Matei Vişniec

Caragiale e de vină

(Teatru caragializant)

personaje:

SENATORUL SĂNĂTOIU
LACHE
MACHE
CHELNERUL-PATRONUL-BARMANUL
OMUL CARE CERE UN ULTIM PAHAR
DOAMNA CU PĂLĂRIE
DOAMNA ÎN NEGRU
SONIA
ELVIRA
AVOCATUL GINCULESCU
GRDIANUL
Lume, lume, lume (din zilele noastre)
CARAGIALE (la sfîrşit)

Caragiale e de vină © Matei Vişniec / 2018

visniec@yahoo.fr / tel. 0033 (0)6 19 66 05 98

1
1.   Discurs politic I

În faţa unui grup care aplaudă, se agită, etc.

Domnilor parlamentari, dragi colegi…

Domnilor, eu...
Domnilor, eu iată ce... eu iată ce... eu iată ce…

Eu, pentru ţara noastră, eu cred că pentru ţara noastră, pentru ţara asta care,
pentru noi care, pentru ţara care, pentru care, pentru cine, pentru ce, iată…

Iată de ce spun că, iată de ce spun ce spun…

Ce spun şi ce trebuie înţeles cînd spun, că nu spun în vînt, că trebuia spus,

că trebuia spus o dată pentru totdeauna, că de aceea se întîmplă ce se
întîmplă, că nu spunem.

Da, nu spunem şi de aceea, pentru că nu spunem, pentru că nu, pentru că

da, pentru că spunem, pentru că toţi cînd spunem ne spunem, iată ce a ajuns
spusa, spuza, spuzenia, spuzania, spuma spuselor, spumoasa spovedanie
spomeganie spomegîlniţă, spontaneitatea noastră spumoasă latino-
dunăreană!

Da, latino-dunăreană, da, mie nu mi-e frică de cuvinte cînd spun, cînd
trebuie spus, nu, de cuvinte nu mi-e frică.

Mie de urechi mi-e frică... De urechi... da, de urechi...

Iată de ce, spunînd, îmi vine şi inima la loc, pentru că din păcate nu era la
locul ei, din cauza aceasta am decis să spun totul, să pun punctul pe i, să
pun degetul pe rană, să extrag răul de la rădăcină, să extrag sămînţa răului
însuşi din… din… din…

Pentru că dacă nu spunem noi ce avem de spus, ce avem pe inimă, ce avem

şi nu avem pe suflet, dacă nu spunem noi totul aici, unde dracu’ să spunem?
Că nu avem unde ne duce. Că nu avem alt loc unde să poată fi spuse toate
cele nespuse, de nespus, de negîndit, de nespus în cuvinte, de negîndit în

2
cuvinte, în spuse şi în gînduri spuse, în marea spusă naţională, în idealul
nespus de sus, de… de… de…

Hai, recunoaşteţi dragi colegi parlamentari, paraelementari, paranespuşi,

parpuşi pe spus, pentru binele cuvintelor care şi ele sunt ale ţării, că ele,
cuvintele, ne văd şi se bucură că le spunem…

Hai, recunoaşteţi că acum, că totul a fost spus, că am găsit cuvintele care

spun esenţialul despre noi, despre grijile noastre, despre dragostea noastră
nespusă de ţară, haideţi, recunoaşteţi că acum şi vouă v-a venit inima la
loc…

Că nu o aveaţi la locul ei, recunoaşteţi că nu o aveaţi la locul ei, dar că acum

v-a venit inima acasă, la locul ei… Ca să vedeţi ce mare e puterea cuvîntului
spus, cînd avem curaj să spunem, să punem, să ne punem pe spus.

Să ne fie de învăţătură!

3
 2. La oral nu se vede

LACHE – Uite că l-au arestat şi pe Sănătoiu…

MACHE – Cînd?
LACHE – Ieri…
MACHE – Măi, să fie…
LACHE – Incredibil…
MACHE – Hai că nu e aşa de incredibil. Păi în cîte era băgat…
LACHE – Vreau să spun, incredibil cît a rezistat.
MACHE – Asta da.
LACHE – Dacă eram în ţară normală ar fi trebuit să-l aresteze de acum trei ani…
MACHE – Trei ani? De acu’ cinci ani. Era clar pentru toată lumea că se băgase
peste tot.
LACHE – Eu i-am spus să nu se bage în politică.
MACHE – Da’ ce, eraţi amici?
LACHE – Păi cum? Da’ cînd a intrat în politică i-am spus: băiatule, tu ajungi la
pîrnaie. Şi nu m-a ascultat. Şi uite că a ajuns la pîrnaie.
MACHE – Păcat. Că avea ţinută.
LACHE – Păi avea. D-aia l-au şi atras ăştia în politică. Avea verb.
MACHE – Eh, la discursuri nu era chiar nemaipomenit.
LACHE – Oricum, era mai bun decît ceilalţi. Nu punea virgulă între subiect şi
predicat.
MACHE – Oricum, la oral nu se vede.
LACHE – Nu se vede ce?
MACHE – Cînd pun ăştia virgula între subiect şi predicat…
LACHE (către chelner) – Băiete! Mai adu două mici.
MACHE – Eu nu.
LACHE – Hai, nu mă lăsa singur că nu-mi ticneşte. Să bem pentru justiţie!
MACHE – Nu mai e unu’ cinstit în ţara asta…
LACHE – Bine zicea Caragiale.
MACHE – Păi nu?
LACHE – Noi, românii, nu avem nici o şansă.
MACHE – Hai că n-a zis chiar aşa…
LACHE – Cum adică? Exact asta spune Caragiale, dacă îl citeşti bine.
MACHE – Ascultă, Lache, eu îl ştiu pe Caragiale pe de rost şi n-am văzut nicăieri
să fi scris aşa ceva.
LACHE – Ascultă, Mache, eu nu zic că a scris Caragiale aşa ceva. Eu zic că din
tot ce-a scris, asta se desprinde.
MACHE – Adică ce?
LACHE – Adică această concluzie.
MACHE – Că adică noi românii nu avem nici o şansă?

4
LACHE – Păi nu? Nu-i ăsta mesajul general? Orice operă are şi un mesaj general.
Şi la Caragiale ăsta e mesajul, noi românii nu avem nici o şansă. Mie mi se
pare că sare în ochi. (Către chelner.) Băiatule, mai adu nişte măsline.
MACHE – Măi Lache, tu exagerezi. Literatura e interpretare.
LACHE – Nu zic nu. Numai că dacă îl interpretezi corect pe Caragiale el asta zice.
Nu e rînd, nu e silabă din care să nu emane această concluzie.
MACHE – Măi, de cînd te-ai făcut tu critic literar?
LACHE – Şi îţi mai spun ceva. Caragiale este blestemul nostru al românilor.
MACHE – Cam lung, blestemul ăsta, măi Lache.
LACHE – Eu, dacă ar fi să intru în politică, aş propune un singur lucru. Să-l
scoatem pe Caragiale din programa şcolară.
MACHE – Cum vrei tu măi, Lache, să-l scoţi pe Caragiale din programa şcolară?
C-eşti copil?
LACHE – Ascultă ce-ţi spun eu, că mă gîndesc la asta de mult.
MACHE – Hai, nu minţi că tu nu gîndeşti.
LACHE – Mache, nu mă jigni.
MACHE – Lache, recunoaşte că ideea asta ţi-a venit acu’, pe loc.
LACHE – Recunosc că mi-a venit pe loc, dar asta nu înseamnă că nu e bună. Ba
chiar cred că este singura noastră şansă, singura şansă pe care o mai avem.
Să ni-l scoatem pe Caragiale din suflet.
MACHE – Cam greu să ni-l scoatem din suflet. Tare mă tem că el este chiar
sufletul care ni s-a dat…
LACHE – Eu nu sunt chiar aşa de pesimist ca tine. Eu cred că noi românii putem
ieşi din caragialismul nostru ontologic dacă încercăm să-l uităm pe
Caragiale.
MACHE – Şi ce propui? Să nu-l mai citim? Să-i ardem cărţile? Eşti nebun?
LACHE – Mache, uite care e partea cea mai neagră a blestemului. Noi românii,
după ce l-am dat pe Caragiale, am început să semănăm cu el. Cu Caragiale,
înţelegi? Ştiu că e subtil ceea ce spun, dar încearcă totuşi să înţelegi.
MACHE – Eu înţeleg, dar mi se pare o prostie ontologică ce spui tu. (Către
chelner.) Băiete, mai adu’ două mici! (Către Lache.) Hai că m-am
enervat…
LACHE – Mache, fă un efort mental. Fă un efort şi ai să vezi că-mi dai dreptate.
Noi, românii, întîi l-am dat pe Caragiale…
MACHE – L-am dat, ce vrei să spui că l-am dat? L-am dat şi pe Eminescu, nu
numai pe Caragiale.
LACHE – Da, numai că după ce i-am dat, ne-a fost mai uşor să ne identificăm cu
Caragiale decît cu Eminescu. Şi uite aşa am devenit singurul popor din lume
care treptat a început să semene profund şi ireversibil cu personajele pe care
le-a îndrăgit cel mai mult. Spune şi tu dacă nu e adevărat.
MACHE – Poate că e adevărat, dar nici soluţia ta nu e normală.

5
LACHE – Mache, avem nevoie de o revoluţie interioară. Că prea suntem
caragializaţi. Ori, revoluţia noastră interioară constă într-o decaragializare
totală. Şi eu zic că dacă începem azi, în zece ani vom avea primele rezultate.
MACHE – Sau în douăzeci de ani…
LACHE – Sau în treizeci de ani…
MACHE – Sau niciodată…
LACHE – Sau niciodată, cum spui tu. Dar trebuie să încercăm… Că dacă nu
încercăm, aşa rămînem pe vecie, caragializaţi, caragializanţi şi
caragializabili.
MACHE – Bine, Lache, atunci hai să începem chiar noi, de azi. De acu’ nu mai
vorbim niciodată de Caragiale.
LACHE – Mache, eu vorbesc serios. Pe Caragiale trebuie să-l uităm în mod
programat, printr-o mobilizare generală. Eu nu zic să-i ardem cărţile, dar
trebuie să-l punem în paranteză. Aşa, pe vreo sută de ani. Trebuie decretată
uitarea lui Caragiale. Îi punem cărţile într-un seif, timp de o sută de ani, şi
apoi, dacă vedem că ne-am vindecat, le introducem din nou în circuit. Dar
treptat…
MACHE – Şi cu cine vrei tu să semănăm în viitor, dacă ne decaragializăm, cum
spui tu?
LACHE – Nu ştiu, găsim noi un alt model…. Orice va fi mai bine decît eternizarea
în caragialism.
MACHE (către chelner) – Băiete, nota!
LACHE – Chiar vrei să pleci? Acu’ cînd am găsit soluţia?

6
 3.   Aer curat cu verdeaţă

Muzică de ambianţă în apropiere.

PATRONUL – Luaţi ceva? Ce să vă aduc?

SENATORUL – Nu iau nimic, Gicule. Un pahar cu apă.
PATRONUL – Plată sau minerală?
SENATORUL – Plată.
PATRONUL – Avem şalău proaspăt astăzi.
SENATORUL – Nu mi-e foame. Am griji, Gicule.
PATRONUL – Văd.
SENATORUL – Stai jos. Hai să vorbim puţin.
PATRONUL – Da, domnule Senator. Vorbim.
SENATORUL – Ție văd că îţi merge bine.
PATRONUL – Merge, mulţumesc lui Dumnezeu.
SENATORUL – E plin tot timpul.
PATRONUL – E plin. E plin. E bine. Muncim, dar e bine. Bine că e plin.
SENATORUL – Gicule, s-ar putea, la un moment dat, poate peste o lună, peste
cîteva zile… nu ştiu… să vină unii să te întrebe cîte ceva despre mine.
PATRONUL – Să mă întrebe ce?
SENATORUL – Să te întrebe dacă am venit des pe aici, de exemplu.
PATRONUL – Şi ce să le zic?
SENATORUL – Păi să le zici adevărul. Că am venit des, că am luat masa la tine
de două sau de trei ori pe săptămînă. Nu?
PATRONUL – Aşa am să le zic, dom’ Senator.
SENATORUL – S-ar putea să te mai întrebe dacă veneam şi seara…
PATRONUL – Şi ce le spun?
SENATORUL – Păi le spui adevărul.
PATRONUL – Adică?
SENATORUL – Adică le spui că veneam şi seara.
PATRONUL – Aşa le spun.
SENATORUL – Păi nu e adevărat?
PATRONUL – Ba da.
SENATORUL – Din cînd în cînd am venit şi seara…
PATRONUL – Reţin dom’ Senator. Din cînd în cînd aţi venit şi seara.
SENATORUL – Or să te întrebe, poate, de ce am venit eu atît de des la tine. Din
care motiv. Sau motive. Ai grijă la nuanţe.
PATRONUL – Şi ce le spun?
SENATORUL – Le spui adevărul. Am venit des pentru că la tine e plăcut, e aer
curat, e verdeaţă, se poate gara omul fără probleme…
PATRONUL – Şi nici nu sunt scump.
SENATORUL – Şi nici nu eşti scump.

7
PATRONUL – Aşa le spun.
SENATORUL – Bun, acum vine partea mai delicată. S-ar putea să te întrebe cu
cine mă vedeam eu aici la tine.
PATRONUL – Şi ce le spun?
SENATORUL – Păi ce le spui?
PATRONUL – Adevărul… Vă vedeaţi cu… persoane…
SENATORUL – Cu cine?
PATRONUL – Păi ce, ştiu eu cu cine? Cu diverşi domni… Colegi de-ai
dumneavoastră, mai cîte un prieten, cu cîte o familie…
SENATORUL – Şi m-ai văzut tu pe mine, vreodată, cu vreo femeie tînără,
îmbrăcată aşa, mai fistichiu?
PATRONUL – Nu, dom’ Senator. Aşa ceva eu n-am băgat de seamă.
SENATORUL – M-ai văzut tu vreodată aici cu oameni care îmi aduceau valize,
sau diverse comisioane, plicuri?
PATRONUL – Nu, aşa ceva nu.
SENATORUL – Am făcut eu vreodată chefuri prelungite aici, noaptea, cu diverşi
prieteni, colegi, ştiu eu…?
PATRONUL – Poate o dată sau de două ori. Cînd aţi avut aniversare.
SENATORUL – Corect.
PATRONUL – Şi la botez. Aţi făcut aici petrecere de botez.
SENATORUL – Da, adevărat.
PATRONUL – Păi? Adevărul şi numai adevărul.
SENATORUL – M-ai văzut tu vreodată aici beat criţă?
PATRONUL – Beat criţă?...
SENATORUL – Da, beat criţă.
PATRONUL – Să mă gîndesc…
SENATORUL – M-ai văzut tu vreodată beat criţă vomitînd, înjurînd, pălmuind
vreo femeie, cîntînd la muzicuţă, dîndu-mă în stambă?
PATRONUL – Nu. Jur. Nu. Puţin cu chef, da. La aniversări… Ca omul. Dar beat
criţă, nu exclus. În stambă, nu.
SENATORUL – Am rămas eu vreodată să dorm aici, la restaurant, în vreun
separeu sau în camerele de sus?
PATRONUL – Păăăăăi… Poate o singură dată, după alegeri, cînd aţi stat pînă
tîrziu şi aţi dat telefoane…
SENATORUL – Şi am urmărit şi dezbaterile la televizor…
PATRONUL – Exact.

Muzica încetează. Îşi face apariţia o fată.

FATA (către patron) – M-aţi chemat ?

PATRONUL – Nu, Angelica, e OK…

Fata pleacă.

8
SENATORUL – Bun. Ce spuneai că ai, şalău?
PATRONUL – Şalău, da. Şi am şi prepeliţe vînate de cumnatul meu.
SENATORUL – Buuuun… Te-am împrumutat eu vreodată cu bani sau te-am
ajutat eu vreodată financiar ca să te extinzi sau să faci lucrări? Sau să
cumperi fîşia aceea de pe malul lacului?
PATRONUL – Nu, dom’ Senator. Tot ce am făcut aici am făcut cu familia, cu
moştenirile pe care le-am avut, am acte în reglă, am dovezi. Bani de la
dumneavoastră, nu… Notele de plată, atît.
SENATORUL – E bine Gicule. Lumea e aşa de rea, în ziua de azi. Dacă nu suntem
uniţi n-avem cum să avansăm.
PATRONUL – Ştiu, dom’ Senator. Ştiu. Ce le spun însă dacă mă întreabă de
Sonia?
SENATORUL – De Sonia…
PATRONUL – Că Sonia… ştiţi că Sonia…
SENATORUL – Lasă că ne mai gîndim…
PATRONUL – Ne gîndim… Da’ contez mai mult pe dumneavoastră.
SENATORUL – Găsim noi ceva adevărat… Mă gîndesc şi găsim.

9
 4.   Nici n-ar avea haz

LACHE (citind ziarul) – Uite că începe…

MACHE – Ce?
LACHE – Începe. Ți-am spus sau nu ţi-am spus? Este că ţi-am spus?
MACHE – Ce începe, Lache?
LACHE – Deglobalizarea.
MACHE – Măi, să fie!
LACHE – Uite, o spune chiar şi tipu’ ăsta, care a luat premiul Nobel pentru
economie.
MACHE – Şi ce spune?
LACHE – Păi spune ce spuneam şi eu. Că nu se mai poate aşa. Trebuie să apăsăm
şi pe frînă. Că nu se poate circula doar cu acceleratorul.
MACHE – Şi crezi că ajunge şi pe la noi?
LACHE – Mache, tu nu înţelegi că asta este şansa noastră?
MACHE – Păi cum aşa, Lache? Păi abia începurăm şi noi să ne globalizăm şi acu’
îmi spui că gata, dăm înapoi?
LACHE – Ascultă, dragule, ăsta e poate cel mai favorabil moment pentru noi din
istoria noastră modernă. Pentru că acum avem şansa să fim primii.
MACHE – Primii la ce?
LACHE – Primii la deglobalizare.
MACHE – Şi cu ce ne încălzeşte pe noi dacă ne deglobalizăm primii?
LACHE – Păi cum, Mache? Păi o să fim, pentru prima dată, în avangardă.
MACHE – Hai, că am mai fost în avangardă…
LACHE – Nu-i adevărat. N-am fost niciodată primii nicăieri. Ia gîndeşte-te puţin.
Cînd a fost să ne latinizăm… Cînd ne-am latinizat?
MACHE – Păi cînd?
LACHE – Păi ultimii… Ne-am latinizat în ultima clipă, ca să spun aşa. Cînd fost
să ne creştinăm… I-a gîndeşete-te. Cînd ne-am creştinat?
MACHE – Eu zic că ne-am creştinat la timp.
LACHE – Iar eu zic că ne-am creştinat ultimii.
MACHE – Hai că exagerezi.
LACHE – Nu exagerez neică. (Către chelner.) Băiete, mai adu nişte măsline!
(Către Mache.) Cînd a fost să ne occidentalizăm... Ia gîndeşte-te.
MACHE – Hai că nici acu’ nu ne-am occidentalizat ca lumea.
LACHE – Eu nu zic că cînd ne-am occidentalizat. Eu zic că cînd am început să
ne occidentalizăm.
MACHE – Şi cînd am început să ne occidentalizăm, după părerea ta?
LACHE – Păi, tot ultimii am început. Cînd a fost să scăpăm de comunism tot
ultimii am scăpat… Iar cînd a fost să ne globalizăm, tot ultimii am urcat în
trenul globalizării.

10
MACHE – Măi, Lache, măi, tu nu vezi decît partea goală a paharului. Uiţi că noi
am inventat stiloul. Uiţi că noi am fost primii care am construit cel mai lung
pod de metal din Europa…
LACHE – Cînd asta?
MACHE – Păi, cînd a construit Saligny podul de la Cernavodă.
LACHE – Ascultă, nimeni nu se salvează istoric pentru că a construit un pod.
MACHE – Ce vreau să zic este că am făcut şi noi din cînd în cînd cîte ceva…
LACHE – Da, Mache, dar nu am dat niciodată tonul… Înţelegi? Ori, în istorie
intră cei care dau tonul la ceva.
MACHE – Şi acu’ zici că putem da tonul la deglobalizare.
LACHE – Da, şi e prima noastră şansă reală, palpabilă, realizabilă, istorică de
cînd ne-am format ca naţie. Tocmai pentru că am urcat ultimii în tren, acu’
putem fi primii care coborîm.
MACHE – Adică vrei să spui că am călătorit pe scară?
LACHE – Vezi că gîndeşti? Cînd a fost să urcăm în trenul globalizării, ne-am
agăţat în ultima clipă de bară, am urcat în ultimul vagon, n-am mai avut
puterea să intrăm înăuntru că era deja prea mare viteza, am stat ce am stat
pe scară, da’ bine agăţaţi totuşi, iar acu’ că încetineşte trenul suntem în cea
mai bună poziţie pentru a coborî.
MACHE – Primii!
LACHE – Primii!
MACHE – Pentru că cei din urmă vor fi cei dintîi.
LACHE – Exact, cei ultimii globalizaţi vor fi primii deglobalizaţi.
MACHE – Nici n-am apucat să fim multiculturali că ne şi demulticulturalizăm.
LACHE – Mache, noi românii suntem mai multiculturali decît orice altă naţie.
MACHE – Ia te uită. O veste bună!
LACHE – Păi spune şi tu… Suntem noi vreodată de acord unul cu altul?
MACHE – Nu. Că nici n-ar avea haz.
LACHE – Ai văzut tu vreodată doi români care să se vorbească de bine?
MACHE – Exclus. Mai luăm cîte o halbă?
LACHE (către chelner) – Băiete!

Chelnerul vine consultîndu-şi telefonul mobil.

CHELNERUL – Da’, dom’ Lache!

LACHE – Ia te uită! Mă cunoşti tu pe mine?
CHELNERUL – Păi cum să nu, dom’ Lache! V-am văzut la televizor.
LACHE – Şi cînd m-ai văzut?
CHELNERUL – V-am văzut aseară, la emisiunea lui Puiu Constanţă. La Şansele
românilor.
MACHE (către chelner) – Şi ce zicea dom’ Lache despre şansele românilor?
CHELNERUL – Păi, zicea bine… Mi-a plăcut cînd aţi spus fraza aia… cu ştiinţa
exactă… V-au şi aplaudat.

11
LACHE – Hai, că mă lauzi prea mult. Merci. Mai adu-ne două halbe, te rog.
MACHE – Stai, stai… care a fost fraza? Adu-ţi aminte.
CHELNERUL – Păi a zis… Viitorul nu este o ştiinţă exactă, dar precis vom ieşi
din istorie dacă nu continunăm să ne globalizăm cu tenacitate, pînă la
capăt, chiar şi împotriva curentului, chiar dacă rămînem singuri în tren,
pentru că demnitatea noastră planetară este în joc...

12
 5. Strada Cometei

Lume.

–   Nu vă supăraţi, ştiţi cumva unde este strada Cometei?

–   Strada Cometei?
–   Strada Cometei, da…
–   Parcă îmi spune ceva… Aşa vi s-a spus, că e pe aici, pe lîngă Foişorul de
Foc?
–   Exact.
–   Păi… Cred că nu sunteţi departe, din cîte îmi amintesc, dacă o luaţi la
dreapta pe Popa Tatu…
–   Ce stradă caută domnu’?
–   Strada Cometei.
–   Ah, păi e aici, în spate. După florărie.
–   Am fost acolo dar aceea e strada Lirei.
–   A! Pardon. De fapt toate numele astea seamănă între ele. Eu stau pe strada
Planetei.
–   Da, numai că domnu’ caută strada Cometei.
–   Ceva mai încolo, dacă mergeţi încă o sută de metri, o să daţi de strada
Saturn.
–   Parcă a tunat şi le-a adunat.
–   Eu zic să-l întrebaţi pe taximetristul care stă acolo, că el trebuie să ştie…
–   Vă duceţi cumva la domnul avocat Săndoiu? Că el stă pe strada Cometei.
–   Nu, nu mă duc la domnul avocat… Am un comision de făcut…
–   Dar aţi auzit de avocatul Săndoiu? L-au dat şi la televizor.
–   Lăsaţi-l, doamnă, în pace, cu avocatul Săndoiu. V-a spus că nu se duce la
avocatul Săndoiu.
–   Dar dumneata ce te bagi? Vorbeam şi eu.
–   Păi nu vedeţi că domnul caută strada, nu pe avocat? Parcă suntem nebuni.
Trăim toţi aici în cartier şi nici măcar nu ştim unde e strada Cometei.
–   Domnu’, domnu’, fiţi amabil! Avem aici pe cineva care vrea să ajungă pe
strada Cometei. Nu cumva e mai sus şi la dreapta, după strada Mecet?
–   A, nu… Nu, nu, Cometei este dincolo de bulevard.
–   Adică?
–   Traversaţi bulevardul, ajungeţi pe Eminescu, şi după aceea imediat la stînga
o să vedeţi un magazin specializat în instalaţii de baie. Acolo începe
Cometei, dar să ştiţi că e barată.
–   Nu-i nimic, că nu mă duc cu maşina, mă duc pe jos.
–   Dar dacă îl căutaţi pe avocatul Săndoiu să ştiţi că s-a mutat.
–   Nu, nu-l caut pe domnul avocat Săndoiu.
–   Şi oricum, vă spun din experienţă că Misinescu este mai bun decît Săndoiu.
–   Nu mă duc la avocaţi, am un comision pentru un student.

13
–   Şi eu am avut un student în chirie dar mi-a plecat. Brusc. Acu’ am o camera,
la subsol, liberă, dacă auziţi pe cineva…
–   Mulţumesc, vă spun dacă…
–   Ce a fost aici, accident?
–   Nu, căuta cineva o stradă şi l-am îndrumat.
–   Că azi parcă e ziua accidentelor, aţi auzit că a fost călcat cineva de o
motoretă pe bulevard?
–   Poate că dacă a fost motoretă nu e grav…
–   Ba e grav, i-au dus la spital pe amîndoi.
–   Pentru că astăzi toţi circulă ca nebunii. Ar trebui ca străzile astea mai
liniştite să fie închise.
–   Păi aşa au făcut la mine, pe strada Cometei, nu mai intră acolo decît
riveranii…
–   V-am spus eu că era barată.
–   A, staţi chiar pe strada Cometei?
–   Tocmai a trecut cineva care căuta strada Cometei.
–   Ah, nu, căuta strada Meteoriţilor.
–   La noi aici parcă s-a adunat galaxia. Eu stau pe strada Venus.
–   Domnu’, domnu’… pe cine căutaţi pe strada Cometei? Vedeţi că e foarte
scurtă, iar numărul 7 s-a desprins, lipseşte.
–   Ia te uită, şi la mine numărul 7 a fost dezlipit.
–   Poate că e cineva care fură numere şi are boală pe şapte.
–   Nu vă supăraţi, nu aţi văzut o pisică tărcată?
–   Motan sau pisică?
–   Pisică. Are şi zgărdiţă…
–   Şi eu am avut o pisică tărcată dar s-a prăpădit…
–   Unde s-or fi ducînd ăştia cu sirenele la maximum? O fi vreun incendiu pe
undeva?
–   Păi cum, n-aţi auzit? A explodat nu ştiu ce în magazinul de instalaţii de
baie…
–   Care, că sunt două pe bulevard?
–   Ăla care este colţ cu strada Cometei.
–   Doamnă, vedeţi că aţi pierdut o portocală…
–   Mulţumesc, plasele astea de aţă sunt vai de capul lor.
–   Am auzit că se închide Foişorul de Foc pentru reparaţi, o fi adevărat?
–   A fost cumva accident aici?
–   Nu aici, a fost incendiu pe strada Cometei, a murit un sudent se pare…
–   Cum aşa, doamne fereşte! Da’ de unde ştiţi?
–   Îl căuta taică-său pe aici înnebunit.
–   Cîte se mai întîmplă în ziua de azi!
–   Da’ ce căuta studentul acasă la ora asta? Nu era la facultate?
–   Nu, că lucra la un magazin de instalaţii de baie. Culmea e că a căzut de pe
acoperiş pentru că a vrut să-şi salveze pisica.

14
–   Pisica? Chiar pisica lui?
–   Da, avea o pisică tărcată care după explozie s-a speriat şi a urcat pe
acoperiş.
–   Da’ de unde ştiţi toate astea, aţi fost de faţă?
–   Nu, da’ ne-a povestit tatăl băiatului care a trecut pe aici. Tocmai a dus pisica
la veterinar.
–   Sper că a dus-o la domnul Săndoiu, că celălalt, Misinescu, e un escroc. Am
avut eu o problemă cu un canar dar n-a fost capabil să facă nimic.
–   S-a întîmplat ceva aici?
–   S-a întîmplat, a trecut un nemernic de taximetrist şi a călcat o pisică. Şi nici
n-a oprit, a plecat ca din puşcă.
–   Şi unde e pisica?
–   A luat-o un student şi a dus-o la veterinar, pe strada Cometei. Da’ nu se ştie
dacă scapă.
–   Şi portocalele astea cine le-a pierdut?
–   Nu ştiu, că eu cînd am venit tocmai spăla cineva sîngele cu furtunul. Uite
că sunt stropi chiar şi pe Foişorul de Foc.
–   Circulaţi, domnilor, circulaţi… Haideţi, gata, totul s-a rezolvat.
–   Ce să se rezolve, domnule plutonier? Nu vedeţi că ne omoară de vii ăştia
cu motoretele lor? Trec ca nişte nebuni.
–   Da’ ce s-a întîmplat?
–   A trecut un student pe motoretă şi l-a călcat pe avocatul Săndoiu. Că ăştia
tinerii nu visează la nimic altceva. Viteza şi numai viteza…
–   Aici, la noi, la Foişor, intersecţia asta a devenit toxică. Aseară m-am întîlnit
cu un domn care căuta strada Cometei şi ştiţi ce i s-a întîmplat?
–   Ce?
–   S-a repezit la el o doamnă, aşa ca din senin, şi a început să arunce în el cu
portocale!
–   Nu se poate!
–   Vă jur. O femeie nebună. Că cică i-ar fi speriat pisica. Şi striga la el, la
domnul despre care vă vorbesc, nu ţi-ar fi ruşine, dai cu piciorul în pisici…
Şi arunca în el cu portocale.
–   A, ştiu cine e! Dacă avea o pisică tărcată înseamnă că e doamna Misinescu
de pe strada Cometei.
–   Sau poate că e doamna Săndoiu de pe strada Mecet că nici ea nu e întreagă
la minte…
–   Ce-i aici, a fost accident?
–   Da, domnule, s-a izbit maşina pompierilor de o motoretă…

15
6.   Discurs politic II

Domnilor miniştri, domnilor deputaţi, există o soluţie! Iată, de aceea

îndrăznesc să iau cuvîntul, de aceea îndrăznesc să fiu ferm, să vă privesc
drept în ochi, chiar dacă pînă acum nu am fost de acord, chiar dacă pînă
acum nu am putut, nu am reuşit, nu am fost capabili să fim, să ne punem în
numele intereselor comune în aceeaşi, în acelaşi, în cum să spun?

Dar nu mai contează, pentru că, sincer vobind, nu mai contează, soluţia
există şi este aici, în minţile noastre, în inimile noastre, pentru că toţi o
vrem, toţi o aşteptăm, în adîncul nostru toţi am visat-o, toţi am crezut în ea.
Şi uite că ea a venit, că ea nu ne-a abandonat, deşi poate că noi nu am
meritat-o, da, acest lucru îndrăznesc să-l spun, să-l asum, unii dintre noi nu
am meritat soluţia, unii dintre noi…

Dar ce mai contează, ce mai contează cînd…

Ce mai contează cînd în această zi, mare zi, iată, soluţia se profilează la
orizont…

Domnilor miniştri, domnilor deputaţi, domnilor patrioţi, totuşi, dincolo de

toate diferenţele dintre noi, dincolo de ceea ce gîndeşte fiecare dintre noi,
dincolo de ceea ce nu gîndeşte fiecare dintre noi, dincolo de faptul că
gîndim sau nu gîndim, dincolo de ceea ce ne uneşte, nu ne uneşte, ne atrage,
nu ne atrage, ne tentează, nu ne tentează, ni se pare, nu ni se pare, ne loveşte,
nu ne loveşte, ne ispiteşte, nu ne ispiteşte, ne provoacă, nu ne provoacă şi
aşa mai departe…

Dincolo de ceea ce este departe, aproape, apropiat, îndepărtat, aproape

îndepărtat sau apropiat-îndepărtat, dincolo de orice şi de oricine, orice s-ar
spune şi orice s-ar orice s-ar orice s-ar orice s-ar…

Eu iată, astăzi trec la obiect. Există o soluţie şi soluţia sunt eu.

Ştiu că, ştiu că nu este uşor de… de… ştiu că pare, cum să spun, că pare
puţin, sau chiar mai mult decît puţin, în sfîrşit, ştiu cam tot, ştiu, vă ştiu şi
pe dumneavoastră, vă ştiu ca pe degetele, ca pe cele zece degete, ca pe cele
douăzeci de degete, vă ştiu şi mă ştiţi, deci aveţi motive să ştiţi, aşa cum aţi
ştiut poate deja, cum aţi bănuit deja, că toţi aţi avut o bănuială, o bănuielniţă,
o bănuitură, o bănuizbîrcitură, o bînuicrîcneală, o bănuvîntureală şi o
bănuirătăcire…

16
Soluţia, suloţia, siluţoa, siloţua, saluţio, sluoţia, însutita de soluţie slută
sunt eu.

Că vreţi, că nu vreţi.

17
 7.   Ultima dorinţă a condamnatului

OMUL – Hai, mai dă una…

BARMANUL – Nu pot că trebuie să închid.
OMUL – Hai, una mică şi gata.
BARMANUL – Nu auzi, omule, că trebuie să închid?
OMUL – Hai, că nu moare noaptea.
BARMANUL – Ce vrei?
OMUL – Tot aia. Ca înainte. Eu sunt omul care merge înainte.
BARMANUL – Bine, poftim, da’ e ultima, ultima.
OMUL – Ultima, cum spui dumneata. Ultima dorinţă a condamnatului. Salutăm
sentinţa. Trăiască noaptea! Spune şi dumneata dacă n-am dreptate.
BARMANUL – Gata, am sporovăit destul. Acu’ la revedere.
OMUL – La revedere, adio, să ne vedem cu bine. Pe mîine.
BARMANUL – Păi ce faci, nu pleci?
OMUL – Tinere, nu pot să mă mişc.
BARMANUL – Păi cum aşa?
OMUL – Nu ştiu. Eu dau comanda, da’ corpu’ n-ascultă. Se-ntîmplă.
BARMANUL – Hai, că te duc eu în stradă.
OMUL – Degeaba mă duci în stradă că rămîn în stradă. Cred că am depăşit puţin
doza. Aşa mi se întîmplă mie. Cînd depăşesc doza, înţepenesc. Uite, pune
mîna… Braţ inert, este?
BARMANUL – Da’ de vorbit văd că n-ai probleme.
OMUL – Nu, că aici sus, căpăţîna îmi merge. De aici în jos e problema, că
înţepenesc. Se blochează curelele de transmisie. Am fost şi la doctor.
BARMANUL – Şi ce ţi-a zis doctoru’?
OMUL – Parcă ce importanţă are?
BARMANUL – Şi cum te duci tu acu’ acasă?
OMUL – Păi… o sun pe nevastă-mea.
BARMANUL – Şi cum vine să te ia?
OMUL – Vine cu maşina... Da’ nu mă ţine mult. Cam o oră. Pînă mături dumneata
pe jos poate îmi revin.
BARMANUL – Ai grijă să nu mori pe aici că nu am chef să-mi complic viaţa.
OMUL – Nu, stai liniştit. Mă cunosc. Fii amabil, poţi să-mi roteşti puţin capul…
BARMANUL – Cum adică?
OMUL – Roteşte-mi puţin capul spre dreapta, spre oglindă. Ca să mă văd în
oglindă. Cînd înţepenesc aşa mă simt mai în siguranţă dacă mă privesc în
oglindă.
BARMANUL – Aşa e bine?
OMUL – Încă doi milimetri… Pream mult… Hop! E perfect.
BARMANUL – Da’ de clipit poţi clipi?

18
OMUL – Nu, din păcate… S-ar putea să te rog mai încolo să-mi ştergi lacrimile.
E teribil să rămîi aşa, cu ochii expuşi… Îţi dai seama, orice muscă poate să
mi se pună pe ochi. Mi s-a mai întîmplat, de altfel, cînd eram singur.
BARMANUL – Încearcă să mişti măcar degetul mic.
OMUL –Dumneata poate nu mă crezi dar eu, acum, mă simt ca de lemn… Parcă
aş fi un lemn. Numai legătura dintre creier şi gură este valabilă. Pune puţin
mîna pe gît… Este că e rece?
BARMANUL – E cam rece…
OMUL – Ia încearcă să vezi dacă am puls.
BARMANUL – Nu prea simt mare lucru… Daca vrei chem Salvarea.
OMUL – Nu chema nimic. De fapt, eu abia în momente ca astea simt că trăiesc.
BARMANUL – Păi ce poţi să simţi cînd nu te mai ascultă nici mîinile, nici capul?
OMUL – Simt că sunt centrul lumii.
BARMANUL – Centrul cui?
OMUL – Centrul lumii. Centrul universului. E greu să-ţi explic, dar imobilitatea
absolută îţi dă un fel de putere. Brusc totul se învîrte în jurul tău. Simt că
sunt axa în jurul căruia se învîrte oraşul, planeta, galaxia, tot ce există în
univers. Îţi jur, nu ştiu dacă ai citit vreodată ceva despre absenţa de
imobilitate în univers, dar e grav. Din cauză că suntem încă în plină
explozie şi expansiune, nimic nu este efectiv imobil în univers.
BARMANUL – Decît dumneata, cînd bei un pahar în plus, te crezi imobil.
OMUL – Mă crezi, nu mă crezi, dar e adevărat.
BARMANUL – Bine, te las… Am să spăl pe jos şi după aceea mai vorbim.
OMUL – Fii bun, vezi că-mi curg două lacrimi pe obraz. Ia te rog un şerveţel şi
curăţă-mă.
BARMANUL – Ştii ce, frate dragă… Ce-ar fi să nu mai pui niciodată piciorul aici
la mine în bar? Sper să nu te superi, da’ prea îmi complici viaţa. Mai du-te
şi la alţii…
OMUL – Dacă ai fi capabil să gîndeşti măcar puţin nu mi-ai spune aşa ceva.
BARMANUL – Dacă aş fi capabil să mă gîndesc la ce?
OMUL – Gîndeşte-te la un lucru: în universul ăsta nervos, care se mişcă tot
timpul, cine este veşnic imobil?
BARMANUL – Cine? Sfîntul Petru?
OMUL – Hai că te apropii… Da… Dumnezeu…
BARMANUL – Şi tu vrei să spui că atunci cînd înţepeneşti aşa devii…
Dumnezeu?
OMUL – Nu chiar, dar mă dumnezeiesc puţin. Adică înţeleg brusc ce înseamnă
să fii Dumnezeu. Să se mişte totul în jurul tău…
BARMANUL – Numărul nevestei tale îl ştii pe de rost?
OMUL – Da…
BARMANUL – Dictează-mi-l.
OMUL – Zero… şapte… zero… şapte… zero… şapte… zero… Sună?

19
BARMANUL – Sună… Alo? Vă sun dintr-un bar unde se află soţul
dumneavoastră care zice că a înţepenit. Aţi putea veni să-l luaţi? Suntem pe
strada Cometei colţ cu Eminescu… Poftim? Da… Da… Da, sigur…
OMUL – Ce zice?
BARMANUL – Zice că vine… Şi m-a rugat să-ţi şterg şi mucii…

20
 8.   Epoca post-majoritară

Trece o manifestaţie.

LACHE – Tu vezi ce văd eu?

MACHE – Ce adică?
LACHE – Iar manifestează ăştia…
MACHE – Ei şi?
LACHE – Mă întreb ce-o fi oare în capul lor?
MACHE – Cum aşa, Lache? Păi e democraţie. Sunt şi ei nemulţumiţi.
LACHE – Mache, eu vorbesc de metodă.
MACHE – Adică?
LACHE – Azi nu obţii nimic prin manifestaţii.
MACHE – Păi de ce?
LACHE – Pentru că trăim în post-democraţie. Tu nu ştiai?
MACHE – Uite că nu ştiam.
LACHE – Păi a venit momentul să ştii. Am intrat în epoca post-democraţiei şi a
post-adevărului.
MACHE – De cînd, Lache?
LACHE – De cînd cu hiperglobalizarea, cu uberizarea şi cu googlizarea. Ca să nu
mai zic de amazonizare.
MACHE – Mache, tu stai prea mult pe Internet, ăsta-i defectu’ tău.
LACHE – Stau pe Internet dar şi gîndesc. Tu vezi ce ne-au făcut ăştia cu Europa?
MACHE – Ce?
LACHE – Păi ne-au băgat în post-suveranism. In post-suveranism, în post-etatism
şi în pluriculturalism. S-a terminat cu naţiunile.
MACHE – Hai că la noi ajung toate astea mai greu.
LACHE – Ba ai să vezi că se accelerează. Economia se financiarizează şi la noi…
MACHE – Se financiarice?
LACHE – Se financiarizează economia, Mache. Şi ai să vezi ce-o să ni se întîmple
cînd vin şi nanotehnologiile…
MACHE – Ei, ce-o să ni se întîmple? Vreau s-o aud şi pe asta.
LACHE – Vom intra în epoca post-biologică şi a transumanismului. Adică n-o să
mai murim, Mache! Ingineria genetică, biotehnologiile şi industria clonilor
ne vor condamna la viaţa veşnică!
MACHE – Aoleu, aici chiar că mă îngrijorezi puţin. Tie ţi-ar place să trăieşti
veşnic, Lache?
LACHE – N-o să avem încotro. Ai să vezi, ca să mori va trebui curînd să plăteşti
o taxă. Că nu va depinde de noi.
MACHE – Da’ de cine?
LACHE – Mache, toate astea vin acum grupate, nu mai vin pe rînd. Suntem deja
controlaţi de inteligenţa artificială.

21
MACHE – Auzi, ce-ar fi să faci o pauză, să nu te mai informezi o vreme? Ai să
vezi că ai să fii mai liniştit. Sau, şi mai bine, fă ca mine: citeşte un singur
ziar. Cînd citeşti în fiecare zi acelaşi ziar, nu contează care, dar să fie
acelaşi, după o vreme începi să-ţi spui că există o coerenţă în lume.
LACHE – Şi tu citeşti ce?
MACHE – Eu, ca să fiu sincer, nu mai citesc nimic că am înţeles totul.
LACHE – Mache, nu fi cretin. Trebuie să citeşte presa politică.
MACHE – Păi n-ai spus tu că am intrat în epoca post-politică? La ce bun să mai
citeşti ziare?
LACHE – Hai că te las. Degeaba te-nvăţ că nu pricepi.
MACHE – Păi unde pleci, acuma, brusc? Vezi, ăsta-i defectu’ tău, cum te
contrazice cineva devii brusc.
LACHE – Mă duc puţin la manifestaţie, băiatule.
MACHE – Păi n-ai spus că ăştia manifestează degeaba? Că nu mai au metodă?
Da’ mai bine du-te, du-te şi explică-le că am intrat în epoca post-stradală.
LACHE – Mache nu mă lua peste picior. Ce ţi-am spus eu e valabil. Am intrat în
era post-politică nu pentru că ar dispare partidele, ci pentru că lupta reală
se dă acum între lobby-uri şi lobbişti.
MACHE – Şi cum aşa, Lache, nu mai are rost nici măcar să mergem la vot?
LACHE – Nu, Mache. Chestia asta e fumată, că dacă obţii chipurile 50 la sută din
voturi plus unu ai cîştigat puterea.
MACHE – Şi atunci cui îi revine puterea?
LACHE – Minorităţilor care au suferit. Dacă eşti minoritar, azi ai şansa să-ţi iei
revanşa. Tu nu înţelegi că a început o nouă epocă, post-majoritară? Şi că de
acum încolo majoritarii ar face bine să tacă puţin din gură?
MACHE – Hai, că m-ai dat gata cu asta. Plătesc eu o tură. Da’ cum se face că ştii
tu toate subtilităţile astea?
LACHE – Le ştiu pentru că am un stetoscop în creier şi ascult tendinţele din
mersul lumii. Şi, în plus, eu însumi sunt minoritar şi am de gînd să-mi cer
drepturile.
MACHE – Ce fel minoritar eşti tu, Lache, că te cunosc mai bine ca pe mine
însumi? Evreu nu eşti, ungur nu eşti, armean nu eşti, homosexual nu eşti,
bisexual nu eşti, travesti nu eşti, greco-catolic nu eşti, musulman nu eşti,
străin nu eşti, refugiat nu eşti, clandestin nu eşti, clonă nu eşti, hibrid nano-
uman nu eşti… Şi nici de pe lună nu ştiu să fi venit. Pe cine vrei tu să
prosteşti ca să iei puterea?
LACHE – Mache uită-te puţin în berăria asta…
MACHE – Mă uit.
LACHE – Ce beau majoritatea clienţilor?
MACHE – Beau bere.
LACHE – Şi mai ce?
MACHE – Şi din cînd în cînd cîte un pahar de vin. Sau şpriţ.
LACHE – Şi mai ce?

22
MACHE – Şi mai trag şi cîte o vodcă uneori.
LACHE – Iar eu ce am în faţă, Mache?
MACHE – Ai un pahar de vermut.
LACHE – De cîţi ani venim noi aici în berăria asta, Mache?
MACHE – De mulţi…
LACHE – Şi pe mulţi ai mai văzut tu cerînd zi de zi vermut?
MACHE – Pe nimeni, doar pe tine.
LACHE – Păi vezi că sunt minoritar?

23
 9.   O doamnă cu un buchet de flori

În cimitir, alături de un mormînt proaspăt..

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Nu vă supăraţi…

DOAMNA ÎN NEGRU – Poftim?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Faceţi parte din familie?
DOAMNA ÎN NEGRU – Nu, sunt o cunoştinţă…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Aha!
DOAMNA ÎN NEGRU – Da’ de ce întrebaţi?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Întreb pentru că vă văd atît de plînsă…

Pauză.

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Deci l-aţi cunoscut…

DOAMNA ÎN NEGRU – Da, l-am cunoscut. Dar văd că l-aţi cunoscut şi
dumneavoastră…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Da, l-am cunoscut şi eu.
DOAMNA ÎN NEGRU – I-aţi fost amică?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Amică, aşa cum ziceţi…
DOAMNA ÎN NEGRU – Eh, acum totul s-a sfîrşit.

Pauză.

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Şi cum l-aţi cunoscut, dacă nu e cu supărare?

DOAMNA ÎN NEGRU – Da’ de ce mă întrebaţi?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Din curiozitate.
DOAMNA ÎN NEGRU – L-am cunoscut la Eforie.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – A!
DOAMNA ÎN NEGRU – Şi dumneavoastră?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Eu l-am cunoscut la Sinaia.

Pauză.

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Şi cam prin ce an l-aţi cunoscut la Eforie?

DOAMNA ÎN NEGRU – Parcă ce contează?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Oricum, acum nu mai avem nimic de ascuns.
DOAMNA ÎN NEGRU – Da, să-i fie ţărîna uşoară…

Pauză.

DOAMNA ÎN NEGRU – La Sinaia, la Cazinou?

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Poftim?

24
DOAMNA ÎN NEGRU – La Cazinoul din Sinaia l-aţi cunoscut?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – La Cazinou, da. Da’ de unde ştiţi?
DOAMNA ÎN NEGRU – Mi-am imaginat…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Adică ce vreţi să spuneţi?
DOAMNA ÎN NEGRU – Nimic. Doar că mi-am imaginat că…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Oricum, acum nu mai contează.
DOAMNA ÎN NEGRU – Deci aţi fost apropiaţi…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Oricum, acum nu mai contează.
DOAMNA ÎN NEGRU – Da, aşa era el…

Pauză.

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Din păcate tot Cazinoul l-a mîncat…

DOAMNA ÎN NEGRU – Cum aşa?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Avea un noroc chior la cărţi. Dar la sfîrşit pierdea
tot.
DOAMNA ÎN NEGRU – Uite că nu ştiam…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Parcă cine l-a cunoscut cu adevărat?
DOAMNA ÎN NEGRU – Totuşi, eu cred că l-am cunoscut cît de cît…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Aşa ne iluzionăm noi…
DOAMNA ÎN NEGRU – Noi, cine?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Noi, femeile…
DOAMNA ÎN NEGRU – Totuşi, Eusebio era un om dintr-o bucată.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Aşa voia el să pară. Dar de fapt era făcut din mai
multe bucăţi. Ba chiar era fărămiţat rău.
DOAMNA ÎN NEGRU – Înţeleg că l-aţi iubit.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Păi şi dumneata l-ai iubit…
DOAMNA ÎN NEGRU – Noi am fost doar prieteni.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Doamnă, nu vă mai ascundeţi după deget. Nu vedeţi
că sunteţi toată în negru?
DOAMNA ÎN NEGRU – Sunt în negru pentru că nu am nimic de ascuns. În timp
ce dumneavoastră…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Poate că nu ştiţi, dar cu mine a vorbit ultima oară…
DOAMNA ÎN NEGRU – Adică?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Marţi seară, înainte de a…
DOAMNA ÎN NEGRU – Şi ce v-a spus?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Mi-a spus aşa, "Ginuţo, dacă se întîmplă o
nenorocire, să nu porţi niciodată doliu după mine."
DOAMNA ÎN NEGRU – Ah, deci dumneavoastră eraţi Ginuţa!
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Eu…
DOAMNA ÎN NEGRU – Tare v-am mai detestat…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Cum aşa?
DOAMNA ÎN NEGRU – Oricum, acum nu mai contează.

25
 Pauză.

DOAMNA ÎN NEGRU – Deci de aia mergea el atît de des la Sinaia?

DOAMNA CU PĂLĂRIE – Nu venea chiar atît de des…
DOAMNA ÎN NEGRU – Ce prefăcut! Mare prefăcut a fost! (Se apleacă asupra
mormîntului.) Mare prefăcut ai fost, domnule Pandele! Eusebio Pandele!
Să te ia naiba! Să te mănînce cît mai repede viermii!
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Doamnă! Se poate?
DOAMNA ÎN NEGRU – Dumneata ce te bagi? (Deasupra mormîntului.) Hoţule!
Mi-ai furat cinci ani din viaţa! Deci la dumneaei trăgeai cînd te duceai la
Sinaia! Ah, ce m-ai prostit! Ah, ce m-ai dus cu preşu’! Şi eu ca proasta m-
am îmbrăcat în negru…
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Doamnă, nu-i frumos ce faceţi. Vă vede lumea.
DOAMNA ÎN NEGRU – Nu ne vede nici dracu’. Nu vedeţi că suntem singure în
cimitir?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Totuşi, puţină decenţă… Mai sunt şi alţi morţi pe
alături.
DOAMNA ÎN NEGRU – Nu te băga, Ginuţo. E treaba mea ce fac. E între mine
şi el. (Deasupra mormîntului.) Auzi, domnule Pandele? Te urăsc şi te
detest! Şi sper să rămîi singur printre morţi, să te deteste toţi morţii ăştia şi
să nu te primească nimeni la masa lui. Să-ţi întoarcă spatele toţi morţii şi să
n-ai cu cine schimba un cuvînt. Să te usuci de singurătate, domnule Eusebio
Pandele!
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Hai, că aţi întrecut măsura! Cum puteţi să vorbiţi
aşa cu om care a trecut în nefiinţă?
DOAMNA ÎN NEGRU – Ginuţo, lasă-mă în pace! E între mine şi el.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Pe mine să nu mă luaţi cu Ginuţo… Că n-am fost de
loc apropiate.
DOAMNA ÎN NEGRU – Lasă că ne-a apropiat suficient dumnealui.
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Bine, atunci vă las. Aşa nu se poate. Mă duc să mă
plimb şi revin după ce plecaţi. E chiar indecent, zău aşa, ce faceţi. Să nu se
poată omul reculege la un mormînt.
DOAMNA ÎN NEGRU (deasupra mormîntului) – Auzi, Eusebio, ce zice Ginuţa?
Că vrea să revină… Numai că eu nu mai plec de aici. Cu tine, rămîn,
escrocule. Uite aici, mă bag sub plapumă în pămînt, cu tine. Om nemernic
ce m-ai minţit!
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Nu mai ţipaţi aşa, că uite, vine cineva…
DOAMNA ÎN NEGRU – Cine vine?
DOAMNA CU PĂLĂRIE – Vine o doamnă cu un buchet de flori…

26
 10.  Rătăciri

MACHE – Lache…
LACHE – Da?
MACHE – Te-aş întreba ceva…
LACHE – Întreabă.
MACHE – Tu crezi că…
LACHE – Nu!
MACHE – Eşti sigur?
LACHE – Absolut.
MACHE – Hm…

Pauză.

MACHE – Că eu îmi spuneam că…

LACHE – Că ce?
MACHE – Ştii cum e omul…
LACHE – Dar nu în cazul ăsta.
MACHE – Eşti tu sigur?
LACHE – Sută la sută.

Pauză.

MACHE – Şi dacă pînă la urmă…

LACHE – Mache, nu mai insista.
MACHE – Că există şi portiţe de scăpare.
LACHE – Iluzii, Mache. Iluzii.
MACHE – Ştii cum e omul…
LACHE – Hai să fim serioşi!

Pauză.

MACHE – Şi Pandele?
LACHE – Şi Pandele, ce?
MACHE – Păi, cazul Pandele.
LACHE – Păi tu crezi ce zic ei?
MACHE – Totuşi…
LACHE – Auzi, Mache, tu să crezi ce spun eu!

Pauză.

27
MACHE – Hai, că nici tu…
LACHE – Mache, fi atent ce spui.
MACHE – Nu spun decît atît, că nici tu…
LACHE – Mache, fi atent ce spui. Că pînă la urmă tot împotriva ta se întoarce.
MACHE – Eu nu spun decît ce spune lumea în astfel de…
LACHE – În astfel de ce?
MACHE – De cazuri, de situaţii…
LACHE – De rătăciri, vrei să spui…
MACHE – De rătăciri…
LACHE – Şi de…
MACHE – Şi de…
LACHE – Mache, de ce nu mă laşi să-mi duc vorba pînă la capăt?
MACHE – Eu?
LACHE – Vezi cum mă întrerupi?
MACHE – Eu?
LACHE – Mă întrerupi şi cînd tac.
MACHE – Eu?

Pauză.

MACHE – Degeaba te superi…

LACHE – Eu?
MACHE – Te superi cînd ar fi mai bine…
LACHE – Ce?
MACHE – Să…
LACHE – Să ce?
MACHE – Să vorbim şi cu ea.
LACHE – Să vorbim cu ea!
MACHE – Da…
LACHE – Să vorbim cu ea, aşa crezi tu că ar fi mai bine?
MACHE – Da…
LACHE – Mache, mă dezamăgeşti.
MACHE – De ce?
LACHE – Mache eu nu te mai recunosc. Îmi pierd aici timpul cu tine. Te învăţ de
bine şi tu mă fentezi pe la spate.
MACHE – Păi cum pe la spate?
LACHE – Păi acum e clar ce vrei.
MACHE – Ba nu e clar de loc.
LACHE – Mache, vorba spusă nu se mai întoarce.
MACHE – Cum aşa? Nici cînd n-am spus nimic?
LACHE – Ei bine eu, mai bine mort, dar cu ea, niciodată.
MACHE – Ei bine uite că şi tu spui prostii. Că nu eşti buricul pămîntului.
LACHE – Nu sunt buricul pămîntului…

28
MACHE – Nu eşti.
LACHE – Aşa vorbeşti tu cu mine…
MACHE – E o constatare.
LACHE – Aşa vorbeşti tu cu mine…
MACHE – E o constatare. N-are legătură cu…
LACHE – Aşa vorbeşti tu cu mine. După ce…
MACHE – Ti-am spus că n-are legătură cu…
LACHE – Şi tu vrei să te cred…

Pauză.

LACHE – Şi tu chiar vrei să te cred…

MACHE – Mă crezi, nu mă crezi. Spun ce văd. Şi Eusebio a spus-o.
LACHE – Iar ne-ntoarcem la Eusebio.
MACHE – Nu ne-ntoarcem, da’ a spus-o.
LACHE – Eu dacă mai aud numele lui Eusebio ştii ce fac?
MACHE – Ce?
LACHE – Sparg paharul ăsta uite-aşa. În mîini… (Sparge paharul, se răneşte.)
Uite aşa ca să-mi intre bucăţile de sticlă în mînă… Şi să-mi ţîşnească
sîngele… Şi să-mi curgă sîngele pe masă. Poftim! Acu’ eşti mulţumit? Acu’
ţi-e clar? Poate mai aud o dată de numele lui Eusebio…
MACHE – Doamne, da’ ce copil eşti!

Mache îşi scoate eşarfa de la gît şi-i pansează mîna lui Lache.

29
11.  Chiar o să ne daţi la televizor?

– Nu vă supăraţi, dom’ şef…

– Nu facem nimic rău, stăm şi noi aici pe peron. Că suntem pensionari.
– Oricum nu avem nimic mai bun de făcut.
– Şi oricum nu stăm toată ziua. Vedeţi bine că ne adunăm cam pe la ora
patru după-amiaza.
– Ştim că nu mai trece nici un tren pe aici, dar noi venim totuşi…
– Venim fiecare cu cîte o valiză, ca să avem pe ce sta.
– Că văd că scaunele din sala de aşteptare au fost scoase.
– Păcat că n-am ştiut cînd le-aţi scos şi le-aţi aruncat… Că eu unul mi-ar fi
plăcut să salvez un scaun din ăsta. Să-l ţin acasă, în grădină. Să mai stau pe
el. Sînt scaune care au avut multă răbdare…
– Nu suntem nici nebuni şi nici băuţi, vedeţi bine.
– Pur şi simplu ne e milă de gara asta…
– Ne e milă şi de calea ferată. Ia uitaţi-vă cum au năpădit-o bălăriile.
– Nu, nu vrem să facem nici o revoluţie. Şi nici cu noul patron nu avem
nimic de împărţit.
– Dar totuşi…
– Totuşi, nu ne vine să credem că prin oraşul nostru nu va mai trece
niciodată nici un tren.
– De aia venim aici şi aşteptăm trenul… Ca să nu moară gara.
– Da, ştim că a fost privatizată, ştim că a cumpărat-o cineva.
– Dar noi sperăm totuşi că aşteptînd vom încerca să trezim din somn oraşul.
– Ştim că nimănui nu-i mai pasă de gară…
– Azi toată lumea are maşină, toată lumea se deplasează în maşină mică,
sau în microbuz…
– Dar pentru noi gara asta face parte din fiinţa oraşului.
– Cînd ne gîndim la trenurile care au trecut pe aici…
– Cîte şase sau şapte pe zi. Unele erau pentru navetişti. Altele veneau tocmai
de la Bucureşti.
– A fost o vreme, da, cînd venea un accelerat de la Bucureşti şi se oprea şi
la noi.
– Toţi copiii noştri au plecat la muncă sau la facultăţi luînd trenul de aici.
– Cînd am plecat eu în armată, cu cei de leatul meu, de aici am luat trenul.
Chiuiam şi strigam…
– Au fost zile cînd gara asta era neîncăpătoare. Se urcau oamenii în tren ca
apucaţii, fugeau repede să prindă un loc.
– Cît am fost profesor navetist, plecam din gara asta la ora şase dimineaţa.
Cum mă aşezam pe bancheta de lemn, adormeam pe loc. Şi mă trezeam
brusc cînd se oprea trenul la halta Bivolărie. Parcă eram întors cu ceasul.
Toată lumea mai aţipea în tren, dimineaţa…

30
– Vedeţi, dumneavoastră, gara asta este memoria noastră. De aceea venim
aici. Nu avem nici o putere că e mult mai puternic domnul care a cumpărat
gara. Dar vom continua să venim aici, cu valizele, ca să stăm aşa, la
căpătîiul gării…
– Că nici ea nu vrea să moară.
– Dacă aţi asculta ce spune gara, v-aţi convinge, domnişoară reporter. Gara
asta mai respiră încă şi vrea să trăiască.
– Mă omorîţi din prostie. Iar într-o bună zi o să vă coste de zece ori mai
mult, de o sută de ori mai mult, ca să repuneţi tronsonul ăsta în funcţiune.
Nu, domnişoară, nu eu vorbesc, repet ce spune gara.
– Cîte speranţe s-au vînturat în gara asta… Cîte vise, cîte iluzii, cîte lacrimi,
cîte oftaturi, cîte strigăte de bucurie, cîte îmbrăţişări, cîte mîini spunînd la
revedere, cîte nerăbdări, cîte blesteme, cîte dîrdîituri de frig, cîte guri
uscate, cîte broboane de sudoare, cîte valize, cîţi saci şi cîte genţi, cîţi copii
cu gura căscată, cîte pufăituri de locomotivă, cîte scame intrate în ochi, cîte
picioare trepidînd de nerăbdare, cîte chipiuri de impiegaţi, cîţi ochi care s-
au văzut pentru ultima oară, cîte buze umede în aşteptarea unor săruturi,
cîte momente de panică neagră, cîte surîsuri false şi cîte grimase chinuite,
cîte bătăi de inimă accelerate pînă la sufocare, cîte ciori speriate cînd şuiera
locomotiva, cîte anunţuri prin megafon, cîte suflete golite după plecarea
trenului, cîte suflete reîmprospătate la sosirea trenului, cîte vorbe, vorbe,
vorbe spuse peste tot, în sala de aşteptare, pe peron şi în vagoane…
– Gara asta este plină de cuvinte. Milioane de cuvinte s-au sedimentat aici,
în spaţiul acesta din jurul gării, un fel de nod cosmic s-a format aici, e destul
să ciuleşti urechea şi auzi cum se rotesc vorbele în aer, vorbe încă vii…
– Locul ăsta este încă plin de energii, de magnetisme şi de efluvii verbale.
Locul ăsta nu este un loc ca oricare, aici, dacă am putea privi totul de sus,
de la distanţă celestă, am vedea cum s-a solidificat timpul, cum s-a
stratificat memoria oraşului…
– "Rămîne cum ne-am înţeles, da?"
– "Şi cum ajungi ne telefonezi, da?"
– "Şi mai aruncă cîte un ochi şi la valiză, da?"
– "Ai pus biletul unde trebuie? Ia verifică!"
– "Şi să-i spui lui Ancuţa că are salutări şi de la Virginia, da?"
– "Vezi că la Burdujeni nu stă mult, dă-i pachetul dar nu coborî din tren,
ne-am înţeles?"
– "Să aveţi zile cu soare… Şi aşteptăm o carte poştală…"
– "Şi roagă pe cineva să te ajute să-l dai jos ca să nu-ţi rupi spatele."
– "Da’ nu mai plecăm o dată, mamă?"
– Gara asta, pentru noi, e ca un muzeu. Un muzeu al cuvintelor. Un muzeu
al sufletului.

31
– De aceea venim aici în fieare zi. La început am fost doar doi sau trei…
Acum suntem vreo treizeci sau patruzeci… Şi poate că vom fi din ce în ce
mai mulţi.
– Chiar o să ne daţi la televizor, domnişoară?
– Vreţi cumva să vă deschidem valizele? Nu de alta, doar ca să vedeţi că
aşteptăm în mod serios.
– Valizele noastre nu sunt goale. Avem în ele tot ce ne trebuie pentru o
călătorie.
– Pijama, pastă de dinţi, pulovere groase… Cămăşi şi ciorapi de schimb.
Medicamente… Lanternă… Umbrelă… Galoşi în caz de vreme rea.
Mîncare pentru trei zile…
– Vedeţi că nu suntem nişte farisei? Nu ne facem doar că aşteptăm. Suntem
pregătiţi să şi urcăm în tren în caz că ar veni…
– Şi avem şi bani de bilete, în caz că se deschide casieria.

32
 12.  Un scotch dublu

SONIA – Cu cine ţii tu în toată afacerea asta?

PATRONUL – Păi… cu cine să ţin? Cu dumneavoastră.
SONIA – Eşti sigur, Gicule?
PATRONUL – Şi cu domnul Senator. Că el…
SONIA – Gicule…
PATRONUL – Da?
SONIA – Nu poţi să ţii cu amîndoi.
PATRONUL – Doamnă Sonia…
SONIA – Nu-mi mai spune doamnă Sonia.
PATRONUL – Doamnă Sonia…
SONIA – Spune-mi Sonia.
PATRONUL – Nu pot să vă spun eu Sonia.
SONIA – Gicule, uită-te în ochii mei.
PATRONUL – Da…
SONIA – Mai adînc…
PATRONUL – Doamnă Sonia…
SONIA – Gicule, uită-te adînc în ochii mei şi spune-mi Sonia.
PATRONUL – Sonia…
SONIA – Vezi că poţi?
PATRONUL – Sonia, nu pot.
SONIA – Hai că poţi.
PATRONUL – Doamnă Sonia, nu cred că pot.
SONIA – Hai că poţi. Totul se poate. Doar ştii că ştiu să citesc în priviri.
PATRONUL – Sonia…
SONIA – Doar ştii că te citesc de mult.
PATRONUL – Nu ştiu eu aşa ceva, doamnă Sonia.
SONIA – Bun, facem o pauză.
PATRONUL – Vă servesc cu ceva? Azi am prepeliţe, vînate de cumnatu’ meu.
SONIA – De Pandele? Ce mai face Pandele?
PATRONUL – Păi… umblă. Ba la Sinaia, ba la…
SONIA – Gicule…
PATRONUL – Da?
SONIA – În afacerea asta nu poţi să ţii şi cu mine, şi cu el.
PATRONUL – Cum adică?
SONIA – E ori cu mine, ori cu el.
PATRONUL – Doamnă Sonia, eu nu mă bag.
SONIA – Gicule…
PATRONUL – Da?
SONIA – Eşti deja băgat pînă în gît. De aia îţi zic că mai bine ai face să te uiţi
adînc în ochii mei şi să-mi spui exact ce ai de gînd.

33
PATRONUL – Păi, ce am de gînd?
SONIA – Păi, numai tu ştii ce ai de gînd, de aia îţi spun să te uiţi în ochii mei, ca
să nu mă minţi. Că şi eu am un gînd. Şi poate că gîndim la fel. Poate că ni
se unesc gîndurile. Că poate suntem gînd pe gînd… Că poate n-ar fi rău să
ni se lipească gîndurile… Mai ales că eu ştiu ce gîndeşti…
PATRONUL – Doamnă Sonia, m-aţi ameţit.
SONIA – Sonia…
PATRONUL – Sonia, m-aţi ameţit de tot. Eu… ştiţi şi dumneavoastră…
SONIA – Sonia, m-ai ameţit de tot…
PATRONUL – Nu pot eu să vă tutuiesc.
SONIA – Gicule, repetă după mine. Nu pot eu să te tutuiesc.
PATRONUL – Doamnă, zău aşa… Unde nu se poate, nu se poate.
SONIA – Hai că ne-am tutuit deja din priviri, Gicule.
PATRONUL – Da’ nu-i adevărat.
SONIA – Gicule, ştii bine că pentru mine bărbaţii sunt transpareţi.
PATRONUL – Să vă aduc un gin tonic?
SONIA – Vrei să fugi, da?
PATRONUL – Unde să fug? Nu mai fug. Stau aici cu dumneavoastră.
SONIA – Stau aici cu tine.
PATRONUL – Stau aici cu tine. Fie ce-o fi.
SONIA – Mai spune o dată. Da’ ochi în ochi. Ce culoare au ochii mei, Gicule?
PATRONUL – Albaştri, Sonia.
SONIA – Jură cu mîna pe ochii mei că nu mă laşi.
PATRONUL – Jur…
SONIA – Cu mîna pe ochii mei, Gicule, nu aşa.
PATRONUL – Sonia…
SONIA – Vezi că îmi curg două lacrimi, Gicule. Pune mîna pe ele şi jură.
PATRONUL – Pun…
SONIA – Şi jură.
PATRONUL – Jur, Sonia.
SONIA – Mai spune-mi o dată că ai înţeles.
PATRONUL – Ce?
SONIA – Dacă eşti cu mine nu mai eşti cu el. Ai grijă ce spui cînd vor veni să te
întrebe.
PATRONUL – Păi ce să le spun?
SONIA – Adu’ două pahare de scotch.
PATRONUL – Două?
SONIA – Nu, adu un scotch dublu într-un singur pahar. O să bem dintr-un singur
pahar.

34
13. Discurs politic III

Eu, dacă ar fi… Eu, dacă m-aş… cum să spun, eu…

Eu, dacă… Eu…
Dacă eu, cînd eu, cu mine eu, da, eu, eu, eu…
Iertaţi-mă, o iau de la început…
Eu…

Dar mai bine pun problema altfel, pentru că eu, întrucît eu, dat fiind că eu,
eu…

De fapt, eu, ori de cîte ori încerc… Eu… Sincer să fiu, ori de cîte ori eu
vreau să vorbesc despre ceilalţi tot la mine ajung… Adică la EU, la eul
meu… Nu că nu m-aş gîndi şi la… Dar acest EU… Uitaţi-vă la mine, fac
eforturi să mă gîndesc la voi, la EU-l vostru, la EU-l celorlalţi, dar domnul
EU personal….

Ah nenorocit fie acest EU al meu care revine ca o muscă. Nu mai ştiu ce să

fac, ce să mă fac, cum să scap de acest EU care una, două, care una, două…
(Goneşte o muscă imaginară.)
Du-te, du-te, cără-te…
Este insuportabil acest EU, acest eu care ori de cîte ori încerc să ies din EU-
l meu revine ca o… ca o…
(Gonind musca.)
Pleacă! Pleacă!
Vă jur că fac tot posibililul ca să mă gîndesc şi la… În orice caz încerc, am
voinţă, mă forţez încerc din toate puterile eului meu să mă gîndesc şi la eul
vostru numai că…
(Goneşte musca.)
Numai că, numai că, imediat ce mă gîndesc şi la voi, şi la ei, şi la… Uite
cum mă atacă iar… Una, două, acest EU, această muscă urît mirositoare,
această gînganie, acest EU invadator, eu şi numai eu, acest eu umflat şi…
(Gonind musca.)
Du-te! Pleacă!
Nu pot să duc la bun sfîrşit o… un…
(Gonind musca.)
Lasă-mă! Lasă-mă! Du-te! Pleacă! Mai lasă-mă în pace, spurcăciune,
spurcătură de eu, tu şi numai tu… Eu, eu, eu… Caracatiţă! Mocirlă!

35
Deci, ca să reiau totul… Da, am putea fi mai buni, mai generoşi dacă…
dacă… noi toţi n-am avea eu… Dar toţi avem eu şi uite cum vin toţi aceşti
eu…
Eu, eu, eu… Uite cum vin ca un stol…
(Luptînd cu un roi de eu-ri.)
Plecaţi! Afară cu voi! Gata! Să nu vă mai văd! Să nu vă mai prind! Să nu…
Nu mai pot! Nu mai pot!

Cum încerc să fac ceva pentru… pentru ceilalţi, pentru voi, pentru… Uite
cum vine iar… Vine domnul EU şi se pune pe mine, mi se pune pe creştet,
pe… Poate că ar trebui ca măcar o zi pe săptămînă să nu avem EU… Sau o
oră pe zi. Dacă n-am avea EU timp de o oră, poate că am putea face ceva,
am putea împinge puţin lucrurile… Am putea obţine nişte… nişte… Dacă
măcar timp de un minut… în fiecare zi… n-am avea EU… Poate că…

Bun, în orice caz e clar, acum aţi înţeles de ce nu merg bine lucrurile la noi
pentru că muştele astea… EU-rile astea… Uite cum sunt tot mai grase, mai
umflate, mai…
(Îşi scoate haina şi începe să se lupte cu eu-rile ca şi cum ar goni muştele
dintr-o încăpere.)
Plecaţi, plecaţi, lăsaţi-ne să respirăm puţin… Domnilor, doamnelor, ajutaţi-
mă vă rog, ajutaţi-mă să gonesc muştele astea euforice din încăpere…
gîngăniile astea care…
(Un EU ca un fluture i se aşează în palmă.) Ce vrei? Ce vrei tu de la mine?
Ce vrei tu, măi drăguţule, măi EU-le măi, măi EU-şorule, măi EU-şoraşule,
măi EU-niţă măi, măi Niţă măi…
(Închide pumnul şi îl duce la ureche.)
Te zbaţi, ai? Te zbaţi… Vrei să ieşi? Ei bine, nu-ţi dau voie să ieşi. Azi stai
acolo… Închis. Azi nu ieşi la plimbare… Azi mai înghiţi în sec… Că azi
vom vorbi despre noi…

(Deschide brusc palma şi cu cealaltă striveşte EU-l ca şi cum ar omorî un

ţînţar. Apoi de debarasează de cadavru ştergîndu-şi mîna de pantalon.)

Ce scîrboşenie…
Vă rog ajutaţi-mă, haideţi să le gonim ca să putem vorbi şi despre noi…
despre ei… despre ceilalţi…

(Ideal ar fi ca actorul să antreneze tot publicul în gonirea EU-rilor care se

strecoară în mintea oamenilor împiedicîndu-i să se gîndească şi la alţii.)

36
 14. Cînd unii încearcă să rupă digurile

LACHE (citind ziarul) – Să-ţi mai spun una…

MACHE – Spune.
LACHE – Ştii că azi este Ziua mondială fără pantaloni?
MACHE – A!
LACHE – Incredibil!
MACHE – Ce-i aşa de incredibil?
LACHE – Tu ai avea curajul?
MACHE – Să ce?
LACHE – Să iei metroul fără pantaloni…
MACHE – Nu.
LACHE – Ei bine, uite că unii au.
MACHE – Şi la ce le foloseşte?
LACHE – Ca să mai spargă monotonia…
MACHE – Şi tu ai avea curajul să ieşi fără pantaloni ca să mai spargi monotonia?
LACHE – Eu unul cred că e bine să mai spargem din cînd în cînd monotonia. Că
prea suntem serioşi. Uită-te şi tu pe stradă. Toţi parcă sunt nişte zombi.
Oamenii nu-şi mai zîmbesc, nu se mai privesc. Fiecare e scufundat în
telefonul său mobil.
MACHE – Şi ce, crezi că dacă ies nişte nebuni din casă şi se duc la birou fără
pantaloni se rezolvă ceva?
LACHE – Oricum, e o provocare.
MACHE – Lache, e o prostie. Nu e nici o provocare. Mai multă provocare ar fi
dacă am institui o Zi mondială a baloaelor. Să iasă fiecare om din casă cu
cîte un balon umflat.
LACHE – Nu e acelaşi lucru.
MACHE – Şi de ce n-ar fi?
LACHE – Mache, una e să ieşi în chiloţi şi alta e să ieşi cu un balon umflat.
MACHE – Eu nu văd diferenţa. Dacă vrei să perturbi normalitatea poţi să ieşi şi
cu o floare în gură. Ziua mondială a florilor în gură. Poftim.
LACHE – Tu nu pricepi miza.
MACHE – Miza la ce?
LACHE – Ideea este să ieşi în chiloţi, dar cu sacou şi cravată, şi să iei metroul ca
de obicei, cu o expresie serioasă pe faţă, să te prefaci că nimic nu s-a
schimbat.
MACHE – Păi ce schimbi dacă te prefaci că nimic nu s-a schimbat?
LACHE – Schimbi privirea oamenilor. Se va schimba ceva în capul celor care te
privesc.
MACHE – Ceva, ce? Că eu nu cred că se va schimba ceva în bine.
LACHE – Mache, spune şi tu dacă vecinii tăi n-ar avea un şoc văzîndu-te că ieşi
fără pantaloni.

37
MACHE – Cam ştiu eu ce-ar zice ei…
LACHE – Păi nu, important ar fi şi să îi saluţi în mod normal, să vorbeşte cu ei în
mod normal, să te duci să-ţi cumperi pîine în mod normal, să te aşezi apoi
pe o terasă să-ţi bei cafeaua în mond normal. Aici e tot chichirezul.
MACHE – Şi de ce trebuie să fie ziua asta exact pe 13 ianuarie? Ca să le îngheţe
mai bine fundul celor care ies fără pantaloni?
LACHE – Nu ştiu, Mache. Aici scrie că aşa au vrut americanii.
MACHE – Cîte prostii ni se mai trag de la americani. Şi Haloween-ul, tot de a ei
vine.
LACHE – Eu totuşi cred că societatea trebui scuturată din cînd în cînd. Dar nu
prin revoluţii, că astea se lasă cu vărsare de sînge. Cu gesturi mici. Cu umor.
MACHE – Lache, n-ai decît să încerci.
LACHE – Poate că am să încerc.
MACHE – Mai ai timp şi azi. Ziua nu s-a terminat.
LACHE – Azi, nu, dar anul viitor, poate că da.
MACHE – Abia aştept.
LACHE – Abia aştepţi ce? Să mă vezi în chiloţi?
MACHE – Da, abia aştept să cobori în staţie la Eroilor în chiloţi.
LACHE – Foarte bine, aşteaptă. Am sa te chem special ca să mă vezi.
MACHE – Bat pariu că n-ai să ai curajul.
LACHE – Iar eu bat pariu că am să am curajul.
MACHE – Lache, tu eşti un fanfaron. Tot curajul tău stă în vorbe. Dar cînd e să
treci la acţiune ştii că te înmoi.
LACHE – Ei bine, mai vorbim la anul.
MACHE – Nici o problemă. Eu am timp. Aştept.
LACHE – Băiete!

Chelnerul îşi face apariţia, în chiloţi.

LACHE – Un cappucino, te rog, şi un pahar cu apă.

MACHE – Şi pentru mine o cafea lungă dar cu un strop de lapte.
CHLENERUL – S-a făcut.

Chelnerul pleacă.

LACHE – Ai văzut, Lache, că nu e totul pierdut?

MACHE – Adică?
LACHE – Păi n-ai văzut că era în chiloţi?
MACHE – Cine?
LACHE – Chelnerul…
MACHE – Zău? Uite că nici n-am observat.

38
LACHE – Vezi, Mache, din cauza asta sunt atîtea inerţii şi lumea merge cum
merge. Din cauza noastră. Că unii încearcă să rupă digurile, să spargă
certitudinile, să mişte munţii, dar noi nu avem ochi pentru ei.
MACHE – Hai să-l mai chemăm o dată… Băiete!

Chelnerul revine.

MACHE – Fii amabil, adu-mi şi o brioşă te rog.

CHELNERUL – Da, domnu’.

Chelnerul pleacă.

LACHE – Ei? Ai văzut.

MACHE – Formidabil!
LACHE – Vezi că suntem totuşi un popor curajos? Că nu ne lăsăm? Nu suntem
chiar ultimii din clasă cum cred unii. Degeaba spunea Cioran că n-am intrat
în istorie. Uite că avem totuşi curajul să intrăm în istorie. Cum spune poetul,
nu mor caii cînd vor cîinii.
MACHE – Şi nici cîinii cînd vor stăpînii…

39
 15. Asta, da, înmormîntare

–   Asta, da, înmormîntare.

–   Da’ cine e defunctul?
–   Parcă ce mai contează…
–   Trebuie că e un om de vază.
–   In orice caz, e impresionant ce se vede…
–   Eu înmormîntare cu fanfară nici n-am mai vazut în ultimii ani.
–   Păi, nu, că azi parcă ce respect mai are lumea faţă de morţi?
–   Trebuie că e un fost militar…
–   N-am observat, îl duc deschis sau închis?
–   Deschis, deschis. Că era încă un om în floarea vîrstei.
–   Aţi văzut că în frunte mergea un cioclu cu o pernuţă în mînă? Eu nici n-am
mai văzut aşa ceva.
–   Doamnă, pe pernuţă e pusă decoraţia defunctului.
–   Aha.
–   Probabil că era Comandor al Serviciului Naţional.
–   Înseamnă că are dreptul şi la salve de artilerie.
–   Nu chiar de artilerie, dar or să tragă cu puşca.
–   Tot e bine că se revine la tradiţie. Că viii nu mai au respect faţă de morţi.
Măcar să ştie omul că pe ultimul drum e dus cu respect.
–   Parcă la ce-i mai ajută omului cînd e dus cu respect pe ultimul drum? Mult
mai important este să i se arate respectul în viaţă.
–   Am aflat cine e defunctul.
–   Cine?
–   Ei bine, n-o să credeţi…
–   Păi spune dacă te-ai informat.
–   Este jurnalist.
–   Zău?
–   E tipul ăla care făcea emisiunea aia… aia care trecea vineri seara…
–   Vineri la zece seara?
–   Nu, ăla e încă în viaţă. E tipul care făcea emisiunea de la ora 23 şi 30…
–   Eu la aia nu mă uitam că era prea tîrziu…
–   Cum se chema, domnule, că doar m-am tot uitat la ea… emisiunea aia
despre obezitate…
–   A! Cu unt sau fără unt?
–   Exact.
–   Zău, el e mortul?
–   El e.
–   Păi era tînăr.
–   Era tînăr dar era obez.

40
–   Şi de ce-l duc cu dricul?
–   Poate că aşa a lăsat el cu limbă de moarte.
–   Ce facem, iubito, ne ţinem după ei sau…?
–   Hai să mai mergem puţin…
–   Jos pălăria, asta este o înmormîntare de antologie…
–   Ar trebui dată la televizor.
–   E deja în direct pe facebook…
–   A, uite că s-au oprit…
–   S-au oprit că acolo era sediul lui.
–   Sediul cui?
–   Sediul postului de televiziune de rahat pentru care lucra el.
–   Se poate? Cum puteţi vorbi aşa? Totuşi, puţin respect pentru un om care îl
duce acum oraşul pe ultimul drum.
–   Eu cu omul n-am nimic. Eu pe om îl respect. Dar postul de televiziune pe
care l-a servit este de rahat. Asta am dreptul să spun.
–   Nu e chiar aşa. Sunt şi momente cînd e bine să mai tacem din gură.
–   Şi eu zic, în faţa morţii…
–   Păi dacă e să acceptăm raţionamentul dumneavoastră… ar însemna să ne
ţinem gura încleştată tot timpul. Că în fiecare zi moare cîte un om.
–   Da, dar nu e dus în fiecare zi cu dric cu cai şi cu fanfară.
–   Eu, ca să fiu sincer, m-am luat după cortegiu mai mult din cauza cailor.
–   E drept că sunt frumoşi…
–   Patru cai la dric. Eu nici n-am mai văzut aşa ceva.
–   Domnule, astăzi sunt agenţii care te înmormîntează cum vrei. Tu plăteşti
din timpul vieţii şi spui: vreau să fiu dus cu dricul, vreau să fiu dus pe afet
de tun, vreau să fiu dus cu dirijabilul… Cînd plăteşti orice capriciu ţi se
împlineşte.
–   Eu am citit undeva că în China se fac şi înmormîntări cu striptis.
–   Adică cum cu striptis?
–   Adică angajează familia stripitizeuze ca să atragă cît mai multă lume.
–   Lasă că şi caii sunt eficienţi. Patru cai frumoşi, sunt chiar mai spectaculoşi
decît o striptizeuză.
–   Şi oricum sunt şi ei goi…
–   Măi, băiatule, vezi că spui tîmpenii.
–   A, uite că avem dreptul şi la un discurs.
–   Asta e directorul televiziunii de rahat unde lucra mortul.
–   Domnule, dacă nu-ţi place de ei, de ce te uiţi la emisiunile lor?
–   Păi tocmai că nu mă uit. Doamne fereşte, cum să mă uit la emisiunile lor de
rahat?
–   Păi cum ştii că sunt de rahat dacă nu te uiţi la ele?
–   Păi ştiu că ştiu cum au achiziţionat pe nimica imobilul în care s-au instalat.
–   Am aflat cu îl cheamă…
–   Şi cum îl cheamă?

41
–   Ceva cu Z…
–   Păi n-ai spus c-ai aflat?
–   Mi-a spus cineva la ureche dar n-am înţeles bine…
–   Hai, iubito, hai să plecăm… Că doar n-o să ne pierdem toată dimineaţa cu
mortul…
–   Hai să mai stăm puţin că uite, sîntem filmaţi. O să ne vedem deseară la
televizor.

42
 16. Răzbunarea inconştienţilor

Trece un grup de reporteri şi de cameramani care pare decis să ia cu asalt

un imobil sau o personalitate.

SĂNĂTOIU – Au venit? Deja?

ELVIRA – Nu, e Ginculescu care vrea sa-ţi spună ceva.
SĂNĂTOIU – Ce mai vrea şi incapabilul ăsta? Ce să-mi mai spună acum?
ELVIRA – Nu ştiu, Fănele. Poate că a reuşit totuşi…
SĂNĂTOIU – Ce să reuşească? N-a reuşit cînd s-a putut, o să reuşească acum în
ultimul moment? Cu haita asta la gîtul meu? Uite-i cum stau şi aşteaptă să
mă sfîşie. Toţi… Toţi, împotriva mea. Asta e justiţie? (Intră Ginculescu.)
Ce vrei, Ginculescule?
GINCULESCU – Domnule Senator…
SĂNĂTOIU – Hai, mai slăbeşte-mă cu domnul Senator. Nu mai sunt senator, nu
mai sunt nimic. Sunt un hoit. Sunt un hoit pe care abia aşteptaţi, voi toţi, să
vi-l împărţiţi. Aşa, cu dinţii…
ELVIRA – Fănele, nu vorbi aşa…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu, nu e chiar aşa… Ştiţi de cîtă apreciere aveţi
parte din partea…
SĂNĂTOIU – Măi, Ginculescu… Măi, băiatule, măi… Hai, nu mai improviza
că nu mă încălzeşte cu nimic. Spune ce vrei şi lasă-mă în pace.
GINCULESCU – Păi, tocmai, am negociat cu ei ca să se deruleze totul în mod
demn.
SĂNĂTOIU – Adică cum în mod demn?
GINCULESCU – Adică n-or să vă mai pună cătuşe.
ELVIRA – O, doamne! Vezi, Fănele, că unele lucruri se mai aranjează.
GINCULESCU – Tu nu te mai băga! Gata, nu mai vreau să te aud nici pe tine.
Dacă tot am rămas singur, vreau să rămîn singur. De fapt singur am fost tot
timpul. Singur m-am luptat pentru nişte principii, pentru ca ţara asta să
cunoască un salt…
ELVIRA – Fănele, nu mai turui degeaba. Ascultă-l pe domnul Ginculescu că are
ceva să spună.
SĂNĂTOIU – Ai grijă cum vorbeşti cu mine că încă nu sînt după gratii. Şi poate
că-ţi trag una…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu… Doamnă Sănătoiu…
SĂNĂTOIU – Ce vrei să spui cu cătuşele?
GINCULESCU – Am negociat ca pînă la sediul procuraturii să fiţi dus în calitate
de martor asistat, fără cătuşe la mîini.
SĂNĂTOIU – Că de fapt voiau să vină să mă ridice ca pe un bandit, nu? Şi să mă
scoată în stradă cu cătuşe la mîini… Ca să mă fotografieze toţi nemernicii
ăştia…
GINCULESCU – Uzanţa era în orice caz cu cătuşe…

43
SĂNĂTOIU – Ca la americani… Ca să facem puţin spectacol. Nu destul că
distrugem un om, dar trebuie să-l şi umilim. Ca să vezi ce societate am
construit. E o societate normală la cap, asta, domnule Ginculescu?
Dumneata, ca avocat, ai luat vreodată atitudine în faţa acestei mascarade,
să spui măcar o dată clar şi tare că suntem într-o putrefacţie mediatică de
categorie inferioară? Tagma dumitale de jurişti ce zice?
ELVIRA – Fănele, vezi că ne superi pe toţi.
SĂNĂTOIU – A, adică eu intru în puşcărie şi tot voi vă supăraţi. Poate că ar trebui
să vă pup mîinile şi să vă spun la toţi, nu vă supăraţi pe mine că noaptea
asta am să dorm la pîrnaie, cu infractorii cei mai jegoşi din ţara asta, eu
care v-am făcut să existaţi în Europa…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu…
SĂNĂTOIU – Spune, Ginculescule, au voie indivizii ăştia să stea aglutinaţi în
faţa casei mele? De trei zile stau aici jegoşii ăştia… Au dormit aici, au
mîncat aici, s-au pişat pe stradă…
ELVIRA – Hai că nu s-au pişat pe stradă…
SĂNĂTOIU – Elvira, nu mă contrazice! Deci, s-au pişat pe stradă, nici măcar nu
pot să deschid fereastra ca să aerisesc… Stau ascuns după perdele că mă
mitraliază ăştia cu aparatele lor. Au voie ei să comită acest act de agresiune
în faţa unei proprietăţi private? Au voie să se dedea ei la hărţuire mediatică,
să distrugă carosabilul, să împiedice circulaţia?
GINCULESCU – N-am ce să zic, situaţia fiind excepţională…
SĂNĂTOIU – Adică eu nu mai am drepturi, asta vrei să spui? Păi de ce să nu am
dreptul să sun la poliţie şi să spun atenţie, s-a adunat o gloată de jegoşi în
faţa casei mele, nu pot nici măcar să aerisesc, veniţi vă rog cu tunul de apă
să-i măturaţi de aici…
ELVIRA – Haideţi să ne calmăm… Haideţi să vă fac o cafea.
SĂNĂTOIU – Mie pune-mi un scotch.
ELVIRA – Fănele, nu!
SĂNĂTOIU – Elvira, serveşte-mă cu un scotch! Şi oferă-i şi domnului avocat
Ginculescu unul că tot este un incapabil şi nu a reuşit să facă absolut nimic
pentru mine deşi l-am plătit regeşte şi chiar ultra-regeşte…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu, ceea ce am negociat eu pentru
dumneavoastră nu a mai reuşit nimeni în ţara asta… Aşa să ştiţi.
SĂNĂTOIU – A, ia te uită. Că aud şi lucruri noi. Păi ce ai obţinut tu pentru mine,
Ginculescu, înafară de faptul că peste o oră or să mă ridice fără cătuşe?
ELVIRA – Tot e bine, Fănele. Gîndeşte-te… Totuşi, măcar n-o să avem parte de
momentele astea penibile.
SĂNĂTOIU – Ai dreptate, Elvira. Tu mereu ai avut dreptate, de fapt. Retrag, tot
ce-am spus. Mulţumesc, Ginculescu, măcar asta să fie răzbunarea mea.
Toată lumea, toată suflarea asta publică voia să mă vadă cu cătuşe la mîini,
ştiu… Tot e bine dacă nu le oferim plăcerea asta…
ELVIRA – Păi nu?

44
 Sănătoiu se uită discret în stradă.

SĂNĂTOIU – Uite că continuă să mai vină. Trăiască circul!

ELVIRA – Domnule, Ginculescu, totuşi, chestia asta nu e normală…
GINCULESCU – Nu am nici o putere în privinţa asta, doamnă.
SĂNĂTOIU – Ai auzit, Elvira? Ce putere să aibă justiţia cînd vine vorba de
umilirea inutilă a unui om… şi de transformarea populaţiei într-o haită?
Justiţia are putere cînd este vorba de eliminarea cuiva care a adus bunăstare
pentru cinci milioane de oameni… şi demnitate istorică pentru alte douăzeci
de milioane…
ELVIRA – Zău, domnule Ginculescu, sper că oamenii ăştia n-or să rămînă aici şi
în zilele următoare… Că eu nu pot să trăiesc aşa… Am de dus copiii la
şcoală…
GINCULESCU – Nu, doamnă, n-or să rămînă, vă garantez eu că…
SĂNĂTOIU – Ai auzit, Elvira? Justiţia ne garantează că spectacolul se termină
chiar azi. Tot ce voiau dumnealor era să mă vadă ieşind între doi poliţişti
cu cătuşe la mîini. Asta-i tot. Răzbunarea inconştienţilor… Ginculescule,
eşti sigur că oamenii ăştia, dacă or să mă vadă ieşind fără cătuşe, n-or să
facă spume la gură de furie şi n-or să se arunce asupra mea? Ştii cum e, cînd
stai la coadă să prinzi un bilet la un meci şi se termină biletele în faţa ta,
simţi că îţi vine să urli de furie…
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu, dacă îmi daţi voie să vă mai fiu util încă o
oră… Uitaţi ce vreau să vă spun. Veţi ieşi însoţit de doi domni în civil. Nu
ştiu cîţi jurnalişti sunt aici, o sută, sau mai mulţi…
ELVIRA – O sută şaptespreze am numărat numai eu…
GINCULESCU – Deci, din momentul cînd se va deschide uşa şi pînă în momentul
cînd se va închide portiera maşinii vor trece cam treizeci, patruzeci de
secunde. Fiecare secundă va fi imortalizată din toate unghiurile,
fotografiată şi filmată. Iată ce vreau eu de la dumneavoastră, ca să pot lucra
mai departe pe acest dosar. Vă rog să ieşiţi demn dar în nici un caz să nu vi
se vadă pe faţă vreun zîmbet dispreţuitor, sau arogant. Aceste treizeci de
secunde sunt esenţiale pentru ceea ce va gîndi mai tîrziu opinia publică.
SĂNĂTOIU – Si ce vrei tu, domnule Ginculescu? Să ies poate plîngînd?
ELVIRA – Nici plîngînd, dar nici rîzînd…
GINCULESCU – Doamna are dreptate. Pentru imaginea dumneavoastră care se
reconstruieşte din acest moment ar fi bine să ieşiţi cu o expresie
responsabilă pe faţă.
SĂNĂTOIU – Adică să se vadă ce pe faţa mea? Dumneata vrei să se vadă pe faţa
mea ceea ce vrea haita?
GINCULESCU – Domnule Sănătoiu, în funcţie de ce se va vedea astăzi pe faţa
dumneavoastră eu voi putea, sau nu, să vă reduc pedeapsa în anii
următori…

45
ELVIRA – Vezi? Vezi, Fănel? Ia să te văd. Uită-te puţin la mine. Uită-te fără nici
o grimasă. Nu fi ironic, nu fi provocator, nu fă pe deşteptul, nu fi zeflemitor,
nu fi răzbunător. Fii demn, fii uman, gîndeşte-te la copiii noştri, încearcă să
arăţi că ai înţeles că ai mai şi greşit… (Caută repede pe telefon o imagine.)
Uite, încearcă să semeni cu Al Pacino după ce îl împuşcă pe De Niro în
Heat. Nici urmă de ură sau de triumf, doar o tristeţe responsabilă…
GINCULESCU – Poftim, doamna a înţeles perfect.
SĂNĂTOIU – Aşa e bine?
ELVIRA – Şi nu-ţi muşca buzele…
GINCULESCU – Da, nu vă muşcaţi buzele că nu se ştie niciodată. Să nu vă prindă
cineva cu un vîrf de limbă scoasă. Imaginile scoase din context pot deservi
teribil.
ELVIRA – Vino să te pieptăn puţin… (Către Ginculescu.) Sau e mai bine să iasă
cu părul vîlvoi?
GINCULESCU – Nu, să nu pară nici prea panicat şi nici nepregătit.
SĂNĂTOIU – Panicat nu sînt, dar nepregătit sînt.
ELVIRA – Cu cravată sau fără cravată?
GINCULESCU – În cămaşă dar fără cravată. Şi dacă se poate să nu fie o cămaşă
de marcă. Şi nici costumul, să nu fie doamne fereşte un costum Gucci sau
Dolce & Gabana…
ELVIRA – Hm… Uite că aici ne-aţi pus o problemă… Mă duc să caut.
GINCULESCU – Cînd ieşiţi, ideal ar fi să nu fiţi nici foarte relaxat dar nici să nu
vă mişcaţi ca un automat ca şi cum aţi fi drogat sau în transă. Poate că nu
vă pare important acum, dar prima privire pe care o veţi dirija spre oamenii
din faţa dumneavoastră va cîntări enorm în ochii opiniei publice în perioada
următoare. Deci nu care cumva să ieşiţi cu o privire de om absent, nu vreau
o privire în gol… Vreau o privire care nu refuză contactul cu realitatea, o
privire de om care reflectează la ceea ce se întîmplă. O privire scurtă, de o
secundă, spre toată lumea, şi apoi puteţi coborî privirile ca să avansaţi spre
maşină.
SĂNĂTOIU – Ah, doamne, de ce nu m-am făcut eu mai bine actor…
ELVIRA (revine cu o vestă) – Hai, că tot ai fost puţin actor… Deci ai grijă, nu te
deplasezi spre maşină cu coada între picioare.
SĂNĂTOIU – Şi dacă mi se pun întrebări, răspund?
GINCULESCU – În nici un caz…
SĂNĂTOIU – Şi vii şi tu cu mine, Ginculescule?
GINCULESCU – Deci, am negociat şi acest aspect… În momentul în care veţi
intra în maşină… Vă veţi aşeza în spate, împreună cu mine, iar unul dintre
agenţi se va aşeza alături de şofer. Ceea ce ca imagine este cît se poate de
cool.
SĂNĂTOIU – Deci nu voi fi în spate, între doi agenţi?
GINCULESCU – Nu.
ELVIRA – Vezi, Fănele? Vezi că totuşi domnul Ginculescu ştie ce face?

46
SĂNĂTOIU – Mulţumesc, Ginculescule. Aici ai o bilă albă…

Telefonul mobil al Elvirei sună, Elvira răspunde.

GINCULESCU – Şi ca să nu aveţi nici o problemă cu mîinile, pentru că marea

problemă în astfel de situaţii sunt mîinile…
SĂNĂTOIU – Chiar voiam să te întreb ce fac cu mîinile…
GINCULESCU – Cel mai bine este să ieşiţi cu un pardesiu pe mînă.
SĂNĂTOIU – Pe mîna dreaptă sau pe mîna stîngă?
GINCULESCU – Păi, pe ce parte îl duceţi de obicei?
SĂNĂTOIU – Pe mîna stîngă.
GINCULESCU – Atunci faceţi ca de obicei…

Elvira revine cu o expresie de mare nelinişte pe faţă.

ELVIRA – Fănel, avem o propunere…

SĂNĂTOIU – Propunere din partea cui?
ELVIRA – Canalul Media Total.
SĂNĂTOIU – Ce vor?
ELVIRA – Vor o declaraţie exclusiv pentru ei dar să fii cu cătuşe la mîini.
SĂNĂTOIU – Ceee?
ELVIRA – Oferă cincizeci de mii de euro pentru o declaraţie de jumătate de
minut, dar să fie exclusiv pentru ei. Cu condiţia să ai cătuşele la mîini…

Pauză.

SĂNĂTOIU – Cine era cel care ţi-a vorbit?

ELVIRA – Era cine era.
SĂNĂTOIU – Ce zici, Ginculescule?
GINCULESCU – Păi ce să zic…?
ELVIRA – Eu una zic…
SĂNĂTOIU – Nu mă interesează ce zici tu, vreau să aud ce zice el…
GINCULESCU – Păi ce să zic…?
SĂNĂTOIU – Poate că… dat fiind…

Telefonul Elvirei sună din nou.

ELVIRA – Aşteptaţi puţin…

Elvira se îndepărtează şi vorbeşte din nou la telefon.

SĂNĂTOIU (pentru sine) – Lumea e nebună… E nebună, şi eu am căzut la

mijloc…

47
 Elvira revine.

ELVIRA – Şaizeci de mii de euro.

GINCULESCU – Cine, tot ei?
ELVIRA – Nu. Cei de la Glob News Tomorrow.
SĂNĂTOIU – Ce zici, Ginculescule, revenim la varianta cu cătuşe? Poţi negocia
chestia asta?

48
17. Discurs politic IV

Domnilor, există o întrebare pe care nu o putem ocoli: de ce suntem atît de

răi?

Acum, că tot s-a întîmplat să ne propunem să fim sinceri timp de o seară,

aici, împreună, vă propun să medităm la această întrebare. Suntem răi şi
brutali, încrezuţi şi neciopliţi. Nu ne pasă de nimic, călcăm peste furnici, nu
ne preocupă decît propria noastră burtă, propriul nostru tub digestiv.

Ne place să-i umilim pe inferiorii noştri dar stăm drepţi şi facem plecăciuni
în faţa superiorilor noştri. Ne plac banii şi ne place să arătăm că avem bani,
că avem maşini scumpe, că avem femei frumoase… Binele obştesc este
pentru noi un fîs, zero, neant, ultima roată de la căruţă, ceva ce ne face să
zîmbim, ba chiar să rîdem în hohote.

Pe toţi cei din jurul nostru îi considerăm proşti, iar noi ne considerăm nişte
mari experţi. Faptul că avem buzunarele pline cu bani, conturile pline cu
bani, saltele pline cu bani, ne face să credem că ştim totul despre lume,
despre geopolitică, despre credinţă… Nu există domeniu în care să nu fim
capabili să ne dăm cu părerea. Toţi am putea fi preşedinţi, prim miniştri,
miniştri de externe, directori de mari intreprinderi…

Ne credem buricul pămîntului, suntem cu nasul pe sus, şi mai şi semănăm

fizic unii cu alţii pentru că toţi ne îngrăşăm în acelaşi timp. Ne place de fapt
mîncarea bună, ne place să tragem cîte un chef zdravăn şi să ne lăudăm. Pe
scurt, ne place să ne dăm mari. Ne place să avem noi ultimul cuvînt. Dacă
prietenul meu îmi spune că a văzut o maşină foarte frumoasă, ei bine atunci
eu îi explic că şi eu am văzut una şi mai frumoasă. Iar dacă prietenul meu
îmi spune că a fost în vacanţă la Antalya în Turcia eu îi spun că am fost la
Miami în America.

Deci, revin la întrebarea, de ce suntem aşa de răi, aşa de lipsiţi de conştiinţă,

aşa de putrezi şi de rapace? De ce ni se pare că suntem mai deştepţi decît
occidentalii şi că putem goli de sens tot ceea ce ne vînd ei ca valori, ca
principii democratice, ca stat de drept? Ei umflă baloane dar noi le
dezumflăm imediat… Uneori ne mai caută justiţia dar noi suntem mai
deştepţi decît justiţia. Iar justiţia o vom pune cu botul pe labe, că de aia ne-
am adunat aici.

Dar revin la întrebarea mea iniţială, de ce suntem atît de răi?

49
Ei bine, dragii mei prieteni şi colaboratori, iată răspunsul real: suntem răi
pentru că suntem activi.

Da, da, am avut eu această revelaţie care explică întregul mecanism al

prosperităţii în ţara noastră. Dacă nu eram noi activi, să lansăm afaceri, să
mişcăm cît de cît cîte ceva, să facem să circule banul, să aducem produse,
să creem intreprinderi, alţii ne-ar fi luat locul. Ori, iată ce cred eu: cînd eşti
activ nu poţi să fi bun că eşti luat de prost.

Piaţa liberă şi capitalismul nu sunt gîndite pentru oi şi capre, ci pentru cîini

şi lupi. Acumularea primitivă a capitalului în ţara noastră nu se putea face
altfel, decît cu oameni activi care fură, păcălesc, manevrează, spun
minciuni… Suntem răi, dar am creat locuri de muncă şi bogăţie. Dacă eram
buni n-am fi creat nimic. Ne-am zbătut şi am pus în mişcare capitalismul în
ţara asta. Imposibil să-ţi asumi o astfel de misiune fără să nu te murdăreşti
pe mîini şi fără să nu-ţi vinzi puţin sufletul.

Deci, ca să trag concluzia finală, suntem răi pentru că am crezut în progres,

în bunăstare, în ieşirea noastră din neant. Am fost şi sîntem precum lupii şi
precum hienele pentru că aşa funcţionează sistemul, dragi colegi. Pentru că
aceasta este logica unei lumi ale cărei globule albe şi roşii sunt banii cinstiţi
şi banii necinstiţi. Nu poţi să faci bani cinstiţi dacă nu demarezi operaţiunea
cu bani necinstinţi.

Nu cred că exagerez cînd spun că de fapt societatea ar trebui să ne fie

recunoscătoare. Suntem răi, dezgustători, aroganţi, fără scrupule pentru că
ne-am asumat misiunea de a fi locomotive, de a deschide porţi, de a dărîma
ziduri…

Să nu ne fie deci ruşine că suntem răi. Şi de altfel, noi, în adîncul nostru, nu

ne credem răi. Noi credem că ni se face o nedreptate cînd suntem calificaţi
de răi, de dictatoriali şi de brutali. Noi, în adîncul nostru, credem ceea ce v-
am spus eu mai înainte. Altfel spus noi credem că suntem buni. Pentru că
în adîncul nostru nu credem că am făcut ceva rău, noi credem că am făcut
ceva bun.

Ştiţi şi dumneavoastră că poporul nostru are această vorbă, tot răul spre
bine. Ei bine, noi am fost tot răul care a declanşat drumul spre bine. Că
poporul nu e prost. Poporul ştie ce spune. Tot răul spre bine. Auziţi cum
sună? E vorbă veche şi plină de înţelepciune.

Deci să nu ne mai facem sînge rău. Răul şi binele sunt fraţi. Sunt de fapt
unul şi acelaşi lucru. Ies din burta aceleiaşi mame. Răul este de fapt binele.

50
Pînă la urmă, dacă ne gîndim bine, rău înseamnă bine. De unde concluzia
că noi nu suntem de fapt răi, suntem buni.

Sigur, ne-am putea pune acum întrebarea de ce suntem atît de buni. Dar
cînd eşti bun nu-ţi pui de fapt această întrebare. Suntem buni prin natura
noastră, iată de ce suntem buni.

Şi vom rămîne buni în continuare. Că aşa ne dictează natura şi aşa vrea şi

bunul Dumnezeu. Haideţi acum să ciocnim! Doamne-ajută!

51
 18. În vecii, vecilor, nu!

MACHE – Lache, încep să mă cam plictisesc…

LACHE – Nu vorbi că sperii peştii.
MACHE – Care peşti? Tu nu vezi că stăm aici de două ore şi nu trage nimic?
LACHE – Păi de aia nu trage, că vorbeşti într-una.
MACHE – Hai că n-am vorbit chiar într-una.
LACHE – E suficient că vorbeşti din cînd în cînd. Tu nu-ţi dai seama, dar vocea
ta de bariton se reverberează pînă în adîncul lacului.
MACHE – Ei, na!
LACHE – Pe bune.
MACHE – Lache, tu vrei să mă flatezi. Adică vocea mea e mai puternică decît a
ta. A mea se reverberează şi sperie peştii, dar a ta, nu.
LACHE – Nu, eu am o voce de tenor.
MACHE – Şi vocile de tenor nu sperie peştii? E demonstrat ştiinţific?
LACHE – Exact.
MACHE – Şi de ce atunci n-ai prins nici unul? Te-ai lăudat că e plin de peşti.
Unde naiba sînt peşii?
LACHE – Mache, pescuitul este o disciplină interioară.
MACHE – Şi ce ar trebui să fac eu, în interiorul meu, ca să prind pînă la urmă
ceva? Măcar unul…
LACHE – Să fii pozitiv, să te concentrezi, să intri în ritm cu natura…

Pauză.

MACHE – Uite că sunt pozitiv, că mă concentrez, că am intrat în ritm cu natura

şi tot nu trage nimic.
LACHE – Mache, la pescuit e ca la table. Trebuie să crezi în zar. Concentrează-
te şi spune-ţi că uite, chiar acum, o să tragă… E ca atunci cînd ai nevoie de
un şase-cinci şi îţi spune în minte "şase-cinci" şi chiar dai şase-cinci.
MACHE – Şase-cinci…

Pauză.

MACHE – Şase-cinci…

Pauză.

MACHE – Lache, hai să ne dăm bătuţi şi să ne întoarcem înainte ca să se lase

canicula.

52
LACHE – Mache, du-te singur. Eu nu mă dau niciodată bătut. Vezi că ne-am
înstrăinat de natură… Că nu mai ştim să-i ascultăm respiraţia... Încearcă să
te impregnezi puţin de toată frumuseţea asta. Scopul nu este să prindem, că
nu pescuim ca să prindem efectiv peşte. Suntem aici ca să devenim zen.
MACHE – Eu eram zen şi acasă…
LACHE – Aşa crezi tu, dar de fapt am devenit cu toţii nişte mutanţi.
MACHE – Adică?
LACHE – Nu mai ştim să avem răbdare. Nu mai ştim să aşteptăm sezonul
fructelor. Vrem să mîncăm cireşte iarna. Să ne agităm continuu. Nu mai
vrem să avem timpi morţi. Ori, e foarte important să mai ai timpi morţi. Să
meditezi.
MACHE – Poate să punem totuşi nişte rîme adevărate. Că astea din plastic…
LACHE – Da, sunt de acord. Asta este o idee bună. Uite, ia lopăţica şi caută nişte
rîme adevărate.
MACHE – Nu vrei să le cauţi tu? Că poate ai mai mult noroc la rîme…
LACHE – Mache, a fost ideea ta, du-te şi caută rîme. Uite, sapă acolo la mal, unde
e umed… Ia borcănaşul ăsta şi fă-ne o provizie.
MACHE – A, nu… Eu caut pentru mine şi tu cauţi pentru tine.
LACHE – Mache, nu fi egoist!

Pauză.

MACHE – Poate că ar fi trebuit să ne sculăm mai de dimineaţă. Uite că nici rîme

nu găsesc.
LACHE – Sapă mai adînc. A fost secetă, rîmele s-au retras şi ele mai la fund.
MACHE – Bingo!
LACHE – Ai găsit?
MACHE – Cu gîndaci nu merge?
LACHE – Nu, ştiuca trage la rîme.
MACHE – Poftim, Lache. Ai o rîmă de la mine. Dar să ştii că îmi rămîi dator.
LACHE – Îţi voi fi veşnic recunoscător, dragule.

Cei doi potrivesc rîmele în cîrlige.

LACHE – Şi acu’ chiar ne concentrăm şi facem pauză vocală.

Pauză.

MACHE (în şoaptă) – Lache…

LACHE – Ce e?
MACHE – Hai să desfacem totuşi o bere.
LACHE – Nu Mache. Am promis că le desfacem numai după ce prindem primul
peşte.

53
MACHE – Asta a fost ideea ta. Tu ai promis, eu n-am promis nimic.
LACHE – Mache, doar n-ai să bei fără mine…
MACHE – Trage! Dumnezeule, trage!
LACHE – Ti-am spus eu că ne trebuiau rîme adevărate? Natura nu mai poate fi
păcălită în ziua de azi… Bravo, Mache… Nu te panica… Vezi nu brusca…
Trage încet… Cu nădejde… Dă-mi mie…
MACHE – Nu, nu, lasă-mă singur… Ăsta e al meu, nu-l împart cu nimeni…
Incredibil…
LACHE – Ce?
MACHE – Rezistă…
LACHE – Cum aşa… Vezi, nu scutura, lucrează lin…
MACHE – Lucrez da’… Pare enorm…
LACHE – Bravo, campionule, bravo… Vezi ce emoţii ne poate da natura? Uite
cum te-ai înroşit. Stai să-ţi fac o poză. Uită-te la mine…
MACHE – Mă uit, Lache, numai că… Uite că mă trage el pe mine.
LACHE – Mache nu te lăsa… Vezi că ai întins firul la maximum…
MACHE – Păi ajută-mă şi tu că îl pierd…
LACHE – Uşor, uşor, hai…

Cei doi scot vietatea din apă.

MACHE – Lache, ce-i asta?

LACHE – Păi nu ştiu, Mache, tu l-ai pescuit.
MACHE – Dumnezeule, e o broască gigantică…
LACHE – Nu poate fi broască, nu vezi că are ţepi?
MACHE – Nu e nici arici, nu vezi că are patru ochi?
LACHE – În orice caz, nu pune mîna pe el.
MACHE – Nu pun, da’ ce fac acum? Uite ce limbă are… Cum scot cîrligul din
el?
LACHE – Mache, eu animal acvatic ca ăsta nu am mai văzut. Să ştii că e un
mutant.
MACHE – M-ai înebunit cu mutanţii ăştia. Spune-mi cum scot cîrligul.
LACHE – În orice caz peşte nu e că nu are solzi.
MACHE – Uite în ce m-ai băgat! Nu eram eu mai liniştit acasă? Ai ţinut să venim
aici ca să extragem monştri din fundul mlaştinii.
LACHE – Nu e mlaştină, e lac.
MACHE – Da, numai că broscoiul ăsta aricios e plin de noroi… Uite cum a
început să vomită noroi… Lache, taie firul şi să plecăm!

Pauză. Cei doi îşi strîng lucrurile şi o iau la fugă.

MACHE – Lache, arătarea se ţine după noi… Ne face semn cu trompa…

LACHE – Aleargă, aleargă… Nu te uita înapoi…

54
MACHE – S-a ridicat pe cele şase labe… Parcă e crab…
LACHE – Mache, am uitat berile în apă. Ce facem? Ne întoarcem?
MACHE – În vecii, vecilor, nu!

55
 19. O mie de mîini importante

În faţa unui cabinet medical.

GARDIANUL – Domnule Sănătoiu…

DEŢINUTUL – Da, Vicule…
GARDIANUL – Am şi eu o rugăminte…
DEŢINUTUL – Spune.
GARDIANUL – Aş vrea…
DEŢINUTUL – Să nu-mi ceri lucuri pe care ştii că nu pot să le fac.
GARDIANUL – Nici vorbă. E ceva… Dar nici n-aş vrea să se ştie.
DEŢINUTUL – Bine, spune.
GARDIANUL – Aş vrea… un autograf de la dumneavoastră.
DEŢINUTUL – Un autograf!?
GARDIANUL – Da. O semnătură. Ca pe o carte.
DEŢINUTUL – Şi pe ce vrei să ţi-l dau?
GARDIANUL – Am eu un caiet al meu…
DEŢINUTUL – Şi cu ce te încălzeşte pe tine un autograf de la un deţinut?
GARDIANUL – Domnule Sănătoiu… Totuşi. Toată lumea ştie cine aţi fost.
DEŢINUTUL – Lumea uită repede, Vicule.
GARDIANUL – Nu uită ea chiar atît de repede. În orice caz, noi aici, nu uităm.
Ştim.
DEŢINUTUL – Bine, ai caietul la tine?
GARDIANUL – Am.
DEŢINUTUL – Ai şi pix?
GARDIANUL – Am un stilou cu cerneală neagră. Specială. Pe toate le-am cerut
la fel, cu acelaşi stilou. Ca să fie o unitate.
DEŢINUTUL – Şi cîte ai aici?
GARDIANUL – Am o sută treizeci şi şapte.
DEŢINUTUL – Şi la ce-or să-ţi folosească?
GARDIANUL – E pasiunea mea. Dacă tot a fost să lucrez cu oameni de vază…
Colecţionez autografe.
DEŢINUTUL – Pot să mă uit puţin?
GARDIANUL – Uitaţi-vă, uitaţi-vă… Oricum, îi cunoaşteţi pe toţi. Nu am cerut
decît de la celebrităţi. Am cinci foşti miniştri, am doisprezece foşti
senatori… Deputaţii nici nu i-am numărat… Patroni…
DEŢINUTUL – Bine, Vicule. Uite… Da’ nu o pui pe Facebook.
GARDIANUL – Cum aş putea? Doar nu sunt nebun. Le ţin pentru mine. Aşa, ca
o legătură de suflet. De altfel jumătate din domnii care mi-au semnat aici
sunt din nou afară…
DEŢINUTUL – Eşti un băiat de treabă, Vicule. N-am să uit.

56
GARDIANUL – Eu, ştiţi, nu fac politică, nu fac morală… Cînd am un om în faţa
mea îl judec după cum îmi vorbeşte, după cum se uită la mine. Am avut în
pază oameni care m-au privit de parcă aş fi fost un nimenea. Un gîndac.
Da’ eu nu mă supăr. Asta-i meseria pe care mi-am ales-o, o fac corect…
Mulţumesc, domnule Sănătoiu. Să dea Dumnezeu să ieşiţi cît mai repede şi
să fiţi sănătos.
DEŢINUTUL – Mai am trei ani. N-o să ies chiar aşa repede.
GARDIANUL – Eh, legile se schimbă. Toţi care au trecut pe aici, la secţia asta
mai specială, au ieşit mai repede decît era prevăzut.
DEŢINUTUL – De cîţi ani lucrezi tu aici, Vicule?
GARDIANUL – Fac îndată cincisprezece. Uneori chiar îmi vine să rîd. Domnii
deţinuţi vin şi pleacă, dar eu, gardianul, tot în penitenciar rămîn… Ha, ha…
DEŢINUTUL – Ai copii, Vicule?
GARDIANUL – Am. Tripletă de trei fete.
DEŢINUTUL – Bravo.
GARDIANUL – Două la liceu. Una e la facultate. Îndată termină… Le-am făcut
pe rînd la distanţă scurtă. Spuneţi-mi, domnule Sănătoiu… Este adevărat că
aţi dat mîna cu Angela Merkel?
DEŢINUTUL – Am dat…
GARDIANUL – Şi cu Barack Obama?
DEŢINUTUL – Şi cu el.
GARDIANUL – Şi cu… ăla de la Luxemburg…
DEŢINUTUL – Juncker.
GARDIANUL – Juncker, aţi dat şi cu el?
DEŢINUTUL – Păi nu? Şi încă de cîte ori!
GARDIANUL – Şi cu preşedintele Franţei?
DEŢINUTUL – Îl chema François Hollande. Şi cu el.
GARDIANUL – Cu cîţi preşedinţi aţi dat mîna, domnule Sănătoiu?
DEŢINUTUL – Nu ştiu, nu i-am numărat. Cu mulţi. Cam cu toţi din Europa.
GARDIANUL – Şi cu şeful de la ONU?
DEŢINUTUL – Am dat şi cu el.
GARDIANUL – Ar fi trebuit să-i număraţi.
DEŢINUTUL – De ce Vicule?
GARDIANUL – Păi, atîţia oameni de vază… Aţi strîns peste o mie de mîini
importante?
DEŢINUTUL – Tot ce se poate… Dacă pun la socoteală şi ambasadorii…
GARDIANUL – Eu, dacă aş avea putere, aş da o lege ca oamenii care au strîns
atîtea mîini de prima mînă să aibă imunitate. Să nu poată fi băgaţi la
puşcărie.
DEŢINUTUL – Ei, nici aşa n-ar fi normal…
GARDIANUL – Totuşi, să strîngeţi atîtea mîini şi după aceea să vă facă proces…
Ştiu că nu e treaba mea, vorbesc doar pentru că mai văd lucruri la televizor.
Dar totuşi… Eu nici acum nu cred că stau de vorbă cu dumneavoastră.

57
DEŢINUTUL – Aşa e viaţa, Vicule. Omul poate fi foarte sus, după aceea ajunge
foarte jos…
GARDIANUL – Şi după aceea urcă din nou sus.
DEŢINUTUL – Ei, cînd ajunge prea jos nu mai are el cum să urce înapoi sus.
GARDIANUL – Urcă, urcă… Am văzut eu cazuri… Am aici semnături care sunt
din nou foarte sus. Au stat dumnealor aici un an, doi, maximum trei, dar s-
au întors la locul lor, acolo sus.
DEŢINUTUL – Tu eşti puţin filozof, nea Vicu.
GARDIANUL – Şi nu vreţi să scrieţi o carte?
DEŢINUTUL – Despre ce?
GARDIANUL – Despre orice. Despre cîte mîini aţi strîns… Eu, dacă aş fi în locul
dumneavoastră, aş scrie despre toate strîngerile astea de mînă.
DEŢINUTUL – Am să mă mai gîndesc.
GARDIANUL – Fata mea cea mare, care termină limbile străine, scrie poezie.
DEŢINUTUL – Ia te uită!
GARDIANUL – Şi i-au tipărit chiar şi o carte.
DEŢINUTUL – Bravo ţie.
GARDIANUL – Am citit-o şi eu, nu înţeleg chiar totul, dar mă bucur că scrie. Că
are talent. Poate redacta orice.
DEŢINUTUL – Bine, Vicule. Am reţinut.
GARDIANUL – Dar nu e mulţumită. Vrea mai mult. S-a înscris şi la jurnalism.
DEŢINUTUL – Interviu n-am cum să-i dau, că nu am voie.
GARDIANUL – Nu acum. Dar poate cînd ieşiţi…
DEŢINUTUL – Bine, cînd ies, primul interviu i-l dau ei.
GARDIANUL – Uitaţi că vă cheamă doamna doctor. Eu mai bine vă aştept aici.
Că am încredere în dumneavoastră.
DEŢINUTUL – Mulţumesc, Vicule.
GARDIANUL – Intraţi, intraţi. Sper să nu fie ceva grav…

Uşa se deschide, din interior se agită mii de degete, ca şi cum un animal

monstruos s-ar afla acolo, în aşteptare.

58
 20. Să stăm fiecare la locul lui şi să aşteptăm

În tren.

–   Doamne, ce căldură…
–   Poftim, luaţi puţină apă…
–   Simt că mi se face rău.
–   Eu cred că s-a oprit aerul condiţionat.
–   Nu vă supăraţi, v-aţi uitat cumva la ceas cînd am intrat în tunel?
–   Nu, de ce?
–   Pentru că mi se pare cam lung…
–   Ei, aşa sunt tunelurile astea din munţi.
–   Da, dar totuşi…
–   Să ştiţi că şi mie mi se pare că trebuia să ieşim de mult.
–   Poftim, şi doamna e de aceeaşi părere cu mine.
–   Vorbiţi despre tunel?
–   Da, nu vi se pare că e cam lung?
–   Păi s-a anunţat de la început că vom merge prin el timp de douăzeci de
minute.
–   S-a anunţat? Cînd s-a anunţat?
–   A auzit toată lumea, s-a anuţat prin difuzor.
–   Eu n-am auzit nimic. Poate eram la toaletă.
–   Bun, poate că s-a anunţat, numai că de atunci au trecut treizeci de minute…
–   Sunteţi sigur?
–   Sunt foarte sigur. Eu nu prea suport tunelurile, ascensoarele şi spaţiile
închise, şi chiar m-am uitat la ceas ca să ştiu cît va trebui să îndur…
–   Eu nu cred totuşi că au trecut treizeci de minute. Cred că e o problemă
psihologică. In absenţa luminii, pe căldură mare, timpul pare mai lung.
–   Domnule, îmi pare rău dar nu aveţi dreptate. Au trecut treizeci de minute,
iar de cînd vorbim noi au mai trecut cinci minute, deci suntem în tunel de
treizeci şi cinci de minute, şi trebuia să fi ieşit din el de cincisprezece
minute.
–   Vă rog, nu vă mai panicaţi că îmi speriaţi copiii…
–   Copiilor le place în tunel, nu asta e problema.
–   Problema e că ne sufocăm asta e problema.
–   Oricum, geamurile nu se deschid.
–   Sincer să spun, şi eu am impresia că nu e totul în regulă... Ceva, ceva se
întîmplă… Şi nu atît din cauza tunelului. Si nici din cauza căldurii. Mie mi
se pare că trenul merge din ce în ce mai repede.
–   A, deci aţi remarcat şi dumneavoastră…
–   Chiar vi se pare că…?
–   Da, da, de cînd a intrat în tunel parcă a început să accelereze…

59
–   Păi, tocmai, accelerează ca să iasă din tunel. Eu zic să nu ne mai agităm
degeaba. O să iasă cînd o să iasă. Că e tren. Nu poate da înapoi.
–   Poate că ar trebui totuşi să-l căutăm pe controlor.
–   Dar aţi văzut vreun controlor în tren? Eu de cînd m-am urcat, şi m-am urcat
acum trei ore, n-am văzut nici un controlor.
–   Ei, trebuie să fie un controlor pe undeva…
–   Cine mai are nişte apă?
–   Eusebio, nu vrei tu să te duci să-l cauţi totuşi pe controlor? Totuşi, suntem
de patruzeci de minute în tunelul ăsta…
–   Poate suntem în cădere…
–   Doamnă, nu mai spuneţi prostii…
–   Nu spun prostii, reflectez şi eu.
–   Ei bine, glumele proaste, într-un moment ca ăsta…
–   Ce vreţi să spuneţi cu momentul ăsta? Are ceva special momentul ăsta?
–   Păi nu vedeţi că mergem cu viteză de avion? E normal, printr-un un tunel?
–   Ştie el, conductorul, ce face.
–   Şi dacă nu ştie?
–   Eu zic să ne întoarcem toţi la locurile noastre şi să ne vedem de treabă. Uite,
domnul de acolo nici nu s-a mişcat, citeşte frumos. Poate că aşa e traseul.
Mai bine tragem un pui de somn dacă tot suntem în tunel.
–   Dumneavoastră sunteţi optimist, dar uite că trebuia să ieşim de douăzeci de
minute din tunel şi nu se întîmplă nimic.
–   Domnule, poate că ceasul dumneavoastră este greşit. Poate merge alandala.
–   Cum să meargă alandala? E ceas nou.
–   Tocmai, toate ceasurile astea noi electronice, numerice, solare, pulsatorii,
vibratorii şi nu mai ştiu cum fac ce vor ele.
–   Cum să facă, doamnă, ce vor ele? Măsoară timpul, ca toate ceasurile.
–   Măsoară dar şi accelerează…
–   Cum aşa?
–   Am citit eu un articol… Sunt intreprinderi în care în mod intenţionat
ceasurile din birouri sunt reglate să meargă mai încet ca funcţionarii să
lucreze mai mult.
–   Şi credeţi că aici în tren toate ceasurile s-au sfătuit ca să meargă mai repede?
–   Nu e vorba de sfătuit, că nu s-au dus să stea la taifas. E vorba că există
uneori fluxuri magnetice speciale…
–   Eu zic să încheiem discuţia că începem să deraiem. Trenul merge normal,
tunelul e mai lung decît altele, nu avem ce face, să stăm fiecare la locul lui
şi să aşteptăm. Uite, domnul de acolo…
–   Da, numai că uite, nici pe fereastră nu ai ce să vezi…
–   Păi dumneata oricum te uiţi la filme de la bun început. Cred că nici nu ţi-ai
dat seama că avem o problemă.
–   Am fost pînă la locomotivă dar nu am dat de nici un controlor. Si să ştiţi că
restul vagoanelor sunt goale…

60
–   Cum adică sunt goale?
–   Eu vă spun ce am văzut. Toate vagoanele pînă la locomotivă sunt goale.
–   Hai, nu mai spuneţi astfel de gogomănii…
–   Păi nu aveţi decît să vă duceţi să verificaţi.
–   Adică vreţi să spuneţi că în tot trenul nu am mai rămas decît noi?
–   S-ar părea. Noi în ultimul vagon.
–   Cum aşa că parcă nu eram chiar ultimii?
–   Asta explică totul… Inclusiv căldura…
–   Ce să explice? Domnule, veniţi cu nişte explicaţii care ne lasă perplecşi.
–   Atunci nu mai spun nimic. Dar peste cîteva zile veţi veni să mă rugaţi să vă
spun ce cred.
–   Peste cîteva zile? Adică cum?
–   Ce vreţi să spuneţi domnule?
–   Nu vreau să spun nimic. Lăsaţi-mă să citesc.
–   Fiţi amabil, am o curiozitate… Văd că pe coperta cărţii pe care o citiţi scrie
Tuneluri fără sfîrşit.
–   Da, şi ce-i cu asta?
–   Nimic, poate că e o simplă coincidenţă… Mă întrebam doar… Cum se face
că pe copertă nu figurează şi un nume de autor?

Caragiale întoarce capul pentru prima oară spre ceilalţi şi răspunde.

–   Ei, titlul e de fapt fals... Pentru că autorul a fost interzis...

Sfîrşit

61