Colecţie coordonată de

DENISA COMĂNESCU
 Acest volum, apărut în cadrul
Programului de sprijinire a publicării Nicolae Iorga,
a beneficiat de susținerea Ambasadei Franței în România
și a Institutului Francez din România.
Traducere din limba franceză și note de
DANIEL NICOLESCU
Redactor: Raluca Popescu
Coperta: Angela Rotaru
Tehnoredactor: Manuela Măxineanu
Corector: Marilena Brînzan
DTP: Florina Vasiliu, Veronica Dinu

Tipărit la Bookart Printing

THOMAS SCHLESSER
LES YEUX DE MONA
Copyright © Éditions Albin Michel – Paris 2024
All rights reserved.

© HUMANITAS FICTION, 2024,

pentru prezenta versiune în limba română

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Schlesser, Thomas
Ochii Monei / Thomas Schlesser;
trad. din franceză şi note de Daniel Nicolescu. –
Bucureşti: Humanitas Fiction, 2024
ISBN 978-606-097-434-5
I. Nicolescu, Daniel (trad.; note)
821.133.1

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România
tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51
www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e‑mail: vanzari@libhumanitas.ro
Comenzi telefonice: 0723/684 194
Pentru toți bunicii din lume
 Prolog
Să nu mai vezi nimic

Totul s‑a întunecat. A fost ca o haină cernită. Și‑apoi,

ici‑colo, niște scânteieri, ca petele lăsate de soare când
ochii se uită fix la el, zadarnic, dindărătul pleoapelor strân­
­se, sau ca atunci când strângi pumnii ca să rabzi durerea
sau emoția.
Desigur, ea n‑a descris deloc așa întâmplarea. În gura
unei copile de zece ani, proaspătă și neliniștită, descumpă-
nirea se formulează sec, fără înflorituri ori lirism.
— Mamă, e complet întuneric!
Mona a rostit aceste cuvinte cu o voce gâtuită. Văică-
reală? Da, dar nu numai. Fără să vrea, strecurase o undă
de rușine pe care mama ei, de fiecare dată când o deslușea,
o trata cu seriozitate. Fiindcă, dacă exista cu adevărat un
lucru pe care Mona nu‑l simula niciodată, acesta era ruși-
nea. De cum se pripășea într‑un cuvânt, într‑o atitudine, în
intonație, nu mai era nimic de făcut: apăruse un adevăr
neplăcut.
— Mamă, e complet întuneric!
Mona era oarbă.
Efectul era lipsit de cauză. Nu se petrecuse nimic deo-
sebit; își făcea conștiincioasă temele la matematică, cu un
stilou în mâna dreaptă și un caiet prins sub palma stângă,
într‑un colț al mesei pe care mama ei împăna cu usturoi o
bucată de carne pentru friptură. Mona tocmai își scotea
7
de la gât un pandantiv care o stânjenea, pentru că se le-
găna deasupra paginii cu exerciții și pentru că dobândise
prostul obicei să se aplece când scria. A simțit cum o um-
bră deasă i se năpustește peste amândoi ochii, de parcă ar
fi fost pedepsiți că sunt atât de albaștri, de mari și de nepri-
hăniți. Umbra nu a venit din afară, așa cum vine de obicei,
când se lasă noaptea sau când luminile unui teatru slăbesc
în intensitate, umbra i‑a răpit vederea pornind din pro-
priul ei trup, dinlăuntru. În ea se infiltrase o pânză sumbră
care a despărțit‑o de poligoanele desenate pe caietul de
școlăriță, de masa din lemn cafeniu, de friptura aflată la
ceva distanță, de mama ei încinsă cu un șorț alb, de bucă-
tăria cu dale, de tatăl ei șezând în încăperea de‑alături, de
apartamentul din Montreuil, de cerul cenușiu de toamnă
plutind peste străzi, de lumea întreagă. Printr‑o vrajă, co-
pila se scufunda în tenebre. Înfrigurată, mama Monei i‑a
telefonat medicului de familie. A descris încâlcit pupilele
încețoșate ale fiicei sale și a precizat, descusută fiind de
doctor, că nu părea să fi fost atinsă de vreo tulburare de
vorbire ori de paralizie.
— Seamănă cu un AIT, a zis el, fără să vrea să se aven-
tureze în lămuriri suplimentare.
A cerut să i se dea de îndată niște doze puternice de aspi­
ri­nă și, neapărat, să fie dusă de urgență la spitalul Hôtel‑Dieu,
unde o să cheme un confrate care s‑o consulte imediat. Nu
se gândise la acesta din întâmplare: era un pediatru for-
midabil, având, în plus, o reputație de foarte bun oftalmo-
log și, în plus, de hipnoterapeut talentat. În mod normal,
cecitatea n‑ar trebui să dureze mai mult de zece minute, a
conchis el, după care a închis telefonul. Se scursese deja
un sfert de ceas de la primul semnal de alarmă.
În mașină, fetița plângea, se izbea în tâmple. Mama ei
o ținea de coate, dar, în străfundul ei, ar fi vrut și ea să dea
niște scatoalce în căpșorul acela rotund și firav, așa cum
8
lovești într‑o mașină stricată, sperând prostește că o vei
face să pornească din nou. Tatăl, la volanul bătrânului său
Volkswagen hodorogit, voia să dea de urma răului căruia
micuța lui îi căzuse victimă. Era supărat, convins că se
petrecuse ceva în bucătărie și că îi ascundeau acest lucru.
Lua la puricat lista tuturor cauzelor posibile, de la o răbuf­
nire de aburi la o căzătură urâtă. Dar nu, Mona a spus‑o
răspicat de o sută de ori:
— A venit din senin!
Dar tatăl ei nici vorbă s‑o creadă:
— Nu orbești așa cu una, cu două!
Și totuși, da: cineva poate orbi și „cu una, cu două“,
iată dovada.
Iar acest cineva era acum Mona, cei zece ani ai ei și
lacrimile sale de spaimă curgându‑i șiroi – acele lacrimi de
la care așteaptă, poate, să‑i spele funinginea care i se lipise
de pupile, în această duminică de octombrie, pe înserat.
Nici n‑a ajuns bine la intrarea în spitalul de lângă No-
tre Dame, pe Île de la Cité, că s‑a și oprit din plâns și a în­
cremenit:
— Mamă, tată, a revenit!
Stând nemișcată în stradă, unde sufla un vânt rece, își
legăna capul din față în spate, ca să înlesnească întoarcerea
văzului. Ca un stor tras în sus, vălul care‑i umbrea ochii
se ridica. I s‑au arătat din nou liniile, apoi proeminențele
fețelor, relieful obiectelor apropiate, textura zidurilor și
toate nuanțele culorilor, de la cele mai vii la cele întune-
cate. Copila a regăsit silueta măruntă a mamei sale, gâtul
ei lung de lebădă și brațele firave, și pe cea, mai masivă, a
tatălui ei. În cele din urmă a văzut în zare cum își ia zborul
un porumbel cenușiu, ceea ce a umplut‑o de fericire. Or-
birea pusese stăpânire pe Mona, apoi o lăsase în pace.
Trecuse prin ea ca un glonț care găurește pielea și iese pe
partea cealaltă a trupului, provocând durere, desigur, dar
9
lăsându‑i în același timp organismului posibilitatea să cica­
trizeze rana. „Un miracol“, și‑a zis tatăl ei, care a măsurat
meticulos cât durase criza: șaizeci și trei de minute.
La secția de oftalmologie de la Hôtel‑Dieu, nici nu s‑a
pus problema ca fetița să fie lăsată să plece înainte să facă
o serie întreagă de analize, să i se pună un diagnostic și să
i se ofere niște recomandări. Spaima fusese păsuită, fără
să fie pe de‑a‑ntregul alungată. Un infirmier i‑a îndrumat
spre un salon de la primul etaj al clădirii. Era cabinetul
pediatrului cu care vorbise doctorul de familie. Doctorul
Van Orst era metis și atins de o calviție precoce. Halatul
lui mare, alb, strălucitor contrasta cu verdele bolnăvicios
al pereților. Zâmbetul lui larg, care îi săpa pe chip mici
riduri joviale, îl făcea simpatic; cu toate astea, era depozi-
tarul multor drame. S‑a apropiat:
— Câți ani ai? a întrebat el cu glasul dogit de tutun.

*
Mona avea zece ani. Era fiica unică a unor părinți care
se iubeau. Camille, mama, se apropia de patruzeci. Era
scundă, purta părul scurt și zbârlit, păstra în glas un ecou
îndepărtat al bășcăliei de mahala. Farmecul îi venea din
latura ei „ușor zănatică“, cum zicea bărbatu‑său, însă era
dublat de o strașnică dârzenie: la ea, anarhia se împletea
constant cu autoritatea. Lucra într‑o agenție de recrutare,
era o angajată vrednică, implicată, sârguincioasă. Dimi-
neața, cel puțin. După‑amiaza era altceva. Muncea pe
brânci făcând voluntariat. Toate cauzele erau bune, de la
bătrâni abandonați la animale maltratate. Cât îl privește
pe Paul, el era trecut de cincizeci și șapte de ani. Camille
era cea de‑a doua lui soție. Prima plecase cu prietenul său
cel mai bun. Purta cravată, ca să nu se vadă că avea cămăși
cu gulerele ponosite și își făcea de lucru ca mărunt negus-
tor de vechituri, pasionat mai ales de cultura americană
a anilor ’50: juke‑boxes, flippers, afișe… Și, cum totul în-
10
cepuse în adolescență cu o colecție de portchei în formă
de inimă, acum avea o panoplie impresionantă, pe care nu
dorea s‑o vândă și care oricum n‑ar fi interesat pe nimeni.
După ce internetul a luat avânt, prăvălia lui, pierdută prin
Montreuil, a fost la un pas să‑și închidă ușile. Așa că s‑a
pus pe treabă, și‑a valorificat experiența, deschizând un
website pe care îl actualiza neîncetat și‑l traducea în en-
gleză. În ciuda unui simț al afacerilor aproape egal cu zero,
se putea bizui pe o clientelă de colecționari fideli, care‑l
salva periodic de la faliment. În vara trecută, reparase o
versiune din 1955 a flipperului Gottlieb „Wishing Well“,
și obținuse frumoasa sumă de zece mii de euro. O tranzac-
ție salvatoare, după luni întregi de lipsuri… Și apoi din
nou neantul. Criza, îi spuneau. Paul golea zilnic la prăvălie
o sticlă de vin roșu, apoi o proțăpea, ca pe un trofeu, pe
unul din acele scurgătoare care îl făcuseră celebru pe Mar-
cel Duchamp. Ridica paharul singur, fără să poată purta
pricină cuiva pentru asta. În mintea lui, închina în sănăta-
tea Monei.
*
În timp ce infirmierul conducea copila prin labirintul
spitalului ca să‑i facă diferite analize, doctorul Van Orst,
afundat într‑un fotoliu enorm, le‑a oferit lui Paul și lui
Camille primul diagnostic:
— AIT, sau accident ischemic tranzitoriu.
Asta însemna că sângele încetase temporar să irige or-
ganele, iar acum trebuia găsit motivul acestei disfuncții.
Însă cazul Monei, a continuat el, îl deruta: pe de‑o parte,
criza, foarte rară la o fetiță de vârsta ei, i se părea violentă,
câtă vreme atinsese ambii ochi și durase mai bine de o oră;
pe de alta, îi cruțase complet facultatea de a se mișca și de
a vorbi. RMN‑ul avea să îi lămurească mai bine. Se cuve-
nea, a adăugat el cu un aer stânjenit, să se aștepte la ce‑i
mai rău.
11
 Mona a trebuit să se întindă pe o platformă, într‑o
mașinărie îngrozitoare, și să se lase, ascultătoare, în voia
acesteia, fără să se clintească. I s‑a cerut să‑și scoată pan-
dantivul. A refuzat. Podoaba era făcută dintr‑un fir subțire
de nailon, de care atârna o scoică micuță. Aparținuse bu-
nicii și îi purta noroc. Fusese a ei dintotdeauna, iar „Dadé“,
pe care îl adora, avea și el una. Cele două talismane îi le-
gau unul de altul, și‑a zis ea, și nu voia să se simtă smulsă
de lângă bunicul. Fiindcă pandantivul nu conținea metal,
i l‑au lăsat. Atunci, căpșorul ei, frumosul ei căpșor aureo-
lat de un păr castaniu, nu prea lung, cu străluciri blonde
și înzestrat cu o adorabilă gură rotundă, a fost împresurat
de cercurile unei lăzi monstruoase, în care se auzea huru-
itul unei uzine. Preț de cincisprezece minute cât a durat
tortura, Mona și‑a îngânat neîntrerupt cântece ca să re-
ziste, ca să injecteze un strop de bună dispoziție și de viață
în acel coșciug. Și‑a îngânat un cântec de leagăn cam dul-
ceag, pe care i‑l fredona pe vremuri mama când o învelea
la culcare; și‑a fredonat un cântec pop, o melodie care era
pusă în buclă în supermarketuri și al cărei clip plin de
băieți cu părul dat cu gel îi plăcea; și‑a cântat obsedante
jingle‑uri publicitare; ba chiar și Une souris verte1, în amin­
tirea zilei când îi zbiera cuvintele ca să‑l scoată din sărite
pe tatăl ei, dar fără succes.
Au venit rezultatele RMN‑ului. Doctorul Van Orst i‑a
convocat pe Paul și pe Camille, pe care s‑a grăbit să‑i liniș-
tească. Nu găsiseră nimic. Absolut nimic. Pe imaginile în
secțiune, anatomia creierului lăsa să se vadă doar zone
omogene. Nici o tumoare. Au fost întreprinse alte și alte
examinări. Toată noaptea: din adâncul pupilelor până la ure-
chea internă, trecând prin sânge, oase, mușchi, artere. Li-
niștea de după furtună. Oare aceasta din urmă chiar lovise?

1. Un șoricel verde, vechi cântec francez pentru copii (secolul

al XVIII-lea), foarte cunoscut și apreciat și azi.
12
 Cadranul unui ceas rătăcit pe un culoar de la Hôtel‑Dieu
arăta ora cinci dimineața. Lui Camille i‑a venit în minte o
imagine dintr‑o numărătoare de copii, un fel de „cioc‑boc
treci la loc“: ai fi zis, i‑a mărturisit ea soțului, că o făptură
malefică i‑ar fi răpit Monei amândoi ochii, după care i‑a
dat înapoi. De parcă ar fi greșit victima. Sau de parcă ar fi
trimis un semn, un avertisment, și se pregătea să repete
ticăloșia, și‑au spus și unul, și celălalt în sinea lor.

*
În curte s‑a auzit soneria. Puhoiul de copii, strunit de
doamna Hadji, a ajuns la etajul al doilea. Învățătoarea și‑a
înștiințat elevii de CM21 că nu o vor mai vedea pe colega
lor Mona până la întoarcerea din vacanța prilejuită de
Sărbătoarea Tuturor Sfinților2. Ea fusese prevenită telefo-
nic de Camille, care îi explicase tot sau aproape tot în le-
gătură cu noaptea infernală, fără să‑i ascundă gravitatea
evenimentelor. Desigur, copiii au luat‑o la întrebări. Pri-
mise oare Mona dreptul să plece în vacanță cu o săptă-
mână înaintea celorlalți?
— E ușor bolnavă, s‑a mărginit să le spună învățătoa-
rea, fără să fie prea mulțumită de formularea pe care o
folosise.
— Ușor bolnavă: ce baftă! a exclamat Diego, din rândul
trei, iar vorbele lui pițigăiate au primit aprobarea întregii
clase, fiindcă majoritatea copiilor își imaginează boala ca
pe un pașaport spre libertate…
În fundul sălii, chiar lângă perdelele îmbibate cu praf
de cretă, Lili și Jade, cele mai bune prietene ale Monei,
care‑i cunoșteau fiecare ungher al camerei de‑acasă, erau

1. În sistemul de învățământ francez, CM2 (cours moyen 2) este

frecventat de copiii în vârstă de zece ani.
2. La Toussaint se serbează pe 1 noiembrie și este, în Franța, con-
form Codului Muncii, considerată zi liberă.
13
și mai invidioase. Ah, ce le‑ar fi plăcut să fie cu ea! „Ușor
bolnavă“? Da, bine, își zicea Lili, dar, cu siguranță, avea să
stea toată ziua în prăvălia tatălui ei. Iar Jade, cu privirile
întoarse spre locul lăsat gol de Mona, se vedea stând cu
delicii alături de ea, născocind tot soiul de jocuri și de po-
vești, în dugheana plină de obiecte vechi cu iz american –
un întreg talmeș‑balmeș de lucrușoare cu glanț, haioase și
misterioase, care‑i făceau pe copii să viseze. Dar Lili a
protestat:
— Nu, nu, când e bolnavă, vine s‑o îngrijească tataie
al ei, Dadé, iar pe mine mă sperie.
Jade s‑a sforţat să râdă disprețuitor, vrând să arate că pe
ea n‑o speria nimic și mai cu seamă nu bunicul Monei.
Totuși, în adâncul sufletului, fetița era de acord: da, în fața
acelui bătrân deșirat, uscățiv și plin de cicatrici, vorbind cu
glas grav și neprietenos, nici ea nu se simțea în largul ei…

*
— Alo, tată, eu sunt.
Era ora prânzului când Camille, cu membrele amorțite,
s‑a hotărât să‑și sune tatăl. Henry Vuillemin refuza să fo-
losească telefonul mobil și răspundea invariabil apelurilor
de pe telefonul fix cu un „da“ sec și șfichiuitor, care nu
putea prilejui entuziasm. Fiica lui ura acest ritual și regreta
de fiecare dată vremurile când răspundea mama ei, încă în
viață. A vorbit răspicat, tărăgănând cuvintele:
— Tată, am ceva să‑ți spun. Ieri s‑a întâmplat un lucru
cumplit.
A povestit tot, în ordine, încercând să‑și stăpânească
emoția.
— Așa, și? a întrebat Henry ușor iritat.
Dar Camille își stăvilise atât de puternic lacrimile în
timpul poveștii, încât a fost zgâlțâită de un hohot uriaș de
plâns, sufocant: n‑a fost în stare să răspundă.
14
 — Draga mea, deci? a îmboldit‑o tatăl ei.
Acest „draga mea“ neașteptat i‑a dat o gură de oxigen;
și‑a recăpătat suflul și a spus:
— Nimic! Deocamdată, nimic. Cred că e bine.
Atunci Henry a scos un oftat lung de ușurare, apoi și‑a
dat capul pe spate și a văzut în ornamentele de pe tavan
desenul sprințar al unor fructe pântecoase, al unor înco-
lăciri de frunze și de flori primăvăratice.
— Lasă‑mă să‑i spun o vorbă.
Însă Mona, ghemuită într‑un fotoliu din sufragerie, sub
o pătură roșcată, ațipise.
Poetul Ovidiu descria momentul în care conștiința
adoarme ca pe o intrare într‑o grotă imensă care îl adă-
postește pe zeul Somnului, moleșit și nepăsător. Închipuia
o peșteră inaccesibilă lui Phoebus, stăpânul Soarelui.
Mona aflase de la bunicul ei că nu exista, la scară umană,
o călătorie mai constantă decât drumul spre acele tărâmuri
tainice și schimbătoare… Se cădea, așadar, să nu nesoco-
tim ținuturile spre care călătorim neîncetat de‑a lungul
întregii vieți.
*
În zilele următoare, doctorul Van Orst a făcut investi-
gații suplimentare. Nici acestea nu au dezvăluit vreo ano-
malie deosebită. Explicația celor șaizeci și trei de minute
de cecitate se încăpățâna să nu iasă la iveală, așa că medi-
cul nu mai avea chef să folosească formula „accident is-
chemic tranzitoriu“, care presupunea o deficiență vasculară,
de care nu mai era foarte sigur. În absența unui diagnostic
clar, i‑a propus Monei – și părinților ei – să recurgă la
hipnoză. Această idee a trezit în Paul o stupoare tăcută.
Cât o privește pe Mona, ea nu era sigură că știe despre ce
e vorba. Asimila acest termen „jocului cu eșarfa“1 de care

1. Joc care, în Franța, e răspândit prin curțile școlilor pe timpul

recreației și care pricinuiește multe accidente. Cunoscut sub mai
15
 Cuprins

Prolog. Să nu mai vezi nimic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

Partea întâi
LUVRU
1. Sandro Botticelli
Învață să primești . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 29
2. Leonardo da Vinci
Zâmbește‑i vieții . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
3. Rafael
Cultivă detașarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
4. Tițian
Încrede‑te în imaginație . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53
5. Michelangelo
Eliberează‑te de materie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 60
6. Frans Hals
Respectă‑i pe oamenii de rând . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
7. Rembrandt
Cunoaște‑te pe tine însuți . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
8. Johannes Vermeer
Infinitul mic este infinit de mare . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
9. Nicolas Poussin
Nimic să nu te facă să tremuri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
10. Philippe de Champaigne
Nu înceta să crezi în miracole . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104
11. Antoine Watteau
În orice sărbătoare mocnește o înfrângere . . . . . . . . . . 113
12. Antonio Canaletto
Oprește lumea în loc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
483
13. Thomas Gainsborough
Dă glas sentimentelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
14. Marguerite Gérard
Nu există sex slab . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
15. Jacques‑Louis David
Antichitatea să‑ți slujească de viitor! . . . . . . . . . . . . . . 147
16. Marie‑Guillemine Benoist
Desființează orice formă de segregare . . . . . . . . . . . . . 156
17. Francisco Goya
Monștrii se ascund peste tot . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
18. Caspar David Friedrich
Închide‑ți ochiul corpului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174
19. William Turner
Totul e doar pulbere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183

Partea a doua
ORSAY
20. Gustave Courbet
Strigă tare și mergi drept . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195
21. Henri Fantin‑Latour
Morții sunt printre cei vii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
22. Rosa Bonheur
Animalele sunt semenii tăi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 213
23. James Whistler
Nimic nu e mai sfânt pe lume ca o mamă . . . . . . . . . . 221
24. Julia Margaret Cameron
În lucrurile voalate dă năvală viața . . . . . . . . . . . . . . . 230
25. Édouard Manet
Less is more . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 238
26. Claude Monet
Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat . . . . . . . . . . 247
27. Edgar Degas
Trebuie să‑ți dansezi viața . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 256
28. Paul Cézanne
Vino, luptă‑te și stăruie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 264
29. Edward Burne‑Jones
Iubește melancolia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 273
30. Vincent van Gogh
Privește‑ți țintă vertijurile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 282
484
31. Camille Claudel
Iubirea e dorință, și dorința e lipsă . . . . . . . . . . . . . . . 291
32. Gustav Klimt
Trăiască pulsiunile de moarte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 300
33. Vilhelm Hammershøi
Lasă‑ți sufletul să vorbească . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 309
34. Piet Mondrian
Simplifică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 318

Partea a treia
BEAUBOURG
35. Wassily Kandinsky
Găsește Spiritul în fiecare lucru . . . . . . . . . . . . . . . . . . 329
36. Marcel Duchamp
Să iscăm debandadă peste tot . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 337
37. Kazimir Malevici
Fii autonom . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 345
38. Georgia O’Keeffe
Lumea e carne și sânge . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 352
39. René Magritte
Ascultă‑ți inconștientul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 359
40. Constantin Brâncuși
Ridică‑ți privirea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366
41. Hannah Höch
Construiește‑ți ființa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 373
42. Frida Kahlo
Ce nu te omoară te face mai puternic . . . . . . . . . . . . . 380
43. Pablo Picasso
Trebuie să fărâmăm totul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 388
44. Jackson Pollock
Intră în transă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 396
45. Niki de Saint Phalle
Viitorul omului este femeia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 404
46. Hans Hartung
Mișcă‑te ca fulgerul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 411
47. Anna‑Eva Bergman
Ia‑o mereu de la zero . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 419
48. Jean‑Michel Basquiat
Ieși din umbră . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 428
485
49. Louise Bourgeois
Învață să spui „nu“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 437
50. Marina Abramovici
Despărțirea e o oportunitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 445
51. Christian Boltanski
Arhivează‑te . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 453
52. Pierre Soulages
Negrul este o culoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 461

Epilog. Ieși în întâmpinarea primejdiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . 469