Lecții la biologie

9. Principii de clasificare a organismelor. Regnul Animal. Vertebratele

DOROFEEV Anton
profesor de biologie, grad didactic superior
 Caracteristica generală a Vertebratelor

1. În alcătuirea corpului vertebratelor se disting clar trei regiuni: capul, trunchiul şi

membrele. Corpul este protejat de pielea care poartă diferite anexe: solzi, pene sau
păr. Scheletul este osos şi se compune din scheletul axial (coloana vertebrală),
craniu, scheletul membrelor şi al centurilor. Craniul are două regiuni: cerebrală
(sediul creierului) şi viscerală (capătul anterior al tubului digestiv). Membrele au o
structură diferită, în funcţie de mediul de viaţă;
2. Sistemul nervos este de tip tubular şi atinge un grad înalt de dezvoltare în
comparaţie cu nevertebratele. Se compune din segmentul central (encefalul
şi măduva spinării) şi cel periferic (totalitatea nervilor).

3. Tubul digestiv al vertebratelor are 6 regiuni distincte: cavitatea

bucală, faringe, esofag, stomac, intestin subţire şi intestin gros.
Digestia hranei este asigurată de sucurile digestive secretate de glande
salivare, gastrice şi intestinale, de pancreas și ficat.
 4. Vertebratele acvatice respiră prin branhii, iar cele terestre prin plămâni. Evoluţia
plămânilor a avut loc în direcţia măririi suprafeţei metabolismului gazos.

5. Pentru aparatul circulator al vertebratelor este caracteristică delimitarea a două

circuite – mare şi mic. Aceasta a indus modificări şi în structura inimii care a evoluat în
direcţia delimitării sângelui arterial de cel venos, deziderat atins la păsări şi mamifere.
6. Evacuarea deşeurilor metabolice este asigurată de rinichi care
funcţionează în baza principiului filtrării sângelui.

7. Vertebratele sunt animale unisexuate, ovipare, ovovivipare și mamiferele

fiind vivipare.
 Clasa Peştii osoşi
(Osteichthyes)

Alcătuirea corpului.
Corpul de formă hidrodinamică este
acoperit cu piele prevăzută cu solzi –
plăci subţiri, transparente. Aceştea pot
fi placoizi (asemănător dinţilor),ganoizi
(în formă de diamant), ctenoizi (în
formă de fagure) şi cicloizi (de formă
rotunjită). Solzii sunt acoperiţi cu un
strat de mucus care micşorează frecarea
de apă şi protejează peştele de boli şi
paraziţi, deoarece are proprietăţi
antiseptice. Solzii cresc odată cu
întregul corp.
Scheletul peştilor întruneşte scheletul capului,
trunchiului şi înotătoarelor .Scheletul capului
(craniul) se compune din regiunile cerebrală şi
viscerală. Cea cerebrală formează cutia craniană –
sediul encefalului şi al organelor de simţ. Scheletul
visceral cuprinde maxilarele şi arcurile branhiale,
suportul branhiilor. Pivotul trunchiului este coloana
vertebrală alcătuită din două regiuni: toracală şi
caudală. De arcurile inferioare ale vertebrelor
toracale sunt articulate coastele. Ele susţin pereţii
cavităţii abdominale, protejând organele interne de
contuzii.
Înotătoarele pare (pectorale şi abdominale) menţin
corpul în echilibru şi asigură schimbarea direcţiei de
înot.
Înotătoarele impare (spinale şi anală) asigură
corpului o poziţie normală şi se compun din raze
externe osoase ce susţin o membrană tegumentară.
Înotătoarea caudală homocercală (ambii lobi sunt
egali) sau heterocercală (cei doi lobi sunt inegali) la
majoritatea speciilor asigură înotul.
Aparatul digestiv. Hrana parcurge următoarea cale cavitate bucală → faringe → esofag
→ stomac → intestin (subţire şi gros) → anus.
Între cavitatea bucală şi faringe lipseşte o delimitare netă, de aceea este numită
cavitate bucofaringiană. La peştii răpitori şi fitofagi aceasta este prevăzută cu
numeroşi dinţi care au aceiaşi structură şi se schimbă pe toată durata vieţii. La
unele specii, la începutul intestinului se află mai multe apendice, care-i măresc
suprafaţa de absorbţie. Vezicula biliară şi pancreasul se deschid în partea anterioară a
intestinului.
Organele respiratorii ale peştilor sunt branhiile Fiecare branhie se compune din
arc branhial pe care se fixează lame branhiale alcătuite din lamele branhiale. Lamelele
sunt acoperite de un epiteliu unistratificat bine vascularizat la nivelul căruia şi are loc
schimbul de gaze. În inspiraţie, când apa scaldă branhiile şi au loc schimburile de gaze,
operculele sunt închise. În expiraţie, operculele se ridică şi apa cu dioxid de carbon iese
din camerele branhiale

Aparatul circulator este de tip închis. Inima

este bicamerală (un atriu şi un ventricul) şi
conţine sânge venos care realizează un singur
circuit. Sângele venos, prin vene este adus în
atriu. La contractarea acestuia, trece în
ventricul, iar de aici prin aorta ventrală, circulă
spre branhii, unde este oxigenat. Prin aorta
dorsală sângele oxigenat este dus spre organe,
unde devine venos, întorcându-se în atriu
Aparatul excretor este alcătuit din doi rinichi în formă de panglică de la care
descind câte un ureter. Prin uretere urina se adună în vezica urinară, iar de aici,
prin uretră, se elimină în mediu. La unele specii vezica urinară lipseşte.

Sistemul nervos la peşti este de tip tubular şi constă din encefal, măduva spinării
şi nervi. Encefalul este mic şi nu umple întreaga cutie craniană. Cel mai dezvoltat
compartiment este mezencefalul, cu rol în coordonarea comportamentală. La
nivelul mezencefalului întâlnim lobi optici şi centri nervoşi la care vin informaţiile
de la urechea internă şi linia laterală. Un alt compartiment bine dezvoltat în legătură
cu mişcările complexe realizate de peşti este cerebelul . De la encefal pornesc 10
perechi de nervi cranieni.
Organele de simţ. Ochii sunt simpli, lipsiţi de pleoape. Cristalinul de o formă aproape
sferică şi corneea plată asigură vederea de aproape. Auzul este asigurat de urechea internă.
Mugurii gustativi sunt amplasaţi în cavitatea bucală, pe buze, mustăţi, în faringe, esofag şi
chiar pe suprafaţa corpului. Organ de simţ specific doar peştilor este linia laterală. Prezintă
canale de-a lungul corpului în are sunt dislocate celule senzitive, sensibile la curenţii de apă,
ceea ce permite evitarea obstacolelor, localizarea prăzii sau a duşmanilor. Unii pești se
orientează în mediu, sau vănează datorită capacități de sesizare a câmpurilor magnetice
emanate de organizme.
Înmulţirea. De regulă, peştii sunt animale unisexuate, ovipare.Demorfizmul sexual bine
dezvoltat, prin marime și colorație a corpului. Femelele au o pereche de ovare în care se
dezvoltă ovulele (icrele), care, prin oviducte, ajung în afara corpului. Masculii au o pereche de
testicule în care se formează spermatozoizii, transportaţi în afara corpului prin spermiducte.
Fecundaţia este externă. Dezvoltarea are loc prin metamorfoză incompletă, unii peşti
decorativi sunt vivipari.
 Diversitatea Peştilor osoşi

Ord. Perciformele Ord. Esociformele Ord. Acipenseriforme

Șalăul, bibanul, crapul, Stiuca europeană, Păstruga, cega, morunul,

carasul, stavridul, etc. siberiană, americană. nisetrul.
 Clasa Amfibiile
(Amphibia)

Alcătuirea corpului. Corpul turtit dorso-

ventral al amfibiilor este învelit de o piele
golaşă, bogată în glande, a căror secreţii
asigură protecţie contra uscării, iar la unele
specii – contra duşmanilor, deoarece sunt
toxice. Culoarea pielii este un caracter de
specie cu rol protector, dând posibilitate
animalelor să rămână nevăzute pentru
duşmani. Pielea este separată de musculatură
prin cavităţi cu conţinut lichid. Aceste
cavităţi protejează corpul de deshidratare, de
vătămare şi facilitează schimbul de gaze.
În alcătuirea scheletului amfibiilor se disting trei regiuni: craniu, coloana vertebrală şi
scheletul membrelor şi al centurilor. În scheletul capului predomină elementele
cartilaginoase. Coloana vertebrală se compune din 4 regiuni: cervicală, toracală, lombo­
sacrală şi caudală. Regiunea cervicală prezintă o singură vertebră articulată mobil cu
capul. Numărul vertebrelor toracale variază de la 7 la cele ecaudate până la peste 100 la
cele apode. Unica vertebră sacrală dispune de proeminenţe de care se articulează centura
membrelor posterioare. Coastele lipsesc. Regiunea caudală este bine dezvoltată la
caudate şi redusă la un singur os (urostil) la ecaudate. Membrele au o structură tipică de
membru pentadactil. Membrul anterior se compune din braţ, antebraţ (din 2 oase, la
ecaudate concrescute) şi labă, iar cel posterior – din coapsă, gambă (din 2 oase, la
ecaudate concrescute) şi labă. Unirea mobilă a membrelor de trunchi se realizează prin
centuri. Cea a membrelor anterioare –scapulară – cuprinde patru oase (stern, coracoid,
omoplat şi claviculă). Centura membrelor posterioare –pelviană – rezultă din sudarea a 3
oase (ilion, ischion şi pubis).
Aparatul digestiv se aseamănă cu cel al peştilor osoşi, prezentând şi unele deosebiri:
intestinul diferenţiat în intestin subţire şi intestin gros care se deschide în cloacă, prezenţa
glandelor salivare, a limbii mobile, adaptată la captarea prăzii, diferenţierea duodenului în
care se deschid ductele viziculei biliare şi ale pancreasului.

Aparatul excretor este reprezentat de

rinichi plaţi, alungiţi, amplasaţi în
partea superioară a cavităţii
abdominale, de ambele părţi ale
coloanei vertebrale. Aceştia se unesc
cu cloaca prin uretere. Din cloacă
urina trece în vezica urinară, iar la
umplerea acesteia revine în cloacă, de
unde este evacuată.
Aparatul respirator.
Adulţii respiră prin plămâni, iar mormolocii
prin branhii externe, care la unele amfibii
caudate acvatice se păstrează toată viaţa.
Plămânii prezintă doi saci cu pereţi subţiri.
Aerul ajunge în plămâni prin căile
respiratorii: fose nazale →faringe → laringe.
În absenţa cutiei toracice, aerul pătrunde în
plămâni datorită contractării muşchilor
cavităţii bucale şi se evacuează în urma
contractării musculaturii abdominale.
Amfibiile primesc o cantitate considerabilă
de oxigen prin piele şi mucoasa cavităţii
bucale. La unele specii de salamandre
plămânii în genere lipsesc, schimbul de gaze
realizându-se doar prin piele.
Aparatul circulator al amfibiilor, în legătură
cu trecerea la viaţa terestră, este mai complex
decât la peşti. Inima este tricamerală – două
atrii şi un ventricul. În atriul stâng, venele
pulmonare aduc sânge arterial (bogat în
oxigen), iar în atriul drept, prin vene, este adus
de la organe sânge venos (saturat cu dioxid de
carbon). Deşi în urma contractării atriilor,
sângele din ele trece în unicul ventricul,
amestecarea totală a sângelui arterial cu cel
venos nu are loc datorită numeroaselor
excrescenţe de pe pereţii acestuia. De aceea,
după contractarea atriilor, în partea dreaptă a
ventriculului va fi sânge venos, în cea
stângă – arterial, iar în mijloc amestecat.
La amfibieni creierul este mult mai dezvoltat
decât la peşti. Telencefalul este reprezentat de
două emisfere cerebrale separate printr-un sanţ.
La baza lor se găsesc corpii striaţi ce controlează
mişcarea, iar în vârf -bulbii olfactivi. Pentru prima
dată în seria animală se observă un început de
formare a scoarţei cerebrale. Cerebelul este mai
slab dezvoltat decât la peşti ca urmare a mişcărilor
mai simple. La nivelul bulbului rahidian apare
nucleul nervului acustic, la care vin informaţiile
auditive, şi nucleul nervului vestibular cu rol în
echilibru. De la creier descind 10 perechi de nervi
cranieni. Măduva spinării ocupă tot canalul
coloanei vertebrale şi prezintă două dilatări:
cervicală şi toraco-lombară.
Organele de simţ. Ca urmare a vieţii pe uscat,
unele organe de simţ sunt mai bine dezvoltate
decât la peşti. Ochii amfibiilor sunt protejaţi de
uscare şi de poluare de două pleoape mobile, şi
de una imobilă – nictitantă şi de glande
lacrimale. Urechea internă este completată
de urechea medie – cavitate separată de mediul
extern prin timpan şi care conţine un os auditiv.
Urechea medie comunică cu urechea internă
printr-o fereastră ovală, iar cu faringele – prin
trompa lui Eustache. Comunicarea cu faringele
asigură echilibrarea presiunii aerului din
ureche cu cea a mediului. Sensibilitatea
gustativă şi olfactivă sunt bine dezvoltate.
Înmulţirea. Amfibiile sunt animale
unisexuate, ovipare. Spermiductele
de la cele două testicule se deschid în
uretere, iar acestea – în cloacă.
Înainte de a se deschide în cloacă,
ureterul se dilată, formând vezica
seminală (rezervor temporar pentru
spermă). Ovarele sunt, de asemenea,
pare. Ovulul matur ajunge mai întâi în
cavitatea corpului, iar de acolo – într-o
dilatare în formă de pâlnie a
oviductelor perechi ce se deschid în
cloacă. Fecundaţia este externă, de
regulă în apă, la unele specii – internă,
iar dezvoltarea are loc prin
metamorfoză incompletă.
 Diversitatea Amfibiilor

Ordinul Caudatele Ordinul Ecaudatele Ordinul Apodele

(Caudata) (Ecaudata) (Apoda)

Tritonul, salamandra-cu- Broasca-de-lac, Sifonopsul, ihtiofisul,.

pete, salamandra- de-foc, brotăcelul, broasca Aga,
salamandra japoneză. broasca răioasă
 Clasa Reptilele (Reptilia)

Alcătuirea corpului.
Corpul de formă alungită a reptilei constă din
cele trei regiuni tipice vertebratelor. Scheletul se
aseamănă cu al amfibiilor, prezentând şi unele
distincţii. În primul rând, elementele
cartilaginoase sunt într-un număr redus. Coloana
vertebrală (scheletul axial) este mai diferenţiată
şi mai mobilă decât la amfibii, cuprinzând
aceleaşi patru regiuni. La şopârle regiunea
cervicală numără 8 vertebre. Regiunea toracală
constă din 22 de vertebre care poartă coaste.
Coastele primelor 5 vertebre se unesc cu sternul
cartilaginos, formând cutia toracică. De arcurile
celor 2 vertebre ale regiunii sacrale se
articulează centura pelviană. Regiunea caudală
numără câteva zeci de vertebre. Membrele sunt
alcătuite după tipul membrului pentadactil. Cutia
toracică asigură membrelor un sprijin mai solid.
Însă aşezarea membrelor pe părţile laterale ale
corpului nu permite ridicarea lui de la pământ, de
aceea unele reptile se deplasează prin târâre. La
şerpi membrele lipsesc.
Aparatul digestiv se aseamănă cu cel al amfibiilor, de care se deosebeşte
prin dezvoltarea musculaturii stomacului, apariţia primordiului intestinului orb

Aparatul respirator se compune din plămâni alveolari şi căi respiratorii:

fose nazale → faringe → laringe → trahee → bronhii. Aerul pătrunde în plă-
mâni şi este evacuat de aici prin nări datorită schimbării volumului cutiei
toracice cu ajutorul muşchilor intercostali şi abdominali. La unele şopârle şi
cameleoni plămânii se continuă cu un fel de saci aerieni. La șerpi este dezvoltat
doar un singur plămân-dreptul. Respiraţia cutanată lipseşte.
Aparatul circulator este
de tip închis. Inima prezintă
trei camere: două atrii şi un
ventricul . Doar la crocodili, apare
un perete complect despărțitor în
vendtricol, asfel rezultând inimă
cu patru camere. Sângele arterial
este separat de cel venos mai bine
decât la amfibii datorită unui
început de perete despărţitor în
ventricul şi amplasării
principalelor vase arteriale.
Sângele realizează două circuite:
mare şi mic.
 Aparatul excretor se constituie dintr-o
pereche de rinichi compacţi, situaţi în
bazin, de la care pornesc uretere ce se deschid
în cloacă, unită cu vezica urinară. La
crocodili, şerpi şi unele şopârle vezica urinară
rămâne nedezvoltată.

Sistemul nervos al reptilelor se distinge

prin apariţia scoarţei cerebrale formate din
două straturi de celule: un strat superficial
senzitiv şi altul profund motor. Sunt bine
dezvoltaţi lobii optici, care continuă cu
lobii olfactivi, cerebelul care asigură o
varietate mare de mişcări. Bulbul rahidian
formează o curbură caracteristică cordatelor.
De la creier pornesc 12 perechi de nervi
cranieni.
Organele de simţ sunt adaptate la viaţa pe
uscat. Ochii sunt înzestraţi cu cea de-a treia
pleoapă – nictitantă. Datorită faptului că
muşchiul ce fixează cristalinul este format din
ţesut muscular striat, el asigură nu numai
deplasarea cristalinului, ci şi schimbarea formei
lui, ceea ce permite observarea obiectelor
situate la diferite distanţe. Organul auzului se
compune din urechile internă şi medie.
Epiteliul olfactiv comunică cu mediul prin
două orificii: nările. Organ al gustului este
limba bifurcată. La șerpi o pereche de senzori
chimici, câte unul pe fiecare latură a bifurcaţiei
limbii, furnizează direct informaţii către o parte
a creierului numită vomeronasală sau organul
lui Jacobson
Înmulţirea. Reptilele sunt animale unisexuate,
ovipare. Aparatul sexual masculin se compune
din testiculele pare, spermiducte şi organ
copulator – excrescenţe pare (la şopârle şi şerpi)
sau impare (la crocodili şi broaşte ţestoase) ale
cloacei. Femelele dispun de o pereche de ovare,
oviducte, care se deschid prin pâlnii în cavitatea
corpului, iar cu capătul opus în cloacă.
Dezvoltarea este directă. Se întâlnesc şi specii
ovovivipare, vivipare.
 Diversitatea Reptilelor

Ordinul Rincocefalii (Rhynchocephalia). Din acest ordin face parte

cea mai veche reptilă actuală – hateria cu aspect de dinozaur pitic.
Corpul şi capul sunt acoperite cu solzi mărunţi. De-a lungul spatelui se
întinde o creastă din plăci cornoase în formă de triunghi. Astăzi, hateria
mai poate fi întâlnită doar pe insulele din apropierea Noii Zeelande.
 Ordinul Scuamatele (Squamata) cuprinde 6 mii de specii grupate în trei subordine:
Şopârlele, Cameleonii şi Şerpii.

Aproape jumătate din speciile de cameleoni de pe pământ trăiesc în insula Madagascar (Africa).

Cea mai mare specie de șopârlă este Dragonul de Komodo.

Monstrul de Gila Iguana Basiliscul

Dragonul zburător
 Șerpii, cunoscuți și sub numele de ofidieni, sunt reptile cu solzi a căror principală
caracteristică este mobilitatea unică a oaselor faciale, forma lungă a corpului și lipsa
membrelor.
Anaconda este un șarpe constrictor semi-acvatic care trăiește în America de Sud .Este cel mai
mare șarpe din lume și poate atinge 10-12 m lungime.

Taipanul- cea mai

otrăvitoare specie.
Ordinul Crocodilii (Crocodilia) include cele
mai evoluate reptile. Corpul este acoperit de
scuturi cornoase sub care se află plăci osoase.
Nările sub apă sunt închise de valve
membranoase. Ca urmare a dezvoltării
complete a septului ventricular, inima are patru
camere. Populează lacurile, bălţile, râurile
limpezi. Femela depune ouăle pe uscat .
Ordinul Broaştele-ţestoase (Chelonia). Trăsăturile distinctive ale reprezentanţilor acestui
ordin este prezenţa carapacei osoase are adăposteşte corpul în caz de pericol, şi lipsa
dinţilor. În prezent sunt studiate 250 de specii.
 Clasa Păsările
(Aves)

Alcătuirea corpului. Corpul păsărilor este acoperit cu pene. După alcătuire şi funcţie,
deosebim pene de contur, puf şi peri. Pana de contur se compune din rahis, steag şi
rădăcină.
Steagul prezintă o reţea deasă de barbe cornoase, subţiri, subordonate după dimensiuni, ce se
ramifică de la rahis în barbule. Acestea se leagă între ele prin cârlige, formând o placă
elastică. Penele de contur ce acoperă aripile sunt numite remige, cele care formează cârma
cozii – rectrice, iar cele ce îmbracă celelalte părţi ale corpului – pene de acoperire. Sub penele
de contur se situează puful (pene mici şi fine, lipsite de barbule din care cauză steagurile lor nu
formează o placă). Puful este cel mai bine dezvoltat la păsările înotătoare. Perii sunt pene de
puf lipsite de barbe .
Scheletul păsărilor se compune din aceleaşi regiuni specifice tuturor vertebratelor.
Craniul este de dimensiuni relativ mici, de formă rotundă, înzestrat cu un cioc îmbrăcat în
plăci cornoase. Forma ciocului este variată şi depinde de tipul hranei şi modul de dobândire
a acesteia.
Coloana vertebrală cuprinde 5 regiuni: cervicală, toracală, lombară, sacrală şi caudală.
Regiunea cervicală este unica mobilă. Vertebrele regiunii toracale sunt unite imobil. De ele
se articulează coastele, al căror capăt liber se prinde de sternul osificat, formând cutia
toracică. Coastele se unesc mobil între ele prin mijlocirea apofizei unciforme. Astfel,
stabilitatea cutiei toracice sporeşte. La majoritatea păsărilor sternul prezintă o excrescenţă
osoasă – carena – locul de fixare al muşchilor pectorali. Ultima vertebră toracală, cele
lombare şi sacrale şi prima vertebră caudală sunt concrescute într-un singur os – sacrum –
sprijin sigur al membrelor posterioare.
Membrele anterioare, transformate în aripi, sunt alcătuite din regiuni specifice membrelor
pentadactile. Scheletul labei este puternic redus: majoritatea elementelor sunt concrescute,
păstrându-se doar rudimentele a trei degete.
Centura scapulară a păsărilor se distinge prin unele particularităţi legate de zbor: clavicula
dreaptă şi cea stângă sunt unite cu un capăt, formând furca, care sporeşte mobilitatea
centurii scapulare; coracoizii au o legătură rigidă cu sternul; omoplaţii înguşti şi lungi
alunecă liber pe suprafaţa coastelor. Particularităţi se constată şi în scheletul membrelor
posterioare: gamba este alcătuită dintr-un singur os; din sudarea oaselor labei, cu excepţia
degetelor, a rezultat scurmuşul; degetele descind direct de la scurmuş, patru, la unele trei,
fiind orientate înainte şi unul înapoi. Centura pelviană are o structură tipică vertebratelor
Aparatul digestiv al păsărilor atinge un grad înalt de diferenţiere. Din cauza lipsei dinţilor,
hrana este înghiţită nefărâmiţată. Îmbibarea ei cu saliva secretată de glandele salivare
facilitează înghiţirea. La unele păsări saliva conţine fermenţi care scindează glucidele. Din
cavitatea bucală hrana alunecă în esofag. La unele păsări acesta se lărgeşte, formând guşa.
Aici hrana se înmoaie şi în porţii mici trece în stomacul divizat în două compartimente –
glandular şi muscular. În cel glandular hrana este supusă acţiunii salivei. Pereţii stomacului
musculos sunt formaţi din muşchi bine dezvoltaţi, iar suprafaţa internă este tapetată de un
epiteliu cornificat plisat. Prin contractarea pereţilor musculoşi se asigură triturarea hranei de
pereţii cornificaţi şi de pietricelele înghiţite de pasăre. Din stomacul musculos hrana
măruntă trece spre intestinul subţire. Legătura dintre stomac şi intestinul subţire este
realizată de duoden, unde se deschid ductele pancreasului şi al veziculei biliare. La unele
păsări, de exemplu la hulubi, vezicula biliară lipseşte. Intestinul gros este scurt şi se
deschide în cloacă. La hotarul dintre intestine se află intestinul orb – cecum, fără vreun rol
în digestie.
Aparatul respirator al păsărilor e alcătuit din
plămâni şi căile respiratorii (cavităţile nazale,
laringe, trahee şi bronhii). În partea de jos a
traheii, în locul unde se ramifică în bronhii, se
află aparatul vocal, specific păsărilor, graţie
căruia păsările pot emite diferite sunete,
eventual să cânte. Traheea se bifurcă în două
bronhii ce trec în plămâni, unde se ramifică în
bronhiole înconjurate de o reţea deasă de
capilare. O astfel de structură a plămânilor
asigură un metabolism gazos intens. O parte
din ramificările bronhiolelor trec prin plămâni,
formând în afara lor saci aerieni. Aceştia sunt
amplasaţi printre organele interne, între
muşchi, sub piele şi chiar în unele oase
tubulare (oase pneumatice).
Aparatul circulator. Particularitatea principală
a aparatului circulator la păsări constă în
neamestecarea sângelui arterial cu cel venos
graţie structurii deosebite a inimii care prezintă
patru camere: 2 atrii şi 2 ventricule. Partea
stângă conţine sânge arterial, iar cea dreaptă
sânge venos. Datorită pereţilor despărţitori,
sângele venos nu se amestecă cu cel arterial
asigurând un metabolism intens şi menţinerea
constantă a temperaturii corpului. Sângele
realizează două circuite: mare şi mic.

Aparatul excretor este alcătuit din rinichi,

situaţi în bazin, de la care pornesc uretere ce se
deschid în cloacă. Vezica urinară lipseşte.
Sistemul nervos al păsărilor este mai dezvoltat
decât la reptile, atât în ce priveşte volumul,
cât şi structura şi funcţionalitatea. Sunt mai bine
dezvoltate emisferele cerebrale, cerebelul, lobii
vizuali ai mezencefalului. Aceste particularităţi
structurale ale encefalului determină o dezvoltare
mai bună a unor organe de simţ şi un comportament
complex.
Organele de simţ cele mai dezvoltate în cazul păsărilor sunt auzul şi
văzul. Ochii sunt înzestraţi cu trei pleoape şi asigură o imagine în culori.
Acuitatea vizuală înaltă este asigurată de o acomodare dublă: schimbarea
formei cristalinului şi a distanţei dintre cristalin şi retină. Câmpul vizual
este, de regulă, circular, datorită mobilităţii legăturii între cap şi gât. Auzul
fin al păsărilor este asigurat de structura evoluată a organului auditiv.
Acesta se compune din urechea medie, urechea internă şi timpan, situat
puţin mai adânc decât la reptile. Datorită unui auz bun şi dezvoltării
aparatului vocal, păsările pot comunica prin semnale sonore. Pe lângă
sunete muzicale, păsările produc şi alte semne sonore care exprimă
nelinişte, frică, alarmă ş.a. Organul care genereazăgama largă de sunete la
păsări se numește sirinx. Sensibilitatea olfactivă şi gustativă sunt slab
dezvoltate.
Înmulţirea. Păsările sunt animale unisexuate, la
majoritatea speciilor dimorfismul sexual fiind
bine exprimat, cu fecundaţia internă. Femela are
un singur ovar unit cu cloaca printr-un oviduct.
Masculul are 2 testicule, care comunică cu cloaca
prin intermediul spermiductelor. La unele specii
masculii au şi organ copulator.
După gradul de maturitate fiziologică al puilor în
momentul eclozionării, păsările se împart în două
grupe: nidifuge şi nidicole. La cele nidifuge puii
sunt acoperiţi cu puf, se pot deplasa de sine
stătător şi pot ciuguli (găinile, raţele, dropiile
ş.a). Puii păsărilor nidicole sunt golaşi, adesea
orbi şi neputiincioşi (rândunelele, vrăbiile,
hulubii ş.a).
 Diversitatea Păsărilor

Supraordinul Acrinatele (Acarinatae)

 Supraordinul Carinatele (Carinatae)

Ordinul Anseriformele

Ordinul Falconiformele

Ordinul Galiformele

Odinul Gruiformele

Ordinul Paseriformele

Ordinul Strigiformele
 Clasa Mamiferele
(Mammalia)

Alcătuirea corpului. Corpul este

acoperit cu piele relativ groasă, bogată
în glande sudoripare, sebacee şi
odorifere. Cele sudoripare joacă un rol
important în termoreglare, iar cele
odorifere sunt folosite în căutarea
partenerului sexual, marcarea
teritoriului ş.a. Indivizii de sex feminin
au şi glande mamare, o modificare a
glandelor sudoripare care asigură
alăptarea puilor. Pielea este acoperită
cu blană care diferă de la specie la
specie după lungimea firelor de păr,
grosimea lor, densitate, culoare etc.
Scheletul. În alcătuirea corpului se disting trei regiuni: cap,trunchi şi membre.
Scheletul capului – craniul – este alcătuit dintr-un număr redus de oase ca urmare a
concreşterii unora dintre ele. Datorită faptului că sutura dintre acestea se osifică
târziu, encefalul nou-născutului are posibilitate să crească în volum. Coloana
vertebrală cuprinde cinci regiuni caracteristice vertebratelor, deosebiri prezentând
numărul vertebrelor şi mobilitatea lor. Mobilitatea coloanei vertebrale depinde de
modul de viaţă al mamiferelor. Scheletul membrelor are un plan structural specific
membrului pentadactil, deosebiri prezentând doar elementele labei. Particularităţile
structurale ale labei sunt determinate de viteza de deplasare. Drept rezultat,
animalele se sprijină numai pe degete şi se numesc digitigrade. Gazela, calul,
mistreţul, oaia, capra aleargă şi mai repede, reducând suprafaţa de sprijin la vârful
degetelor protejate de copite. Aceste animale sunt numite unguligrade sau copitate şi
pot fi paricopitate – se sprijină pe degetele 3 şi 4, celelalte fiind reduse (mistreţul,
cerbul, renul etc.) sau
imparicopitate – este dezvoltat doar degetul 3 (calul, rinocerul ş.a.)
Aparatul digestiv se distinge prin diferenţierea regiunilor sale şi a danturii, dezvoltarea
glandelor salivare. Cavitatea bucală atinge cel mai înalt grad de organizare prin prezenţa
brajilor, buzelor şi a dinţilor înfipţi în alveolele dentare din maxilare. Dinţii sunt diferenţiaţi
în incisivi (tăietori), canini (colţi), premolari şi molari (măsele adevărate). Numărul dinţilor,
forma şi funcţia lor depind de tipul hranei. În cavitatea bucală se află limba musculară,
adaptată pentru apucarea hranei, suptul apei, perceperea gustului şi amestecarea hranei în
timpul rumegării. La nivelul faringelui se încrucişează calea digestivă cu cea respiratorie.
Pătrunderea hranei în căile respiratorii este prevenită de epiglotă, un cartilaj care în timpul
deglutiţiei închide intrarea în laringe. La balene şi delfini cele două căi sunt separate.
Stomacul este înzestrat cu numeroase glande ce secretă suc gastric bogat în acid clorhidric,
mucus şi unii fermenţi. Volumul şi structura lui internă depind de specificul hranei folosite.
Intestinul gros al mamiferelor este diferenţiat în trei regiuni: cecum cu intestinul orb, colon
(intestinul drept) şi rect. Intestinul orb îndeplineşte funcţia de „cazan fermentativ” unde se
prelucrează suplimentar hrana vegetală. Rectul se deschide în exterior prin anus. Lungimea
intestinului gros depinde de tipul hranei, fiind mai lung la erbivore.
Aparatul respirator este bine dezvoltat şi se
compune din căi respiratorii (cavitatea nazală,
faringe, laringe, trahee, bronhii) şi plămâni.
Aceştia au un aspect spongios datorită
ramificării celor două bronhii într-un sistem de
tuburicu un diametru din ce în ce mai mic. Cele
mai mici dintre ele – bronhiolele – se deschid
în nişte dilatări tapetate cu epiteliu – alveole,
înconjurate de o reţea de capilare. O astfel de
structură a plămânilor măreşte suprafaţa lor
respiratorie, care este de 50-100 de ori mai
mare decât suprafaţa corpului. Inspiraţia şi
expiraţia sunt asigurate de schimbarea
volumului cutiei toracice datorită contractării şi
relaxării musculaturii intercostale şi
diafragmului (perete muscular ce desparte
cavitatea toracică de cea abdomonală).
Aparatul circulator constă din inimă cu patru camere: 2 atrii şi 2 ventricule, astfel
sângele arterial este complet separat de cel venos. Sângele reprezintă 7-8% din greutatea
corpului, fiind alcătuit din plasmă şi elemente figurate (globule roşii – eritrocite, albe –
leucocite, şi trombocite). Acestea din urmă îmbătrânesc şi mor, altele noi producându-se
în special în măduva roşie a oaselor. Circulaţia la mamifere este dublă (sângele circulă de
2 ori prin inimă) şi completă (sângele venos nu se amestecă cu cel arterial).

Pești Amfibii Reptile Păsări Mamifere

Aparatul excretor. Rinichii au forma bobului
de mazăre şi o structură internă mai complexă
decât la celelalte vertebrate. Ureterele se
deschid în vezica urinară, de unde urina este
evacuată prin uretră. La femele, aceasta
se deschide în exterior de sine stătător, iar la
masculi se uneşte cu ductele gonadelor.
Dimensiunile relative ale rinichilor sunt invers
proporţionale cu mărimea corpului. Această
legitate se explică prin faptul că la mamiferele
de dimensiunimici metabolismul decurge mai
intens decât la cele de dimensiuni relativ mari.

Sistemul nervos al mamiferelor atinge cel mai

înalt grad de dezvoltare. Cel mai dezvoltat
compartiment este creierul anterior, îndeosebi
scoarţa emisferelor mari. Suprafaţa acestora se
măreşte semnificativ datorită circumvoluţiunilor.
Aici sunt localizate centrele activităţii nervoase
superioare, care coordonează activitatea altor
organe. La majoritatea mamiferelor cerebelul este
mare şi diferenţiat în câteva regiuni, în funcţie de
diversitatea tipurilor de mişcări
Organele de simţ. Nivelul de dezvoltare al acestora
depinde de modul de viaţă şi de obţinere a hranei.
La mamiferele ce populează spaţiile deschise ochii
au o importanţă deosebită. La animalele nocturne
(populanţii pădurilor şi desişurilor) sunt importante
auzul şi mirosul. Sensibilitatea olfactivă a
mamiferelor este foarte dezvoltată. Cu ajutorul
mirosului acestea recunosc duşmanii, caută hrana şi
partenerul sexual. Unele specii recepţionează
mirosurile la o distanţă de câteva sute de metri.
Mamiferele acvatice sunt lipsite de miros. Organul
auzului este bine dezvoltat la majoritatea
mamiferelor. Se compune din trei compartimente:
urechea externă, urechea medie şi urechea internă.
Organul văzului este mai slab dezvoltat decât la
celelalte clase de vertebrate. Vederea în culori la
unele specii este slab dezvoltată.
Înmulţirea. Mamiferele sunt animale unisexuate cu un dimorfism sexual relativ
dezvoltat. La mascul, testiculele sunt deplasate spre extremitatea posterioară a corpului,
fiind dislocate într-o pungă tegumentară, numită scrot. Ducturile acestora se deschid la
baza organului copulator (penisului),prin a cărui canal se elimină urina şi sperma.
Funcţionalitatea testiculelor este asigurată de glandele anexe (epididim, prostată).
Aparatul sexual al femelelor este adaptat la naşterea de pui vii. El se compune din ovare
pare, oviducte, uter, vagin şi glande anexe. Ovulele, pe măsura dezvoltării, părăsesc
ovarul, nimerind mai întâi în regiunea superioară a oviductului, unde şi are loc
fecundaţia.Puii mamiferelor sunt hrăniţi cu lapte secretat de glandele mamare.
 Diversitatea Mamiferelor

Subclasa Prototerienele (Prototheria) cuprinde câteva specii de mamifere

primitive întâlnite în Australia şi pe insulele din vecinătate. Se înmulţesc prin
depunerea ouălor. Puii ieşiţi din ou sunt hrăniţi cu lapte. Glandele mamare nu au
mameloane.
Reprezentanţi: ehidna, ornitorincul, proehidna
Subclasa Metatheria. Ordinul Marsupialele (Marsupialia). Trăsătura
distinctivă a speciilor din acest ordin este subdezvoltarea placentei. Din această cauză
puii se nasc slabi, dezvoltarea lor având loc în marsupiul pielos de peabdomen.
Reprezentanţi: cangurul, diavolul tasmanian, ursul coala, wombatul.
Subclasa Euterienele (Euteria)
Ordinul Insectivorele (Insectivora) cuprinde cele mai vechi specii de mamifere placentare.
Emisferele encefalului sunt mici şi lipsite de circumvoluţiuni.
Reprezentanţi: cârtiţa, ariciul, chiţcanul ş.a

Ordinul Chiropterele (Chiroptera) include mamiferele adaptate la zbor. Membrana pieloasă

situată între degetele foarte lungi ale membrelor anterioare, părţile laterale ale corpului,
membrele posterioare şi coada servesc drept aripi.
Reprezentanţi: liliacul-urecheat, liliacul-vespertil, vulpea-zburătoare.
 Ordinul Rozătoarele (Rodentia). O trăsătură distinctivă a rozătoarelor este dantura din
care lipsesc colţii. Încisivii sunt bine dezvoltaţi, ascuţiţi şi cresc toată viaţa.
Reprezentanţi: veveriţa, ondatra, castorul, şobolanul, şoarecele, nutria, ţistarul, marmota,
burunducul, popândăul .

Ordinul Răpitoarele sau Carnivorele (Carnivora). Incisivii sunt mici,caninii bine

dezvoltaţi, iar molarii au vârful tăietor ascuţit. Claviculele sunt rudimentare sau lipsesc.
Reprezentanţi: câinele, pisica, vulpea, lupul, şacalul, ursul, tigrul, leul, jderul, hermelina,
vidra, ghepardul, bursucul, hiena
Ordinul Paricopitatele (Artiodactyla). Sunt mamifere terestre copitate, erbivore, adaptate la
alergarea rapidă: al doilea şi al cincilea deget sunt bine dezvoltate. Din cauza lipsei
claviculei, în timpul mersului membrele se deplasează într-un singur plan. Se divizează în
două subordine: nerumegătoare şi rumegătoare. La paricopitatele nerumegătoare, porcii şi
hipopotamii, stomacul are o structură specifică celorlalte mamifere. Pentru paricopitatele
rumegătoare (cerbul, elanul, căprioara, girafa, antilopa, zimbrul, taurul ş.a.) este
specific stomacul cu 4 camere.
Ordinul Imparicopitatele (Perissodactyla). Sunt mamifere copitate la care
cel de-al treilea deget este cel mai dezvoltat, celelalte fiind subdezvoltate sau
absente. Clavicula lipseşte.
Reprezentanţi: calul, măgarul, rinocerul, zebra ş.a.
Ordinul Primatele (Primates) cuprinde două subordine: Primatele inferioare
(Prosimiae) şi Primatele superioare (Simiae). Primatele inferioare lemurienii, tupaidele –
sunt mamifere relativ mici cu o coadă lungă. La unele specii primul deget nu se opune
celorlalte. Degetele sunt prevăzute, de regulă, cu gheare. Suprafaţa encefalului este netedă
sau striată. Majoritatea speciilor sunt animale nocturne, arboricole. Primate superioare
sunt cimpanzeul, gorila, orangutanul ş.a