Teoria si practica in sportul de performanta - fotbal

Etapele formarii deprinderilor motrice si clasificarea lor

Deprinderile motrice sunt forme concrete de activitate motrica care au la baza stereotipuri
dinamice, realizate prin legaturi temporale in scoarta cerebrala motorie. Aceste legaturi tempor
ale sunt cu atat mai trainice cu cat numarul repetarilor este mai mare, iar varsta subiectilor este
mai mica. Exercitiul fizic, repetat in mod sistematic si continuu, este principalul excitant care
contribuie la formarea legaturilor temporale, a stereotipurilor dinamice, a reflexelor conditionate.
Pentru formarea deprinderilor motrice, excitantul trebuie sa se transmita scoartei cerebrale
in aceeasi ordine si cu intensitate corespunzatoare. Unele componente ale deprinderilor motrice
sau chiar acestea in intregime pot ajunge la faza de automatizare, incat controlul scoartei
cerebrale asupra efectuarii deprinderii motrice se pastreaza, dar atentia nu mai este indreptata
spre succesiunea lantului de miscari specifice deprinderii respective. Ea este
indreptata in primul rand, asupra modificarilor intervenite in contextul ambiental si asupra
rezolvarii creatoare a sarcinilor motrice.
Deprinderile motrice se perfectioneaza treptat, in perioada relativ indelungata de timp si
neuniform, adica intensitatea „transformarilor” este diferita in functie de stadiile formarii fiecarei
deprinderi cu cat stadiul este mai avansat cu atat transformarile sunt mai putine. Ele se
„destrama” treptat daca nu sunt consolidate prin repetari multiple (in timp, nu in aceeasi lectie).
Este de retinut faptul ca o deprindere motrica nu dispare total, ea lasa „urme” in legaturile
temporale si deci poate fi restabilita relativ repede. Stadiile formarii deprinderilor motrice sunt
prezentate, ca numar si denumiri, in mod relativ diferentiat in functie de punctul de vedere din
care sunt abordate. Este bine de precizat faptul ca nu trebuie sa confundam etapele insusirii
deprinderilor motrice, care sunt stadii ale procesului didactic, cu fazele fiziologice sau
psihologice ale acestei insusiri. Este normal ca in procesul pedagogic de instruire sa se tina
seama atat de fazele fiziologice cat si de cele psihologice.
Se pot distinge urmatoarele etape in formarea deprinderilor motrice:
a) Etapa initierii in bazele tehnice de executie a deprinderilor motrice, cu urmatoarele
obiective principale: formarea unei reprezentari clare asupra deprinderii respective (prin
explicatie si demonstratie, in special); formarea ritmului general de executie cursiva a
deprinderii; descompunerea – daca este cazul – deprinderii in elemente componente si exersarea
analitica a acestora, preintampinarea sau inlaturarea greselilor tipice de executie.
b) Etapa fixarii, a consolidarii deprinderilor motrice, cu urmatoarele obiective principale:
formarea tehnicii de executie a deprinderii in concordanta cu caracteristicile
spatiale, temporale si dinamice optime; intarirea legaturilor temporale prin exersare in conditii
relativ constante, standardizate, a deprinderii motrice, fiind create premisele si pentru executarea
acesteia in conditii variate.
c) Etapa perfectionarii deprinderilor motrice, cu urmatoarele obiective: largirea
variantelor de executie a fiecarei deprinderi prin desavarsirea executiei mai multor procedee
tehnice; exersarea – cu precadere – a deprinderii in conditii cat mai variate si apropiate
decele intalnite in practica; includerea deprinderii intr-o inlantuire de alte deprinderi si
executarea acestor „combinatii” cu usurinta.

Clasificarea deprinderilor motrice

Dintre numeroasele criterii care s-au folosit pentru clasificarea deprinderilor
(igienice, profesionale, de baza, utilitare, aplicative, sportive), cea mai mare raspandire o are
urmatoarea clasificare:
Deprinderile motrice de baza, care includ mersul, alergarea, saritura, aruncarea,
prinderea. Au fost denumite deprinderi motrice de baza deoarece ele se regasesc in
comportamentul motric cotidian al individului, acoperind o gama larga de activitati (locomotie,
profesie, activitati gospodaresti, agrement).
Deprinderile motrice utilitare, care cuprind: echilibrul, tararea, catararea, escaladarea,
transportul de greutati, tractiunea, impingerea.
Deprinderile motrice sportive, cuprinzand structuri de miscare cu continuturi si
forme precizate prin regulamente, constituindu-se
in procedee tehnice (ex.: alergarea de viteza custart de jos, saritura in lungime cu elan, aruncarea
la cos cu doua maini de pe loc etc.).
Educatia fizica inclusa in formele institutionalizate de invatamant, corespunzator obiectiv
elor instructiv-educative proprii fiecarui ciclu, a preluat din multitudinea deprinderilor motrice pe
acelea care concura la realizarea cerintelor vietii impuse omului contemporan.
Astfel, in invatamantul scolar se predau si se invata:
 deprinderile motrice de baza: mersul, alergarea, saritura, aruncarea si prinderea;
 deprinderile motrice utilitare: catararea, echilibrul, tararea, tractiunea, impingerea,
transportul, escaladarea;
 unele deprinderi motrice specifice ramurilor de sport: atletism, gimnastica, fotbal, inot,
schi, patinaj, tenis.
Metoda antrenamentului cu intervale
Antrenamentul pe intervale (cunoscut și sub denumirea de Aerobic Interval
Training(AIT), este un fel de exercițiu discontinuu care se caracterizează, de obicei, printr-o serie
de exerciții cu intervale alternante de intensitate scăzută și înaltă. Perioadele de intensitate mare
sunt de obicei la sau aproape de exerciții anaerobe, în timp ce timpul de recuperare poate implica
atât odihnă completă, fie activități de intensitate mai mică.
Antrenamentul pe intervale poate fi descris ca o perioadă scurtă de muncă urmată de
odihnă. Scopul principal este de a îmbunătăți viteza cardiovasculară și fitness.
Antrenamentul pe intervale se poate referi la orice formă de exercițiu cardiovascular (cum ar fi ci
clismul, alergatul, canotajul etc.) și este important în rutina de antrenament a multor sporturi.
Este o tehnică folosită în special de alergători, dar sportivii din medii diferite folosesc și acest tip
de antrenament.
Antrenamentul pe intervale este una dintre metodele de antrenament preferate de către antrenori
în ceea ce privește eficiența sa în îmbunătățirea sistemului cardiovascular și, deasemenea, pentru
capacitatea sa de antrenament cuprinzătoare. Cu toate acestea, se aplică și altor exerciții
gimnastice, deoarece ajută la îmbunătățirea capacității aerobice, permițându-vă să vă exercitați
mai mult la intensități variate.
Antrenamentul pe intervale poate fi un mijloc eficient de a ridica pragul anaerob la un
sportiv, prag care, conform celor stabilite, este un factor semnificativ pentru performanța
curselor la distanță. Această metodă de antrenament poate fi mai eficientă în inducerea pierderii
de grăsime decât simpla antrenament la un nivel de intensitate moderată de aceeași durată. Acest
lucru se datorează creșterii metabolismului datorită intervalelor de intensitate ridicată.

Metoda antrenamentului cu intervale adaptată la specificul jocului de fotbal

Antrenamentul cu intervale în pregătirea jucătorilor de fotbal este determinat de trei factori:
 mărimea fiecărei faze de lucru;
 intensitatea fazei de lucru;
 perioada de recuperare.
Pentru aplicarea metodei antrenorului cu intervale în antrenamentul jucătorilor sunt necesari
patru factori:
 distanţă de parcurs (efortul din antrenament);
 timpul de execuţie ce determina intensitatea efortului;
 intervalul, adică perioada de recuperare între un efort şi altul;
 repetările, mai exact numărul de repetări al efortului.
Adaptarea metodei intervalelor la particularităţile jocului de fotbal reprezintă o necesitate
metodică, rezultată din cerinţa dezvoltării rezistenţei în concordanţă cu specificul jocului.
Aceasta este posibilă datorită particularităţilor jocului de fotbal, că activitate bazată pe
intervale de efort şi odihnă, care apar succesiv în acţiunile fiecărui jucător în atac sau în
apărare.
Adaptarea metodei la specificul jocului se realizează respectându-se următoarele cerinţe:
 conţinutul activităţii să cuprindă mijloace specifice (tehnico-tactice);
 solicitările să angreneze eforturi, de tip anaerob lactacid (submaximale şi mari);
 duratele şi distanţele de parcurs să se repete într-o cantitate mereu variabilă;
 în pauzele active, să se folosească mijloace tehnice, efectuate cu un efort redus.
Antrenamentul în fotbal urmăreşte dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, fiind
caracterizat prin împărţirea efortului dintr-un joc în mai multe părţi şi intercalarea între
acestea a unor pauze care să faciliteze desfăşurarea eforturilor următoare. Esenţa
antrenamentului cu intervale nu constă doar în fracţionarea distanţei şi repetarea efortului, ci
şi în stabilirea intensităţii, a duratei efortului şi a naturii pauzei.
În funcţie de forma antrenamentului cu intervale, pentru a elimina unele greşeli trebuie
să pornim de la următoarele premise:
 pe durata unui joc, sportivul aleargă între 2500-4500m şi chiar mai mult;
 distanţele alergate sunt între 30-40-60 m sau se fac actiuni motrice de 3-6”;
 încărcătura efortului variază între 60-80% din potenţialul fiecărui jucător;
 modul de lucru este de 2-3 serii compuse din 3-4 repetări;
 pauzele dintre eforturi (30-90”) se stabilesc în funcţie de frecvenţă cardiacă;
 în timpul pauzei se vor efectua inspiraţii şi expiraţii forţate, exerciţii atractive cu mingea
ori unele indicaţii metodice.
În pregătirea jucătorilor de fotbal, antrenamentul cu intervale se utilizează sub două forme,
una pentru rezistenţa specifică de alergare şi altă “fotbalistica”:
 antrenamentul cu intervale sub forma unei ştafete cu pauze care se reduc progresiv;
 antrenament cu intervale pentru educarea rezistenţei specifice folosind mijloace din
tehnica şi tactica fotbalului.
Conţinutul efortului este reprezentat de acţiuni tehnico-tactice de atac şi de apărare, gradate
ascendent. Cantitatea generală de lucru este divizată în serii, în cadrul cărora se desfăşoară
repetările acţiunilor tehnico-tactice.
Având în vedere necesitatea şi importanta potenţialului de rezistenţă al jucătorilor de
fotbal la vârsta de 15-16 ani, antrenorul trebuie să folosească anumite strategii de
antrenament, pentru creşterea randamentului şi anume:
 antrenamente variate cu dificultăţi şi conţinut diferit;
 dozarea treptată a dificultăţilor specifice jocului de fotbal;
 respectarea particularităţilor individuale ale jucătorilor;
 respectarea regimului de antrenament şi odihnă;
 dezvoltarea spiritului de echipă, încrederii în forţele proprii.
Este de subliniat rolul pe care îl are educarea voinţei şi a motivaţiei pentru jocul de
fotbal,care îi determină pe fotbalişti să se mobilizeze pentru realizarea unor eforturi de
rezistenţă, cevizează limitele fiziologice şi psihologice.
Metoda intervalelor adaptată la particularităţile jocului de fotbal, este o necesitate metodică,
deoarece aplicarea ei, dezvolta rezistenţa în regim de viteză în strânsă legătură cu specificul
jocului. Pentru a adapta această metodă la specificul jocului, trebuie să respectăm nişte
cerinţe:
 activitatea din cadrul antrenamentului să cuprindă mijloace fizico – tehnico – tactice
specifice fotbalului;
 eforturile submaximale, maximale, medii şi mici să alterneze între ele;
 durata şi lungimea distanţelor să se repete într-un număr cât mai variat;
  pauzele dintre repetări să fie de durată inegală în funcţie de durată şi intensitateaefortului
precedent;
 folosirea pauzelor active, utilizând mijloace tehnice efectuate în ritm lent. Fiecare acţiune
din cadrul pregătirii, va fi executată cu o viteză ridicată dintre atacanţi şi apărători,
alternând de la 1/4, 2/4, 3/4, 4/4.
Această metodă ajuta la dezvoltarea rezistenţei în
regim de viteză, prin adaptarea numărului de serii şi repetări, a pauzelor adaptate particularităţilo
r de vârstă şi efort fiecărui colectiv de jucători.
Efortul specific in jocul de fotbal
Efortul este rezultatul multiplelor solicitari (muscular, cardio-respiratorii, endocrine-metabolice,
psihice) la care este supus organismul uman in timpul prestarii unor activitati de natura diferita.
Solicitarile sunt fenomene-cauza care provoaca fenomenele-efect (reactiile organismului).
Efortul sportiv este considerat a fi atat un stimul, un axcitant adecvat, cat si un factor de stress, in
situatia cand acesta solicita mecanismele de adaptare ale organismului.
Capacitatea de efort fizic consta in posibilitatile sistemului muscular
activ de a elibera, prin glicoliza anaeroba sau fosforilare oxidativa, energia necesara pentru produ
cerea unui lucru mecanic cat mai mare posibil si mentinerea acesteia timp mai indelungat.
Solicitarile la care este supus organismul sportivului sunt, in general, strans legate de procesele
metabolice de eliberare a energiei, care se produc sub imperiul aportului de
oxigen, precum si a refluxului de autoreglare a celorlalte sisteme functionale (respirator,
cardiovascular etc.).
Astfel, vorbim despre:
- solicitari aerobe - in care nevoile de oxigen sunt acoperite in timpul desfasurarii efortului;
- solicitari anaerobe - in care efortul se desfasoara in conditiile unei datorii de oxigen (datorie
acoperita abia dupa terminarea efortului);
- solicitari mixte - in care momentele de solicitare aeroba sunt intercalate cu moment, mai lungi
sau mai scurte, de solicitare intensa anaeroba.
Solicitarile de natura mixta sunt specific jocurilor sportive, in fotbal avand ca dominant
solicitarile aerobe lactacide. In jocul de fotbal vorbim despre un efort mixt, aerob-anaerob, in
care sunt implicate cele trei procese de eliberare a energiei si anume:- anaerob;- anaerob
alactacid;- Aanaerob lactacid.
Ca urmare, teoretic, se pot decala cele trei surse de energie utilizabile pentru contractia
musculara. De fapt, este vorba de descrierea si resinteza ATP, pentru ca numai transformarea
ATP si ADP+P poate elibera energia necesara contractiei muscular, iar orice alta forma de
energie va trebui sa aiba ca finalitate resinteza ATP.
In jocul de fotbal, eforturile de tip anaerob alactacid si lactacid alterneaza cu momentele de
refacere si intraefort, moment in care, pe baza hiperventilatiei pulmonare si aenergogenezei
aerobe, se plateste o fractiune mai mare sau mai mica din datoria contractata in timpul eforturilor
anaerobe, in functie de nivelul mai ridicat sau mai scazut al capacitatii. Acest joc sportiv se
bazeaza pe o complexitate de miscari, cu si fara minge,
efectuate prin lupta directa cu adversarul, in conditii mereu schimbatoare si de colaborare cu
coechipierii.
Efortul jucatorilor de fotbal este caracterizat de lipsa actiunilor ciclice, intensitatea jocului fiind
submaximala, dar alternand, pe parcursul celor 90 de minute de joc, in functie de desfasurare,
efortul de intensitate maximala (anaerob) cu cel de intensitate minimal (aerob).
Prin urmare, efortul este diferit cantitativ si calitativ, depinzand si de:- valoarea adversarului (la
nivel de echipa si de adversitate directa);

Dragnea A. (1996) – Antrenamentul sportiv, E>D>P> Bucuresti