îndeamnă ea, apoi își scutură scrumul de la
țigară în chiuveta din bucătărie.
Se aude un șuierat. Dimineața, ridurile de pe fața mamei arată ca niște
canioane.
Amy vine clătinându-se până la masa din bucătărie și-și aruncă pe
scaunul meu geanta gigantică. Ea a hotărât recent că ghiozdanele-rucsac
sunt prea copilărești pentru o fată de clasa a șaptea, așadar, poartă o
geantă maronie din piele falsă. Manualul ei de matematică e atât de greu,
că ea merge șchiopătând.
— E vorba despre Lucinda, adaugă mama. Îmi pare rău, draga mea. A…
a murit.

VP - 13
 Mama oftează în felul ei compătimitor (de obicei rezervat pentru
funcționarul de la poștă și băiatul din clasa lui Amy, care are cancer în
remisie).
Buza de jos a lui Amy tremură. Apoi urmează un plâns țipător și sincer.
Stă într-un fel dramatic, sprijinită de ușa glisantă, și-și întinde unghiile
colorate cu roz pe sticlă, iar acestea se lipesc de ea ca și cum mâna sa ar
fi o stea de mare.
Mama își pune țigara pe o farfurie din carton pătată cu pizza și se
ghemuiește în pantalonii ei de trening lângă Amy, care alunecă pe podea.
Îi mângâie părul ca s-o aline, deznodându-i neatentă părul încâlcit.
— Îmi pare foarte rău, draga mea. O să facă un anunț la școală azi.
Mamei îi pare rău pentru Amy. În schimb, pentru mine nu-i pare rău. N-
am plâns niciodată așa, atât de frenetic și cu sughițuri. Nu încerc să fiu
curajoasă, stoică sau ceva de genul ăsta. Doar că nu mi-a plăcut de
nimeni destul de mult. Mama știe asta. Se uită urât la mine, cu capul lui
Amy pe cotul ei îndoit. Mucii curg din nasul lui Amy pe brațul pistruiat al
mamei.
— Doamne, Jade, zice ea uitându-se la burta mea care iese în afară de
sub tricoul pe care e imprimat mare numele formației Crucibles și care e
dezgolită pe sub geaca militărească descheiată. Du-te și ia-ți o bluză
adevărată. O însoțești pe sora ta la școală azi.
Mă aplec peste tejgheaua din bucătărie, sprijinindu-mi coatele pe o
carte veche de telefoane.
Emoțiile n-ar trebui să aibă nume. Nu știu de ce ne pierdem vremea
vorbind despre ele, pentru că emoțiile nu sunt niciodată ceea ce ar trebui
să fie. Ai putea spune că mă simt extaziată, vinovată sau dezgustată de
mine însămi. Ai putea afirma toate astea. Amy plânge în hohote, dar simt
doar o ușurare ciudată: ca și cum cineva mi-ar fi luat o greutate de pe
picioare, mi-ar fi scos gândurile îngrozitoare din minte sau ar fi atenuat o
senzație de usturime în coaste. Nu știu.
Sunt foarte calmă.
*
— Măcar ești om? mă întreabă Amy.
Școala gimnazială Madison se vede ca un dreptunghi în depărtare.
— Sunt extraterestru, răspund eu. Surpriză.

VP - 14
 — Nici măcar nu ești tristă.
— Ba da, sunt.
— Nu ești. Mama spune că ai probleme grave cu „empatia” și
„autocontrolul”, și că ai „tendințe sade”.
— Cuvântul e „sadice”, o corectez eu.
— Lucinda e moartă, replică ea, și nici măcar nu-ți pasă.
Amy își smucește geanta și haina cu imprimeu de leopard se deschide
în față. Poartă o bustieră și, indiferent cum se simte, întotdeauna e destul
de drăguță. E produsul unei combinații norocoase: părul roșcat și
milioanele de pistrui presărați pe obrajii ei ca boabele de nisip.
— E destul de aiurea, Jade, continuă ea, nu înainte de a face o pauză
înaintea cuvântului „aiurea” ca să se gândească. O cunoaștem de o viață,
acum e moartă și nici măcar nu te prefaci că ești tristă.
Îmi împing vârful limbii prin cercul de argint din buză. Fac asta când
vreau să nu mai vorbească cineva. Funcționează întotdeauna.
Amy înaintează furioasă, strângându-se singură în brațe, iar umerii îi
saltă din cauza hohotelor de plâns înăbușite. Întotdeauna ea e regina
dramei. N-a fost niciodată apropiată de Lucinda, ci doar de sora ei mai
mică, Lex. Când eram mai mici, mama ne aranja săptămânal câte o
întâlnire pentru joacă – Lex și Amy petreceau ore întregi jucându-se de-a
prințesele în pivnița familiei Hayes, în timp ce Lucinda și cu mine eram
nevoite să stăm acolo jenate până când venea mama să ne ia. Lucinda
împletea brățări ale prieteniei, eu citeam cărți cu benzi desenate și ne
ignoram reciproc intenționat în vreme ce surorile noastre se jucau
lăsându-se în voia imaginației. Lex și Amy erau inseparabile, dar acum își
petrec timpul împreună doar când le aranjează mama o întâlnire.
Mă întreb cum s-ar simți Amy dacă aș muri. Poate că ar dormi în patul
meu în unele nopți. Poate că și-ar face o pătură din vechile mele tricouri,
pe care ar păstra-o într-o cutie și ar arăta-o copiilor ei când aceștia ar
împlini șaisprezece ani. Poate s-ar simți ușurată. Dintr-odată, îmi dau
seama că m-am îndepărtat cam vreo trei metri de Amy. Aproape alerg ca
s-o ajung. Dar, la fel de neașteptată precum a venit, dorința asta mi-a
trecut, lăsând în urma ei o ură stinsă care parcă pulsează într-un loc unde
n-o pot atinge.
*

VP - 15
 CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

EXTENSIA PINE RIDGE STREET-BROOMSVILLE,

COLORADO, DIMINEAȚA DEVREME

CELLY (17 ani, puțin cocoșată, părul vopsit negru) și SORA (13
ani, opusul ei) merg la școală. Celly fredonează un cântec
vesel, ritmat.

SORA
— Măcar ești om?

CELLY
— Sunt extraterestru, surpriză.

SORA
— Nici măcar nu ești tristă.

CELLY
— Nu, nu sunt.

SORA
— Asta-i aiurea.

CELLY
— Cum poți să pretinzi că ești tristă?
Nici n-ai cunoscut-o prea bine.

SORA
— Cui îi pasă cât de bine am cunoscut-o?
Nu e un concurs de popularitate.

VP - 16
 CELLY
— Totul e un concurs de popularitate.
Tristețea asta la care te referi. Știu cum e. O să te duci la
școală azi și o să accepți îmbrățișări înțelegătoare de la toți
prietenii tăi drăguți. O să le spui cum Lucinda ți-a împrumutat
lacul ei de unghii odată, în urmă cu cinci ani.

Sora merge mai repede, îndepărtându-se de Celly.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— Nimeni nu-ți va spune vorbe urâte.
Toți prietenii tăi drăguți se vor aduna în jurul tău, încercând să
se apropie de rana ta.

Sora dispare după colț, aproape fugind. Celly o strigă.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

(mai tare)
— O să zâmbești fără să vrei. Profesorii te vor lăsa să sari
peste teme. Spune-mi că nu e un concurs de popularitate.
Spune-mi, soro. Haide!

Sora urcă în fugă treptele de la intrarea în școală. Celly se

oprește din mers și o privește dispărând în clădire.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

(încet)
— Spune-mi despre tristețea mea.

*
Zap avea o hartă a constelațiilor lipită pe tavan. Mă întindeam pe patul
lui și mă holbam la spațiul negru dintre stelele mici, gândindu-mă cum un
centimetru de pe poster însemna milioane de kilometri în realitate. Îmi
imaginam cum pluteam prin spațiu cu o provizie continuă de oxigen fals.
VP - 17
În felul ăsta, puteam uita că pe Pământ era un fel de existență limitată și
superficială. Mă gândesc la asta în timp ce încerc să ignor fetele de lângă
oglindă – la cum ar fi viața fără aer și la cum s-ar simți lipsa aerului fără
oameni. Ar fi liniște.
— Am auzit că Zap a plecat acasă. N-a spus nimic, doar a plecat după
prima oră.
— Probabil e terminat, săracul.
Trag apa la toaletă ca să le transmit fetelor că sunt acolo. Nu
contează. Ele continuă să vorbească nestingherite, cu niște voci ca ale
unor cocoși care cântă, trezindu-mă din somnul meu de zombi. Mă
concentrez pe șireturile zdrențuite ale pantofilor negri și mari până când
se deschide ușa, apoi trăncăneala din holul aglomerat se aude până-n
baie. Se închide ușa. Urmează o tăcere de mormânt.
Zap iubea acel poster. Constelația lui preferată era Balanța, pentru că
arăta ca un zmeu, ceea ce-i amintea de vremurile când era mic și locuia la
Paris. Mi-a povestit că-și amintea Sena – avea un zmeu în carouri roșii și
albastre pe care-l lăsa să zboare pe malul fluviului în zilele de vară. În
urmă cu câțiva ani, mi-a dat o scoică de pe o plajă de pe Coasta de Azur,
unde a mers cu familia în vacanță.
— Într-o zi vom pleca de aici, mi-a zis el. Lumea e mare și ai s-o vezi.
Scoica e bej, încrețită și în formă de ureche. Am ținut-o sub pernă.
Bineînțeles că numele lui adevărat nu e Zap, ci Édouard, pronunțat cu
accentul pe a doua jumătate a cuvântului. Părinții lui sunt francezi –
amândoi s-au mutat în America la optsprezece ani. S-au întâlnit la
Societatea Studenților Francezi din Yale și au rămas îndrăgostiți de
atunci, o dragoste adevărată. Domnul Arnaud îi cumpără doamnei Arnaud
flori în drumul lui de la serviciu până acasă și uneori se țin de mână în
public. Mama lui e ca o creatură din pădure, minionă și cu ochii verzi.
Nimeni nu poate să pronunțe numele Édouard – a fost cunoscut drept
Zap din clasa a patra, pentru că într-o zi a venit la școală îmbrăcat într-un
costum gigantic de forma unui fulger, pe care l-a făcut dintr-o cutie din
carton din frigider. Era săptămâna după viitura din ’98 care a omorât trei
oameni în Longmont, orașul învecinat. A pictat fulgerul cu galben și l-a
prins cu bretele. Toată ziua s-a învârtit, spunând „zap, zap, zap”, și a oferit
niște bomboane mici. A spus că era o forță a naturii, însă genul acela

VP - 18
care aduce bucurie în loc să facă rău. Mi s-a părut grozav. Tuturor li s-a
părut așa. După școală, am mers cu el pe câmpul din spatele casei mele
și ne-am uitat la norii care se rostogoleau spre munți.
În acea vară, doamna Arnaud ne-a adus ciocolată caldă în termosuri și
domnul Arnaud a cărat echipamentul de camping – ne-am pus sacii de
dormit în mijlocul câmpului ca să vedem ploile de meteoriți. Iarba aspră
ne-a împuns prin nailon. Era prea înnorat ca să vedem meteoriți, dar nu
ne-a păsat de asta. Sacii de dormit miroseau precum acasă la familia
Arnaud: a detergent de rufe și lumânări de Crăciun. Am stat pe spate și
Zap a recitat toate informațiile acelea inutile despre spațiul cosmic, cum
ar fi că putem vedea doar 59% din suprafața Lunii din punctul nostru de
rahat de pe pământ.
Gândul la Zap mă face să mă simt rău. Mă aplec peste toaletă și scot
o serie de zgomote urâte, fiindcă-mi vine să vomit. Totul sună forțat.
Cineva deschide ușa de la baie, mă aude și pleacă. Nu iese nimic din
mine.
La chiuvetă, mă gândesc să mă stropesc cu apă pe față, însă am prea
mult machiaj. Negrul din jurul ochilor m-ar murdări – aș arăta ca și cum
aș fi plâns, și nu pot să plâng azi. Tușul meu de ochi e foarte dens, exact
cum nu-i place mamei.
De obicei, evit oglinzile. Dar azi sper că vederea propriului meu corp
mă va ajuta să mă poziționez în universul schimbat de curând. Brațele îmi
sunt încă moi și pielea tot bolnăvicios de palidă. Coșurile-mi ies pe toată
suprafața pielii, în ciuda medicamentelor pe rețetă ale mamei și a vizitelor
lunare la dermatolog.
— Nu le mai sparge, mă tot dojenește mama, însă îmi place cum mi se
decojește pielea și mai ales să expun partea ei roșie și lucioasă de
dedesubt.

Russ

— De ce ai devenit polițist?
Se întâmplase când Russ era copil – așa zicea el. Un act incredibil de
violență. Refuza să ofere detalii. Oamenii încuviințau din cap înțelegători,

VP - 19
dar Russ nu se bucura deloc de datul lor din cap – însemna venerație,
respect și o doză necesară de milă.
De fapt, devenise polițist pentru că nu-și permisese să meargă la
facultate și i se pomenise despre beneficiile portului unei arme.
*
Russ primește telefonul la ora 5.41 dimineața.
— Alo? spune el.
Pare oarecum confuz după somn.
— Russ, îl anunță locotenentul, cu vocea pârâindu-i în difuzor, avem un
cadavru.
Russ își ridică boxerii de pe podea, uitați acolo cu o zi în urmă. Și-i ia
bâțâindu-se. De obicei, se rostogolește peste Inés în drumul lui până la
baie – își permite trei secunde din acea căldură cunoscută și din acea
piele caldă și sărată de sub cămașa ei de noapte ponosită din bumbac.
Inés întotdeauna doarme când se întâmplă asta, așa că Russ își rezervă
un răgaz pentru a se urî pe sine la duș în timp ce-și spală corpul cu săpun
de un dolar.
Azi, Russ s-a dat jos din pat pe partea lui.
„Avem un cadavru”. Nu mai auzise cuvintele astea până atunci. Ei bine
– le auzise în emisiunile cu polițiști. În filme thriller. Și, bineînțeles, auzise
acele cuvinte în mintea lui pe tot parcursul instruirii pentru a intra în
rândul forțelor poliției din Broomsville. Atunci când slujba lui încă părea
să aibă potențial, înainte să-și dea seama că-și va petrece 90% din orele
de program urmărind mașinile trecând pe lângă el cu viteză peste limita
legală.
Până la 5.54, ajunge în mașina de serviciu, iar la radio se bâlbâie
cineva. Încă e noapte. Mâinile îi sunt înțepenite și volanul e acoperit de o
piele rece ca gheața.
Russ își trece limba peste dinți. Regretă. Are tartru: mama lui pronunța
acest cuvânt ca pe un fel de înjurătură, cu colțurile gurii lăsându-i-se în jos
de scârbă. El uitase să se spele pe dinți.
*
E 6.30 dimineața și Russ ajunge ultimul.
Cadavrul e la o școală primară. Toate cele cinci mașini ale echipei
criminalistice sunt parcate în mijlocul străzii ca și cum ar fi fost luate de

VP - 20
pe bordură de un potop apocaliptic; luminile roșii ale mașinii pompierilor
și ale ambulanței sclipesc în intersecție. Parchează în colț și cauciucurile
scârțâie, împroșcând zăpadă fleșcăită pe asfalt.
— Fletcher, i se adresează cineva când Russ se apropie.
I-au trebuit luni de zile pentru a se obișnui cu această formulă de
adresare. Fletcher fusese tatăl lui. Chiar și după un an în poliție, numele
nu i se întipărise în memorie. „Fletcher!”, l-a strigat altcineva, dar Russ
continua să scrie rapoartele de caz de parcă nimeni n-avea nevoie de el.
Echipa e adunată în jurul caruselului de pe terenul de joacă. Toți își
freacă ochii lipiți de somn din cauza apelului făcut dimineața devreme:
sergentul Capelli, locotenentul Gonzalez, detectivul Williams și cei cinci
ofițeri de patrulă. Stau într-un cerc mic în dimineața neagră, luminați de o
ceață cenușie la orizont, unde va răsări, în cele din urmă, soarele.
Detectivul Williams îl conduce pe Russ, cu mâinile vârâte în buzunare, îl
întreabă de ce întârziase atât de mult și-i spune că trebuie să vadă asta –
este o scenă a crimei nu prea plăcută, o găsiseră așa pe victimă, trebuie
să meargă să arunce o privire.
Cadavrul este al unei fete. De cincisprezece sau șaisprezece ani. E
acoperită cu un strat subțire de zăpadă proaspătă, iar pielea ei are o
strălucire palidă în lumina lanternelor echipei de criminaliști. Sângele și
zăpada îi înghețaseră pe o parte a capului (era blondă, se vedea pe
puținele șuvițe de păr neatinse de ger). Gâtul ei e rupt, răsucit într-o parte
într-un unghi ciudat. Ochii fetei sunt închiși – postmortem, se gândește
Russ, pentru că zăpada fusese ștearsă de pe fruntea ei de niște mâini
neîndemânatice. Poartă o fustă liliachie și colanți negri și sclipicioși,
licăririle sclipiciului acoperind nailonul.
Mai târziu, Russ va vedea poze cu acea fată, vie, și va observa că arăta
ca adolescentele pe care le cunoscuse. Ca fetele la care el și prietenii lui
din școală se gândeau atunci când se masturbau în după-amiezile târzii,
ascultând temători orice zgomot al ușii garajului. Obiceiuri de copii.
— Lucinda Hayes, zice cineva din spatele lui.
E detectivul Williams. Își pune o mână păroasă pe umărul lui Russ și
continuă:
— Familia i-a raportat dispariția azi-noapte, târziu. Părinții au auzit ceva
în curte, au verificat, ea nu era în pat. Cadavrul se potrivește cu descrierea

VP - 21
lor. O să avem nevoie ca tu și băieții să rămâneți aici, să securizați scena
crimei după ce termină legiștii. Apoi mergeți prin cartier. Bateți la uși,
întrebați prin jur.
— E primul tău cadavru?
Russ nu răspunde. Se uită în jos, la fata moartă, încă o dată. Nu pare
împăcată. Se gândește la Inés și la cum doarme ea, la toate pozițiile ei
schimbătoare; Inés are șapte sau, poate, opt poziții în care se învârte în
fiecare noapte, fără să se poată hotărî care o va face să se simtă
confortabil. Se pare că niciuna.
Cadavrul – Lucinda Hayes – îi amintește lui Russ de soția lui. Nu știe
cum să se poziționeze. Picioarele victimei sunt întinse într-un unghi
ciudat. Arată nemulțumită.
*
Russ avea doar douăzeci și unu de ani când își începuse cariera, își
petrecuse cei trei ani după terminarea liceului pe canapeaua părinților,
făcând exerciții pentru abdomen pe covor și așteptând să treacă vremea.
Frecventa cursurile ocazionale de justiție penală de la facultatea de stat
și, după cină, tatăl lui bea whisky și-i povestea despre vremurile în care se
pregătise și el pentru a deveni polițist. Sergentul scotea cutia cu insigna
și arma lui, amândouă vechi, și vorbea până se înroșea. Când tatăl se
pensionase, cei de la departament aduseseră un platou cu cărnuri și
brânzeturi de proastă calitate și ținuseră un toast cu șampanie ieftină.
Când îi veni vremea, Russ trecu toate testele la un nivel mediocru:
serviciul civil, examenul scris, comisia orală, evaluarea psihologică, testul
de condiție fizică. Apoi urmă pregătirea, în timpul căreia petrecu douăzeci
de săptămâni sub supravegherea unui ofițer de patrulare mai în vârstă și
mai experimentat.
Fu repartizat în subordinea lui Lee Whitley – ofițerul palid și slăbănog
despre care vorbeau în șoaptă ceilalți băieți din patrulă, cel mai slab
pregătit membru al Departamentului de Poliție din Broomsville. Un om
care avusese patru ani la dispoziție pentru a se dovedi mediocru.
*
Russ nu se lasă pradă amintirilor prea des. Dar, în rarele lui momente
de aducere-aminte, se întreabă dacă nu cumva știuse – undeva în
adâncul inimii lui – ce avea să ajungă Lee Whitley.

VP - 22
 Se întâlniseră în fața biroului locotenentului în prima zi de pregătire a
lui Russ. Asta se întâmplase într-o dimineață mohorâtă, în urmă cu
șaptesprezece ani – în 1988. Aveau părul mai lung, țigările nu erau așa de
rele și toți purtau blugi decolorați și adidași albi cu talpă de gumă.
Lee era foarte slab. Privea în jos și în stânga când vorbea. Avea un nas
mare și picioarele îndoite spre interior, ochii căprui-verzui, cu pupilele
foarte mici. Pieptul lui scobit suna a gol când îl pălmuia cineva în glumă.
— Bine, atât reușise să zică Russ.
— Bine, îi răspunsese Lee.
Russ îl bătuse cu palma pe spate în felul caracteristic unui tânăr jovial.
Lee tușise. Avea un zâmbet strâmb și răutăcios. Apoi zdrobise un pahar
din carton cu mâinile și zațul de cafea instant îi cursese pe cot. Lui Russ îi
plăcuse de el atunci, arăta ca un cățel jigărit care încerca să se dea mare
în timp ce cafeaua îi curgea încet pe antebraț.
Așa începuse povestea acestei perechi minunate și incredibile.
Amândoi erau foarte conștienți că parteneriatul acela, după doar
câteva minute, deja începuse să se extindă într-o formă alunecoasă, ca
apa pe o podea din lemn de esență tare, ca o substanță mereu
schimbătoare pe care niciunul din ei nu putea s-o cuprindă.
*
— Cine a găsit-o? îl întreabă Russ pe unul dintre ofițerii de patrulă.
— Paznicul de noapte, răspunde ofițerul, apoi își folosește degetul
mijlociu ca să-l arate.
Russ urmărește direcția degetului, deși deja știe pe cine va vedea.
Bineînțeles. Paznicul de noapte.
Ivan stă cu o mână în buzunarul uniformei de paznic. O țigară îi atârnă
în cealaltă. Când pufăie, aerul care-i iese din plămânii masivi e de două ori
mai greu – din cauza nicotinei și a dioxidului de carbon. Jarul din țigară e
de un portocaliu viu și pâlpâie în mijlocul unei mări de jachete negre de
polițiști. Zăpada e cenușie și sumbră. Russ nu e surprins de prezența lui
Ivan pe terenul de joacă. Ivan lucrează în schimbul de noapte la școala
primară – Inés îi ceruse lui Russ să tragă niște sfori; Ivan trecea printr-o
perioadă grea. Așa că o făcuse.

VP - 23
 Russ își iubește soția foarte mult. Liniștita Inés. Însă nu-l iubește și pe
fratele ei. De fapt, își dorește, în adâncul inimii lui și foarte tare, ca Ivan să
nu fi existat.
Singur cu cadavrul, Russ își ridică stația radio până la buze și vorbește.
Microfonul e oprit.
— Ești acolo? murmură Russ către obiectul din plastic, privind părul
fetei, blond ca paiele. Mă auzi?
Își apasă stația radio pe buzele crăpate, dar nu mai știe ce să spună.
Ivan zâmbește cu gura până la urechi și într-un fel răutăcios, ca o
matahală plină de testosteron, țigara lui strălucitoare și chihlimbarie
atârnând ca o provocare.

Cameron

— Tu ești hărțuitorul fetei moarte, nu-i așa?

Fata din fotoliul aspru din fața biroului directorului Barnes vorbea cu
Cameron.
— Pardon?
— Tu ești bobocul despre care vorbesc toți. Băiatul care o hărțuia pe
fata moartă. Nu-i așa?
Ea se sprijinea de peretele din spatele scaunului ei, plictisită și fără să
facă niciun efort. Cameron o mai văzuse până atunci. Locuia în cartier și
era tot timpul singură. Blugii ei aveau lanțuri atârnându-i din buzunare.
Ochii îi erau conturați cu negru; părul negru ca pana corbului și uns îi
cădea pe un ochi și purta un tricou care etala numele unei formații pe
care Cameron n-o cunoștea. Tricoul era tăiat cu neglijență deasupra taliei
și cinci centimetri de burtă palidă se rostogoleau peste betelia
pantalonilor chiar dacă era iarnă și probabil îi era frig. Bărbia și fruntea îi
erau pline de coșuri.
Fata ridică o sprânceană spre Cameron. Vru să ridice și el una, însă, de
fiecare dată când încerca asta, cealaltă se ridica automat și nu voia să
arate ca un prost.
— E în ordine, adăugă ea. Doar mă întrebam. Oricum nu-mi pasă.
— Oh! se văită Cameron.
— Fata moartă și cu mine am avut grijă de același copil.

VP - 24
 — Lucinda.
— În fine. E ilegal ce fac ei. Nu pot interoga minori fără consimțământul
și prezența unui părinte. Deoarece nu sunt polițiști în cameră, ei cred că
pot să însceneze o consiliere pentru cei îndoliați, deși asta e o prostie
după părerea mea. Dar tot i-au pus pe polițiști să ne însoțească pe hol.
Cred că sunt niște tactici de intimidare.
Încuviință din cap, mulțumită de propria ei răzvrătire. Ochii ei erau
perfect rotunzi. Cameron iubea ochii migdalați ai Lucindei, însă aceștia
erau opusul lor: ca niște bile, rotunzi și sticloși.
— Eu sunt Jade, preciză ea. Ca piatra semiprețioasă. Sunt la liceu.
— Ai un nume drăguț.
— Am scăpat ușor, ridică ea din umeri. Sora mea se numește
Amethyst. Iar tu ești Cameron Whitley. Boboc. Locuiești aproape de
Lucinda. Toți își fac griji în legătură cu sănătatea ta mintală, fiindcă tatăl
tău e polițistul care…
— Te rog, o întrerupse Cameron. Nu.
— Însă asta nu s-a-ntâmplat în urmă cu multă vreme?
Cameron își dori să se fi priceput mai bine la purtarea unei conversații.
În general, nu-i plăcea să dialogheze cu oamenii, pentru că niciodată nu
știa ce să spună. Chiar și la cele mai simple întrebări, era copleșit de
numărul potențialelor răspunsuri – care ar fi sunat mai bine, care ar fi
fost mai potrivit sau care ar fi făcut-o pe cealaltă persoană să se simtă
mai puțin jenată.
Ar fi putut s-o întrebe pe Jade de ce se îmbrăca în felul acela. Sau care
era primul lucru la care se gândea dimineața, sau de ce părinții o
numiseră Jade, fiindcă era un nume unic, îi plăcea și, într-o zi, ar fi vrut și
el nume interesante pentru copiii lui. Ar mai fi putut-o întreba care era
materia ei preferată la școală, însă asta părea ceva prostesc și un clișeu.
Ar fi putut s-o întrebe dacă fusese vreodată îndrăgostită, dar avea destul
bun-simț ca să știe că asta era ceva prea personal.
— Te-a durut? întrebă Cameron în cele din urmă, deoarece Jade se uita
la el cu asprime, așteptând.
Arătă cu degetul spre inelul subțire din argint care se încolăcea în jurul
buzei ei de jos.
— Da, m-a durut un pic.

VP - 25
 — Oh!
— Vrei să-mi vezi tatuajul?
— Sigur că da.
Jade îi arătă încheietura mâinii stângi. Conturul unui dragon cu aripile
desfăcute fusese desenat cu negru pe pielea ei albă. Cerneala se ondula
și dansa unde se întindea peste venele albastre.
— E adevărat? întrebă Cameron.
— De obicei, aș răspunde că da. Celor mai mulți oameni le spun că e
adevărat. Dar te uiți la mine cu o față atât de serioasă, așa că nu, nu e
adevărat. Îl desenez în fiecare dimineață.
Cameron nu-și dădu seama dacă era cel mai drăguț sau cel mai
răutăcios lucru pe care i-l zisese cineva vreodată.
— Așadar, continuă ea. Chiar ai hărțuit-o pe fata moartă?
— Lucinda.
— Of, chiar nu-mi pasă.
Cameron ura cuvântul „hărțuire”. Avea alte cuvinte pentru relația lui cu
Lucinda, însă erau cuvinte pe care nimeni altcineva nu le-ar fi înțeles.
Cuvinte ca vibrant, frenetic, scânteietor, dureros…
Ușa biroului directorului Barnes se deschise și ieși o femeie cu părul
strâns pe cap cu o agrafă.
— Jade, spuse ea. E rândul tău.
Fata își dădu ochii peste cap în fața lui Cameron, de parcă ar fi făcut o
glumă înțeleasă doar de ei. Când ea se ridică, el simți un miros de
șampon cu aromă de struguri și-i trecu prin minte că ar fi trebuit să-și dea
la rândul lui ochii peste cap ca răspuns, dar Jade deja începuse să se
îndepărteze. Nu se aștepta ca ea să se uite înapoi.
*
Cameron începuse să joace jocul video Statue Nights când avea
doisprezece ani. În vacanța de vară după terminarea clasei a șasea, își
dăduse seama că putea să scoată plasa din fereastra dormitorului.
Săritura în ghiveciul de jos era ușor de făcut, dacă-și îndoia genunchii la
momentul potrivit.
Jocul Statue Nights începuse cu vecinii, familia Hansen. Cameron
stătea pe bordura din fața casei lor ore întregi, privindu-i cum mâncau
mâncare încălzită în cuptorul cu microunde și se certau. Doamna Hansen

VP - 26
își prindea părul în bigudiuri, ca o femeie dintr-o comedie din anii ’50, iar
domnul Hansen se plimba în boxerii lui, cu pielea lăsată atârnându-i într-
un fel pe care l-ar fi apreciat Michelangelo. Îi putea vedea oasele
domnului Hansen. Lăsau toate becurile aprinse; era imposibil să nu se
uite. „Ochiul omenesc e atras în mod natural de lumină” – asta era o
informație despre retină pe care o citise în The Map of Human Anatomy
(Atlasul anatomiei omenești), pe care i-l dăduse tatăl lui.
În acea vară, Cameron își croise încet drumul pe Pine Ridge Street.
Dacă stătea complet nemișcat, nu era văzut. Îi plăceau detaliile mărunte:
doamna Hansen îl ținea pe domnul Hansen la o dietă strictă, însă el
ascundea batoane de ciocolată în oala de gătit electrică Crock-Pot de
lângă frigider.
Fiindcă erau vecini cu familia Hansen, Cameron îi văzuse la un
moment dat pe soții Thornton făcând sex pe masa de bucătărie după ce
bebelușul adormise. I se păru ceva violent și scăpat de sub control la
început, ca și cum doi câini de luptă se băteau, apoi mai intim și cu
mișcări ritmate – ca o barcă ce se legăna. După aceea, domnul Thornton
se urcase pe soția lui și o sărutase încet pe frunte. În unele nopți, soția
stătea până târziu, legănând copilul plângăcios prin camera de zi, în timp
ce soțul ei scotea cățelul lor șchiop pentru o plimbare la ora zece seara,
trimițându-l pe Cameron acasă cu prezența lui ciudată pe stradă.
Așteptând să fie interogat, Cameron își scoase guma de șters
preferată din buzunar și o modelă în diferite forme. Domnul O. i-o dăduse
pentru momentele în care avea nevoie să se descurce, ceea ce se
întâmpla des. Încercă s-o modeleze într-un pătrat perfect pe suprafața
coapsei.
Cameron începuse s-o privească mai atent pe Lucinda cam în aceeași
perioadă în care clasa domnului O. ținuse primul curs de desenare de
portrete. Pentru prima dată văzu munți în pomeții oamenilor și picioare
de păianjen în genele lor, și înfățișa aceste lucruri în diferite nuanțe de
negru, alb și gri. Adora felul în care fața Lucindei se curba și se întindea.
De obicei, Cameron o privea pe Lucinda când juca jocul Statue Nights.
Îi plăcea să-și imagineze că era unul dintre trupurile desenate de
Michelangelo, înțepenit pe hârtie sau gravat într-o singură poziție pentru
eternitate. Însă, la un moment dat, își auzea propriile bătăi ale inimii sau o

VP - 27
expirație inevitabilă. Unul dintre aceste lucruri sigure rupea tăcerea și era
nevoit să admită că, oricât de nemișcat stătea, de fapt, el încă exista.
Niciodată nu știa cât timp trecea, dar ideea principală a jocului video
Statue Nights era că asta nu conta.
În 11 februarie 2004, în urmă cu aproape un an, tatăl Lucindei deschise
ușa glisantă din spate.
— Știu că ești acolo, răsună vocea lui pe peluza goală. Știu că nu vrei
să faci niciun rău. Însă trebuie să pleci. Dacă te întorci, o să chem poliția.
Cameron fugi acasă, la capătul celălalt al Pine Ridge Street, și se
ghemui sub pături cu Atlasul anatomiei omenești. Memoră funcțiile
rinichiului, deoarece își imagina că undeva, în apropierea rinichilor, corpul
stoca sentimentul acela care-l măcina: vinovăția.
Spera că poliția nu-l va întreba despre acea noapte petrecută în curtea
Lucindei. Cameron nu se pricepea să mintă și nu putea să le spună
adevărul – că oamenii i se păreau fascinanți când credeau că nimeni nu-i
privea. Nu le putea povesti despre sinceritatea vieții urmărite prin ferestre
– sau că se ura pentru asta, însă nu se putea opri. Nu voia s-o facă.
*
Broomsville lăsa o anumită impresie, cu clădirile lui scunde, pastelate,
și spațiile deschise. Fusese votat numărul cinci în topul CNN al celor mai
bune 10 locuri pentru a-ți întemeia o familie și nimeni nu fusese surprins.
Broomsville era o fundătură foarte mare, cu peluze pătrate, uscate de
secetele din Colorado. Nu era genul de loc cu garduri albe din lemn, totuși
Broomsville avea școli publice bune, cu programe after-school la care
puteau participa și cei care n-aveau bani. Familiile obișnuite locuiau în
case bej precum cea a lui Cameron, cu două etaje, trei dormitoare și
ferestre cu vedere la partea estică a Munților Stâncoși. Oamenii
conduceau mașini de teren, camionete, precum Subaru Outback sau
Chevrolet Trailblazer, cu abțibilde pe bara de protecție pe care scria:
BUSH CHENEY ’04!
Iar în apropiere erau munții. Întotdeauna de veghe.
Aerul din Colorado era atât de rarefiat, că înțepa nările. Odată, o
prietenă din facultate a mamei lui Cameron venise în vizită din Florida și,
în prima zi, leșinase din cauza răului de altitudine. Chemară ambulanța și
toate cele. Medicul de la urgențe îi băgă tuburi din plastic în nas ca s-o

VP - 28
ajute să respire. O dezbrăcară de cămașă și de sutien ca să-i ajungă aerul
mai bine la plămâni, iar sânii ei goi căzură în lături pe podeaua camerei de
zi. Cameron încercă să nu se holbeze.
După o zi sau două, femeia se simți mai bine și făcu împreună cu
Lucinda plimbări scurte pe colinele de la poalele munților mici și deluroși
care formau baza Munților Stâncoși. Colorado avea un miros specific
vara, de ace de pin care-și reveneau după o iarnă mizerabilă și de noroi
roșiatic alunecând pe versanții abrupți.
Puteai vedea Vârful Pine Ridge dintr-un anumit Copac și asta era o
parte din motivul pentru care Cameron alesese acel plop. Putea să se
rezeme de scoarța lui netedă și albă și să se uite în sus, la dealul care
înconjura Vârful Pine Ridge, unde tatăl lui îl dusese prima dată când avea
șase ani.
Soarele apunea. Erau destule fenomene naturale care treceau
neobservate (fulgii de zăpadă ce sărutau pervazul unei ferestre, unghiile
care intrau în coaja unei mandarine), dar Cameron înțelegea de ce
oamenii făceau atât de mare caz de apusuri. Cel de la Vârful Pine Ridge îl
făcea să se simtă îngrozitor de omenesc, încarcerat în sinele lui sensibil.
Vârful Pine Ridge era o stâncă suspendată peste un lac de acumulare,
la un unghi perfect de nouăzeci de grade. Lacul de acumulare nu făcea
valuri. Aștepta, nemișcat și liniștit, ca o baltă de sânge care se scurgea
dintr-o rană.
De cealaltă parte a stâncii – porțiunea care nu era lângă apă – se afla
orașul Broomsville, plin de case pătrățoase și vechi, și peluze cu
stropitoare automate, foarte diferit de haosul din Munții Stâncoși.
Cameron își putea vedea strada, minuscula Pine Ridge, și tot orașul de pe
acel podiș. De la înălțimea Vârfului Pine Ridge, Broomsville arăta ca un
oraș din carton umplut cu oameni din hârtie. Mâinile lui puteau să-l
rearanjeze oricum dorea.
Adesea, visa cu ochii deschiși că o aducea pe Lucinda la Vârful Pine
Ridge.
— Uite, i-a spus el. Vezi ce ușori suntem?
*
— Bună, Cameron.

VP - 29
 Părul asistentei sociale era dat pe spate, uns și prins într-un coc umed.
Ochii îi erau întunecați ca niște tuneluri și afișa un zâmbet aspru.
— Bună.
— Numele meu e Janine. Îți mai amintești de mine?
Stătea cu un caiet în poală, cu picioarele încrucișate, zgâlțâindu-și unul
din saboți.
— Da.
— Acesta e un interviu voluntar organizat de școală, bine? Doar
verificăm ce fac copiii noștri. Ești liber să pleci oricând, să refuzi să
răspunzi la orice întrebare care te face să te simți stânjenit. Înțelegi și-ți
dai consimțământul să continuăm?
Odată, când Cameron răsfoia o carte de bucate în bucătărie, găsise o
poezie vârâtă înăuntrul ei. Era scrisă de Lord Byron. Mama făcea asta
câteodată – punea fragmente de poezii în locuri neașteptate. Cameron
luă poezia lui Byron în dormitor și o lipi pe partea interioară a ușii
dulapului. Mama o transcrisese pe hârtia unui caiet, cu scrisul ei
dezordonat și cu un stilou care lăsa pete de cerneală.
— Da.
— Bine. Cameron, ce-ar fi să-mi povestești despre relația ta cu Lucinda
Hayes?

(Pășește frumos, ca noaptea

Cu cerul înstelat și fără nori.)

— Cameron?

(Și ce-i mai bun în lumină și-n întuneric

Se-ntâlnește în înfățișarea și în ochii ei.)

— E în ordine. Haide să-ncepem cu o întrebare mai ușoară, propuse

Janine. Unde ai fost în noaptea de 15 februarie?
— Acasă, răspunse Cameron.
— Mai era cineva cu tine?
— Mama a fost acolo.

VP - 30
 De fapt, Cameron nu-și putea aminti noaptea de 15 februarie. Noaptea
trecută. „Acasă; mama a fost acolo” părea un răspuns simplu și credibil.
Cumva pierduse acea noapte – îi alunecase din neglijență lângă Statue
Nights din colecția lui. Îl speria faptul că pierdea noțiunea timpului așa,
deși nu-i era străin conceptul. Dacă ar fi putut să-și tatueze fiecare
moment din viață pe corp, ar fi făcut-o doar ca să aibă o dovadă că toate i
se întâmplaseră.
— Cameron, rosti Janine și făcu o pauză, foarte serioasă în helanca ei.
Își dori ca ea să nu-i mai pronunțe numele în acel fel. Asistenta se
aplecă peste biroul directorului Barnes, mirosind a cafea, prea aproape de
fața lui.
— Cum ai descrie relația ta cu Lucinda Hayes?

(Cu o umbră mai mult, cu o rază mai puțin

Stricase pe jumătate frumusețea fără nume.)

Cameron își făcea griji de multe ori că bătăile inimii vor copleși micul
spațiu pe care aceasta îl ocupa. Mama obișnuia să spună că inima lui era
prea mare pentru pieptul său – o zicea ca pe un compliment, însă
Cameron începuse să-și imagineze că inima i se umfla atât de tare, încât
îi înfunda căile aeriene. O simți atunci, crescând și micșorându-se,
crescând și micșorându-se. Era sigur că va muri din cauza asta într-o zi.
— Cameron?
Voia să-i relateze cum arăta Lucinda dimineața. Cum lumina soarelui îi
atingea fața, cum somnul i se închega în colțurile ochilor, cum părul lung
și blond i se lipea încâlcit de ceafa. Cum erau picioarele ei bronzate în
pantalonii de pijama cu carouri, când alunecau de sub plapuma de
culoare violet. Voia să-i spună cum perna îi lăsa urme pe o parte a feței,
ca niște râuri pe harta unui stat gol.

(Care-i flutură în pletele negre

Sau îi luminează blând fața.)

VP - 31
 — Nu răspunde, se adresă Janine directorului Barnes. Va trebui să
vorbim cu un părinte. Îl putem aduce pentru un interogatoriu voluntar
dacă o să fie de acord.
Cameron înțelese, într-un moment neașteptat de șocant, de ce-l
scoaseră afară din clasă și-i puneau acele întrebări: credeau că el o
omorâse pe Lucinda Hayes.
Totul se întâmplase foarte repede.
Se ridică, răsturnând scaunul din plastic cu partea din spate a
genunchilor; apoi deschise ușa; probabil plângea, nu era sigur, însă obrajii
îi ardeau, pielea îi ardea, era Încurcat, foarte Încurcat.
Un dosar din carton era așezat pe pupitrul secretarei din fața biroului
directorului Barnes. Polițiștii stăteau în semicerc la vreun metru
depărtare, vorbind cu voci răgușite. Știa ce conținea dosarul: până la
urmă, tatăl lui fusese polițist. Cameron văzuse o grămadă de dosare
precum acela. Tatăl obișnuia să le studieze în ascunzătoarea lui, bând
whisky dintr-o cană de cafea, cu spatele cocoșat și clipind des cu ochii
înroșiți.
Lucinda Hayes era în dosar.
— Nu, se împotrivi directorul Barnes, aflat chiar în spatele lui Cameron.
Să nu…
Era întinsă în niște unghiuri îngrozitoare pe caruselul de pe terenul
dejoacă al școlii primare. Cineva o rănise foarte rău, pentru că avea capul
întors într-o parte, iar profilul ei pe metalul roșu și înzăpezit era deformat,
desfigurat. Un braț îi era băgat sub piept, iar celălalt atârna peste
marginea caruselului. Era îmbrăcată cu fusta ei preferată, cea liliachie, pe
care o purtase în ziua în care făcuse poza cu școala. Și cu colanți
sclipicioși. Iar sângele cursese dintr-o parte a craniului, murdărind și
topind zăpada curată.
Aceea nu era Lucinda, ci o versiune a ei nimicită și batjocorită, un corp
distrus pe care nu-l recunoștea, o poză din copilăria lui pe care nu-și
amintea s-o fi făcut.
Totul zvâcnea. Cameron căzu; se ghemui. Nu îndrăzni să se uite în altă
parte, era sigur că nu va mai vedea nimic altceva pentru multă, multă
vreme. Își simți inima micșorându-se și crescând, micșorându-se și

VP - 32
crescând. Acea versiune a Lucindei nu-i provoca nicio dorință și nu era
strălucitoare – nu înțelegea cum cineva îi luase toate astea.

(Unde gândurile se exprimă dulci și senine,

Cât de pur și de drag e sălașul lor.)

*
Într-o noapte, cu aproape un an în urmă, Lucinda stătea în fața oglinzii
ei înalte.
Purta doar un sutien și blugi. Sutienul era alb, cu o fundiță roz cusută
între cupele triunghiulare. Lucinda își mută greutatea de pe șoldul drept
pe cel stâng și invers. Își strânse bretelele sutienului cât putu,
împingându-și sânii unul lângă altul cu palmele ca să arate mai plini. Nu
era nicio diferență. Cameron îi iubea spatele, gol la fereastră – omoplații
îi erau plați și netezi. Plămânii aceia. Oamenii au treizeci și trei de
vertebre, dar el numărase doar șase la Lucinda, un lanț de dealuri
rotunjite, expuse și efemere.
Acestea erau amintirile preferate ale lui Cameron și le stoca într-un
dosar cu amintiri, special pentru a se gândi la ele târziu în noapte.
Lucinda avea un semn din naștere pe șoldul stâng. Era de forma unei
lebede și de culoarea ardeiului roșu stricat după ce e lăsat prea mult timp
pe tejghea.

Jade

Cântecul meu preferat e: Death by Escalator (Moartea pe scara rulantă).

E vorba despre o fată care cade pe o scară rulantă și se lovește cu capul
de treapta de jos – capul îi e zdrobit de metalul brăzdat cu fiecare treaptă
care se ridică.
Dacă stau în unghiul potrivit sub copacul strâmb din curtea Liceului
Jefferson, nimeni nu mă poate vedea. Azi, zăpada se topește greu, în
petice, ici și colo, așa că stau pe o tavă din plastic pentru mâncare. Danny
Hartfeld e singura persoană care mai e afară. Citește romanul fantezie
pentru copii The Hobbit (Hobbitul) cu mănușile în mâini. Danny Hartfeld și

VP - 33
cu mine nimerim în același loc câteodată, însă el mă urăște și asta nu mă
deranjează.
Îmi scot sandvișul cu cârnați Bologna pe care mi l-a pregătit mama și
dau mai tare volumul în căști. Sunt obsedată de multă vreme de primul
album al formației Crucibles, din 1986. E smash punk, nu foarte țipător.
Dar azi, Moartea pe scara rulantă mă face să mă gândesc la corpul mic și
bronzat al Lucindei întins peste marginea caruselului. Mi-l imaginez așa:
unghiile ei lucioase sunt înfipte în noroi, sângele îi încâlcește părul, buzele
îi sunt vinete și înghețate…
Îmi smulg căștile. Încerc să respir normal, dar nu-mi amintesc cum se
face asta în mod normal. O fată blondă și săltăreață din consiliul elevilor
din primul an se apropie de Danny Hartfeld cu o bucată de hârtie. El
încuviințează din cap. Semne.
Ea începe să vină spre mine. Cu căștile scoase, Moartea pe scara
rulantă e doar un zgomot static. Basul, tobele, toate dispar. Se pierd într-
un bâzâit îndepărtat și țipător.
— Bună, îmi spune fata entuziasmată, care ține în mână un plic din
carton și un marker fluorescent de culoare violet. O să trimitem o carte
de condoleanțe familiei Lucindei Hayes. Vrei să semnezi ca să-ți arăți
sprijinul?
— Nu, mersi, îi răspund eu.
— Ești sigură? Scrie doar numele tău.
— Nu, mersi.
Mă uit urât la ea până când se întoarce cu spatele și pleacă.
Am văzut poze cu New Yorkul doar la apus. O strălucire difuză de
culoarea mierii colorează clădirile, ca și cum le-ar scălda în aur. Luminile
zgârie-norilor pâlpâie una câte una – sunt niște mostre mărunte din orice
fel de viață posibilă dincolo de asta.
*
E vina Lucindei Hayes că am două slujbe: bonă pentru familia Thornton
și menajeră la hotelul Hilton Ranch.
Oamenii lasă tot felul de lucruri în camerele de hotel. Șervețele
mototolite, dopuri de urechi acoperite cu ceară lipicioasă, din când în
când un prezervativ. Luna trecută am găsit o cameră foto digitală. În
urmă cu o săptămână, o scrisoare de dragoste.

VP - 34
 Querida, querida4,
Ești un ocean și visez doar sare. Când mă trezesc, ești
nisipul din crăpăturile dinților mei.
Nebunul

Ei vin săptămânal. Nebunul ajunge pe la șase și jumătate, Drăguța îl

urmează la șapte. Cred că au aproape treizeci de ani, însă, cine știe.
Mama spune că iubirea întinerește cu ani buni pielea femeii.
În fiecare marți se cazează într-o cameră – mătușa Hillie îi dă
Nebunului o cheie de rezervă, țocăind și zâmbind conspirativ. El așteaptă
în fotoliul din piele falsă de lângă fereastră până când apare Drăguța cu
poșeta ei ponosită atârnându-i pe umăr. Querida e frumoasă în felul în
care o femeie poate fi fără să se străduiască prea mult. Nu se machiază,
poartă o căciulă tricotată groasă, iar tricourile ei sunt prea strâmte (dar
asta pare să fie doar o greșeală). Frumusețea ei iese în evidență prin felul
în care zâmbește – timid la început, în timp ce-și răsucește compulsiv o
șuviță din părul lung și negru. Practic, poți să-i vezi inima sărindu-i din
piept.
Merg încet până la lift, sunt timizi. Nebunul îi ridică bărbia cu grijă, cu
un deget, iar Drăguța se înroșește toată. Vorbesc de la o distanță sigură –
de parcă se tem că vor lua foc.
În noaptea în care a murit Lucinda, mătușa Hillie și cu mine am dat din
capete la biroul de recepție până când ușile liftului s-au închis. Mătușa
Hillie s-a întors spre mine, ca și cum și-ar fi amintit brusc că eram acolo.
— Jade, te plătim să stai aici și să bârfești?
Nu bârfeam, pentru că n-am spus nimic, însă mi-am adunat lucrurile în
căruciorul de curățenie. Mi-am petrecut ultimele două ore construind o
piramidă din suluri de hârtie igienică și trebuia să fiu atentă când treceam
pragurile ușilor. Piramida se clătina, era instabilă. Am împins căruciorul
pe lângă dulapul cu produse de menaj și până în liftul personalului, unde
m-am zărit în ușile cu oglinzi când s-au închis.
Eram cât se poate de diferită de o femeie îndrăgostită. Mă înecam în
faldurile tricoului polo de serviciu și șorțul, pătat de înălbitor, îmi era

4 Iubito, drăguțo, dragă (în spaniolă, în orig.) (n. red.).

VP - 35
strâns prea tare pe talie. Părul îmi cădea dintr-o coadă de cal, iar
machiajul îmi curgea sub ochi.
În fiecare marți, împingeam căruciorul în camera care avea un perete
comun cu odaia Drăguței și a Nebunului și-mi țineam respirația până
când aproape că nu mai vedeam. Nu auzeam niciodată nimic. Îmi puteam
doar imagina cum sunau toate șoaptele acelea gâfâite sau atingerea
grijulie a pielii de altă piele. În noaptea în care a murit Lucinda, am stat
într-o cameră care fusese deja curățată și m-am întrebat cum m-aș simți
dacă aș fi atinsă așa. Cu dorință și disperare.
Psihologul mamei spunea că sufeream de o lipsă patologică de
autocontrol. În majoritatea timpului, asta nu se simte atât de rău precum
sună. Însă, uneori, mă trezesc la miezul nopții îngrozită fără motiv. Odată,
am visat Nașterea lui Venus și m-am trezit plângând din cauza pielii din
marmură și a rotunjimilor ei ca niște coaste de deal. Am luat o gură de
apă dintr-un pahar din plastic, chiar dacă stătea pe noptiera mea de zile
întregi.
„Drăguțo, drăguțo”, m-am gândit eu și m-am simțit mai bine.
Îmi plac camerele de hotel. Oamenii sunt scârboși, mă rog, unii dintre
ei. Chiar și Drăguța. După ce am găsit scrisoarea de dragoste în camera
304, am scos un smoc de păr negru de mărimea unui gândac din
scurgerea dușului.
*
Când revin acasă de la școală, cu trei ore mai devreme decât în mod
normal, mama n-ar trebui să fie acolo. Miercurea face voluntariat la
adăpostul pentru animale de pe strada noastră, ca să poată zice că e
asistentă veterinară la clubul de lectură.
— Ce faci aici? o întreb eu.
Ceasul cuptorului arată 12.47. Mama stă cu picioarele sprijinite pe
masa din bucătărie, citind revista HGTV. Fumul de țigară se întinde în
lumina după-amiezii timpurii, urcând în spirale precum cele ale ADN-ului
deasupra părului ei vopsit castaniu.
— Am o zi liberă, răspunde ea. Totul e foarte trist. Te-ai întors acasă din
cauza veștilor?
Stinge țigara pe un suport de pahar din marmură și lasă mucul de
țigară acolo, încercuit de rujul unsuros și roșu.

VP - 36
 — Ce vești?
— Oamenii au sunat toată dimineața. Cred că deja l-au prins pe
nemernicul care a făcut asta.
— Cine-a fost?
— Îl știi pe băiatul ăla de pe strada noastră? Cameron Whitley? Tatăl lui
a fost Lee Whitley, polițistul ăla nebun din urmă cu câțiva am.
Zâmbește. Mamei îi place să știe astfel de informații. Mi-e scârbă de
rujul ei decolorat care-i scoate în evidență dinții îngălbeniți de țigări.
Poartă un halat de baie din mătase, prea decoltat, pătat cu supă în față și
cu modele în formă de cocori japonezi, iar conturul sânilor ei lăsați se
vede clar pe sub materialul subțire. Adesea, sunt sigură că mama e cea
mai rea ființă din lume. Alteori, o compătimesc.
— Oh! adaugă ea. Chris Thornton a sunat. Știe că e târziu, dar i-am
spus că ai noaptea liberă de la hotel. Poți să stai cu copilul lor în seara
asta?
— Nu.
— Deja i-am zis că o s-o faci. Părea grăbit; poți să mergi acum.
— Nu vreau.
— Ăsta nu-i un răspuns acceptabil.
— Du-te naibii, mamă.
— Foarte drăguț – ești pedepsită. Și o să ai grijă de bebeluș. Soția lui e
foarte bolnavă; știi asta mai bine decât oricine. Nu înțeleg cum am putut
să cresc un copil atât de egoist.
— Cine zice ăla e.
— Pleacă odată, să nu te mai văd!
*
Chris Thornton răspunde la ușă într-un tricou și blugi. Până acum l-am
văzut doar la costum și cravată (are o slujbă bună în centrul orașului
Denver). Eve nu este acasă – de obicei e la spital, în Longmont, cu părinții
ei sau închisă în dormitorul de la etaj, cu perdelele trase. În urmă cu un an
și jumătate, chiar după ce a născut, Eve Thornton a fost diagnosticată cu
o boală gravă. Cancer, presupun, deoarece oamenii vorbesc întotdeauna
în șoaptă despre asta.

VP - 37
 — Jade, îți mulțumesc foarte mult pentru că faci asta, mă întâmpină
domnul Thornton și face semn spre ușa din spate, spre terenul de joacă.
Bona de azi a lui Ollie și-a anulat vizita, iar eu nu mi-am terminat treaba.
Mi-o înmânează pe Ollie – prescurtare pentru Olivia – într-un fel
nepăsător, ca și cum ar fi o cană cu apă, și bombăne că trebuie s-o culc la
șapte; el se va întoarce mai târziu. Își azvârle o geantă sport pe umăr și
se grăbește să închidă ușa.
Ollie nu e un bebeluș drăguț. Fața ei e ca o pătlăgea roșie moale și
zbârcită ca a unui nou-născut extraterestru, chiar dacă are aproape
optsprezece luni. Când mașina lui Chris Thornton pleacă de pe alee, duc
bebelușul la etaj, unde holul încă e plin de cutii golite doar pe jumătate și
rămase de la mutarea lor aici în urmă cu doi ani. Puddles, cățelușa lor
terrier gri și săltăreață, mă mușcă ușor de călcâie în timp ce urc scările.
Sprâncenele lui Puddles sunt atât de lungi, că de-abia vede și e, probabil,
mai bătrână decât mine. Nu înțeleg de ce ar numi cineva un câine
Puddles – mai ales un patruped atât de deprimant ca ăsta. Mă așez în
balansoarul de lângă fereastra camerei copilului, iar Ollie plânge, dă din
picioare, se zvârcolește și mormăie. Merge de-a bușilea prin cameră, în
timp ce Puddles stă ghemuită la picioarele mele. Fereastra e
întredeschisă; aerul proaspăt și înțepător intră prin plasă, suflând
perdelele de un roz-deschis în cameră ca și cum ar fi o fustă.
Vizavi de peluza familiei Thornton, dincolo de gard și lângă un stejar
străvechi, terenul de joacă e la fel ca întotdeauna. Acum, trei polițiști se
află lângă carusel.
Obișnuiam să stau cu Zap în mijlocul caruselului. Îmi încolăceam
picioarele în jurul barei vopsite cu roșu și-mi îndreptam spatele pe
suprafața metalică și noduroasă. Începeam încet. Adidașii lui Zap loveau
pământul, iar cerul se învârtea, ca un ventilator de tavan de culoare alb-
albastru. Când prindeam destulă viteză, Zap sărea lângă mine – nu-i
plăcea să stea jos. Se apleca pe bara din mijloc, cu brațele lui de
sperietoare de ciori întinse în lateral, căpitanul propriei nave rotitoare.
Ollie se uită la mine ținând în mână o piesă Lego udată cu salivă. În
sfârșit, e calmă. Ochii ei căprui sunt holbați, umezi și ca de vacă, iar niște
gene ca penele îi ies de sub pleoape.
„Haide, chibzuiesc eu. Spune-le cât de îngrozitoare sunt”.

VP - 38
 Își deschide gura știrbă și țipă încă o dată.
*
Cam pe vremea în care a început să se destrame relația mea cu Zap –
în urmă cu mai bine de un an – am găsit o carte numită Modern
Witchcraft: A Guide for Mortals (Vrăjitoria modernă: un ghid pentru
muritori). E bazată pe istoria vrăjitoriei păgâne, alcătuită de un grup de
cercetători renumiți. Acum nu mai pot să pun piciorul în Biblioteca
Publică din Broomsville, deoarece această carte a adunat amenzi de
întârziere în valoare de sute de dolari. Nu intenționez s-o returnez.
S-a întâmplat în mai. Lucinda a fost singurul motiv pentru care a trebuit
să-mi iau slujba de la hotel, dar și motivul pentru care familia Thornton nu
m-a mai chemat să stau cu copilul lor. Asta s-a întâmplat la aproape un
an după ce totul s-a dus dracului, însă mi-am petrecut multe nopți
scotocind printre pozele din copilărie, desenând mustăți cu markerul, mie
și lui Zap, ca să nu mai fiu atât de tristă. Știu că era inutil. Nu poți
schimba oamenii. Nu-i poți opri din creștere. Nu-l pot face să arate ca
înainte: ca un puști înalt și slab, cu ochelari cu lentile groase și o tunsoare
stupidă gen oală.
În săptămâna în care am împrumutat cartea, trebuia să am grijă de
copil. Un schimb de zece ore, iar Eve Thornton urma să-mi plătească o
sută de dolari – rareori se ocupa de copil, dar ar fi ieșit din spital peste
câteva zile și i-ar fi fost de folos o mână de ajutor. Eram fericită că o să-
mi petrec o sâmbătă în afara casei, unde mama ținea o tiradă despre
factura la electricitate. În acea dimineață, a spart o farfurie pe polița de
deasupra căminului.
Când mergeam spre familia Thornton, telefonul mobil al familiei pe
care mama mă lasă să-l folosesc la muncă a vibrat. Era un mesaj de la
Eve Thornton: „NCNTZĂ. VINE CEALALTĂ. NU TREBUIE SĂ VII AZI.
MERSI”.
M-am întors și am întâlnit-o pe Lucinda, care mergea pe aleea familiei
Thornton. Mi-a zâmbit când am trecut una pe lângă cealaltă, cu toți dinții
ei drepți. Avea o singură gropiță pe obraz, în partea stângă a feței. Chiar
și când zâmbetul îi era fals, îi apărea în obraz. Un năsturel. Bineînțeles că
familia Thornton o prefera pe Lucinda Hayes – probabil că știa cum s-o

VP - 39
culce pe Ollie fără să facă o criză. Pun pariu că se pricepea și la
resuscitare.
— Bună, mi-a spus ea în felul în care vorbești cu o cunoștință veche
despre care știi că ar trebui să-ți amintești, însă nu poți.
Aerul care plutea în jurul ei mirosea a șampon cu aromă de căpșuni.
Am mers după colț fiindcă mi s-a întors stomacul pe dos, de parcă aș fi
mâncat ceva stricat. Era ca și cum noaptea aceea se repeta la nesfârșit,
ca într-un déjà vu, și stăteam în holul strâmt, ascultând artificiile pocnind
deasupra lacului și lăsând-o pe Lucinda Hayes să-mi fure totul.
Mai târziu, în acea noapte, am aranjat totul, exact așa cum scria în
„Arta ritualului, la capitolul șase din Vrăjitoria modernă: un ghid pentru
muritori. Pas cu pas. Lumânările, ierburile, altarul.
Nu regret ritualul, nici acum când Lucinda e, într-adevăr, moartă.
Mi-am dorit ca ea să dispară.
*
Domnul Thornton mă plătește cu bani gheață, un teanc gros de
bancnote cu două de douăzeci în plus, groase, în mijloc. Probabil din
greșeală – tot ce-am făcut în seara asta a fost s-o adorm pe Ollie și să
mănânc aluatul crud pentru prăjituri din frigiderul lui. N-am găsit lesa ca
s-o plimb pe Puddles, așa că am dus-o până la colț, la gardul din spate, și
am stat de pază cât ea a făcut pipi, gata s-o ridic dacă încerca să fugă.
Plec înainte ca domnul Thornton să observe că m-a plătit prea mult.
Când ajung acasă, e liniște. E 10.19 seara.
De obicei, după ce termin de stat cu copilul, merg să-l văd pe Howie –
boschetarul care își duce veacul în spatele bibliotecii. Dar în seara asta
sunt prea curioasă. Mă îmbrac cu o pereche de pantaloni scurți de box
bărbătești și un tricou curat pe care este scris numele formației
Crucibles. Îmi împing scaunul de birou din plastic la fereastră. Sting
becurile și-mi folosesc bricheta roz ca să aprind lumânarea cu parfum de
mușețel de pe noptieră. Mama spune că e pericol de incendiu, pentru că
am prea multe lucruri în cameră. N-am voie să aprind lumânări până când
nu scap de toate vechiturile inutile, însă nu știu ce e irelevant.
Scot un CD din mijlocul grămezii care se clatină la baza patului. Sunt
mixuri făcute acasă, create ca să se potrivească diferitelor stări – acesta
se numește Night Walks (Plimbări nocturne), cu titlul mâzgălit într-un fel

VP - 40
dezordonat pe suprafața lui mată și finisată. Melodiile de pe listă: Misfits,
Green Day, Bad Religion, The Crucibles și Blink 182. Începe Letters to God,
de Box Car Racer, și, când cântărețul cu voce nazală începe să se tânguie,
îmi permit doar un moment de satisfacție.
Stau la fereastră, ca de obicei, dar știu, Cameron nu va veni în seara
asta. Gluga hanoracului său îl dă întotdeauna de gol, deosebindu-l de
umbre – șnurul alb de pe piept e luminat de Lună. Peluza din spatele
casei Lucindei e înclinată, casa ei e la poalele micului deal suburban; de
unde stă Cameron, lângă gard, amândoi putem să vedem în dormitorul ei.
Au trecut aproape douăzeci și patru de ore de când Lucinda Hayes a
dispărut și, în seara asta, iarba e nemișcată. O mașină de poliție stă
degeaba cu luminile stinse, cu motorul duduind încet lângă casă. Membrii
familiei Hayes sunt în camera de zi, însă, de pe scaunul meu de birou,
cum privesc peste scurta alee cu iarbă dintre casele noastre, fețele lor
sunt vizibile doar în trecere. Deja îi vizitează rudele – bunici, mătuși, unchi
–, care intră și ies din bucătărie cu un mers târșâit și cară cești de ceai și
mâncare de care nu se atinge nimeni. O rotație continuă. Lex stă pe
podea, cu spatele rezemat de picioarele canapelei; arată ca o versiune a
ei mai tânără, sau ca sora geamănă prințesă a lui Amy din jocul lor
fantezist. Doar că în clipa asta poartă blugi cu strasuri și plânge încet în
timp ce bunica ei îi împletește părul.
Mă uit după adidașii albi ai lui Cameron, dar, în locul lor, văd rădăcinile
tufișurilor aliniate lângă gardul din spate, ca niște frânghii care se
descolăcesc pe peluză la miezul nopții. Într-un moment de ignoranță, mă
tem că voi fi înghițită de acel întuneric nesfârșit.
Lucinda nu mai e. Cameron nu va mai avea pe cine să privească.
Nimeni nu-i va mai face mâinile să tremure. Nu va mai avea la cine să se
gândească înainte de a adormi, în timp ce privește crăpăturile din tavan
sau numără stelele strălucitoare ale constelației Orion.
*
Cum se uita Zap la mine:
Cu ochii larg deschiși, întocmai cuiva surprins de o cameră de filmat.
Adeseori în grabă. În treacăt. În momente mai lungi, care se întindeau
dincolo de durata lor potrivită.
— Ce? întreba unul din noi.

VP - 41
 — Cum adică ce?
— Nimic.
— Te uiți ciudat la mine.
— Nu-i adevărat.
— La ce te gândești?
— Știai că planetei Marte îi trebuie 686 de zile ca să se învârtă în jurul
Soarelui?
— Nu la asta te gândeai.
— Dovedește-o.
— Taci!

Russ

Lui Russ și altor doi ofițeri li se spune să bată la fiecare ușă din zonă.
Încep cu casele având garduri cu vedere la carusel, aliniate lângă terenul
de joacă.
— Ați auzit ceva noaptea trecută?
Vorbesc cu Greg și Rhonda Hansen, cei doi bătrâni care fac gimnastică
împreună în camera de zi. Apoi cu instructorul de balet al Lucindei, care
insistă să le servească un ceai călduț. Pe urmă cu Chris Thornton, care se
chinuie să țină un copil mic agitat în poală.
După aceea cu Kelly Dixon-Burns, care poartă un halat de baie din
mătase și-l privește pe Russ prea mult în ochi în timp ce trage adânc în
piept fumul de țigară, și cu Sherry DeCasio, care plânge cu hohote când
pronunță numele Lucindei. În acest caz – la fel ca la familia Weinberg,
familia Sanchez și oricine are copii la Liceul Jefferson – Russ întreabă:
— Putem să ne întoarcem după orele de școală? Ne-ar plăcea să
vorbim cu copilul dumneavoastră.
În majoritate, ei încuviințează solemn din cap.
*
Când Russ se întoarce la departamentul de poliție, după-amiază târziu,
nu se așteaptă să-l vadă pe băiat. Poza lui Cameron din albumul anual de
școală gimnazială atârnă pe un panou de anunțuri pe care deja fixaseră
cu piuneze fețele primilor suspecți. Seamănă izbitor cu tatăl lui. Nimeni
nu comentează despre asta. Nimeni nu pomenește nimic despre Lee.

VP - 42
 Dar la vederea acelor ochi căprui-verzui parcă se zvârcolește un șarpe
în măruntaiele lui Russ. Nostalgia e ca un pumnal.
Toți lucrătorii Departamentului de Poliție din Broomsville fuseseră
chemați în camera principală de conferințe pentru a fi informați despre
caz.
Dacă cineva își amintește că Russ e înrudit cu paznicul Ivan – alt
suspect cu poza prinsă cu piuneză pe panoul de informații –, acea
persoană nu pomenește nimic. Poate deja uitaseră de cumnatul lui Russ.
Însă, cel mai probabil, nu le pasă.
— Cazul a ajuns deja știre națională, zice șeful poliției în camera plină
cu ofițeri, sergenți și secretare. Nu trebuie să faceți niciun comentariu de
față cu presa.
Lista indivizilor suspecți este scurtă:
- Ivan Santos, paznicul care găsise cadavrul;
- Édouard Arnaud, fostul prieten al victimei;
- Părinții – Joe și Missy Hayes;
- Howard Morrie, boschetarul care stă în parcul din spatele bibliotecii;
- Cameron Whitley, băiatul hărțuitor de pe strada victimei.
*
Russ îl vizitase pe Ivan la închisoare doar o dată. Fără să-l anunțe
dinainte. Ivan, înalt de un metru și optzeci și opt de centimetri, arăta ca un
uriaș de cealaltă parte a mesei din metal din camera de vizită.
— Russell, îl salutase Ivan cu o strângere de mână fermă, alunecând
relaxat pe scaunul lui. Fratele meu.
În închisoare, Ivan nu se bătuse cu nimeni, însă nu-și făcuse nici
prieteni. În schimb, citise cărți: operele filosofilor americani combinate cu
texte din programa școlară pentru studenții din anul întâi la Arte liberale
pe care Inés o găsise pe internet. Genul de cărți pe care Russ nu le putea
pricepe oricât încerca. Banchetul lui Platon, prelegerile în franceză,
imposibil de înțeles, ale lui Foucalt, despre putere. Operele lui José Maldi,
Juan Montalvo, Leopoldo Zea Aguilar și scrierile călugăriței și poetei
mexicane Sor Juana Inés de la Cruz, pe numele complet Juana Inés de
Asbaje y Ramírez de Santillana, despre care Russ aflase de pe Google că
fusese prima scriitoare feministă din America Latină. Ivan copiase Noul

VP - 43
Testament în întregime pe carnețele de notițe pe care Inés i le cumpărase
și i le trimisese prin poștă. În cele din urmă, singurul efect al timpului
petrecut în închisoare asupra lui Ivan rămăsese acea religie New Age
creștină improvizată, o combinație impresionantă de filosofie erudită,
catolicism și discursuri motivaționale. Și un tatuaj de închisoare prost
făcut: o Sfânta Fecioară Maria de la Guadalupe însângerată pe
încheietura dreaptă, cu un buchet de flori cu patru petale ofilite lângă ea.
Acum un om liber, Ivan ține predici filosofice complexe comunității de
vorbitori de spaniolă care ocupă scaunele din plastic dintr-o biserică
având o singură cameră, de pe Fulcrum Street. Predică îmbrăcat cu o
cămașă albă, curată, cu nasturi și guler, și cu pantaloni călcați, încurajând
oamenii să-și continue explorarea spirituală citind și, în loc de Biblie, le
prezintă Banchetul lui Platon și le vorbește despre emancipare.
— Crede în propria ta bunătate, strigă Ivan. Ai încredere în propria ta
bunătate. Confíe en su propria bondad.
Inés stă în față. Cântă cu ochii deschiși și cu mândrie în privire.
Bătrânele din biserică fac de mâncare pentru Inés și i-o aduc apoi acasă;
când Russ e la lucru, Inés merge până la celălalt capăt al orașului ca să le
înapoieze castroanele goale. Adesea, Russ se întreabă dacă lui Inés îi
este dor de acea parte din Broomsville, cu casele ei strâmbe, cu mașinile
cu vopseaua scorojită și cu toate acele femei care-i răspund în limbajul ei
iute și focos. Uneori, în somn, Inés murmură rugător în spaniolă. Russ
păstrează un pix și hârtie pe noptieră ca să poată nota cuvintele și frazele
pe care apoi le caută pe Google dimineața.
Când detectivul Williams îl interoghează pe Ivan în camera din spate a
secției de poliție, el nu mai exprimă deloc acea furie mesianică. Russ
privește pentru scurt timp din spatele geamului oglindă cum detectivul
Williams încearcă fiecare truc de interogare pe care-l știe. Îl interoghează
pe Ivan șase ore, iar el nu le oferă nimic altceva decât un calm total care-l
îngrozește pe Russ. El își imaginează sutele de carnețele de notițe –
Biblia scrisă de mână a lui Ivan – așezate lângă o saltea dublă pe podea.
— Nu știu nimic, doar am găsit-o, spune el de nenumărate ori. Confíe
en su propria bondad.
*

VP - 44
 Russ și Inés se întâlniseră vara, un anotimp secetos în Colorado –
căldura apasă, încet și insuportabil, ca o cortină coborâtă peste o scenă
cuprinsă de un incendiu mistuitor. Praf roșu. Clor. Ciment alb și încins.
Era ziua liberă a lui Russ. Fetele purtau rochii cu bretele și umblau
desculțe prin parc, unde băieții aruncau discuri zburătoare Frisbee și
aveau cămășile ude de atâta stat în soare.
Russ își parcă mașina și privi mulțimile de sub cortul cerului larg și
fără nori. Intenționase să dea o fugă sus, pe munte, dar era prea cald, așa
că se opri lângă Main Street Park. Nu putea să se întoarcă la el acasă,
unde s-ar fi copt de căldură în fața televizorului și ar fi băut bere Bud
Light. Nu era ceva neobișnuit să-și petreacă toate cele patruzeci și opt de
ore libere fără să discute cu nimeni în afară de băiatul cu coșuri care-i
livra pizza.
Așa că mersese în parc pentru gălăgia făcută de alți oameni și simpla
lor prezență. Peste tot simți mirosul de loțiune de protecție solară și
rătăci pe cărare până când trecu pe lângă un stand mobil cu înghețată.
Așteptă la coadă, comandă o înghețată la cornet și se îndreptă spre o
bancă pe jumătate ocupată.
Înghețata se topi mai repede decât putea s-o mănânce, siropul de
cireșe îi curse de pe cornetul de hârtie pe încheieturi, îi picură pe
pantalonii kaki, iar petele se întinseră ca niște flori mici sângerii.
— Poftim, spuse ea.
Inés stătea lângă el, cu o carte deschisă în poală. Ținea un pachețel de
șervețele.
— Mulțumesc, zise Russ în timp ce se șterse.
— Cu plăcere, adăugă ea.
Avea un accent străin. Ea strălucea în soare, paginile cărții erau de un
alb orbitor și purta pantaloni scurți de blugi și un tricou larg.
— Ce citești? o întrebă Russ.
Ea îi arătă coperta.
— Dragostea în vremea holerei, citi el cu voce tare, poticnindu-se la
cuvântul „holeră”, deoarece nu-și amintea ce însemna și cum se pronunța
corect.

VP - 45
 Ea însemnase cu creionul peste tot pe paginile deschise. Russ nu-și
aminti când citise ultima dată un roman. Nu știa dacă citise vreodată unul
în întregime.
— E bun? o iscodi el.
— Da, răspunse ea. L-am citit de mai multe ori la școală, însă acum e
prima dată când îl citesc în engleză. E destul de diferit.
— În ce fel?
— Întorsătura frazei. Așa i se spune, nu-i așa? Când o propoziție poate
fi exprimată în feluri diferite?
— Da, așa i se spune.
— Uită-te la asta, îl îndemnă ea în timp ce răsfoi cartea, apoi rupse o
pagină.
Înainte să poată protesta, Russ auzi un sunet ca de plasture rupt, iar ea
îi înmână pagina cu marginea strâmbă și cu o singură frază subliniată. El
își strânse ochii ca să citească.

Încă era prea tânăr ca să știe că memoria inimii elimina răul și

amplifica binele și că, datorită acestui truc, reușim să îndurăm povara
trecutului.

— E frumos, nu-i așa?

— Foarte frumos.
El se mișcă pentru a-i da pagina înapoi – de parcă ar fi putut s-o
reintroducă în carte –, dar ea îi făcu un gest cu mâna în semn de refuz.
Când îi zâmbi, se întrebă dacă Inés flirta. El nu mai flirtase de ani de zile.
— Păstreaz-o, îi spuse ea, apoi începu din nou să citească.
Russ vârî pagina în buzunar și se ridică pentru a arunca ambalajul
înghețatei. Merse grăbit înapoi spre mașina lui, dorindu-și ca ea să-i fi
cerut să rămână sau să fi avut el curajul s-o facă oricum.
*
Detectivul Timmy Williams este aproape la fel de bătrân ca tatăl lui
Russ, care fusese mentorul detectivului în anii ’60.
— Ah, Fletcher, își amintește mereu detectivul. Știi că am început
meseria de polițist sub îndrumarea tatălui tău? El a fost singurul care a
crezut în mine.

VP - 46
 „Nu vrei să rămâi la patrulă pentru totdeauna, nu-i așa? îl întreba
adesea detectivul Williams pe Russ. Până la urmă, vrei și tu să avansezi?”
Russ nici nu-și poate imagina cum ar fi să fie detectiv. Îi place liniștea
din mașina lui de patrulare, ascunsă de vălul moale al nopții ca într-un
cimitir, lumina farurilor pe străzile pavate și adormite, vâjâitul radiatorului
și întunecimea vastă care-l înconjoară pe el, singurul om treaz, singurul
om viu.
„Bineînțeles, răspundea Russ întotdeauna. Firește că vreau să avansez
cândva”.
După interogarea lui Ivan, Russ își privește colegii ieșind în timp ce
detectivul Williams îi pune o mână pe umăr. Își apleacă mai aproape fața
îmbătrânită de vreme. Respirația îi miroase a salam.
— Fii atent la cazul ăsta! îi zice Timmy, împroșcând cu salivă pe gâtul
lui Russ. Ai putea învăța câte ceva.
Adevărul e că Russ nu-și dorește nimic altceva decât ce avea înainte și
n-ar renunța la slujba lui de patrulare de teamă că-și va pierde și ultima
fărâmă de amintire.
*
Ivan pleacă înainte de a sosi familia Lucindei. N-au destul spațiu și nu-l
pot reține în mod legal – cooperase cu răbdare. În timp ce se îndreaptă
spre ușă, Ivan îl salută discret. Russ nu poate aprecia sinceritatea
gestului.
Prima dată, este interogat tatăl Lucindei. Russ îi observă dincolo de
geamul oglindă.
Joe Hayes stă de partea cealaltă a mesei, cu fața la detectivul Williams
și la locotenent. Părul lui cărunt reflectă lumina fluorescentă, difuză și
gălbuie. Își șterge ochii cu palma ca o cârpă – cămașa în carouri deja
arată ca o rămășiță a versiunii lui din trecut, a sinelui său dinainte de a-i
muri fiica. E cămașa unui om care se bucura să toarne cafea în termos
înainte să urce în mașină pentru a merge la muncă. Poartă ochelari cu
ramă subțire, pe care-i scoate din când în când și-i strânge în mâini doar
ca să aibă ceva de făcut. Russ știe că tragedia e un hoț. Va mânca zile,
luni și ani din viața domnului Hayes.
— Știți ceva care ne-ar putea ajuta la investigație? întreabă detectivul
Williams.

VP - 47
 *
Tatăl Lucindei le relatează despre băiatul de anul trecut, din curte, pe
care-l prinseseră stând lângă gard și căruia îi spuseseră să plece și să nu
se mai întoarcă. Băiatul a cărui prezență o simțiseră adesea zăbovind pe
lângă casă. Până când aprindeau becurile, curtea era goală, noapte după
noapte.
— Știți numele băiatului? întreabă detectivul Williams.
— Era în aceeași clasă cu Lucy, le răspunde tatăl. Cameron Whitley.
Ceilalți vecini l-au văzut și ei umblând prin zonă târziu în noapte.
Chiar și auzul numelui lui Cameron îi trezește amintiri neplăcute lui
Russ. Numele acela spus cu voce tare: Whitley. Parcă s-ar scufunda în
nisipuri mișcătoare. Rapid și imposibil de salvat.
*
Mama Lucindei își răsucește un inel din argint în jurul degetului
arătător, iar mâinile îi tremură atât de tare, încât nu poate ține paharul din
carton, cu apă, pus în fața ei. Părul are aceeași nuanță de auriu ca al
ambelor ei fiice.
— Știți ceva care ne-ar putea ajuta la investigație? o întreabă detectivul
Williams.
O combinație de șoc și jale o cuprinde. Scoate un geamăt imposibil de
înțeles și are o scurtă criză de respirație precipitată. O asistentă socială
stă lângă ea, frecându-i spatele cu mișcări metodice.
Russ nu mai simțise niciodată ceva atât de intens. Ca un cutremur de 8
grade pe scara Richter. Celălalt polițist de patrulă se îndepărtează încet,
jenat să urmărească un spectacol atât de jalnic. Însă Russ nu e stânjenit,
ci fascinat, captivat și, într-un fel de neînțeles, invidios. Jalea aceea… e
atât de pură.
*
Ultima este Lex, sora cea mică. În timp ce este interogată, tatăl ei se
lasă în jos pe scaunul de lângă ea, într-o atitudine umilă.
Lex poartă o căciulă din lână cu dungi în culorile curcubeului și cu un
moț în partea de sus. Își ține mănușile de schi pe mâini, trăgând
materialul de pe fiecare deget, de la cel mic până la cel mare.
— Mi-am iubit sora, spune Lex, cu ochii mari și umezi. Cred că făcea
lucruri normale pentru o liceană. Petrecea mult timp în camera ei, scria

VP - 48
mesaje pe telefonul mobil. Încă n-am un telefon mobil, dar o să primesc
unul când o să împlinesc paisprezece ani, ca Lucy…
Lex își pierde vocea, iar tatăl ei se ridică.
— Ajunge.
Detectivul Williams le mulțumește și-i conduce afară, frecându-și
mâinile de parcă i-ar fi amorțit de frig.
— N-avem nimic, îi murmură el lui Russ, absent.
*
Russ ajunge târziu acasă.
Inés stă pe scaunul de lângă șemineu, cu picioarele încrucișate sub ea.
Lângă polița de deasupra lui e un întrerupător care poate aprinde flacăra
de gaz, însă, în cei trei ani de când sunt căsătoriți, nici Russ și nici Inés
nu-l apăsaseră vreodată.
Unghiile palide ale lui Inés manevrează acele de tricotat – se lovesc
unele de altele, scoțând singurele sunete din casa mare. O coadă
împletită îi atârnă peste sânul stâng. De obicei, când Russ vine acasă,
Inés e la calculator, în colțul camerei de zi, zâmbind singură în timp ce
citește un e-mail de la vreuna dintre surorile ei și râde cu voce tare când
tastează răspunsurile în spaniolă, scrise fără accente la tastatura în limba
engleză a calculatorului lui Russ.
Russ și Inés locuiesc într-o casă pentru burlaci. Camera de zi e
mohorâtă, cu un covor bej vechi, o canapea, o măsuță de cafea zgâriată
și prea mult spațiu gol. Mobila e dinaintea căsătoriei. Singurul lucru adus
de Inés pentru decorare atârnă lângă ușa de la intrare: o fotografie
înrămată cu membrii familiei stând într-o grădină, o grămadă de brațe
fericite și încâlcite. Văzuți de pe fereastră, munții par să aibă vârfuri de
jucărie – albe, înghețate și minuscule.
Russ își aruncă jacheta peste spătarul canapelei.
— Bună.
— Bună, îi răspunde Inés, tricotând.
— Avem bere?
— Uită-te-n frigider.
Russ își dă seama că Ivan nu-și sunase sora și că Inés nu deschisese
televizorul în acea zi.

VP - 49
 Găsește o jumătate de doză de Bud Light. O dă repede pe gât, dar nu
mai e carbogazoasă de mult, e apoasă și cu gust de drojdie. În general, o
întreabă cum mai merg meditațiile, însă azi e miercuri și copiii au liber. În
orice altă zi, Russ ar fi întrebat-o de eleva ei preferată, fata care spunea
povești amuzante și nu putea prinde un cuvânt în spaniolă. În orice altă zi,
Inés ar fi vorbit însuflețită, repetând bârfe adolescentine cu un accent
american fals, ca o adolescentă enervantă la mall. „Of, Doaaamne”,
exclamă ea de obicei.
Și-ar dori să poată vorbi cu Inés în spaniolă. Poate atunci, ea și-ar
ridica privirea de la tricotat. Își amintește un pic din ora obligatorie de
spaniolă conversațională pe care o făcuse la Academia de Poliție și-și
cumpărase un curs audio în spaniolă al companiei de software Rosetta
Stone când Google nu dăduse rezultatele dorite. Dar notițele lui din liceu
dovedeau că nu era un intelectual. Memorează cuvânt cu cuvânt – la
mesa, el coche; ocho, nueve, diez –, însă a doua zi e ca și cum spaniola ar
avea un alfabet diferit.
Eleva preferată a lui Inés are un nume care sună precum cele din
serialele vechi de televiziune. Russ îl recunoscuse la prima oră a
dimineții: Lucinda. El nu-i spune lui Inés despre fratele ei găsit la scena
unei alte crime. O preferă așa – tricotând. Soția lui, calmă și senină.

Cameron

Lucruri despre care Cameron nu voia să-și aducă aminte:

1. Scalpul tatălui său. Cum părul i se rărea în față, adunându-se

pe creștetul capului și pielea roz îi era treptat dezvăluită;
2. Oasele degetului, falangele distale, intermediare și
proximale, și cum ale Lucindei erau deosebit de lungi și de
subțiri.
3. Concursul de talente din clasa a doua – singura dată când
Cameron cântase pe o scenă.

Cameron exersase săptămâni întregi. Cântase la pianul din

ascunzătoare, perfecționându-și Für Elise, o bagatelă pentru pian, în La

VP - 50
minor, WoO 59, compusă de Ludwig van Beethoven. Dar la concursul de
talente, în acea oră mult așteptată și îngrozitoare, scena din sala de sport
i se păruse prea străină. Cameron ura toți acei ochi – mâinile îi alunecară
de pe clape, erau prea transpirate. Cântă trei note, trilul de început al
piesei pentru pian Für Elise, înainte să-l ia valul. Leșină.
Profesorii îi spuseră că fusese grozav. Pauza dintre refren și partea
principală fusese mișcătoare, avea un simț natural al lirismului. Îi ziseră
că fusese captivat de acordurile muzicale, corpul întreg i se legăna –
trebuia să continue, avea un talent înnăscut. Când Cameron fu tăcut la
cină în seara aceea, mama și tata îl întrebară:
— Cameron, ce s-a-ntâmplat?
Nu știa. Nu fusese Cameron acolo, cântând Für Elise, ci altcineva. Un
corp al nimănui.
Pierduse acele trei minute, cu tot cu gloria și panica lor.
*
Când Cameron se întoarse acasă de la Copac în seara aceea, se
întinse pe patul lui. Degetele de la picioare îi erau învinețite și înghețate în
șosetele din lână. Mama lui se înapoiase la muncă, deși asta era
împotriva discernământului ei. Oare îi promisese că va sta pe canapea?
Copacul era locul sacru și secret al lui Cameron, avea forma unui om și
tocmai de aceea alesese acel plop. În plus, trunchiul era gros, ca un bust,
și înalt de aproximativ un metru și optzeci de centimetri. Când îl privea cu
ochii strânși, își imagina spinarea cu vertebrele așezate unele peste
altele, neimportante ca etajele unui bloc-turn. Își închipuia inima – plopul
avea un nod în scoarța de pe piept, cu un ciot exact în locul aortei. De
obicei, acolo țintea. Uneori, când se simțea foarte Încurcat, țintea ambele
rotule, dar acesta era gestul cel mai crud și – când își amintea cât de
reale fuseseră acele picioare în mintea lui când apăsase pe trăgaci – îl
cuprindea vinovăția, împrăștiindu-se și murdărindu-i corpul ca o cerneală.
Cameron pusese arma de calibru .22 pe pământ ca un sacrificiu, cu
țeava zăcând pe un petec de zăpadă murdară. Îi plăcea să creadă că ei
erau, de fapt, în Tărâmul Zumzetului, toți acei oameni imaginari ai
Copacului, acele născociri ale minții lui pe care le rănise cu adevărat. Iar
acum și Lucinda era acolo. Spera că, dimineața, păsările vor ciripi cântece
line pentru ea.

VP - 51
 În siguranță, în dormitor, gândurile îi erau ca sfoara unei jucării yo-yo
uitate – înnodate unele într-altele și răsucite în modele supărătoare.
Psihiatrul la care mersese câteva luni după tot ce se întâmplase cu tatăl
lui îi oferise un cuvânt de siguranță pentru asemenea momente foarte
apropiate de atacurile de panică, însă care se simțeau într-un mod diferit,
specific lui Cameron și confuziei din interiorul lui. Descurcare. Acele zece
litere îl calmau – îl protejau împotriva pierderii cunoștinței pe care o
resimțea ca un leșin, deși, dacă ai fi întrebat un martor, Cameron era, de
obicei, conștient. Descurcare. Se plimba, vorbea cu oamenii, cânta la pian
sau continua să facă ce făcuse înainte, dar cu o minte atât de copleșită
de informații, încât era blocată. Descurcare.
Treptat, cuvântul de siguranță își pierduse sensul. Se gândise prea
mult la el, ca atunci când te holbezi prea mult timp la un cuvânt și nu mai
arată ca un cuvânt, ci devine o înșiruire necunoscută de litere fără vreo
semnificație reală.
Descurcarea nu putea s-o învie pe Lucinda și nici să micșoreze
răutatea Copacului. Voia să-și amintească mai ales cum negrul
cărbunelui se decolora pe conturul bărbiei Lucindei. Simetria ei pe o foaie
de hârtie de 9 x 12 cm. Urgent. Își întinse mâna între pat și perete, unde
ascunsese revista porno pe care Ronnie i-o dăduse în decembrie (cu
Rayna Rae pe paginile din mijloc, cu părul negru ca abanosul de-abia
acoperindu-i sfârcurile).
Strecurându-și mâna sub saltea, atinse cu degetul mare ceva tare,
prins între pat și perete.
Înainte de a-l scoate la lumina slabă a după-amiezii, știu exact ce
atingea. Pielea de căprioară era imposibil de confundat. Banda elastic îl
ținea închis, ca o acuzație șoptită la ureche înainte de a vedea obiectul:
„Ai făcut ceva rău, îi spunea acesta. Ai făcut ceva foarte rău”.
Îl întinse ca pe un cadavru pe masa medicului legist. Stătu pe pat,
examinând ciudata combinație de forme identice: dreptunghiul cadrului
patului, cearșafurile dreptunghiulare, plapuma dreptunghiulară, perna
dreptunghiulară și, în mijloc, jurnalul dreptunghiular al Lucindei.
Descurcarea nu putea să-i explice cum ajunsese jurnalul Lucindei în
patul lui. Descurcarea nu i-ar fi putut spune ce să facă în privința caietului

VP - 52
de notițe. Descurcarea nu-l putea ajuta să-și amintească noaptea de 15
februarie – noaptea trecută. Și n-ar fi putut s-o învie.
Trecură douăzeci și trei de minute și el se gândea doar la un singur
lucru: niciodată nu fusese atât de aproape de ea.
N-avea să deschidă jurnalul, însă știa că orice scrisese ea acolo
fusese, probabil, înregistrat cu un efort meticulos. Își aminti de notițele ei
de la școală, în care literele y și g scrise de Lucinda se răsuceau sub linia
albastră. Întinse elasticul și-l scoase, gândindu-se că o cunoscuse pe
Lucinda doar privind-o prin ferestre sau la orele de gimnastică, atunci
când îi zâmbea peste umăr în tricoul ei de sport cu sigla Liceului
Jefferson și cu numele ei, LUCINDA, scris cu carioca și cu litere groase pe
burtă.
Lui Cameron începuse să-i placă familia Hayes – până la felul în care
tăiau cepele pentru cină și-și frecau ochii dimineața, sau își periau părul
după duș. Tatăl spăla vasele; sora cea mică le ștergea. Cameron refuza
să-și formeze o părere despre milioanele de feluri în care ei alegeau să se
miște prin casă; asta nu era treaba lui. El era doar un martor.
Singurul lucru care-i rămăsese de la Lucinda era jurnalul lila. Nu trebuia
să-l deschidă. Nu i se părea corect. Așa că-l puse pe raftul de sus al
dulapului, lângă Colecția de Corpuri Desenate cu Creionul și Colecția
Oamenilor Care Au Făcut Lucruri Îngrozitoare, amândouă în dosare din
carton ascunse după o grămadă de pulovere de iarnă care-i rămăseseră
mici de multă vreme.
Avea o mulțime de colecții diferite, toate ascunse pe raftul de sus al
dulapului. Colecția de Corpuri Desenate cu Creionul, Colecția de Pixuri,
Colecția de Fotografii De Când Mama Era Tânără. Singura ascunsă în
mintea lui era Colecția Statue Nights – aceasta era colecția lui preferată,
pentru că era plină de Lucinda.
Cameron nu ascunsese jurnalul pentru că se temea că va fi prins.
Pur și simplu, nu voia s-o distrugă.
*
Mama lui era întotdeauna obosită după muncă. Zilele ei erau lungi,
deoarece și le petrecea certându-se cu bătrâne plictisite din cauza
prețului aței și tăia țesături cu ajutorul ruletei speciale din mercerie.

VP - 53
 În acea seară, ușa frigiderului se deschise și se închise șuierând.
Furculițele și cuțitele din sertarul cu tacâmuri din argint zăngăniră.
Cameron ascultă totul până când mama bătu încet la ușa lui.
— De ce stai pe podea? întrebă ea, deschizând puțin ușa.
Ținea o farfurie din plastic, cu mere tăiate în formă de fețe zâmbitoare
și cu un bulgăre de unt de arahide organic întins pe margine.
— Ți-am făcut o gustare, adăugă mama. Haide afară. Arăți ca și cum ai
avea nevoie de puțin aer.
Cameron își luă haina și căciula și o urmă pe alee. Se așezară pe
treptele uscate ale verandei. Geaca mamei era de culoare violet cu tonuri
pale, delicate. O purtase în fiecare iarnă de când o știa Cameron, iar
căciula cu dungi era cumpărată dintr-un magazin universal. Nu părea
foarte călduroasă.
— Știu că a fost o zi grea, continuă mama.
Ea mușcă dintr-o felie de măr. Lui Cameron îi plăcea foarte mult să
privească oamenii mâncând fructe. Mai ales piersici, erau ca niște
sărutări. Moi și lipicioase.
— Trebuie să vorbesc cu tine, îi zise mama. Despre noaptea trecută.
Când Lucinda – își ridică fața spre cer și închise ochii, ca atunci când
avea o durere de cap – a fost omorâtă. Mai ții minte cum directorul
Barnes m-a tras la o parte când am venit să te iau de la școală azi?
— Da.
— M-a întrebat dacă ai fost acasă noaptea trecută. I-am răspuns ca da.
Poliția ne-a cerut să mergem la secție, dar voiam să vorbesc mai întâi cu
tine. Cameron, dragul meu, uită-te la mine. De fapt, n-ai fost acasă
noaptea trecută, nu-i așa?
Cameron încercă să-i asculte cuvintele și să le formuleze într-un fel în
care le putea înțelege mai bine: „De fapt, n-ai fost acasă, nu-i așa?” Dacă
nu fusese acasă și Lucinda era moartă… mama n-ar minți niciodată.
— Am fost acasă, preciză Cameron.
— M-am temut foarte mult de asta, zise mama și-și apăsă rădăcina
nasului cu degetele. Am auzit un zgomot din camera ta. Nu erai acolo, dar
fereastra era deschisă. Știu că ai mai făcut asta până acum – te-ai mai
plimbat prin zonă noaptea. Am decis să nu-mi fac griji din cauza asta.

VP - 54
 Cameron tuși, fiindcă i se păru cel mai logic lucru pe care putea să-l
facă.
— Mamă, am fost acasă, repetă el.
— Dragul meu.
Nu se putea uita la mama lui, deoarece își dădea seama, din felul în
care îi era înclinat capul, că plângea. El o târâse afară, pe alee, și o făcuse
să spună acele cuvinte îngrozitoare: „De fapt, n-ai fost acasă…; n-ai fost”.
Cameron simți începutul unei încurcături. De-abia putea să-și țină capul
sus și simțea cum creștea furia în el. Vederea i se întunecă, iar respirația i
se îngreună precum cimentul în piept. Își apăsă palma atât de tare pe
trotuar, încât fragmente de pietriș i se înfipseră în piele, săgetându-l cu
junghiuri de durere în tot brațul, apoi se simți mai bine.
— Unde-am fost? întrebă Cameron.
— Speram că tu o să-mi zici asta.
— Nu-mi amintesc, îi spuse Cameron, și acesta era adevărul.
— Nu se poate să fi uitat. A fost doar noaptea trecută.
— Nu-mi amintesc nimic, zise Cameron și nu-și dădu seama din
expresia feței mamei lui – care era mai speriată și mai plină de milă decât
o văzuse vreodată – dacă îl credea.
Pe obrajii mamei curgeau lacrimi, însă ea nu se osteni să le șteargă.
Ridică mâna lipicioasă a lui Cameron și-și împleti degetele moi cu ale lui.
Se simțea rușinat, deoarece era prea mare pentru asemenea gesturi,
totuși îi plăcea senzația prea mult ca să-și elibereze degetele. Era ca și
cum cineva ar fi apăsat un arcuș tremurător pe o coardă de vioară și ar fi
cântat o notă lungă și vibrantă prin piepturile lor. Amândoi stăteau
nemișcați.
Cameron nu-și permisese să plângă intenționat în ultimii trei ani,
fiindcă se temea să deschidă stăvilarul: odată ce ar fi izbucnit lacrimile,
nu s-ar mai fi putut opri. Prin urmare, își lăsa tristețea să se împrăștie și
să se topească în interiorul lui, și resimți asta ca pe o arsură. El și mama
lui stăteau amândoi cocoșați, amorțiți pe betonul uscat din fața casei bej
și ținându-se unul de altul atât de strâns, că-i dureau palmele. O jale
insuportabilă, însă era frumos s-o împărtășească astfel cu cineva, chiar
dacă-și simțea gâtul înțepenit și greoi.
*

VP - 55
 Cameron se gândise să-și păstreze colecțiile în dulapul tatălui, pentru
că mama nu s-ar fi uitat niciodată înăuntrul lui. Era pe hol, lângă
dormitorul lui. Dulapul mirosea ca tatăl lui: a piele veche și a paginile
ziarului de dimineață. Dulapul tatălui era locul în care se ascundea când
era mai Încurcat – de când tatăl plecase, Cameron întrase în dulapul lui
doar de două ori, când dorul de el fusese prea mare. Stătuse printre
cămășile aspre și pantalonii îndoiți pe umerașe, întrebându-se cum s-ar fi
simțit dacă s-ar fi îmbrăcat cu acele haine în fiecare zi, cum s-ar fi simțit
dacă ar fi fost un om rău.
Colecția Oamenilor Care Au Făcut Lucruri Îngrozitoare se afla într-un
dosar din carton. Din principiu, tatăl făcea parte din ea, chiar dacă lui
Cameron asta i se părea ceva morbid, punându-l alături de Andrea Yates,
acea mamă din Houston care suferea de psihoza post-partum.
Totul începuse cu Andrea Yates.
— Ai auzit de femeia aceea din Texas care și-a omorât copiii? spusese
cineva în clasă. I-a înecat pe toți în cada de baie în 2001. Credea că-i
salva astfel de diavol.
Cameron căutase informații despre ea în calculatorul familiei Printă tot
ce găsi: articole din ziare, forumuri de pe bloguri, poze de familie. Pur și
simplu, voia să știe cum fusese relatată o asemenea iubire, ca s-o
înțeleagă cumva, măcar pentru a-i părea rău de copiii morți și de soț sau
poate chiar de Andrea Yates. Chiar dacă îi era scârbă să se uite la toate
lucrurile oribile pe care le făcuse femeia aceea, voia să știe fiecare
detaliu: ce mâncaseră copiii la micul dejun în acea zi, cu ce fuseseră
îmbrăcați și ce simțise soțul ei când le găsise trupușoarele întinse pe
patul matrimonial. Voia să știe dacă gurile copiilor erau pline de șampon,
dacă lichidul făcuse bule între dinții lor de lapte, dacă încercaseră să țipe
sau doar gâlgâiră. Dacă Andrea Yates făcuse ceva atât de îngrozitor din
iubire. Dacă asta putea fi considerată iubirea – cinci corpuri slăbuțe
înmuiate într-o apă murdară care se scurgea prin saltea. Citise că unul
dintre ei era nou-născut. Se întrebă cum se îneca o asemenea iubire. Sau,
mai rău, cum se usca.
De fapt, Colecția Oamenilor care Au Făcut Lucruri Îngrozitoare
începuse cu Andrea Yates și, după ce căutase toate detaliile despre ea,
completase repede restul colecției cu aceeași curiozitate arzătoare. Urmă

VP - 56
criminalul din casa clubului de fete din Sud. Apoi Jack Spintecătorul. Și,
ultimul din dosar, tatăl lui.
Cu Colecția Oamenilor Care Au Făcut Lucruri Îngrozitoare împrăștiată
pe podea, Cameron începu să se simtă Încurcat. Scoase guma de șters
din buzunar și o frământă cu palma până când o făcu plată ca o clătită.
Gândurile îi erau ca niște păsări colibri din desenele animate care i se
învârteau în jurul capului, îi ciuguleau lobii urechilor și-i atingeau ușor
umerii. Nu-l lăsau în pace. De obicei, era recunoscător pentru compania
lor, dar jurnalul Lucindei era în dulapul lui și ea era moartă, iar el stătea pe
podea cu tatăl lui și Andrea Yates.
Scoase plasa din fereastra dormitorului și lăsă aerul de februarie să-i
sărute obrajii.
*
Tot cartierul era tulburat din cauza șocului. Aproape toată zăpada se
topise. Lucinda murise noaptea trecută, iar umbrele păreau mai lungi.
Luminile farurilor erau orbitoare. Cameron observa toate aceste detalii
din locurile lui invizibile.
Soții Hansen se uitau la televizor. Fețele lor erau livide, iar lumina
albastră pâlpâia pe pielea lor moale și lipicioasă.
Domnul Thornton stătea singur în fotoliul din camera de zi, cu jucăriile
bebelușului Ollie împrăștiate pe covor. În general, plimba câinele la ora
aceea din noapte, scoțând lesa de un albastru-deschis și retractabilă
dintr-un cârlig de lângă ușă. De obicei, când domnul Thornton prindea
lesa de zgarda câinelui, Cameron începea să meargă spre casă; nu-i
plăcea să împartă refugiul întunecat al străzii. Însă, în acea seară,
cățelușa dormea la picioarele domnului Thornton. Lăsase un bec aprins –
lampa cu sticlă colorată din colțul cel mai îndepărtat al camerei de zi. Îi
scotea detaliile în evidență: cutele sacoului și ale cămășii, ambele
călcate, și cravata care atârna în jurul gâtului lui ca un ștreang uitat.
Odată, psihologul școlii îl întrebase pe Cameron dacă era mai fericit de
unul singur decât cu alți oameni. Aceasta era o întrebare stupidă. Alți
oameni nu încercau cu disperare să se descurce, nu se gândeau la
colecțiile lor și la complexitatea corpurilor din ele sau la Lucinda Hayes și
la firele ei de păr cu mici glande în vârf care secretau un ulei ceros. Nu-și
închipuiau oasele șoldurilor Raynei Rae de pe paginile din mijloc ale

VP - 57
revistei porno sau spațiul plat dintre acele oase, ca interiorul curat al unei
chiuvete din marmură. Chiar și atunci când Cameron era cu alți oameni, el
era, de fapt, singur și asta îl făcea să se simtă atât cel mai norocos om
din Univers, cât și inutil pentru lume.
Lucinda era moartă și amintirea asta se așternea peste case ca
zăpada de noaptea trecută. La început, căzu încet și, în scurt timp, avea
să se topească ușor și firesc. Dar nu pentru Cameron: Lucinda era moartă
și amintirea ei îl lovea coapsele tot timpul, ca niște valuri înghețate ale
oceanului. Putea doar să se cufunde în adâncul lor. Tot mai adânc, până
când adevărul îi gâlgâia în gură, sărat, mizerabil. Tot mai adânc, până
când nu mai avea niciun rost să caute țărmurile, deoarece știa că Lucinda
nu va sta pe ele.

VP - 58
 ZIUA A DOUA

Joi, 17 februarie 2005

Jade

Cameron scoate un măr dintr-o pungă din hârtie. Îl mușcă, șovăitor.

Chiar dacă sunt în curte, îi recunosc timiditatea aceea familiară în timp ce
stă singur, la o masă de lângă fereastră.
Oamenii au vorbit despre el în șoaptă toată ziua: acum polițiștii doar
caută probe. Era obsedat de Lucinda. Era hărțuitorul ei.
Totuși nu cred că asta a fost între Cameron și Lucinda. Erau prieteni.
Pe bune. Și acei oameni nu știu cum arăta el, stând într-un fel jalnic pe
peluza din spatele casei ei în fiecare noapte. Topit de dragul ei. Cu
adorație în priviri.
Odată, am auzit-o pe Beth strigând o batjocură ridicolă la adresa lui
Cameron – ea și Lucinda mergeau braț la braț pe holul din fața clasei de
Științe când Cameron a trecut pe lângă ele cu capul în jos.
— Psihopatul, a sâsâit Beth, destul de tare ca el să audă.
Cameron s-a făcut că n-a auzit și a dispărut repede în mulțimea de
elevi.
Lucinda s-a oprit din mers, s-a zbătut ca să-și elibereze brațul și și-a
strâns la piept caietul de notițe cu un aer protector; avea imaginea
imprimată a unui tablou de-al lui Degas lipită pe coperta din față. O
balerină așezată pe o bancă, legându-și fundele de mătase, cu un tutu
înconjurându-i talia de zână.
— Nici măcar nu-l cunoști pe băiatul ăla, i-a zis Lucinda lui Beth. Lasă-l
în pace. Nu e nebun.
*
CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

VP - 59
 INTERIORUL LICEULUI JEFFERSON –
CANTINA ȘCOLII – LA PRÂNZ

Celly se apropie de UN PRIETEN (15 ani, un paria în societate)

care stă la o masă în cantină. El se uită la ea cu niște ochi ca
de căprioară.

PRIETENUL
(speriat)
— Oh! Bună.

CELLY
— Ne-am întâlnit ieri. În biroul directorului.

PRIETENUL
— Ș… știu.

CELLY
— Pot să m-așez?

Prietenul își bagă mărul pe jumătate mâncat într-o pungă din

hârtie, roșind când Celly se așază lângă el.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— N-o să te pârăsc. Pentru ce am văzut noaptea trecută.

PRIETENUL
(bâlbâindu-se)
— Nu știu despre ce vorbești.

CELLY
— În noaptea în care a murit Lucinda. Te-am văzut pe peluza
de lângă casa ei. Întotdeauna te văd acolo.

VP - 60
 PRIETENUL
— Eu nu…

CELLY
— E în ordine. Nu tu ai omorât-o.

Prietenul se uită în jur, apoi în poala lui.

PRIETENUL
— Nici măcar nu mă cunoști.

CELLY
— Știi, am o teorie. Fiecare persoană e doar o conglomerare de
observații și intuiții. Nu poți cunoaște niciodată cu adevărat pe
cineva. Oricum, nu cred că ai fi rănit-o vreodată pe Lucinda.

Prietenul înghite în sec, cu greu.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— Am observat asta. Nu ești singurul care poate să
urmărească oamenii.

Prietenul se ridică repede, mototolind punga din hârtie în

forma unei mingi. Se uită din nou la Celly.

PRIETENUL
— Cred că trebuie să-ți mulțumesc.

Prietenul pleacă grăbit, lăsând-o pe Celly singură. Ea râde,

clătinând din cap.

CELLY
— Doamne-ajută dac-am devenit o optimistă!
*

VP - 61
 Nu mă apropii de Cameron. În schimb, mă așez sub copacul din curte,
desenând cu un marker cu miros chimic pe tatuajul meu. Un dragon cu o
coadă țepoasă și vârtejuri de foc.
Capitolul al doilea al cărții Vrăjitoria modernă este despre semnele de
la cei morți. Primești trei semne dacă cineva te contactează de pe lumea
cealaltă: Imaginea, Visul și Simbolul.
Un bărbat din Oklahoma și-a pierdut soția, ucisă de un criminal în serie.
Ea i-a trimis aceste trei semne, de mai multe ori, iar el le-a înregistrat cu
grijă pe blogul lui: Imaginea, Visul și Simbolul. „Semnele de la cei morți, a
scris el pe blog, sunt doar semne din mintea noastră. Așa ceva nu e
posibil”. Semnele au continuat, în seturi de câte trei, până când bărbatul
din Oklahoma a chemat, în cele din urmă, poliția. Era sigur că cineva își
bătea joc de el.
Polițiștii l-au găsit spânzurat de ventilatorul din tavan, cu o cămașă
veche de noapte a soției înfășurată în jurul gâtului. Din cauza felului în
care era pus ștreangul, au confirmat că nu era vorba de o sinucidere. Dar
toate ușile casei erau încuiate pe dinăuntru.
Când am citit prima dată acest capitol, la lumina lumânării cu miros de
mușețel, stăteam pe pat, pe o grămadă de tricouri murdare. Toate
lucrurile din dormitorul meu au devenit brusc semne: tabelele mele cu
pozițiile Lunii, păpușile-trol cu părul roz și sârmos, colecția mea de
necrologuri și cea de pietre care arată ca alte lucruri (inimioare, câini,
Iisus). Imaginea, Visul și Simbolul. Imaginea: o reprezentare vizuală a
decedatului. Visul: exact ceea ce este. Și Simbolul: un obiect de-al tău pe
care decedatul l-a cerut pentru el. Cum poți fi sigur că vei recunoaște un
semn atunci când se va produce? Am simțit un nod în piept – o frică
prostească, paranoică.
Singura mea problemă: n-am cunoscut niciodată o persoană care a
murit.
Prima vrajă am făcut-o pentru Amy. Voiam să se întoarcă de la școală
ca mama să nu observe dacă chiuleam, așa că am amestecat niște
ierburi într-o punguță și am ascuns-o printre rufele lui Amy, exact așa cum
scria în Vrăjitoria modernă că trebuia să fac. A doua zi, ea s-a trezit cu
febră. Am promis că nu voi mai practica niciodată magia. Bineînțeles, nu
mi-am ținut promisiunea prea mult timp.

VP - 62
 Sună clopoțelul, așa că las a doua jumătate a sandvișului meu cu unt
de arahide sub copacul din curte, ca păsările să ciugulească resturile. La
plecare, mă gândesc să merg la masa lui Cameron și să joc după
scenariul improbabil pe care mi l-am imaginat. Însă viața reală nu se
desfășoară așa, în valuri despre care poți prezice când se vor rostogoli și
când se vor ridica. Nici dragostea nu e așa. Nu știu cum e dragostea, dar
cum ar putea fi? Ceva foarte diferit. Ca o avalanșă.
*
Bineînțeles, toată lumea vorbește și despre Zap. Dar, în mod implicit, el
nu e suspectat la fel de mult ca și Cameron – Zap nu e ciudat, murdar
sau mic. Nu, Zap strălucește prea tare pentru un astfel de dispreț public.
Peste un an și jumătate, toți vom absolvi și Zap va fi la o facultate bună,
jucând fotbal american. Deși mi-am jurat să nu mă gândesc la facultate
până anul viitor, când va trebui s-o fac – bursele pentru scriitori sunt greu
de obținut, iar Terry nu câștigă destui bani ca să mă trimită la o școală
bună –, mă simt destul de ușurată când îmi imaginez asta. Vom fi cu toții
în camere de cămin, bând bere ieftină, și vom avea vieți noi și luminoase.
Poate că, în ciuda confuziei create de distanță și de timp, toți își vor
aminti de Zap așa cum e el cu adevărat.
Am văzut adevărata cruzime a lui Zap. Am văzut răul din el.
Și am mai văzut ura din ochii lui Zap Arnaud – am meritat-o pe toată.
*
CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

INTERIORUL LICEULUI JEFFERSON –

CLASA DE MUZICĂ – DUPĂ-AMIAZĂ

Celly stă pe o banchetă de cântat la pian, în colțul camerei de

practică muzicală, cu instrumente împrăștiate peste tot.
BĂIATUL (17 ani, înalt, slab și chipeș) șterge muștiucul
trombonului lui strălucitor cu o cârpă albă și curată.

Celly îl privește.

VP - 63
 CELLY
— Mai ții minte când eram mici și doar cântecele pop și
moartea animalelor de companie ne frângeau inima?

Băiatul nu reacționează.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— Când eram atât de mici și de proști, că ne petreceam toată
ziua explorând un petec de iarbă dintr-un câmp deschis,
săpând după insecte…

BĂIATUL
— Îmi amintesc.

Celly așteaptă ca el să continue, dar acesta n-o face. În

schimb, Băiatul își pune trombonul în cutie și o închide.

CELLY
— Mă recunoști, nu-i așa? Încă suntem aceiași copii.
Bineînțeles, facem mai puține concursuri de mâncat frișcă.
Ne șoptim mai puțin la ureche. Însă suntem aceiași.

Băiatul se uită la ea înainte de a ieși din cameră.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— Întotdeauna vom fi aceiași.
*
Zap și Lucinda s-au despărțit chiar înainte de Crăciun. În urmă cu două
luni. Cel puțin, așa a umblat vorba prin școală. Niciodată n-au fost
împreună la modul oficial – au circulat doar zvonuri pe ici, pe colo –, dar
Zap a fost liber ulterior. Fetele vorbeau despre asta în vestiare, după ora
de sport. Stăteam în colț, chinuindu-mă să-mi trag blugii peste picioarele
care încă erau umede de la duș.
— Am auzit că ea l-a părăsit, a spus cineva. Nici măcar nu i-a zis de ce,
să-i explice motivele despărțirii, sau motivul, mă rog.

VP - 64
 Ultima oră a lui Zap în acea zi era cu orchestra. El cântă la trombon. E
o cerință nouă a școlii de care cred că se bucură în secret. Odată, am
văzut o partitură ieșită în afara ghiozdanului său: era un cover după o
melodie pop pentru trombon. Mi l-am imaginat pe Zap stând în dormitorul
lui, cu un pupitru de muzică pliabil și cu buzele vibrând pe un muștiuc
rece.
În acea zi, am zăbovit pe holul din fața clasei de muzică, ținând un
manual în brațe și cu gâtul întins de parcă aș fi căutat pe cineva. Nu asta
făceam. Am văzut prin fereastra clasei de practică muzicală cum Zap și-a
pus trombonul, demontat, într-o cutie lungă și căptușită, ștergând
muștiucul cu o cârpă albă și curată. Am respirat adânc de câteva ori și
am deschis ușa, ținând manualul în fața mea ca o scuză.
— Bună, i-am spus eu. Ai văzut-o pe Emma?
— Emma? m-a întrebat Zap.
Apoi a împăturit cârpa în partea largă ca un clopot a instrumentului
său. Inima mea era ca o tamburină.
— Da, i-am răspuns eu.
— Emma Kazinsky? Nu. N-are oră aici.
— Oh!
Mi-am ținut manualul strâns la piept, ca un răspuns. Nu conta. Zap și-a
strâns partitura cu un elastic și și-a luat cutia pentru trombon,
îndreptându-se spre ușa din cealaltă parte a camerei. Am stat timidă pe
marginea banchetei de cântat la pian, cu cartea așezată de data asta
lângă piciorul stâng. Sala de practică muzicală mirosea a alămuri și a
cremă de lustruire.
— Ce mai faci? l-am întrebat eu.
Cuvintele mi-au ieșit prea repede din gură.
— Bine. Tu?
Planul acesta pe jumătate formulat pe care l-am născocit era foarte
prost.
— Am auzit ce s-a-ntâmplat, i-am spus eu.
Zap deja avea o mână pe ușă, la șase metri depărtare de mine.
— Voiam doar să mă asigur că ești bine, am adăugat eu.
El și-a înclinat capul într-o parte și și-a mijit ochii un pic. Făcea asta
când era furios, dar încerca să ascundă acest lucru.

VP - 65
 — Mersi, mi-a replicat el.
A deschis ușa.
— O zi bună, mi-a zis Zap, ca un ospătar într-un restaurant.
Partea largă, ca un clopot, a cutiei în care era trombonul lui s-a lovit cu
zgomot de perete atunci când a plecat.
„Nu-ți mai amintești! voiam eu să strig după el. Nu-ți mai amintești
cum era înainte să îmbătrânim!” Camera de practică muzicală era
spațioasă, goală, cu excepția tobelor aliniate lângă perete, acoperite cu
prelate ca să nu se pună praful pe ele. Mi-am plimbat degetele pe clapele
din fildeș ale pianului – prea plină de o mare rușine bine cunoscută ca să
scot orice fel de sunet.
*
Am mers la Coliba Călăului din cauza unei provocări. În vara dinaintea
începerii liceului. Louis Travelli i-a zis lui Zap că era un molâu, așa că a
trebuit să meargă, să aprindă trei lumânări și să spună o incantație. Știam
că nu voia să facă asta singur. Mă pricepeam mai bine decât Zap la
lucruri din astea: filme de groază și mers în locuri în care nu trebuia să
merg.
Coliba Călăului este, de fapt, doar o jumătate de casă. Partea dreaptă e
arsă – din ea a mai rămas doar o grămadă de căpriori căzuți și grinzi
goale din beton. A fost construită la începutul secolului XX. Familia
Călăului a trăit acolo, probabil, prin anii ’30. Aceste estimări au fost făcute
în baza analizei oaselor lor: oasele întregii familii se află acum în Muzeul
de Științe din centrul orașului, unde poți vedea replici ale lor într-o cameră
specială dacă ceri asta.
Am intrat prima, însă doar ca să dovedesc că eram curajoasă. Zap s-a
uitat peste umăr și și-a ridicat bretelele ghiozdanului-rucsac. Purta un
tricou albastru pe care scria „IUBESC ȘUNCA”. I-am spus că era un mesaj
prostesc, nici măcar nu era amuzant, dar, în secret, îmi plăcea felul în care
tricoul îi făcea pielea bronzată să pară și mai întunecată. Deja fetele de la
școală îl plăceau. Avea niște ochi de un albastru foarte deschis și arătau
franțuzești; întotdeauna am gândit așa, deși nu există o înfățișare tipic
franțuzească.
— Doamne, locul ăsta chiar e înspăimântător! a exclamat Zap din
pragul crăpat al ușii Colibei Călăului.

VP - 66
 A dat la o parte cu piciorul o grămadă de frunze uscate și mototolite.
Au căzut dintr-un copac din curte și au fost aduse de vânt în casă, pentru
că nu mai avea acoperiș.
— Haide, i-am zis eu. Nu fi molâu.
— Mama mi-a spus că e un cuvânt nepotrivit în cazul meu, a precizat
el.
— Îmi sugerezi să nu-l mai folosesc?
— Nu. Mi-e indiferent.
— Nu spune asta.
Zap a zâmbit cu gura până la urechi. Dinții lui se suprapun unii peste
alții în față, lăsând să se vadă o gaură în forma unei semințe de susan.
Toată lumea îi spune tot timpul că are ceva între dinți.
— Haide, l-am îndemnat eu.
M-a urmat șovăitor în interiorul ruinelor. Am mers pe sub grinzile
prăbușite până când am ajuns la rămășițele unei bucătării. Cioburi de
porțelan zăceau în moloz, atât de mici, că deslușeai doar o mică parte
dintr-un model floral albastru. Smalțul auriu sclipea. Ne-am aventurat mai
departe, cu cerul de septembrie întinzându-se deasupra noastră. Colțurile
camerelor erau pline de doze de bere zdrobite și mucuri de țigară. Mai
erau și pungi de chipsuri de cartofi decolorate de soare.
— Unde-au murit? m-a întrebat Zap.
— În partea casei care a ars, i-am răspuns eu. Idiotule!
Zap și-a încrucișat picioarele și s-a așezat pe mijlocul podelei, și-a
deschis ghiozdanul-rucsac și a scos lumânările.
— Știi, Jay, ești destul de amuzantă.
M-am așezat în fața lui și am aranjat lumânările într-o linie dreaptă.
— Adică faci pe răutăcioasa și curajoasa, intri aici de parcă nu-ți pasă
de nimic, însă știu că nu ești așa.
— Taci!
— Înțelegi acum ce spun? Noroc că te cunosc foarte bine, altfel te-aș fi
urât.
A chicotit. Am încercat să râd și eu, însă mi s-a înțepenit ceva în gât.
Mi s-a înfipt acolo. Și s-a umflat.
Zap a folosit un băț pentru a desena un penis în praf, complet, cu tot cu
testicule care atârnau. Amândoi am izbucnit în râs și tensiunea a

VP - 67
dispărut. Lumina puternică a după-amiezii cobora deasupra noastră.
Bătea vântul uscat de Colorado. Eram prea copilăroși ca să începem
liceul, dar n-aveam chef să ne gândim la asta.
Asta s-a întâmplat în perioada în care Zap a început să observe
problemele mele cu mama: vânătăile care-mi apăreau pe coapse, buzele
crăpate, felul în care-mi tremurau mâinile tot timpul când căutam să prind
ceva. El a început să mă privească atent, crezând că n-o să observ asta.
Am încercat să-i explic că eu o provocam întotdeauna și că așa stăteau
lucrurile. Era vina mea; întotdeauna era vina mea. N-aveam nevoie de
milă. Cu toate astea, el mă privea ca pe un animal sălbatic.
— Ar trebui să venim aici noaptea, mi-a propus Zap.
— Pentru stele?
— Nu, pentru Lună. E în descreștere în noaptea asta. E o mică
formațiune verticală printre nori.
— Ce naiba înseamnă asta?
— Cred că o să fie o noapte frumoasă. Am putea vedea multe pe-aici.
— Așa vorbești cu toată lumea? Cu „formațiune verticală”?
— Nu. Doar cu tine.
— De ce?
— Fiindcă și tu ești o ciudată. Într-o zi o să ne mutăm departe
împreună, amândoi. O să găsim o colonie de ciudați și n-o să ne mai
întoarcem în orașul ăsta. Poate la New York. O să mergem la New York.
Și asta a fost tot. Nu-mi amintesc restul după-amiezii. Am aranjat
lumânările, am citit incantația și nu s-a întâmplat nimic. Am zdrobit o
grămadă de doze de bere. Am dat foc la o grămadă de frunze. Îmi
amintesc restul pe bucăți – cum s-a înălțat fumul învârtindu-se pe cerul
albastru infinit de Colorado.
Însă pot să vă spun că a fost una dintre cele mai frumoase zile ale
vieții mele. N-am doar un motiv pentru asta. M-am simțit foarte liberă.
Puteam trăi în casa aceea, cu Zap, oricât de bântuită ar fi fost. Puteam să
fiu cât de obraznică și de furioasă voiam, iar el putea fi un tocilar, și totul
era bine pentru că ne cunoșteam unul pe celălalt, voiam să ne petrecem
zilele împreună. N-aveam limite și radiam amândoi de fericire.
Se năștea o constelație.

VP - 68
Russ

Dintre trăsăturile definitorii ale lui Lee Whitley, Russ își amintește cel
mai bine sprâncenele lui. Erau ca niște viermișori arcuiți care se odihneau
prudenți pe fruntea lui Lee. Erau pensate. Russ îl întrebase despre asta
odată – „Ți le smulgi în fiecare zi? N-ai niciun fir nelalocul lui” – și Lee nu
mai vorbise cu el ore întregi. Își continuară drumul cu mașina cu o
ostilitate mută, într-o tensiune atât de mare, încât Russ, ajuns acasă, bău
trei pahare cu tequila doar ca să scape de senzația că era abandonat.
Acele sprâncene ascuțite și îngrijite.
*
Ziua a doua: fostul prieten al decedatei este adus la secție.
Lucinda Hayes își rupsese gâtul când se lovise de marginea
caruselului. La început, Russ se întrebă dacă ar fi fost posibil să fi făcut,
pur și simplu, o plimbare, să fi alunecat și să fi căzut. Dar detectivul
Williams îi arătă prim-planul însângerat al feței fetei, de un alb-albăstrui și
pătată cu roșu. O rană învinețită și moale se întindea pe tâmpla ei, sursa
sângelui care se scursese.
— Lucinda Hayes a fost lovită cu ceva, spuse detectivul Williams,
probabil ceva mic și tare, ca o cărămidă sau o piatră. Sincer să fiu, arată
ca și cum ar fi căzut rău: dacă n-ar fi fost marginea caruselului, care i-a
rupt gâtul la impact, după forța loviturii, ar fi scăpat cu câteva copci și o
vânătaie urâtă.
Zăpada acoperise toate urmele de pași și tot zăpada spălase toate
amprentele. Nu era nicio urmă de arma crimei sau de telefonul mobil al
Lucindei.
Acum, fostul ei prieten e aici. El este unul dintre puținii elevi ai liceului
contactați cu succes. Cei mai mulți părinți refuzaseră interogarea
voluntară la vederea pălăriei cu borul larg a detectivului Williams în pragul
ușilor lor.
— Copilașul meu n-a făcut nimic rău! Vreau mai întâi să-mi consult
avocatul.
Copiii cu care vorbiseră polițiștii știau foarte puține despre Lucinda, cu
excepția locului ei în vârful scării sociale. Detectivul Williams mersese din

VP - 69
casă în casă noaptea trecută, ca și cum ar fi făcut o campanie politică,
însă renunțase la majoritatea lor.
Fostul prieten venise de bunăvoie, însoțit de mama lui străină cu
picioare lungi. „Puștiul arată ca un nemernic tipic de liceu”, se gândește
Russ. E fălos ca un jucător de fotbal european – se crede prea cool
pentru fotbalul american. Umerii lui lați încă nu sunt destul de musculoși,
e în creștere și-și dă pe spate o șuviță de păr șaten o dată la câteva
minute cu o tresărire spasmodică a capului.
— Édouard Arnaud, zice locotenentul, venind în spatele lui Russ la
automatul de cafea. Vreau să spun, victima pare o fată destul de drăguță,
totuși cum de a ales un prieten nesimțit?
— Fost prieten, îl corectează Russ. S-au despărțit în urmă cu câteva
luni.
Russ îl privește pe băiat. Édouard Arnaud arată mai mic decât ar trebui
– e copleșit de gravitatea situației. Așteaptă în zona de primire cu mama
lui, care-l ține de mână. Adolescentul o strânge tare, degetele lor sunt
împletite. Ea e ca o barcă de salvare pentru el. Russ nu-și aminti când
strânsese ultima dată pe cineva atât de tare.
*
Russ și Lee mergeau pe o anumită stâncă pentru a trage un pui de
somn între schimburi. Asta se întâmpla cu zece ani înainte de arestarea
lui Lee. Era o stâncă falsă – lui Russ îi plăcea asta. Arăta mai periculoasă
decât era, întinzându-se peste lacul de acumulare artificial, era
îngrozitoare până când te uitai peste margine și vedeai că, în partea de
jos, era alt podiș. Nu așa era viața? Ca o serie de podișuri. Aluneci în jos,
ești în siguranță, ești în siguranță, ești în siguranță. Însă, până la urmă, o
să cazi în apă.
Lee se lăsa pe spate, iar Russ stătea pe scaunul pasagerului cu
picioarele pe tabloul de bord. Patrulau străzile repartizate, sorbind cafea
neagră. Degetele subțiri și feminine ale lui Lee loveau ritmic volanul.
În amintirile lui Russ, fața lui Lee e întotdeauna un pic încețoșată, ca
atunci când te trezești dintr-un vis cu amintirea vagă a cuiva. Lee era un
om modest. Avea nasul lung și ascuțit, și pielea îi era palidă și acoperită
cu coșuri, chiar dacă Lee era mai în vârstă decât Russ. La douăzeci și unu

VP - 70
de ani, când îl cunoscuse, Lee era deja însurat cu Cynthia și avea
douăzeci și șase de ani.
Asta se întâmplase înainte de Inés, bineînțeles. Își făcuseră un obicei
din povestirea aventurilor de o noapte ale lui Russ. De regulă, erau cu fete
din orașele învecinate care se înșiruiau pe lângă autostrada ce se
așternea la umbra munților. Ele veneau în Broomsville pentru o noapte la
Taverna lui Dixie. Pe vremea aceea, Russ bea bere, bere și iar bere, până
se îmbăta criță. A doua zi, ascunzându-și fața după un pahar de unică
folosință, Russ îi povestea lui Lee despre noaptea trecută.
— Dar sfârcurile ei? întreba Lee, însetat după detalii. Erau maronii sau
roz?
De obicei, era doar o născocire. Adesea, Russ inventa o poveste doar
ca să vadă gura lui Lee îndoindu-se într-un zâmbet în jurul dinților lui
strâmbi, ca o afirmație că Russ se maturiza.
— Roz, răspundea Russ, cu fire mici de păr în jurul marginilor, iar Lee
râdea atât de tare, că-i curgea cafeaua pe nas.
— La naiba! exclama Lee.
Își ridica mâinile de pe care picura cafeaua fierbinte, iar Russ trebuia
să apuce volanul și să conducă pe drumul I-25 chiar dacă îl durea capul
de la mahmureală în timp ce Lee își ștergea poala cu o grămadă de
șervețele de la Dunkin’ Donuts.
Lee era sensibil; se enerva într-un mod imprevizibil din cauza celor mai
mărunte lucruri. Odată, un șofer beat îl numise poponar, iar Lee îl lovise
cu capul de geamul mașinii lui atât de tare, încât spărsese sticla.
Rareori vorbea despre Cynthia. Pe vremea aceea, Russ nu credea că se
va căsători sau că se va îndrăgosti vreodată. Ce rost aveau toate astea?
Nu voia să fie ca Lee. Ca un prizonier într-o viață tot mai grea, care
pronunța numele soției ca și cum ar fi tușit cu flegmă, apoi se uita în jur,
panicat, după un loc în care s-o scuipe.
Lee o scuipă, în cele din urmă. Era ca și cum ar fi scuipat-o, pe urmă s-
ar fi uitat la bucata care rămăsese din ea, acea mizerie lipicioasă, dar
insignifiantă pe care o făcuse. Doar după ce totul se destrămase, Russ își
puse întrebări despre căsnicia lor din anii dinainte de a-l cunoaște și
despre magnetismul care-i făcuse pe Lee și pe Cynthia să ajungă
împreună în pat și în fața altarului.

VP - 71
 După ce ieșise din arest, Lee își cumpărase o mașină second-hand cu
bani gheață și conduse direct de la salonul auto, trecuse peste coline,
peste munții acoperiți cu zăpadă, și traversase statul, poate în drum spre
un loc mai cald. Nu-și luase rămas-bun de la nimeni. Iar atunci se
terminase totul: zece ani de camaraderie și de răsărituri la locul lor
preferat din munți.
O serie de podișuri. Tot aluneci și în cele din urmă, cazi în apă. Te uiți în
jur, la întinderea neagră și nesfârșită și înoți, deoarece nu cunoști alt
peisaj. Ești sigur că, de cealaltă parte a lacului de acumulare, te așteaptă
alt munte, cu alte stânci. Russ speră că Lee e pe una dintre ele, întins
leneș pe altă bancheta din spate, cu șapca trasă pe ochi ca să oprească
primele raze furișate ale soarelui.
*
În timp ce detectivul Williams îl interoghează pe fostul prieten al
Lucindei, se adună dubițele posturilor de știri – canalele locale care se
întind pe Versantul Estic și chiar o dubiță de la CNN. Un reporter cu părul
lucios vorbește respectuos la microfon.
Deja primiseră sute de telefoane de la vecinii îngroziți și părinții prea
protectori:
— Trebuie să fim siguri că, în final, copiii noștri vor fi în siguranță!
Primiseră și un telefon anonim de la un bărbat cu accent sudic
tărăgănat care pretindea că era vorba de o conspirație, aceeași
conspirație care cuprinsese Aeroportul Internațional Denver:
— Nazism New-Age. Un nou Holocaust vine pentru oricine nu-l iubește
pe Dumnezeu, e un lagăr de concentrare sub terminalul B. Lucinda a fost
un avertisment, la fel ca lăcustele și broaștele.
După aceea, polițiștii râseră împreună din cauza acelui bărbat, dar fără
bucuria de odinioară. De data asta, erau neliniștiți.
Detectivul Williams merse și el la casa lui Whitley cu o noapte înainte.
Cameron deja dormea, iar Cynthia refuzase să-l trezească. N-avusese
nicio șansă de la început.
— Întoarceți-vă când aveți un mandat, spuse ea. Sau măcar un motiv
probabil.
N-au niciunul dintre acele lucruri, pentru nimeni. Dubițele posturilor de
știri opresc și-și instalează antenele. Televizorul din colț îi amenință pe

VP - 72
toți cu imaginile cu ei, cu clădirea lor, cu capetele lor pleșuve și lucioase
filmate în timp ce intră și ies din clădire. Niciun comentariu, niciun
comentariu.
*
Russ și Inés se întâlniră din nou, la câteva săptămâni după acea zi de
vară petrecută în parc.
Primiră un telefon de la Departamentul Federal de Narcotice. Poliția
din Broomsville îi urmărise pe tipii aceia luni de zile. Amicii lui Ivan erau
notorii: făceau trafic de droguri în case dărăpănate, locuri imposibil de
reparat, de care niciun agent imobiliar din Broomsville, oricât ar fi fost de
disperat, nu s-ar fi apropiat.
Erau în partea de nord a orașului, unde familiile se înghesuiau ca
sardinele în case mici și scorojite. Grătarele rupte și scaunele din plastic
decolorate de soare zăceau ca un gunoi pe peluze. Prietenii polițiști ai lui
Russ îl numeau Mexico City, chicotind în mașinile lor cu aer condiționat.
Russ râdea cu ei, recunoscându-și vag propria participare la acea
activitate de lași ignoranți. Bineînțeles, știa că era mai complex acel
cartier, că era foarte diferit de suburbiile îngrijite, însă nu cunoștea ce
forme luau acele diferențe, ce gust aveau, cum se simțeau.
Russ urmașe echipajul într-o clădire de pe Fulcrum Street. Afară,
familiile frigeau carne la grătar și beau bere Pacifico, pe când copiii
fugeau printre stropitoare, țipând în spaniolă.
Prietenii lui Ivan purtau pantofi de la Walmart cu pantaloni scurți lăsați,
cu talie joasă, și tatuaje care li se întindeau pe gâturi ca niște boli de
piele. Dar Ivan era proaspăt ras și stătea cu spatele drept în cămașa lui
albastră de in. Marco, singurul bărbat cu care Ivan avea o relație
personală mai apropiată, avea un tatuaj mâzgălit sub bărbie, pe care scria
„DAHLIA”, iar numele acela scris cu litere mari parcă îi tăia gâtul. Chiar
dacă Marco nu fusese niciodată implicat în mod oficial într-un cartel de
droguri, echipajul încă mai parca în fața casei lui câteodată, doar ca să
stea de pază.
În toți anii de când era ofițer de poliție, Russ arestase doar câțiva
oameni. Întotdeauna fusese șocat și un pic dezgustat de satisfacția pe
care o simțea în momentele acelea: de eliberare bruscă atunci când
cătușele metalice se închideau. Acel clinchet. Memorase drepturile

VP - 73
Miranda în copilărie, când se juca pe veranda din spatele casei cu o
mașină de poliție de jucărie, iar tatăl lui îl privea de după ușa rulantă din
sticlă. Russ fusese bâlbâit în copilărie. „A aveți dleptul s-să nu s-spuneți
nimic”.
După ce Ivan și prietenii lui fuseseră încătușați și băgați cu brutalitate
în mașini, locotenentul îl trimise pe Russ înapoi în casă pentru a colecta
Marfa. Casa era dărăpănată, acoperișul stătea să se prăbușească. Niște
paste negătite erau împrăștiate pe tejgheaua murdară a bucătăriei.
Mirosea a fructe putrezite.
Casa avea două dormitoare. În primul era doar o saltea, pe jumătate
acoperită cu cearșafuri bleumarin pătate. Dulapurile erau goale. La fel și
orificiile pentru ventilație. A doua cameră n-avea un pat, doar un
balansoar lângă fereastră. Îi lipseau trei șipci din spătar. Iar în balansoar
stătea Inés.
Purta pantaloni scurți de baschet și un maiou bărbătesc. Părul îi era
lipit de obraji; în cameră era o căldură sufocantă și pereții erau acoperiți
cu un tapet scorojit. Acesta avea un model floral vechi și de proastă
calitate. Ea nu-l văzu pe Russ. Nu la început. Își ținea coatele pe pervazul
ferestrei, bărbia sprijinită în palmă și privea, șocată, cum îl luau pe fratele
ei.
Inés își ridică privirea când îl auzi pe Russ. Avea fața rotundă, unsă și
cu pete roșii din cauza panicii. Russ își dădu seama că-l recunoscuse
după privirea ei: el era bărbatul din parc. Márquez. Memoria inimii elimină
răul și amplifică binele.
De-abia mai târziu, după ce Inés își terminase de scris declarația – nu
știa nimic despre drogurile din acea casă, unde locuise doar câteva
săptămâni, pentru că tocmai venise să-și viziteze fratele, cu un card valid
de trecere a graniței și o viză de turist B-2-, după ce asistentul social îi
dăduse un tricou nou (unul negru, de la benzinărie, cu steagul statului
Colorado inscripționat lângă un vultur american mândru, deoarece valiza
lui Inés era examinată ca probă), după ce Russ o dusese la secție, fiind
doar ei doi în mașină, ea îi vorbi.
— Nu știam că polițiștii pot fi drăguți, îi spuse Inés în timp ce privea
Broomsville trecând pe lângă ea în fragmente verzi încețoșate de verde
văratic.

VP - 74
 — De obicei nu sunt, dar nu contează; ți-e sete? replică Russ.
Cumpără două doze de Coca-Cola de la un magazin 7-Eleven. Când
Inés își despleti părul sub becurile cu lumină puternică ale secției de
poliție și-și întinse buclele care miroseau a fum de țigară – atunci arătă
frumoasă. Ca fata pe care o întâlnise în parc, luminată de soare și care
flirta un pic. La plecarea din secție, sorbiră din dozele de Coca-Cola în
mașina în care era o căldură sufocantă, iar Russ se hotărî: avea s-o invite
la el acasă. Nu trebuia să se întoarcă în casa aceea acoperită cu
murdărie.
— Nu e nicio vrăjeală, îi promise el.
Vrăjeală. Inés avea să-l tachineze mereu din cauza asta.
Russ pusese pagina din Dragostea în vremea holerei pe ușa frigiderului,
fixând-o cu un magnet care era și deschizător de sticle de bere, un
suvenir din vacanța surorii lui în orașul Key West. În acea noapte, băură
whisky din căni la masa din bucătărie, iar Inés dormi pe canapeaua lui
Russ, care nu fusese niciodată curățată într-un mod profesional, însă era
destul de confortabilă.
*
Când Russ le spuse băieților de la poliție că Inés stătea la el – nu le
menționase nimic de canapea – ei bătură încet din palme și fluierară.
Russ îi asigură că Ivan fusese constrâns, plătit pentru sarcini mărunte,
prins la locul nepotrivit și în momentul nepotrivit. Detectivul Williams îl
bătu ușor pe spate, sarcastic, dar mândru.
— În sfârșit, ai făcut-o. În sfârșit, ți-ai găsit și tu o fată. Ia-o pe-asta de
nevastă, repede.
În primele luni, Russ găti pentru Inés în fiecare seară. Ei îi plăcea foarte
mult covorul vechi. Găteau biftec cu varză de Bruxelles sau somon cu
cartofi, iar Russ cumpăra sticle de Merlot cu paisprezece dolari bucata.
Sorbeau vinul din pahare noi și lucioase, stând pe canapea, și vorbeau.
Inés era foarte drăguță când vorbea, avea un accent vioi care zăbovea pe
litera E. Engleza ei era aproape perfectă, chiar dacă uita adesea de
cuvântul „the” sau adăuga forma de plural la cuvinte când nu trebuia.
— Poți să-mi dai puii, te rog?
Era din Guadalajara, un oraș foarte mare, capitala statului Jalisco, din
Mexic, cu catedrale gotice cu turnuri gri și subțiri care se înălțau spre cer.

VP - 75
 — Mai mult de un milion de oameni, îi preciza ea.
Înainte de a veni în Statele Unite, Inés locuia cu familia în Zapopan, o
suburbie a orașului, și stăteau toți șase în apartamentul de deasupra
cabinetului de stomatologie al tatălui ei. Gătea împreună cu surorile ei în
fiecare seară. Pozole – o tocană cu hominy, porumb uscat rehidratat, și
carne de porc. Inés studiase la Universidad Autónoma de Guadalajara și
preda limba engleză la un liceu când mama ei o convinse să-l urmeze pe
Ivan în Statele Unite, pentru că unul dintre clienții tatălui ei – un pacient
care suferise câteva operații de scoatere a rădăcinilor unor măsele –
lucra la consulat. În cele din urmă, trebuiau să vină și surorile ei. Russ n-o
întrebă niciodată ce studiase. Cum ajunsese în State. De ce îi era dor.
Odată, Russ o găsi pe Inés pe podeaua bucătăriei, acoperită cu drojdie
pentru aluat, plângând după fratele ei. O luă în brațe și o cără până în pat.
Era moale, dar nu pentru că o consolase Russ. Era, pur și simplu,
extenuată, iar Russ era acolo. Cu toate astea, o ținu în brațe. Inés adormi,
iar Russ îi mângâie carnea moale a lobului urechii, rulând bucățica de
carne pufoasă ca piersica pe suprafața degetului său mare.
În unele nopți, când se îmbătau, Inés îl întreba într-un mod prea familiar
despre Ivan, care se obișnuia încet cu viața din închisoare.
— Poți să faci ceva pentru el?
Și Russ se întreba dacă Inés stătea pentru el – deși râdeau des și
vorbeau frumos unul cu celălalt –, sau pentru fratele ei.
— Da, îi răspundea el. O să stau cu ochii pe Ivan. O să mă asigur că nu-l
trimit înapoi acasă.
În câteva luni, ar fi expirat viza de turist a lui Inés. Russ știa că ea nu s-
ar fi întors în Guadalajara, nu atât timp cât Ivan era închis într-o celulă
rece din ciment.
În ciuda acestor lucruri, se înțelegeau bine.
În acele nopți în care beau vin Merlot, Inés adormea în poala lui, iar el îi
mângâia părul așa cum văzuse că făceau oamenii. Era atât de moale. Își
cumpărase un șampon nou. Nu mai mirosea a fum de țigară, ci a
eucalipt.
*
Plecară în San Diego, pentru că, după Mexic, cel mai bun loc li se părea
a fi California. Inés se rezemă de geamul de pe partea pasagerului și

VP - 76
fredona melodiile de la radio, în timp ce Russ reduse volumul la aerul
condiționat. Merseră cu mașina șaisprezece ore într-o singură zi, oprindu-
se de patru ori pentru fast-food și toaletă. Inés asculta cu atenție
reclamele de la radio, întrebându-l pe Russ despre cuvintele pe care nu le
cunoștea. „Lichidare? Neopren? Indigestie?”
Se cazară la hotelul Marriott Rewards. Inés cumpără un costum de
baie dintr-o singură piesă, fiindcă nu voia să poarte bikini. Băură
cocktailuri Daiquiri lângă piscina hotelului, iar Inés își lăsă capul pe spate.
Soarele îi ardea obrajii.
Merseră la muzee de artă, în parcuri publice, la restaurante de trei
stele. La un târg stradal, Inés îl convinse pe Russ să încerce mango cu
condiment Tajin, iar Russ tuși până se îndoi de spate. Ea se strâmbă de
râs. Într-o seară, încercă să-l învețe pașii de salsa într-un club de noapte
aglomerat, cu băuturi foarte scumpe și bărbați musculoși, bronzați și
transpirați. Russ o călcă pe picioare, dar pe Inés n-o deranjă asta. Se
învârti într-o fustă roșie, își scutură șoldurile în fața lui, iar Russ se simți
dorit. Tânăr și dorit. După ora de închidere, se îndreptară poticnindu-se
spre casă, Russ fără cămașă din cauza transpirației, iar Inés făcându-și
vânt cu o mână în timp ce-și ținea părul în sus cu alta.
Făcură un duș după ce sosiră și, înfășurată într-un halat alb și curat de
la hotel, Inés îl trase pe Russ peste ea.
— Povestește-mi despre oamenii pe care i-ai iubit, îi ceru ea.
— N-am mai iubit pe nimeni până acum, îi mărturisi Russ și, pe
moment, fu sigur că ăsta era adevărul.
*
Se întoarseră în Broomsville, unde aerul era uscat și aproape
inexistent, ca și cum ar fi fost aspirat. În acea noapte, spălară multe rufe,
iar Inés nu dormi pe canapea. Urcă tiptil pe scări, cu mâna ei mică
strânsă în cea a lui Russ.
Cearșafurile lui Russ erau vechi de aproape zece ani. Nu-și dădu
seama de asta până când nu se trezi în ea, Inés stând pe burtă, cu fața
îngropată în pernă.
— Poți să respiri? o întrebă Russ.
— Da, răspunse ea, înăbușit.

VP - 77
 Russ îi apăsă toracele cu o mână, căutând să simtă dacă primea
oxigen. După aceea, șterse cearșafurile cu niște șervețele Kleenex și o
întrebă:
— Vrei să te căsătorești cu mine?
California era între ei, ca un vis sau ca un fruct. Moale și copt. Inés se
rostogoli pe spate. Privi tavanul, cu părul ei negru întins pe perna șifonată
ca și cum ar fi stat sub apă.
— Da, răspunse ea. Bine.
*
„Un bărbat trebuie să se țină întotdeauna de cuvânt, obișnuia să spună
tatăl lui Russ. Cuvântul tău e demnitatea ta”.
Așa că, atunci când detectivul Williams îl trage pe Russ la o parte după
scurta ședință pentru a-l întreba despre cumnatul lui – Ivan Santos, fost
pușcăriaș și erou al cartierului –, Russ își arătă cea mai curajoasă față.
— Știu că face parte din familie, zice detectivul Williams, deci, dacă
întreabă cineva, ești într-o perioadă de probă. Însă avem nevoie de toate
forțele. Și, între noi fie vorba, putea s-o facă Ivan?
— Cred că da, îi răspunde el detectivului Williams, cu un aer sinistru și
nobil. Am convingerea că Ivan ar fi putut s-o ucidă pe fata asta.
În timp ce Russ spunea asta, vocea tatălui său îi sună tare în urechi,
confirmându-i curajul acestei proclamații îndoielnice – dacă un cuvânt
dat înseamnă demnitate, atunci Russ e un erou. Pe lângă asta, nu-i
promisese lui Inés altceva în afară de a fi soțul ei și de a-i fi alături la bine
și la greu, fie că erau bolnavi sau sănătoși. Russ știe că, dacă se va
ajunge la așa ceva – dacă va trebui să aleagă pe cine să protejeze –, nu
va fi Ivan cel ales.
— O să ai grijă de băiatul meu? îl întrebase Lee Whitley în ziua în care
plecase pentru totdeauna.
— OK, îi răspunsese Russ.
Atât de simplu. OK.
Acesta era cuvântul lui Russ. N-avea de ales decât să se țină de el.

VP - 78
Cameron

Când Beth DeCasio afirmase despre Cameron că era genul de copil

care ar aduce o armă la școală, îl trimiseră la asistenta socială a școlii.
— Numele meu e Janine, îi spuse ea, cu o privire neutră. O să-ți pun
câteva întrebări simple, bine?
— Bine.
— Te-ai gândit vreodată să-ți faci rău?
Când Cameron auzise prima dată despre Andrea Yates, fugise în baie.
Suprafața ceramică a căzii era alunecoasă. Cameron se lăsă în jos cu
grijă, ținându-se cu mâinile de amândouă marginile. Își rezemă spatele de
robinetul din metal, ca o persoană care se culca în pat după o zi grea de
umblat pe străzi zgomotoase și pline de noroi.
Se scufundă până când simți apa în urechi ridicându-se și un val care
înainta încet spre creier. Își lăsă capul pe spate. Părul i se întinse în jur cu
mișcări lente. Se gândi că ar fi putut să danseze. Sub apă, ar fi arătat
bine. Se scufundă mai mult, până când singurele părți ale corpului expuse
la oxigen fură ochii și nasul, pe care le simți foarte aproape de crăpăturile
din tavan ca niște pânze de păianjen.
Auzi un zumzet plăcut, un sunet presurizat care nu era incomod. Își
deschise ochii. Crăpăturile din tavan ca niște pânze de păianjen
dispăruseră. La fel și perdeaua pătată de la duș, și oglinda, ba chiar și
periuța lui de dinți cu perii întăriți de lângă chiuvetă. Valul de apă îl
asurzea. Își închise ochii din nou, bucurându-se de acea serenitate.
Chibzui că n-ar fi foarte rău să moară așa – conștient de ce era în
interiorul lui.
— Te-ai gândit vreodată să-ți faci rău?
— Nu, îi răspunsese Cameron lui Janine.
Ea mâzgăli ceva în caietul ei cu spiră.
*
— Arată frumos.
Domnul O. stătea aplecat deasupra umărului lui Cameron, studiind
portretul neterminat. Ochiul stâng al leului arăta mult mai bine. Cameron
terminase genele și aveau aceeași textură ca mustățile. Leul era proiectul

VP - 79
de portret al lui Cameron pentru clasa de artă. Credea că leii erau atât
intimidanți, cât și grațioși, și că asta era o combinație puțin apreciată.
— Încearcă să faci mai multe umbre în jurul ochiului, îl sfătui domnul O.
Vezi zona aceea amestecată? Tonurile tale închise trebuie să fie și mai
sumbre.
Cameron credea că tonurile lui întunecate erau destul de tenebroase.
— Haide cu mine, îi spuse domnul O. Ia-ți lucrurile.
În timp ce-și urmă profesorul de desen pe lângă tăietorul industrial de
hârtie, cu ghiozdanul-rucsac aruncat pe umăr, cu leul și cărbunii în mână,
copiii din clasă se agitară și murmurară.
— Ăsta e băiatul acela?
— Da, el. E sinistru, nu-i așa?
— Nemernic bolnav la cap.
Biroul domnului O. era o fostă cămară pentru provizii pe care el o
acoperise cu desenele elevilor și o mobilase cu un scăunel și un șevalet.
Un singur bec atârna din tavan. Bucăți de gumă de șters roz erau
împrăștiate pe podeaua din linoleum pătată cu stropi de vopsea acrilică
pe întreaga suprafață. Bănui că domnul O. își petrecea nopți întregi acolo,
lucrând la propriile proiecte. Îl văzuse pictând odată, proptit de zid. Doi
ochi albaștri triști pe o piele din bumbac.
— Îmi fac griji pentru tine.
— Sunt bine.
— Cam, mi-au ajuns la urechi bârfele. Copiii pot fi foarte răi.
Se auzi cum ceva se sparse după ușă. Colegii lui tocmai terminaseră
ora de ceramică și începură să țipe.
— Ți-e dor de ea? îl întrebă domnul O.
Odată, domnul O. îi zise să încerce fotografia. Nu-i explicase de ce, dar
Cameron înțelese: fotografia însemna prinderea momentelor pe care alți
oameni le ratau.
Fotografia nu fusese niciodată potrivită pentru Lucinda. Ea nu putea fi
redusă la o secundă. Desenul era diferit – liniile erau intenționate și se
întindeau în felul în care o făcea ea, de la lumină la întuneric, de la greu la
ușor, până la pătat și tot ce exista între acestea. Credea că asemenea
lucruri o descriau pe Lucinda într-un fel mult mai natural decât un
instantaneu.

VP - 80
 — Da, răspunse Cameron.
Domnul O. îl bătu ușor pe umăr, ezită, apoi deschise puțin ușa
metalică.
— Poți lucra aici astăzi, îi zise domnul O. și ridurile din jurul colțurilor
ochilor lui arătară multă bunătate.
*
Domnul O. se îndrăgostise de mama lui Cameron anul trecut, când
începuseră o grupă de pictură.
— De obicei, nu permit asta până în clasa a XI-a, îi spusese domnul O.
însă acum fac o excepție.
— Ce fel de pictură?
— Realistă. Cu vopsele acrilice.
Când domnul O. făcu anunțul în clasă, toată lumea mârâi, chiar și
fetele populare care-i zâmbeau tot timpul domnului O., clipind rapid, și-și
trimiteau bilețele despre el.
— Calmați-vă, îi atenționă domnul O. Vom lucra împreună. Am primit
comandă să termin un tablou pentru o galerie din Denver. Putem învăța
unii de la alții.
Cameron se hotărî să picteze o rândunea, cu gâtul roșu și corpul de
culoare albastră. Găsi o imagine pe internet, o printă și o desenă pe
pânză. Pasărea era cocoțată pe o creangă singuratică.
În următoarea săptămână, domnul O. veni acasă la Cameron, la un
ceai. El și mama lui Cameron se întâlniseră la ședințele cu părinții.
— Dumneavoastră sunteți responsabilă pentru băiatul acesta talentat?
întrebase domnul O. cu mâinile pătate de vopsea băgate în buzunarele
pantalonilor din catifea.
Mama lui și domnul O. stătură pe canapeaua veche, bând ceaiul de
ghimbir preferat al mamei. Cameron făcu o plimbare, hoinărind fără rost
la poalele munților. Se gândi să urce până la Vârful Pine Ridge, dar nu era
genul acela de noapte, chiar dacă se simțea îngrozitor de trist. Era o
melancolie specială, genul de tristețe pe care-l simți când pierzi pe cineva
și trebuie să-l privești știind că nu-i poți opri plecarea.
Când se întoarse, casa mirosea a acetonă și terebentină. Mama cânta
în timp ce spăla vasele.
După câteva zile, domnul O. își prezentă tabloul în clasă.

VP - 81
 — Se numește Cală albă comună, explică el, proptind tabloul de tabla
albă.
Domnul O. pictase planta erbacee decorativă de origine tropicală cu
nuanțe delicate de galben, iar petalele ei cu o tentă de roșu îmbujorat.
Interiorul florii Evei, cum mai e denumită cala, era pictat cu o pensulă mai
mică, în tușe discrete la care trebuia să te concentrezi bine ca să le
observi. Antera și ovarele se iveau din spatele petalelor și domnul O.
lăsase puncte goale în toate locurile potrivite – floarea avea găuri, însă
erau făcute cu intenție. Erau spații care n-aveau nevoie de acoperire, părți
goale care o făceau să pară întreagă. Planta i se păru cunoscută lui
Cameron, ca un cântec auzit în copilărie, dar ale cărui versuri nu și le mai
amintea.
Domnul O. o studiase pe mama lui. Îi înțelesese felul de a fi, reacțiile,
trăsăturile care ieșeau în evidență – memorase chiar sunetul râsului ei de
una singură, târziu în noapte, în fața televizorului –, și transformase acele
lucruri în culori și tușe și le așezase în forma unei cale.
Cameron ghici că domnul O. era de aceeași vârstă cu mama lui, însă
arăta cu zece ani mai tânăr. Avea o constituție suplă, zveltă, părul negru,
cu fire cărunte care se ridicau în jurul urechilor și genul de riduri pe care
oamenii le făceau la treizeci de ani. Și fuma țigări rezemat de gardul din
spate al școlii în fiecare zi la ora trei.
Părinții domnului O. emigraseră din Japonia când el avea doar cinci
ani. Învățase singur engleza uitându-se la serialele de comedie. Avusese
o soție, dar ea se mutase la New York pentru a deveni designer de obiecte
din ceramică. Le povestise asta lui Cameron și mamei lui într-un fel foarte
relaxat, la brutărie, după expoziția de artă din iarnă, în timp ce mâncau
prăjitură cu brânză.
— Oamenii se schimbă, spuse el, și asta fu totul.
Uneori, noaptea, după ce pleca domnul O., mama lui Cameron stătea
pe treptele verandei, cu corpul îndoit, strângându-se singură în brațe și
meditând, un fel de existențialism al ei în care lumea i se părea
întunecată. Cameron voia să-i povestească domnului O. despre pierdere
– despre sunetul șuierător pe care aceasta îl scotea, ca aerul care ieșea
dintr-o anvelopă, despre cum acel sunet putea dura la nesfârșit dacă-l
lăsai… însă poate că domnul O. deja știa lucrurile astea.

VP - 82
 *
Cameron încercă să lucreze la proiectul lui artistic, umplând spațiile
dintre tușele de cărbune, dar era joi. Lucinda avea balet în fiecare joi. O
urmărise odată și o privise din restaurantul chinezesc de vizavi în timp ce
ea executa mișcări de plié5 și jeté într-un costum mulat de culoare
neagră. Părul îi era prins într-un coc. Chiar dacă nu putea să le vadă de la
o distanță atât de mare, era sigur că șuvițele din față se încrețeau rebele
pe fruntea Lucindei.
Își lăsă creionul din cărbune lângă șevalet și-și șterse mâinile de blugi.
Degetele lui lăsară urme de cărbune pe pânza din doc. În general, mâinile
lui erau sigure, niște mâini de artist: simțeau cum se mișcau lucrurile și
reproduceau cu încredere acea mișcare. Mâinile erau partea preferată a
lui din propriul corp, fiindcă vorbeau în toate felurile în care gura lui nu
putea.
În acel moment tremurau când le băgă în ghiozdanul-rucsac.
Chiar dacă știuse că domnul O. se purta frumos cu el, probabil doar
pentru că era îndrăgostit de mama lui, avusese multă încredere în
dezinvoltura din ochii domnului O. și în felul în care dădea instrucțiuni în
clasă:
— Trebuie să înțelegeți resorturile emoționale ale muncii voastre dacă
vreți rezultate adevărate.
Din acest motiv și deoarece nu știa ce altceva să mai facă, băiatul
căută în fundul ghiozdanului-rucsac și scoase jurnalul violet al Lucindei.
Domnul O. văzuse desenele lui Cameron care o înfățișau pe fată.
Băiatul le adusese în acel septembrie în care domnul O. hotărâse cine
avea să facă parte din clasa avansată de desen de portrete.
— Ai un ochi bun pentru realism, îi spuse domnul O. N-am mai văzut un
elev de clasa a noua cu abilitățile tale. Uau, Cam, portretele tale sunt
foarte naturale și clare! Splendide!
Cameron reprodusese exact fața ei, desenându-i liniile exterioare și
frecându-le cu degetul pentru a-i oferi o vitalitate și o textură pe care
domnul O. nu era sigur că ea le avea în realitate. Băiatul îl respectă pentru
sinceritatea lui.
5 În balet, îndoiri ale genunchilor, procedeu care încălzește picioarele și gleznele, îmbunătățind
astfel elasticitatea. Exercițiile plié susțin dansatorul în întoarceri, pășire pe vârfuri și sărituri în
aterizare. (n. red.).
VP - 83
 Când sună clopoțelul, el înveli jurnalul Lucindei în bluza de trening,
verde și supradimensionată, și lăsă pachetul pe scăunel, lângă leul cu
ochii pe jumătate desenați – ca o scuză pentru domnul O., cu semnătura
în partea de jos.
*
Tocmai ieșea poticnindu-se din clasa de artă și respira greu când
Ronnie îl apucă de umăr. Îl întoarse pe Cameron cu forța. Ronnie avea
sport în sala de lupte libere, în timp ce Cameron se ducea la ora de desen
și mirosea a șosete murdare.
— Frate, îi spuse Ronnie. Care-i problema ta?
Apoi aruncă o privire tăioasă pe lângă Cameron, în direcția biroului
domnului O. Era curios.
— Ce se-ntâmplă cu tine? îl iscodi Ronnie. Pe bune. Oamenii tot
vorbesc. Mă întreabă ce-ai făcut, dacă ai fost cu adevărat obsedat de
Lucinda. Ești un fel de pervers sau ceva de genul ăsta?
Mai mulți copii se împingeau cu ghiozdanele-rucsac și pantofii le
scârțâiau. Cameron încercă să se descurce – „inspiră, doi, trei, expiră, doi,
trei” –, dar Ronnie își strânse bretelele ghiozdanului-rucsac și un pix îi
căzu cu zgomot pe podea. Nu se mișcă pentru a-l ridica, doar își trecu
mâna înroșită pe fruntea asudată.
— Bine, conchise Ronnie și se strecură pe lângă Cameron împingându-l
și lovindu-i umărul. N-ai decât să taci. Când o să mă întrebe oamenii, o să
le răspund că da, de fapt, ești un nemernic ciudat.
După încă o privire suspicioasă îndreptată spre biroul domnului O.,
Ronnie dispăru în mulțimea de priviri urâte. Cameron ridică pixul care-i
căzuse lui Ronnie. Era un Bic, fără capac. Picura din vârf, unde cerneala
curgea ca sângele pe metal. Îl va păstra în Colecția de Pixuri, într-o cutie
veche de pantofi de pe dulap, unde mai avea două pixuri Bic care-i
aparțineau lui Ronnie Weinberg.
Când se simțea copleșit de gânduri negre, alinia pixurile în ordinea
cronologică a achiziției lor și-și imagina cum arătau anumite mâini
ținându-le. Era ca și cum ar fi fost custodele unui muzeu al lucrurilor pe
care le știa despre alți oameni, iar pixurile Bic și cele cu gel îl făceau să
simtă că oamenii aceia și mâinile lor erau alături de el.
*

VP - 84
 Vara trecută, Ronnie și Cameron merseseră în parc. Afară cădea o
ploaie măruntă și deasă și cu picături atât de mici, că nu puteai să le
prinzi cu palma deschisă. Ronnie ținea un pix Bic în buzunar (alb, ronțăit
la un capăt). Îl învârtea într-un mod obsesiv în timp ce mergeau. Purta
pantaloni scurți cu carouri care-i atârnau pe șolduri. Câteva fire sârmoase
de păr negru se răsuceau chiar deasupra nasturelui – Ronnie nu purta
niciodată chiloți.
— Mama e așa de enervantă în ultimul timp, spuse Ronnie. Menopauza
sau ceva de genul ăsta. Îmi vine să mă sinucid din cauza prostiilor
femeiești. Îți dai seama? Să sângerezi în fiecare lună pe gaura din care te
piși?
Cameron nu credea că femeile sângerau din gaura din care urinau.
Mama lui îi explicase odată, însă era periculos să discute cu Ronnie
despre anatomia feminină, pentru că lui Weinberg chiar nu-i păsa de ce
spunea sau nu spunea Cameron.
Se așezară pe leagăne, deschizând doze de băuturi răcoritoare
Mountain Dew cu pocnete, bule și sâsâituri de abur rece. Ronnie își
scoase telefonul mobil, mijindu-și ochii în timp ce scrise un mesaj. El
avea propriul lui telefon mobil, era unul dintre primii copii din școală care
fusese atât de norocos. Aparatul era un Razr verde, cu clapetă, lucios și
sofisticat. Lui Cameron nu-i plăcea să fie în preajma oamenilor care
scriau mesaje fără propria lui bucată din plastic care să-l apere ca un
scut.
— Deja avem un telefon acasă, îi zisese mama. Nu ne trebuie nimic de
lux.
În cele din urmă, îi cumpără un telefon mobil pentru urgențe, dar
bateria nu era niciodată încărcată.
— Locul ăsta de joacă este de-a dreptul mizerabil, fu de părere Ronnie,
punându-și telefonul înapoi în buzunar. Îți mai amintești când eram copii
și trebuia să ne jucăm în gunoiul ăsta? Arată atât de trist. Of, Doamne, aș
putea să mă obișnuiesc din nou cu un pui de somn programat și niște ore
de lucru manual.
Cameron râse fals. Se uită la munți. Se vedeau la marginea orașului ca
niște umbre insistente stând de veghe. Probabil munților li se păreau

VP - 85
amuzante familiile din casele bej aliniate pe stradă ca niște soldați în
repaus. Munții îl făceau pe Cameron să se simtă foarte mic.
— Și Beth DeCasio! La ora de desen, îți mai amintești? Picta cu
acuarele caii ăia care arătau ca dracu’. Jur pe Dumnezeu, dacă aș pune
mâna pe vreunul dintre desenele alea azi, l-aș venera ca pe dracu’. Beth s-
a făcut foarte sexy vara asta, nu-i așa?
— Cred că da.
— Țâțele ei arată ca niște baloane cu apă. Poți să le spargi.
Ronnie își mușcase unghiile până își făcuse zece umflături rotunde,
roșii la margini și maronii pe dedesubt. Le folosea ca să se scarpine pe
scalpul plin de mătreață.
— Cum ai regula-o? întrebă Ronnie.
— Ce vrei să spui?
Cameron nu se gândise niciodată la cum ar fi să facă sex cu Beth
DeCasio. Nu pentru că ea n-ar fi fost drăguță. Beth DeCasio era foarte
drăguță, cu părul negru și lucios, cu maiourile strâmte și cu felul în care
umbla în fuste mini.
— Știi tu. Pe la spate? Sălbatic? Pasional? Senzual?
Anul trecut, mama lui Cameron îi găsise revista porno în sertarul de
sus al dulapului. Era un număr vechi de trei ani al publicației Playboy pe
care Ronnie o furase de la tatăl lui. La mijlocul revistei era Rayna Rae, cu
picioarele desfăcute. Petrecuse ore întregi minunându-se de rozul dintre
picioarele ei, atât de alunecos și asemănător cauciucului, pe care ar fi
vrut să-l atingă doar ca să vadă cum l-ar simți.
Cameron se întorsese de la școală și văzu revista, deschisă, pe măsuța
de cafea, și acoperită cu bilețele pe care erau scrise fragmentele cu care
mama nu era de acord. „Nu te poți aștepta ca femeile să arate așa. Vezi
forma asta? Ea a plătit mii de dolari pentru sânii ăștia”. Avuseseră o
discuție lungă despre schimbarea corpurilor și obiectivizarea femeilor,
însă Cameron nu-și putea aminti restul conversației. Nu o privise pe
mama lui nici măcar o dată în timpul discuției, întrucât fusese cel mai
rușinos, mizerabil și jenant moment din viața lui. Când se încheiase
discuția, mama nu-l îmbrățișase și nu-l sărutase pe frunte. Făcuse un pas
spre el, ezitase și se întorsese, murmurând ceva despre cina care era

VP - 86
gata în douăzeci de minute, pentru a ascunde faptul că ea și Cameron nu
mai erau la fel.
Ea era femeie. El era aproape bărbat. Întotdeauna ar fi existat această
diferență între ei. Ea putea să-i țină câte predici voia – despre sâni falși și
despre iubirea blândă și diferită dintre oameni dar –, lăsând acestea la o
parte, niciunul din ei n-avea vreun control asupra tipului de bărbat care
urma să ajungă Cameron.
El tocmai văzuse un film porno pe internet pentru prima dată și-i venise
să plângă. Acele femei erau lucioase – și corpurile lor elastice trosneau.
Le privea fascinat, în grabă și simțind furnicături în tot corpul. Știa că nu
era vorba de dragoste, pentru că dragostea nu trebuia să rănească pe
nimeni, însă i se părea că avea o legătură cu ea. Creștea ca dragostea, se
umfla la fel. Era sexul. Misterul misterelor. Cea mai mare suferință.
— Pe la spate, îi răspunse Cameron.
— Mama citește Cosmo, adăugă Ronnie. Sunt niște chestii foarte
perverse acolo. Vreau să spun, trebuie să le vezi; o s-o aduc mâine la
școală. E un articol în care scrie cum ar trebui să îngheți fructele și să
atingi corpul unei fete cu ele – adică, îți poți imagina, o banană
înghețată…
Era un stejar în partea dreaptă a gardului care separa locul de joacă de
curtea familiei Thornton. Chiar și de la distanță, din leagăn, Cameron
vedea cum scoarța lui se curba într-un anumit fel pe care dorea să-l țină
minte, îngropându-și rădăcinile în pământ și șerpuind ca niște vertebre ce
urcau spre baza gâtului. Stejarul părea vechi de sute de ani și nepotrivit în
locul de joacă prevăzut cu un gard din metal vopsit, și parcă râdea și-și
bătea joc de el, parcă striga și-l ruga, atingându-l în zone în care nu mai
fusese atins până atunci.
— Haide să fim serioși, îi zise Ronnie. Beth nu s-ar regula cu niciunul
din noi, nu-i așa?
Vântul umed împinse crengile în stânga, suflând frunze umede și verzi
pe peluza familiei Thornton.
Ronnie mușcă de capătul pixului Bic și cerneala îi curse ca un sânge
albastru pe bărbie.

VP - 87
Jade

— Ai întârziat, spune mătușa Nellie.

— Îmi pare rău. Nu par prea convingătoare.
— Ai auzit de fata aceea?
Mătușa Nellie stă în spatele biroului de recepționeră cu mâinile în
șolduri. Postul ei etern. Jur, mătușa Nellie va muri în spatele acelui birou
într-o zi, cu o grămadă de bomboane de mentă vârâte în buzunarul de la
uniformă.
— De cine?
— De fata moartă.
— Da, bineînțeles că am auzit. Toată lumea vorbește despre ea.
— Crezi că el a făcut-o? Băiatul ăla, vecinul ei?
— Nu, nu cred că el a făcut-o.
— Ei bine, ești una dintre puținele persoane care gândesc așa. Oricum,
ai întârziat și oaspetele din camera 208 așteaptă să fie cazat. Ocupă-te
de asta.
După ce fac curățenie în camera 208 (unde cineva a răsturnat o tavă
cu bomboane M&M pe covor), iau o pauză în spatele tomberoanelor de
lângă bucătărie.
Melissa, responsabila cu curățenia, lasă doar fumătorii să ia pauze. Mi
se pare ceva înapoiat, dar am un pachet de Virginia Slims pentru acest
scop. L-am uitat acasă astăzi. Mă învârt prin bucătărie și-i fac semn că
vreau să fumez: Melissa poartă un fileu pentru păr în timp ce scoate din
frigider croasantele cumpărate, pregătindu-le pentru micul dejun complet,
adică ușor, bazat pe bucătăria mediteraneeană. Încuviințează din cap.
Uneori, mă însoțește afară și aprind o țigară doar de formă, însă
întotdeauna ajung să tușesc până nu mai pot. Ultima dată, era să vomit în
tomberonul putrezit după ce Melissa a plecat chemată în urma unui
telefon primit pentru o servire în cameră.
Am ascuns o doză de Coca-Cola în buzunarul de la șorț ca să mă ajute
să rezist în ultimele două ore ale schimbului. Seara asta e deosebit de
tristă. Mașinile trec grăbite și zgomotoase pe autostrada din fața
hotelului; vântul cu miros de gunoi bate deasupra mea. Când am ieșit

VP - 88
afară, soarele încă strălucea chihlimbariu peste coline. Acum de-abia
dacă-l mai văd. Deschid doza de Coca-Cola și mă reazem de zid.
După ce beau jumătate de conținut, observ că am companie.
Querida stă la un metru de mine, sclipind în lumina care răzbate din
bucătărie printr-o ușă deschisă. Îmi dreg glasul, anunțându-mi prezența
printre umbre.
— Ah, spune ea. M-ai speriat.
— Îmi p-pare rău, mă bâlbâi eu.
Blugii Drăguței îi acoperă gambele într-o formă evazată și demodată.
Burta îi iese un pic în afară pe sub bluza de trening cu fermoar. Are,
probabil, un accent spaniol – n-am mai auzit-o vorbind până acum.
— E în ordine dacă fumez aici? întreabă ea chiar dacă deja își scutură
bricheta.
Își aruncă o buclă încâlcită din părul negru și lung peste umăr și
inhalează, lăsându-și umerii în jos în timp ce fumul îi umple plămânii.
— Vrei una? mă iscodește ea, întinzându-mi pachetul.
— Nu, mersi, îi răspund eu și iau o gură de Coca răsuflată.
*
CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

EXTERIORUL HOTELULUI – NOAPTEA

Celly stă lângă tomberoanele din spatele clădirii și autostrada

e doar la câțiva pași. Mașinile trec grăbite, făcând un zgomot
ca marea. Celly trage din țigară și expiră fumul calmă. FEMEIA
(28 de ani, frumoasă) stă lângă ea.

CELLY
— Poți să-mi spui cum e?

FEMEIA
— Poftim?

VP - 89
 Celly suflă o dâră subțire de fum mai departe de femeie, apoi
se întoarce cu fața la ea.

CELLY
— Să fii iubită așa. Cum e. Nici nu pot să-mi imaginez.
*
— Poftim?
— Ce?
— Ai spus ceva?
Querida expiră mult fum din colțul strâns al gurii.
— Nu, eu…
— Ai întrebat cum e.
— Oh! Vreau să spun, cum e să fii iubită așa? Cum te iubește tipul de
sus?
Nu-mi vine să cred că i-am pus o întrebare atât de idioată acestei
femei drăguțe, în blugi simpli și învăluită într-o aură cețoasă. Dorință.
Querida trage încă un fum; îmi doresc să fi acceptat o țigară. Mă simt ca
un copil, învârtind ultimul strop de Coca-Cola răsuflată în doză.
— Uau! exclamă ea, râzând. Ce întrebare!
— Îmi pare rău. Nu voiam să…
— Nu, e în ordine. Să fiu sinceră, nu m-am gândit prea mult la asta. O
să-ți zic mai târziu, bine?
Își aruncă țigara pe trotuarul murdar și o strivește cu tocul pantofului.
Își strânge bluza de trening și se retrage înapoi în lumea ei sclipitoare și
emoționantă.
*
— Ce mi-ai adus azi? întreabă Howie.
Poartă o căciulă ruptă cu cozoroc și o bluză de trening Ann Arbor pe
care a găsit-o anul trecut, în ianuarie. Se reazemă de căruciorul lui de
cumpărături, legănându-și un picior gol. Prima dată când am văzut
picioarele lui Howie, era să vomit – erau crăpate. Și atât de negre din
cauza jegului, încât de-abia îi puteai distinge degetele.
— Îmi pare rău, îi răspund eu lui Howie. Puține resturi.
Îi înmânez o bucată de brânză Cheddar, genul acela ieftin care se vinde
la pachet. Practic, e un plastic, sortimentul de brânză a cărui lipsă n-o s-o
simtă patronii de la Hilton Ranch. Howie cunoaște bine conținutul pierdut
VP - 90
din spatele frigiderului mobil al hotelului Hilton Ranch: jumătatea de tub
de măsline pe care i-am adus-o joia trecută și croasantele pentru micul
dejun încă înghețate din joia de dinainte.
Își trage obrazul lateral cu un deget umflat, folosindu-și dinții molari
pentru a mușca bucata de brânză. Parcă rânjește. Saliva i se scurge din
colțul gurii în barba sârmoasă.
— De ce mănânci așa?
— Nu mă doare așa de tare. N-ai cum să înțelegi. Aș mânca un an
întreg din toți banii pe care bunica ta i-a dat pentru dinții tăi, micuță Celly.
Howie crede că numele meu e Celeste – îmi spune Celly. Sunt o orfană
care locuiește cu bunica ei bolnavă pe dealuri (părinții mei au murit într-
un accident tragic de mașină). Am nouăsprezece ani și sunt logodită cu
iubirea vieții mele. Îmi justific poveștile cu anghinare la conservă – de
parcă, dacă-i dăruiesc ceva, am voie să mint.
— Vino să stai jos.
— Nu, mulțumesc, mi-e bine așa.
Am stat odată pe pătura lui Howie, iarna trecută. După câteva minute,
și-a băgat un deget strâmb și aspru pe sub geaca mea de schi și pe sub
betelia blugilor.
— Ai auzit de fata aia?
— Da.
— A fost o fată drăguță. I-am văzut poza în ziar. Au venit să-mi ia o
declarație, dar nu știu nimic despre ea. A fost o fată drăguță; le-am zis că
a fost o fată drăguță. Însă să știi, Celly, fetița mea dragă, Celly, că ea nu
era nimic pe lângă tine.
Privirea lui Howie se plimbă de la gâtul meu până la cizme. Își lasă
pleoapele în jos.
Am un obicei îngrozitor: încerc să mă văd prin ochii altor oameni.
Probabil de asta îl vizitez pe Howie în fiecare joi, adăugând o jumătate de
kilometru drumului meu de la Hilton Ranch până acasă. Cam pe la
capătul suburbiei, pe lângă o pădurice, este biblioteca, scutul lui Howie
împotriva vântului și a zăpezii. Parchez mașina mamei pe stradă, ca să n-
o vadă, chiar dacă ochii lui Howie sunt închiși aproape tot timpul și, când
sunt deschiși, e imposibil să-mi dau seama ce vede.

VP - 91
 — Ce mai face Ed-ward-ul tău? întreabă Howie, lingându-și cu poftă
buzele lucioase.
— De fapt, îi răspund eu, am niște vești grozave. Plec cu Édouard peste
câteva luni. Ne mutăm împreună la Paris, înainte de nuntă.
— Paris, se arată el mirat? Paris, Paris, Par-iii; e grozav, Celly, e grozav,
Celly, fetița mea.
Îmi doresc să nu fi fost o mincinoasă atât de bună. Jur că, pentru tot
restul vieții mele, o să-mi amintesc cum arată Howie acum: ghemuit la
umbra căruciorului de cumpărături, mâncând bucata de brânză pe care
am furat-o din Hilton Ranch, legănându-se înainte și înapoi, pierdut într-o
fantezie.
Poate că-și imaginează cum aș fi îndrăgostită în fața turnului Eiffel.
Poate asta îl face atât fericit, cât și invidios. Poate de asta am venit.
Apoi văd un tablou. Stă între căruciorul de cumpărături al lui Howie și
zidul cu grafitti al bibliotecii. Partea de jos e maronie și plină de noroi din
cauza zăpezii. Dar, chiar și așa, se văd gleznele unei balerine. Își strânge
șireturile la pantofi. E tabloul Lucindei, pictat de Degas, aceeași imagine
pe care ea a printat-o și a lipit-o pe coperta din față a caietului ei. Nu e ea
în tabloul acela, bineînțeles, ci o geamănă pierdută demult.
— De unde-l ai? întreb eu, dar el își dă ochii peste cap, cu mintea în altă
parte. Howie, de unde ai tabloul ăsta?
— L-am găsit, răspunde el și-și lasă bărbia în piept, apoi închide ochii.
Noaptea care ne înconjoară mi se pare atotcuprinzătoare și atât de
mare, încât m-ar putea înghiți. Pentru prima dată, mă întreb dacă am
vorbit cu el – cu ucigașul Lucindei, oricine ar fi el. Dacă am stat în fața lui
și am avut discuții normale cu el, amândoi ignoranți cu privire la
întunericul din celălalt. Cameron. Howie. Zap. Oricine. Eu și vraja mea
stupidă. Mă gândesc la bărbatul din Vrăjitoria modernă, atârnând de tavan
într-o casă cu ușile încuiate. La Lucinda, ținându-și caietul cu pictura lui
Degas. „Nici măcar nu-l cunoști, nu e nebun”. Și la Cameron, care stătea
pe peluza ei doar cu câteva minute înainte ca ea să fie lovită puternic, să
cadă și să-și rupă gâtul. Și, bineînțeles, la capitolul al doilea din Vrăjitoria
modernă: „Semne de la cei morți”.
Imaginea.

VP - 92
 Un vânt rece se strecoară între mine și Howie. Îmi suflu în mâini ca să
le încălzesc. Nu mă deranjez să-mi iau la revedere, pentru că Howie e dus,
adânc îngropat în mintea lui dementă. Intru din nou, alunecând, în mașina
înghețată a mamei. Simplul uruit al motorului ei e o ușurare, ca un fel de
companie. Iar eu? Sunt din sticlă. Mi s-a zburlit părul. Mă bâlbâi.
*
Ei sunt la cină. Terry are trei doze de bere în față, ceea ce înseamnă că
deja a început cearta la masă. Amy stă pe canapea, ghemuită, cu o
farfurie în poală, cu căștile în urechi, dând din cap lângă CD playerul ei
Discman, la care cântă, probabil, cântăreața de muzică pop-rock Kelly
Clarkson. Casa miroase puțin a mâncare indiană.
— Uite cine-a venit, spune mama din capul mesei.
Buzele ei sunt pătate de vinul roșu-închis. Soarbe dintr-o cană cu un
om de zăpadă pe ea. Probabil că paharele de vin sunt murdare.
— Mă bucur că te-ai hotărât să ni te alături.
— Am lucrat la hotel, explic eu. Cum fac în fiecare joi.
Mama e beată. Își trece degetele prin părul creț și vopsit, pregătindu-se
pentru un public imaginar. Când mama e beată, se holbează la propria ei
reflexie din fereastra bucătăriei, își strânge buzele și-și flutură genele. E
gata pentru debut.
Terry își înclină doza de bere pentru a-i examina conținutul. Acesta e
felul lui de a evita confruntarea: își culege o scamă de pe cămașă sau
zgârie un punct de pe masă. Dacă nu observă nimeni că ești viu, poate nu
ești și poate așa e mai bine.
Mama nu suportă când îi spun Terry lui tata. Dar n-am niciun motiv să-i
zic „tată”, chiar dacă e tatăl meu biologic. Ajunge acasă la nouă în fiecare
seară și pleacă înainte de șase în următoarea dimineață, întotdeauna
purtând o versiune a aceleiași cămăși cu mânecă scurtă, plutind prin
casă ca o fantomă sau ca un labrador bătrân.
Când lucrurile se înrăutățesc cu mama, Terry urcă scările pe furiș.
Cască prefăcut. Își plimbă privirea peste vânătăile de pe brațele noastre,
ne spune „Noapte bună, fetelor” și, în loc să se uite la noi, se joacă distrat
cu stilourile lucioase din buzunarul de la cămașă.
— Nu știi ce-ai pierdut, îmi spune Amy, scoțându-și o cască din ureche
și răsucind-o în jurul degetului arătător.

VP - 93
 Arată ca o încrezută.
— Vecinii ne-au sunat toată seara. Se pare că au o pistă. O să aresteze
pe cineva de la Liceul Jefferson.
— Pe cine?
— Nu știu, însă Zap a fost interogat.
— Ce? întreb eu. Îl arestează pe Zap?
Amy ridică din umeri și-și pune din nou căștile. Mama ia o dușcă de vin
și-și încolăcește o șuviță de păr cu unghiile lungi din plastic. Încă simt
mirosul hainelor lui Howie amestecat cu cel al mâncării indiene
comandate în urmă cu câteva ore.
— Mâncarea ta e în frigider, zice Terry.
— Poți să ți-o încălzești singură, adaugă mama.
— Nu mi-e foame.
În camera mea, îmi las lumina aprinsă.
Sticla e în raftul de sus al dulapului, sub o pătură de bebeluși de care
mama nu se atinge, fiindcă e prea sentimentală. Mai am doar vreo opt
centimetri din ea, deoarece jumătate din sticlă a fost plata oferită lui
Howie pentru că mi-a cumpărat-o. Nu-mi place gustul romului, dar nu
beau pentru gust. Și nu beau mult. Îi țin doar pentru nopți ca asta.
Răsucesc capacul și iau o dușcă zdravănă, încercând s-o dau direct pe
gât. Curge repede în jos. În asemenea momente, mă transform în
geamăna identică a mamei; mâinile mele strâng gâtul sticlei la fel ca ale
ei. În asemenea momente îmi pare rău pentru ea.
Mă sprijin de ușa dulapului și aștept să mă simt mai bine. Nu încerc
prea des sentimentul de vinovăție. E o emoție inutilă – complet
neproductivă. Urăsc felul în care mă macină vinovăția și mă absoarbe
după aceea.
Mă străduiesc să-mi amintesc cum l-am văzut pe Cameron la masa din
cantină azi și cât de singur era. Sau cum l-am văzut ieri în biroul
directorului, apăsându-și părul pe frunte, fragil și nervos. Amândouă
imaginile mă duc cu gândul la Zap, cu cătușele zăngănind pe încheieturile
lui și cu mâinile la spate.
Vinovăția îmi aduce aminte de ceva: Cameron era o umbră în formă de
băiat în noaptea în care a murit Lucinda. Ea și-a deschis fereastra
dormitorului și el a stat nemișcat în timp ce Lucinda s-a cățărat pe

VP - 94
acoperișul verandei. A sărit, aterizând în patru labe, chircită, la câțiva
metri de locul în care stătea el.
Oriunde ar fi acum, Lucinda știe asta. Imaginea. Îmi cere ceva. Însă ar
fi trebuit să știe până acum – fetele ca mine nu răspund fetelor ca
Lucinda Hayes.
*
Așa e când ești o bâlbâită.
Mergi pe stradă și încă nu e noapte. Cerul încă nu s-a hotărât ce vrea
să fie. Ai locuit pe strada asta toată viața. Familia te urăște, pentru că ești
o nesimțită. Dar adevărul e că-ți place să fii o nesimțită. De asta n-ai alți
prieteni în afară de boschetarul care stă în spatele bibliotecii.
Oamenii ca Howie te fac să te gândești serios la tine însăți. Cazi pe
gânduri des în felul acesta: îți pui o muzică nouă, îți tai bretonul în baie, îți
zgârii bubele vechi. Însă tot te mănâncă. Ai mâncărimi tot timpul,
deoarece și atunci când crezi că ai putea fi fericită, aceste adevăruri ies la
suprafață ca să-ți arate că te înșeli. Ești grasă. Și furioasă. Într-o altă
lume, ai putea fi blondă, amabilă, prietenoasă sau toate astea la un loc. Ai
putea arăta ca o păpușă din porțelan atunci când dormi. Dar nu ești într-o
altă lume, asta e lumea ta, și trebuie să găsești un mod în care să te
descurci cu ironia asta.
Mergi pe lângă casele familiilor Hayes, Thornton și Hansen. Cerul
nopții e senin. Cartierul pare curat după miros. Romul îți clocotește
fierbinte între coaste. Ritmurile formației emo Dashboard Confesional îți
bubuie în căști și-ți dorești să trăiești în acele versuri dureroase, în țipătul
chitarei, în corzile vocale care scot sunete violente.
Vrei să știi ce vede Cameron când se plimbă pe stradă sub adăpostul
blând al nopții. Ce i se pare atât de fascinant. Vrei să știi cum poate sta
într-un loc atât de mult timp, știind sigur că dorința lui nu va fi niciodată
împărtășită. Cum stă cu dorința lui pe peluză ore în șir și cum se retrage
acasă cu ea, incapabil să scape de această năzuință.
Mica ta consolare e că magia nu poate fi adevărată. Că nu poate fi vina
ta.
Picioarele îți sunt prea grele pe trotuar, ocupi prea mult spațiu.
Vrei să auzi oceanul, fiindcă n-ai mai făcut asta până acum.

VP - 95
Russ

Chiar dacă trecuseră șase ani de atunci, multe detalii din Broomsville
încă îi amintesc lui Russ de Lee Whitley. Tutungeria de pe Main Street, de
unde cumpărau țigări Fat Boys ca să fumeze pe verandă. Parcul în care-l
duceau pe Cameron în weekenduri, iar Cynthia împingea căruciorul în
timp ce Russ și Lee cărau o ladă frigorifică portabilă cu bere și carne
pentru hamburger. Își petreceau timpul și cu Cynthia, bineînțeles, însă mai
des erau doar ei doi – chiar și atunci când schimburile lor nu se
suprapuneau, Russ și Lee erau împreună la datorie. Se țineau scai unul de
altul, ajutându-se reciproc fără să fie plătiți pentru asta. Amândoi erau
recunoscători pentru compania lor comodă.
Nimic nu-i aduce mai multe amintiri decât stânca, dar Taverna lui Dixie
e pe un apropiat loc doi. Mesele lipicioase. Tonomatul stricat din colț,
grămezile de scrum de țigară din scrumierele din sticlă îngălbenită.
Mirosul urât al locului, ca de lucruri lăsate să putrezească.
*
În această seară, Russ se lasă pe un scaun de la marginea barului. Își
împăturește haina și mănușile strâns în poală.
— Cu ce pot să te servesc? îl întreabă Tommy.
Barmanul lucrează la Taverna lui Dixie de nouăsprezece ani – Russ
obișnuia să vină aici cu prietenii din liceu. Tommy, scăpat de liceu cu doar
câțiva ani în urmă, le servea băuturi botezate despre care îi spuse mai
târziu lui Russ că erau pe jumătate apă. Russ și prietenii lui stăteau până
la două sau trei dimineața, înveseliți. Se întorceau acasă cu mașina,
târziu, ușor piliți, cu capetele atârnându-le pe geamuri ca ale câinilor
leneși – strigând în stațiile de benzină, pe platformele de petrol, pe
pășunile întinse și la munții singuratici și îndepărtați din noapte.
— Un whisky dublu, îi răspunse Russ.
Ivan zăbovește lângă masa de biliard, singur. În colț e o sticlă cu ceai
verde decafeinizat, eticheta ei făcând o reclamă la conciliere și liniște.
Tommy îl taxează pe Ivan cu doi dolari pe joc, iar Ivan își aduce propriul
tac dat cu praf de cretă. Își petrece ore întregi în felul acesta, manevrând
lemnul lustruit pe peluza verde și falsă a mesei.
— Te joci cu cumnatul tău? întreabă Tommy.

VP - 96
 — Nu în seara asta, răspunde Russ, apoi își dă pe gât conținutul
paharului și-l pune pe masă pentru a fi umplut din nou.
— Vrei încă unul? îl întreabă Tommy.
Pe firma de neon din spatele lui Tommy scrie „BERE” cu litere mari.
Russ ar trebui să bea o bere, dar gândul că tot acel lichid îi va bolborosi în
stomac îl mânie și comandă încă un whisky dublu.
A treia băutură are un gust mai slab decât a doua și a patra are doar
gustul interiorului gurii lui Russ, chimic și searbăd.
*
În primul septembrie după căsătoria lor, Russ veni acasă și fu
întâmpinat de mirosuri străine din bucătărie. Inés dansa în șosete pe
muzica lui Lupillo Rivera, care se auzea din computerul din colțul camerei.
Ceva se frigea pe aragaz și altceva fierbea. Inés agățase panglici roșii,
albe și verzi în hol.
— E Ziua Independenței Mexicului, spuse ea. O sărbătorim anul ăsta.
Știai că Guadalajara organizează cea mai mare festivitate din țară?
— Bine, zise Russ și se retrase în camera de zi, unde se uită la o reluare
a serialului Law and Order (Lege și ordine) până termină ea de gătit.
Inés decoră masa cu șervețele colorate din hârtie. Dintr-un vas ceramic
ieșeau aburi în mijlocul mesei.
— Birria de boreggo, îi preciză ea. Asta înseamnă miel condimentat. Ai
și sos queso fundido în dreapta.
Când Russ luă o înghițitură, îi arse cerul gurii. Totul era prea picant.
— E bun? întrebă ea.
— Da, răspunse el.
— Acasă au artificii, adăugă ea.
— Super, îi replică Russ și comută canalul pentru a urmări cursa de
mașini NASCAR de la televizorul al cărui volum era dat la maximum.
Inés îi privi cu atenție farfuria, care rămase în mare parte neatinsă. Își
frecă un punct de pe gât și se uită în sus, la tavan, cu o față de parbriz
spart. În timpul mesei, nu-l mai privi în ochi. Îl plesni peste mână atunci
când încercă s-o ajute cu vasele. Când Inés termină curățenia, veni lângă
Russ.
Închise televizorul și se așeză în fața lui. Avea flăcări în ochi. Russ n-o
mai văzuse niciodată pe Inés furioasă – aproape că-i era teamă. Se

VP - 97
apropie repede de el, însă el nu-și ridică brațele să se apere, pentru că nu
știa dacă o să-l sărute sau o să-l lovească.
Se întâmplă lucrul cel din urmă: îi dădu o palmă peste față. Îl ustură.
Obrazul lui Russ ardea acolo unde lovise palma ei.
După acea seară, Inés nu-i mai găti niciodată mâncare mexicană. Russ
ajungea târziu acasă și era întâmpinat de mirosuri de orez și carne
condimentată, dar Inés ascundea întotdeauna dovezile, iar ingredientele
pentru un sandviș cald cu brânză erau întinse pe tejghea lângă o farfurie
goală. Era o pedeapsă. Russ se gândește des la acea seară – dacă s-ar fi
comportat corect, dacă ar fi pus întrebări, dacă ar fi arătat măcar un pic
de interes sincer, căsnicia lor ar fi fost foarte diferită. În schimb, Inés își
strânge aceste lucruri la piept – rețete, povești, cântece, amintiri –
nedorind să i le împărtășească lui Russ. American prost.
Mânia lui Inés e acolo, în pâinea albă de pe tejghea. Russ se întreabă
unde e această furie când el nu e prin apropiere. Se întreabă ce altceva
mai cucerește ea.
*
Cu câteva săptămâni înainte ca Ivan să iasă din închisoare, la micul
dejun, Inés își ridică privirea din carte. Era o dimineață de sâmbătă liberă
– mâncau ouă și șuncă. Inés citea un roman în timp ce Russ frunzărea
ziarul.
— O să iasă în curând, îi spuse ea.
— Cine?
— Ivan. O să iasă în două săptămâni.
— Oh! exclamă scurt Russ, deși se temea de acea dată de luni de zile.
Inés îl privi, așteptând.
— O să mă asigur că află oamenii potriviți, adăugă Russ.
Inés zâmbi și ridică din nou cartea.
Ivan stătuse în țară un an și jumătate după expirarea vizei lui atunci
când intrase la închisoare. Se împlineau trei ani și jumătate de ședere
ilegală. Russ nu cunoștea prea bine procedura verificării actelor – pentru
deportare după închisoare –, însă știa că lucrătorii Serviciului American
pentru Controlul Imigrației și Normelor Vamale6 erau stricți cu cei
implicați în traficul de narcotice. Tatăl lui Russ fusese prieten apropiat cu

6 Immigration And Customs Enforcement (ICE) (în engl., în orig.) (n. red.).
VP - 98
un ofițer care trecuse de la patrulă la ICE, iar Russ vorbise în treacăt cu
acest bărbat la un grătar organizat de agenție. Oricum, toți îl iubeau pe
tatăl lui Russ. În acea luni, Russ găsi biroul potrivit și bătu la ușa potrivită.
— Bună ziua, îi spuse el străinului cocoșat la birou. Am venit să vă cer o
favoare.
După zece minute, Ivan nu primi cetățenia, Cartea Verde și nici măcar
o cerere, ci doar promisiunea că nu va fi verificat pentru aceste lucruri
după eliberarea lui. Când îi dădu vestea asta lui Inés în seara aceea, ea îl
strânse în brațe și dansară împreună, cu șoldurile lipite, legănându-se într-
un fel care părea cu adevărat vesel, chiar dacă nu era romantic.
*
În seara în care Ivan ieși din închisoare, Inés dădu o petrecere la cină.
Umflă baloane și le legă de cutia poștală. Agăță un afiș, făcut de ea
acasă, în holul de la intrare, pe care scria: „BINE-AI VENIT ACASĂ, IVAN!”
Russ făcu un biftec în curtea din spatele casei, în timp ce Inés, Ivan și
Marco se adunară în bucătărie, râzând după una, două și apoi trei beri.
Marco îl vizitase pe Ivan săptămânal, aducându-i cărți ca Principele lui
Machiavelli și El pensamiento latinoamericano (Mintea latino-americană) a
lui Leopoldo Zea Aguilar. Marco studiase din greu și făcuse împrumuturi
pentru a urma cursurile Școlii de asistenți medicali.
Până când friptura se făcu maronie la margini, toți trei erau beți și se
certau veseli într-o spaniolă care suna ca gloanțele care ies dintr-o
mitralieră. Russ își aruncă berea într-un ghiveci cu roșii. Prin fereastră,
vedea cum Inés radia de bucurie că fratele ei, în sfârșit, era acasă.
Când fu gata mâncarea, se adunară toți în jurul mesei acoperite cu față
de masă din in, iar Russ îl ținu pe Ivan de mână la rugăciune.
— Toți sunteți o companie grozavă la cină în comparație cu deținuții,
spuse Ivan în timp ce-și tăia o bucată de mărime decentă din friptură.
Deși, trebuie să vă mărturisesc, am avut mult timp să mă gândesc. Am
învățat multe de la ceilalți deținuți, chiar dacă au fost o companie
proastă. Am învățat multe despre rău.
Russ înghiți în sec.
— Am învățat că răul nu există, continuă Ivan, ci doar moduri diferite în
care oamenii încearcă să fie buni. Foarte puțini oameni din lumea asta
fac lucruri cu intenții rele.

VP - 99
 — Vrei să sugerezi că ai făcut trafic de droguri pentru că ai încercat să
fii bun? îl întrebă Russ.
Cuvintele îi ieșiră, pur și simplu, cu vocea semănând cu cea a
bărbaților cu care lucrase ani de zile, acel ton excesiv de masculin pe
care Russ îl adopta fără să încerce sau să se gândească. Inés își îndreptă
spatele și făcu un schimb de priviri cu Marco. Urmă o pauză
stânjenitoare, aproape înfiorătoare.
— N-am vrut să spun asta, încercă Russ, dar Ivan își împinse farfuria
mai departe.
Apoi își ridică berea la buze și o dădu pe gât dintr-o singură înghițitură,
o picătură curgându-i pe bărbie. Asta fu ultima dată când Russ îl văzu
atingându-se de băutură.
— Uite ce vreau să zic, explică Ivan. Nu cred în rău, nu în felul în care tu
și prietenii tăi polițiști îl definiți. Sunteți o grămadă de băieți ignoranți din
clasa de mijloc și e îngrozitor că există sute, mii ca voi și toți refuzați să
vă întoarceți și să vedeți lumea așa cum e. Sunteți atât de ocupați să-i
urmăriți pe străini, încât nu vă opriți niciodată ca să vă uitați în spatele
vostru și să vă dați seama că jumătate din oamenii pe care-i închideți
sunt mai buni decât voi și au intenții mult mai puțin rele. Ofițer Russell
Fletcher, nu cred că ești un om rău și asta mă deranjează cel mai mult la
tine. Ești doar un slujitor al puterii și, cumva, am lăsat o marionetă
nenorocită ca tine să se însoare cu sora mea.
Ivan se ridică, iar masa se clătină. Vaza cu flori pe care Inés o
cumpărase mai devreme se răsturnă și apa verzuie și murdară curse pe
fața de masă.
— Ar trebui să plecăm, opină Marco. Mulțumesc pentru cină, Russ. Nu
furia lui Ivan îl sperie pe Russ în timp ce Marco îl trăgea de încheietura
mâinii pe Ivan, care era deja beat și mergea împleticit. Nici măcar faptul
că Ivan era o matahală. Ci acele cuvinte, ușurința și siguranța afirmației
lui Ivan: ești o marionetă. Tu ești problema.
— Doar nu te temi de el? îl întrebă Inés, în pat, în acea noapte.
Ea plânsese la duș, însă Russ se prefăcuse că n-o auzise. Părul ei cu
miros de eucalipt se răsfiră ud pe pieptul lui Russ în timp ce Inés desenă
cercuri pe umărul lui cu degetul arătător.
— Nu, nu mă tem, răspunse Russ și o trase mai aproape.

VP - 100
 Ivan nu-și ceru niciodată scuze, dar nu se mai atinse de băutură de
atunci. În ciuda acestei îndreptări, Russ știe că Ivan e periculos – cine ar
putea să nu se teamă de un om care nu crede în rău?
*
Acum, la bar, brațele lui Ivan se întind pe toată lungimea tacului,
cămașa lui scrobită stând strânsă pe el. Își mușcă buza din cauza
concentrării.
Russ trântește o bancnotă de douăzeci de dolari pe tejghea și se
ridică. Se clatină. Face câțiva pași înainte.
— În sfârșit, ai venit să mă saluți? întreabă Ivan. Foarte politicos. Russ
simte căldura degajată de el în gură: are o respirație caldă și un dinte de
aur.
— Spune-mi ce-ai făcut.
— Le-am spus prietenilor tăi și o să-ți spun și ție din nou: nu știu nimic
despre biata fată.
— Ți-am pus o întrebare. Ce naiba ai făcut?
Cuvintele nu se aud clar când ies din gura lui Russ. Ivan zâmbește într-
un fel compătimitor. Russ ar putea să-l lovească.
— Russ. Haide, fratele meu. Uită-te la tine.
Russ se descurajează. Se uită la el însuși: e un om foarte mic. Toată
camera se învârtește, e ca un carusel.
*
E târziu în noapte. Inés doarme în camera de oaspeți, iar un pahar din
carton cu tăiței încălziți la cuptorul cu microunde e așezat pe noptieră.
Doarme cu mâinile împreunate sub obraz. Deasupra ei e singura
fotografie pe care Russ o cumpărase de la o farmacie, un peisaj, o
încercare modestă de a înviora atmosfera camerei atunci când părinții lui
veneau în vizită. Munții arată foarte mici pe perete, iar Inés pare o uriașă
care doarme sub ei.
Tresare doar atunci când Russ se mișcă pentru a închide ușa.
— Russ? șoptește ea ca o fetiță care se trezește în noapte.
Machiajul i se uscase sub ochi. Televizorul din colț arăta știrile.
— A trecut detectivul pe-aici. Mi-a pus niște întrebări. Era cu
locotenentul. Speram că o să fii aici. Le-am răspuns la toate întrebările și
le-am spus să plece.

VP - 101
 — Îmi pare rău, zice Russ, amețit de whisky. A trebuit să mă ocup de un
comision. Au întrebat de mine?
— Nu, răspunde Inés. Dar au întrebat despre meditațiile mele cu
Lucinda. Și despre Ivan. Cum poți să crezi că fratele meu a ucis-o? Russ,
cum?
— Nu mai știu ce să cred, spune Russ în timp ce-i urcă alcoolul înapoi
în gât.
— Ivan e bun, zice Inés și începe să plângă. Fratele meu e bun.
Ea se ridică în șezut. Părul îi e turtit pe o parte din cauza pernei.
Își freacă fața. Își îndreaptă breteaua maioului care-i căzuse pe braț.
Apoi își duce genunchii la piept și privește fix pe lângă Russ, chiar dacă
nu e nimic în spatele lui, doar holul rece de la etaj. Lenjeria de pat lăsase
o dungă pe obrazul lui Inés.
Odată, Russ trecu pe la școală. Stătu în fața camerei în care Inés
dădea meditații și o privi prin fereastra dreptunghiulară. Inés și Lucinda
erau aplecate peste un manual. Când Inés râdea, arăta foarte plinuță –
asta îl excita pe Russ. Își imagină alt bărbat stând acolo, alt bărbat
privindu-i soția pe fereastră și dorindu-și s-o aibă. Lee. Da, Lee. Russ intră
în toaleta bărbaților, unde cineva desenase cu pixul o zvastică pe ușa
toaletei și se masturbase în cabină.
Stând în camera oaspeților, Russ devine conștient de propriul lui miros
urât, de trezirea înceată și mizerabilă din beție. Miroase ca apa de toaletă
a lui Ivan, genul pe care o cumperi din spatele unei camionete din
parcarea unui magazin.
— Haide la somn! spune Russ.
Când se apropie de Inés, ea tresare, brațul ei moale se încordează la
atingerea lui. Russ o lasă acolo, blestemându-și slujba și faptul că
devenise un bătrân prost.
În timp ce se spală pe dinți, se privește în oglindă. Are bărbie dublă.
Ochii îi sunt mici și umezi. Își poartă mustața în același fel de șaisprezece
ani, de când cineva îi spusese că-l făcea să arate intimidant. În seara
aceasta, mustața pare ca o jignire pe fața lui. E nepotrivită. Totul e lăsat
în jos. Suge apa din perii de plastic ai periuței de dinți și stinge lumina.

VP - 102
Cameron

Cameron avusese doar un singur prieten adevărat în lumea întreagă:

paznicul de noapte de la școala primară. Ronnie nu conta.
Când juca jocul Statue Nights, rătăcea pe aleile cimitirului. În liniște, ca
și cum orășelul era o insulă în mijlocul unui ocean necunoscut.
Îi plăcea felul în care paznicul stătea relaxat în salopeta lui, sub felinar,
în partea stângă din spatele școlii. Fuma o țigară la fiecare oră, cu
exactitate. „Trebuie să fie frumos, se gândi Cameron, că te așteaptă o
consolare – trebuie doar să mai reziști câteva minute”.
Cameron și paznicul de noapte aveau un limbaj secret.
În nopțile în care Cameron se simțea bine, încuviința din cap o dată din
partea cealaltă a Elm Street. Paznicul întotdeauna consimțea și el din
cap. În nopțile în care se simțea Încurcat, Cameron nu încuviința din cap
– doar stătea acolo, închis în sine. Asta era destul pentru paznic, care-și
lua piciorul de pe barele din exteriorul școlii pe care stătea rezemat ca un
puști cool dintr-un film vechi. Apoi își scutura membrele lungi și
mătăhăloase. Ridica din umeri de parcă ar fi spus: „Așa, și?”
În acele nopți, Cameron se simțea mai puțin singur, chiar dacă nu era
posibil să-și facă un prieten adevărat căscând pe stradă la miezul nopții.
*
Cameron începu cu partea de sub gura ei.
Aceasta era cea mai întunecată parte a feței Lucindei. Partea de sub
gură se contopea cu gâtul, care se contopea cu clavicula, care se
contopea cu pieptul – era un spectru continuu. Lumina din dormitor era
difuză. Ca a unui amurg rece. O muscă, încă vie cumva în frigul acela, se
așeză pe tavan. Bâzâia și bufnea, bâzâia și bufnea. Cameron nu putea să
se concentreze.
Slujba de înmormântare era a doua zi, iar mama îi călca, în spălătorie,
cămașa de la costum. Îi cumpărase prostia aceea pentru un concert de
cor din clasa a șaptea, iar el o purtase la fiecare ocazie oficială de atunci.
Mânecile erau prea scurte. Butonii de-abia se închideau pe încheieturile
mâinilor și materialul îi zgâria pielea, însă nu conta – a doua zi era doar o
slujbă în memoria Lucindei. Se ținea la Capela Memorială și Casa
Funerară Maplewood, dar corpul Lucindei n-avea să fie acolo. Probabil

VP - 103
era într-o morgă, pe o masă din metal, sau în subsolul unui spital și
oamenii se uitau, poate, la ea cu măști chirurgicale pe față.
Începu să-i deseneze din nou bărbia. Era prea lată, însă era în ordine,
pentru că, dacă desenai bărbia cuiva prea lată, portretul tot putea să arate
ca persoana respectivă. Continuă cu buzele ei. Îi tremura mâna și asta nu
se mai întâmplase înainte. Marginea arăta greșită. Odată ce se uită greșit
la ea, își dădu seama, tresărind îngrozit, că n-o va mai putea privi
niciodată corect, fiindcă era pe acea masă. Gura și buzele ei erau acolo,
dezlipindu-se de pe oase, descompunându-se – dacă nu cumva, probabil,
foloseau un fel de lichid de îmbălsămare.
Descurcare.
Încercă să-i deseneze pomeții, dar nici aceștia nu erau corecți și nu-și
mai amintea unde erau pistruii ei, așa că-i numără – unu, doi, trei patru –,
însă toți erau unde nu trebuiau să fie, pe urmă ochii ei începeau să se uite
cruciș, iar el nu putea să poziționeze colțurile ochilor sau vârfurile
pomeților și, când își imagina fața ei, putea vedea doar pielea lui Jade ca
un perete nepictat. Când se uită în jos, portretul desenat de el nu era nici
al Lucindei, nici al lui Jade și, cumva, trecuse ziua de 15 februarie. Pentru
toți.
Se imagină ținând o armă și apăsând cu degetul arătător trăgaciul rece
din metal.
Descurcare.
Se imagină ținând o armă, apăsând cu degetul arătător trăgaciul rece
din metal și punând țeava armei pe ceafa Lucindei acoperita e părul ei
galben și lucios.
Descurcare.
Se imagină ținând o armă, calibrul 22, apăsând cu degetul arătător
trăgaciul rece din metal, punând țeava armei pe ceafa Lucindei acoperită
de părul ei galben și lucios; „Nu, implora ea, te rog, nu” și urma o lovitură.
Se imagină privind în jos, la Lucinda pe carusel – adidașii lui murdari,
șiretul stâng dezlegat –, uitându-se la corpul contorsionat al fetei, privind
cum sângele i se scurgea din rana de la cap ca un fel de aură bolnavă.
*
Lucinda îi ceruse prima dată ajutorul lui Cameron într-o sâmbătă
însorită, în urmă cu un an și jumătate. Se întâmplase în august, iar

VP - 104
cartierul era plin de jaloane rutiere portocalii – oamenii își amplasaseră
standuri de vânzare a mâncării pe alei. Fetele care urmau să intre în clasa
a opta purtau sutiene de plajă și blugi scurți. Băieții umblau la bustul gol,
bronzați după o vară în care se scăldaseră în apă de piscină cu clor și se
dăduseră cu creme de protecție solară cu factorul SPF 15.
Cameron își purta bluza lui largă de trening.
— Dă-ți jos chestia aia, fierbi în ea, îi spuse mama în timp ce puse o
felie de chec banana bread pe farfuria domnului Thornton.
Micuța Ollie, atunci nou-născut, dormea pe un scăunel de bebeluși, la
picioarele domnului Thornton. Mama încălzise checul banana bread la
cuptorul cu microunde, ca vecinii să creadă că era proaspăt.
Cameron merse târșâit până în dormitorul lui și-și luă un tricou alb și
simplu. Îi făcea brațele să pară două oase dezarticulate care ieșeau din
mânecile supradimensionate. Oricum se întorcea în fața oglinzii, avea o
grămadă de unghiuri – coatele îi ieșeau în afară și colțurile lor n-arătau
natural. Semăna cu unul dintre scheletele din hârtie pe care profesorii le
agățau în sălile de clasă înaintea Halloweenului.
Ceva căzu pe hol. Suna ca o sticlă spartă.
Când urmări sunetul până în dormitorul mamei lui – și până în spatele
lui, în baia din marmură a mamei – Lucinda Hayes stătea în fața măsuței
de toaletă. O sticlă de parfum spartă zăcea pe podea și lichidul se
scurgea printre crăpăturile dintre plăcile de faianță.
Lucinda purta un maiou galben de bikini și o pereche de blugi scurți,
rupți. Niște ațe albe atârnau de cusăturile buzunarelor. Fire de păr mici și
diafane erau împrăștiate până la buric, iar burta plată se întindea în fața
lui ca o câmpie fără margini. Bronzul se vedea până la pielea dintre sânii
ei, pe care alt costum de baie îi protejase de soare – acolo era cu două
nuanțe mai albă, goală, și pielea îi era ca de găină. Bretelele din plastic ale
maioului de bikini lăsau urme roșii care i se întindeau peste clavicule și
peste umeri.
— Îmi pare foarte rău, spuse Lucinda în baie, stând deasupra sticlei de
parfum sparte. N-am vrut s-o sparg. Doar mă uitam la ea.
— E în ordine, zise Cameron, trăgând prosopul de baie al mamei lui de
pe cârligul de lângă perdeaua dușului, apoi îngenunche ca să adune

VP - 105
cioburile de sticlă în palmă, în timp ce Lucinda îl privi de la locul ei de
lângă toaletă.
Cameron știa că Lucinda era drăguță, dar n-o mai văzuse mijindu-și
ochii așa. Se uita la el cu pleoapele strânse, însă nu părea enervată sau
scârbită. Îl privea cu ochii întredeschiși ca și cum ar fi făcut-o pentru
oricine altcineva și asta, în combinație cu zâmbetul ei discret, îl făcu să
fie foarte sigur că era o fată bună. Așa că, deși își dorea cu disperare să
afle de ce era ea în baia mamei lui, n-o întrebă. Mai târziu, când Cameron
stătu pe peluza de lângă casa Lucindei și o privi prin fereastră, se gândi
că nu exista niciun motiv. Că așa era soarta. Că Universul, pur și simplu, o
împinsese pe Lucinda spre el.
— Și-acum? întrebă Lucinda.
— P-pardon?
— Vrei să-ți cumpăr unul nou? Sau, poate, mamei tale?
— Nu, răspunse Cameron. E în ordine.
Lucinda dădu la o parte perdeaua din fereastra băii și se uită afară,
frecându-și mâinile nervoasă ca o musculiță. Degetele îi erau bronzate și
conice, subțiri, dar nu foarte osoase.
— Pot să stau aici un minut? mai întrebă ea.
— Sigur.
Cameron era conștient de fiecare os al corpului său scheletic.
Își dorea să fi fost frumos ca să nu fie nevoit să umple cu ceva acea
tăcere.
— Te întrebi vreodată ce se-ntâmplă în toate casele astea? îl iscodi
Lucinda.
— Da.
Lucinda clătină din cap – poate Cameron i se părea ciudat sau genul
de copil care ar aduce o armă la școală așa cum afirmase Beth, însă el
nu-și putea da seama și, oricum, nici nu voia sa știe.
— Crede-mă, mă întreb tot timpul, adăugă ea.
Un ciob din cristal intră în degetul arătător al lui Cameron de la mâna
stângă, dar nu-i păsă. Maioul de bikini brodat stătea strâns pe pieptul
Lucindei. Ar fi vrut s-o schițeze în cărbune pentru a-i salva detaliile
specifice: părul blond lipit de gât, din cauza transpirației, și genele arcuite

VP - 106
peste pleoape. Începu în pieptul lui Cameron și înflori acolo o iubire care
se deschise și se revărsă ca un val blând.
Lucinda dădu la o parte perdeaua. O trase înapoi. Își trecu o mână prin
păr și-și lăsă capul pe spate.
Începu să tremure.
Cameron nu văzuse mulți oameni plângând. Doar pe mama lui și o fată
de la școală, o dată sau de două ori. Însă rareori observa începutul
plânsului – acumularea tensiunii, punctul culminant, inevitabilul tremur al
hohotelor.
— Ești bine? întrebă Cameron.
Nu înțelegea cum ajunseseră de la fereastră la momentul în care ea
plângea, dar, când Lucinda își înălță capul în oglindă – cu el stând în
spatele ei ca o fantomă înviată într-un mod accidental –, știu.
Ochii Lucindei erau o pădure, iar ea îl chema din adâncul lor, cerându-i
ajutorul.
— Îmi pare rău, spuse ea, uitându-se din nou pe fereastră. La sticla de
parfum mă refer.
Își scutură capul, ca și cum ar fi vrut să șteargă o amintire, și-și potrivi
maioul. Avea o piele foarte curată.
Când trecu pe lângă el, Cameron simți mirosul parfumului mamei lui în
părul ei. Lucinda și-l pusese pe încheietura mâinii sau poate pe claviculă.
Aur și parfum de gardenii.
Doar în foarte puține momente, Cameron putea recunoaște că, în acea
zi, în baia mamei lui, vorbise cu Lucinda pentru prima și ultima dată. Că
restul conversațiilor lor fuseseră doar niște priviri trecătoare – la orele de
sport, când Lucinda alerga la șase metri înaintea lui și se uita în spate o
dată la câteva minute pentru a se asigura că el încă era acolo. O simțea
cum gâfâia în ceafa lui, chiar și de la șase sau cincisprezece metri,
amândoi simțeau cum le ardeau picioarele și plămânii lor parcă țipau la ei
să se oprească. Își dădea seama din felul în care ea se întorcea,
îmbujorată și timidă, că-i șoptise ceva. Lucinda și Cameron aveau un fel
bizar de a conversa, unul care zumzăia și zvâcnea.
*
Cameron găsise arma într-o vară, când mama lui era la lucru. Căutase
prin casă exponate noi pe care să le adauge la Colecția lui de Fotografii

VP - 107
De Când Mama Era Tânără – poze cu mama înainte de a se naște el, când
gâtul ei de balerină încă era lung și grațios.
Arma era sub patul mamei, într-o cutie din lemn de stejar lăcuit, cu o
încuietoare defectă. Cameron simți cum îi luă foc capul și se umflă.
N-o atinse. Nu îndrăzni.
Încercă să uite de ea.
Când mama plecă la serviciu în dimineața următoare, Cameron
înfășură arma într-un tricou din bumbac și o vârî la fundul ghiozdanului-
rucsac. Merse pe jos până la câmpul din spatele casei lui Ronnie – un
spațiu larg și deschis, cu pir care creștea prea înalt și țânțari care zburau
în roiuri.
Când fu sigur că nu-l urmărise nimeni, își puse ghiozdanul-rucsac pe
un buștean. Munții Stâncoși erau reci și aspri. Desfăcu tricoul și examină
toate părțile necunoscute ale armei – cătarea, țeava, trăgaciul, butoiașul.
Cercetase totul pe internet, fascinat de cum funcționa acel obiect.
Copacul avea proporțiile generale ale unui om. Aproape doi metri de
scoarță goală, apoi urmau crengile întinse ca un miliard de brațe
legănându-se pe un ritm pe care nu-l auzea. Avea o scorbură în trunchi.
Era cuibul unor păsări. Se agitau înăuntru, sărind pe piciorușele lor, pe un
pat de crenguțe. Simți arma grea și nefirească în mână.
Își strânse un ochi, cum fac în filme actorii. Dar el nu semăna cu un
actor, cu brațul ca o scobitoare ațintit spre pieptul copacului. Nu, arăta ca
o versiune mică a lui care stătea singur la marginea unei păduri cu o
armă pe care nu știa cum s-o folosească și asculta cum ciocurile
păsărilor loveau lemnul și vântul legăna iarba, iar oasele lui încercau să
se înțeleagă în pielea lui urâtă.
Își închise ochii și trase. În mintea lui, Copacul era viu, respira, era un
adult. Auzi un zgomot ca și cum s-ar fi crăpat cerul și simți furnicături în
tot corpul, din cauza forței cu care fusese expulzat glonțul.
Trase din nou. Și din nou. Trei gloanțe intrară în subsuoara stângă a
Copacului. Păsările zburară într-o frenezie, dând disperate din aripi și
țipând ca nebunele.
Zburară printre crengi, corpurile lor înaripate devenind tot mai mici și
dispărând în aer. Își imagină cât de prost arăta din perspectiva păsărilor –
era un băiat înalt și slab, îmbrăcat cu o bluză de trening prea largă și

VP - 108
strângea un pistol de calibru .22 cu mâinile tremurânde. Gravitatea
acțiunii lui îl lovi cu valuri de scârbă de sine însuși. Era foarte speriat.
Chiar în acel an, mâinile îi crescuseră mai mari decât ale mamei.
Încheieturile îi erau uscate. Liniile din palmă erau ca harta unui drum pe
care nu-l înțelegea. Mâinile lui arătau ca ale altcuiva. Ca ale tatălui său.
Înfășură din nou arma în tricou. Se așeză pe pământ, cu bocceaua în
poală și ascultă toate zgomotele câmpului din jur, pentru că numai asta
mai putea să facă.
*
Fierul de călcat sfârâia în camera alăturată în timp ce mama îl făcea să
alunece peste cămașa de costum a lui Cameron. Când mama își muta
centrul de greutate, încheieturile gleznelor ei trosneau și pârâiau –
probabil osul talus sau articulația subtalară – ca un mesaj în codul Morse
pe care el nu-l înțelegea. Era cel mai trist sunet pe care-l auzise vreodată.
Lucinda se holba la Cameron de pe podea, toată desenată cu unghiuri
proaste și umbre inexacte. Parcă-l implora. Cameron voia să plângă, însă
nu știa cum, așa că-și apăsă obrazul pe portretul fetei neidentificabile de
pe podea, gândindu-se că nu putea fi nimic mai rău decât să iubești pe
cineva și să-i confunzi lobii urechii cu ai altcuiva.

Russ

Russ nu poate să doarmă. Inés e în camera de oaspeți, iar el tresare și

se trezește de două ori: „Avem un cadavru”. Aruncă pătura și merge în
bucătărie în boxeri. Se apleacă peste chiuvetă, lăsându-și greutatea pe
coate. Sperase să vadă astrul nopții – să se uite la Lună și s-o întrebe
ceva – dar, în schimb, vede norii. Afară, zăpada nu s-a topit peste tot și un
strat de bază de noroi se vede dedesubt, sub gheața nopții. Totul e o
corvoadă.
Russ își trage pe el niște pantaloni și scoate mașina de pe alee. Se
îndreaptă încet, cu farurile aprinse, spre Fulcrum Street.
Ivan stă în chirie, într-un dormitor la etaj, într-o casă în care două
bătrâne se apropie, încet-încet, de moarte. El le cumpără de mâncare și le
gătește. Noaptea, le toarnă medicamentele cu lingura în gurile
tremurătoare.

VP - 109
 E ora două dimineața și Russ parchează afară, cu farurile stinse.
Ivan stă la fereastra bucătăriei celor două bătrâne, în spatele unor
draperii cu volănașe date puțin la o parte. Își ține mâinile în buzunarele
pantalonilor largi și negri de trening și forma corpului său e luminată de
becurile din bucătărie de deasupra capului. Stă nemișcat. E drept și înalt.
La început, Russ crede că Ivan se holbează la propria lui reflexie,
examinându-se pe el însuși. Dar, din stradă, el vede ce vede Ivan pe
fereastră: direct în camera de zi a vecinilor din spatele casei lui Ivan, unde
un cuplu de bătrâni adormise în fața televizorului pornit, ținându-se strâns
de mână pe canapea.
Ivan stă în bucătărie, privindu-i cum dorm, iar Russ stă în mașina lui,
privindu-l pe Ivan. Russ se întreabă dacă și Ivan – care e atât de puternic
și de sigur de el – se simte ca o fracțiune de secundă în mijlocul nopții ce
se întinde la infinit. Mic, trecător. Pierdut în întuneric.
*
Inés îl dusese pe Russ la biserică. Doar o dată. Erau deja căsătoriți de
un an, iar Inés îi ceruse, pe neașteptate, să meargă cu ea.
— Bine, spuse el și-și scoase de la naftalină costumul maroniu și aspru,
fiind încântat și surprins de dorința ei de a împărtăși ceva cu el.
Ivan ținea predica.
Discursurile lui de duminică schimbaseră comunitatea care mergea la
biserică. Religia lui se abătea de la catolicismul devotat pe care mulți
dintre membrii comunității îl cunoscuseră în țările lor de baștină.
Cuprindea principiile de bază pe care le cunoșteau, însă permitea mai
multe. Era mai profundă. O combinație de filosofie și religie, o devoțiune
fără limite stricte, dar nu mai puțin intensă: reprezenta o introducere
formală în filosofia americană, totul sub privirea pătrunzătoare a
Domnului. Inés îi explică apoi cum Ivan devenise un simbol, o rază de
speranță: „Poți să te schimbi. Poți să te educi, poți să pui întrebări. Nu
trebuie să fii un străin în propriul tău corp, chiar și în această țară crudă”.
Așa că Russ mersese. Se așezară în al doilea rând de scaune din
plastic: biserica era o rulotă transformată, doar un container lung cu un
covor ieftin, scaune pliante și o cruce simplă din lemn. Russ își făcea vânt
în timp ce Inés se învârtea prin jur, îmbrățișând toate bătrânele gârbovite
și călăuzindu-le cu blândețe spre Russ pentru a face prezentările.

VP - 110
 — Hóla, știa Russ să spună. Cómo está usted?
Mai știa și cum să salute în limbajul oficial. În timpul nopților lungi
petrecute la datorie, ascultase accentul englezesc al cursului audio al
companiei Rosetta Stone. „Como está? Ce mai faceți? Muy bien, gracias.
Foarte bine, mulțumesc”.
Când începu slujba, Inés își închise ochii și cântă toate cântecele pe de
rost. Între ele, îl privea pe Russ dintr-o parte, nervoasă și așteptând ceva.
Îl strângea de mână. Russ cântă și el fără să scoată, de fapt, niciun sunet
și, în puținele dați când Inés deschise ochii, Russ încercă să pară
încântat. Preotul vorbi despre iubirea divină și pronia cerească și, când
Russ fu tot transpirat pe sub costum – mai târziu, trebui să-și dezlipească
materialul de pe coapse –, Ivan urcă pe podium.
— Suntem aici pentru a vorbi despre natura răului, spuse Ivan, la
început în spaniolă, apoi în engleză. Cum putem distinge răul de
bunătatea inerentă a lui Dumnezeu?
La altar, Ivan gesticulă cu mâinile lui foarte mari și Russ îi recunoscu
disperarea din priviri. Ivan nu era un om cuprins de fervoarea religiei, ci un
om care scrisese o predică pe o foaie dintr-un caiet, o memorase și o
repetase în fața oglinzii. O cronometrase perfect pe toată, până la
zâmbetul evanghelic și aminul emoționant. Fiecare înclinare grațioasă a
capului, fiecare strângere zeloasă a pleoapelor, fiecare dată când Ivan
bătea din palme pentru a-L lăuda pe Domnul – totul era doar un
spectacol. Jucat frumos.
După aceea, Russ se alătură oamenilor care stăteau la coadă
așteptând să-i vorbească lui Ivan, cumnatul lui.
— Fratele meu, îi zise Ivan când ajunse în fața lui. Ți-a plăcut slujba?
— Foarte mult, răspunse Russ.
— Sper că o să revii în curând, adăugă Ivan. Dumnezeu e gata să-ți
asculte păcatele.
*
Ca să se distreze unul pe altul, Russ și Lee jucau jocuri interminabile
de Gin Rummy, pe consola dintre scaunele din față ale mașinii, folosind
pachetul de cărți vechi și uzat al lui Russ. Între schimburi, se uitau la filme
în camera de odihnă de la secție, tolăniți pe canapeaua pătată și
zdrențuită.

VP - 111
 Filmul preferat al lui Lee era Pulp Fiction, din 1994. Cameron avea patru
ani, era timpul să înceapă să meargă la grădiniță, iar Cynthia îl bătea la
cap pe Lee să se ocupe mai mult de casă.
— Ar trebui să devin un asasin plătit, îi spuse Lee. Să mă folosesc de
pregătirea mea.
Își atingea arma cu afecțiune. Totuși, în ciuda acestor discuții, nici
Russ și nici Lee nu-și întrebuințaseră vreodată armele. De când îl știa
Russ, Lee nu împușcase nicio ființă vie.
Asta nu se întâmplase pentru că nu încercau. În zilele libere, utilizau
echipamentul de vânătoare al tatălui lui Russ, dăruit fiului său când
împlinise douăzeci și șapte de ani; Russ reușise să-i mulțumească atunci
fără tragere de inimă. Tatăl încercase să-l învețe să vâneze de când avea
șapte ani, însă Russ nu reuși să apese trăgaciul la momentul potrivit. Nu
voia să facă asta niciodată. Și totuși, mersese la vânătoare cu tatăl lui, cel
puțin de două ori în fiecare vară. Sergentul nu vorbea niciodată pe drumul
de întoarcere cu mașina până acasă.
Cu Lee, era diferit. Se plimbau încet prin pădurile de la baza colinelor, o
zonă de vânătoare marcată, îmbrăcați în haine de camuflaj cu semne
portocalii fosforescente. Russ nu înțelese niciodată combinația aceasta
– o culoare era făcută să ascundă, cealaltă să alerteze și erau așezate în
straturi una peste cealaltă. Își schimbau hainele pe bancheta din spate a
mașinii în așa fel încât Cynthia să nu bănuiască nimic (ea nu era de acord
cu folosirea armelor, mai ales în scopuri recreaționale). Odată, Lee căzu
de pe bancheta din spate în parcarea nepavată când încercă să-și bage
picioarele în pantaloni fără să-l vadă toți cei de pe autostradă. De fapt, n-o
mințeau pe Cynthia, deoarece nu reușiseră să vâneze nici măcar un
singur animal. Mai importantă era încercarea – plimbarea prin pădure cu
armele legate într-un fel ciudat de pantalonii de camuflaj, ascultarea
tufișurilor foșnind la atingerea animalelor, deși se auzeau apoi doar pe ei
înșiși și respirația lor gâfâită și îmbătrânită.
Se opreau la stâncă pentru prânz. Mâncau în grabă niște sandvișuri cu
pâine albă.
La un moment dat, Lee se întinse pe roca albicioasă, respirând greu.
— Te gândești vreodată la cât de mult ai îmbătrânit? întrebă el.
— Bineînțeles, îi răspunse Russ.

VP - 112
 — Uneori mă gândesc că o să mă omoare, adăugă Lee. Timpul, de fapt,
o să ne omoare pe toți, nu-i așa?
Russ își amintește aerul din jurul lor, cum se întețise vântul și-și
anunțase prezența în fiecare creangă a fiecărui copac. Era un
avertisment. Vântul făcu să zboare o pungă din plastic pentru sandvișuri
din fața lor și, când Lee sări după ea, Russ aproape că-i strigă:
— Nu te duce!
De data aceea, Lee se întoarse. Mototoli punga în buzunar și umblară
cu pași grei prin pădure până când veni vremea să revină acasă, altfel
Cynthia și-ar fi făcut griji.
Înapoi în singura cameră a bisericii, Ivan îl scruta minuțios. Acei ochi
sticloși. Acel zâmbet care-l neliniștea. Ivan îl trase mai aproape pentru o
strângere de mână amenințătoare. În acel moment, Russ fu sigur că Ivan
– și poate chiar și Iisus – îi cunoșteau fiecare secret rușinos al sufletului
său de păcătos.
*
Russ se strecoară în casă chiar înainte de răsăritul soarelui. La un
moment dat, Inés se foiește în patul conjugal. O sărută pe creștetul
capului și se îmbracă repede cu pantaloni de trening, cu o bluză de
trening simplă și albă și cu o căciulă ca să-i țină cald la urechi. Își leagă la
fel de rapid șireturile și se întoarce pe furiș afară, în dimineața care
tocmai a început.
E ora cinci când pornește pe Pine Ridge Street. În dimineața asta e un
ger aspru, dar aproape toată zăpada e topită, iar Russ își aude pașii lovind
metodic trotuarul. Trece pe lângă vecinii adormiți; locuiește aici de ani de
zile, însă în acest cartier, Russ e polițistul și nimeni nu se apropie prea
mult de el. Aleargă pe lângă casa lui Lee – acum a Cynthiei și a lui
Cameron – fără să încetinească. Atunci când face jogging, casa lor e ca
orice altă casă din orice alt cartier. E o mică victorie.
Russ chibzuiește: cineva, undeva, știe ce i se întâmplase Lucindei
Hayes. Probabil trecuse de casa criminalului cu câteva clipe în urmă sau
trece în clipa asta, probabil criminalul sforăie pe o pernă din bumbac în
timp ce Russ aleargă pe lângă casa lui. Se gândește la dormitorul vechi al
lui Cameron, cu patul lui dublu și pereții albaștri precum cerul și-și pune

VP - 113
întrebări despre genetică. Despre inevitabilitatea moștenirii genetice, a
răutății transmise fără voie de la tată la fiu.
În jurul lui, cartierul îndoliat e cufundat într-un somn adânc. Soarele
portocaliu se ivește la orizont și, când ajunge la marginea suburbiei,
grăbește pasul.
În scurt timp, ajunge la poalele munților, inima îi bate nebunește în
piept și vârfurile muntoase se înalță deasupra lui ca niște fiare sălbatice
și înfometate. În acest moment, se înțelege pe sine însuși cel mai bine.
Acum poate spune ușor: „Numele meu e Russ Fletcher, sunt un om care
trăiește viața într-un anumit fel și sunt fericit”. În momentul acesta în care
gâfâie este eliberat de obligații, de așteptări și de trecutul plin de răni. E
doar Russ, cu inima bătând frenetic, doar Russ și norișorul alb făcut de
răsuflarea lui în dimineața rece, doar Russ și arsura pe care o simte în
picioare. Atenția lui pătrunzătoare se concentrează pe extremitățile
corpului. Russ se simte bine când aleargă. Și viața merge înainte.

VP - 114
 ZIUA A TREIA

Vineri, 18 februarie 2005

Jade

Suntem pe o plajă. Lumina soarelui strălucește și ne arde din toate

părțile. Lucinda și cu mine stăm întinse pe spate. Suntem înfofolite în
haine de iarnă: eu în geaca mea în stil milităresc, Lucinda în geaca ei
lungă și galbenă și în colanții sclipicioși. Un pescăruș țipă.
Lucinda vorbește, dar vântul și valurile se aud prea tare. Întinsă pe
orizontală, e foarte frumoasă. Angelică – abia acum înțeleg ce vor să
spună cu asta. Stăm întinse ca niște amanți, împărțind o singură pernă,
însă gura ei ca o scoică se deschide și se închide, se deschide și se
închide, pieptul i se umflă și lacrimile îi curg în lături de pe rădăcina
nasului înclinat. Încerc să-i spun: „Nu te aud!, dar gura mea rămâne
închisă. Umerii îmi sunt lipiți de pământ. „Nu te aud!” Acum ea țipă, însă
nu se aude niciun sunet și-și agită brațele ca o nebună când le întinde
spre mine. Mă imploră și plânge, dar totul se pierde într-un amestec de
alge din ocean.
*
E ora cinci dimineața. Mă trezesc tremurând. Afară încă e noapte,
lumea e ascunsă.
Cartea e sub dulap și mă atrage cu o forță magnetică. O păstrez acolo
ca să n-o găsească Amy. I-ar spune mamei și, probabil, m-ar interna la
dezintoxicare sau m-ar trimite într-o tabără religioasă.
După ce trece jumătate de oră și grămezile de haine încep să arate ca
niște fețe sau animale mici, aprind veioza de pe noptieră, iau cartea și o
pun pe saltea. O deschid, fără să mă uit, la capitolul al doilea: „Semne de
la cei morți”.
„Când primești un semn de la un mort, trebuie să te întrebi: ce încearcă
să-mi transmită decedatul? Pot să fac ceva ca să-i ușurez trecerea în

VP - 115
lumea spiritelor? Când decedații comunică din cealaltă lume cu cei vii, ei
le oferă o misiune: trebuie să afli care sunt treburile lor neterminate”.
Închid brusc cartea. Merg tiptil, bâjbâind, și pornesc apa rece de la duș.
Intru sub el cu bluza de pijama încă pe mine și încerc să spăl amintirea
visului din subconștientul meu vulnerabil.
*
Doar aici, sub duș, cu hainele încă pe mine, îmi permit să-mi amintesc
ziua ritualului. Aleea familiei Thornton, Lucinda în șlapii ei, cum am
așteptat până când mama și Terry s-au așezat în fața televizorului. M-am
furișat până în camera mea, disperată deoarece mi-am dat seama că
familia Thornton mă chema tot mai rar, în curând aveau să n-o mai facă
deloc și trebuia să-mi găsesc altă slujbă, totul din cauza Lucindei și a
cozii ei aurii, împletită și perfectă, de pe spatele ei. Mi-am imaginat sute
de dolari strânși în pumnul Lucindei și fața ei cu gropițe și gene lungi.
Am aranjat totul în camera mea. Trebuie să te simți confortabil când
faci ritualul – mulți oameni îl fac goi. Dar eu nu vreau să fiu goală.
Niciodată. Așa că m-am îmbrăcat cu un costum de baie vechi, unul
decolorat, într-o singură piesă, cu un model hawaiian.
Prima dată, am acoperit o spatulă cu o foaie de carton maronie. Asta
era bagheta. Apoi am construit altarul, rapid și cu neglijență, folosind
câteva lumânări mici de la magazinul cu lucruri de un dolar – genul care
nu ard mai mult de douăzeci de minute.
În mijlocul altarului, am proptit fotografia mea preferată: cea cu mine și
cu Zap în prima zi din clasa a doua. Stăm pe veranda din fața casei lui,
mijindu-ne ochii în lumina soarelui, iar Zap își ține o mână dolofană
ridicată deasupra frunții. Acum, amândoi avem mustăți ferchezuite
desenate perfect cu carioca pe sub nasurile noastre.
Îmi place poza asta, fiindcă nu arătăm fericiți în ea. Amândoi suntem
înțepeniți și blocați acolo. După ani de zile, de pe podeaua dormitorului
meu, e ca și cum Zap și-ar lua mâna de pe față ca să-și ridice bretelele
ghiozdanului-rucsac, iar eu aș țipa la mama că nu suport să mi se facă
poze. Întotdeauna pot s-o iau, s-o privesc și să-mi testez memoria.
Am urmat cu grijă restul pașilor. Am pus în mijlocul altarului colierul cu
pentagramă, pe care l-am cumpărat la un eveniment Garage Sales. Am
presărat sare din solnița de pe masa din bucătărie (o văcuță din

VP - 116
ceramică). În sensul acelor de ceasornic, de trei ori. Am repetat gestul cu
cimbrul din dulăpiorul cu condimente al mamei. Am aranjat lumânările ca
să fie la doi centimetri și jumătate distanță una de alta și am stropit cu
apă sfințită dintr-un pahar din plastic.
Nu ți se spune ce să faci după ce ai terminat cercul.
Așa că am stat cu picioarele încrucișate în mijlocul covorului, cu
lumânările pâlpâind în jurul meu, sperând că n-am uitat să încui ușa
dormitorului. Am auzit pe scări ecoul râsului fals de la televizor și ritmul
încet al muzicii pop din camera lui Amy. Am încercat să-mi aduc în minte
un singur gând și acesta să fie ceva util. Voiam să mă rog să fiu mai
amabilă cu oamenii și ca anul ăsta să fie mai puțin rău decât cel trecut.
Dar m-am pierdut în labirintul minții mele și am ajuns unde ajungeam
întotdeauna: să mă gândesc la acea noapte cu Zap și Lucinda,
străduindu-mă să uit mâinile ei moi și dulci.
Așa cred că s-a întâmplat. În acel cerc în care transpiram de căldură,
m-am rugat unei forțe necunoscute ca Lucinda Hayes să dispară, pur și
simplu.
Voiam să dispară.
Chiar dacă am făcut totul după indicațiile dintr-o carte și nu există vrăji
de moarte adevărate în viața reală, și n-am crezut niciodată că va
funcționa, n-am crezut, jur că n-am crezut – când mi-am deschis ochii,
era acolo. Teama. Ciudată și inexplicabilă.
N-am desfăcut cercul în mod corect. Am sărit din el, speriată ca un
copil și am aprins lumina în dormitor. Scena arăta aproape normală. Când
am stins lumânările, ceara a curs pe ierburi și totul s-a scurs în covor,
cimbrul, sarea și ceara fierbinte, toate s-au amestecat în fibrele pârlite din
plastic. Am lovit altarul cu piciorul. Am băgat totul într-o pungă de gunoi
neagră, pe care am vârât-o apoi sub pat și am încercat să uit.
Senzația de rău m-a copleșit, ca și cum mi-aș fi dovedit că era adevărat
ce mi-a spus Zap: „Ești o fată de unică folosință. Temporară. O grămadă
de piele și de grăsime peste niște oase subțiri și fragile.
*
La două ore după vis, mănânc fulgi de porumb cu picioarele
încrucișate pe canapea, ascultându-le pe mama și pe Amy certându-se
din cauza machiajului de pe ochii surorii mele.

VP - 117
 — Doar un pic mai întunecat pe pleoapele de sus, spune mama.
— Vrei să arăt ca o curvă? zice Amy.
În astfel de dimineți, sunt recunoscătoare că nu sunt Amy. Ea e păpușa
Barbie a mamei, un manechin pentru regretele mamei, din cauza ridurilor
de stres și a țigărilor pe care le fumează.
E o minune că, oricum mă îmbracă mama, n-arăt niciodată așa cum
vrea ea.
De fapt, nici măcar n-a încercat să facă asta.
*
Așa a fost de când mă știu: mama bea vin de la ora trei încolo. Amy și
cu mine mergeam în vârful picioarelor pe scări, îndrăznind să ne
apropiem doar când mama ne chema ca un prădător care-și momea
prada.
Când eram mici, eram terifiate de mama, dar ea era crudă doar cu
mine. Acum, în prezent, privind retrospectiv, din motive evidente, doar eu
am parte de acest abuz psihic. Însă când Amy a fost în clasa a doua, s-a
îngrășat – avea obișnuita grăsime de fetiță în jurul taliei – și a primit
același tratament din partea mamei.
Întotdeauna era mai rău după ce mergeam acasă la Lex și la Lucinda.
Locul acela o transforma pe mama într-un monstru furios care scuipa foc
pe nări: fetele Hayes și părul lor auriu, fetele Hayes și coapsele lor subțiri
ca bețele de la acadele, fetele Hayes și casa dezinfectată cu Lysol în care
locuiau, cu colțuri ca de spital și candelabrul din sufragerie. Mama ne lua
cu ea și vorbea prietenește cu Missy Hayes în holul de la intrare în timp
ce noi ne legam șireturile. Apoi ne aducea acasă – înapoi la podeaua
bucătăriei acoperită cu firimituri de biscuiți Saltine de la gustatea ei de la
miezul nopții, la triunghiurile de pizza întărită încălzită la micul dejun și la
paharele cu vin pe jumătate pline pe care le lăsa pe tejghea cu zilele, de
se strica vinul și devenea lipicios. Mama se uita în jos, la noi, progeniturile
ei grase, amândouă rotunjoare și cu dinții ieșiți în afară – chiar și Amy, cu
părul ei roșcat și drăguț.
Mama își turna un pahar de după-amiază, fierbând de mânie, în timp ce
Amy și cu mine urcam pe furiș pe scări, așteptând strigătul ascuțit al
chemării ei.
— Fetelor! striga ea în cele din urmă. Coborâți imediat!

VP - 118
 Într-o sâmbătă, Lex Hayes a câștigat la campionatul de gimnastică
pentru clasa a treia. Juriul a anunțat notele, iar Lucinda a bătut din palme
și a strigat în timp ce doamna Hayes a filmat, amândouă cu ochii în
lacrimi când Lex a coborât de pe podium cu o medalie grea din plastic la
gât. Erau așa de mândre. Amy și Lex au sărit în sus de bucurie și s-au
îmbrățișat de parcă a câștiga campionatul de gimnastică pentru clasa a
treia era echivalent cu aurul la Jocurile Olimpice.
Când mama ne-a zis să coborâm scările în acea zi, Amy stătea
încordată sub păturile de pe patul meu, încă îmbrăcată în costumul ei de
gimnastică, scump, cu strasuri și cu părul strâns într-un coc dat cu spray
și tare ca piatra. Rimelul îi era întărit pe gene.
— Fetelor! a țipat mama.
— Stai, i-am zis eu lui Amy și am încuiat ușa în spatele meu înainte să
cobor tiptil pe scări ca un boxer blestemat intrând în ring.
— Unde-i sora ta? m-a întrebat mama.
Golise o jumătate de sticlă de Barefoot Chardonnay și învârtea piciorul
paharului pe tejgheaua din marmură granulară falsă.
— La etaj.
— Du-te după ea.
— E obosită.
Când mama s-a ridicat, am făcut câțiva pași în spate. Din instinct.
Bineînțeles că mama a observat: nu era rapidă, dar era puternică și, de
vreme ce am încuiat-o pe Amy în dormitorul meu, n-aveam unde să merg.
Ușa camerei lui Amy nu se putea încuia și ușa de la baie n-avea
încuietoare. Așa că, atunci când mama a spus „Stai pe loc”, asta am și
făcut.
A venit spre mine, cu paharul de vin în mână. Și-a plimbat o unghie
lungă din plastic pe obrazul meu, apăsându-mă atât de tare cu ea, că mi-a
lăsat o zgârietură care mi-a rămas toată noaptea, însă a dispărut
dimineața. Mama m-a ciupit de obraz cu degetul ei mare și cel arătător ca
un veterinar care examina dinții unui câine bolnav.
— Pierdută, a murmurat ea, cu o respirație urât mirositoare, duhnind.
Ești o cauză pierdută.
Pe urmă mama a dat pe gât conținutul paharului.
— Totuși sora ta, sora ta cu părul ei drăguț, roșcat, adu-o aici.

VP - 119
 — Nu, i-am spus eu și am închis ochii…
Mama m-a lovit cu pumnul în stomac atât de tare, încât am crezut că
m-a izbit un tren marfar. M-am îndoit de durere. În timp ce gâfâiam și de-
abia mai puteam să respir, m-a împins, a trecut pe lângă mine și a început
să urce scările.
Nu-mi amintesc ce-a urmat imediat după aceea. Doar efectul: cumva,
chiar și rămasă fără aer, am sărit după mama pe scări, mi-am înfipt
mâinile în bluza ei și am tras-o în spate.
Paharul de vin a căzut primul. S-a rostogolit cu încetinitorul pe treptele
acoperite de covor, spărgându-se la baza scărilor. Un ciob din sticlă s-a
înfipt între călcâiul meu și podea, dar n-am avut timp să simt durerea –
doar să sar într-o parte când mama s-a rostogolit pe lângă mine.
Arăta ca o păpușă de cârpă, ca o grămadă de haine țipătoare de mâna
a doua, cu gâtul deasupra capului, care era deasupra taliei și a picioarelor,
și toate la un loc se rostogoleau pe scări.
— Rămâi pe loc! am țipat eu la Amy, care a venit în fugă la auzul
zgomotelor.
Stătea la marginea palierului, cu costumul de gimnastică sclipicios
ridicat pe buca dreaptă.
Însă Amy n-avea nevoie să fie prudentă sau speriată: mama zăcea cu
șapte trepte mai jos, cu o claviculă vânătă și o încheietură ruptă, uitându-
se în sus, la mine, cu o privire șocată și furioasă. De parcă aș fi fost
întruchiparea diavolului. Și, pentru prima dată, m-am întrebat dacă nu
cumva chiar asta eram – dacă nu cumva ăsta era singurul dar lumesc ce
mi-a fost dat.
*
Acum, Amy umblă făcând zgomot cu tocurile ei înalte și pornește
televizorul. Se așază în fotoliul din fața mea și ronțăie biscuiți Pop-Tart.
Firimituri de glazură i se lipesc pe luciul de buze.
— Investigația continuă chiar dacă cercetarea locului crimei s-a
încheiat, spune un reporter elegant. Din declarația șefului poliției din
Broomsville, am aflat că există numeroase piste. Nu ne-a dezvăluit mai
multe informații.
Apare o fotografie a Lucindei. Aceeași fotografie pe care au tot arătat-
o de când a murit – poza din albumul școlar.

VP - 120
 — Schimbă-l, spun eu.
— Nu, se smiorcăie Amy.
Înșfac telecomanda și comut pe un alt canal.
Niște oameni care atârnă de niște grinzi. Un documentar despre
procesul vrăjitoarelor din Salem. „Suntem în luna februarie a anului 1692
și mai mult de două sute de oameni au fost acuzați de practicarea magiei
diavolului”.
Schimb din nou și găsesc o telenovelă spaniolă. O femeie cu sâni mari
țipă la alta.
— Ai omorât-o! Ai omorât-o!
Închid televizorul. Se lasă o liniște totală.
— Ce naiba? întreabă Amy. Voiam să mă uit la aia.
Nici nu mă deranjez să-mi iau ghiozdanul-rucsac. Ies furioasă din casă
și trântesc ușa de la intrare după mine.
E clar că am fost chemată să termin treaba Lucindei Hayes. Poate asta
e o pedeapsă pentru ritual sau ceea ce am văzut. Oricum, există o singură
persoană care poate ști ce s-a întâmplat cu ea. Cameron. Și cunosc un
loc în care e ușor să fii sincer.
Razele soarelui nu încălzesc azi și vântul mă biciuiește. Îmi las capul
pe spate, mă uit la cer și îi fac Lucindei, cu amândouă mâinile, acel semn
trivial cu degetul mijlociu ridicat.

Cameron

În fața oglinzii din baie, Cameron își încheie nasturii de la cămașa

pentru înmormântare. Încercă să nu se teamă, dar asta era oarecum greu:
nu-i plăceau mulțimile, mai ales nu mulțimile de copii de la școală și, mai
ales, nu când aveau să se uite toți la el.
Primiseră trei telefoane în timpul nopții. Un apelant mârâi în șoaptă:
„Dacă nu te prinde poliția, Cameron Whitley, o s-o fac eu”. Domnul O.
sunase de două ori, însă, când mama bătu la ușa lui Cameron, el se
prefăcuse că dormea. Nu voia să vorbească despre jurnal cu domnul O.
Nu era nimic de spus. Mama și domnul O. murmurară la telefon și
Cameron nu auzi conversația mamei.

VP - 121
 El udă un pieptene și și-l trecu prin păr. Arăta ca tatăl lui dimineața –
când ieșea de sub duș și fierbea cafeaua cu un prosop în jurul taliei și cu
părul ciufulit.
*
Asta era situația: lui Cameron și tatălui său le plăceau aceleași lucruri:
apusurile la Vârful Pine Ridge, micul dejun înainte de a se spăla pe dinți.
Cereale Mini-Wheats și suc de portocale. Amândoi o priveau pe mama
când făcea balet, stând unul lângă altul în spatele balustradei scării de la
subsol: mama era cea mai grațioasă ființă din lume.
Aproape pe toată perioada copilăriei, Cameron și tatăl se retrăseseră
în camera de zi după cină. Nu se uitau la televizor. Cameron desena pe
caietul de desen din poala lui, iar tatăl bea whisky pe fotoliu, apreciindu-l.
Tăcerea era limbajul lor exersat și în acele seri – când mama spăla
vasele sau rufele, sau citea o carte în pat – Cameron și tatăl erau uniți.
Tată și fiu. Ca un trunchi gros de copac și frunzulițele lui foșnitoare.
După ce tatăl plecă pentru totdeauna, Cameron se întrebă când dorința
lui secretă îl va face să cedeze.
*
Fata din biroul directorului aștepta în fața casei lui Cameron.
Purta o rochie albă de vară – genul acela pe care poți s-o cumperi de la
raionul de copii dintr-un magazin universal – și o geacă militărească de
camuflaj. Picioarele ei erau goale, deși afară era minus un grad Celsius.
— Îți mai amintești de mine? întrebă ea. Jade. Ca piatra semiprețioasă.
— Da, răspunse Cameron și-și miji ochii. Ce faci aici?
— Chiulim în dimineața asta.
— De ce?
Cameron nu mai chiulise niciodată de la școală.
— Un semn de la morți, explică ea. Haide! Și-așa avem doar o jumătate
de zi.
Profesorii Liceului Jefferson trebuia să-i ducă pe elevii din clasa a
noua cu autobuzul la Casa Funerară Maplewood când începea pauza de
prânz de la douăsprezece fără un sfert. Mama păruse îngrijorată când
Cameron plecă de-acasă.
— Ești sigur că vrei să mergi la școală azi? Ai putea sta acasă. Am
putea să mergem împreună la înmormântare, îi spusese ea.

VP - 122
 — Sunt bine, vreau să merg la școală, îi zisese Cameron și-și încheiase
fermoarul la geacă.
Jade stătea pe aleea din fața casei lui Cameron. Fu nevoit să facă un
efort ca să nu se holbeze la pieptul ei care ieșea în afară peste cusăturile
rochiei albe și se contopea cu acneea răspândită pe gât. Își colorase
pielea deasupra ochilor cu o pudră albastră care-i păta tâmplele și obrajii.
Bărbia ei mică și ascuțită aproape că dispărea în gât. Buzele îi erau
crăpate. O vânătaie i se întindea ca un șarpe de pe coapse până la
genunchi într-un triunghi vânăt nefiresc, ca un munte desenat cu acuarela
de cineva care nu mai văzuse niciodată un munte.
— Ar trebui să merg la școală, zise Cameron.
— Nu vrei să faci asta. Haide să admitem că ar fi mai bine să mă
asculți.
El încercă să înțeleagă ce voia să spună ea.
— Cameron, știu.
— Ce știi?
— Știu, spuse ea ridicându-și sprâncenele într-un fel amenințător, apoi
se întoarse în direcția Pieței Willow și merse înainte.
Nu putea s-o lase să plece, nu fără un răspuns. Îi trecu prin minte că
asta fusese intenția lui Jade, dar, în ciuda acestui lucru, o urmă.
*
Cameron merse poticnindu-se în urma lui Jade, trecând pe lângă toate
buticurile închise și pe lângă barul de la care mama lui cumpăra bere de
la producător. Fântâna din Piața Willow nu funcționa iarna și arăta ca o
chiuvetă goală. Nimeni nu primise sarcina de a da jos beculețele de
Crăciun înșirate prin piață și care se ardeau unul câte unul pe parcursul
lunii februarie.
O însoți pe Jade până când ea se opri, în cele din urmă – gura lui
Cameron era uscată de la atâta mers și încerca din răsputeri să nu intre în
panică din cauza situației. Lucinda era moartă, el nu era la școală și, în
scurt timp, trebuia să meargă la slujba ei de înmormântare. Ar fi trebuit
să stea acolo și să-i privească pe toți jelind-o, singur cu dorul lui.
Se aflau în fața unei clădiri de lângă un magazin de înghețată. Locul
era părăsit, doar o cruce fluorescentă uriașă se înălța acolo unde ar fi
trebuit să fie logoul unei farmacii.

VP - 123
 — Asta e o biserică? întrebă Cameron.
Familia lui obișnuia să meargă la biserică. Stătea între mama și tatăl
lui și se întreba cât de mult timp putea să-și țină respirația fără să moară.
Recordul mondial pentru ținerea respirației era de douăzeci și două de
minute, însă Cameron nu se apropiase de el niciodată. Și, oricum,
încetaseră să meargă la biserică după ceea ce făcuse tatăl, deoarece
mama nu putea sta acolo și să asculte predici despre păcat.
— Păi, a fost cândva o farmacie, răspunse Jade. Dar acum e Biserica
Inimii Pure. Nu se deschide până în august și nu lucrează nimeni aici
vinerea. Haide!
Cameron stătu locului ca un idiot, speriat, dorindu-și să fi mers la
școală sau măcar să fi rămas acasă cu mama, când Jade își vârî
degetele între ușile automate din sticlă. În câteva secunde, deschise un
spațiu destul de mare pentru ca amândoi să se strecoare înăuntru.
Biserica mirosea a rumeguș și podele scorojite. Erau la intrarea unei
capele de mărime industrială – podeaua era goală și băncile erau
împrăștiate în aranjamente ciudate, temporare. În afară de o fereastră cu
vitraliu, erau doar cadre unde aveau să fie geamuri cândva. Vântul urla
înăuntru.
— Cred că ar fi mai bine să revin acasă, o anunță Cameron.
— Nu poți. Încă nu ți-am dezvăluit ce știu.
Își dădu seama, în timp ce Jade sărea în spațiul dintre rânduri, că voia
să fugă. Când ea se așeză pe treptele altarului, i se văzură chiloții din
dantelă neagră care-i strângeau partea de sus a coapsei palide. Cameron
nu va fugi, pe de o parte, fiindcă Jade știa ceva misterios – orice știa era
ceva îngrozitor – și, pe de altă parte, din simplul motiv că ea, spre
deosebire de ceilalți, se uitase direct la el. Și tot mai voia ca el să rămână
lângă ea.
Așa că merse unde stătea Jade, sub o cruce gigantică din lemn
proptită neglijent pe zidul cel mai îndepărtat. El își mai amintea farmacia
care existase acolo înainte: rafturi pline cu șampoane și geluri de duș și
reduceri la aparate de ras și arahide. Câteva rafturi goale fuseseră rupte,
așezate în grămezi de lemn prăfuit lângă perete, iar ecoul se auzea în
camera goală și becurile fluorescente din tavan erau ca o ironie. O
etichetă i se lipi de pantoful drept: 14,99 dolari.

VP - 124
 — Locul ăsta e grozav, nu-i așa? întrebă Jade. E unul dintre acele locuri
abandonate perfecte, unde poți să mergi ca să te gândești, să pierzi
vremea sau orice altceva. Toată lumea are un loc din ăsta, nu-i așa? Un
loc în care să simtă că poate fi oricine și poate spune orice.
— Da, fu de acord Cameron, dând la o parte tencuiala de pe o treaptă
mică pentru a se așeza lângă ea.
— Unde e locul tău?
— Nicăieri.
— Haide! Dacă-mi spui asta, o să-ți spun de ce te-am adus aici.
— Bine, consimți Cameron, apoi urmă o pauză scurtă. E stânca aia din
munți. Deasupra lacului de acumulare. E un loc foarte liniștit.
— Bine, spuse Jade. Bine. Te-am văzut în noaptea în care a murit
Lucinda, de la fereastra dormitorului meu. Stăteai acolo și o urmăreai. Nu-
mi pasă și n-o să spun. Însă trebuie să te întreb: de ce ea? Dintre toate
fetele din lume, de ce Lucinda Hayes?
Începutul unei Încurcături îl cuprinse pe Cameron – ca un nor furios și
șuierător.
*
Cameron n-o alesese pe Lucinda. Ea fusese, pur și simplu, mai
strălucitoare decât toate celelalte. Datorită Lucindei își începuse
colecțiile, ele crescuseră și-l făcură să se simtă mai bine. Îi plăceau
corpul bronzat și nasul ei cârn. Iar Lucinda era atât de atrăgătoare. Era ca
și cum un fluid magnetic l-ar fi atras înspre ea tot timpul, într-un fel
dureros, centimetru cu centimetru.
Lucinda păstra o figurină pe noptiera ei și Cameron adora să le vadă
împreună. Era o balerină într-un tutu violet, într-un arabesc, figură a
baletului clasic inspirată din dansul oriental, cu piciorul și brațul liber spre
orizontală. Un termen pe care Cameron îl știa de la mama lui. Balerina
purta un costum mulat roz, cu decolteu în formă de V, iar părul ei blond
era strâns într-un coc de ceramică. Avea buze roșii, mici, și nu era mai
mare decât mâna lui Cameron, de la palmă până la degetul mic, dacă o
strângea. Lucinda stătea lângă balerină înainte să meargă la culcare, de
parcă ar fi provocat-o să se miște.

VP - 125
 Cameron adora să le vadă în timpul Statue Nights. Mica dansatoare
stătea de pază când Lucinda dormea, ca o versiune de jucărie a fetei –
grațioasă, suplă. Acel pas de deux7 avea o eleganță desăvârșită.
*
— Hei, strigă Jade. Hei! Frate!
Cameron era întins pe podea. Geaca lui de iarnă era plină de praf și-l
durea capul. Trebuie să se fi lovit de podea. Jade îngenunche lângă el,
încețoșată în lumina singurei ferestre cu vitraliu: un păstor care-și mâna
turma pe un deal cu iarbă înaltă.
— Îmi pare rău, zise ea. Doamne! N-am vrut să te supăr. Ești bine? Ai
nevoie să mergi la un spital sau ceva de genul ăsta?
Cameron se ridică amețit. Tavanul plat al capelei nu părea sfânt.
— Nu, trebuie să plecăm, spuse el. Înmormântarea.
— Mai avem o oră, îi replică Jade. Haide! O să te scot de-aici.
*
Bărbatul de la Tasty Ice Cream se uită la picioarele goale ale lui Jade și
la cizmele ei acoperite cu rumeguș și tencuială. Cameron comandă o
cupă de înghețată de mentă cu bucățele de ciocolată și scoase o
bancnotă mototolită de cinci dolari din ghiozdanul-rucsac.
— Plătesc eu, îi spuse el lui Jade, pentru că nu mai fusese la o
înghețată cu o fată până atunci și i se părea corect să facă asta.
Numai că totalul de plată ajunse la 5, 95 dolari, așa că Jade scotoci
prin buzunarele gecii de camuflaj după rest, pe care-l numără în palma
făcută căuș.
Era o bancă afară, între magazinul de înghețată și biserică. Stătură în
frig. Jade linse zahărul care curgea de pe lingura ei. Înghețata era prea
dulce. Cameron puse cupa jos, pe bancă, și încercă să nu se gândească
la cum i se topea înghețata în stomac.
— Ești bine? întrebă Jade. Vreau să spun, ai leșinat doar o secundă.
Dar îmi pare foarte rău.
— Sunt bine, o asigură Cameron. Mi se întâmplă câteodată.

7 Concept emblematic al dansului clasic al secolului XIX, un dans de cuplu, care portretizează o
temă comună, de multe ori simbolică, o poveste de dragoste; o expresie a sentimentelor și a
gândurilor, între doi dansatori. Un pas de deux este compus, de regulă, din cinci părți: o
introducere, un adagio, un solo pentru fiecare dansator și o codă (finalul). (n. red.).
VP - 126
 — M-am gândit că locul ăla te va ajuta să vorbești. Pe mine mă ajută
întotdeauna.
Cameron aruncă o privire pe furiș la ceasul-brățară Hello Kitty din
plastic roz al lui Jade. Mai aveau o jumătate de oră. „Trebuie să mergi, îi
spusese mama lui noaptea trecută când îi întinsese pantalonii de costum
pe scaunul de birou. Altfel oamenii vor pune întrebări”. Asta îl îngrozea pe
Cameron mai mult decât orice.
— Povestește-mi despre tatăl tău, îi ceru Jade.
— Te rog, nu. Nu vreau să vorbesc despre poliție.
— Sunt insensibilă cumva?
— Da.
— Ei bine, și eu urăsc poliția. Mai ales cea de aici. E dat naibii tot
sistemul. Cum a scăpat tatăl tău, cum a fost declarat, practic, nevinovat
când toată lumea știa că era s-o omoare pe fata aia.
— Te rog, nu, repetă Cameron.
— Crezi că el a făcut-o?
— Da.
— Și încă îl iubești, nu-i așa?
Nimeni nu-i pusese întrebarea asta până atunci și deodată inima mică
și prizonieră în piept se făcu și mai mică în cușca ei.
— Nu știu.
— E în ordine, să știi. Vreau să spun că e în ordine să iubești pe cineva
care a făcut ceva rău. Doar pentru că faci ceva rău nu înseamnă că nu
ești o persoană bună. Gândește-te la asta: ai prefera să fii o persoană
bună care face un singur lucru îngrozitor sau o persoană rea care face un
singur lucru bun?
Atunci Cameron se gândi la Lucinda. La cum răsucea el colțul plăpumii
într-o grămadă care semăna cu un trunchi de om și-l îmbrățișa strâns.
Doar cât să simtă contururile. Se convingea, în albastrul blând al
dormitorului său, că plapuma era caldă și bumbacul care-i apăsa pielea
nu era pătura lui. Ci niște pantaloni de pijama de culoarea lavandei. Și sub
acei pantaloni de pijama era o piele caldă și umedă, care se plia în toate
locurile potrivite și mirosea a loțiune cu vanilie, genul de piele pe care-l
vezi doar după ce dobori o barieră de nedescris. Și la fiecare atingere

VP - 127
băiatul – bărbatul – era tot mai aproape de buclele galbene pe care și le
imagina întinse pe pernă ca niște ațe subțiri.
Jade își înclină corpul pe bancă pentru a sta cu fața la el, cu picioarele
ei goale îndreptate spre stradă și cu abdomenul ieșit în afară peste talia
rochiei. Lui Cameron îi păru rău de ea atunci, pentru că era încălțată cu
niște cizme militărești, însă n-avea nicio bătălie adevărată în care să
lupte. Coșurile de pe frunte arătau gata să se spargă, avea zeci de
pustule adunate lângă păr. Un strat subțire de ciocolată îi înconjura gura
ca rujul bunicii lui când vorbea prea mult.
Privi cum Jade plimbă lingura din plastic pe fundul cupei. Statură așa.
La 11.31, Jade îl anunță:
— Trebuie să plecăm.
— Da, veni răspunsul lui.
Și-și aruncară cupele de înghețată la coșul de gunoi de pe bordură.
*
Cameron își aminti cum se născuse bebelușul Ollie vara trecută și, în
mare parte, din acest motiv știa că nu era la fel de rău ca tatăl său.
Familia Thornton tocmai se mutase în Broomsville.
— Haide să-i urăm micuței bun venit în cartier, spusese mama lui, care
pregătise în acest scop o cratiță cu paste Ziti la cuptor.
Mama lui stătu de vorbă cu Eve Thornton la tejgheaua din bucătărie, în
timp ce Cameron privi bebelușul întins pe o pătură pe podeaua din
camera de zi. Ollie avea doar șase zile, era doar o grămăjoară roz, care-și
strângea nasul și părul subțire i se încâlcea pe capul moale și rotund. Nu
era ciudat că toți oamenii își începeau viața așa? Avea mâini ca budinca.
Erau goale, moi și strânse bine sub hăinuțe.
— Vrei s-o ții în brațe? îl întrebase doamna Thornton.
— Nu, e în ordine, răspunsese Cameron.
Doamna Thornton arăta bolnavă, fața ei avea o nuanță verde-palidă și
cearcăne sub ochi tot timpul, ca portretul desenat al cuiva care nu
dormise de luni de zile.
— Bine, zisese ea.
Îl conduseră până la un balansoar de sub un tablou cu floarea-soarelui.

VP - 128
 Cameron nu dorise să țină bebelușul în brațe. Știa că se putea
întâmpla ceva rău. Putea să-l scape. Putea să-l zgâlțâie. Putea să-l
strângă prea tare.
Putea să-și dorească să-l rănească.
— Ține-ți brațele așa, îl povățui doamna Thornton, iar Cameron își făcu
palmele căuș în jurul coatelor.
Puseră copilul în brațele lui.
Atunci, Cameron știu că nu era rău. El o auzise pe mama vorbind la
telefon după ce plecase tatăl și spunându-i cuiva că tatălui său nu-i
plăcuse să-l țină în brațe pe Cameron când era bebeluș. „Asta nu e
niciodată un semn bun”. După ani de zile de la plecarea tatălui, Cameron
o ținea pe Ollie, doar un bebeluș atunci, iar rezultatul era o mică, dar
necesară liniștire. Adora piciorușele și mânuțele micuței Ollie. Teoretic,
știa că trupul fetiței era asemănător cu al lui, doar că mai mic: vinișoare
de bebeluș, ficat de bebeluș, femur de bebeluș, craniu de bebeluș și chiar
și o inimă de bebeluș. Degete de bebeluș la picioare care aveau să
crească și să fie vârâte cândva în șosete și pantofi, să danseze balet și să
atingă alte degete de la picioare sub pături. Toate acestea erau în grija lui
Cameron. Brusc, el simți impulsul de a pupa bebelușul, însă știa că era
împotriva regulilor. Așa că-și legănă brațele. Știa de unde venise Ollie.
„Când doi oameni se iubesc foarte mult”, îi explicase mama lui. Și el voia
să iubească pe cineva foarte mult sau măcar destul cât să facă o
creatură mică ce miroase a mosc, lână și pudră de bebeluși. Voia să țină
acea greutate în brațe.
După aceea, în fiecare marți, Cameron le privi pe Lucinda și pe Ollie
Thornton prin fereastra casei cum stăteau împreună. Cele două anatomii
fragile văzute prin geam îl făceau să se simtă trist, emoționat, singur și
gol pe dinăuntru.

Russ

Russ își dorise întotdeauna să poarte o armă, pentru că tatăl lui

purtase o armă.
— O armă te face bărbat, obișnuia să spună tatăl lui.

VP - 129
 Russ are puține amintiri din copilărie. Tatăl fusese polițist și mama,
secretară la biroul unui doctor. Acum locuiesc într-un cămin de bătrâni, iar
sora lui Russ, în California – își dorise să devină pictoriță, dar obținuse și
ea tot un post de secretară la biroul unui doctor. Când Russ ajunsese la
maturitate, părinții lui se despărțiseră, însă nu într-un fel haotic, dureros.
Ci ca niște continente care se îndepărtau obosite unele de altele. Nu
fusese o tragedie adevărată. Russ are câteva amintiri dragi: ieșirile la
pescuit în vechea lor berlină, cu sora lui citind o carte pe bancheta din
spate, mama, palidă, ronțăind chipsuri din cartofi și cu tatăl concentrat la
liniile galbene de pe autostradă. Russ era ca o pânză goală când era
copil. Acel moment e acum, pe neașteptate, prețios ca aurul.
Adesea, se întreabă de ce tocmai acea amintire îi rămăsese dintre
toate: tatăl își lovea ușor cureaua groasă de polițist, iar Russ se uita în
sus, pentru că-i ajungea doar până la buric.
— O armă îți dă putere. O armă le arată cine e șeful.
*
Russ stă lângă fântâna arteziană din apropierea ușilor de la intrare ale
secției de poliție, când intră un adolescent însoțit de tatăl lui. Polițistul de
la recepție nu e acolo, așa că Russ se îndreaptă de șale ca să pară mai
înalt.
— Pot să te ajut? îl întreabă Russ și-și atinge mustața cu degetele.
Îi place cum arată când își atinge mustața. Își practicase acea atingere
în oglindă.
— Îl căutăm pe detectiv, răspunde tatăl.
Băiatul pare nervos, își mușcă degetul mare și pielea din jurul unghiei
roase lucește. Russ avusese acnee când era copil, însă nu fusese atât de
gravă. Băiatul are bube. Găurile de pe față îi vor face cruste și cicatrice pe
obraji.
— Luați loc, îi invită Russ. O să văd dacă detectivul e liber. Cum te
cheamă? se adresează el băiatului.
— Ronnie. Ronnie Weinberg.
— Ce te-aduce aici?
— Am venit să vă spun că am văzut ceva, răspunde Ronnie în timp ce
el și tatăl lui se foiesc pe scaunele din plastic de la marginea sălii de
așteptare.

VP - 130
 Ronnie oftează, iar tatăl lui îl bate ușor pe spate, îndemnându-l să
continue.
— Cred că știu cine a omorât-o pe Lucinda.
*
Cu patru luni înainte de arestare, Russ și Lee stătură pe veranda din
fața casei lui Lee. Era sfârșitul primăverii. O căldură bruscă se revărsase
peste Broomsville în ultima vreme, bine-venită și promițătoare. Înăuntru,
Cameron se uita la desene animate în timp ce Cynthia făcea curat după
cină. Piure de cartofi la cutie amestecat cu paste Hamburger Helper.
Lee nu voise să-i spună lui Russ că făcuse sex cu Hilary Jameson. Îi
scăpase porumbelul din gură după a treia bere, ca o laudă necugetată.
— Unde-ai întâlnit-o? îl întrebă Russ.
— La farmacie, răspunse Lee. Lucrează în spatele tejghelei.
— La farmacia din centru?
— Da. Am vorbit. Știi, când am mers să iau medicamentele pentru
anxietate ale Cynthiei. În fine, am flirtat o vreme. În cele din urmă, mi-a
dat pe furiș numărul ei de telefon, capsat pe punga cu medicamente, ca o
rețetă. Am sunat-o și ne-am văzut de câteva ori, nimic serios, dar noaptea
trecută…
— Așadar, o înșeli pe Cynthia.
Aceste cuvinte îi surprinseră pe amândoi. Priviră strada ca și cum ar fi
putut să se schimbe, să le dezvăluie ceva remarcabil despre ea. Nu se
întâmplă nimic. Tufele de trandafiri pe care Cynthia le plantase cu câțiva
ani înainte erau tot uscate. Nu era nimic dincolo de trotuarul neted și alb,
curat, pentru că zăpada se topise și ploaia n-avea să mai vină. Russ simți
o strângere puternică și o greutate care-i pulsa în piept. Parcă fusese lovit
de o nenorocire.
— O înșeli, spuse Russ din nou.
Sticla îi trecu șuierând pe lângă ureche, spărgându-se de peretele
casei. Vocea Cynthiei se auzi de la etaj. Sticla de Heineken zăcea făcută
cioburi lângă cizmele de lucru ale lui Russ, iar Lee își acoperi ochii cu
cotul. Se ascundea, cu brațele în formă de triunghi în jurul feței, ca un
copil care număra la jocul de-a v-ați ascunselea.
— Îmi pare rău, spuse Lee, cu fața încă ascunsă de braț. Însă ar fi bine
să ții asta doar pentru noi, bine? Am încredere în tine.

VP - 131
 Russ plecă fără să-și ia rămas-bun de la Cynthia sau de la Cameron. La
momentul potrivit. În timp ce mergea spre casă se întrebă dacă merita
acea nenorocită de încredere uriașă care i se acordase. Ce făcuse ca s-o
merite? În următoarele luni, Russ încuviință din cap nesigur când Cynthia
îl întrebă despre serile de băut la Taverna lui Dixie care n-avuseseră loc
niciodată și de schimburile suplimentare în care Lee nu lucrase. Simțea
că era dator să-i dezvăluie adevărul Cynthiei, ca om, ca prieten, ca un
membru apropiat al familiei ei care se destrăma. Dar era înrobit de acele
cuvinte – „Am încredere în tine” –, așa că minți pentru Lee, chiar dacă
absența acestuia îi întuneca viața. În nopțile în care Lee trebuia să fie
acasă la Russ sau la pescuit în weekend, Russ stătea pe canapea și se
gândea: „Ce sunt eu fără prietenul meu viclean și înșelător?” Televizorul
nu-l consola.
Mai târziu, Russ o întâlni pe Hilary Jameson. Era frumoasa
Broomsville-ului. Purta blugi strâmți cu talie joasă, evazați și un pic cam
lungi. Partea de jos era ruptă și murdară, fiindcă se prindea sub pantofii
ei. Era șatenă. Avea ochii depărtați. Părul îi era drept, la fel și dinții, însă
ceva îi lipsea. Forma. Culoarea. Avea un tatuaj, acesta era primul lucru pe
care Russ îl observă la ea. Niște inimioare albastre se urmăreau una pe
alta pe gâtul ei ca niște rățuște triste.
După ce o cunoscu pe Hilary Jameson, se simți jenat pentru Cynthia:
coapse suple, forme îmbătrânite și o coamă de păr cărunt ciufulit de care
nu se ocupa niciodată. Apoi era Hilary, cu sânii obraznici și păsărică rasă,
despre care Russ își imagina că și-o mângâia cu degetele ca o starletă
porno.
El nu suportă să se gândească la Lee, deoarece ar fi trebuit să
înțeleagă totul în acea seară, când împinse cu piciorul cioburile de sticlă
verde într-un ghiveci gol de la marginea verandei. Ar fi trebuit să fie mai
atent la felul în care Lee se ghemuise când sticla se lovise de peretele
casei, de parcă nu mâna amicului său ar fi aruncat-o. Fusese o profeție.
După acea seară pe verandă, Lee căpătă o personalitate dublă. Pe de o
parte, era un bărbat cu familie și un polițist începător. Lee compensa
aceste dezamăgiri cu Hilary Jameson, în grabă și haotic, în mașină, la
marginea drumului. Pe de altă parte, era un bărbat cu un prieten care ar fi

VP - 132
făcut orice ca să-l protejeze, orbește și fără să pună întrebări. Un bărbat
capabil să rănească pe cineva. Eroul nimănui.
În ciuda tuturor acestor lucruri, lui Russ îi e foarte dor de el.
*
În fiecare marți seara, Inés merge la reuniunile de studiere a Bibliei. Se
întoarce târziu acasă, atât de posomorâtă, încât de-abia mai vorbește.
— N-ar trebui să te gândești așa de mult la păcat, o sfătuiește Russ. O
să te chinuie fără motiv.
Joia se simte mai bine. Inés sărută ceafa lui Russ când sună alarma
dimineața.
— Trezește-te, adormitule!
Până vineri, Inés redevine ea însăși. Inés cea tăcută e inevitabilă. Inés,
soția lui solemnă, e imposibil de descifrat și seamănă cu pereții casei lor
tot timpul neterminată.
Russ n-o întreabă despre viața ei în Guadalajara, iar ea nu catadicsește
să-i povestească. I se alăturase lui Ivan în Broomsville la un an după ce
venise el, pentru că mama ei o îndemnase și Ivan îi spusese că era bine
acolo. America era faină, toată era faină. Nu-i pomenise lui Inés despre
droguri – o pauză ocazională de la munca lui la negru la biserică, sarcini
de bază pentru niște bani în plus – până când nu venise, singură, cu o
copie după volumul de poezii Canciones al lui Federico Garda Lorca vârât
în buzunar și o grămadă de scrisori scrise de mână de la restul familiei.
Ca un emisar.
Russ nu ceruse aceste lucruri și nu le mai vrea. Nu și-o poate imagina
pe această Inés și se pare că nici ea nu vrea ca el s-o facă. Inés a lui Russ
trăiește în Broomsville, Colorado. Inés a lui tricotează atât de mult, că
umple dulapul de rufe de la etaj cu pături groase, pulovere și șosete. Russ
n-are nevoie să știe despre fructele exotice sau despre temperaturile
ridicate din Mexic – lumea nepovestită a lui Inés cea veche, o femeie care
nu era uitată, ci doar pusă deoparte. Russ și Inés se simt bine și așa. Se
tatonează delicat.
În ziua în care Russ își dădu seama că Inés era nefericită, merse la
mallul dărăpănat de la periferia orașului. Îi cumpără un colier cu diamante
pe care nu și-l putea permite.

VP - 133
 El aproape că o imploră atunci – „Povestește-mi despre casa ta.
Spune-mi cum ai ajuns aici”. Toate acele povești pe care Russ le auzise la
serviciu despre graniță – niciuna nu era în mod special a lui Inés, despre a
cărei călătorie n-auzise niciodată. Călătorise cu avionul, cu trenul, cu
mașina, cu autobuzul? Voia s-o întrebe de ce, de ce părăsise tot ce
cunoștea? Poate pentru fratele ei. Timpul pe care Inés și-l petrecea
făcându-și griji în privința lui Ivan îl făcu pe Russ să creadă că, poate, Ivan
era motivul pentru care ea era prizonieră în țara lui. În casa lui.
Dar Russ știa ce se întâmpla când îți deschideai sufletul în fața cuiva.
El fusese în situația aceea – poate încă era – în mașina poliției cu Lee,
împărtășindu-i lucrurile care-l tulburau. Neprotejat. N-avea să mai facă
greșeala aceea niciodată. Așa că îi dădu colierul lui Inés și-i spuse:
— Vreau să te fac fericită; o să continui să încerc asta.
Inés își prinse colierul în jurul gâtului. Zâmbi.
N-arăta ca o persoană care avea nevoie să fie salvată. Era neclintită ca
o clădire cu ușile încuiate.
— Te iubesc, îi zise ea, însă vocea ei sună prea ascuțită și foarte
îndepărtată, de parcă țipase de pe un loc înalt la care el nu putea ajunge.
*
Într-o sâmbătă de octombrie, cu doar câteva săptămâni înainte să-i
expire viza de turist, Russ și Inés se căsătoriră. Merseră cu mașina
poliției la primărie. Russ porni sirenele, pentru că o făceau pe Inés să
râdă; ea își apăsă fața de geam și privi cum celelalte mașini se dădeau la
o parte. Russ își imagină că Inés se simțea americancă atunci și poate că
urma să trimită o scrisoare celor de acasă, în Guadalajara, și să scrie
familiei ei ce norocoasă și fericită era, fiindcă, uneori, tot ce aveai nevoie
pentru a fi fericit și norocos era simplul fapt de a conduce mai repede
decât ceilalți.
Inés purta o rochie albă de vară, dar, pentru că era un octombrie rece,
își luase una dintre bluzele de trening ale lui Russ peste ea.
Completaseră actele la biroul funcționarului și, când stătu lângă Russ,
Inés arătă ca o fetiță sau ca una dintre elevele de liceu pe care le medita.
Avea buzele roz și o floare albă în păr. Semnară hârtiile. Inés se aplecă și-l
sărută pe Russ pe obraz. Zâmbetul ei nu era fermecător, ci rar.

VP - 134
 Petrecerea se ținu în parcul în care se întâlniseră cu doar câteva luni în
urmă. Puseră cutii de pizza sub un cort metalic bătut de vânt. Veni
detectivul Williams cu băieții de la patrulă – toți, cu excepția lui Lee, care
dispăruse în urmă cu patru ani. Aduseră bere și râseră ca bărbații,
dezbătând dacă Bush va trimite trupe în Irak. Ivan îi trimise o scrisoare
din închisoare, cu un buchet de crini desenat, singurul lucru asemănător
cu un dar.
În parc, toți ținură un toast în cinstea lui Russ și a lui Inés. Pentru o
viață lungă și fericită împreună. Detectivul Williams îi dădu un ghiont în
coaste lui Russ și-i spuse:
— Ar fi bine s-o faci fericită în noaptea asta.
„Așa ar trebui să fie?”, se întrebă în gând Russ, însă refuză să
zăbovească până să capete un răspuns. Știu, în acea zi cu vânt, în iarbă,
că dragostea lui cu Inés nu-i înfiora pe niciunul din ei. Își făcură
jurămintele pe care trebuiau să le facă și asta era dragostea sau măcar
ceva asemănător cu ea. Așa că bău șampanie și privi frunzele care se
grăbeau să întâmpine iarna. Când toți strigară „Sărut, sărut, sărut”, asta și
făcură. Gura lui Inés era acrișoară de la vinul sec. Russ o ținu de talie în
fața camerei de filmat gândindu-se cum, mai târziu, aveau să facă sex și
ea s-ar fi urcat pe el, așa cum o făcuse în excursia lor în San Diego. Cu
mâinile strânse în jurul gâtului lui. S-ar fi dat jos de pe el rostogolindu-se
și i-ar fi spus „Noapte bună”, și așa ar fi fost căsătoriți. El ar fi iubit-o, atât
cât îi permiteau sentimentele.
În noaptea nunții, Russ se gândi la Lee Whitley în felul în care te
gândești la un mort. Cu drag, cu foarte mult drag, până când absența lui îl
făcu să-i fie mult mai drag, până când dorul de el deveni invaziv. Până
când îl înghiți cu totul.

Cameron

Cameron stătea în fața Casei Funerare Maplewood și se întreba câte

cadavre erau în ea în afară de cel al Lucindei. Câte degete vinete și
țepene. Câte inimi sleite.
— Haide, îi spuse Jade, în timp ce-l trase de cot cu palma ei transpirată
de la plimbarea prin oraș.

VP - 135
 În parcare, colegii lui Cameron arătau serioși când coborau din
autobuzul școlii. Circulau în grupuri ca paraziții, plângând împreună, iar
fetele își trăgeau în jos rochiile negre și-și aranjau părul. Era doar un
singur autobuz – mai toți părinții își ținuseră copiii acasă și mergeau cu
mâinile pe umerii partenerilor în parcare. Cameron numără trei mașini de
poliție.
— Ne vedem mai târziu, îi zise Jade, făcându-i cu ochiul într-un fel
exagerat și nepotrivit situației, apoi o luă la fugă spre ușile mari din sticlă.
Cameron se alătură grupurilor formate din colegii lui de clasă,
simțindu-se de parcă ar fi aterizat într-un loc îndepărtat și izolat.
*
Lucruri spuse de oameni la înmormântarea Lucindei:
„Arăți grozav. Vreau să spun, împrejurările sunt îngrozitoare, totuși, ți-ai
făcut ceva la păr?”
„Nu e prea devreme pentru înmormântare? Au trecut doar câteva zile.
Cred că familia a vrut să se termine totul repede”.
„Poza aia e frumoasă. Ce fată drăguță!”
„E foarte trist. Sora ei cea mică e doar în clasa a șaptea. Nici nu-mi pot
imagina cum e să treci prin așa ceva la o vârstă atât de fragedă”.
„Se zice că a fost cineva din cartier, încă nu se știe motivul…”
„Timmy Williams se ocupă de caz; am auzit că au un suspect nou –
fostul ei prieten, cum îl cheamă, puștiul ăla, Arnaud? I-au dat drumul”.
„I-a rupt gâtul – am auzit că a murit imediat. Măcar n-a suferit,
înțelegi?”
„Mă bucur să aud că afacerile îți merg bine. Știam că noul contract îți
va aduce mai mulți clienți; ai ales locația perfectă, chiar în Piața Willow”.
*
Înmormântarea fu un film pe care Cameron nu voise să-l vadă.
Își alese o bancă în mijlocul mulțimii și privi cum oamenii din orașul
Broomsville se învârteau în jurul lui. Era un spectacol electrizant. Fetele
din școală plângeau în cercuri, ținându-se de mână. Părinții le priveau cu
ochi de vultur, bucurându-se că ele erau în viață, cu măști de jale lipite
perfect peste chipurile reflectând ușurarea. O femeie de lângă podium
țipa și bocea, iar în colțul sălii stătea guvernatorul cu însoțitorii lui polițiști
aliniați lângă zid.

VP - 136
 Era foarte mult haos și Cameron trebui să-și imagineze că nu era
acolo, ci în casa galbenă de pe alee, unde Lucinda era plină de viață,
stând în leagănul din lemn care atârna în portocalul de Valencia.
Strălucind în lumina soarelui.
Însă, revenit la realitate, conștientiză că asista la înmormântarea ei.
Oamenii îndoliați. Familia tristă în față. O coloană de oameni înainta
șerpuind spre altar ca să-și prezinte condoleanțele familiei Hayes, iar
tatăl Lucindei le strângea mâna tuturor, murmurându-și mulțumirile. Lex
purta o rochie de culoarea lavandei și dădea din picioarele ei cioturoase.
Mama Lucindei se holba drept înainte. Nimeni nu încerca să-i adreseze
vreun cuvânt.
Prietenii Lucindei ocupară următoarele două rânduri de bănci – Beth,
Kaylee și Ana stăteau îngrămădite. Fetele din echipa de fotbal european,
cu coapse groase sau suple, și băieții din echipa de baschet stăteau toți
cu ochii plecați, ridicându-se deseori ca să semneze cartoanele
fosforescente aliniate pe fiecare perete. Erau bilețele scrise cu litere mari
și rotunjite.
Iar florile… erau cu sutele, aruncate unele peste altele în vaze pline prin
toată sala. Florile se întindeau pe picioarele oamenilor, fiindcă nu era
destul spațiu pentru ele jos și totul mirosea a polen și antiseptic. O
fotografie a Lucindei, de mărimea unui poster, fusese proptită pe un
șevalet, iar un coș pentru pantofi de balet era așezat dedesubt, plin cu
bilețele pentru Lucinda, scrise cu carioci, ca niște ofrande. O fată
mângâie fața pixelată din fotografie a celei dispărute și plânse isteric în
hohote, în timp ce prietenii ei mai puțin îndurerați stăteau în jurul său,
solemni și cu ochii înlăcrimați.
— Cameron, spuse domnul O. alunecând pe bancă, lângă el, aducând
cu sine mirosul țigărilor și al gumei cu mentă pe care o mesteca pentru a
ascunde mirosul de țigări; pe urmă își dădu jos haina de iarnă și și-o
întinse în poală. Cum reziști?
— Sunt bine, răspunse Cameron.
— Uite care-i treaba. Știu că m-ai evitat, însă trebuie să vorbim despre
ce s-a întâmplat ieri.
Domnul O. o dusese pe mama lui la un dans odată, la un restaurant
mizerabil unde se dădeau lecții de salsa gratis în fiecare marți. Mama lui

VP - 137
se îmbrăcase cu o rochie roșie – strâmtă în partea de sus și ca un râu în
partea de jos – și se încălțase cu o pereche de pantofi cu tocuri înalte.
„Nu i-am mai purtat pe ăștia de ani de zile”. Picioarele îi ieșeau din pantofi
ca pâinea coaptă abia scoasă din cuptor. Pieptul îi era zbârcit, pielea
pătată de soare îi era lăsată pe stern și pe sub tăietura rochiei, unde ar fi
trebuit să fie decolteul. „Uau, uită-te la tine”, îi zisese domnul O. din pragul
ușii.
— Cameron, n-o să-i pomenesc nimic mamei tale, bine? încă mă
gândesc la o modalitate de a-l preda poliției fără să ne implice pe niciunul
dintre noi, șopti domnul O. și se aplecă mai aproape de el. Dar trebuie să-
mi spui cum ai ajuns în posesia jurnalului. Am citit o parte din el și o să-l
predau, însă, înainte s-o fac, trebuie să mă asigur că n-ai fost implicat în
moartea Lucindei.
— Nu știu.
— Nu știi dacă ai fost implicat?
— Nu știu cum am ajuns în posesia jurnalului. Și n-am citit nimic din el.
Trebuie să mă credeți.
Bebelușul familiei Thornton plângea pe banca din spatele lor, cu o voce
ascuțită, fără oprire, și amândoi părinții încercau disperați să-l calmeze.
Cameron se holbă la Ronnie, înghesuit între părinții lui, cu fulgi de
mătreață căzându-i pe umerii vânjoși și pe cămașa neagră șifonată. Era o
vază cu orhidee lângă fotografia Lucindei; petalele înfloreau dintr-o
singură tijă, apoi se arcuiau învinse spre pământ. Iar ochiul florii (stamina,
care susținea ovarele și ovulele, unde se producea polenul) arăta ca un
craniu omenesc făcut din mătase.
— Cameron, te rog, adăugă domnul O. Trebuie să vorbești cu mine
despre asta, nu pot… Mă auzi?
Mama lui Cameron se strecură pe bancă de cealaltă parte a lui. Era
îmbrăcată cu rochia ei neagră preferată, pe care o purtase de Crăciun
când gătise somon cu coji de portocale și băuseră suc spumant de
struguri din pahare de vin. Asta îl întristă pe Cameron, deoarece, de-acum
încolo, rochia aceea avea să le amintească amândurora de moartea
Lucindei, și chiar era rochia ei preferată.
— N-ar fi trebuit să te las să mergi la școală azi, îi spuse mama
punându-și degetele pe fruntea lui de parcă ar fi verificat dacă avea febră.

VP - 138
Aici e o casă de nebuni. Nu-mi vine să cred că te-am lăsat să vii aici
singur.
Mama scoase trei copii ale Bibliei din sertarul băncii. În timp ce
răsfoiră paginile, Cameron se gândi la expresia „trei boabe de mazăre
într-o păstaie”, însă își aminti că nu aceasta era formularea corectă, ci
„două boabe de mazăre într-o păstaie și asta îl făcu să se simtă singur,
așa că se prefăcu extrem de interesat de Deuteronom.
*
Cameron începuse să lucreze în biroul domnului O. cu trei luni mai
devreme, când Beth DeCasio îl poreclise „psihopatul american”. Beth își
tăie o șuviță din părul ei și o prinse de șevaletul lui Cameron în timp ce
Ana Sanchez și Kaylee Walker chicotiră la masa de lângă el.
În acea zi, domnul O. trecu pe lângă el chiar atunci când Cameron
descoperi acel lucru oribil. Domnul O. ridică șuvița de păr, o legănă în aer
și o examină în căldura becului clasei de artă. Când merse spre masa lui
Beth, se făcu liniște în toată clasa. Beth își mușcă unghiile date cu lac
roșu.
— E a ta, domnișoară DeCasio? întrebă domnul O.
Toată lumea știa: Beth și toate prietenele ei erau amorezate de domnul
O. Când se apleca deasupra fetelor ca să le critice desenele, roșeau și-și
încrucișau brațele peste sânii crescuți.
— Cred că o s-o păstrez, zise domnul O. Ar putea fi un adaos frumos la
o sculptură experimentală la care lucrez. O să mă asigur că directorul
Barnes va vedea produsul final.
Fetele nu mai vorbiră la ore pentru tot restul zilei, iar domnul O. îl ajută
pe Cameron să-și strângă lucrurile și să se mute în biroul închis, unde
zgomotele făcute de clasa a noua erau înăbușite de o ușă groasă din
aluminiu.
— Să-mi spui dacă te mai deranjează, adăugă domnul O.
Înainte să-l lase pe Cameron în acea singurătate plăcută, domnul O. se
opri cu mâna pe clanță. Cineva râdea cu voce tare, dar Cameron nu crezu
că era Beth.
— Oh, și transmite-i salutări mamei tale din partea mea.
În restul semestrului, Cameron desenă și șterse, și desenă din nou în
liniște.

VP - 139
 *
Oameni pe care Cameron nu se aștepta să-i vadă la înmormântarea
Lucindei:

1. Paznicul de noapte. Stătea lângă o femeie cu văl în banca

din spate, purtând un costum care părea aspru. Când oamenii
treceau pe lângă el, se uitau urât și șușoteau. Se răspândiseră
zvonuri despre omul care găsise cadavrul.

Când paznicul îl observă pe Cameron uitându-se la el, ochii

lui îl priviră cu asprime, dar și cu prietenie. Cameron simți cum
i se făcu scârbă în timp ce se întoarse repede, cu urechile
arzându-i. Mama lui spunea ceva ce el n-auzea – familiaritatea
privirii paznicului îl amețise. Era curios, însă îi venea să leșine,
îndrăzni să se întoarcă din nou; după zece secunde, nouă, apoi
trei, doi, unu.

Paznicul îi zâmbea, discret, făcându-i cu mâna aproape

imperceptibil.

*
Cameron nu încercase niciodată să recreeze Tărâmul Zumzetului. Asta
l-ar fi degradat: n-ar fi fost în stare să facă tușele să pară atât de naturale.
Trunchiul pastelat al portocalului de Valencia. Ferestrele cu obloane verzi.
Drumul care de-abia se vedea la marginea pânzei: știa că drumul era lung,
dar nu putea vedea cât de lung, iar imaginea lui dispărea într-un punct
minuscul care i se întipărise în minte ca o promisiune.
Tărâmul Zumzetului era frumos în toate detaliile lui fizice, însă cea mai
bună parte a lui era casa. Nu-ți puteai da seama unde se termina spatele
casei, iar liniile erau destul de neclare ca să nu poți număra ferestrele.
Se uită atent în jur, la toți oamenii care plângeau, la cum se aplecau și
izbucneau în plâns și se gândi: „Îmi pare rău pentru pierderea voastră”.
Nu simțea jalea, deoarece știa unde plecase Lucinda și avea convingerea
că atmosfera era mai destinsă acolo.
Nu-și putea aminti în niciun chip noaptea în care murise Lucinda, dar
spera că oricine o trimisese pe Lucinda pe Tărâmul Zumzetului o făcuse
VP - 140
cu cele mai bune intenții. Încercă să fie fericit pentru ea, acea fată
frumoasă.
Așa că nu jeli pentru că îi era dor de ea (chiar dacă undeva în
străfundul lui îi era, într-adevăr, dor de ea). Jeli fiindcă ea nu putea
contribui la echilibrarea lucrurilor – cel puțin, nu în spațiul ocupat de el.
Indiferent că-l iubise sau nu înainte, nu-l putea iubi în clipa aceea, în acel
fel atent și tandru al ei, iar el fu copleșit de pierderea acelui potențial.
Lipsea o persoană din colțișorul lui de lume, o persoană care să vadă
culorile după-amiezilor înzăpezite de pe Vârful Pine Ridge. Tot acel
cenușiu încețoșat.
*
Cameron fusese în dormitorul Lucindei o singură dată. În urmă cu mai
bine de un an, la începutul Colecției Statue Nights. Ascunsese acea
noapte atât de mult în adâncul minții lui, încât nici nu mai era sigur dacă
existase vreodată. Uneori îi era rușine, alteori îl speria, așa că își amintea
de acea noapte doar în cele mai liniștite momente.
Se dusese la dulapul mamei să caute o unghieră și găsise pantofii
tatălui. Niște mocasini cu pielea uzată. Și-l imagină pe tatăl lui încălțat cu
ei, înalt, slab și sigur pe sine. Pantofii îi provocau scârbă. Își aminti de
tatăl lui stând la marginea patului, cum trăgea de șosete și se încălța cu
ele. Apoi cobora cu zgomot pe scări. Îl săruta pe Cameron pe creștet și
pe mama lui pe obraz. „Nu vin acasă diseară”. Mama punea o farfurie de
aripioare de pui cu ketchup pe masa din bucătărie, în fața lui Cameron.
„Tata se va întoarce în curând.”
Cameron ieșise pe fereastră și alergase până la casa Lucindei.
În acea noapte, se simțise îngrozitor de închis în sine – parcă ar fi
înotat în propriul ADN. Jumătate din el era de la tatăl lui: nu putea scăpa
de el. Putea doar să spere că moștenise jumătatea lui bună, părțile care-l
făceau să-i placă baseballul, să cânte piese de operă sub duș și să alerge
dimineața devreme.
Era târziu. Familia Hayes mersese la culcare, atât camera lui Lex, cât și
cea a Lucindei erau învăluite în întuneric. Cameron putea să vadă prin
fereastra Lucindei – forma ei ghemuită când dormea, respirând constant
sub plapumă. Părul ei galben răsfirat pe pernă.

VP - 141
 Își dădu jos șosetele și pantofii pe treapta de jos a verandei din spatele
casei. Lemnul era ud, zăpada era înghețată din loc în loc. Se gândi. Ieși
din sinea lui și analiză. Nu suporta ce vedea: un adolescent sfrijit stând
desculț în fața ușii înzăpezite din spatele unei case, nevinovat, dar
îndrăgostit. Cameron nu se opri. Nu putu.
Ușa din sticlă se deschise alunecând și scârțâi când o închise în urma
lui. Bucătăria familiei Hayes era întunecoasă, însă îi erau cunoscute toate
umbrele ei și formele geometrice rezultate din ele.
Urcă treptele una câte una, așteptând treizeci de secunde între pași.
„Deget, talpă, călcâi. Pauză. Deget, călcâi, talpă. Pauză”. Își imagină că
era un pește care respira apă, deoarece presupunea că era mai fluidă
decât aerul pe care-l respirau oamenii. Îi luă opt minute să ajungă în
vârful scării, dar, când o făcu, observă că ușa de la dormitorul Lucindei
era întredeschisă.
De după ușă, auzi respirația ei care-i umfla și legăna pieptul într-un ritm
delicat ce-i amintea cu claritate că era viu. „Eu sunt, eu sunt, eu sunt,
parcă-i spunea ea cu fiecare inspirație și expirație. Da, Cameron, sunt vie,
așa ești și tu, nu-i așa că e ceva înspăimântător?
Deschise ușa un pic.
Dormitorul Lucindei mirosea a parfum de vanilie și somn. Ca un vis
frumos. Ea era un copil înfășat în plapuma ei – cu carouri liliachii și
dantelă crem la margini.
În somn, Lucinda era perfectă și curată, o umflătură care respira sub
pături – nu îndrăzni s-o atingă, pentru că era perfectă și dulce. Ar fi vrut
să-și facă palma căuș pe rotunjimile ei, să-i simtă toate liniile corpului, să-
și apese limba pe acel punct dulce dintre gâtul ei și claviculă. Voia să le
unească într-un fel cu sudoare. Să fie aerul care-i ieșea fără efort din
plămâni, bucata de plapumă strânsă în pumnul ei, voia să se târască într-
un colțișor din interiorul ei și să trăiască în tihnă acolo unde nu l-ar fi găsit
nimeni.
Spera ca fiecare om să simtă o asemenea dragoste, măcar o dată în
viață. Fiecare persoană o merita. Își închipui toate familiile din toate
casele din cartier, acoperișurile din șindrilă roșie înălțându-se spre munți,
toți oamenii din acel orășel trist, cei buni, cei răi, cei singuratici: ar fi vrut
să le ofere tuturor asta.

VP - 142
 Deveni unul dintre picioarele patului Lucindei, drept și solid.
Cameron nu știa cât timp trecuse, însă plecă doar când cerul se înroși,
culoarea obrajilor ei dimineața devreme – simetria asta îi dădu
convingerea că totul era bine, că ce făcuse era bine, că iubirea lor era
complexă, dar, Doamne, nu era, oare, perfectă?

Jade

Când oamenii mor, ei devin niște caricaturi angelice. Lucinda a rămas

corigentă la engleză anul trecut – acum e o elevă eminentă, un model
pentru toți colegii ei. Nu pot să simt nici măcar o tristețe șovăitoare. Doar
o invidie nepotrivită. Adevărul e că toată lumea moare. Oamenii buni mor,
oamenii răi mor, unii mai devreme ca alții.
Toți scriu despre Lucinda cu markere metalice pe bucăți groase din
carton de mărimea posterelor. Epitafuri lungi și incoerente de la toți din
școală, cu semnături lângă inimioare strâmbe.

Am avut plăcerea de a te cunoaște în ultimii doi ani când ai

avut grijă de bebelușul nostru, Ollie. Îi vom povesti fiicei
noastre, când va crește, ce impact ai avut asupra primilor ei ani
de viață. Lucinda, credem că lumina și frumusețea ta vor
străluci în fetița noastră pentru totdeauna.
Chris, Eve, Ollie și Puddles Thornton

TE IUBESC, LUC! O să-mi fie foarte dor de tine. Ești într-o

lume mult mai bună acum, îngeraș dulce.
Ana Sanchez

Lucinda, ai fost prietena mea cea mai bună din clasa a patra.
Pe bune, cea mai bună prietenă a mea. Când am venit din
California, ai fost foarte drăguță cu mine, chiar dacă eram un
copil nou și aveam dinții foarte ciudați. Mai ții minte cum mi-am
rupt degetul mare de la picior pe fundul piscinei, când eram în
vacanță, și ai fugit până la hotel, dar n-ai găsit-o pe mama, așa
că l-ai făcut pe recepționer să mă scoată din piscină? O să-mi
VP - 143
 fie dor de petrecerile în pijamale și de bătăile noastre cu perne.
Încă am bluza ta albastră, cea pe care mi-ai împrumutat-o
pentru bal, și n-o să o port niciodată, pentru că încă miroase ca
tine. Te iubesc. Bine. Acum trebuie să plec.
Beth DeCasio

Dragă Lucinda – a fost o plăcere să te am la ore anul acesta.

Știu că materia de chimie n-a fost punctul tău forte, totuși te-ai
străduit și ți-ai depășit limitele. Mi se rupe inima când mă
gândesc la potențialul pe care l-a pierdut lumea săptămâna
asta. Scriu în numele Liceului Jefferson, deoarece ai avut o
contribuție incredibilă la formarea elevilor noștri și-ți vom simți
lipsa cu toții.
Doamna Hawthorne

Mă întreb ce vor face cu posterele din carton după ce se va termina

asta. Nu cred că familia Lucindei și le va dori. Mă mai întreb dacă omul
care duce gunoiul se va uita la toate aceste notițe mâzgălite și se va
gândi la ce fată grozavă trebuie să fi fost Lucinda. Cât de modestă. Cât
de frumoasă. Cât de deșteaptă. Cât de amabilă.
*
Nimeni nu și-o amintește așa ca mine.
Grătarul anual din cartier, în vara dinaintea clasei a zecea. Era la câteva
săptămâni după ce totul s-a dus naibii cu Zap, chiar înainte de ritual. Am
început să fac duș într-un tricou larg, ca să nu fiu nevoită să mă văd. N-
am dat vina pe Lucinda pentru asta – cel puțin, nu la început.
Mama m-a sfătuit să port un costum de baie la grătar, dar am refuzat
să mă cobor la nivelul unei asemenea frivolități. Fetele din cartierul meu
foloseau stropitorile ca un pretext pentru a se dezbrăca, în timp ce tații
perverși se uitau la ele. Funcționa. Copiii alergau prin jur cu gurile
lipicioase de la acadele, însă toți se uitau la Beth și Lucinda. La burțile lor
plate și bronzate de pe care picura apa din stropitoare. Părul Lucindei era
șaten la vârfuri și lipit în noduri încâlcite pe umerii goi. Păreau mândre de
corpurile lor ferme și osoase, goale sub privirea soarelui.

VP - 144
 Amy alerga într-un costum de baie dintr-o singură piesă, de un roz-
deschis, cu Lex. Sora Lucindei arăta foarte tânără în acea zi, cu două
agrafe violet care-i țineau părul ridicat de pe față ca o perdea dată la o
parte. Ea n-a fost niciodată la fel de drăguță ca Lucinda. Părul ei era tuns
până la bărbie. În vreme ce Lucinda avea câți pistrui trebuia, Lex avea
prea mulți. Nasul ei era mai mare, ca un cioc, și burta îi ieșea în afară ca
la un bebeluș.
Am stat în camera mea până când mama m-a făcut să cobor. Și-a
prins părul într-un coc mare în creștetul capului și sorbea dintr-un cocktail
cu whisky amestecat cu Coca-Cola pe alee, chiar dacă de-abia era
amiază. Am stat pe verandă cu un Sprite cald și am observat cum
Lucinda și Beth își împingeau sânii mici unul într-altul în fața mesei cu
băuturi a familiei Hansen. Domnul Hansen se holba la sutienele lor de
baie. A luat o sticlă de votcă din lada frigorifică de lângă picioarele lui și a
turnat din ea în pahare din plastic. Ele au chicotit. Și-au apropiat fețele
una de cealaltă. Voiam să le spun să-și mute naibii corpurile în altă parte
– că nimeni nu voia să le vadă goale –, însă era clar că nu era cazul.
S-au îndepărtat clătinându-se de masă, sorbind și strâmbând din nas
din cauza amărăciunii alcoolului, până când Beth m-a zărit. Exact la țanc!
— Uite cine-i aici! a exclamat ea și a mers împleticindu-se pe jumătate
din alee. Am uitat. Nu te cobori la așa ceva. Nici măcar nu porți costum
de baie.
— Du-te naibii, i-am spus eu.
— Măcar ai un costum de baie?
Beth nu mă deranja. Mi-a făcut lucruri mult mai rele (scrisori de
dragoste false adresate mie, jucării sexuale băgate în dulapul meu). Beth,
cu rimelul care-i curgea sub ochi, nu mă speria.
— Du-te naibii, Beth.
— De ce nu te duci tu? izbucni Beth. Oricum n-o să ajungi niciunde în
viață.
Apoi a râs în gura mare și i-a dat un ghiont Lucindei ca să-i țină isonul.
Așa o să mi-o amintesc pentru totdeauna.
Lucinda stătea acolo distrată, strălucitoare și inoportună în costumul
ei galben de baie, cu părul blond și ud care i se cârlionța pe piele, cu

VP - 145
unghiile de la picioare lăcuite cu alb, în șlapi, fără să-i pese – fără ca
măcar să știe – ce a luat de la mine.
Era mai rău decât orice lucru făcut cu intenție. Puteam să mă descurc
cu fetele ca Beth. Dar Lucinda era indiferentă, atât de captivată de lumea
ei în care totul strălucea și era ușor, încât am disprețuit-o mai mult ca
oricând. Felul în care stătea, sclipitoare și ignorantă, mi-a stârnit mânia.
„Te-am văzut, voiam să-i spun eu. Ți-am văzut picioarele de scobitoare
strânse în jurul lui, felul în care ți se arcuia spatele, cum v-ați mișcat ca
doi țipari care se legănau în întuneric. Am văzut cum te-a atins. Lacom.
Ca un porc. Poți să-l ai”.
Însă n-am putut, pentru că Lucinda era altundeva. Stătea în soarele de
august, cu un șold ieșit în afară, fără nicio legătură cu batjocura lui Beth și
resemnarea mea, cu capul drăguț înclinat cu farmec spre dreapta.
Lucinda Hayes n-a recunoscut nenorocita mea de față. Era
inconștientă. Lumea e un loc special pentru fetele ca ea. Asta mă durea.
*
Înmormântarea e aproape de încheiere. Mama și Amy își șterg fețele
cu șervețele și machiajul lor se scurge în hârtie. Preotul continuă să
vorbească despre „lumina” Lucindei, despre cum „nu va fi niciodată
uitată”, cum în timpul unei „asemenea tragedii” trebuie să „îi susținem și
să-i apreciem pe cei pe care-i iubim”. Bătrânul din fața mea doarme,
membrii familiei Hansen stau strânși unii în alții, iar Jimmy Kessler
învelește un bețișor de urechi cu o gumă mestecată și-l bagă într-o
crăpătură din bancă.
„Hei, i-aș spune eu lui Zap dacă am fi în altă lume. Ești bine?”
Zap n-ar trebui să-mi răspundă. Când eram mici, ne jucam un joc numit
Telepatia. Ne speriam părinții, pentru că ne citeam gândurile unul altuia;
puteam să spun la ce se gândea el în mai puțin de trei încercări. În
realitate, noi doi am inventat un sistem complicat: am grupat nenumărate
cuvinte în seturi de câte trei, pe care le-am memorat și ni le-am dictat
unul altuia. „Ești bine?”, îl întrebam eu. Răspunsul era ori Rottweiler, ori
covrig, ori Gandalf8. Până la a treia încercare, sigur îl nimeream.

8 Unul dintre personajele principale ficționale din trilogia Stăpânul inelelor, scrisă de J.R.R. Tolkien.
(n. red.).
VP - 146
 Zap stă cu câteva rânduri în fața mea, înghesuit între părinții lui. Se uită
la fotografia Lucindei de pe altar ca și cum speră că ea va începe să se
miște, de parcă dacă s-ar holba destul, ea ar sări din rama lucioasă în
bancă lângă el.
Își ține ochelarii strânși în poală. Părul îi e întins la ceafă. Nu-mi doresc
să mă vrea din nou cea mai bună prietenă sau altceva. Nu e vorba de
asta. Cred că nu suport faptul că arată ca o versiune a lui veștejită și
sufocată – totul din cauza altcuiva, nu a mea.
Narcisismul evident al acestui gând mă face să râd cu voce tare. Cât
de indulgentă sunt cu mine însămi. Dar mă stăpânesc și-mi dau seama
că înmormântarea s-a încheiat.
Oamenii se ridică. Se învârtesc, se îmbrățișează și bârfesc în șoaptă
despre posibilitatea declarării stării de asediu în oraș dacă poliția nu
prinde criminalul. Amy se aliniază cu colegii ei de școală. O ignoră
intenționat pe Lex: poate nu știe ce să spună. Sau poate toată agitația lui
Amy în legătură cu Lucinda e un semn că-i place drama. Că jalea ei e
falsă.
Nu știu ce să fac, așa că îmi desfac căștile și mi le pun pe urechi.
Sunetele din capela funerară sunt înăbușite, filtrate prin bucăți din plastic
și spumă. Nu pornesc muzica. Sunt recunoscătoare pentru bariera dintre
urechile mele și scena din jurul meu, așa că stau în timp ce toată lumea
discută.
Atunci o văd pe ea: pe Querida. Se agață de brațul unui bărbat, însă nu
e Nebunul. Un văl negru îi acoperă fața, dar recunosc felul în care i se
mișcă părul și ușoara umflătură a șoldului ei sub rochia strâmtă și
neagră. O parte din mine vrea să meargă la ea, s-o salute. Însă cum
explici cunoașterea unui om în felul acesta? A unui om pe care doar l-ai
văzut și căruia i-ai pus o întrebare tâmpită odată? A unui om în care ai
vrea să te transformi prin magie? Răspunsul: n-o faci. De aceea, atunci
când mama o trimite pe Amy să mergem împreună, îmi iau geaca și o
urmez până afară, cu căștile pe urechi.
La câțiva pași în fața noastră: Cameron și mama lui. El nu s-a uitat în
altă parte decât la picioarele lui.
Vântul bate foarte tare. Doi polițiști ies dintr-o mașină de poliție.
Amândoi sunt corpolenți, exact așa cum ți-ai imagina că arată polițiștii,

VP - 147
cu umeri largi și burți umflate de la prea multă bere. Unul are mustață –
genul de mustață pe care-l lași să crească în glumă – și celălalt
învârtește o scobitoare între dinți. Vin spre noi. Nu, spre Cameron.
*
L-au arestat pe tatăl lui Cameron de Ziua Muncii. Când eram în clasa a
cincea. Eram acasă la Zap, mă uitam la maratonul SpongeBob și
mâncam unt amestecat cu zahăr brun, când Terry a sunat la ușă.
Mama l-a trimis să mă însoțească până acasă.
— Ai fi putut să telefonezi înainte, i-a reproșat doamna Arnaud.
Terry stătea mic și nervos pe veranda din fața casei, frângându-și
mâinile moi.
— N-ai auzit? a întrebat-o el. Vecinul nostru, polițistul, a fost arestat.
Jade, e timpul să te întorci acasă.
Mama stătea pe canapeaua din camera de zi, bând un ceai rece rămas
de dimineață. Cu telefonul strâns între ureche și umăr, ciugulea dintr-un
castron cu resturi de mâncare chinezească.
— Lee Whitley, a zis ea la telefon. Știi, polițistul care stă după colț?
Lângă familia Hansen?
S-a auzit o trăncăneală înceată din telefon.
— Șeful secției de poliție tocmai a dat o declarație. E îngrozitor, foarte
îngrozitor. A oprit-o pe autostradă, a pretins că mergea cu viteză. Biata
fată avea doar douăzeci și trei de ani. A târât-o într-un șanț de la
marginea drumului și a bătut-o de era s-o omoare. Mai trăiește, dar e în
spital.
Niște tăiței Lo Mein i-au alunecat printre bețișoare.
— Da, sunt siguri că a fost el. Știu, știu. Întotdeauna a fost un drăguț,
nu-i așa? Și soția lui, o dulceață, foarte timidă. Au și un băiat; e coleg de
școală cu Jay, cu doi ani mai mic decât ea. Slăbuțul. Niciodată nu te
privește în ochi.
Asta a fost doar începutul.
S-a vorbit săptămâni întregi despre asta în oraș. Nimeni n-a încercat să
ascundă asta de copii. Amy și cu mine n-aveam voie să trecem pe lângă
casa familiei Whitley, nu în timp ce tatăl lui Cameron aștepta procesul.
Am fost nevoite să ocolim prin curtea din spate ca să ajungem la școală.
Am încălcat regula asta de câte ori am putut și mi-am târât picioarele pe

VP - 148
trotuarul din fața casei lor, încercând să arunc o privire în camera de zi a
familiei Whitley, să văd unde își lua cina omul cel rău sau unde se spăla
pe dinți. Dar familia Whitley își ținea perdelele trase.
Mă uitam pe furiș la titlurile din ziare înainte ca Terry să le ia repede
din fața mea în fiecare dimineață.

„WHITLEY VA FI JUDECAT;
VICTIMA NU VA DEPUNE MĂRTURIE”.

„DEPARTAMENTUL DE POLIȚIE DIN BROOMSVILLE

NEAGĂ ATACUL”.

Lee Whitley n-a părut niciodată deosebit de amenințător. Era slab, cum
e Cameron, cu picioare crăcănate și o barbă rară care n-arăta niciodată
cum trebuia. Avea pielea palidă și ochii de culoare deschisă, o nuanță
între verde și căprui. Era transpirat tot timpul. Nu era intimidant. Îl vedeam
în mașina lui de polițist în unele zile, după orele de muncă, stând pe aleea
din fața casei lui și sorbind cafea dintr-un pahar din plastic, cu picioarele
pe bord.
Titlurile au devenit tot mai senzaționale pe durata desfășurării
procesului.

„DOVEZILE PENTRU CAZUL ATACULUI

AU DISPĂRUT DIN ANCHETA POLIȚIEI”.

„LOCOTENENTUL POLIȚIEI DIN BROOMSVILLE

ESTE MARTORUL APĂRĂRII”.

WHITLEY ESTE DECLARAT NEVINOVAT

— Prietenii lui l-au scăpat, a spus mama învârtind paharul cu vin alb la
masa din bucătărie în timp ce ferestrele erau deschise. E oribil. Pur și
simplu, oribil.

„POLIȚISTUL ELIBERAT A FUGIT DIN ORAȘ.

ABANDONÂNDU-ȘI SOȚIA ȘI COPILAȘUL”.

VP - 149
 Victima era o șatenă slăbuță cu un rând de inimioare tatuate pe o parte
a gâtului. Hilary Jameson. S-a mutat în altă parte când a dispărut tatăl lui
Cameron.
După ce au plecat amândoi, toată lumea a încetat să mai vorbească
despre ei.
Peste câteva săptămâni am trecut pe lângă casa familiei Whitley –
perdelele încă erau trase, însă cineva a plantat o lalea într-un ghiveci de
pe veranda din fața casei.
Avea o nuanță țipătoare de violet, culoarea unei vânătăi.
*
CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

INTERIORUL BISERICII – ZIUA

Celly și Prietenul stau într-o biserică, înconjurați de construcție.

Deasupra lor e o cruce aplecată. Prietenul se uită cum Celly se
joacă distrată cu un cercel, impresionat de atitudinea ei
serioasă.

CELLY
— Te întrebi vreodată de ce unii oameni au fețe frumoase și
alții nu?

PRIETENUL
— Genetica?

Ecoul cuvintelor lui se aude în spațiul cavernos. Celly își ridică

privirea. Se apleacă mai aproape de el.

CELLY (în șoaptă)

— Eu am ideea asta. Poate că oamenii urâți există ca să
înțelegem creierul omenesc un pic mai bine. Dacă toți oamenii
ar fi drăguți, nimeni n-ar mai trebui să vorbească.
VP - 150
 (lovitură de grație)

— Ți-am văzut desenele ascunse din sala de artă.

Prietenul își ferește privirea.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— Îi faci pe oameni mai drăguți decât sunt.
Cu felul în care ștergi liniile desenate cu creionul.
Cu forma pe care o dai fețelor lor.

PRIETENUL
— Desenez oamenii așa cum îi văd.

CELLY
— Dar nu e o minciună dacă ei n-arată așa?

PRIETENUL
— Arta nu poate fi o minciună.

CELLY
— Asta sună foarte pretențios.

PRIETENUL
— Totul e percepție. Ceea ce văd e automat adevărul meu doar
pentru că eu l-am văzut.
Și l-am interpretat în felul acela.

CELLY
(fără să vrea)
— Corect.

Celly își cojește oja neagră.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

VP - 151
 — Ce vezi când te uiți la mine?

El se uită la ea.

PRIETENUL
— Un cuțit. O idealistă. O piatră. Carne moale.

Russ

Cynthia fusese balerină. Îi povestise lui Russ despre marile audiții din
New York la care participase. Îi arătase pantofii ei vechi, rupți, cu dungi
negre de la podelele din marmură și cu panglicile pătate de transpirație
legate în jurul unor glezne invizibile.
— Încalță-i, îi spusese Russ în glumă.
Cynthia și le legase pe gleznele goale și stătu pe degetele de la
picioare, folosindu-se de brațul canapelei pentru echilibru. Purta niște
pantaloni scurți kaki de femeie în vârstă, un tricou polo decolorat și cercei
cu mărgele.
Lee veni din bucătărie și merse împleticit spre soția lui. Russ se făcu
mic la capătul celălalt al canapelei. Lee își apăsă mâinile pe burta
Cynthiei, iar ea se aplecă spre el. Lee mirosea a deodorant Roll-on și a
cafea de câteva ore. Îmbrățișându-și soția care încerca să-și țină
echilibrul, îi sărută venele ce ieșeau ușor în afară într-o parte a gâtului ei.
Buze crăpate, piele ridată.
O rană deschisă.
*
În parcarea din fața locului unde era înmormântarea Lucindei Hayes,
detectivul Williams joacă un joc pe telefonul lui cu clapetă.
Bineînțeles, Russ n-ar trebui să fie aici. Dar detectivul Williams dădu
din cap într-un fel intrigant uitându-se la Russ la ieșirea din clădire,
făcându-i semn să-l urmeze de parcă i-ar fi acordat o onoare deosebită.
Russ vru să-i amintească detectivului că în anchetă cumnatul lui era
suspect, însă își ținu gura și-l urmă oricum. Munca de detectiv i se păru
interesantă într-un fel temporar și provizoriu: putea fi fascinat de ea două
ore, apoi se putea întoarce la treburile zilnice. La casa lui cu covorul
pătat. Nu trebuia să trăiască așa.
VP - 152
 — E o șmecherie, zice detectivul Williams distras de la jocul lui Tetris
de exodul încet al îndoliaților din casa funerară.
— Și care e? întreabă Russ.
— Nu-l putem numi suspect, însă trebuie să părem productivi. să
facem puțină vâlvă, să zguduim stupul. Șeful a fost clar, trebuie să părem
că facem ceva.
— E o înmormântare.
— S-a încheiat, conchide detectivul Williams gesticulând către oameni
în timp ce ei ies.
Inés e înăuntru cu ceilalți participanți îndoliați, purtând o rochie neagră
din bumbac pe care și-o cumpărase la un târg dintr-un garaj. Își încrețise
părul foarte frumos și-l strânsese la ceafă. Russ oftează. Regretă. Inspiră
adânc și-și umflă pieptul.
*
Russ n-o mai văzuse pe Cynthia de ani de zile. Doar în treacăt, în urmă
cu câteva veri, în timp ce împingea un cărucior roșu de cumpărături prin
magazinul Target de pe Elm Street. Cynthia cerceta rafturile cu cereale,
întorcând cutiile cu susul în jos ca să se uite la etichetele cu prețuri. Russ
simți dorința perversă de a se apropia de ea, dar renunță și-și cumpără
cremă de ras și o cutie de biscuiți Oreo pentru Inés. Cu de două ori mai
multă cremă.
Merse cu mașina până acasă. Când se opri la semaforul de pe Elm
Street, se gândi la mâinile Cynthiei – cât de delicate arătau atunci când își
ridicase poșeta ponosită mai sus pe umăr și pusese un borcan cu sos
pentru paste de la o marcă necunoscută în coșul de cumpărături.
Fuseseră așa fragile tot timpul? N-ai fi crezut că Russ și-ar fi amintit
asemenea detalii. Totuși, după atâtea mese de seară – petrecute
mâncând și bând, în care el pătrunsese din întâmplare în miezul căsniciei
lui Lee și a Cynthiei – Russ încă își amintește mirosul ei de săculeți cusuți
de mână umpluți cu lavandă și orez pe care ea îi încălzea la microunde și-
i punea pe umflătura gâtului.
Acum Cynthia iese din Casa Funerară Maplewood. Poartă o geacă de
schi prea mare pentru ea. E de un violet pastelat și maronie la mâneci, din
cauza anilor de purtare și cu un colaj de bilete de schi atârnând de
fermoar. Cynthia arată ca o margaretă ofilită.

VP - 153
 Și e prea târziu. Russ văzuse băiatul. Cameron e la acea vârstă
îngrozitoare, acea perioadă în care un adolescent e un dezastru și nu
crezi că se va maturiza vreodată. E prea înalt și părul de culoarea
nisipului îi atârnă în grămezi încâlcite și unse. Pielea e grasă și nasul e ca
un cioc curbat. Ochii lui căprui-verzui sunt prea apropiați. Russ se uită în
altă parte, dar în inima lui deja se dă o bătălie – să urască sau să
protejeze, să îmbrățișeze sau să rănească? De fapt, Cameron arată exact
ca tatăl lui.
*
Când Cynthia era gravidă în opt luni cu Cameron, Russ și Lee
merseseră la Taverna lui Dixie. Era o noapte geroasă, între Crăciun și Anul
Nou.
— I-am spus Cynthiei că trebuie să fiu la datorie în noaptea asta, zise
Lee după ce-și comandaseră două beri cu o farfurie de aripioare picante
pentru amândoi.
— Nu te-ar fi lăsat? glumi Russ ciocnindu-și paharul rece de al lui Lee.
Un nor de spumă se scurse pe marginea paharului și pe masa
lipicioasă.
— E gravidă, preciză Lee. Nimeni n-are voie să se distreze.
La Taverna lui Dixie, Lee purta o bluză de trening albastră, cu glugă și
cu logoul echipei de fotbal american Denver Broncos inscripționat pe
piept, un cal furios care scotea flăcări pe nări. Lee era, practic, înghițit de
bluza cu glugă de o mărime medie pentru bărbați. Se bărbierise în acea zi
și obrajii îi erau netezi. Nu mai avea barba lui scurtă. Doar câteva coșuri în
jurul gurii și două tăieturi de lamă pe bărbie. Russ își imagină sângele
împrăștiindu-se pe un pătrățel de hârtie igienică apăsat pe pielea
obrazului lui Lee.
Acesta luă o aripioară caldă și aburindă din vârful coșulețului și o ținu
cu grijă cu degetele arătătoare și cele mari ca pe un știulete de porumb
fără frunze. O devoră și sosul picant și portocaliu i se adună pe buze în
timp ce trase atent carnea de pe oase cu dinții lui strâmbi.
În scurt timp, acele degete portocalii și unse aveau să fie strânse de
mânuța unui bebeluș. Russ nu știa dacă trebuia să râdă sau să-i spună lui
Lee să se șteargă. Îi dădu un șervețel peste masă.
— Mai are patru săptămâni, nu-i așa? întrebă Russ luând un copan.

VP - 154
 — Da.
— Îți faci griji?
— Glumești? încearcă să ai și tu un copil. Grijă nu e cuvântul potrivit –
mai am patru săptămâni să mă adun.
— O să te descurci.
Russ dădu berea pe gât, se înecă, tuși. Luă un os din farfurie și-l linse
până se făcu alb și curat.
În acea noapte, sub duș, Russ se uită în jos și-și descoperi mâinile
păroase îndoite în formă de leagăn și-și dori un miracol, o formă de viață
mișcătoare – ceva din Lee pe care să-l hrănească și să-l crească.
*
— Uite-l, spune detectivul Williams, iar Russ tresare.
Uitase de mașină, de parcare, de înmormântare.
Detectivul Williams privește ușile. Cu niște ochi vicleni și lacomi. Ca de
lup.
— L-am prins, zice detectivul Williams. Ești gata?
Ies din mașină și Russ rămâne cu câțiva pași în urma detectivului
Williams, care merge țanțoș spre intrarea casei funerare, atât de sigur pe
sine, încât Russ se întreabă dacă detectivul Williams arată așa tot timpul.
Când își pune șosetele bleumarin dimineața. Când așteaptă să vorbească
la telefon cu cineva de la compania de carduri de credit. Când mănâncă
prea mulți cartofi prăjiți.
Detectivul Williams își face loc intenționat prin mulțime. Oamenii se
holbează și șoptesc, iar Russ merge șovăitor în urma lui.
— Mă scuzați, domnule, spune detectivul Williams, în timp ce mulțimea
murmură în soare. Am dori să veniți cu noi la secție. Trebuie să vă punem
câteva întrebări.
— Ce? întreabă Cynthia, iar panica i se vede ca un cearșaf întins pe
față. Îl arestați?
— Nu-l arestăm, doamnă. Îi punem doar câteva întrebări.
Privirea ei luminează ca un reflector.
— Russ, te rog, îl imploră Cynthia, haide. E ridicol.
Russ se gândește la picioarele ei, cu mușchii întinși în pantofii de balet
din mătase roz. La venele de pe gâtul ei, la brațele subțiri ale lui Lee. Se
îndepărtează de scenă și atunci o vede pe iubita lui soție, Inés. Stă lângă

VP - 155
Ivan, acoperindu-și gura cu o mână. Inés privește, dar nu ca un copil
nevinovat, ci ca un spectator la un dezastru. Respirația ei se înalță în aerul
rece.
Deși Russ e la doar câțiva metri depărtare de Inés, parcă nu se simțise
niciodată atât de departe de ea. Detectivul Williams nu pusese ochii pe
Ivan, iar asta ar fi trebuit s-o facă fericită. Recunoscătoare. Însă ar putea
fi străini, iar Inés o martoră dezgustată de o asemenea nedreptate – o
scenă în fața unei înmormântări, o tragedie în altă tragedie.
Odată, Russ avusese gripă. Inés îl băgă în pat și puse o găleată pe
podea în caz de nevoie. Ținu un prosop rece pe fruntea lui și, când el își
închise ochii destul timp, ea începu să cânte. Un cântec de leagăn în
spaniolă. Atunci, el înțelese, în timp ce-și ruga pleoapele să nu clipească:
trecutul ei era un lucru pe care-l oferea ca bunătățile pentru câini, ținându-
l aproape de pieptul ei ca să se asigure că nu-i va fi furat.
Detectivul Williams îl însoțește pe suspectul confuz până la mașină.
Russ pornește motorul. Când demarează, Russ se uită la Inés pentru
ultima oară.
Ea nu e o copilă. E o femeie, iar Russ e un bărbat și asta e tot. Atât pot
să facă.
*
Russ încercă să-i spună Cynthiei despre Hilary Jameson. Cu două luni
înainte de arestarea lui Lee.
Acesta plecase până la benzinărie pentru încă un bax de bere, în vreme
ce Cynthia plivea în grădină. Purta o pălărie din paie cu borul lăsat și o
salopetă. Cameron, în vârstă de opt ani atunci, stătea la masa din curte,
colorând într-o carte din carton – avea o cutie plină cu creioane, dar le
folosea doar pe cele galbene. Apăsa atât de tare cu creionul, încât
rămăsese doar un ciot din el. Degetele lui grăsuțe aproape că atingeau
hârtia în timp ce o acopereau cu ceară.
— De ce nu încerci și cu violet? îi sugeră Russ. Violetul e o culoare
drăguță.
Băiatul nu răspunse. Doar apăsă mai tare creionul galben.
În grădină, lângă gardul din spate, Cynthia avea pumnul plin de
verdețuri.

VP - 156
 — Vino să vezi, îi spuse ea lui Russ, iar el își luă cana cu ceai neîndulcit
până la petecul de legume înflorite.
— Scăpăm de buruienile otrăvitoare, zise Cynthia în timp ce-și șterse
fruntea cu încheietura acoperită de mănușa din piele.
— Buruieni otrăvitoare?
— Vezi rădăcinile astea?
Cynthia smulse o plantă mică din sol. Când se așeză pe vine, amândoi
genunchii îi trosniră.
— Le văd.
— Nu e nicio filosofie. Totuși cred că poți să-ți dai seama care buruieni
otrăvesc grădina după cât de adânci sunt rădăcinile lor.
Se uitară în gropița pe care planta o lăsase în urma ei. O râmă care se
mișca încet se răsuci în jurul unei pietricele, se strânse și se târî prin casa
ei subterană. Cynthia îl privi pe Russ cu ochii mijiți și cu fața transpirată și
arsă de soare atât de aproape de a lui, că el văzu frunzulițele proaspete
de mentă prinse între dinții ei.
Încercă să-și imagineze cum Lee și Cynthia făceau sex pe plapuma ei
cusută de mână. I se întoarse stomacul pe dos, însă simți și un sentiment
plăcut care n-avea nicio legătură cu apropierea de Cynthia, ci mai degrabă
cu vinovăția. Voia ca ea să fie foarte departe. Îi era dor, dar nu de Cynthia;
era un dor prea puternic, genul acela care te macină și te pătrunde adânc.
— Vezi asta? îl întrebă ea, apoi ridică planta și o bucată de pământ
căzu pe partea din față a salopetei, ca o pată de vin. Rădăcinile ei pătrund
adânc.
Russ ar fi trebuit să-i spună atunci. Voia. Cynthia crezuse că Lee
fusese cu Russ în tot timpul pe care el îl petrecuse cu Hillary Jameson. Și
cum rămânea cu Russ? El își petrecuse majoritatea nopților singur în
întunericul casei lui prea mari, bând doar ca să-și țină de urât. Ar fi trebuit
să-i spună Cynthiei, să împartă povara acelei înstrăinări bruște.
Încercă, dar ce să-i fi zis? Ceva de genul: „Biată femeie! Nu e nicio
filosofie. Tu dormi cu otrava. Băiețelul tău te vede cum îi dai pahare cu
whisky otravei, umplute la trei degete. Sugi acea otravă, o lași să pătrundă
în tine, o mângâi pe frunte după aceea, ești blândă când așteaptă
blândețe de la tine. N-o merită. Ai dat naștere reîncarnării lui. Rădăcinile
alea sunt grăsime umflată”?

VP - 157
 — Mai vrei ceai? îl întrebă Cynthia.
— Da, îi răspunse Russ. Da, te rog.
Doar după ce ea intră în casă, lăsându-l în grădina de legume, sub
soarele arzător, Russ murmură:
— Ai grijă de tine, bine?
Fusese slab.
Russ e un om predispus regretelor și acest fapt îl chinuise în fiecare
moment de atunci încolo.

Jade

— Trebuie să vii la secție cu noi, spune polițistul, să-ți punem câteva

întrebări.
Mulțimea se agită. Oamenii roiesc în toate direcțiile, încercând să vadă
mai bine drama și doar când se dau la o parte pot să văd: Cameron se
ține de brațul mamei în timp ce polițiștii prind persoana din dreapta lui.
Aș recunoaște acea vestă tricotată oriunde. Are o colecție de patru sau
cinci veste tricotate pe care le poartă pe parcursul anului școlar,
indiferent de anotimp. Acum are una neagră, haina îi e îndoită pe braț, iar
pantofii îi sunt pătați cu tencuială.
L-am avut pe domnul O. profesor de arte anul trecut. Întotdeauna
stătea prea aproape, uitându-se peste umărul meu, și făcea comentarii
gen: „E doar o pensulă. Joacă-te cu ea puțin”. Era unul dintre acei
profesori care, în mod ciudat, chiar era interesat de meseria lui și se
simțea jignit la modul personal când nu te străduiai. Fetele se foiau
întruna și făceau presupuneri – domnul O. era unul dintre acei profesori
tineri și atrăgători. Se îmbrăca la fel ca un licean și era întotdeauna foarte
prietenos. Existau zvonuri, bineînțeles, despre relațiile lui cu elevele, însă
întotdeauna erau lansate de cele mai rele și proaste fete. „Ai auzit ce-a
spus domnul O. despre proiectul de olărie al Lucindei? Superb”. Urmau
chicoteli.
Scena e haotică. Mama lui Cameron îi imploră pe polițiști.
— Vă rog, spune ea, vizibil jenată de aceste cuvinte. Vă rog, nu puteți
să-l luați. Russ, haide, sunt eu. Nu puteți să-l luați.

VP - 158
 Aud doar frânturi de conversații. „Profesorul de artă; a fost profesorul
ei de artă”; „e de atâția ani la Jefferson, n-aș fi crezut că ar…”; „nu e
momentul potrivit la o înmormântare, ar fi trebuit să mai aștepte…”; „au
vrut să facă scandal ca să pară mai eficienți…”
Cei doi polițiști îl duc pe domnul O. mai departe ca pe un trofeu. El își
ține capul în pământ și pășește încet. Părul lui cărunt strălucește alb în
soare.
Mama lui Cameron își strânge în brațe băiatul și amândoi privesc
îngroziți cum polițiștii îl conduc pe domnul O. până la mașina lor.
Urlă sirenele. Ușile se trântesc. Oamenii îi urmează și câțiva își deschid
telefoanele cu clapetă pentru a face niște poze neclare. Dar cei mai mulți
stau, uluiți, înconjurând locul unei drame care s-a terminat, lăsând un
spațiu gol și vibrant în mijlocul mulțimii.
*
L-am mai văzut pe acel polițist – pe cel cu mustață.
Howie stătea în Piața Willow. Iarna, își punea sacul de dormit în
fântâna secată și goală și-și scutura cana pentru mărunțiș în fața
trecătorilor. Oamenii din oraș s-au plâns și, într-o zi, când Howie și cu
mine ne jucam un joc de dame pe treptele fântânii, au venit polițiștii să-l
mute. Erau doi, unul era un locotenent morocănos și răutăcios.
— Gunoiule, l-a jignit el, apoi l-a scuipat pe Howie în timp ce m-a
alungat.
M-am retras în fața unui magazin în timp ce celălalt polițist s-a
ghemuit în fața lui Howie. Pe insigna lui scria „Fletcher”. L-a ajutat pe
Howie ridicându-l de brațe și i-a adunat lucrurile în căruciorul lui de
cumpărături. Locotenentul a completat un raport pe o planșetă cu clamă,
bombănind încet de supărare.
În timp ce-l arestează pe domnul O., ofițerul Fletcher privește în altă
parte. Când îi urmăresc privirea, o văd pe ea: pe Querida. Drăguța, cu vălul
ei negru, strângând brațul unui bărbat care i-ar putea fi frate, și cu lacrimi
curgându-i pe obraji pe când își scutură capul în semn de „nu, nu, nu”.
Drăguța mă observă, însă doar pentru o secundă. Se uită repede în altă
parte, speriată. Dar, în acea secundă, ochii ei îi întâlnesc pe ai mei, foarte
repede. Îi e rușine. Mă văd la rândul meu brusc. E ca și cum m-aș uita într-

VP - 159
o oglindă după ce se răspândește aburul de la duș: sunt linia care unește
punctele.
Te face să-ți pui întrebări, nu-i așa? Cum se poate să fii un personaj
secundar în propria poveste?
*
Lumina soarelui e orbitoare. Mașinile zăbovesc în parcare ca niște
martori tăcuți.
— A fost profesorul tău anul trecut, nu-i așa, Jay? întreabă mama. La
ora de artă. Ce era, olărit?
— Ceramică.
— Ți-a făcut ceva?
— Ce?
— Te-a atins vreodată?
— Doamne, mamă, nu! E scârbos ce spui.
— Întotdeauna m-a speriat, intervine Amy. Stă ore întregi după școală,
în fiecare zi, și doar se uită la tablouri și chestii.
— Ce să zic, Amy… e profesor de artă.
— Ai grijă, Jade, izbucnește mama, căutându-și cheile de la mașină prin
poșetă.
Oamenii stau în grupuri mici în jurul parcării, bârfind. Peste tot pe unde
merg aud numele domnului O.
— Jade! mă strigă cineva din spate.
Doamna Arnaud își ține fusta lungă și neagră ridicată, venind grăbită
spre mine din partea cealaltă a parcării. Mama a pornit deja mașina, iar
Amy își aranjează părul privindu-se în oglinda laterală de la locul
pasagerului.
— Jade, mă strigă din nou doamna Arnaud și se oprește lângă bara de
protecție a Subarului mamei.
Poartă părul prins într-o dantelă neagră de doliu, ca o văduvă din anii
’40, care-i cade în cârlionți drăguți în jurul feței. Soții Arnaud sunt cu doi
ani mai tineri decât părinții mei, dar parcă nu sunt afectați de trecerea
timpului, așa cum au tendința să fie toți oamenii frumoși de la natură.
Aleargă, fac drumeții și merg cu bicicleta. Doamna Arnaud arată
întotdeauna ca și cum s-ar fi întors dintr-o vacanță tropicală.

VP - 160
 Acum, mă privește cu ochii închiși pe jumătate, folosindu-și mâna
dreaptă bronzată ca să-și apere ochii de soare.
— E vorba de Édouard, spune ea. E vai de el. Nu vorbește cu nimeni. Nu
știm ce să facem.
Când i-am întâlnit pentru prima dată pe soții Arnaud, amândoi aveau
accente franțuzești puternice, însă, în anii care au trecut de atunci, au
devenit greu de auzit.
Mă întreb dacă n-a înțeles cumva mesajul – dacă anul trecut s-a redus
la un punct în mintea ei, doar un mic obstacol în prietenia mea cu Zap.
Dacă măcar a observat ceva.
— Știu că n-ai mai trecut pe la noi de o vreme, zice ea. Dar ai putea
trece în după-amiaza asta? Cred că i-ar plăcea să te vadă.
N-are dreptate, însă nu-i spun asta. Încuviințez din cap și mă
împotrivesc impulsului de a o trage mai aproape și de a-mi odihni capul
obosit pe umărul doamnei Arnaud, despre care știu că va mirosi a parfum
Burberry și detergent de rufe de firmă.
*
CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

ÎN FAȚA PARCĂRII CASEI FUNERARE – ZIUA

Celly și MAMA BĂIATULUI (43 de ani, bronz strălucitor) stau

una lângă alta, înfruntând vântul puternic. Celly arată frumoasă
într-o rochie albă de vară.

CELLY
— Îl cunoști. Pe băiat. Fiul tău.

MAMA BĂIATULUI
— Da, bineînțeles că-l cunosc.

CELLY
— Poți să-mi spui unde a plecat?

VP - 161
 MAMA BĂIATULUI
— Tocmai ți-am zis, e acasă.
Celly își mută greutatea de pe un picior pe altul.

CELLY
— Nu la asta mă refeream.
*
N-am fost prieteni la început. Zap avea lecția de pian la trei și jumătate,
iar eu, la patru. Profesoara noastră se numea Erin și avea trei pisici –
stăteau pe pian în timpul lecțiilor, lăsând sunetele să reverbereze prin
burțile lor îmblănite.
Erin întârzia tot timpul, așa că mama stătea în camera de zi și discuta
cu doamna Arnaud. Familia Arnaud era nou-venită în oraș. Mama i-a
invitat pe toți membrii ei la cină, într-o zi, după lecțiile de pian.
În acea vară, am mers pe biciclete. În jurul fundăturii și prin mlaștina
de la marginea cartierului unde sistemul de irigație a inundat un câmp
concav. Primăria orașului n-avea fonduri să-l curețe. Am adunat bețe, ne-
am prefăcut că erau undițe și le-am cufundat în apa noroioasă. Am prins
broaște în găleți și le-am ascuns în camera lui Amy. Una a murit în
dulapul surorii mele. Am fost pedepsită trei săptămâni. În acest răgaz am
citit romane ușoare în hamacul din curtea casei lui Zap și am prins
afidele de pe frânghia albă.
Am petrecut multe zile în casa curată și frumos decorată a lui Zap.
Familia Arnaud are un ceas cu pendulă pe care l-au adus din Franța, o
moștenire de familie – îmi amintesc că mă gândeam cât de grozav era.
Cât de autentic. Familia mea n-ar face așa ceva. „Gunoi”, ar spune mama,
trăgând din țigară.
Zap a devenit obsedat de astronomie după excursia din clasa a cincea
la Muzeul Științelor Naturii din Denver. Am vizitat un planetariu gigantic și
ghidul ne-a bombardat cu informații pe care Zap și le-a notat în carnețelul
pe care și-l ținea în buzunarul de la spate. „Există paisprezece găuri negre
cunoscute”, „Carul Mare e o grupare de stele, nu o constelație” și „Nu poți
auzi un țipăt în spațiul cosmic”. A scris toate acele informații în
computerul părinților, cu font Verdana 16, le-a printat și le-a agățat pe
peretele din dormitor, adăugând informații în listă ori de câte ori afla ceva
VP - 162
nou sau interesant. În scurt timp, pereții camerei lui au fost acoperiți cu
tabele, diagrame și imagini cu astronauți în costume ca niște bezele moi
sărind pe suprafața Lunii. Mi-a spus că va deveni astronaut chiar dacă
avea să fie ciudat pentru că trebuia să fie plecat cu anii și mi-a promis că-
mi va aduce roci de pe cât de multe planete va putea, ca să le adaug la
colecția mea.
De obicei, părinții noștri luau cina acasă la familia Arnaud – în timp ce
Zap și cu mine dispăream la etaj. Ne jucam cu cartoanele cu Pokemoni.
Ne uitam la vecini cu binoclul. Părinții noștri glumeau, spunând: „Ăștia doi
o să se căsătorească într-o zi”.
În clasa a noua, cu o săptămână înainte de Crăciun, Louis Travelli i-a
dat un ghiont lui Zap pe când coboram dealul spre cartierul meu.
— Îți plac grasele, nu-i așa? l-a întrebat Louis lovindu-i fundul
ghiozdanului-rucsac.
Zap s-a uitat la mine cu o față ciudată: era foarte speriat și în ochi i se
citea dezgustul.
— Trebuie să merg acasă, a spus el după ce a plecat Louis. Am multe
teme de făcut diseară.
N-a mai vorbit cu mine câteva zile. M-am simțit ca atunci când sari într-
o piscină: te aștepți să simți betonul sub tălpi, însă dai din picioare
panicat, pentru că ele ating doar apa, apa și iar apa.
După vacanța de Crăciun, s-a rupt vraja. M-a sunat într-o sâmbătă.
— Haide să facem o fortăreață, mi-a propus el.
Am adunat toate păturile și pernele din casă și am rearanjat mobila din
camera de zi. Am pus canapeaua lângă perete și am mutat toate
scaunele din sufragerie în fața șemineului. Am construit un castel din
cearșafuri cu modele florale și plăpumi, împodobind diferitele camere cu
covoare persane. Când am terminat, ne-am urcat în „dormitorul
stăpânului” – cea mai mare parte din castel, acoperită cu cearșafuri
crem, și ne-am întins unul lângă altul, uitându-ne în sus, la bumbacul alb.
— Știi, oamenii vorbesc, mi-a zis Zap.
— Despre ce?
— Despre noi. E destul de enervant. Ca Louis în urmă cu câteva zile. Le
tot spun că nu e nimic între noi, dar ei nu mă cred.

VP - 163
 M-am întrebat dacă o să mi se facă rău. N-am simțit ceva rău atunci
când el și-a pliat ochelarii și i-a pus pe burtă. Coatele i se umflau,
deoarece îi apăreau mușchii și contururile pe care le-am observat la
bărbați. I-am privit coatele în lumina rozalie și neclară a fortului și m-am
gândit cum poți cunoaște pe cineva foarte bine, cum poți ști totul despre
un om – cum se învelește în cearșafurile dezordonate dimineața. Cum îi
sângerează picioarele când aleargă prin iarbă înaltă vara. Poți ști toate
aceste lucruri, însă nu poți ști cum te-ai simți dacă ai fi acel om: dacă ai
locui în spațiul lui, dacă ai fi în pielea lui, dacă ai crește în coatele lui.
Am văzut filme. Am privit oameni care se sărutau. Știam cum trebuia
să fie sărutatul, dar întotdeauna mi s-a părut foarte nefiresc: să apeși
două părți de corpuri una de alta, să simți umezeala altuia lângă a ta.
Gura lui Zap era foarte aproape de a mea și, pentru prima dată, acea
realitate mi s-a părut palpabilă. Dinții și limba cuiva erau foarte aproape. Îl
voiam. Buzele lui erau pline în lumina slabă a becului de deasupra noastră
filtrată de cearșafuri. Corpurile noastre erau învăluite într-o strălucire
cremoasă și erau grele din cauza unei emoții puternice pe care n-o
cunoșteam.
Și el a simțit-o. Când mă gândesc la ce am pierdut, nu-mi amintesc de
sfârșit. Ci despre asta: gâtul lui Zap întins mai aproape de al meu, spațiul
gol de deasupra claviculei lui și cusătura tricoului său roșu aproape
atingându-mi vârful bărbiei. Și el a vrut.
Zap s-a ridicat atât de repede, că a dat cu capul de bumbacul alb. Era o
fantomă. Un colț al fortului a căzut și ne-a lăsat cu gura căscată și
simțindu-ne mult mai bătrâni decât trebuia să fim.
Am mers acasă. N-am mai vorbit unul cu altul vreo două săptămâni.
Câteva luni, prietenia noastră a continuat ca înainte, însă, când a venit
vara, nu m-a mai sunat deloc. Așa e viața. Oamenii se schimbă, cresc,
înțeleg asta. Dar, uneori, parcă încă simt căldura lui și mâinile noastre
prostuțe cum se întind una după alta și tremură din cauza unei iubiri
nebune.

VP - 164
Cameron

Cameron mințise. Citise jurnalul Lucindei, o pagină din el, înainte de a-l
da domnului O.

11 ianuarie:

Pentru ce e o fereastră
Dacă nu să privești?
Prin sticlă, câteodată,
Te simt,
Mă îngrozești.

Nu reuși să citească mai mult.

Lucinda mâzgălise trei steluțe cu cinci colțuri în partea de sus a
paginii, însă nu erau făcute cu grijă, ci dezordonate, pătate de cerneală la
colțuri. De asemenea, făcuse punctul pe litera i cu cerculețe.
„Mă îngrozești. Cameron nu putea să se uite la cuvinte, să se
gândească la sticlă, să permită ca lucrul acela să existe în altă parte
decât alături de el. Așa că rupse pagina din jurnal și o vârî într-un loc în
care s-o găsească ușor: în crăpătura dintre patul lui și perete, unde căzu
în praf. Încercă, disperat, să uite.
Scrisul ei de mână nu era elegant; nu se răsucea. Cuvintele Lucindei nu
dansau așa cum sperase el. Nu dansau deloc.
*
Minivanul mamei lui Cameron ieși din parcarea Casei Funerare
Maplewood, iar el își lăsă geamul jos, chiar dacă ecranul de pe bord arăta
minus 3 °C. Ziua n-ar fi trebuit să fie așa: atât de luminoasă și de liniștită,
ca și cum nici măcar nu-i părea rău. Copacii goi se vedeau maronii și
încețoșați, de parcă își dăduseră jos scoarța și învățau să respire din nou.
Totul era foarte nedrept.
Calmul și liniștea din mașină erau apăsătoare și întrerupte doar de
plânsul mamei. Nu era genul de plâns care putea fi ascuns. Cameron voia
s-o consoleze, dar ea plângea pentru domnul O. și asta se întâmpla din
cauza lui.

VP - 165
 Înaintară încet. Cameron știa tot ce se întâmpla în celelalte mașini:
„Domnul O., își spuneau părinții unul altuia, profesorul de artă de la Liceul
Jefferson; ți-l amintești de la ședințele cu părinții?” Copiii stăteau pe
banchetele din spate, cu ochii mari, sperând că vor scăpa de teme.
Când opriră în fața casei, mama se întoarse spre Cameron.
— Mergi înăuntru, îi spuse ea.
Ochii ei erau mici și roșii. Scoase un șervețel de cafenea din suportul
de pahar și-l folosi ca să-și șteargă nasul.
— Unde te duci?
— La secția de poliție. Cameron, vreau să intri în casă. Să nu pleci până
nu mă întorc, să nu răspunzi la ușă, să nu vorbești cu nimeni. Înțelegi?
— Da, consimți el în timp ce coborî din mașină.
— Cam? îl opri mama înainte să închidă ușa.
— Da?
— Știu ce-ai simțit.
— Ce?
— Pentru Lucinda. Ți-am văzut desenele.
— Mamă, n-am…
— Știu că ai iubit-o, asta vreau să spun. Știu că ai iubit-o în felul tău.
Mâinile osoase ale mamei apucară volanul.
— Când ajung acasă, trebuie să-mi povestești totul. Știu că e greu. Că
ți-e foarte dor de ea, însă, dragul meu, trebuie să știu ce-ai făcut.
Îi făcu semn să închidă portiera și, înainte ca el să-i spună că o iubea și
că nu trebuia să fie atât de dură cu ea însăși, minivanul ieși hurducăindu-
se de pe alee și dispăru după colț. Cameron lăsă acele cuvinte să-i cadă
din gură ca pielea de pe șarpe și să se rearanjeze atunci când loviră
pământul:
— Ce-ai făcut?
*
Cameron mai intrase în dulapul tatălui său de două ori până atunci –
de fiecare dată după ce plecase el, când fusese atât de Încurcat, că
pierduse orice noțiune a timpului, ghemuit pe un covor crem.

1. Când Beth spusese că el era genul de copil care ar aduce

o armă la școală, el se întorsese acasă și deschisese cufărul
de sub patul mamei lui. Se holbase la pistolul de calibru .22,
VP - 166
 întrebându-se: „E posibil să pierzi controlul asupra propriului
corp? Pot mâinile tale să facă lucruri pe care mintea ta nu le
vrea?”
2. După ce citise cartea de pe raftul mamei, cea despre
bărbatul care omorâse pe cineva când se uitase direct la
soare. Străinul, de Albert Camus. Cameron visase niște raze
ultraviolete arzându-i pupilele.

Cameron nu aprinse lumina. Chiar dacă era zi, ferestrele din sufragerie
erau îndreptate spre sud și casa era întunecoasă. Se descălță la ușa de la
intrare și o încuie ca s-o audă pe mama lui când se întorcea acasă. Apoi
coborî, cu grijă, în ascunzătoare.
Când tatăl plecase, toată lumea îi spusese mamei că ar trebui să
scape de lucrurile lui. Însă ea le lăsase închise într-un fel de mormânt pe
holul din fața dormitorului ei.
Cameron deschise puțin ușa dulapului și toate mirosurile tatălui
țâșniră afară. Whisky. Aftershave. Îi plăceau pantofii din piele ai tatălui, cu
șervețele de hârtie mototolite băgate în vârf ca să le mențină forma. Îi
plăcea cum stăteau cele două costume elegante ale tatălui, rigide, pe
umerașe. Îi plăceau curelele care atârnau de cârligele de pe ușă, diferitele
nuanțe de maroniu și negru și pielea întoarsă. Chiar dacă, teoretic,
Cameron ura acele lucruri, era atât de Încurcat, încât familiaritatea lor i se
părea liniștitoare. Aprinse becul, intră în dulap și închise ușa în urma lui.
Ușurarea veni imediat. Acolo nu se gândea la domnul O. legat de o
bară în camera în care țineau băieții răi. Nici la mama lui, care stătea
lângă automatul de cafea în secția de poliție, rugându-l pe Russ Fletcher:
„Dă-i drumul, n-a făcut nimic rău”. Acolo era doar Cameron și tatăl lui
jucând jocurile tăcute așa cum o făcuseră dintotdeauna.
Tatăl își păstrase uniforma de poliție în colțul din spate al dulapului
când o luase acasă pentru a o spăla. Avea un set de rafturi doar pentru el,
chiar dacă aparținea Departamentului de Poliție din Broomsville și stătea
acolo aproape tot timpul – unul pentru pantaloni, altul pentru curea și un
cuier pentru sacou, pe care-l atârna înăuntru înainte de a-l călca pe masa
din spălătorie. Aceste rafturi rămăseseră goale de la arestare, când șeful
confiscase uniforma tatălui. Cameron dădu la o parte un rând de geci și-

VP - 167
și plimbă mâna pe lemnul rece. Pe raft, acolo unde tatăl lui obișnuia să-și
păstreze insigna, mâna lui Cameron dădu de o bucată de hârtie
împăturită.
O ridică. Nu era prăfuită. O ținu în lumină.
Chiar și în semiîntunericul din dulap, recunoscu colțurile hârtiei; erau
zimțate, făcute special pentru o putere mai mare de absorbție. O hârtie
pentru pictură cu acuarelă. Strathmore, 27 cm x 38 cm. Era din blocul de
desen de sub patul lui Cameron, cel plin de desene cu ochii Lucindei și
șuvițele dulci din părul ei, făcute cu cărbune atât de subțire, că ar fi putut
fi creion.
Se așeză cu picioarele încrucișate pe covor și desfăcu bucata de
hârtie.
Imediat, își dori să nu fi făcut asta, să nu fi intrat în dulapul tatălui, să
nu fi locuit în acea casă, în acel cartier, în acel stat cu munți ascuțiți. Își
dori să n-o fi văzut niciodată pe Lucinda Hayes, să n-o fi iubit niciodată
așa cum o făcuse: cu ochi pătrunzători ca niște raze X și cu o inimă
incontrolabilă.
*
Veniră după tatăl lui într-o luni. Mama purta pantaloni de pijama cu
dungi roz. Cameron își amintea numai partea de jos a ei. El se uită în sus,
la tatăl său, care era încătușat de prietenii lui și-i spuneau cuvinte ca: „De
ce, Lee? N-avem de-ales”. Iar Russ Fletcher – care obișnuia să vină la
cină și să râdă cu voce tare la tot ce spunea tatăl lui – stătea ghemuit în
colț. Cameron nu se uită la ceilalți. În schimb, privi dincolo de scena
haotică din locul lui de la masa din bucătărie, la tabloul pe care mama îl
agățase deasupra ferestrei.
Mai târziu, avea să afle că era o pictură de Vincent van Gogh, că
versiunea din bucătărie era o reproducere, o pictură digitală pe pânză din
plastic. Tabloul se numea Drumul spre Arles (Peisaj cu o margine de
drum) și era făcut în 1888, în același an în care van Gogh își tăiase lobul
urechii și i-l dăduse unei dame de companie pe nume Rachel. Lui
Cameron îi plăcea acest detaliu, deoarece, chiar dacă van Gogh trebuia
să fi fost Încurcat în timp ce picta, tabloul dădea impresia de calm. Van
Gogh își petrecuse luna decembrie a anului 1888 în spitalul din Arles și

VP - 168
Cameron intuia că Drumul spre Arles era priveliștea de la fereastra lui în
timp ce el încerca să-și liniștească mintea.
Ultima dată când își văzuse tatăl, mâinile acestuia, cu degetele acelea
subțiri, erau strânse la spate lângă chiuveta din bucătărie, în cătușe
lucioase din metal. Cunoștea acele degete – ele strângeau țigări pe
veranda din spate, scuturau ziarul dimineața, trăgeau nasturii uniformei
bleumarin prin găurile roase la margini. Îi înveleau corpul mic cu pătura
cu mașini de curse înainte să stingă becul. Mirosul de șampon pentru
copii Johnson & Johnson, acele degete pieptănând părul rar în cada de
baie, acele degete strângând bâte de baseball: „Vezi, balansează-te din
dreapta așa. Stai cu ochii pe minge”. Acele mâini se odihneau în poala
tatălui în timp ce petreceau nopți liniștite împreună, în camera de zi, într-
un fel introvertit și prietenos. Degetele tatălui lui erau împletite în
strângerea cătușelor, răsucite la spate, cu palmele întoarse spre exterior
de parcă ar fi făcut o rugăminte rușinoasă.
Mama țipa. Polițiștii țipau. Cameron stătea la locul lui de la masa din
bucătărie și studia tabloul. Drumul spre Arles. Era o casă galbenă lângă
un portocal uriaș, pe o cărare șerpuită mărginită de portocali de Valencia.
Era ca un vis. Ar fi putut să trăiască în acea casă, unde nu era tristețe,
unde mama lui nu implora cu vocea nesigură:
— Te rog, Russ, spune-mi ce se-ntâmplă.
Cameron simțea că mai fusese acolo, în acea casă, pe drumul acela,
atât de liniștit în soare. Îi plăcea să creadă că și bunica Mary fusese
acolo, împreună cu toți oamenii buni care existaseră vreodată în lume și
muriseră: toți găseau acele tușe netede, acel galben calm.
Sirenele urlau afară, roșii și albastre în amurg.
Îl luară pe tatăl lui.
Când mama se întoarse în bucătărie, nu vorbi. Amestecă în oala cu
macaroane cu brânză de pe aragaz cu o lingură din metal, cu spatele
aplecat ca o creangă. Apa fierbea.
Pe fereastră se vedea o pasăre Colibri care se oprise la instalația de
alimentare pe care Cameron o făcuse dintr-o sticlă de apă. Era mascul –
știa asta din cauza penelor roșu-închis de pe gâtul lui. Învățase despre
păsările Colibri la școală; Colibri era cea mai mică pasăre din America de
Nord și era rară în Colorado. Își flutura aripile, repede și ușor, ca și cum nu

VP - 169
se întâmplase nimic rău. În partea de jos a unei fișe, Cameron citise o
notă de subsol: „Pasărea Colibri este creatura care deschide inima”.
Din acea noapte, își va aminti tabloul de deasupra ferestrei, casa
galbenă și liniștită, unde putea să se odihnească, și creatura care bea apă
cu zahăr de pe o creangă. Își va mai aminti de mama lui, cu coatele grele,
cocoșată deasupra aragazului, încercând să nu plângă. Și se gândea:
„Oare în acel loc liniștit îi voi duce pe cei pe care-i iubesc? Îl voi numi
Tărâmul Zumzetului”.
*
În ziua în care tatăl lui plecă de-adevăratelea – după trimiterea în
judecată, proces și verdictul nevinovat – pereții începură să respire.
Totul debută în bucătărie. Cameron verifică aragazul, însă butonul era
pe „oprit”, iar ceainicul stătea degeaba pe tejgheaua din marmură falsă.
Controlă becurile fluorescente de deasupra chiuvetei; le aprinse, le stinse,
le aprinse, le stinse din nou. Nu se întâmplă nimic. Scoase din priză
frigiderul. Zumzăitul aparatului se opri, dar el încă putea s-o audă: o
inspirație imperceptibilă.
Tatăl lui respira greu pe nas în somn. Cameron obișnuia să stea treaz
între cearșafurile aspre de hotel – în excursiile la munte, la nunți, în
noaptea dinaintea înmormântării bunicii lui – ascultând cum oxigenul se
chinuia să iasă dintre firele de păr din nasul tatălui.
Cameron știa că mama s-ar fi supărat dacă laptele s-ar fi stricat, așa
că băgă frigiderul înapoi în priză și stătu în mijlocul bucătăriei în șosetele
murdare.
Inițial, se auzi din spatele lui, apoi din hol, pe urmă din direcția camerei
de zi. Se simți ca un prost învârtindu-se, fiindcă încerca să prindă ceva ce
nu voia să fie prins.
Își imagină că mama se trezea la ora patru după-amiaza auzind
sunetul respirației tatălui. Somniferele și castroanele murdare ar fi
întâmpinat-o de pe noptieră. Și-ar fi închipuit brațele lui mari și
îngrozitoare în jurul ei. I-ar fi fost dor de el. Cameron nu suporta gândul că
mamei i-ar fi fost dor de tatăl său.
— Opriți-vă! rosti cu toată autoritatea pe care o putea avea vocea lui de
copil.

VP - 170
 Dar pereții n-ascultau. Doar stăteau acolo, ca pereții, ignorând cererile
băiețelului.
Ciocanul tatălui era exact acolo unde îl lăsase: atârnând de un cui în
garaj, înțepenit între tricicleta veche a lui Cameron și schiurile prăfuite ale
mamei. Luă ciocanul de pe perete și reveni nervos în bucătărie.
Casa era plină de urmele fizice ale tatălui. Șosete șifonate în coșul cu
rufe, sticle de bere goale aliniate lângă ușa de la frigider. Și, bineînțeles,
respirația lui. Cameron era sigur că stătea în plămânii tatălui, că pereții
erau coastele lui murdare și oxigenul trecea prin traheea lui, prin cavitatea
lui nazală, și în aerul casei în care era o familie, o viață pe care n-o merita.
Într-o zi, traheea, cavitatea nazală și plămânii lui Cameron aveau să fie
la fel de mari că ai tatălui, de aceeași formă.
— Sper că o să-l închidă și că o să-și ispășească pedeapsa, spusese
mama în dimineața trimiterii tatălui în judecată, cu vocea tremurându-i, ca
o broască. O merită, Cameron. Într-o zi, îți promit că o să-nțelegi.
El nu știa de la care perete venea sunetul, dar se gândi că nu conta.
Începu să dea din mâini.
Dădu din mâini și tot dădu din mâini până când nu mai auzi decât
rigipsul fărâmițându-se și vocea panicată a mamei:
— Haide să punem ciocanul jos, bine, te îmbrăcăm în pijamale, ești
obosit, dragul meu, o să ne ocupăm de asta mâine-dimineață, e bine, e
bine.
Și, bineînțeles, indiferența unei case cu găuri pe care el le crease.
*
Primul prieten pe care Cameron îl rănise fusese animalul de companie
al clasei. O vrabie pe nume Pauly. La început, se numise Polly, dar, la
două săptămâni după ce doamna Macintosh o salvase din parcarea din
fața locului de joacă, veterinarul o declarase mascul. Pauly avea pene de
un maroniu-deschis. Aripile îi fuseseră tăiate ca să-i poată da drumul din
colivie atunci când ușa clasei era închisă.
Pauly se cocoța pe brațul întins al lui Cameron, de parcă nu deosebea
pielea băiatului de copăcelul din plastic pe care doamna Macintosh îl
cumpărase de la magazinul pentru animale de companie. Asta se
întâmpla la trei ani după ce-i plecase tatăl, iar doamna Macintosh îi

VP - 171
spusese mamei că Pauly era o companie bună pentru Cameron, că un
animal de casă îl ajuta să înfrunte anxietatea. El nu-și dorea unul.
Primăvara, doamna Macintosh luă clasa a șasea – inclusiv pe Pauly –
într-o excursie cu cortul prin munți.
Timp de două nopți și trei zile, elevii stătură în corturi răspândite într-
unul dintre cele mai populare locuri de camping din Munții Stâncoși.
Doamna Macintosh le arătă cum să înțeleagă obiceiurile animalelor după
excrementele lor.
— Asta e termenul științific pentru rahat, zise Ronnie.
Toți elevii din clasă călăriră pe cai și priviră păsări cu binoclul. Lui
Cameron îi plăcu privitul păsărilor cel mai mult; învăță despre diferitele
specii native din Colorado. Despre obiceiurile lor. Desenă diagrame
anatomice pe liniile albastre din caietul lui cu spiră și vrăbii de casă
cocoțate în plopi.
În ultima noapte a excursiei cu cortul, profesorii puseseră bagajele în
autobuz pentru călătoria de trei ore de dimineață, iar părinții însoțitori
merseseră la culcare. Domnul Howard, profesorul de serviciu, dormea în
fața focului de tabără.
— Ieși la semnalul meu, îi spusese Ronnie mai devreme. Tom are o
sticlă cu whisky.
La semnalul lui Ronnie, Cameron deschise fermoarul cortului și ieși.
Era curios să vadă cum încălcau regulile ceilalți copii și dacă asta era
ceva diferit față de rebeliunea lui nocturnă.
Ronnie aștepta la marginea pădurii. Un râs înăbușit se auzi dintr-un
pâlc des de copaci și, când Ronnie îl văzu pe Cameron, îi făcu semn cu
mâna și dispăru în pădure.
— Taci, îl avertiză Tom dintre copaci, iar Cameron urmă sunetul vocii
lui, luminând cărarea cu lanterna grea din metal a tatălui. Vrei să ne
prindă?
Elevii din clasa a șasea formară un cerc. Fetele într-o parte, băieții în
cealaltă. Cameron se așeză în partea băieților, un pic în afara perimetrului
făcut de umerii lor, între Ronnie și Brady Callahan. Fu surprins de cât de
ușor se integra printre ei. Stând pe pământul pădurii, arăta aproape la fel
ca toți ceilalți.

VP - 172
 Tom pusese sticla cu whisky în mijlocul cercului – același whisky pe
care tatăl lui obișnuia să-l bea noaptea târziu pe fotoliul din camera de zi.
Apoi bău direct din sticlă și i-o dădu lui Brady, care luă o înghițitură,
tuși, pe urmă i-o dădu lui Beth. În scurt timp, Ronnie ținea sticla; în lumina
difuză a Lunii, Cameron îl văzu mirosind gâtul sticlei, discret, înainte de a
o ridica până la buzele crăpate. Înghiți. Scuipă, după aceea i-o înmână
teatral.
În momentul în care lichidul îi atinse limba, Cameron știu că avea să
vomite. Gustul i se părea foarte cunoscut – fusese în aer în toate
diminețile, în timp ce se îmbrăca pentru școală, uscat și lipicios pe
paharul tatălui din chiuvetă.
N-avu timp să se ridice, să se întoarcă sau să-și direcționeze voma
departe de corp. Vomită în poală, peste blugi, cu o mână prinzându-și
voma și cu cealaltă încă ținând sticla cu whisky.
Fetele țipară. Ceilalți începură să râdă. Chiar și Ronnie li se alătură.
Cameron putea sta în cercurile lor. Putea vorbi în șoaptă ca să nu
trezească profesorii. Dar nu putea râde așa.
Se ridică, scăpând sticla și se îndepărtă împleticindu-se.
— Unde mergi, poponarule? șuieră Tom în urma lui. Credeam că ești
obișnuit cu înghițitul.
Cameron lăsă pădurea să-l cuprindă. Vârî lanterna tatălui în buzunar,
unde se cufundă ca o piatră, și-și imagină că putea să se topească în
întunericul dintre copacii singuratici. Poate acolo, învăluit în noapte, nu
mai trebuia să fie copilul cu blugii acoperiți de acid gastric și whisky. Ar fi
trebuit să-și aprindă lanterna, pentru că era beznă în pădure, însă nu voia
să vadă nimic. Rătăci, cu vederea încețoșată și un gust sărat în gură,
împiedicându-se de rădăcinile care ieșeau din pământ ca membrele unor
morți.
Era singur. Foarte singur. Găsi un loc la trunchiul unui copac și se
ghemui acolo, încercând să nu se gândească la tatăl său și la cât de mare
trebuia să fi fost el atunci când lovise fata aceea de nenumărate ori cu
mâinile transpirate. Apoi se întoarse împleticindu-se la tabără, unde toți
adormiseră deja; nu știa cât era ceasul, dacă trecuseră câteva ore și,
dacă da, câte. Putea să vadă corturile tuturor, ca pe un sătuc în lumina
Lunii. Lângă cortul doamnei Macintosh era colivia lui Pauly.

VP - 173
 O vreme, stătu lângă colivia vrabiei, care dormea cuibărită cu ciocul în
pene. De obicei, Pauly îl calma, dar nu putea fi liniștit în noaptea aceea.
Mama îi spusese întotdeauna că era important ca un bărbat să fie
blând. El nu cunoștea furia. Ridică o piatră de pe pământ, de lângă
pantoful drept, și o strânse atât de tare, că-i percepu marginile ascuțite pe
oasele mâinilor. Asta nu-l făcu să se simtă mai bine.
Încet, deschise colivia lui Pauly. Așa cum făcuse de multe ori până
atunci, își vârî brațul înăuntru, având grijă să-și țină degetele nemișcate,
ca și cum ar fi fost ale unei statui din marmură. Așteptă. Greierii își
cântau cântecele stridente.
Pauly își lăsă greutatea pe celălalt picior. Pe urmă sări ușor pe brațul
întins al băiatului.
Îi trecu prin minte că trupul lui Pauly semăna cu celelalte din toată
lumea: aceleași lucruri stupide îl țineau în viață. Oase legate, mușchi,
țesuturi și sânge circulând peste tot. Acele lucruri erau insignifiante –
efemere, trecătoare, foarte ușor de luat. Foarte ușor de iertat.
Ceva se prăbuși în interiorul lui. Ținea spatele tremurător al lui Pauly cu
mâna dreaptă făcută căuș și se gândea cât de scârboasă era lumea.
Pauly bătea din aripi, simțea că ceva era în neregulă, însă Cameron le
ținea aproape de corpul fragil al păsării. Era cuprins de un sentiment
neobișnuit pentru corpul lui – care creștea, creștea și tot creștea, era mai
profund decât tristețea sau furia, era o poftă și nu putea scăpa din acea
bulă. Cu un gest ușor, își încolăci mâna stângă pe ciocul lui Pauly, care se
mișca haotic, și cea dreaptă pe gâtul lui. Îl răsuci, doar o dată.
Mai târziu, va citi o statistică în care se menționa că pisicile de casă
din zonele suburbane ucideau 3, 7 miliarde de păsări pe an și s-a simțit un
pic mai bine. Va mai citi despre vrăbii, membre ale familiei de păsări
Passeriformes. N-aveau nevoie de multă hrană ca să supraviețuiască.
Apoi va tasta pe Google „Câte vrăbii există în lume?” și nu va găsi alt
răspuns decât că există miliarde, prea multe pentru a fi numărate. Dădu
pe urmă peste un citat din Biblie. Matei, 10, 28–31: „Nu vă temeți de cei
care ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide; temeți-vă mai curând de acela
care poate pierde și trupul, și sufletul în gheenă. Nu se vând două vrăbii
pentru un ban? Și niciuna dintre ele nu va cădea pe pământ fără știrea
Tatălui vostru. La voi însă și firele de păr din cap vă sunt numărate.

VP - 174
Așadar, nu vă temeți, voi sunteți cu mult mai de preț decât toate vrăbiile
din lume”. Va cerceta Atlasul anatomiei omenești al tatălui și va citi
despre o parte diferită a corpului omenesc în fiecare noapte.
Doamna Macintosh făcu anunțul a doua zi, în timp ce demontau
corturile.
— Pauly a evadat azi-noapte. S-a întors în habitatul lui natural.
Cameron își aminti fragmente din restul nopții. Cum soarele se ivi
neliniștitor peste vârfurile munților, după aceea se vărsă pe pământ ca un
ou, îngălbenindu-se în dimineața înrourată. Își aminti cum săpase o
groapă mică la marginea pădurii, într-un loc care nu se vedea de pe
terenul taberei, când ceilalți copii dormeau ghemuiți în sacii de dormit. Își
aminti spinarea lui Pauly, subțire ca o scobitoare, rupându-se între
degetele lui, penele uleioase calde pe palma lui desfăcută și senzația
deosebită de ușurare care urmă – ca și cum ar fi scăpat și corpul lui, și pe
cel al lui Pauly de boala bântuind prin pădure.
*
În desenul din spatele dulapului tatălui, ochii Lucindei erau deschiși.
Ea se holba la tavan cu o privire uimită ce semăna, paradoxal, cu o
casă abandonată. Răni negre și furioase îi tăiau obrajii. Părul îi era încâlcit
– cărbunele fusese apăsat cu brutalitate pe hârtie, înnodându-i părul de
obicei neted. Nu zâmbea. Gâtul îi era strâmb, ca într-un film de groază.
Fundalul era negru, iar grămezi de pudră de cărbune erau răspândite în
jurul capului angelic și deformat. În colțul din dreapta sus, Cameron
distinse o umflătură mică și rigidă. Era platforma caruselului.
Două aripi mânjite ieșeau în afara colțurilor exterioare ale genelor. Acei
ochi zâmbitori aveau amprenta lui Cameron. Semnătura lui.
Pentru prima dată în ultimii trei ani și jumătate, el începu să plângă.
Lacrimile îi ardeau obrazul. Căzură pe portret, făcând bălți acolo unde
fusese doar hârtie. Deoarece el putea face portrete realiste doar ființelor
pe care le văzuse. Lucinda moartă pe carusel era una dintre ele.

Russ

Ronnie Weinberg le dăduse jurnalul Lucindei.

— L-am văzut pe profesorul meu de artă cu el, le spusese Ronnie.

VP - 175
 — Profesorul tău de artă?
— Domnul O., precizase Ronnie. Predă la Liceul Jefferson.
— Poți să-mi zici exact ce-ai văzut?
— Jurnalul era învelit într-o bluză de trening și l-a dus în parcare. L-a
pus în torpedou.
— Ești sigur? întrebase Russ, chiar dacă se strecurase după biroul
recepționerei și deja îl suna pe locotenent.
*
Profesorul de artă conducea o Honda Civic lovită. Detectivul Williams
deschisese portiera cu forță în parcarea Casei Funerare Maplewood. Mai
târziu avea să pretindă că torpedoul era deja deschis – că văzuseră
caietul cu copertă din piele întoarsă, de culoare violet, într-o grămadă de
manuale tehnice și mărunțiș.
Introduseră proba într-o pungă din plastic. Își puseră mănușile din
latex, scuturându-și pudra de pe mâini, pe care detectivul Williams și-o
șterse de pantalonii negri, la nivelul coapselor.
După o examinare ulterioară – jurnalul era completat doar pe jumătate
cu poezioare de fetițe, mâzgălite în mod inutil pe fiecare pagină. Nu le
spunea nimic. Totuși, spre sfârșit, o margine de pagină strâmbă: o pagină
fusese ruptă. Căutară cu atenție în mașină. Nu găsiră nimic.
Oricum, îl aduseră pe profesorul de artă la secția de poliție, unde
așteptau furgonetele posturilor de știri, cu jurnaliști lacomi și insistenți.
Russ se feri de fiecare bliț, holbându-se dincolo de luminile albe puternice
și se gândi că făcuse două promisiuni, una soției lui și alta unei fantome,
că va proteja oamenii pe care ei îi iubeau cel mai mult. Se gândi la
Cameron, la cum îl împinsese în leagăn în același loc de joacă în care
fusese găsită Lucinda – la privirea lui de copil îngrijorător de matur. Știa
pe care suspect l-ar fi dat pe mâinile lacome ale poliției dacă era nevoie:
pe Ivan. Refuza să se gândească prea mult la motivul pentru care ar fi
făcut asta.
*
Îl au pe profesorul de artă în același loc pe care Ivan îl ocupase cu o zi
înainte. Într-o cameră de anchetă sterilă. Diferite cunoștințe ale Lucindei
intră și ies din secția de poliție, fiecare aducând informații inutile. Afară,
jurnaliștii din furgonetele posturilor de știri speculează.

VP - 176
 — Puteți explica bilețelele pe care le-am găsit în mașina
dumneavoastră? îl întreabă detectivul pe profesorul de artă.
— Fetele din clasa a șasea, răspunde profesorul. Li se pare amuzant
să-mi trimită bilețele. Cred că e ceva indecent. Le confisc.
— Pe un bilețel scrie, și citez: „Crezi că o să mă picteze ca pe una
dintre franțuzoaicele lui?” Puteți să-mi explicați asta, domnule?
— V-am zis. E grupul ăsta de fete. Beth DeCasio și prietenele ei. Kaylee,
Ana. Ele cred că e amuzant. Eu nu.
— Bine. Fetele astea au fost prietenele Lucindei Hayes?
— Da.
— E posibil să fi participat și ea la jocurile astea?
— Da, presupun că da.
— Ea a făcut aluzii la o relație nepotrivită cu dumneavoastră?
— Nu.
— Sunteți sigur?
— De fapt, putea fi oricare dintre ele. Nu știu.
— Așadar, afirmați că Lucinda ar fi putut scrie aceste bilețele sugestive,
pe care dumneavoastră le-ați luat după aceea și le-ați păstrat în mașină
împreună cu jurnalul ei din care, din întâmplare, lipsește o pagină?
— Nu știam că lipsește o pagină din jurnal. Îl aduceam aici. Și, în
legătură cu bilețelele, nu știu, bine? Nu știu.
— Vă așteptați să vă credem, pur și simplu?
— Nu știu totul.
*
Înainte ca procesul lui Lee să înceapă, în timpul jocului complicat al
declarațiilor părților – înainte să știe că Hilary refuza să depună mărturie,
înainte ca Russ să-și dea seama că prietenul lui își va face bagajele și va
pleca, pur și simplu – Russ are o discuție cu Lee.
Acesta ieșise pe cauțiune. În cea mai mare parte a timpului, stătea în
casă, cu perdelele trase. Afară, Lee era un paria. Un criminal. Periculos. Și
înăuntru era la fel, însă cruzimea Cynthiei era diferită de arătările cu
degetul și privirile urâte cu care populația Broomsville-ului îl copleșea pe
când își ascundea copiii de el. Cynthia era crudă în singurul fel pe care îl
știa. Prin indiferență.

VP - 177
 Pe durata procesului confuz, ea își găsi o slujbă cu jumătate de normă
la merceria din centrul orașului. Putea fi văzută prin fereastra cafenelei de
vizavi, alegând mărgele din coșuri și căutând deformări grave – ca niște
tumori care ieșeau pe suprafețele netede din sticlă, bule în centrul bilelor
cu pete aurii. Putea fi văzută în parc, ore întregi, după-amiaza,
împingându-l în leagăne pe Cameron, care avea mâinile roșii și înghețate,
îi curgea nasul și îi trebuia neapărat o baie caldă. Putea fi văzută oriunde,
dar nu acasă la ea, unde un monstru îi ocupase patul, sub plapuma pe
care bunica ei o cususe de mână cu un model pe care Russ îl putea
reproduce din memorie. Poliția îi dăduse ordine stricte să nu-l viziteze pe
Lee.
Russ apăsă butonul soneriei ca orice vizitator. Stătuse afară, în
mașină, douăzeci și cinci de minute, cu mâinile în poală, încercând din
răsputeri să-și amintească toate acele după-amiezi leneșe petrecute pe
stâncă, mesele luate pe fața aceea de masă în carouri, jocurile nesfârșite
de cărți. „Cum poți renunța la toate, chiar și în fața unor asemenea probe
incriminatoare? Nu poți. Nu poți.
Lee deschise larg ușa. Nu fu surprins să-l vadă pe amicul lui stând
sfios pe verandă. Russ îl urmă înăuntru și se așezară în sufrageria unde
domnea debandada. Lee se cocoță – grațios ca o femeie – pe brațul
fotoliului din piele.
Inima îi bătea foarte repede. Galopa. Bubuia.
— Te rog, îi spuse Lee din cealaltă parte a camerei. Russ, ești ce mai
bun prieten al meu. Trebuie să m-ajuți. Probele trebuie să dispară.
Încearcă să folosească tipul de pământ de pe pantofii ei ca să mă
condamne. Te rog, pentru Cynthia. Pentru Cameron. Trebuie să m-ajuți.
Lee merse drept până la Russ. Veni tot mai aproape. Acel galop – acel
strigăt –, Russ putea să-l omoare pe acel bărbat. Cel mai vechi și drag
prieten al lui. Însă rămase nemișcat când Lee își puse palma caldă pe
obrazul lui neras.
Era protector, întotdeauna era protector.
*
Russ pătrunse în secția de poliție după orele de program. Seara târziu.
Nu îi fu greu să intre în camera cu dovezi, era unul din multele defecte ale
Departamentului de Poliție din Broomsville. Știa parola pentru că o

VP - 178
văzuse pe recepționeră tastând-o, iar ea ținea cheia de rezervă într-un seif
din spatele biroului ei, care rămânea descuiat în permanență.
Nu-i trebui mult timp până să dibuie cutia. Scoase din ea doar lucrurile
esențiale: bluza pătată cu sânge (cu carouri și nasturi argintii), chiloții
ieftini din bumbac (nepătați, însă catalogați oricum), două cizme cu tocuri
înalte (amândouă acoperite cu pământul moale de pe câmpiile de jur-
împrejurul porțiunii de autostradă pe care Lee o patrulase singur în acea
noapte).
Rătăci cu mașina prin zonă, cu probele atacului asupra lui Hilary
Jameson ascunse în portbagajul lui ca un cadavru. Broomsville era foarte
mic în noaptea aceea, în timp ce el rătăcea pe străzile suburbane. Toate
casele erau la fel; investiții noi ale aceluiași antreprenor. An după an. În
amurg, vârfurile caselor arătau ca niște munți în miniatură. Conduse în
cercuri ore întregi, până când, în cele din urmă, se opri în spatele
bibliotecii publice.
Lăsă motorul mașinii pornit. Scoase hainele din pungile cu probe
incriminatoare și le aruncă pe fundul unui coș de gunoi public la lumina
unui felinar înconjurat de molii. Se gândi mai mult la Cynthia și la
Cameron. Nu i se părea corect ca atunci când o persoană iubește pe
cineva tot ce îi e drag să-ți fie drag și ție.
Pe drumul de întoarcere la casa lui goală de pe strada albă și adormită,
își aminti de camerele de supraveghere din secția de poliție. Când se
descoperi lipsa dovezilor, două săptămâni mai târziu, își luă concediu
medical pentru o zi. Se ghemui sub pătura aruncată pe canapeaua din
camera de zi; bineînțeles că aveau să vină după el așa cum veniseră după
Lee. Cu cătușele zăngănind. Dar nu se întâmplă asta. Dacă locotenentul
Gonzalez se uitase la casetele cu înregistrările video, nu spusese
niciodată nimic.
*
Acum, Russ stă lângă automatul de cafea. În sala de anchetă, soarta
profesorului de arte e în mâinile lui.
— Intimidare înainte de interogare, îi spune detectivul Williams, chiar
dacă Russ poate vedea dincolo de această convingere forțată: Timmy nu
crede în vinovăția profesorului de artă. Bărbatul fusese cooperant, chiar
dacă era speriat, și avea un alibi – o oră săptămânală de seară pentru

VP - 179
studenți la pictură. Nu ieșise din studioul de artă al Colegiului Comunității
Broomsville decât după ora unsprezece în noaptea în care murise
Lucinda și camerele de supraveghere de la semafoare îl arătau
îndreptându-se direct spre casă.
— Am găsit jurnalul în clasă, le zice profesorul de artă și pare sincer.
Lucinda trebuie să-l fi lăsat acolo. L-am pus în mașină ca să-l aduc aici
după înmormântare.
Detectivul Williams bate cu pumnul în masă când pune întrebările. E o
tactică de intimidare. Russ e obișnuit cu vremea rece – trecuse deja prin
treizeci și șase de ierni în Colorado până atunci, însă, când îl privește pe
profesorul aflat de cealaltă parte a geamului oglindă, simte fiori reci pe
șira spinării.
— Fletcher, rostește cineva. Fletcher. Ești bine?
Russ se dă în spate, poticnindu-se.
— Fletcher? Unde mergi?
*
Totul se terminase cu o noapte înainte ca Hilary Jameson să fie
atacată. Russ s-a gândit multă vreme la acea noapte, de fiecare dată
simțind un amestec șocant de regret și dor.
Patrula se desfășură fără incidente anunțate prin radio. Russ și Lee
sorbeau cafea neagră. Făcuseră asta în ultimul timp – se ofereau
voluntar pentru schimburile de noapte, perechea perfectă de insomniaci.
În acea noapte, leneveau în mașină la umbra stâncii, amândoi prea
obosiți și amețiți ca să urce pe ea pentru a vedea răsăritul, deși acesta
fusese planul original, singurul motiv pentru care Russ mersese cu Lee în
schimbul de la cimitir. Casele din jur dormeau, liniștite și nemișcate. Russ
și Lee se țineau treji unul pe altul jucând jocul Would you rather – Ce ai
prefera?
— Dacă ai asculta doar un cântec pentru tot restul vieții, care ar fi? Eye
of the Tiger sau Bohemian Rhapsody?
— Ai face sex cu verișoara ta în secret sau n-ai face sex niciodată cu
verișoara ta, deși toți ar crede că ai făcut-o?
— Ai face sex cu detectivul Williams sau cu locotenentul?
— Ce naiba? întrebă Russ.

VP - 180
 — Dacă ar trebui să alegi o variantă, spuse Lee. Dacă ar fi o chestiune
de viață și de moarte.
— Aș muri, zise Russ și amândoi râseră.
— E un joc tâmpit, opină Lee.
— Da, chiar e tâmpit, consimți Russ.
Așa că renunțară. Niciunul din ei nu porni radioul. Era iulie – copacii se
legănau în briza obișnuită. Subsuorile uniformei lui Russ erau umede, așa
că apăsă pe butonul de coborâre a geamului pasagerului. Noaptea se
întinsese peste lume ca o pătură.
Lee se mișcă pe locul șoferului și-și sprijini mâna pe consola din
mijloc, unde țineau țigările, prezervativele și guma mentolată. Tot pe
terminalul computerului de bord, Russ săpa semiluni cu unghiile pe un
pahar din plastic. Când paharul căzu pe podea, lângă ghetele lui de
serviciu murdare, mâna îi rămase pe loc.
Russ și Lee aveau zece ani de conversații stând pe acele scaune din
nailon. Vântul frenetic de iulie pătrunse în mașină. El și Lee avuseseră
sute sau mii de conversații în acea mașină, însă niciuna la fel de
importantă ca asta.
Orice știuse Russ despre el însuși înainte de acea noapte se
schimbase înăuntrul lui, se rearanjase, se ridicase să-l sufoce. Ar fi putut
să închidă geamul, să pornească radioul, să-și folosească mâna de pe
consolă pentru a lua o înghițitură de cafea rece. Nu făcu niciunul dintre
acele lucruri.
În schimb, își lăsă mâna la câțiva centimetri de cea a lui Lee de pe
consola din mijloc. Amândoi se holbară prin parbriz la peisajul din zori,
foarte conștienți de bătăile inimii lor trădătoare, de degetele lor ca ale lui
Iuda.
Nu-și amintește cine fusese de vină. Cine sărise peste acei cinci
centimetri de spațiu.
O pielea fină ca aripile unui fluture. Degetul mic al lui Lee se încolăci pe
degetul mic al lui Russ. Deget mic peste deget mic. Și-l cuprinse o dorință
necunoscută, arzătoare și hotărâtă, o dorință de a-și încolăci nu doar
degetele mici – ci totul –, de a-și încolăci trupurile. Dorința de a mânca pe
cineva de viu. De a mirosi, de a gusta, de a înghiți. De a se umple. Era

VP - 181
paralizant și perfect, paralizant din cauza ciudățeniei. „Pentru asta am
trăit, se gândi Russ. Pentru atingerea asta”.
Stătură în felul acesta, rigizi în scaunele lor scârțâitoare, prefăcându-se
că numărau carcasele de insecte care murdăreau parbrizul, când, de fapt,
numărau secundele. Deget mic peste deget mic, ca niște copii care-și
făceau o promisiune pe care n-aveau s-o țină niciodată.
Minute. Douăsprezece, treisprezece. Totul fremăta în trupurile lor.
Apoi urmă apelul: o furgonetă Toyota era condusă cu viteză pe I-25. Cu
douăzeci de kilometri peste limita legală. Lee își luă mâna, Russ porni
motorul și se îndepărtară de locul acela neinteresant. Când li se termină
schimbul, soarele se ridica peste munți, împrăștiind o cerneală portocalie
pe cer. Niciunul din bărbați nu putu să se uite la celălalt.
În următoarea noapte – Hilary Jameson. Patru coaste rupte într-un
șanț la marginea autostrăzii.
Russ nu știe nimic despre dragoste. Strângerea ei mortală: ca un nou-
născut mort și vânăt.

Jade

Soții Arnaud și-au văruit casa din nou. Acum e galbenă pastelată. Și-au
refăcut și grădina din fața reședinței – au o cărare pietruită până la
verandă, unde două balansoare cioplite de mână stau lângă o masă
rustică din lemn. Pun pariu că doamna Arnaud și-a petrecut ore întregi
răsfoind catalogul Pottery Barn la tejgheaua din bucătăria însorită.
„Culoarea asta?” probabil îl întrebase pe domnul Arnaud, iar el, probabil, îi
sărutase fruntea încet, așa cum obișnuia s-o facă. Pun pariu că soții
Arnaud vorbesc încet în limba franceză înainte de culcare, cu doamna
Arnaud într-o cămașă de noapte curată din mătase și cu părul căzându-i
în mod natural pe față.
Bucăți de zăpadă pe jumătate topită sunt peste tot. Merg pe noua
cărare până la ușă, dar ezit înainte de a suna la sonerie. Nostalgia mă
oprește.
Melancolia e emoția mea preferată. E ca și cum ai crede că știi cum să
faci față trecerii timpului, însă nostalgia îți demonstrează că greșești. O
să-ți îngropi fața într-o bluză veche de trening sau o să cauți o nuanță

VP - 182
cunoscută de vopsea pe o ușă de la intrare și o să-ți amintești de câte ori
ai ignorat detaliul ăsta. Dacă ai retrăi totul, te-ai uita în jur mai mult timp și
ai examina totul. Melancolia te expune pericolului de a recrea ceea ce nu
mai poți avea. E crudă și, în general, inexactă.
Mă simt foarte mică stând pe veranda casei lui Zap în rochia mea albă
și geaca militărească. Asta nu e ceva rău.
Când sun, doamna Arnaud răspunde imediat, încă purtând costumul ei
negru.
— Bună, draga mea, spune ea. Intră, te rog.
*
CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

INTERIORUL CASEI, DORMITORUL –

ZIUA (MAI TÂRZIU)
Celly privește din pragul ușii cum Băiatul stă la marginea
patului său, apăsându-și tâmplele cu degetele mari. El își ridică
privirea.

CELLY
— Bună.

BĂIATUL
— Ce cauți aici?

CELLY
— Am venit să văd dacă ești bine.

BĂIATUL
— Mersi. Apreciez asta.

Cei doi se holbează unul la altul în tăcere.

CELLY
VP - 183
 (făcând semn spre pat)
— Pot să…?

Băiatul ridică din umeri. Celly râde, ascunzându-și suferința.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— Știu că o parte din tine își dorește să fim iarăși copii, să nu
ne fi pierdut pe drum, în fine…

Băiatul își privește liniile din palmă. Le urmărește. O evită.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— Vreau să-ți amintești cum am ajuns aici, bine? Iubirea care
ne-a făcut cine suntem. A însemnat ceva.
(pauză)

— Nu-i așa?

În cele din urmă, Băiatul își înalță capul. Se uită la Celly, de

data asta serios.

BĂIATUL
— A însemnat totul

*
Zap era dezordonat. Când eram mici, își arunca lucrările pentru școală
cu grămada pe birou. Crampoanele pantofilor lui de fotbal european
lăsau bucăți de noroi pe podeaua dulapului său și blugii îi erau
întotdeauna întinși pe podea, de parcă așteptau acolo, răbdători, ca
picioarele lui să-i umple din nou.
Mă gândesc să bat în felul nostru secret – două ciocănituri rapide și
apoi o bătaie ca tropăitul unui cal însă suntem mari acum. În schimb, bat
de două ori, cu fermitate.
— Intră, spune el.
Zap stă la marginea patului. Brațele lui sunt încrucișate și-și sprijină
coatele pe genunchi; corpul lui are forma unei cutii perfecte.
— Hei, rostesc cu o voce prea ridicată. Sunt eu.
VP - 184
 Dormitorul lui e imaculat. Și-a vopsit pereții – unul e roșu, ceilalți trei
sunt albi. Pe peretele roșu a agățat un panou pe care l-a acoperit cu poze
cu el și diferiți prieteni. Echipa de fotbal european a băieților îngrămădită
în jurul unui foc de tabără. Toți membrii ei scoțându-și capetele din
jeepuri. Toți sunt foarte bronzați după o vară de băut ca leneșii pe docuri
și mers cu bicicleta de plăcere prin munți. Are o nouă cuvertură de pat. E
neagră și pare aspră. Cearșafurile și plapuma sunt băgate înăuntru pe la
colțuri.
— Te-au chemat părinții mei, nu-i așa? întreabă el fără să-și ridice
privirea.
— Sunt îngrijorați.
Încă stau în pragul ușii. Fac un pas în față, șovăitoare, sperând că mă
va invita înăuntru. El rămâne tăcut. Fac și al doilea pas, mizerabil de încet,
ca mierea care se scurge pe fundul unui borcan.
— Nu știu ce vor de la mine, adaugă el, încă privindu-și fix mâinile.
— Nici eu nu știu.
Îmi trece prin minte că Zap și cu mine n-am mai fost singuri în aceeași
cameră de aproape doi ani. Îmi mai trece prin minte și că doi ani e o
perioadă foarte lungă de timp ca să eviți pe cineva – pentru a învăța să
vorbești în alte feluri, să săruți fete cu abdomene plate, să-ți faci curat în
cameră.
Zap își înalță capul. Ochii lui sunt umflați, obosiți și cu cearcăne. Sub
privirea lui, mă simt gigantică. Rochia nu-mi stă bine și-mi încrucișez
brațele ca să-mi acopăr crustele de pe piele făcute de zgârieturi.
— Îmi pare rău, zice el. Nu știu ce să-ți spun.
— E în ordine.
— Nu vreau să fiu nepoliticos. Dar chiar aș vrea să fiu singur.
Apoi observ că în colțul unde obișnuia să-și țină colecția din seria
Hardy Boys e o machetă de avion. E pictată de mână și așezată într-o
cutie din sticlă transparentă. Când eram mai mici, Zap nu și-a exprimat
niciodată interesul pentru machete de avioane sau avioane, în general.
Asta îmi frânge inima. Cred că asta e diferența dintre a iubi pe cineva –
a-l iubi cu adevărat – și a-l iubi de departe. E ca și cum poți să-i știi
fiecare detaliu. Poți memora cum stă în clasă, de obicei cu picioarele
depărtate. Îi poți număra liniile din palma care se ridică la ora de

VP - 185
matematică și poți cunoaște acele încheieturi. Însă acele mâini au creat
ceva delicat, o combinație miniaturală și impecabilă de lipici, vopsea și
bețe. Pentru asta a fost nevoie de grijă, precizie și o anumită doză de
blândețe – însușiri pe care nu le-am remarcat.
*
În urmă cu un an și jumătate, în ziua de 4 Iulie. Atunci s-a terminat cu
adevărat pentru mine.
Amy era plecată cu prietenele ei și mama m-a tras după ea ca să
vedem artificiile – mi-am dat seama că-i părea rău în privința mea, dar nu
într-un fel care s-o încurajeze să se poarte frumos cu mine. Și-a petrecut
noaptea spunându-mi că n-ar fi trebuit să port pantaloni așa de scurți, că
nu stăteau bine pe o fată de mărimea mea, apoi m-a întrebat când o să
încep să mă folosesc de abonamentul la sală pe care mi-l plătea în
fiecare lună.
Era plin de țânțari în noaptea aceea. Copiii țopăiau pe malul lacului
Windfall, agitând în aer artificii mici și lansând rachete de jucărie din
sticle de plastic – asta era partea publică a orașului unde mergeai dacă
nu cunoșteai nicio persoană bogată. Mama și-a adus două sticle de
șampanie doar pentru ea, pe care le-a ținut într-un congelator vechi din
garaj. Când a plecat la toaletă ecologică, mi-am aruncat sucul în iarbă și
mi-am turnat o porție sănătoasă de șampanie în paharul pe care l-am
ascuns pe urmă în spatele scaunului meu din plastic. Dacă m-a văzut
Terry făcând asta, e clar că nu i-a păsat.
— Mă duc să fac o plimbare, i-am zis eu mamei când s-a întors.
S-a lăsat pe scaunul din plastic. Și-a examinat unghiile.
Jenna Lindhauser dădea o petrecere. N-am fost invitată, bineînțeles,
însă știam unde era casa Jennei de când am trecut cu mașina pe-acolo în
urmă cu câțiva ani. Dacă lacul ar fi fost un ceas, casa Jennei era în
dreptul orei trei – iar mama și Terry erau în dreptul orei șase. M-am
învârtit, croindu-mi calea prin suburbiile înconjurate de copaci, agitându-
mi brațele din când în când ca să sperii țânțarii. Odată ajunsă la casa
Jennei, artificiile au început să pocnească deasupra lacului. Poarta
laterală era deschisă și proptită cu o dală din beton; din spatele casei se
auzeau muzică tare și râsete Mirosea a grătar. Nu conta că n-am fost
invitată – oricum nimeni n-avea să mă observe. Niciodată n-o făceau.

VP - 186
Poate de-asta am și mers la petrecere. Pentru acel sentiment cald și
neliniștitor de a mă pierde în fundal. Sau, pur și simplu, din masochism.
Prietenii lui Zap stăteau în jurul unei mese de picnic pe verandă. El era,
probabil, în mulțimea de lângă apă – artificiile pocneau roșii, albastre și
galbene, iar copacii ofiliți de peste lac se vedeau reflectați în apă de două
ori.
Mi-am golit paharul cu șampanie caldă, recunoscătoare pentru calmul
pe care mi l-a adus după aceea. Aveam nevoie de încă o băutură. Casa
Jennei era plină de becuri cu lumină intensă și marmură, așa că mi-am
croit calea prin sufragerie, apoi prin camera de zi, în căutarea bucătăriei.
Ceva m-a oprit în drumul meu. Într-un hol mic și prost luminat din
sufragerie, sunete animalice se auzeau din spatele unei uși întredeschise.
Știam cum suna sexul. M-am uitat la filme porno pe internet (chiar
dacă foarte puțin). La scurt timp după aceea, după doar două luni, am
făcut sex cu un băiat de nouăsprezece ani pe nume Jason, care stătea în
hotel cu noi în vacanța cu familia în Ohio. M-a durut, dar n-am sângerat.
M-a tras de păr. Și am plecat imediat după aceea, pentru că părinții lui se
întorceau de la cazinou. N-am mai auzit de el vreodată.
Nu știam ce voi găsi la capătul acelui hol neluminat, însă avea să fie
ceva personal, intim. Ceva ce nu trebuia să văd. Totuși eram hotărâtă să
continui doar de dragul de a o face. Așa sunt eu. Îi presez pe oameni. Îi
înfurii. Fac lucruri pe care nimeni nu vrea să le fac.
Ușa era deci întredeschisă. M-am uitat prin crăpătura de un
centimetru. Erau pe pat.
I-am recunoscut degetele de la picioare. Al doilea deget era mai mare
decât cel mare. Iar bătăturile din partea laterală a picioarelor lui, după ani
de alergări în pantofi cu crampoane, albe și plate, se întindeau peste
oasele lui Zap.
Lucinda era peste el, purtând doar pantaloni scurți de blugi. Spatele ei
era neted. Omoplații aveau margini potrivite, ca două farfurioare
acoperite cu piele moale ca aluatul, iar partea de jos a spatelui i se arcuia
perfect. Avea mijlocul foarte subțire, doar câțiva centimetri în profil. Și-a
dat părul pe o parte și și-a lungit spatele, sfârcurile maronii i s-au întărit și
sânii ca două brioșe erau arcuiți spre tavan.

VP - 187
 Lucinda și-a aplecat capul peste el. Respirau repede. Gâfâiau și
gemeau. Părul ei părea o pânză de aur în timp ce sălta, gura ei aluneca pe
el, picioarele ei erau depărtate de parcă avea să-l devoreze pe Zap, să-i
consume ființa. Era aproape fain să privesc. Ca tabloul absurd al scenei
crimei: oribil și minunat, atât de mult din amândouă, că nu te poți uita în
altă parte.
În timp ce Zap a gemut sub vraja Lucindei Hayes, am stat în spatele
ușii, cu șampania bolborosindu-mi în burtă și m-am gândit: „Așa e când
pierzi pe cineva. Ca în imaginea din fața mea: buzele ei pline și umede pe
corpul lui, dinții reci și limba caldă”.
*
Acum, la patruzeci și cinci de minute după înmormântarea Lucindei,
Zap își apasă ochii cu palmele, iar eu îmi las greutatea de pe un picior pe
altul în pragul ușii dormitorului său. Vreau să spun multe lucruri, însă cele
mai multe sunt irelevante.
— Cât de bine ai cunoscut-o pe Lucinda? întreb eu.
— Ce vrei să zici? se arată el mirat.
— Vreau să spun, știai, nu-i așa?
— Ce să știu?
— Despre secretul ei.
— Secret? întreabă el.
— Despre ea și domnul O.
— Haide!
— Și-o trăgea cu proful de artă.
— Termină, spune el.
— Pot să văd pe fereastra dormitorului ei din camera mea. Pot să văd
totul.
— Minți.
— Nu.
Regret asta imediat. Parțial pentru că e o minciună. Însă mai ales
fiindcă simt o plăcere bolnăvicioasă din cauza felului în care se strâmbă
fața lui.
Asta îmi oferă o satisfacție tot mai mare, amestecată cu dezamăgire
față de mine însămi și, bineînțeles, vinovăție. Mama spune întotdeauna
că am înclinații serioase spre sadism și, pentru prima oară, înțeleg la ce

VP - 188
se referă. O parte din mine a făcut-o doar ca să văd dacă o să mă certe.
Dacă o să-mi spună: „Minți, Jade Dixon-Burns, deoarece te cunosc, te-am
văzut. Îmi amintesc de tine și ești o mincinoasă. Dar ne-am îndepărtat
foarte tare unul de celălalt și, pentru prima dată, Zap îmi ia vorbele de
bune. Mă crede.
— Te înșeli, îmi zice Zap fără tragere de inimă. A fost ciudatul ăla care
stătea tot timpul în fața ferestrei ei. V-am văzut pe amândoi azi-dimineață
când ați venit la înmormântare. Încerci să-l aperi pe perversul ăla.
— Jade? se aude o voce înceată din spatele meu.
Brațele doamnei Arnaud sunt încrucișate.
— Mulțumesc că ai trecut pe la noi azi, spune ea, însă nu cu vocea ei
obișnuită, răgușită.
M-a auzit.
Calculez distanța dintre mine și Zap. Nu e mai mare de un metru și
jumătate, dar jur că nu m-am mai simțit niciodată mai departe de cineva.
E ca distanța până la sistemul Alpha Centauri, așa cum zicea Zap, cea
mai apropiată stea de pe cer.
— Pare foarte aproape, îmi spunea el, însă știi că, de fapt, se află la
4,37 ani-lumină de Soare?
*
Ar fi trebuit să se termine cu o lună înainte de 4 Iulie. La sfârșitul lunii
mai, în clasa a zecea. În semestrul în care am construit fortul.
Era trecut de miezul nopții. N-am mai mers niciodată așa la Zap și
relația noastră deja începea să se destrame, însă aveam o pată roșie de
forma palmei mamei și o puternică senzație că, dacă îmi voi petrece
noaptea singură, mi se va întâmpla ceva ireparabil. Unul dintre inelele
groase ale mamei mi-a tăiat pielea de sub ochi. N-am plâns – apa sărată
nu m-ar fi ajutat.
Am ajuns poticnindu-mă la casa lui Zap, într-o pereche de șlapi rupți,
plângându-mi de milă și amintindu-mi de vocea mamei cu miros de votcă.
„Rahat inutil”. Mi-am frecat brațul acolo unde știam că se va învineți. Am
citit undeva că, dacă apeși destul de tare pe o vânătaie neformată, poți
să-i împiedici apariția. Asta nu funcționează pentru mine. Pielea mea e
prea subțire. Circulația e proastă.

VP - 189
 Zap a răspuns la ușă îmbrăcat într-un tricou negru și pantaloni scurți
tip boxeri, albaștri, în carouri. Picioarele lui erau subțiri și albe. Rareori i-
am văzut genunchii; erau rotunzi și cioturoși, goi în afara pantalonilor lui
obișnuiți. Nu părea surprins să mă vadă. Mi-a făcut semn să tac, arătând
spre etaj. Domnul și doamna Arnaud dormeau de multă vreme.
Am urcat tiptil pe scările care scârțâiau, până la baia oaspeților, care
avea o tăviță aurie pentru săpun și prosoape brodate. Zap a închis ușa și
a aprins luminile – becurile erau puternice. Lumina lor îmi ardea fața.
— Doamne, Jay! mi-a șoptit el. Ce ți-a făcut?
— Sunt bine, l-am asigurat eu. Nici măcar nu mă doare.
Mi-am ciupit mica tăietură de sub ochi ca să-i arăt că nu mă durea, dar
mi s-a umplut degetul de sânge. Când mi-am supt unghia, am simțit un
gust de fier.
— Doamne! a exclamat el luând unul dintre prosoapele brodate de pe
suport și punând un colț din el sub robinet.
— Nu, l-am oprit eu când a încercat să ridice prosopul alb și curat până
la fața mea. Părinții tăi o să observe asta.
— Uite.
Zap și-a tras tricoul negru peste cap. Electricitatea statică i-a ridicat
părul din cap.
— Am un milion din astea. O să-l aruncăm după-aia, bine?
A udat mâneca și a apăsat-o pe pielea tăiată. Materialul era rece.
— A fost din cauza telecomenzii, i-am explicat eu. Am ales greșit
bateriile.
— Ce?
— Mama a luat-o razna. Mi-a spus că mi-a dat instrucțiuni clare și că,
dacă nu puteam nici să cumpăr o blestemată de pereche de baterii Varta
AA, cum puteam să fac ceva în viață? I-am zis să-și bage bateriile alea
afurisite în vibrator.
Zap și-a deschis gura în felul în care o face când râde cu poftă, chiar
dacă nu râdea.
— N-am nevoie de mila ta.
— Nu e milă. Sunt doar îngrijorat.
Am stat în strălucirea de la miezul nopții a becurilor de decor care erau
aliniate în jurul oglinzii din baie, iar el a apăsat pânza pe fața mea. L-am

VP - 190
mai văzut pe Zap la bustul gol de multe ori, vara, la piscină. Arăta mai gol
în baie. N-am observat niciodată cum pielea lui își schimba culoarea de la
gât până la piept. Ca o piersică ce se cocea.
— Ce-i asta?
Mâinile lui mi-au cercetat brațul.
O linie dreaptă și roșie se întindea peste bicepsul meu deja învinețit.
— Balustrada de la etaj.
Zap își plimbă degetul mare pe pielea delicată, clătinând din cap. Nu
era îndoială – se aștepta ca mama să facă așa ceva. Amândoi ne
așteptam.
— Mai vrei să plecăm? l-am întrebat eu.
— Despre ce vorbești?
— Nu-ți mai amintești? Ai spus că vom pleca departe. Că vom merge la
New York.
— Îmi amintesc.
Degetul lui mare a rătăcit pe brațul meu atingându-mi pielea de găină
atât de ușor, încât m-am uitat în jos ca să fiu sigură că nu-mi imaginam
totul. Nu-mi imaginam. Degetul lui mare era acolo, unghia lui era curată și
tăiată cu grijă, articulația acoperită cu piele zbârcită.
Zap avea trei fire de păr pe piept. Nu le-am mai observat până atunci.
Burta lui era tare ca piatra, trunchiul lui era în formă de triunghi. O dâră de
păr pufos se ridica de la cusătura boxerilor lui, desenând o linie dreaptă
până la buric. Pentru prima dată, am înțeles că Zap era un bărbat.
Amândoi ne-am uitat cum mâna lui a urcat pe brațul meu. Căldura
aceea. Degetele lui mi-au alunecat pe umăr și pe claviculă, în gropița de
pe gât, până la baza craniului, până când mi-a ținut bărbia cu mâinile
blânde, făcute căuș, care nu știau cum să meargă mai departe de-acolo.
Degetele îi tremurau. Mici cutremure.
N-am mai atins niciodată pe nimeni așa. I-am explorat brâul, nesigură.
Mi-a apăsat burta cu părți din corpul lui despre care știam că există, însă
nu le-am luat niciodată în considerare. Apoi doar mâinile noastre s-au
mișcat, iar noi respiram prea repede neștiind cum să înaintăm sau să
dăm înapoi. Mi-am tras tricoul peste cap. Mi-am desfăcut sutienul. Am
stat acolo în blugi și șlapi, lăsându-l pe Zap să vadă părți din mine la care
nu suportam să mă uit. Oglinda din baie mă ispitea, dar nu mă uitam, de

VP - 191
frică să nu încep să plâng. Mi-am băgat mâinile în pantalonii lui scurți și i-
am ținut penisul, țeapăn și greu, în palma mea.
Zap s-a oprit. Și-a deschis gura ca și cum n-ar fi știut cum să ne
întoarcem la un moment înainte de toate astea, la momentul dinainte de
a fi amândoi dezbrăcați în baie și înainte de a avea el erecție în boxerii din
bumbac – nu știa cum să-mi spună că nu voia să se întâmple asta.
Nici eu n-am vrut să se întâmple asta. Nu mi-a dat șansa s-o spun.
— Jay, mi-a zis el. Nu putem.
— De ce?
— Nu…
— Ce?
— Nu vreau.
Atât a fost destul.
Multă vreme după aceea, aveam să repet aceste cuvinte oricui, oricând
puteam, măcar pentru a le uza și să-și piardă astfel sensul. „Du gunoiul!
Nu vreau! Domnișoară Dixon-Burns, de ce nu scrii răspunsul pe tablă? Nu
vreau! Du-o pe sora ta la școală! Nu vreau! Vorbește cu mine, te rog foarte
mult, Jade, vreau doar să te înțeleg. Nu vreau!”
Și în noaptea aceea, înainte de a ieși în grabă pe ușa de la intrare cu
sutienul desfăcut.
— Te rog, îmbracă-te!
— Nu vreau! Nu înțelegi? Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!

Cameron

La ce se gândea Cameron când stătea în fața casei familiei Hayes la

ora 3.37 după-amiaza:

1. Cum știi dacă meriți mila lumii?

*
În amintirea lui, Lucinda stătea lângă chiuveta din bucătăria casei
familiei Thornton.
Din locul lui Cameron, din spatele stejarului, Lucinda era încadrată în
geamul oval. Își privea propria reflexie în timp ce spăla vasele, iar
bebelușul Ollie se târa pe podeaua bucătăriei, sugând un cub din plastic,
VP - 192
iar cățelușa bătrână și cenușie rodea o jucărie plină de bale în colț.
Lucinda purta un tricou strâmt, de sport: coastele ei se curbau ca o
pereche de aripi cusute cu grijă pe corpul unei omizi. Odată, Cameron citi
că nu există două aripi de fluture identice și asta îl făcu să-și dorească să
simtă contururile unice ale Lucindei.
Gândul acesta întări penisul lui Cameron sub fermoarul blugilor. Își
întinse mâna ca să-și atingă erecția, dar mâna lui dădu peste cea mai de
jos creangă a stejarului – iar copacul scoase un zgomot ca de clinchet
atât de tare, încât i se întoarse stomacul pe dos din cauza șocului.
Câțiva clopoței de vânt se legănau pe creanga pe care o lovise.
Zăngăneau asurzitor. Încercă să-i prindă, să înăbușe cântecul cu pielea
lui, însă era prea târziu.
Lucinda dădu la o parte perdeaua cu model de cireșe și se uită în
întuneric. Cameron rămase nemișcat. Își imagină că oasele i se topeau,
apoi se întăreau din nou, că era o figurină făcută din sticlă diformă.
Fața Lucindei dispăru din fereastră, iar Cameron numără până la șase,
până când ușa glisantă se deschise. Lucinda ieși desculță pe veranda din
spatele casei, o siluetă de clepsidră cu brațele strâns încrucișate pe
trunchi.
— Alo? strigă ea.
Cameron se făcu mic în spatele stejarului, dorindu-și să se poată
cufunda în scoarța lui scrijelită cu cuțitul. Clopoțeii metalici de vânt erau
reci în mâna lui, sărutându-se unul pe altul fără zgomot. Televizorul
stătea amorțit, indiferent, în fundal, în timp ce lumina din camera de zi
ilumina forma Lucindei.
Spațiul dintre Lucinda și Cameron era tensionat și palpabil ca o
frânghie întinsă. Ar fi putut merge desculți pe ea. N-o făcură, în schimb,
Lucinda se întoarse și intră încet înăuntru, închizând ușa în urma ei.
Greierii își frecară picioarele, țipând în limbajul lor acustic.
*
Familia Hayes ținea priveghiul.
Cameron stătea pe stradă și privea mulțimea vibrantă de corpuri negre
învârtindu-se în jurul casei familiei Hayes. Scoaseră foi de staniol de pe
caserolele cu mâncare, ștergându-și ochii înlăcrimați. Nu putea vedea
membrii familiei Lucindei de pe trotuar; bănui că erau în mijlocul mulțimii,

VP - 193
frângându-și mâinile, dorindu-și să fie singuri, dar prea speriați de tăcere
ca să ceară asta. Se întrebă cine le va curăța casa după ce toți vor intra.
Poate o mătușă sau o verișoară de încredere va da cu aspiratorul în jurul
picioarelor membrilor familiei Hayes, aspirând noroiul și zăpada fleșcăită
pe care îndoliații guralivi le aduseseră cu ei.
O mașină a poliției era parcată în fața casei și o siluetă înaltă, cu
spatele drept, stătea înăuntru, privindu-i pe oamenii care veneau și
plecau. Cameron se gândi pentru scurt timp, apoi urcă pe alee.
Nu știa ce căuta în casa Lucindei, însă fața ei zdrobită de cărbune îi era
gravată în memoria vizuală. Avea nevoie de dovezi că nu și-o imaginase.
Când se strecură înăuntru, erau atât de mulți oameni, că nimeni nu-i
aruncă nici măcar o privire. Nu mai fusese niciodată în casa Lucindei în
timpul zilei. Oamenii mâncau tăiței cu furculițe din plastic și locul mirosea
puțin și a ton. Lângă baie, două femei vorbeau despre părinții Lucindei.
— Da, sunt în camera de zi. Vorbesc, însă nu prea mult.
Nu recunoscu pe nimeni; pentru prima dată, se simțea ușurat să fie
într-o mulțime atât de mare. Înainte să-l observe cineva de la școală și să
înceapă să șușotească, se furișă pe holul lateral și urcă scările, lăsând
haosul în urmă.
Era o tăcere apăsătoare la etajul casei familiei Hayes, un gol
intenționat și invaziv care apăsa covorul gros și verde și ramele
fotografiilor. Era sufocant. De obicei, îi plăcea tăcerea, dar asta era
insuportabilă în comparație cu zgomotul de la parter. Era ceva rău.
Voia să cerceteze acea parte neatinsă a casei, s-o documenteze în
feluri în care nu putuse s-o facă din afară. Înțelese – într-un fel brusc și
dulce – că Lucinda respirase aerul închis de la etaj, că era reciclat în
plămânii lui și că aerul acela sacru nu va mai exista după ce familia
Hayes va deschide ușile și ferestrele de câteva ori.
Când ajunse la ușa dormitorului Lucindei, o deschise repede ca să se
asigure că nu se va întoarce.
În lumina albă de la ora 3.39 după-amiaza, dormitorul Lucindei era doar
o cameră ca oricare alta. Patru pereți de culoarea lavandei și un covor bej
cu o pată de cafea lângă orificiul pentru ventilație. Erau urme pe covor în
locurile în care menajera împinsese aspiratorul. Computerul Lucindei

VP - 194
dispăruse și pe locul unde acesta stătuse se deslușea o ramă perfectă de
praf.
Altcineva îi făcuse patul. Lucinda nu-și scutura niciodată pernele ca să
stea umflate, întotdeauna lăsa neatinse adânciturile făcute de greutatea
capului său în somn.
*
Balerina din porțelan stătea în echilibru pe marginea măsuței de
toaletă.
Cameron o văzuse de aproape o singură dată, când Lucinda își
deschisese ghiozdanul-rucsac în hol, lângă dulăpiorul ei – balerina fusese
în buzunarul din față, însoțind-o în mod inexplicabil pe Lucinda la școală.
Estimările proporțiilor ei făcute de Cameron se dovediseră exacte:
figurina nu era mai mare decât mâna lui. Piciorul ei stâng forma un
triunghi de spațiu gol când se unea cu cel drept, ținut la exact nouăzeci
de grade, în timp ce-și păstra echilibrul pe un pantof din porțelan.
Acum, balerina Lucindei stătea ușoară în mâna lui Cameron.
Patul, biroul, măsuța ei de toaletă ar fi putut fi ale oricui. Stilourile
tronau, plictisite, într-o cană, pe noptieră. Strânse balerina, disperat după
ceva care era, în mod special, al Lucindei. El era ca un continent care
stătea în dormitorul acela anonim. Iar Lucinda era o barcă prevăzută cu
pânze, înconjurându-l. Nu putea să se miște; o putea doar vedea
îndepărtându-se.
Avea nevoie de mai mult.
Ușa dulapului Lucindei era deschisă. Acolo era perechea ei preferată
de blugi, cei pe care-i purta cu pantofi fără toc și care-i accentuau
gleznele de mierlă albastră, un tricou vechi și roz, cu cuvântul „LOVE”
imprimat pe partea din față, și rochia pe care o purtase la petrecerea de
Halloween de anul trecut, cea din catifea verde.
Își plimbă degetele pe rochie – era fluidă, curgea pe încheieturile și pe
mâinile lui, și părea atât de cunoscută, că ar fi putut jura că-i simțea până
și gustul. Era sărat. Un miros de parfum răzbătea din zona claviculei. Îi
simți gustul amar pe limbă.
Trase de rochie ca să alunece de pe umeraș. Își apăsă gura pe pânză.
*

VP - 195
 Baia de la etajul casei familiei Hayes era lucioasă și curată. Cameron
întinse rochia Lucindei pe marginea căzii.
Draperiile din dantelă albă nu reușeau să oprească lumina zilei –
trecea prin ele nepăsătoare. Perdeaua de la duș avea un model feminin,
în dungi, iar capacul toaletei era acoperit cu un tricotaj roz. Două periuțe
de dinți cu pastă întărită pe ele stăteau rezemate de marginea unui pahar
din plastic și vocile de la parter se auzeau prin podea, înăbușite, ca un
murmur îndepărtat.
În oglindă, Cameron părea gol pe dinăuntru. Cele trei becuri aliniate pe
tavan îi albeau fața deja palidă și o acopereau cu umbre groase și lăsate
în jos, făcându-l să arate ca o persoană bolnavă dintr-un film. Părul îi
stătea ridicat într-o mie de locuri ciudate și o frunză îi era agățată de
gulerul cămășii. Era de arțar. O culese și o aruncă în chiuvetă, unde
poposi tristă, cu toate nervurile ei.
Își desfăcu cureaua și o lăsă să cadă pe covorașul din baie. Își
descheie nasturii de la cămașă – bucățile de piele se dezvăluiau ca niște
secrete. Într-o zi, pieptul lui va fi acoperit cu păr ca al tatălui său, dar în
acel moment era alb, neted și gol, iar sfârcurile îi întrerupeau goliciunea
ca niște semne de punctuație neașteptate.
Cămașa căzu grămadă pe podea. Își dădu jos pantalonii de costum,
lăsându-i să alunece, apoi strânse fiecare crac în dreptul gleznei și se
zbătu cu neîndemânare să și-i scoată.
Se examină: era un băiat îmbrăcat cu niște boxeri simpli, albi, de la
farmacie, genul care se vindeau câte trei într-un ambalaj. Era corpul unui
om. Atât. Ce se întâmpla înăuntru era irelevant. Nu se ura pe sine. Doar
investiga un corp cu toate părțile lui anatomice, care știa ce simțea că era
bine și ce anume rău.
Rochia verde de catifea a Lucindei avea un fermoar în spate și o
etichetă pe tiv. „80% bumbac. A se spăla la mașina de spălat”.
Ea purtase acea rochie la petrecerea de Halloween de anul trecut. Nu
fusese invitat, însă știa din pozele lipite pe dulăpiorul lui Beth că Lucinda
și prietenele ei se îmbrăcaseră precum cele șapte păcate de moarte.
Șapte fete cu fețe în formă de inimioare zâmbeau în fața aparatului de
fotografiat, ghemuite, ca niște păpuși din hârtie aliniate, cu părul drept și
cu ochii lucind de la votcă. Lucinda se costumase în păcatul invidiei.

VP - 196
 Cameron își băgă picioarele în rochie, la început. Se bucură de
deschiderea catifelei, de cum îl lăsa înăuntru. De cum îl înconjura.
Alunecoasă. Umerii lui erau mai largi decât ai Lucindei – când își trase
rochia pe piept, se rupse într-o parte: nu-i încăpea pe brațe. Mânecile erau
prea strâmte, iar umerii rochiei i se adunau și așezau pe coate.
Stătea ca un orizont verde pe pieptul lui.
Brusc, îl năpădi o emoție copleșitoare. O senzație ca și cum s-ar fi
aruncat în foc. Aceeași emoție ca atunci când se uita la Rayna Rae din
mijlocul revistei porno sau când Nicole Hartley stătea atât de aproape de
el la ora de științe, încât părul ei negru și mătăsos îi mângâia dosul
palmei în timp ce scriau în caietele pentru laborator. Cameron era
înfierbântat. Gata să explodeze.
Strânse marginea chiuvetei atât de tare, că-i lăsă urme pe palmă.
Reflexia lui din oglindă parcă pulsa. Era foarte amețit. Se așeză pe
învelitoarea tricotată a capacului de toaletă și-și apăsă nasul pe antebraț
– mirosea ca dulapul prăfuit și parfumat cu vanilie al Lucindei.
Se temu foarte tare că va vomita. Se dezbrăcă de rochie și o lovi cu
piciorul până când ajunse îngrămădită pe podea, apoi se îmbrăcă panicat
și împiedicat cu pantalonii, cămașa, își puse cureaua. Figurina balerină
stătea în echilibru pe tejghea, martora întregii scene.
Trebuia să plece.
Băgând balerina în buzunar, se gândi la rochie, care zăcea șifonată și
ruptă – i se părea că nu era bine s-o pună înapoi în dulapul Lucindei, așa
că o vârî sub chiuveta din baie, împăturind-o într-un fel morbid sub o
țeavă umedă și ruginită.
Unghiurile din casa familiei Hayes erau toate greșite. Scările erau prea
abrupte. Etajul era cuprins de acea senzație apăsătoare de gol, iar
parterul forfotea ca la un spectacol.
Tânjea după lumina soarelui, după un spațiu care nu aparținea iubirii
lui distruse.
*
În Colecția Statue Nights, documentase multe după-amiezi, seri și
nopți, însă o văzuse pe Lucinda atingându-se doar o dată.
Își dădu seama că noaptea aceea era diferită de celelalte din Colecția
Statue Nights atunci când Lucinda își lipi urechea de ușa dormitorului ei.

VP - 197
Murmura la telefon. Purta un tricou larg, gri, și niște pantaloni scurți din
bumbac cu flori mici și albastre brodate pe cusături, ca bobocii care
răsăreau printre crăpăturile din trotuar.
Lucinda se urcă în pat. Se întinse pe spate și-și îndoi genunchii, dădu
cu picioarele în plapumă, râse și clătină din cap, spunându-i nu persoanei
cu care vorbea la telefon. După patru minute și douăsprezece secunde, își
vârî mâna sub tivul pantalonilor scurți de pijama.
Își dădu jos pantalonii până la genunchi; Cameron văzu V-ul dintre
șoldurile ei, unde se topeau în ridicătura pelvisului. Nu-și dădu seama ce
chiloți purta, dar interiorul lor era din dantelă neagră. Un smoc mic de păr
surprinzător de închis la culoare răsări de sub palma ei întinsă.
Încercă să se uite la altceva, la orice altceva, când Lucinda începu să
exploreze, încet la început, cu mâna răsucindu-se în cercuri, cu blândețe.
Însă, în tot cartierul, Lucinda era singura lumină, singura ființă care nu
dormea.
Mâna Lucindei se mișca în cercuri. Spatele i se arcuia. Ea dădea foc
într-un loc pe care el nu-l vedea, o flacără albastră care pâlpâia. Degetele
ei lungi și subțiri de la picioare erau îndoite, iar picioarele îi erau întinse ca
aripile unui fluture pe pat. Cameron se întrebă când doi oameni încetau
să mai fie doi oameni – când deveneau o singură entitate, uniți într-o
ființă care vibra? Când deveneau o singură mișcare care-i ducea tot mai
departe? Nu știa răspunsul, însă voia să fie cu Lucinda când ea se apleca
spre căldura degetelor, când plămânii i se umflau și se dezumflau, iar
ceafa îi apăsa greu pe pernă și gâtul ei grațios era gol și vulnerabil. Dacă
ar fi putut s-o întrebe orice atunci, n-ar fi întrebat-o cu cine vorbea sau de
ce făcea asta pentru vocea de la celălalt capăt al liniei.
Ar fi întrebat-o; „Unde ajungi cu asta, fata mea – pot să te țin de gât, să
fiu o parte din ființa asta?”
*
În toată viața lui, Cameron pictase doar un peisaj, și acesta fusese
Vârful Pine Ridge.
Tot ce era deasupra lui arăta mai mare de pe Vârful Pine Ridge și tot ce
era dedesubt arăta mai mic. Și se gândi că așa ar fi trebuit să fie făcută
lumea de la început. Lucrurile bune întotdeauna veneau de sus. Din acest
motiv, nu-și putea imagina un loc mai bun în care să se ducă atunci când

VP - 198
i-ar fi venit sfârșitul. Exista un loc asemănător în Tărâmul Zumzetului, era
sigur de asta și avea să-și petreacă toate serile acolo, privind soarele
asfințind. Lucinda ar fi stat lângă el, în fusta ei preferată, cea violet, ca o
floare înflorită pe deplin.
— Uite, i-ar spune Cameron. Vezi cât de ușori suntem?

Jade

— Cum a fost? mă întreabă mama când îmi arunc cizmele la ușa de la

intrare. Arăți groaznic.
În dormitor, dau la o parte o grămadă de haine murdare și mă bag sub
pătura îndesată între saltea și perete. Stau întinsă așa. Timpul trece
nesigur peste mine.
— Hei.
Amy stă în fața ușii camerei mele. Și-a schimbat hainele cu o cămașă
simplă din flanelă – arată mai tânără decât în ultimii ani. Și-a dat jos tot
machiajul de înmormântare și, în sfârșit, i se văd pistruii. Părul ei
portocaliu e prins într-un coc neglijent și merge tiptil și desculță pe
covorul meu. Când eram copii, obișnuiam să-i citesc o carte înainte de
culcare; se urca în pat în cămașa ei de noapte scămoșată cu Mica Sirenă,
sugându-și degetul mare în timp ce se băga sub brațul meu. Amy aproape
că arată așa acum, fără tușul de ochi și cu părul înnodat la ceafă.
— Pleacă! Ți-am permis cumva să vii aici?
Amy mă ignoră. Stă lângă piciorul patului, încrucișându-și picioarele
sub ea.
— Sunt tristă, spune ea.
*
CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

ÎN DORMITORUL LUI CELLY-ZIUA

Sora stă pe marginea patului lui Celly, cu spatele rezemat de

căpătâiul acestuia.

VP - 199
 SORA
— Sunt tristă.

CELLY
(sătulă)
— Doamne!

SORA
— Ce?

CELLY
— Crezi că te poți ascunde în spatele tristeții.
M-am săturat de asta.

Ochii Surorii se umplu de lacrimi.

CELLY (ÎN CONTINUARE)

— Nu doar tu faci asta. Toți fac asta. Toți jelesc. Dar nu poți jeli
cu adevărat pe cineva pe care nu l-ai înțeles, soră.
Niciunul dintre voi nu poate face asta. Iar eu n-o s-o fac.
Așa că, te rog, nu-mi cere s-o fac.
*
— Sunt tristă, spune Amy.
— Îmi pare rău.
— Haide. Nu-ți pare rău.
— Bine. Nu-mi pare rău.
Se uită la molia moartă de pe pervaz – stă acolo de câteva luni și cu
fiecare zi devine tot mai deschisă la culoare, pentru că soarele o
transformă încet în praf.
— Crezi că el a făcut-o? mă întreabă ea. Proful de artă? L-ai avut la
școală. Îl cunoști.
— Nu știu, Amy. De ce îmi pui toate întrebările astea?
— Vreau doar să știu adevărul.
— Dă-l naibii de adevăr!

VP - 200
 — Nu înțelegi, nu-i așa? Nu poți să zici „Dă-l naibii de adevăr!” și să stai
acolo de parcă nu-ți pasă. Lucinda a fost omorâtă. Asta e ceva foarte
grav.
— Cred că da.
— De-asta adevărul e important. Și de-asta sunt tristă.
Brusc, vreau să-i zic despre Zap. Vreau să mă descarc pentru ultimii
doi ani în fața lui Amy, sora drăguță, sora care n-are crize violente din
cauza nesiguranței. Vreau să poarte și ea o parte din greutatea mea, să
mă ajute să-mi țin sus capul mizerabil. Însă Amy și cu mine nu mai
suntem la fel.
Își ciupește o cuticulă.
Mă întind după CD playerul MP3 stereo de pe noptieră și-l pornesc la
melodia Moartea pe scara rulantă. Asta funcționează. Amy îmi aruncă
privirea ei urâcioasă bine cunoscută și, pe ritmul tobelor asurzitoare și al
vocii țipătoare, iese pe nesimțite din dormitor. Muzica e atât de tare, încât
nu-mi dau seama dacă a trântit ușa.
Sunt foarte singură.
Dau la o parte o perdea.
De obicei, când mă uit la fereastra Lucindei, o fac cu o combinație de
fascinație, ură și gelozie. Azi e altfel. Simt vină, bineînțeles, dar și mai
mult decât atât. În urmă cu trei zile, Lucinda își pieptăna părul în fața
oglinzii și-și desfăcea panglicile pantofilor de balet, iar acum corpul îi e
îmbălsămat în subsolul Spitalului Regional din Broomsville. Mă gândesc
cât de singur s-ar simți cineva acolo, jos, și mă întreb dacă, oriunde-ar fi
Lucinda acum, percepe cât de mult o iubesc toți.
Trăgând perdeaua mai mult, privesc priveghiul care se desfășoară jos.
Oamenii se învârtesc la parterul casei familiei Hayes și la etaj Lex stă
singură, întinsă pe pat. Ușa e închisă și un prosop cu dungi e înghesuit
sub cadrul ei. Își ține un braț peste ochi. Lângă camera lui Lex, odaia
Lucindei ar trebui să fie goală, însă nu e. O siluetă alunecă stângace la
vedere.
Recunosc gulerul șifonat al cămășii lui. Și felul în care merge –
prudent și cocoșat, de parcă nu crede că merită să stea în picioare.
Ceasul arată ora 3.41 după-amiaza. Înainte să mă întreb de ce
Cameron e în dormitorul Lucindei în loc să fie la parter – sau de ce a

VP - 201
mers la priveghi –, el dispare într-o parte a camerei Lucindei pe care nu
pot s-o văd de la fereastra mea. Nu reapare decât după zece minute,
când îl zăresc mergând repede pe alee, cu gluga de la bluza de trening
trasă peste frunte și cu brațele încrucișate de parcă ar ține ceva greu.
Tristețea mă cuprinde pentru prima dată de când a început totul. Mă
gândesc la Zap și la umerii lui bine crescuți și străini, la domnul O. închis
într-o celulă, la Lucinda ieșind pe furiș pe fereastra dormitorului ei în acea
noapte și, în cele din urmă, la Cameron. Cum a așteptat – a calculat un
minut întreg înainte de a alerga după ea în noapte. Cred că a iubit-o cu
adevărat.
Toți caută adevărul. Eu mă tem că va trebui să-l scot din mormânt.
*
— Jade.
Mama intră în camera mea după câteva clipe, în timp ce-mi smulg
lacul de pe unghii. Se dezlipește în bucăți mari, negre, lucioase și
sclipicioase.
— Donăm pentru un eveniment Garage Sales organizat de biserică, un
fel de târg, ca să strângem fonduri destinate familiei Lucindei.
Ține un coș din plastic plin cu lucrurile mele vechi, scoase din
adâncurile pivniței.
— Acum? o întreb eu.
— Acum, răspunde ea. Le ducem pe toate diseară. Asta e ultima șansă
dacă vrei să păstrezi ceva.
Lasă coșul deschis lângă patul meu.
Sunt haine vechi, din clasa a șaptea și a opta. Blugi evazați demodați,
din loc în loc câte un animăluț din pluș. Caut prin gunoaie – nu vreau să-
mi aduc aminte de această perioadă din viața mea și, de fapt, de nicio
perioadă din viața mea.
Apoi, la fundul cutiei: al treilea semn de la Lucinda Hayes.
Simbolul.
E o cutiuță de cadouri pentru o pereche de cercei ieftini din magazinul
universal. E roz perlată, mărginită de un material spumos. Când o scot,
nu-mi permit să plâng. Nu, nu, nu.
Simt scoica, răsucită cu grație în palmă. Scoica pe care mi-a dat-o Zap
în urmă cu mulți ani, bej și în formă de ureche, cea care a stat sub perna

VP - 202
mea, cu margini și încrețituri pe care le-am memorat și pe care le
atingeam doar ca să-mi amintesc vorbele lui: „Într-o zi, vom pleca
împreună. Într-o zi, vom pleca de-aici. Într-o zi”. Acum, pare mai mică în
mâna mea și mai puțin frumoasă. În după-amiaza asta, scoica asta e
doar o scoică oarecare de pe o plajă din Franța. Ca urechea unei păpuși.
O promisiune șoptită, pierdută în vânt.
Simbolul.
Ar trebui să acționezi după trei semne. Trebuie s-o faci. Al treilea semn
e ultima ta șansă.
*
Când merg cu bicicleta, Broomsville nu mai e atât de limitat sau de
constrângător, ci doar un colț de lume cu oameni șterși și munți
încețoșați. Casele parcă aleargă în urma mea, ca și cum ar fi pe o bandă
rulantă suburbană, până când ajung la autostrada șerpuitoare care urcă
pe colinele de la poalele munților.
Îmi amintesc toate zilele în care sora mea se juca împreună cu Lex și
Lucinda. Lucinda n-a fost niciodată rea cu mine, ci doar indiferentă. Și
cine sunt eu să urăsc pe cineva pentru că nu-i pasă de altcineva? În timp
ce Broomsville-ul trece repede pe lângă mine, îmi amintesc zâmbetele
timide ale Lucindei, cum îmi oferea limonadă într-un fel neclar și cum îmi
dădea telecomanda ca să mă uit la televizor în ultima jumătate de oră
înainte de a veni mama să ne ia. Lucruri mici care nu înseamnă prietenie,
dar trebuie să semnifice totuși ceva.
Și îmi amintesc ce mi-a spus Cameron despre locurile în care merge
când se simte închis în sinea lui și mă îndrept într-acolo – nu pentru mine,
nu pentru Zap și nici măcar pentru Cameron. Pentru ea. Pentru fata asta
proastă și perfectă care are ghinionul inexplicabil de a fi moartă. Merg
acolo fiindcă eu sunt vie și ea nu este, și trebuie să existe un fel de motiv
cosmic pentru asta.
„E o stâncă sus, în munți. E un loc foarte liniștit.”

Russ

Când Russ se întoarce acasă de la secția de poliție, Inés stă lângă

frigider. Ușa ruginită este întredeschisă, iar lumina lui e singura din casă.

VP - 203
Pagina din Dragostea în vremea holerei încă e prinsă sub un magnet,
decolorată și cu marginile îndoite. Văzută din spate, Inés ar putea fi
oricine. Părul îi atârnă ca un cearșaf pe spate.
Plecase în timpul interogării profesorului – fără nicio explicație.
Simțise o nevoie nebunească de a scăpa de lumina becurilor din secție.
— Inés? întreabă Russ, încet.
Când ea se întoarce, lacrimile îi curg printre gene. Se întâmplă ceva
foarte rău. Îl privește foarte tristă. El își ține cheile mașinii prea strâns în
pumn. Bucătăria e plină de umbre.
— Ce s-a-ntâmplat? întreabă el.
— Russ, rostește ea cu vocea tremurând. Trebuie să-ți spun ceva.
Se lasă în jos, rezemată de ușa frigiderului, lângă un borcan de muștar
întărit și un litru de Pepsi trezit.
— Russ, spune ea din nou, de data asta ca o scuză, ca un cuvânt pe
care ea îl tricotase cu fire moi, doar pentru el.
În spatele ei, un ardei gras singuratic se veștejește în sertarul pentru
legume.
*
Se întâlniseră prima dată în urmă cu câteva luni, la barul hotelului
Hilton Ranch, pentru a vorbi despre Ivan. Marco tocmai își începuse
cursurile la facultatea de stat și știa totul despre împrumuturile pentru
studenți și cereri – poate acesta era următorul pas pentru Ivan. Ar fi putut
să-și pună în practică filosofia. Marco îi sugeră asistența socială.
— Totul a pornit de-acolo, îi spune Inés lui Russ. Îmi pare rău. Russ își
ia cheile, portofelul, geaca. Înainte să plece, își întreabă soția un singur
lucru:
— Îl iubești?
Însă Russ știe răspunsul. Poate ar fi trebuit să întrebe: „Mă iubești?”
Dar Inés plânge cu fața îngropată în mâini.
— Îl iubești pe Marco? repetă Russ, cu o mână pe ușă.
— O străină m-a întrebat asta noaptea trecută, răspunde Inés. N-am
știut până atunci, însă da, cred că da. Cred că-l iubesc.
*
Russ o dusese pe Inés la stânca din munți. Era ziua de naștere a lui
Lee și trecuseră cinci ani de când el plecase.

VP - 204
 Ieșiră din mașină, pe drumul acela șerpuit de pădure, iar Inés tremura,
așa că-i dădu haina lui de polițist. Urcară ținându-se de mână. Când
ajunseră în vârf, Inés rămase cu gura căscată. Russ aproape că uitase de
frumusețea locului, de lacul de acumulare care se întindea sub stâncă,
sticlos și de o culoare roșiatică-brună. Orașul de pe partea cealaltă era
doar o grămadă neimpresionantă de case bej.
— E frumos, zise Inés.
— Știu, consimți Russ. A fost locul meu preferat.
— A fost? se arătă mirată Inés.
Russ încuviință din cap și rămase tăcut. Cuprinse cu brațele talia soției
lui și-i inspiră parfumul cunoscut. Din creștetul capului. O simțea pe Inés
foarte caldă, lipită de trunchiul lui, cărnoasă și mlădioasă. Era o după-
amiază târzie și soarele strălucea ca o rană deschisă pe cer. Nu mai
plouase de peste o lună, iar lacul de acumulare seca încet și se
transforma într-un crater crăpat și uscat.
Russ încercă să nu se gândească la Lee în timp ce Inés îl sărută pe
gât. Dar locul acela era plin de amintiri. O întinse pe o bucată dreaptă de
pământ prăfuit și se lăsă în jos, peste ea. Inés râse, prinsă sub el.
— Chiar aici? În aer liber?
— Doar dacă vrei și tu, îi spuse Russ mângâindu-i obrazul cu degetul lui
mare cu pielița ruptă la unghie.
— Vreau, îi zise ea.
Făcură dragoste în acel loc aflat parcă între pământ și cer. Alt fel de
dragoste. Când ajunse la gradul suprem de voluptate ce anunța
încheierea actului sexual, Russ plânse. Se prăbuși peste ea. Inés îi ținu
fața cu amândouă mâinile și-i supse lacrimile de la coada ochiului.
Nu vorbiră despre asta niciodată și nu se mai întoarseră la stâncă. Inés
nu-l întrebă ce anume îl determinase să se deschidă față de ea. Ea își
făcuse mișcarea în acel joc lung pe care-l jucau, acea ascundere
strategică a informațiilor importante. Russ era recunoscător că ea nu
întrebase, că lăsase acea distanță masivă ca o gaură neagră între ei.
Secretele rămâneau secrete. Soția rămânea soție. În timp ce coborau de
pe munte, cu transpirația lipicioasă, cu ochii lipiți de somn și confuzi,
Russ își promise că, într-o zi, avea să-i spună. Se gândi la acea noapte din
California. „Povestește-mi despre oamenii pe care i-ai iubit”. Într-o zi,

VP - 205
Russ avea să facă asta și, când o va duce înapoi pe stânca din munți, vor
fi doar ei doi, și vântul peste lac. Fără fantome.
*
În noaptea în care Lee plecase, nu merse direct de la salonul auto la
autostradă. Nu. Lee parcă pe aleea din fața casei lui Russ, cu pălăria
lăsată pe frunte. Purta un tricou verde, pantaloni scurți cargo și șlapi.
Stătură în holul de la intrare din casa lui Russ. Asta se întâmplase
înainte de Inés, bineînțeles; Russ nu-și făcuse curat în bucătărie de luni
întregi, iar șoarecii chițăiau prin pereți și prin dulapuri.
— Unde-o să mergi? îl întrebă Russ când tăcerea se strecură printre ei
și transpirația umedă și lipicioasă li se prelingea pe gât.
Parcă nu mai aveau aer.
— Spre vest, răspunse Lee. Mai contează?
N-avea importanță.
— O să ai grijă de băiatul meu? întrebă Lee.
— Da, îi confirmă Russ. Da.
Nu mai aveau ce să-și spună. O îmbrățișare ar fi fost insuportabilă, o
strângere de mână prea distantă, așa că Lee doar ridică din umeri în fața
lui Russ.
— Bine, conchise Lee.
Apoi plecă.
Doar după ce mașina lui Lee demară zgomotos de pe alee, iar casa lui
Russ rămase la fel de murdară – doar atunci Russ își dori să întrebe ceva.
„Cum ai putut s-o faci?” Nu l-ar fi întrebat pe Lee dacă el comisese acea
infracțiune. Nu, de fapt, voia să întrebe; „Cum ai putut să-mi faci una ca
asta?”
Voia să știe cum ascunsese Lee o asemenea întunecime distrugătoare
și cum o lăsase să scape pentru scurt timp din lanțurile ei. Cum, în acea
lume de curând schimbată, Russ putea înțelege natura violenței. Fiindcă
violența specială a lui Lee – fără sens și inutilă – era ceva ce Russ nu
putea ierta.
*
Russ face singurul lucru care-l poate calma: se urcă în mașina de
serviciu. Pornește motorul care bubuie în frig, apoi radioul la stația FM

VP - 206
locală, unde se vorbește la știri despre anchetă – multe piste și nicio
arestare.
Telefonul lui sună de patru ori la rând. Pagerul îi vibrează pe bord. Ar
trebui să revină la secție, însă întoarce mașina spre drumul care duce
până la munți.
Se gândește la Ivan și predica lui despre rău. Dacă răul nu există, cum
se poate explica porumbelul nevinovat cu aripile frânte de pe caruselul de
la locul de joacă – și cum se explica gestul lui Lee Whitley?
Munții sunt reci și ascuțiți în depărtare. O ia pe autostradă – ca să nu
treacă pe lângă secția de poliție. În schimb, depășește vechea casă
părintească, aflată chiar lângă Ieșirea 265.
Se gândește la Inés și la căminul pe care încercaseră șovăitori să-l
construiască: la colțurile casei lor, unde grămezi de praf și păr se
adunaseră și unde aspiratorul nu prea eficient nu voia să ajungă. La
tricoul zdrențăros în care doarme Inés, chiar și după ce Russ îi
cumpărase o cămașă de noapte din mătase de Crăciun. Când deschisese
pachetul, o mângâiase ușor, îi mulțumise și o pusese înapoi în cutie. Russ
n-o mai văzuse de atunci. Se mai gândi la Inés și la cum mănâncă fără
să-și ridice privirea din farfurie, luând cu furculița doar cât putea înghiți.
La Inés și la lumile lor separate care trăiesc împreună pe canapea,
noaptea, într-o tăcere distantă, dar prietenoasă – Russ face asta pentru
că vrea un trup lângă al lui; Inés, din cauza fratelui ei. Amândoi, deoarece
e destul de ușor s-o facă.
Mâinile și picioarele lui îl mână mai departe. Dincolo de lacul de
acumulare. Sus, pe colinele de la poalele munților.
Munții sunt în genunchi, rugându-l să vină acasă.

Cameron

Mama lui era în bucătărie. Privită prin fereastra din spate, arăta la fel
precum ceilalți oameni: părea doar o vecină care smulgea frunze mari de
pe busuiocul din ghiveci. Privită prin sticlă, nu mai părea atât de tristă.
Doar bătrână și foarte obosită.
Cameron intră în dormitorul lui ca de obicei: se urcă pe jardinieră până
când se ținu de pervazul ferestrei cu amândouă mâinile, asemeni unui

VP - 207
alpinist aflat în pericol de a cădea de pe o stâncă. Lovi zidul casei cu
picioarele pentru sprijin și tracțiune, apoi se ridică și trecu prin fereastra
deschisă.
Se descălță de pantofii plini de noroi sub fereastră. Se furișă pe coridor
cu șosetele murdare și ascultă ca să fie sigur că mama lui mai era în
bucătărie. Ea pornise radioul, din care se auzea un jazz încet, iar bâzâitul
gros al saxofonului răzbătea prin holul strâmt. Mama nu cânta singură.
Nu fredona.
În camera mamei era dezordine. Cearșafurile cu flori erau adunate la
piciorul patului, iar cănile cu pungi de ceai întărite la fund stăteau
îngrămădite pe noptieră, unde își păstra cărțile pe care le citea: The
Secret About Pozitive Thinking (Secretul gândirii pozitive) și Child
Psychology and Development for Dummies (Psihologia și dezvoltarea
copilului pentru începători). Îngenunche lângă patul ei și scoase cutia din
lemn de sub el.
Pistolul de calibru .22 era în ascunzătoarea lui, pus în cutia cu lacătul
stricat, ca o comoară ascunsă.
Îl luă cu grijă, ca să n-atingă vreo parte periculoasă. Mama lui păstra o
cutiuță cu gloanțe Aguila placate cu cupru în micul compartiment de sub
partea principală a cutiei. Lăsă gloanțele acolo – judecând după
greutatea pistolului și tensiunea trăgaciului, încă era încărcat.
Își vârî cu grijă arma în partea din spate a brâului blugilor. Pistolul de
calibru .22 era în siguranță între pantalonii și boxerii lui. Simți metalul încă
rece prin bumbac.
Înainte să plece, verifică baia mamei. Dacă Lucinda avea să se
întoarcă vreodată la el, spera să se întoarcă atunci. Însă baia aceea era
doar una obișnuită, cu murdărie adunată în chiuvetă și cu o bucată de
săpun galben și crăpat zăcând în cutiuța lui din plastic.
*
— Nu înțeleg cum poți să desenezi din amintiri, îi spusese mama odată
în timp ce el își întinsese rechizitele pentru desen pe podeaua camerei de
zi.
Lucrase la portretul unei dansatoare.
— Cum ții minte toate detaliile?
Cameron ridicase din umeri și răspunsese:

VP - 208
 — Cred că nu știu cum să le uit.
*
Mama lui stătea în capul mesei din bucătărie, iar lumina iernii târzii
cădea pe ea sub forma unor raze galbene și grațioase. Se uita pe o foaie
de hârtie dreptunghiulară. O mână ca o pană îi era făcută căuș peste
gură. Oprise radioul stereo și stătea aplecată deasupra versiunii Lucindei
zdrobită pe carusel.
Tabloul cu Tărâmul Zumzetului atârna chiar deasupra mamei și a
Lucindei – ca o încurajare.
Cameron trase un scaun din partea stângă a mesei, târându-l pe
podeaua din lemn tare. Se așeză lângă mama lui și, împreună, cercetară
portretul Lucindei.
Chiar și acolo, Lucinda arăta foarte frumoasă. Mama era de aceeași
părere. El își dădea seama de asta din ochii ei rătăciți peste bucățile
negre, locuri în care Cameron apăsase cu cărbunele negru atât de tare, că
făcuse gropițe în pielea fetei adevărate și vii. Iar părțile albe, unde razele
soarelui din fereastra bucătăriei îi luminau pielea curată din hârtie, erau
locurile unde contururile se umpleau și unde bărbia ei se ridica deasupra
gâtului. Ochii ei se holbau – chiar și în tablou – orbi și ca niște găuri.
Lucinda era o viziune, o combinație genială de lumină și întuneric. De
umbre și rezultatele lor echivalente. Era luminiscentă.
— Cameron, îi zise mama. Spune-mi ce-i asta. Te rog, dragul meu.
Trebuie s-o aud de la tine.
— Îmi pare rău, se scuză Cameron, pentru că așa simțea. Am nevoie să
stau singur în camera mea, doar un pic.
Mama nu-i răspunse, doar clătină din cap, uitându-se la Lucinda cea
distrusă. Bărbia îi tremura, iar mâinile strângeau tare o cană de ceai ca să
nu mai tremure.
Lui Cameron nu-i plăcea să atingă pe nimeni, totuși își întinse brațul în
jurul mamei. Încercă s-o țină în brațe, însă brațele ei puternice, gâtul și
clavicula îl înfiorară. Când o atinse, ochii mamei se umplură de lacrimi. Se
îndepărtă. Nu voia s-o facă să plângă.
Dorea să-și ia rămas-bun de la ea și să-i spună că o iubea, dar începu
brusc să-i studieze profilul feței slabe. Își aminti cum obișnuia s-o

VP - 209
privească tatăl lui și încercă să vadă aceleași lucruri ca el. Mama lui avea
trăsături foarte grațioase.
Își făcu palma căuș la ceafa ei, ca atunci când trebuie să ții un bebeluș,
apoi își lăsă mama la masă cu toată tristețea ei.
*
Marginile orașului Broomsville erau drepte și deschise. Case
dărăpănate răsăreau de-a lungul autostrăzii, cu camionete uzate, grajduri
gata să se dărâme și steaguri americane zdrențuite care fluturau în gol.
Oamenii de acolo trăiau altfel: stăteau pe canapele vechi, se uitau la
televizoare cu imaginea neclară și beau ceai cu gheață. Casele se
pierdeau în peisaj. Oamenii se pierdeau cu ele.
Cameron mergea pe acele drumuri ca să ajungă la baza Vârfului Pine
Ridge. Jumătate de oră, aproape un kilometru. Purta geaca neagră de
schi peste bluza de trening care, la rândul ei, acoperea arma.
Urcă fără să se gândească. Nu se uită înapoi în timp ce înainta pe
coasta dealului în pantalonii țepeni de costum, iar pantofii negri și lucioși
pentru înmormântare alunecau pe pietre. Pietricelele se rostogoleau pe
munte în urma lui ca niște alunecări de teren în miniatură.
Era doar 4.45 după-amiaza atunci când ajunse la Vârful Pine Ridge.
Voia să vadă cum se înnegrea cerul, însă avea să fie de un albastru dur
încă vreo jumătate de oră. Resimți o senzație sacră – că poți ajunge în
vârful unui munte doar când bate vântul și ești singur.
Dacă ar fi putut să-i răspundă atunci lui Janine, i-ar fi spus că da, era
mult mai fericit singur decât cu alți oameni. Cu alți oameni nu se putea
simți așa – ca o parte a lacului, întins ca un nenorocit sub el. Nemișcat ca
într-o fotografie. Putea să se întrebe cum ar fi fost să fie un munte. Să
stea atât de sigur pe sine.
În cealaltă direcție, acoperișurile roșii erau presărate cu o zăpadă ca
mătreața. Acela era orașul Broomsville: un set de piese de Monopoly
așezate cu grijă în grămezi în jurul câmpiilor întinse. Și dincolo de el: mai
multe câmpii. Și dincolo de ele: orizontul. Și dincolo de el: nu știa.
Oceanul, pe undeva. Mai mulți oameni. Se gândi la tatăl lui, dar nu prea
mult.
Merse clătinându-se și gâfâind până la marginea stâncii. Prăpastia era
adâncă de doar șase metri, după aceea, erau platouri după platouri până

VP - 210
jos, la apă. Se așeză pe o piatră mică, lângă locul în care marginea
pământului întâlnea aerul, și scoase balerina din porțelan din buzunar.
Rezistase în timpul cățărării. Era perfectă. Echilibră balerina în palmă,
care era acoperită cu pământ roșu, și chibzui cum undeva, dincolo de
orașul lui mizerabil, alți oamenii comiseseră crime. Se întrebă de ce
ucideau. Poate dintr-un impuls. Sau, ca în filme, pentru sex sau bani.
Se simți ușurat când medită că dacă, într-adevăr, și el ucisese – o
făcuse pentru o iubire monstruoasă.
*
Cu două zile înainte de a muri, Lucinda îl iubise în curte.
Stătuse ca o statuie doar douăzeci de minute, apoi ea deschisese ușa
dormitorului și scosese plasa din geam.
Cameron crezuse întotdeauna că puteai simți când ceva ajungea la
sfârșit. În tine. În aerul din jurul tău. Becurile stradale bâzâiau, iar
Cameron avu o senzație specială că, după acel moment, el va trăi în alte
vremuri.
Lucinda își înălță mâna dreaptă și o ținu așa, ca un semn solemn.
Buzele i se ridicară într-un zâmbet doar pentru el.
Cameron nu se simțise niciodată atât de plin. Exista o legătură între ei,
era ceva incontestabil.
Ea era o pasăre cocoțată și curioasă. El își întinse mâna. Așteptă.
*
Vârful Pine Ridge era ca mijlocul cântecului tău preferat – între partea
principală și refren, când îți ții respirația și aștepți ca bubuitul inevitabil al
muzicii să te amețească. Vântul făcea să foșnească crengile pinilor cu
adierile lui moi pe acele lor ascuțite. Totul începu să zornăie, ca o
combinație de melodii în armonie, o serie de cântece pentru Lucinda.
Cameron auzi toate cuvintele pe care ea n-avea cum să le spună.
Putea să vadă umerii pe care ea n-avea să-i atingă. Căpșunele pe care n-
avea să le mănânce. De câte ori n-avea să clipească într-o zi. Paharele de
limonadă pe care n-avea să le bea, lacul alb pe care n-avea să-l întindă pe
unghii și milioanele de nuanțe de roșu, portocaliu și roz pe care n-avea să
le vadă și care se duceau în liniște la culcare în spatele munților.
Întrebarea pe care și-o punea Cameron: cum explici răutatea din tine?

VP - 211
 Cu vâlvătaia soarelui în priviri, scoase arma de calibru.22 de la brâu. Își
jură că, dacă va supraviețui după acea zi, nu va mai spune niciun cuvânt
niciunui om pentru tot restul vieții lui, nici măcar dacă va trebui să
rostească „Îmi pare rău”.

Jade

Copiii de la școală vorbesc în treacăt despre stâncă. E un loc preferat

pentru giugiuleală – stâncile sunt înalte, însă nu periculoase. Are vedere
la lacul de acumulare și noaptea Luna atârnă peste apă ca un bec aprins.
Anul trecut, am urcat până aici cu Jimmy Kessler. Gura lui era ca o
ventuză și avea gust de lapte acru. Când am ajuns acasă, am făcut un
duș lung – apa curgea rece când mama a bătut la ușă.
Acum e cea mai bună oră. Soarele arată ca zahărul topit. Petalele
stânjeneilor cresc. Minunile în violet ale muntelui.
Când ajung la baza stâncii, îmi reazem bicicleta de un plop. Mă ard
picioarele când fac primii pași pe cărarea uscată și abruptă. Praful roșu
îmi acoperă ghetele grele.
Odată sosit în vârf, soarele apune cu raze atât de groase, că ai putea
să le prinzi cu pumnul. Crengile goale le filtrează, împrăștiind umbre pe
platouri.
Cameron stă la margine, cu picioarele legănându-i-se în abis. Nu se
uită în nicio direcție anume. Spatele îi e drept într-un fel nefiresc și se
holbează la spațiul necunoscut de jos, cu gluga gecii de iarnă lăsată pe
frunte. Se îneacă în ea.
Îmi imaginez, doar pentru o secundă, cum ar fi să fiu cu el.
Cameron ar face-o altfel. Tot ar durea. Dar n-ar spune: „Hei, trebuie să
pleci; acuși se întorc părinții mei”. Ar tremura. Ar fi speriat. Și, după aceea,
m-ar îmbrățișa și m-ar săruta pe frunte, și aș sta până când mi-aș
recăpăta răsuflarea. Cameron știe să privească. Tocmai de aceea îmi
imaginez că e mult mai diferit față de Jason din Ohio, Jimmy Kessler sau
chiar Zap. S-ar uita la mine ca la un tablou pe care nu vrea să-l înțeleagă:
ar studia fiecare tușă. Ar vedea ceva jenant, ceva crud, ceva frânt și ceva
fragil, și ar urmări acele lucruri cu mâinile lui de artist.

VP - 212
 Dar el nu mă va privi niciodată în felul acesta. Nici nu vreau, însă e
amuzant să-mi imaginez brusc asta, chiar dacă-l cunosc atât de puțin. E
ceva tangibil.
*
— Bună, îi spun eu.
Cameron de-abia se vede în spatele glugii lui ca o perdea. Își ține o
mână încleștată în buzunar.
Mă așez lângă el și-mi legăn picioarele în același ritm ca el. Ghetele
mele lovesc partea de jos a stâncii și câteva pietricele se urmăresc una
pe alta pe marginea ei.
— Bună, îmi răspunde el.
— Te-am văzut în noaptea aceea. Înainte și după. Am văzut că te-ai
întors fără ea.
— Te rog, pleacă.
— Ai urmărit-o până în parc. Te-ai întors mergând împleticit. Păreai
beat. Ai vomitat în tufișurile din fața casei familiei Hansen. Îți mai
amintești?
Acum plânge. Lacrimile cad repede, însă nu-și mișcă niciun mușchi.
— Vrei să știi ceva? îl întreb eu.
— Bineînțeles.
— Îmi doream să moară.
— E foarte urât ce spui.
— Știu. Așa că n-am zis nimănui ce am văzut.
— Nu-mi datorezi nimic.
— Nu ție. Ei. Am venit aici pentru ea. Oricum, noi doi nu suntem chiar
atât de diferiți. Vrei să mai știi ceva?
— Bineînțeles.
— Poți să vezi doar cincizeci și nouă la sută din suprafața Lunii de pe
Pământ. Oriunde mergi, în lumea întreagă, o să vezi doar aceeași față.
Aceeași suprafață de cincizeci și nouă la sută.
— De ce-mi spui asta?
— Zic și eu. Știm lucrul ăsta și totuși nu ne împiedică să ne holbăm la
ea.
*

VP - 213
 În noaptea în care am ajuns acasă după întâmplarea aceea oribilă din
casa lui Zap – aceea cu „Nu vreau” – am stat în fața oglinzii din baie. M-
am studiat în tricoul meu rupt, cu blugii tăiați prea sus pe șoldurile
umflate și pielea care ieșea în afară ca partea de sus a unei brioșe. Am
simțit o ură mistuitoare. Un dispreț total și distrugător față de celulele
care mă formau, față de felul în care se înmulțeau fără permisiunea mea,
față de felul în care oasele îmi creșteau fără să știu și pielea mea accepta
asta, întinzându-se peste ele într-un fel intolerabil.
Am luat un ac de siguranță din trusa de cusut a mamei din dulapul cu
rufe. Mi-am ridicat tricoul și mi-am împuns coastele de 815 ori, nu destul
de tare ca să curgă sânge, dar suficient cât să las niște puncte unite pe
fiecare coastă moale, un poem în alfabetul Braille pe care nu voi învăța
niciodată să-l citesc.
„Nu se poate, am reflectat eu. Asta nu poate fi dragoste”.
Dragostea putrezită era lipită de pielea mea, umedă, înrourată. În acea
noapte, în baie, n-am crezut în posibilitatea de a năpârli și de a permite
unei piei noi și roz să respire. Așa că am purtat ani de zile, ca o mantie,
această dragoste putrezită. Ca o scuză.
Acum, pe stâncă, descopăr că nu mai am scuze.
*
Cameron scoate un obiect mic din buzunar, care arată nefiresc în
palma lui.
E o fetiță din porțelan stând întinsă pe o parte pe mâna lui roșie și vie.
O balerină. Aș putea recunoaște figurina aceea oriunde. Are cea mai
nerealistă față și un zâmbet oribil – genul de zâmbet despre care știi că
ascunde altceva.
— De unde ai asta? îl întreb eu. Ai luat-o din casa familiei Thornton?
— Ce?
— Balerina. A fost a bebelușului de care aveam grijă Lucinda și cu
mine. A lui Ollie Thornton.
Când încerc să ating figurina, ca s-o cercetez, el își ridică cealaltă
mână liberă. Apoi o sprijină, cu palma în sus, pe o piatră înțepenită între
corpurile noastre.
Degetul lui arătător stă relaxat pe trăgaciul unui pistol mic și negru.

VP - 214
 N-am mai văzut o armă până acum. Mă gândesc că suntem doar niște
copii.

Cameron

Figurina în formă de balerină aparținuse lui Ollie Thornton.

Când Cameron își aminti de noaptea de 15 februarie – ultima dată
când se jucase de-a Colecția Statue Nights și chiar în șocul recunoașterii
– își dori să oprească valul memoriei, bucata pierdută de timp pe care
încercase s-o regăsească, fără tragere de inimă, vreo trei zile.
În această aducere-aminte, el alese să se gândească doar la Tărâmul
Zumzetului. Lucinda ar sta pe marginea patului. Cearșafurile ar fi albe și
călcate. Și-ar da părul după ureche cu una dintre mâinile ei subțiri și
superbe. Mâinile preferate ale lui Cameron. Afară, păsările i-ar ciripi de
bun venit.
„În sfârșit, își imagină el că ar spune Lucinda și ar zâmbi, ca o fantomă,
sublimă. Ai ajuns acasă”.
*
În ziua în care a murit, Lucinda își lăsase jurnalul pe dozatorul de apă
din holul secției de artă.
Caietul din catifea de culoare violet stătea pe metalul rece și vibrant.
Când Cameron îl găsi, se simți și extaziat, și oribil de plictisit. Era extaziat
fiindcă era cheia spre sufletul ei și plictisit întrucât știa că nu-l va
deschide. Jurnalul îi aparținea doar Lucindei; nu l-ar fi luat de la ea.
Aproape toată lumea plecase din școală, cu excepția câtorva profesori
care corectau lucrări în săli de clasă goale. Un grup de fete trecu după
colț și dispăru – râdeau ca fetele, cu voci ascuțite și ecouri printre
linoleum și vitrinele cu trofee.
Cu două nopți înainte, Lucinda îl văzuse în curte și-și ridicase o mână
subțire din solidaritate cu el. Timp de mai bine de un an, Cameron doar o
privise, fusese o prezență care nu făcuse parte din existența ei, doar un
observator constant, un spectator devotat. Însă jurnalul avea să schimbe
asta – ea îl lăsase acolo intenționat. Cameron era sigur. Ea își ridica
mâna pentru el. De data asta, îi făcea semn să vină la ea.
Își vârî jurnalul în ghiozdanul-rucsac și merse acasă ca de obicei.

VP - 215
 *
— Pari fericit, îi spuse mama în seara aceea, zâmbindu-i curioasă, dar
prudentă.
Gătise cina dintr-o pungă sigilată, una cu acele paste la pachet pe care
le arunci în apă fiartă.
— Vreun motiv special?
Cameron nu-i putu spune cum era să fii iubit.
Se simțea ca o sămânță în ghiveci.
Ca nuanța perfectă de galben.
Sau ca ultima tușă de vopsea pe o capodoperă perfectă.
*
Pe la nouă și un sfert în seara aceea, Lucinda se ghemuise în poziția
fetală pe pat, cu spatele spre Cameron. El strânse tare jurnalul în mână.
Nu-l deschisese, bineînțeles. N-ar fi trădat-o.
Familia Lucindei se uita la televizor în camera de zi – Lex stătea
tolănită pe podea cu un castron de înghețată. Era întuneric în casă.
Exersase ce trebuia să spună când mama ei răspundea la ușă.
„Lucinda e acasă? Am găsit un lucru de-al ei”. Lucinda ar fi coborât
scările desculță și s-ar fi aplecat pe cadrul ușii. Ar fi fost doi oameni
privindu-se în timpul unei conversații nesigure și imprevizibile.
Cameron ura acel gând. Voia s-o lase așa, perfectă pe pături, cu un
geam între ei. Apucă strâns jurnalul pe burtă, gândindu-se că o iubea cel
mai mult pe Lucinda când era destul de departe ca să degaje blândețe și
fără să-și cunoască spectatorii. O iubea pe Lucinda cel mai mult în acele
liniștite Statue Nights.
Seara aceea era diferită. Lucinda își întinse membrele. Se dădu jos cu
grijă din pat. Își luă haina de iarnă (galbenă, ca o plapumă) și merse la
fereastră.
O deschise și se uită la Cameron cu ochii ei verzi și migdalați. Dădu jos
plasa din fereastră și-și scoase un picior afară. Respira greu – de la
cincisprezece metri depărtare, părea să plângă sau să gâfâie. De pe
fereastra dormitorului se lăsă pe acoperișul verandei, își frânse mâinile.
Își făcu curaj. Sări.

VP - 216
 Ateriză pe pământul înghețat cu un zgomot surd la câțiva metri de
Cameron. De aproape, arăta altfel. Mult mai în vârstă decât cincisprezece
ani. Mergea ca o actriță, legănându-și șoldurile.
Ar fi putut să-și întindă mâna. Ar fi putut s-o atingă. Ar fi putut să-i
spună: „Haide, fii cu mine”.
Dar Lucinda se strecură pe nesimțite pe peluză și pe poarta din spate,
închizând-o cu grijă în urma ei. Cameron numără, cât de încet putu,
suflându-și în mâini ca să le încălzească. „Șaizeci și trei. Șaizeci și patru”.
Nu se întorcea; nu mai venea la el.
Se luă după ea.
Și o urmări pe toată strada: era ca o zână sub felinare. Telefonul ei
mobil avea o strălucire albastră în mâinile ei.
Lucinda purta fusta preferată și niște colanți sclipicioși cu negru și
argintiu. Fusta era liliachie – cea din ziua în care făcuseră poze cu școala.
Părul auriu îi atârna pe spate ca un cearșaf care se legăna și dansa odată
cu Cameron. O urmă până când ajunseră la locul de joacă al școlii
primare.
Cameron se opri la marginea locului de joacă, însă Lucinda continuă să
meargă: până la gardul din spate, cel de lângă curtea familiei Thornton.
Se uită în sus. Se oprise sub stejarul cel mare, unde stătea Cameron în
fiecare joi, privind-o cum îl legăna pe bebelușul Ollie ca să adoarmă.
El zăbovi lângă terenurile de tenis, ținând strâns jurnalul, în timp ce
Lucinda își întinse mâna spre cea mai joasă creangă a copacului.
Clopoțeii de vânt pe care Cameron îi lovise din greșeală zornăiră prin
noaptea rece. De data asta, cu un scop.
O ușă din spatele casei se deschise, apoi se închise. O siluetă ieși tiptil
la lumină. El încercă să se facă mic, să devină o statuie. Nu mai fusese
niciodată atât de îngrozit. Clopoțeii de vânt.
Își va aminti acel moment: Lucinda se întoarse și se uită la el, în
întuneric. Contactul vizual fu direct. Era o privire intensă, ca muntele. „Fii
martor”, părea să-i spună ea.
*
Un bărbat sări peste gardul familiei Thornton, se întâlni cu Lucinda sub
stejarul sălbatic, o luă de șolduri, o trase mai aproape, dându-i părul de pe

VP - 217
față cu mâinile mari de adult, o sărută pe gură în lumina Lunii, iar clopoțeii
de vânt își cântară oda din aluminiu.
Era domnul Thornton. Purta o haină din lână, descheiată. Pantofi
lucioși. O cămașă fără cravată, cu primii nasturi descheiați printre care se
vedea răsărind părul de pe piept. Domnul Thornton o săruta pe Lucinda
pe gură, își apăsa fruntea pe a ei și-i cuprindea, cu mâinile de tată,
șoldurile subțiri ca aripioarele de rechin.
Cățelușul care șchiopăta era cu el. Domnul Thornton îi dădu drumul din
lesă și câinele – bucuros că era afară și liber – adulmecă obosit prin jurul
copacului cu clopoței de vânt. Domnul Thornton trase frânghia
extensibilă în lesă ca o ruletă și ținu pătratul mare din plastic albastru de
mâner. Asta era plimbarea de la ora zece a domnului Thornton –
Cameron se întorsese întotdeauna acasă atunci când domnul Thornton
scotea câinele afară, fiindcă se temea să împartă spațiul nopții cu el.
Cameron rămase în spatele copacului. Scoarța lui avea forme pe care
ar fi putut să le modeleze cu mâinile – fețe care se uitau urât, judecau și
unele care priveau, fără să se mire, cum Lucinda îl săruta și ea pe domnul
Thornton.
Își șopteau lucruri pe care Cameron nu le putea auzi. Îi trecu prin minte
că poți privi așa oamenii toată viața. Îi poți privi cântând, dar fără să le
auzi vreodată cântecele. Îi poți privi bând cești de ceai înainte de culcare,
însă nu le vei simți niciodată amărăciunea din glas. Îi poți privi vorbind la
telefon, dar ei pot fi îndrăgostiți de persoana de la celălalt capăt. Privitul
era util și frumos, însă nu era neapărat și adevărul. Adevărul era o piatră
grea înțepenită în măruntaiele lui Cameron și, înainte să se poată
întoarce, înainte să-i poată lăsa jurnalul pe pământ, lângă terenurile de
tenis, ca să înghețe, Lucinda și domnul Thornton începură să țipe unul la
altul.
*
Cameron înțelese doar cuvintele strigate cel mai tare.
— N-ai face asta, spunea domnul Thornton. Știu că n-ai face-o.
Se întâmplă într-o clipă, atât de banal și aparent lipsit de importanță,
că nu înțelese cum moartea deja apăruse.
Domnul Thornton își înfipse cu putere degetele de bărbat în umărul
Lucindei. Ea se smuci ca să se îndepărteze de el, domnul Thornton își

VP - 218
întinse mâna după ea, fata merse cu spatele împleticindu-se, cu pași
repezi pe peluză. Apoi se întoarse și fugi spre locul dejoacă, iar domnul
Thornton era pe urmele ei.
O ajunse din urmă la carusel. Cu o lovitură rapidă, brațul lui, greu cu
lesa acelui cățel amărât – o bucată din plastic albastru ascuțit ascunsă în
palma lui –, îi sparse capul dintr-o parte.
Ea țipă puțin și căzu. Fu repede redusă la tăcere.
Cameron voia să țipe. Nu: voia ca Lucinda să-l strige. Să-i confirme că
știa că el era acolo, că o urmărea, că întotdeauna o urmărise. Că o iubea
și ar fi ajutat-o. Dar Lucinda doar stătea pe burtă, pe carusel, cu partea
din spate a fustei ridicată din cauza forței căzăturii.
N-arăta deloc a moarte. Domnul Thornton îngenunche în costumul lui,
o scutură, o imploră, însă ea era fără vlagă. Pierdută. Trecură câteva
minute, pe urmă domnul Thornton alergă înapoi la gard, unde câinele
adulmeca liniștit prin jurul tufișurilor, apoi intră în casă. Fețele din copac
se strâmbară la Cameron în timp ce toată scena se învârtea în jurul lui –
haosul, miezul nopții, părul auriu încâlcit.
*
Cameron stătu în întuneric, cu jurnalul, în timp ce Lucinda zăcea cu
capul întors într-o parte într-un fel grotesc. Pentru prima dată în viața lui,
el avea ce-și dorise: era invizibil.
*
În mod miraculos, începu să ningă. Cea mai bună formă de jale a
naturii. Cameron lăsă fulgii să cadă și să i se odihnească pe mâini și pe
gât. Îi rugă să nu se topească. De parcă ei ar fi fost niște ființe vii cu care
vorbea.
Când nu-și mai simți pielea, când zăpada îi îmbrăcase deja tot corpul
într-o haină ca de blană și geaca îi era udă, când gura îi era plină de mucii
care-i curseseră din nas, îndrăzni să se miște din nou. S-o părăsească. Nu
era Lucinda cea care zăcea cu ochii deschiși pe carusel, ci doar o fată pe
o pătură albă pătată cu sânge.
În timp ce plecă, auzi un clinchet, după aceea o ușă trântită. Paznicul
de noapte. Singurul prieten al lui Cameron din lumea întreagă. Din unghiul
lui de lângă ușă, paznicul de noapte n-avea cum s-o vadă pe Lucinda
până când nu va trece prin parcare dimineața, la sfârșitul turei. De aceea,

VP - 219
Cameron își ocupă locul obișnuit de pe stradă – în acea noapte, era
Încurcat, așa că nu încuviință din cap. Paznicul înălță din umeri, ca de
obicei. Își ridică palmele spre cer, ca și cum ar fi spus: „Da, da, știu că e
greu”.
Cameron îl lăsă să facă descoperirea.
*
Pe stânca de deasupra lacului de acumulare, cu Jade holbându-se
îngrozită la arma de lângă el, Cameron își aminti frânturi din restul acelei
nopți: podeaua dulapului tatălui său cu jurnalul Lucindei vârât, umed și
sacru, între cămașă și curea. Își aminti că făcuse linii oribile cu cărbunele.
„Realismul este compus din ceea ce vezi”, spunea întotdeauna domnul O.,
iar Cameron îl urâse din cauza asta.
Cu picioarele atârnându-i peste o formațiune brută de stânci, Cameron
își mai aminti acea parte a feței Lucindei și urî mâinile domnului
Thornton, mari, străine și neașteptate peste tot corpul fetei. Era trist, era
foarte trist că Lucinda nu era vie și nu-l iubea. Nu iubea pe nimeni, dar
mai ales nu-l iubea pe el. Amărăciunea asta îl copleșea. Nu știa ce-l durea
mai tare: că Lucinda nu mai exista sau că motivul pentru care nu mai
exista n-avea nicio legătură cu el.

Jade

Mama mi-a zis odată că am o inimă din piatră. N-am uitat asta
niciodată. Adesea, îmi imaginez cum inima îmi stă grea în piept ca o
piatră scufundată pe fundul unui lac noroios.
Cameron își ridică pistolul mic și negru, și-n momentul ăsta îmi trece
prin minte un gând rapid și stupid că asta o să mă salveze. Nu poți răni
pe cineva făcut din minerale.
Habar n-am ce s-a întâmplat. Însă îl simt, clar și electrizant: e pericolul.
Sunt în primejdie.
Cameron are capul lăsat pe spate ca și cum ar începe să râdă. Se
joacă distrat cu arma, cu mâinile în poală, unghiile lui roase plimbându-se
pe țeavă, pe încărcător, pe trăgaci. Arma e mică, mai scurtă de
doisprezece centimetri, dar pare uriașă în mâinile lui. Aerul miroase a fier.
Și a urină.

VP - 220
 Începe să bată vântul și mi se ridică părul de pe umeri. Cameron se
îndreaptă din nou, cu o mișcare bruscă. Își pune degetele pe trăgaci.
„Ce vrei?”, încerc eu să mă întreb, deoarece cred că s-ar putea termina
totul. Aș vrea să văd New York-ul, să scriu ceva ca lava, ca gravitația.
Există lucruri dincolo de hotarele orașului Broomsville și aș vrea să le
cunosc gustul. Undeva, există o persoană care va sta cu mine sub
becurile fluorescente din baie, și când îmi va spune „Te vreau”, va vorbi
serios. Aș vrea să nu mă tem de moarte, însă inima mea nu e făcută din
piatră, ci din aceeași materie ca la toată lumea. Aș vrea să nu mă tem de
amintiri.
Pentru prima dată, viitorul meu se manifestă, e material – plutește la
câțiva centimetri de mine, în mâinile unui băiat care nu prea înțelege că-l
ține. Mi-aș putea întinde mâna să-l ating.
— Domnul Thornton, spune Cameron. Îmi amintesc. A fost domnul
Thornton.
*
Am văzut prima dată balerina pe măsuța de toaletă a lui Eve Thornton.
Întotdeauna arăta nelalocul ei – obiectul e prea delicat ca să arate firesc
oriunde în casa familiei Thornton, încă plină de cutiile rămase de la
mutarea lor din urmă cu doi ani.
Pentru o scurtă perioadă – poate o lună – au mutat figurina pe masa
de lângă pătuțul lui Ollie. Asta s-a întâmplat cam pe vremea când s-a
îmbolnăvit Eve: și-a petrecut zile întregi închisă în dormitor, cu perdelele
trase, lăsându-ne pe mine sau pe Lucinda cu copilul.
Odată, în primele săptămâni, domnul Thornton s-a întors acasă beat.
Mi-am dat seama că era băut după felul în care fluiera încet, pe tonul
nepotrivit și enervant de vesel. Eram în camera de zi cu Ollie când a intrat
cu cravata dezlegată și cu primii trei nasturi ai cămășii descheiați. Cânta
singur în pragul ușii, cu ochii închiși și cu brațele întinse pentru a susține
o fată invizibilă într-un vals invizibil, în timp ce Puddles alerga bucuroasă
în jurul picioarelor lui.
Ollie plângea. Tare. În fiecare zi. Eve era tot mai bolnavă, până când a
dispărut, în cea mai mare parte a timpului stând cu ușa încuiată la
capătul holului de la etaj.
La câteva zile după vals, figurina a dispărut.

VP - 221
 Nu m-am gândit la ea.
Acum, semnele de la cei morți. De fapt, nu sunt semne. Dar așa e
lumea.
*
— Cameron, îi spun eu, având grijă să-mi păstrez vocea calmă. Nu cred
că ești un om rău.
Își ține arma ca pe o ofertă de pace sau ca pe un pește mort. Mai
urmează câteva cuvinte ca explicație:
— Am văzut, zice Cameron. El a lovit-o, apoi ea a rămas neclintită.
Cu o mișcare exagerat de înceată, îi apuc ușor arma. Când se uită la
mine, simt că se predă: nu protestează. Arma e mai grea decât mă
așteptam, iar metalul e cald acolo unde i-a atins pielea.
— Haide, îi spun eu, gândindu-mă la toate dățile în care domnul
Thornton a cerut ca Lucinda să aibă grijă de copil în locul meu și pe care
eu le-am ignorat. Haide să te duc până acasă.
*
E ca în nopțile acelea cu mama. Dinții ei învinețiți de vin, răceala
peretelui din spatele meu, așteptarea nesfârșită a loviturii. Uneori vine,
alteori nu, însă în acele momente de așteptare, întotdeauna e prezentă
frica. Eu și frica avem un dans bine cunoscut. Chiar și în seara asta. Dar
acum, îl ajut pe Cameron să se ridice și nu mă simt ca de obicei,
ghemuită într-un colț, așteptând pumnul, palma sau îmbrânceala pentru
a-mi alunga frica. Nu; acum sunt mai înaltă. Eu sunt cea care sprijină.
Vânătăile făcute de mama mi se întind pe picioare și le ciupesc așa
cum sunt, goale în frig.
Durerea e suportabilă.
*
Coborâm poticnindu-ne pe muntele care se topește. Cameron de-abia
merge: miroase a pământ prăfuit și urină. I s-au udat pantalonii și un
picior. Eu țin arma, iar el se sprijină de mine.
Suntem ca un accident. Suntem străini. Teoretic, amândoi suntem
vinovați. De fapt, ironia situației îmi face mâinile să tremure. Cameron nu
observă. Respiră repede, ca un câine care gâfâie, iar părul îi e lipit de
frunte. Are o respirație urât mirositoare – îmi întorc fața de la el.

VP - 222
 E aproape amuzant: crezi că ești important pentru cineva. Persoana
aceea e centrul universului tău, soarele în jurul căruia te învârtești. Ai da
orice să-i cunoști secretele. Te apropii încet, cu pași șovăitori. Poți să
mergi cât de departe vrei, însă nu contează. Nici măcar nu ești pe harta
lumii ei.
Nu noi suntem criminalii. Noi suntem niște copii proști. Niște victime.

Russ

Russ iese din mașină. Stătuse în ea prea mult, la poalele stâncii, cu

fruntea pe volan, numărându-și bătăile inimii. Îl dor picioarele de la atâta
nemișcare; când urcă, începe să-și simtă din nou coapsele. Vârându-și
cheile în buzunar, trântește portiera și-și ridică brațele deasupra capului.
Întinderea mușchilor îl trezește. Seara e foarte rece – ar fi trebuit să-și
aducă mănușile, poate și o căciulă. O camionetă hodorogită trece și el
tușește din cauza gazului de eșapament.
Soarele tocmai începuse să apună. Avea culoarea unei mandarine
acoperite cu zăpadă.
Urcă dealul în grabă. I-ar plăcea să vadă acea priveliște – lacul,
fantomatic și liniștit, și luminile mici ale orașului Broomsville întinse în
spatele lui. Dar el nu mai urcase muntele de foarte multă vreme și, după
câțiva metri, începe să gâfâie. Își dorește să-și fi adus niște apă; îl doare
gâtul de la aerul foarte rece. Își simte răsuflarea chinuită.
Un sunet. Voci.
Este doar la jumătatea drumului, când două siluete apar în vârf. Una
șchiopătează, cealaltă o susține. Un băiat și o fată – niște tineri. Russ
strigă, însă niciunul din ei nu răspunde.
Băiatul poartă un hanorac cu glugă. Pantalonii îi sunt uzi între picioare.
Fata ține o armă.
Când îl vede pe Russ, fata îi face semn să vină spre ea. El se chinuie să
urce ca să-i întâlnească pe pantă, cu mâinile ridicate în semn de predare.
— Nu trage!
Fata ține arma într-o parte, la aproape treizeci de centimetri de corp, cu
pumnul încleștat în jurul țevii într-un efort evident de a evita trăgaciul.

VP - 223
 Fețele lor se disting mai clar: pentru o secundă, Russ îl vede pe Lee, cu
mâinile lui de femeie, cu felul în care sugea berea din gâtul sticlei și cu
broboanele de sudoare care-i curgeau pe ceafa roșiatică, arsă de soare.
Înainte ca Russ să se gândească la faptul că Lee, în sfârșit, s-a întors la
el, băiatul se apropie. Bineînțeles, e Cameron. Are o pată de culoare
închisă pe blugi – e pe jumătate leșinat.
Fata îi dă arma lui Russ. El o golește repede de gloanțe și le pune în
buzunar. Nimeni nu vorbește.
Russ îl ia în brațe pe Cameron ca pe o fiică adormită în mașină. Băiatul
nu e greu, dar e ud de la propria urină, care curge pe mânecile hainei lui
Russ și pe brațele lui puternice în timp ce coboară de pe munte cu pași
mici.
*
— Nu el a făcut-o, spune Jade ținându-și mâinile strânse în poală în
timp ce coboară colinele, pe lângă stadion și benzinăria dărăpănată.
Lacul de pe unghiile ei este decojit, seamănă cu o ramă neagră în jurul
fiecărei unghii. O pată neagră făcută cu markerul i se întinde pe partea
interioară a încheieturii mâinii. Cameron, în spate, cu bicicleta lui Jade, se
holbează pe geam. Russ se gândește să pună covorașul din portbagaj
sub pantalonii uzi ai lui Cameron, însă nu vrea să-l umilească.
— M-ai auzit? se răstește fata. Cameron n-a omorât-o pe Lucinda. A
fost vecinul ei.
— Te cred, zice Russ.
Când se apropie de secția de poliție, își deschide telefonul mobil cu
clapetă. Mâinile lui Russ își amintesc numărul. O coregrafie veche.
— Cynthia? spune el când ea răspunde. L-am găsit. E bine.
*
După ce află povestea de la Cameron, care vorbește cu o voce
tremurată, cu lacrimile curgându-i fără oprire pe obraji, Cynthia vine la
Russ. El stă lângă fântâna publică.
— Russ, zice ea, abătută sub becurile fluorescente. Mulțumesc că l-ai
adus acasă.
Russ face un pas în față și o îmbrățișează. Cynthia miroase a lavandă
și lămâiță. După atâția ani.

VP - 224
 Stau așa câteva minute, absorbindu-și reciproc tristețile înfrățite, iar
Russ își dorește din tot sufletul să se întoarcă în acea zi, în grădină, când
ea plivea și purta o pălărie din paie cu borul lăsat și o salopetă, să-și pună
mâinile pe fața ei asudată și arsă de soare și s-o ajute să scoată fiecare
plantă din pământ.
*
Russ stă până târziu pentru întocmirea documentelor, în timp ce
detectivul Williams se ocupă de vecin și șeful poliției, de reporterii din
dubele posturilor de știri. După o rundă de felicitări, toți pleacă, în sfârșit,
acasă. Russ e epuizat – rătăcește prin camera de odihnă pentru o cană
de cafea cu mult zaț.
Camera de odihnă arată exact ca în urmă cu șaptesprezece ani. Russ
și-l imaginează pe Lee stând vizavi de el, la masa plianta unde jucau cărți,
ținând așii în mână și zâmbind, aparent inocent. Lee își punea jos cărțile
și amândoi izbucneau într-un râs zgomotos.
— Haide, spunea Lee. Să mai jucăm o dată. Știu că pot s-o fac mai
bine.
Russ clătina din cap, prefăcându-se supărat. În pieptul lui simțea cum,
primăvara, un cârd de gâște pornea spre nord, ca să-și petreacă vara
acolo. Dădeau din aripi ca să ajungă acasă.
În seara asta, amintirea i se pare mai puțin ca o rană făcută prin
înjunghiere și mai mult ca o simplă amintire. E îndepărtată și imposibil de
schimbat. Un suspin amânat. Stă lângă automatul gâlgâitor de cafea și
mulțumește pentru anii trecuți de atunci, ca un drum de lungimea unei
țări întregi care-l separă pe Russ cel de acum de cel tânăr și naiv de
atunci.

Jade

— Totul se întâmplă cu un motiv, obișnuia să spună doamna Arnaud.

— E o prostie, n-ajungi nicăieri cu vorba asta, îi replica Zap. E o eroare
logică. E ca și cum ai crede în Zâna Măseluță doar ca să te simți mai în
siguranță în existența ta. Vorbele astea sunt niște pături pentru vreme
rea, niște pretexte.

VP - 225
 Parțial, nu sunt de acord. Nu cred că totul se întâmpla cu un motiv.
Unele se întâmplă, bineînțeles. Există un motiv pentru care a murit
Lucinda. Nu-l știu și nici Cameron nu-l cunoaște. Asta face consolarea
imposibilă.
*
În timp ce o așteptăm pe mama lui Cameron la secția de poliție,
polițistul de serviciu îi dă niște pantaloni lejeri și curați. Băiatul iese din
baie, prea zăpăcit ca să-i fie rușine și se așază lângă mine pe o bancă
rece din sala de așteptare a departamentului de poliție.
Tristețea lui Cameron e un lucru palpabil, care radiază din spinarea lui
curbată, din întunericul de sub gluga lui largă.
Îl iau de mână, strecurându-mi degetele printre ale lui. Sudoarea lui e
rece. Nu vorbim. Când vine mama lui dând buzna în sală, necăjită și cu
urme de lacrimi, mâna lui Cameron se descleștează dintr-a mea și mă
simt ca și cum m-aș fi trezit după o noapte de somn bun. Este o
despărțire pe care o recunosc – prima dată de când a murit Lucinda – ca
pe un soi de jale.
*
Mama mă ia de la secția de poliție.
O aștept afară, cu bicicleta. Nu spune nimic, doar bagă bicicleta în
portbagajul mașinii, făcând un efort fizic mai mare decât am văzut-o
făcând vreodată în ultimii ani. Trântește portiera din spate. Bate din
palme ca să-și scuture murdăria și noroiul de pe mâini. Mașinile trec
grăbite pe lângă secție și noi stăm în curentul făcut de ele, niște siluete
ireconciliabile încercând să ignore vântul de la căderea nopții. Mama nu
poartă geacă.
— M-a sunat ofițerul Fletcher, spune ea. Ai fost cu băiatul ăla, Whitley,
nu-i așa?
— Da.
— Ar fi trebuit să vorbești întâi cu mine. Te-aș fi adus aici cu mașina.
— Nu, n-ai fi făcut-o.
— Nu vorbi cu mine pe tonul ăsta.
Sunt gata să-i spun să se ducă naibii, când ea vine spre mine și, după
aceea, ne îmbrățișăm. Nu-mi amintesc când a fost ultima dată când
mama și cu mine ne-am atins așa. Miroase a fum vechi de țigară și

VP - 226
bomboane Tic-Tac portocalii. O cuprind cu brațele, bretelele din plastic i
se înfig în spate și fac colăcei de grăsime pe care aș putea să-i strâng în
pumni.
Se termină repede. Urc pe locul pasagerului. Amy stă în spate, își dă
ochii peste cap și bate cu unghiile lungi pe mânerul interior al mașinii.
Încearcă să-și lungească gâtul pentru a vedea în secția de poliție fără a
părea prea interesată.
— O să-ți povestesc mai târziu, îi spun eu lui Amy.
În seara asta, ne vom ghemui sub plapuma mea și-i voi relata
povestea. Îi voi zice despre Zap, despre ritual, despre armă și despre
cerul la apus. Când voi termina, ea își va apăsa pieptul pe spatele meu și
vom sta așa, cu suferințele noastre separate și diferite, însă purtând
haine asortate.
După ce am sunat-o pe mama să vină să mă ia, ofițerul Fletcher m-a
tras mai la o parte și mi-a spus:
— Ar trebui să știi că tu ești eroina în povestea asta.
*
Când mama merge la culcare, ies afară pe furiș, pe ușa din spate.
Terry și-a ocupat poziția obișnuită pe canapea. Se spun aceleași lucruri
la știri, de nenumărate ori. „Unul dintre vecinii victimei, încă neidentificat,
este arestat ca suspect principal. Potrivit unor surse, victima se afla într-o
relație ilicită cu un vecin mai în vârstă”. Măresc imaginea locotenentului
Gonzalez, care tușește în mâneca uniformei și spune lucruri gen: „Ne dăm
toată silința pentru a face dreptate familiei Hayes”. Mașinile poliției au
umplut strada din fața casei familiei Thornton. Vecinii noștri de vizavi s-
au adunat pe alee, îmbrăcați în pijamale și curioși, bârfind lângă cutia
poștală în timp ce fețele le sunt luminate în roșu și albastru.
Ies pe furiș din cartier și merg în direcția opusă. Întâi, mă duc să-l văd
pe Howie.
Mirosul lui urât se mai risipește iarna. Vara stă în bălți de urină, în
căldură și hainele murdare i se lipesc de pielea nespălată. Dar în februarie
nu e chiar așa de rău. Howie e sprijinit de peretele lângă care stă de
obicei, pe o pătură soioasă. Fața îi e arsă rău de soare, roșie, lucioasă și
crăpată. Mâna dreaptă e întinsă cu palma în sus: chiar și în somn, Howie
știe să cerșească.

VP - 227
 — Howie? spun eu, însă nu destul de tare ca să-l trezesc. Sunt Celly.
Mă las pe vine, strângându-mi geaca militărească mai aproape de corp
ca să mă apere de vânt.
— Trebuie să-ți zic ceva, adaug eu, chiar dacă e inutil, deoarece nu mă
poate auzi. Numele meu e Jade Dixon-Burns.
Niște furnici se târăsc aliniate pe beton, în marș organizat, una câte
una, cumva încă în viață în frigul ăsta. Zdrobesc una cu degetul mare
acoperit de o mănușă tricotată, apoi regret, frecându-mi degetul cu o
foaie de ziar mototolită, ca să scap de resturile ei.
— Am șaptesprezece ani. Nu mă mut la Paris. Și nu sunt îndrăgostită.
Ar trebui să știi asta – chiar nu sunt îndrăgostită.
Howie nu răspunde. Doar stă acolo, inconștient, prizonier în starea de
stupoare din cauza whisky-ului băut noaptea trecută.
Am crezut că mă voi simți mai ușoară sau ca o persoană mai bună. În
realitate, sunt tot eu.
Merg încet pe drumul cel lung, prin câmpul din spatele casei mele, care
a devenit un zid în noapte. Port pantaloni de trening din lână, niște cizme
groase și vechi de iarnă și mănuși cu găuri pentru degetele mari. E ger
afară.
Când ajung în mijlocul câmpului, mă simt foarte bătrână.
Locul ăsta mi se părea mult mai mare. Ba chiar nesfârșit. Când
veneam cu Zap aici să privim cerul, era ca și cum ne uitam la marginea
lumii. Acum pot să văd sclipirea caselor de cealaltă parte a câmpului,
unde oamenii plictisitori își trăiesc viețile plictisitoare. Deși nu știu ce să
cred despre întunericul ăsta, cu siguranță, nu e infinit.

Cameron

După ce Cameron ajunse acasă și făcu duș, își luă niște pantaloni
curați de trening și se gândi la cum stătuse în fața prietenilor tatălui său.
Singura ușurare o simțise atunci când Russ Fletcher îl întrebase:
— Cameron, ai urmărit-o în fiecare noapte. Cum de n-ai observat
semnele? Cum de n-ai văzut o relație nepotrivită?
Singura explicație era că Lucinda o ascunsese până când a ieșit la
iveală legătura ei nepotrivită. Știuse că el era acolo, numărând de câte ori

VP - 228
expira când stătea pe peluză. În acea idee, găsi puțină consolare. „Mă
îngrozești”, scrisese ea pe ferestre, pe sticlă, însă nu neapărat despre
Cameron.
Acesta se gândi la ultima lună august. La cum stătea Lucinda în baia
mamei lui și-și punea parfumul de gardenie al mamei pe încheieturile
mâinii, și la ecoul râsului animalic al domnului Thornton de pe alee.

Russ

Când Russ ajunge acasă după cea mai lungă zi, nu se așteaptă s-o
găsească pe Inés. Ea tricotează în pat, cu ochii umflați și înroșiți.
La început, e furios. Apoi doar obosit. Se așază lângă ea și salteaua se
lasă puțin.
— Ești bine? întreabă Inés.
— Și eu te-am mințit, spune Russ.
— Când? întreabă Inés.
— În ziua aceea, în California, răspunde Russ. Când ți-am zis că n-am
mai iubit pe nimeni până atunci.
Inés își scoate repede picioarele de sub plapumă și ia un pachet de
țigări din noptieră. Russ n-o mai văzuse niciodată pe Inés fumând. Se
reazemă amândoi de pervazul ferestrei din dormitor, iar ea aprinde câte o
țigară pentru amândoi. Inés e în cămașa ei de noapte, Russ e în uniforma
lui de polițist, scrobită și călcată.
— A început în urmă cu șaptesprezece ani, îi povestește el.
Pe urmă continuă repede. Îi istorisește despre toate lucrurile despre
care nu vorbise niciodată, despre degetul mic al lui Lee încolăcit pe
degetul său mic. Deget mic peste deget mic. Și cum un gest atât de
neînsemnat putea avea un impact exploziv. Până când ajung să
vorbească despre Cameron, trec ore întregi și amândoi stau jos, rezemați
de peretele de sub fereastra dormitorului.
Pentru o vreme, Inés nu vorbește. Russ se întreabă dacă e furioasă.
Dacă fusese tot timpul furioasă, iar el confundase asta cu pasivitatea și
mulțumirea. N-are cum să afle. Russ întotdeauna fusese cel cu insigna și
cu arma. Singura ei armă era tăcerea.

VP - 229
 — Haide, spune Inés. Cred că avem nevoie de puțin aer. Îl trage după ea
în baie. Deschide fereastra și dă jos plasa din rama ei, făcându-i semn cu
pachetul de țigări. Russ își dă seama, într-un fel penibil, că nu mai fusese
vreodată pe acoperișul casei lui.
Stau pe șindrilă. Plapuma din dormitor le ține de cald. Inés îi zice lui
Russ poveștile ei: despre cum ajunsese în America. Despre cum
condusese de una singură o Toyota Camry uzată, pe care avea s-o vândă
mai târziu unuia dintre prietenii lui Ivan, și despre un grănicer care se
uitase urât la ea și-i făcuse semn să treacă. Îi spune din nou că Ivan nu
fusese un infractor acasă, dar nu-și putuse găsi o slujbă în State după ce
viza îi expirase și avea nevoie de bani ca să continue să lucreze cu
biserica. Ivan tocmai începuse atunci când Russ și prietenii lui făcuseră
razia în casa de pe Fulcrum Street.
Îi relatează cum își petrecuse zilele din ultimii ani de căsnicie. Vorbise
cu cei de acasă pe Skype, plănuise o călătorie de întoarcere la ei, se
certase cu Ivan și înaintase petiții pentru cetățenia lui, fiindcă era un om
care iubea țara care-l închisese și avea idei geniale despre cum să se
îndrepte. Îi promisese lui Ivan că va rămâne pentru biserică. Ajutau
oameni. Încercau să găsească bani pentru un spațiu mai bun și deja
aveau donații de la părinții copiilor pe care ea îi medita. O nouă biserică
se înălța pe locul unde fusese Ajutorul Ritual, iar Inés făcea campanie de
strângere de fonduri pentru împărțirea spațiului cu proprietarii. Inés deja îi
spusese lui Marco despre aceste lucruri – iar el o ascultase. O ascultase,
pusese întrebări, iar ascultase, empatizase, iar ascultase și o cunoscuse.
— Mă urăști? o întreabă Russ.
— Puțin, îi răspunde Inés. Dar poate și tu ar trebui să mă urăști.
— Cred că da.
— O să plec. Înțelegi?
— Știu.
— Chiar ai crezut că Ivan a făcut-o? Chiar ai crezut că el ar fi putut s-o
omoare pe Lucinda?
— Probabil că nu.
— Mi-ar plăcea să cred că n-ai crezut asta niciodată. L-ai făcut să pară
un monstru.
— Probabil, repetă Russ.

VP - 230
 Fumează tot pachetul de țigări în timp ce soarele răsare din câmpii,
scăldând totul într-o strălucire aurie. De pe acoperiș, Russ vede totul până
la fundătură, unde zona rezidențială face loc câmpului deschis. Chiar
dacă știe că Inés va pleca și asta îl va răni, îi ia mâna mică și o pune pe
burta lui, sub cămașa care miroase urât după o zi întreagă. Ea nu
protestează. Pielea palmei ei îl liniștește – e blândă, ca un balsam – chiar
acolo unde fusese îngropat un secret murdar.
*
Russ se trezește la trei după-amiaza. Inés e de mult plecată – nu
venise în pat cu el.
Când coboară la parter pentru o cafea, o găsește peste tot. Ațele sunt
urmele lui Inés. De pe scări, vizavi de holul de la intrare, vede o grămadă
de ațe încâlcite care acoperă masa din sufragerie ca mușchiul. E Inés, în
culori ca roz fucsia, verde muștar și verde de pădure. Merge în toate
camerele, trăgând toate jaluzelele pentru a vedea mai bine.
Anii în care Inés cususe cu grijă sunt desfăcuți și fără formă, ultimul ei
act de sfidare. Ea destrămase totul, tot ce era în dulapul plin cu pulovere,
pături, căciuli și șosete tricotate de mână. Măcar în felul acesta își
cunoaște soția – asta este atât mila, cât și răzbunarea ei.

VP - 231
 CÂTEVA SĂPTĂMÂNI MAI TĂRZIU

Jade

Îl văd pe Zap la cantină.

Aproape că mă răstoarnă când îmi car punga din hârtie maronie cu
prânzul până la ușile prin care se iese în curte. Murmură rușinat: „Îmi pare
rău”. Eu îi spun: „E OK”. Zap nu-și poartă ochelarii. Este aproape orb fără
ei – trebuie să-și fi luat lentile de contact. Fața lui arată mult mai mică în
absența lor. Pare goală. Poartă un tricou de fotbal european cu numele lui
scris cu litere mari pe umeri.
*
CE VREI SĂ SPUI, ÎNSĂ NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade Dixon-Burns

INTERIORUL CANTINEI LICEULUI – ZIUA

CELLY
— Îmi pare rău. Pentru ce s-a întâmplat.
(pauză)

După înmormântare.

BĂIATUL
— E OK.

CELLY
— Spune-mi doar un lucru. M-ai cunoscut vreodată?

BĂIATUL
— Bineînțeles. Firește că te-am cunoscut.

VP - 232
 CELLY
— Atunci, cum am ajuns așa?

Băiatul își trece degetele prin păr. Se gândește.

BĂIATUL
— Am crescut și ne-am transformat în ființe diferite.

Celly își pleacă încet capul. Acceptă. Băiatul face un semn

discret cu mâna și se îndepărtează.
*
— Stai, îl strig eu, pentru că Zap deja pleacă în grabă. Îmi pare rău.
Pentru ce s-a întâmplat după înmormântare. La tine acasă.
— E OK, zice el uitându-se peste umăr. L-au prins pe făptaș.
— Știu.
Amândoi încuviințăm din cap, doi oameni prinși în locuri diferite în
același timp.
— Ne mai vedem, adaugă el și-și ridică bărbia spre mine în felul în care
o fac băieții când încearcă să pară prietenoși.
Asta mă face să râd, dar el nu mă vede, pentru că deja a plecat,
absorbit de grupul de băieți sportivi de lângă ferestre.
Există un milion de feluri de iubire în lume. Mă gândesc la noaptea
aceea, în baie, la cum degetul lui Zap s-a plimbat cu tandrețe peste
vânătăile mele. Cum clasifici o astfel de iubire – tânără, trecătoare? Tot
încerc să găsesc diferența dintre prietenie și dragoste – într-un efort de a
înțelege cum le poți pierde pe amândouă deodată –, însă, poate, nu
contează.
A fost dragoste. A fost acolo. A fost destul.
Îmi las punga maronie pe o bordură, în curte, și-mi croiesc drum printre
grupurile adunate la prânz până la secția de muzică.
Sala de practică miroase a alămuri și linoleum. Strigătul tău ar putea
avea ecou aici. Tobele sunt aliniate lângă zid, iar pianul alb e expus în
centrul sălii.
Valiza cu trombonul lui Zap e aliniată lângă celelalte valize cu
tromboane. Pe o etichetă de lângă partea mai largă scrie „ARNAUD”.

VP - 233
 Scoica zimțată e în buzunarul meu.
O scot și o ridic în lumină. E perlată și transparentă. O fosilă. O las în
colțul în care Zap își ține partiturile împăturite. Scoica stă pe o foaie
veche și ruptă, aparent neimportantă. E departe de țărm.
În timp ce las ușa să se închidă în urma mea, încerc să mă întreb cum
mă simt. Știu că e o prostie. Emoțiile n-ar trebui să aibă nume. M-am
săturat să-mi bat capul cu ele.
Dar, mai mult ca orice, mă simt ca și cum aș fi evadat dintr-o colivie.
*
— Ne-a lăsat ceva, spune mătușa Nellie când intru în Hilton Ranch într-
o seară.
— Cine?
— Iubita noastră de marți seara. Melissa a găsit-o în camera 304. Ne-
am gândit că, poate, știi ce înseamnă.
Mătușa Nellie îmi înmânează o bucată de hârtie împăturită și, înainte s-
o deschid, îmi spune:
— Cineva a vomitat în camera 101. Ar fi bine să te grăbești.
Aștept până ajung în lift. Bilețelul nu e mai mare decât palma mea, e
doar un colț dintr-o pagină dintr-un caiet. Pe el, Querida a mâzgălit și
pătat foaia cu creionul.

Yo me perdí de noche sin luz bajo tus párpados

Y cuando me envolvió la claridad
Naci de nuevo, dueño de mi propria tiniebla.
Pablo Neruda

Google îmi spune ce înseamnă:

M-am pierdut într-o noapte fără lumină sub pleoapele tale

Și, când m-a învăluit lumina,
M-am născut din nou, stăpânul propriului meu întuneric.
Pablo Neruda
*
Cameron deschide ușa. E îmbrăcat cu niște pantaloni de trening de la
Liceul Jefferson, care-i ajung până la câțiva centimetri deasupra

VP - 234
gleznelor, și cu un tricou gri pătat la gât. Arată așa cum mă așteptam.
Sfrijit. Ochii îi fug în toate direcțiile.
— Haide, îi spun eu de pe verandă. Vreau să-ți arăt ceva.
— Acum? se arată el mirat.
— Chiar acum.
Își ia aceeași geacă pe care a purtat-o la stânca aflată deasupra lacului
de acumulare, chiar dacă e mai cald afară acum și scaiul care-i acoperă
fermoarul e plin de scame. În spatele său, mama lui e îmbrăcată cu un
pulover larg și stă cu brațele încrucișate. Arată ca și cum i-ar fi frig tot
timpul.
— Jade, zice ea. Mă bucur să te văd din nou.
— Bună ziua, doamnă Whitley.
— Am să-ți dau ceva. Așteaptă-mă aici.
Cameron și cu mine ne așezăm, amândoi zăpăciți și neîndemânatici, în
timp ce el își leagă șireturile. Am mai venit aici doar o dată de când s-a
aflat adevărul și atunci am stat pe canapea. Ne-am uitat la șase episoade
din Full House (Casa plină), până când am spus:
— E târziu, trebuie să plec.
Cameron s-a uitat la mine cu ochii lui foarte mari și ciudați și m-a
întrebat:
— Mai vii pe la mine, nu-i așa?
Când se întoarce mama lui Cameron, îmi pune o broșură liliachie în
mână.
— Uită-te la asta, spune ea. Ca să-ți faci o idee. E un program de vară la
care am participat când studiam baletul și eram cam de vârsta ta.
Cameron mi-a zis că vrei să fii o scriitoare și am auzit că programul lor e
bun. Dau burse cui are nevoie.
Broșura este pentru un program de arte în timpul verii la Universitatea
din New York. Pe ea scrie „O vară de artă și diversitate în inima orașului
New York”. Cuvintele astea parcă mă zgârie în gât, așa că îndoi pliantul și-
l bag în buzunarul gecii ca să nu vadă că m-a atins la coarda sensibilă.
— Mulțumesc, îi spun eu.
— Când vă întoarceți? întreabă ea.
— Peste o oră. Cel mult două.

VP - 235
 Am venit cu mașina mamei și, când ne urcăm în ea, pornesc radioul la
maximum. Aș vrea să cânte formația The Crucibles, însă e doar un cântec
pop de rahat pe care nu-l recunosc. Cameron își apasă fruntea de geam
când intram pe autostradă. Farurile celorlalte mașini trec vâjâind, lumini
care se mișcă rapid. Ca niște comete.
Intru în parcarea hotelului Hilton Ranch și-mi scot cheia de acces din
buzunarul gecii militărești. Cameron mă urmează îndeaproape târșâindu-
și picioarele printre ușile rotative și în cabina liftului.
Când ajungem la cameră, Cameron aruncă o privire în spate, pe furiș.
Camera este curată, știu asta, pentru că eu am făcut curat în ea și
nimeni n-a rezervat-o de atunci. Am verificat registrul de trei ori. Pungile
de gunoi sunt legate strâns în jurul coșurilor din plastic, așternuturile sunt
întinse, curate și aranjate la colțuri. Pernele sunt înfoiate. Am curățat și
oglinzile cu o soluție Windex și am împăturit un prosop în formă de
elefant la piciorul patului matrimonial.
— Miroase-o, spun eu în timp ce Cameron mă urmează înăuntru.
— Ce să miros?
— E curată, nu-i așa?
— Foarte curată.
Mă așez pe marginea patului și bat ușor cu mâna în plapumă.
— Șezi, îi zic eu și așa face.
Cizmele lui de iarnă sunt groase și cauciucate, pe modelul în carouri al
covorului.
Așa sunt camerele de hotel. Uniformizează lumea. Toate sunt la fel și,
înăuntru, poți deveni ce vrei. Toți dorm pe aceleași cearșafuri aspre, toți
stau sub același duș cu presiune scăzută, toți își șterg picioarele cu
aceleași prosoape tari. Nu contează cine ești; într-un hotel devii nimeni și
oricine în același timp.
Cameron stă întins și eu la fel. Lampa verzuie de pe noptieră e singura
lumină din cameră. Împreună, ne uităm la tavanul alb și amorf ca niște
astronomi zăpăciți, găsind constelații în crăpăturile asimetrice, bucăți de
gips-carton adunate la grămadă. Stăm așa până trece o oră și patruzeci
de minute de când am plecat din casa lui.
— Ar trebui să mergem, îi spun eu.
— Da, consimte Cameron.

VP - 236
Îl duc până acasă cu mașina.
*
CE VREI SĂ SPUI, DAR NU POȚI
FĂRĂ SĂ FII O NESIMȚITĂ
Un scenariu de Jade-Dixon Burns
ÎN CAMERA DE HOTEL – SEARA

Celly și Prietenul stau pe marginea patului proaspăt făcut.

Pernele sunt înfoiate. Un prosop e împăturit în formă de
elefant la piciorul patului matrimonial.

CELLY
— Am o întrebare.

PRIETENUL
— Da?

CELLY
— Ești supărat pe ea? Pe Lucinda?

PRIETENUL
— Nu sunt supărat, nu.

Prietenul se uită la ea pentru o clipă. Celly șovăie sub privirea

lui.

CELLY
— Toți au mai multe pe suflet decât o să știi vreodată.
N-ai fi putut să-ți dai seama de asta, oricât ai fi încercat.

PRIETENUL
— Atunci, totul e cam fără sens, nu-i așa?

CELLY
— Poate tocmai ăsta e sensul.
VP - 237
 PRIETENUL
— Ce?

Ea își ridică privirea fermă spre el.

CELLY
— Toți aleargă încercând să se înțeleagă pe ei înșiși și pe alții.
Dar există momente dintr-astea când micile noastre bule
omenești se ciocnesc.
Ne frecăm limitele unele de altele. Creăm fricțiune.

PRIETENUL
— Și după aia ce se-ntâmplă?

CELLY
— Ne învârtim și ne îndepărtăm iar unii de alții.
Întotdeauna vom simți forma oamenilor pe care i-am atins.
Însă, cu toate astea, ne învârtim și ne îndepărtăm.

PRIETENUL
— Ce trist!

CELLY
— Nu-i chiar așa de trist. Asta-i viața.
Așa merg lucrurile câteodată.

Russ

Russ intră în secția de poliție îmbrăcat în singurii lui blugi și un tricou

de la liga de softball la care renunțase în urmă cu șapte ani.
Merge direct la biroul din spate, unde, pe placa aurie de pe ușă, scrie
„Locotenentul Gonzalez”. Nu bate la ușă. Locotenentul stă aplecat
deasupra unui teanc de documente – luat prin surprindere, arată cu zece

VP - 238
ani mai bătrân. Cearcănele îi sunt albastre spre violet. Russ se hotărăște
că nu-l urăște pe locotenent. Doar îi e milă de el.
— Fletcher, spune locotenentul. Nu ți-am dat liber săptămâna asta?
— Îmi dau demisia, îl anunță Russ.
Pune o pungă de cumpărături pe marginea biroului locotenentului. Un
teanc de hârtii alunecă atunci când Gonzales scoate echipamentul de
polițist al lui Russ: pantalonii, cureaua, jacheta. Insigna. RUSSEL
FLETCHER. Arma cu gloanțele ambalate separat într-o pungă din plastic.
Locotenentul întinde lucrurile lui Russ pe birou, apoi clatină din cap.
— Ești sigur că vrei să faci asta? întreabă Gonzales și în colțul gurii i se
vede începutul discret al unui rânjet de om care le știe pe toate.
— Cred că da, răspunde Russ.
— Știi, Fletcher, adaugă locotenentul, chiar ai avut potențial. Chiar și
după nebunia aceea cu Lee Whitley.
— Mulțumesc, zice Russ, pe urmă minte: A fost o plăcere.
*
După asta, Russ merge cu mașina în munți. Drumurile sunt înguste la
înălțime, unde nu mai cresc copaci. Precare. Șerpuiesc printre stânci –
cele adevărate din inima Munților Stâncoși. Nu mai sunt podișuri.
Deschide geamurile, chiar dacă e februarie. Copacii sunt goi, cu
excepția pinilor; acele lor stau ridicate după scuturarea stratului subțire și
înșelător de zăpadă. Pornește radioul. Se aude melodia Eye of the Tiger.
Începe să cânte, la început încet, apoi mai tare, mai tare, până când
țipă, urlă – Și ultimul supraviețuitor își urmărește prada în noapte –, iar
soarele strălucitor îi hrănește pielea.
Când se termină cântecul, oprește la marginea drumului șerpuitor. Iese
din mașină și respiră aerul puternic și curat de munte. Se uită în jos, la
mâinile lui, care sunt roșii și goale în frig, dar, cu siguranță, sunt ale lui.
*
La capătul Fulcrum Street, Ivan stă pe veranda din fața casei. Citește o
carte, cu o sticlă de Coca-Cola la subsoară. Russ își oprește noua
mașină, un Subaru fără sirene sau lumini speciale.
— M-am gândit că o să vii până la urmă, spune Ivan.

VP - 239
 Merge până la verandă, iar Ivan îi face semn să înainteze. Russ se
așază, jenat, pe un scaun din răchită care scârțâie sub greutatea lui.
Perna cu flori e roasă.
— Mi-am dat demisia.
— Da, Inés mi-a zis că te gândeai la asta. Ai făcut bine.
— Am reflectat la ce-ai spus. În urmă cu multă vreme, mai ții minte? Ai
avut dreptate. Mă simțeam ca o marionetă.
— Uneori trebuie să faci ceva nou, spune Ivan.
— Deja am găsit o opțiune bună, îi zice Russ. O să predau un curs de
folosire sigură a armelor, care va dura șase săptămâni. O să lucrez prin
tot statul Colorado.
— Mi se pare grozav, rostește Ivan și pare sincer.
Stau o vreme tăcuți. Despărțirea e tristă.
— Am venit să-ți zic că-mi pare rău, adaugă Russ. Îmi pare rău pentru
tot.
— Apreciez asta, îi spune Ivan.
În timp ce Russ se întoarce la mașina lui, își dă seama că, în toată
încercarea asta – cu Inés și Marco, Lucinda Hayes, Lee Whitley întors
dintre cei morți – și în ciuda religiei lui greu de înțeles și a înțelegerii
înspăimântător de pașnice a propriei lui ființe, Ivan fusese singurul care
spusese adevărul.
*
Chiar și după ce curățase casa de ațe, Russ a mai găsit urmele lui Inés
peste tot. Fire lungi de păr negru acopereau tejgheaua din baie. Un tricou
vechi căzut în spatele unui raft de cărți, acoperit cu praf. O șosetă liliachie
în sertarul lui. Resturi de unghii tăiate lângă coșul de gunoi din dormitor –
ca niște așchii fragile și rătăcite.
Russ fuge. Pornește pe străzile pustii din Broomsville. În săptămânile
după plecarea lui Inés, își cumpărase un frigider nou. Citise un roman.
Făcuse cererea pentru postul de predare a folosirii sigure a armelor.
Acum poate doar să-și miște corpul, să transpire, să înainteze.
Deocamdată, se concentrează la membrele lui și la modurile miraculoase
în care-l servesc. Libertatea cerului întins deasupra statului Colorado.
Ca o floare crepusculară de merișor. Nemărginită.
*

VP - 240
 Când Cynthia deschide ușa, face instinctiv un pas înapoi.
— Russ, spune ea, liniștindu-se singură. Intră.
Casa arată altfel acum – împrumutase între timp culorile și
parfumurile Cynthiei. Nicio urmă de Lee. După plecarea acestuia, Cynthia
refăcuse camera de zi; acum canapeaua e lângă peretele opus, tapițată
din nou. Cheltuise mulți bani pe podele noi din lemn tare.
— Ceai? îl întreabă Cynthia.
Pune apa la fiert înainte ca Russ să răspundă.
El îi zice cât de grozav arată casa ei, iar Cynthia îi mulțumește. Se
învârt pe lângă masa din bucătărie și Russ ia o poză înrămată de pe
pervazul ferestrei. În ea, Cameron e înalt și slab – are vreo zece,
unsprezece ani. Stă în fața Muzeului de artă din Denver, cu brațele
ridicate în semn de triumf.
— E o poză frumoasă, nu-i așa? îl iscodește Cynthia. A fost prima
excursie a lui Cameron. Întotdeauna i-a plăcut tabloul acela de lângă
fereastră și au deschis o expoziție temporară cu tablourile lui Vincent van
Gogh. Cameron s-a uitat la ele ore întregi.
Pune ceaiul în fața lui Russ și-l invită:
— Ia loc.
Apa arde vârful limbii lui Russ.
— Am adus ceva.
Din buzunarul bluzei lui de trening, Russ scoate vechiul pachet de cărți
al lui Lee. E rupt și îngălbenit pe la margini.
— Ăsta e…?
Cynthia își pierde vocea.
— M-am gândit că l-ai putea învăța pe Cameron să joace Gin Rummy,
zice Russ.
Pentru o fracțiune de secundă, Cynthia își închide ochii strângându-i.
Își înclină capul spre lumină. Russ o privește cum stă tremurătoare și-și
strigă băiatul de pe hol.

Cameron

Cameron stătea pe scăunelul din biroul domnului O., încercând să facă

o codiță de măr să pară tridimensională.

VP - 241
 — Arată bine, îl lăudă domnul O. Ajungi unde trebuie.
Lovi ușor umărul băiatului, de două ori, și merse să verifice și restul
clasei.
Cameron desenase un măr într-un castron.
— De ce nu încerci natură moartă? îl întrebase domnul O. când se
întoarse la școală.
Domnul O. își petrecuse majoritatea nopților acasă la Cameron, în
camera mamei lui. Chiar dacă asta fusese ceva ciudat și jenant la
început, băiatul se simți mai bine știindu-l pe domnul O. prin apropiere în
timpul nopții, mai în siguranță. Russ Fletcher veni și el în unele seri și,
când mama era în altă cameră, îi spuse povești despre tatăl lui, povești
care-l făcură pe tatăl lui să pară genul de om de care lui Cameron îi putea
fi dor.
Băiatul își petrecuse două săptămâni acasă cu mama, mergând cu
mașina jumătate de oră în fiecare zi pentru vizita la psihiatru – o femeie
drăguță pe nume Maura, cu părul creț și roșcat și ochelari cu rame
groase. Ea îi puse întrebări, ca de exemplu: „Ce simți când te trezești
dimineața?” – genul de întrebări pe care el își dorise să le pună cuiva
dintotdeauna, dar nu știuse cum. Planta din ghiveciul din spatele ei
răsărea cu frunze subțiri ca părul unui extraterestru.
Ronnie se temea de Cameron, însă asta nu era o problemă. Lui
Cameron nu-i era dor de el. Toată lumea de la școală se uita ciudat la el
când mergea pe coridor, chiar dacă detectivul Williams găsise lesa
câinelui pătată cu sânge într-o geantă sport pe care domnul Chris
Thornton o vârâse la fundul unui coș de gunoi din biroul lui din Denver,
împreună cu telefonul mobil al Lucindei. Doamna Eve Thornton era din
nou în spital. Ollie era cu bunicii ei, în Longmont. Unii oameni spuneau
despre Cameron că ar fi prins un criminal, alții încă jurau că domnul O. o
făcuse, chiar dacă el nu fusese acuzat niciodată și conducerea școlii
amenința că va da în judecată departamentul de poliție în numele lui.
Cameron auzea numele Lucindei tot mai puțin cu fiecare zi ce trecea.
Desena un măr într-un castron. Se gândea că era frumos să vadă ce
desena în timp ce schița acel lucru. Chiar dacă nu respira, mărul era greu
de reprodus. Avea propriile contururi, bucăți unde forma lui se ridică și

VP - 242
cobora în feluri foarte frumoase. Îl înviora să deseneze ceva ce era cu
adevărat în fața lui. Ceva deosebit.
*
Lucruri pe care Cameron nu va mai îndrăzni să le atingă niciodată:

1. Desenele cu Lucinda. Domnul O. i le luase și le dusese acasă

la el, pentru a le păstra într-un loc sigur, unde nu vor mai
Încurca pe nimeni.
2. Colecția Statue Nights: o păstra într-o parte a minții lui pe
care o vizita doar când se simțea în siguranță. Când era în
pat, singur, cu gândul la ea. În caz de somnambulism, mama
lui pusese o încuietoare pentru siguranța copilului pe
sertarul în care ținea cuțitele de bucătărie.
3. Pistolul de calibru .22. Polițiștii îl confiscaseră la cererea
mamei.
4. Copacul. Cameron se hotărî să uite acest loc pe care adora
să-l viziteze, chiar dacă pământul și crengile formaseră un
model și acesta i se întipărise în minte.
Spera că va ploua.
*
Lui Cameron îi era dor de prietenul lui, paznicul de noapte. Terminase
cu rătăcirile lui târziu în noapte și, când stătea în pat cu fereastra închisă,
se gândea adesea la bărbatul în salopetă. Dacă s-ar fi putut întoarce pe
Elm Street, s-ar fi dus direct la paznicul de noapte. Și-ar fi lipit capul greu
de pieptul paznicului și l-ar fi lăsat pe omul acela solid să-l îmbrățișeze.
N-ar fi întrebat de ce paznicul nu menționase niciodată că-l văzuse în
noaptea de 15 februarie, de cealaltă parte a Elm Street. Asta făceau
prietenii și, în acel paznic de noapte, Cameron găsise unul adevărat.
Noaptea, își imagina că-i povestea paznicului fiecare lecție a zilei. Azi:
Descurcarea nu e întotdeauna răspunsul potrivit. Interiorul tău e un
labirint și n-are rost să încerci să ieși din el. E normal să fii Încurcat și poți
înțelege încurcătura doar dinăuntrul ei – cum se formează, unde e mai
slabă, unde poți găsi o ușurare.
*

VP - 243
 Era începutul lunii martie și temperatura se ridica la 26°C, cum se
întâmpla rareori. Colorado făcea asta – trecea atât de repede de la iarnă
la vară, că de-abia puteai respira. Mama lui Cameron scotea buruienile
din grădină și când făcea o pauză, stătea cu mâinile în șolduri după ce-și
scotea mănușile de grădinărit din piele bătătorită. La etaj, domnul O. picta
în atelierul pe care-l făcuse în pod și pe care-l împărțea cu Cameron.
— Putem să mergem într-o excursie? întrebă Cameron de la masa din
curte.
— Unde vrei să mergi?
— Undeva unde nu e așa de uscat.
— O să mergem la ocean, îi promise mama, uitându-se la el de sub
pălăria ei de paie.
Cameron se gândi la sare și la cum sterilizează ea o rană deschisă.
În fiecare zi, el și mama lui stăteau de vorbă, așa cum le recomandase
psihiatrul. În unele zile, aveau multe să-și spună – în altele, pur și simplu,
doar stăteau împreună.
„Cum te simți când te trezești dimineața?”
Uneori, Cameron se gândea la Lucinda. Odată, lumina soarelui se
întindea pe plapuma lui în raze unghiulare, când încă era amețit de somn:
Lucinda stătea pe podeaua dormitorului ei, cu jurnalul violet deschis în
poală. Își legăna încet stiloul și bătea ușor cu el în jurnal, dansând pe un
cântec pe care numai ea îl auzea. Cameron se simțea bine amintindu-și-o
așa – pierdută într-o melodie, crescând ca o apă gata să inunde. Într-o zi,
Cameron avea să împlinească șaisprezece, șaptesprezece, optsprezece
ani, iar Lucinda va fi tot acolo, închisă în spatele ferestrei sale. Luminoasă
ca la cincisprezece ani, mișcându-se ca o creangă în vântul de vară.
Când Cameron termina cu spălatul pe dinți, Lucinda dispărea.
O amintire dintr-o colecție.
Și o născocire a minții lui adormite zâmbea chiar atunci când fața ei se
transforma în reflexia lui Cameron din fereastră. De parcă ar fi vrut să-i
spună: „Da, bineînțeles, m-ai cunoscut cândva”.

VP - 244
 MULȚUMIRI

Această carte n-ar fi existat fără îndemnul părinților mei, Arielle și

David Kukafka. Mamă, îți mulțumesc pentru înțelepciunea și optimismul
tău, și certitudinea ta cu privire la drumul meu în viață. Tată, îți mulțumesc
pentru îndrumarea, înțelepciunea și mândria ta totală. Vă mulțumesc
amândurora pentru investiția voastră în educația mea, sacrificiile voastre
și sprijinul vostru total. Vă iubesc.
Îți mulțumesc, Dana Murphy, deoarece ai fost agentul meu literar de
vis, zâna cea bună, confidenta, consiliera și prietena mea deosebită.
Pasiunea ta pentru cartea aceasta a dat viață conținutului ei. Și
mulțumesc minunatelor doamne de la The Book Group – Brettne Bloom,
Elizabeth Weed, Julie Barer și Faye Bender – pentru că ne-au ajutat pe
amândouă.
Mulțumiri speciale lui Marysue Rucci, pentru viziunea incredibilă,
entuziasmul de neegalat și înțelegerea profundă a acestei cărți, în formă
și în conținut. În unele zile mă ciupesc, fiindcă nu-mi vine să cred că sunt
atât de norocoasă că lucrez cu tine. Mulțumesc, Zack Knoll, pentru
editarea bine gândită și inteligentă, și pentru munca neobosită din culise.
Mulțumesc redactorilor Jonathan Evans și Molly Lindley Pisani, și
mulțumesc tuturor celor de la Simon & Schuster – Jonathan Karp, Cary
Goldstein, Richard Rhorer, Ebony LaDelle, Sarah Reidy, deoarece au crezut
în munca mea.
Îi mulțumesc lui Sarah McGrath, mentorul meu generos și calm, fiindcă
m-a învățat cum să citesc la modul serios (și să scriu la modul serios). Îi
mulțumesc Barbarei Jones, pentru că a fost prima persoană care mi-a
spus că eram „în liga celor mari”, și lui Stuart Krichevsky, întrucât m-a
împins de pe o metaforică bicicletă de copil mare. Îi mulțumesc familiei
mele din Riverhead, pentru că m-a încurajat – uneori chiar m-a ovaționat.
Mulțumesc revistei Gallatin Review a Universității din New York, fiindcă
a publicat fragmente din cartea aceasta în povestirea Zap. Îi mulțumesc
lui Kevin Oliver pentru traducerea poemului lui Pablo Neruda, Sonetul LVII.

VP - 245
 Mulțumesc, bineînțeles, și fraților și surorilor mele – Laurel și Joshua
Kukafka, Talia și Zachary Zalesne. Mulțumesc, Avi Rocklin și Jim Wright,
Shannon Duffy, Pete și Maddy Weiland, Lisa și Aiden Kaye.
Mulțumesc minunaților prieteni: Steph Bow, Chris DiNardo, Ellen
Kobori, Kaitlyn Lundeby (admiratoarea numărul unu), Emily McDermott,
Lauren Milburn, Taie Naqvi, Alissa Newman și Raka Sen.
Mulțumiri speciale lui Hannah Neff, pentru că a crescut alături de mine
timp de mulți ani și în multe feluri. Mulțumesc, Tory Kamen, fiindcă m-ai
înțeles.
Și mulțumesc, Liam Weiland, deoarece ești așa cum ești. Cele mai
frumoase cuvinte pe care le scriu sunt întotdeauna pentru tine.
În ultimul rând, mulțumesc fiecărui cititor al acestei cărți. Mă faceți să
mă simt modestă.

VP - 246
virtual-project.eu

VP - 247