Scoala de La Milano - Pentru Portofoliu
Scoala de La Milano - Pentru Portofoliu
Scoala de La Milano - Pentru Portofoliu
ȘCOALA DE LA MILANO
Premisă: simptomul servește o anumită funcție în familie (=susținerea unor mituri ale
sistemului familial) – terapeutul formulează ipoteze cu privire la rolul simptomului pentru a-și
orienta intervenția. Focus pe schimbare => distanțare în timp a ședințelor pt a permite ca
aceasta să se întâmple.
3. Neutralitatea
Tehnici terapeutice
1. Formularea ipotezelor
Terapeutul adresează unui membru întrebări despre relația dintre alți doi membri => de
fapt primește informații despre relația pe care o are cel întrebat cu ceilalți doi. Exemple
Andreea!
5. Ritualurile și ceremoniile
Recomandarea precisă a unui nou ritual menit să-l înlocuiască pe altul vechi.
9. Contraparadoxul
Contraparadox terapeutic: ”deși noi terapeuții suntem agenți ai schimbării, noi credem
că nu ar trebui să vă schimbați pt că asta vă va ajuta la...” – familia alege schimbarea.
10. Instigarea
Un membru al familiei îl stârnește pe altul împotriva unui al treilea membru într-o
anumită interacțiune.
3. Post-ședința – terapeutul analizează și trage concluzii (în fazele incipiente ale școlii
erau mai mulți terapeuți)
Viziunea Modelului Milano este de a vedea indivizii și familiile în contextul mai larg
al sistemelor lor și de a înțelege modul în care interacțiunile și relațiile lor cu ceilalți le
modelează comportamentele și experiențele. Abordarea se bazează pe gândirea sistemică și ia
în considerare perspectivele mai multor părți interesate, inclusiv membrii familiei, și
influențele societale și culturale mai mari.
Una dintre tehnicile cheie utilizate în Modelul Sistemic de la Milano este „interogarea
circulară”, care implică adresarea de întrebări care îi ajută pe membrii familiei să înțeleagă
mai bine relațiile dintre ei. Terapeuții folosesc, de asemenea, intervenții paradoxale, cum ar
fi încurajarea continuării comportamentelor problematice, pentru a ajuta familiile să-și
schimbe tiparele de interacțiune.
Procesul terapeutic al Modelului Sistemic de la Milano implică implicarea întregului
sistem familial și crearea unui mediu sigur și fără judecăți pentru ca indivizii să se exprime.
Terapeutul folosește întrebări circulare pentru a explora tiparele și dinamica comunicării în
cadrul sistemului și pentru a identifica orice cicluri negative. Această abordare permite
terapeutului să dezvolte o ipoteză care explică problema, care este apoi testată pe tot
parcursul procesului de terapie pentru a crea o schimbare semnificativă.
Istorie:
Terapia de familie și de cuplu au rădăcini adânci în domeniul psihoterapiei. Și-a avut originile
în anii 1950 și 1960, când terapeuții de pionierat au început să vadă că simptomele la indivizi
puteau fi înțelese ca parte a unui sistem mai larg de dinamică familială sau de cuplu. O figură
semnificativă în dezvoltarea terapiei de familie a fost Virginia Satir, care credea că sistemele
familiale sunt rădăcina problemelor individuale. Modelul sistemic de terapie Milano a fost
dezvoltat de un grup de terapeuți din Milano, Italia, în anii 1970, inclusiv Mara Selvini
Palazzoli, Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin și Giuliana Prata.
Strategie:
Instrumente:
- Joc de rol, în care clienții terapiei sunt rugați să joace diferite roluri pentru a înțelege mai
bine perspectivele celorlalți în relația lor.
Principii:
- Neînvinovățirea: Învinovățirea oricărui individ din sistem poate agrava problema, așa că nu
învinovățirea și înțelegerea tuturor perspectivelor este esențială.
- Colaborare: Terapeutul trebuie să colaboreze cu familia sau cuplul pentru a crea obiective și
strategii personalizate pentru abordarea problemelor.
2. Reframing: Această tehnică implică schimbarea modului în care este încadrată o problemă
pentru a crea o nouă perspectivă. De exemplu, terapeutul ar putea reformula comportamentul
neadecvat al unui copil ca o încercare de a atrage atenția sau de a comunica o nevoie, mai
degrabă decât doar un act de sfidare.
4. Sculptarea: Această tehnică implică aranjarea membrilor familiei în poziții specifice pentru
a ajuta la vizualizarea și înțelegerea relațiilor și dinamicii lor. De exemplu, terapeutul ar putea
avea membrii familiei să se poziționeze fizic într-un mod care ilustrează ierarhia puterii în
cadrul familiei.
5. Teme pentru acasă: Terapeutul poate atribui sarcini pe care familiile le pot îndeplini între
sesiuni, cum ar fi practicarea ascultării active sau încercarea de noi tehnici de comunicare.
Aceste tehnici sunt folosite într-o abordare colaborativă și fără judecăți pentru a ajuta la
crearea unei schimbări semnificative în cadrul sistemului familial.
Iată câteva exemple de intrebari circulare utilizate în tehnica Modelului Sistemic Milano în
cazuri clinice:
1. Într-o familie care se luptă cu abuzul de substanțe al unui adolescent, terapeutul poate pune
întrebări circulare pentru a explora modul în care dinamica familiei contribuie la problemă.
De exemplu: „Când fiul tău iese cu prietenii și bea, cum îi afectează comportamentul pe restul
familiei? Cum îi afectează răspunsul familiei comportamentul?”
2. Într-un cuplu care se luptă cu probleme de comunicare, terapeutul poate folosi întrebări
circulare pentru a explora modul în care convingerile și comportamentele lor individuale
influențează relația. De exemplu: „Când partenerul tău te întrerupe în timp ce vorbești, cum te
simți? Când te simți neauzit, cum reacționezi de obicei?”
3. Într-o familie care se confruntă cu problemele comportamentale ale unui copil, terapeutul
poate folosi întrebări circulare pentru a descoperi modelele și dinamica de bază. De exemplu:
„Când copilul tău se comportă, cum reacționează de obicei restul familiei? Cum ar putea
copilul tău să încerce să comunice o nevoie sau o emoție prin comportamentul său?”
1. Într-o familie în care un copil se comportă și provoacă probleme, terapeutul ar putea sugera
ca părinții să acorde copilului mai multă atenție și întărire pozitivă. Acest lucru pare
contraintuitiv, dar intervenția paradoxală este concepută pentru a perturba tiparele
disfuncționale de interacțiuni în cadrul sistemului familial.
2. Într-un cuplu în care un partener este rezistent la schimbare, terapeutul i-ar putea sugera
celuilalt partener să nu mai insiste pentru schimbare și să se concentreze în schimb pe
acceptarea status quo-ului. Această intervenție paradoxală poate ajuta la difuzarea luptei
pentru putere dintre cuplu și la crearea unei dinamici mai colaborative.
3. Într-o familie în care un părinte este excesiv de protector și de control asupra copilului,
terapeutul i-ar putea sugera părintelui să facă un pas înapoi și să-i permită copilului mai multă
independență. Această intervenție paradoxală poate ajuta la schimbarea echilibrului de putere
în familie și poate crea spațiu pentru ca copilul să își dezvolte propria identitate.
1. Într-un cuplu în care un partener îl critică constant pe celălalt, terapeutul ar putea reformula
critica ca o formă de comunicare pentru ca partenerul să-și exprime nevoile și dorințele.
Făcând acest lucru, terapeutul poate ajuta cuplul să se înțeleagă mai bine și să lucreze către
modalități mai constructive de comunicare.
2. Într-o familie în care copilul se comportă, terapeutul ar putea reformula comportamentul ca
un semn de suferință sau o chemare de ajutor, mai degrabă decât o simplă neascultare. Făcând
acest lucru, terapeutul poate ajuta familia să abordeze copilul cu empatie și înțelegere, mai
degrabă decât cu pedeapsa sau blama.
3. Într-o familie în care un părinte este prea implicat și controlant, terapeutul ar putea
reformula comportamentul ca o expresie a iubirii și îngrijorării, mai degrabă decât o încercare
de a controla. Făcând acest lucru, terapeutul poate ajuta familia să vadă intențiile pozitive din
spatele comportamentului părintelui și să lucreze pentru a găsi modalități de a stabili limite și
comunicare mai sănătoase.
Prin reîncadrare, modelul de psihoterapie al sistemului Milan își propune să ajute indivizii și
familiile să își schimbe perspectiva și să găsească modalități mai constructive și pozitive de a
interacționa unul cu celălalt.
Una dintre diferențele cheie dintre Modelul Sistemic de la Milano și alte modele terapeutice
este accentul pus pe ideea de cauzalitate circulară. Aceasta înseamnă că, în loc să caute o
singură cauză a unei probleme, terapeutul se concentrează asupra modului în care problema
este menținută de interacțiunile și buclele de feedback din cadrul sistemului familial.
4. Care sunt câteva dintre avantajele utilizării Modelului Sistemic Milano în psihoterapie și
care sunt unele dintre limitările sau provocările asociate cu această abordare?
Cu toate acestea, utilizarea modelului sistemic Milano poate prezenta unele provocări.
Abordarea poate fi complexă și poate necesita un nivel ridicat de abilități și expertiză din
partea terapeutului. De asemenea, poate solicita ca familiile să fie deschise să-și examineze
modelele de comunicare și să facă schimbări, ceea ce poate fi dificil pentru unele persoane
sau membri ai familiei.
În plus, modelul sistemic de la Milano poate să nu fie eficient în tratarea anumitor probleme
sau populații, cum ar fi persoanele cu boli mintale severe sau cei care sunt rezistenți la terapie.
În general, eficacitatea abordării depinde în mare măsură de competența terapeutului în
înțelegerea și aplicarea modelului și de dorința familiei de a participa activ la procesul
terapeutic.
5. Cât de eficient este Modelul Sistemic de la Milano în tratarea diferitelor tipuri de probleme
de sănătate mintală sau probleme relaționale și ce cercetări au fost efectuate pentru a sprijini
utilizarea acestuia?
6. Cum ține seama Modelul Sistemic de la Milano pentru diferențele culturale și individuale
în terapie și ce implicații are acest lucru pentru aplicarea sa în diverse contexte?
7. Ce pregătire și certificare sunt necesare pentru terapeuții care utilizează Modelul Sistemic
Milano și cum pot pacienții să găsească practicieni calificați în zona lor?
8. Cum se pot pregăti pacienții și familiile pentru terapia modelului sistemic de la Milano și la
ce ar trebui să se aștepte în timpul procesului de tratament?
9. Există considerente etice sau preocupări asociate cu utilizarea Modelului Sistemic Milano
în psihoterapie și cum sunt acestea abordate în practica clinică?
10. Care sunt câteva dintre direcțiile viitoare ale cercetării și dezvoltării în domeniul terapiei
sistemice și cum ar putea afecta acest lucru utilizarea modelului sistemic de la Milano în
practică?
Școala de la Milano
Tehnici de intervenție:
- conotația pozitivă: se atribuie o conotație pozitivă unui comportament negativ pentru a ajuta
familia să realizez nevoia de homeostazie comportamentală (exemplul cu băiețelul care se
prefăcea bătrân) – membrul familiei devine văzut bine și simptomul binevenit.
Comportamentul simptomatic este pus într-o lumină bună pentru a întări motivația membrilor
de a se angaja în schimbare.
- întrebările circulare: cresc gradul de înțelegere a înțelesurilor pe care membrii familiilor le
au despre ceilalți
Ștefan este un tânăr de 23 de ani, care se prezintă pentru prima dată la psihoterapie
alături de familia sa: tatăl – Adrian (52 de ani), mama – Monica (47 de ani) și sora geamănă –
Amalia (23 de ani).
Potrivit mărturiilor sale, Ștefan s-a simțit în ultimul timp ,,mult mai deprimat” decât de
obicei. Acesta a afirmat că starea este întreținută de gândurile negative pe care le are cu
privire la viitorul său. El simte că a eșuat pe plan școlar și profesional, deoarece nu a reușit să
obțină nota de trecere pentru examenul de Bacalaureat și, de asemenea, nu a putut să se
înscrie la Școala Postliceală Sanitară din cauza problemelor de sănătate mentală. Atunci când
aceste gânduri apar simte cum se frustrează ușor, după care starea sa escaladează treptat spre o
furie de nestăpânit, momente în care uneori distruge lucruri de prin casă, ca la final
nervozitatea să fie înlocuită de o tristețe greu de depășit.
El a mențional faptul că la vârsta de 12 ani a trecut printr-o operație chirurgicală de
extracție a polipilor nazali, iar după acest eveniment situația s-a agravat fără un motiv clar.
Simțea un disconfort puternic nazal, urmat de dureri de cap și la nifel facial pronunțate, stare
de amețeală urmată deseori de leșin. Această stare și-a alarmat familia, motiv pentru care a
ajung la urgențe, iar în urma consultațiilor de specialitate a primit diagnosticul de carcinom
rinofaringian malign, stadiul IV. Timp de 6 ani s-a confruntat cu boala și tratamentul (mai ales
chimeoterapie și radioterapie), perioadă în care a trecut prin două tentative de suicid (una la
14 și alta la 16 ani). La 18 ani doctorii l-au informat că tumora a fost stopată, dar fiindcă
aceasta a fost malignă, există unele șanse ca în viitor să recidiveze.
Actuala stare consideră că a fost declanșată în urmă cu aproximativ 4 luni, mai exact
în urma unui conflict cu tatăl său. După o perioadă de 1 an petrecută acasă, fără vreo altă
inițiativă de angajare sau continuare a studiilor, a avut loc discuția dintre el și tatăl său care,
într-o zi, venise acasă târziu, aflat în stare de ebrietate. În acea zi adultul i-a reproșat faptul
că ,,nu este bun de nimic”, deoarece nu a fost capabil să ia respectivul examen național și
pentru că ,,stă pe banii” părinților. În acel moment situația a excaladat într-un conflict amplu,
Ștefan leșinând din bun senin. Tatăl i-a contestat starea de rău și i-a spus că ,,joacă teatru”,
mama necontestând cuvintele soțului și dojenindu-l pe tânăr pentru ,,slăbiciunea sa de spirit”.
Din momentul respectiv, episoadele de leșin s-au înmulțit și intensificat, se simte mai
deprimat, iritat și, de asemenea, acesta are credințe precum că viața este lipsită de sens și
că ,,nu merită trăită sub nici o formă”.
Amalia, sora lui Ștefan, susține opinia tatălui. Relația dintre ea și fratele ei este
adeseori conflictuală. Nu vrea să accepte faptul că Ștefan are o problemă reală, ci afirmă că
acesta joacă un teatru continuu pentru a o câștiga pe mama lor de partea lui. La momentul în
care familia a primit diagnosticul băiatului, sora a trecut și ea printr-un șoc, temându-se că
fratele său nu va trăi. Pe toată perioada tratamentului atenția părinților a fost îndreptată în
mare parte asupra băiatului, mai ales a mamei, fapt care a făcut-o pe Amalia să se simtă lăsată
pe dinafară și neiubită. Încă de atunci își urăște fratele, se ceartă cu el ori de câte ori are
ocazia, îl jignește constant, cu atât mai mult atunci când el anunță că se simte rău.
Tatăl susține poziția fiicei. Tot din perioada tratamentului, soțul a simțit răceală și
distanțare din partea mamei, care se concentra doar asupra copilului bolnav, față de dânsul,
dar și față de fiică, motiv pentru care el și-a intensificat consumul de alcool și deseori îl acuză
pe fiu a fi de vină pentru relația defectuoasă dintre el și soție. Sora îl acuză pe frate drept
cauză pentru singurătatea ei și pentru faptul că ea a suferit și suferă în continuare de depresie
(diagnosticată de psihiatru).
Soția este de partea fiului, manifestându-și grija și iubirea mai mult acestuia și
acuzând-o pe fiică că este rea, egoistă și neințelegătoare, iar pe tată un alcoolic fără nicio
șansă de scăpare. Ea încearcă să îi facă pe ceilalți conștienți de faptul că Ștefan este ,,mai
fragil”, că a trecut printr-o situație dificilă și că trebuie să fie mai înțelegători ceilalți cu el.