UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRICOLE

ȘI MEDICINĂ VETERINARĂ "ION IONESCU

DE LA BRAD" DIN IAȘI
FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

BIZAMUL ȘI COCOȘUL DE
MUNTE
BIZAMUL (ONDATRA ZIBETHICUS)
 Bizamul (Ondatra zibethicus), denumit
și ondatră, șobolan mirositor,
șobolan moscat, șobolan de apă (deși
e incorect, există o specie diferită
numită astfel), șobolan bizam,
șobolan de mosc este un mamifer
rozător mic semiacvatic (din familia
Cricetidae, subfamilie Arvicolinae)
răspândit în mlaștinile, lacurile puțin
adânci și pâraiele din America de Nord
și care au fost introduse și în Europa.
 A pătruns în fauna României pe două
căi: una în anul 1938, evadând din
crescătoriile de lângă Praga și coborând
pe Dunăre, a intrat prin Crișana și
Banat; alta - în 1951 când a venit în
Delta Dunării, scăpând din crescătoriile
din Rusia. Astăzi este răspândit de-a
lungul tuturor râurilor din România, dar
mai frecvent în Lunca și Delta Dunării.
 Arealul bizamului: nativ în
roşu, introdus în verde.
 DESCRIERE
 Aspectul său general este acela al unui șobolan mare, cu lungimea corpului + trunchi de
23-40 cm, la care se adaugă coada de 18-29 cm, deci cam de trei sferturi din lungimea
corpului. Greutatea este de 680-1816 g. Longevitatea este de patru ani. Bizamii au
adaptări speciale pentru înot: picioarele posterioare au cinci degete, între care se află o
dezvoltată membrană interdigitală, mărginită de peri aspri, care ajută la înot; coada
cilindrică la baza și turtită lateral către vârf este solzoasă, aproape lipsită de peri,
servește drept cârmă.
 Picioarele anterioare au numai patru degete, prevăzute cu unghii puternice, utilizate la
săparea galeriilor. Urechile sunt mici, aproape ascunse în blană. Incisivii sunt puternici,
de culoare galbenă și cresc necontenit.
 Blana, considerată semiprețioasă, este constituită din două rânduri de peri, unii subțiri,
scurți, moi și deși, numiți peri de acoperire; alții mai lungi și aspri, cu rol de protecție a
celor lânoși. Culoarea generală a blănii este cafeniu-închisă sau spicată cu negru pe
spinare și flancuri și cenușiu-cafeniu-deschisă pe abdomen. Membrele și coada sunt
cafenii spre negru.
 HABITATUL
 Animal semiacvatic, bizamul caută locuri
în jurul apelor cu vegetație bogată,
invadate de papură, făcându-și galerii în
maluri și diguri, așa încât orificiul de
intrare în galerie să fie sub nivelul
obișnuit al apei, la un nivel la care nu
îngheață iarna. Dacă apele scad, își sapă
altă galerie, în așa fel ca intrarea să fie tot
sub nivelul apei.
 În Deltă Dunării își construiește sălașuri
plutitoare alcătuite din stuf și papură, cu
aspect de movile, cu diametrul de 0,5-2,0
m și înălțimea de 1,5-1,8 m, în interiorul
cărora își croiește galerii și cuibul
propriu-zis. În acest fel rezolvă problema
menținerii intrării subacvatice în galerii,
deoarece movilele plutesc în derivă și
oricum o intrare este întotdeauna sub apă.
COMPORTAMENTULBizamii sunt excelenți înotători și

scufundători, ei se servesc pentru
propulsarea în apă mai ales de
picioarele de dinapoi și de coadă, iar
picioarele din față le ține alipite
lângă corp, având astfel un stil de
înot cu totul inedit pentru un
mamifer. În timpul înotului scoate
din apă numai capul și spinarea.
Poate să rămână sub apă 12 minute,
atât pentru căutarea hranei, cât și
pentru a scăpa de eventuale urmăriri
de către prădători. Pe pământ se
deplasează încet. Considerat mai
mult nocturn, a fost observat activ și
în timpul zilei. Datorită unei
substanțe mirositoare, denumită
mosc (de unde și numele popular de
șobolani mirositori), secretată de o
glandă perianală situată lângă
organele genitale, bizamul își
delimitează un teritoriu propriu.
 HRANA
 Bizamul este un mare consumator de plante acvatice, dar ocazional mănâncă și
hrană de origine animală.
 Hrana o constituie părțile verzi aeriene ale tuturor plantelor acvatice, în special
mugurii (suliga de stuf), tulpinile proaspete și rizomii de stuf, papură, pipirig,
rogoz, nufăr, apoi puținele fructe, ca cele de nufăr și mai ales fructele cu miez
bogat și cu gust de castane ale cornacilor (Trapa natans). Consumă și plante din
culturile agricole (boabe de porumb și de alte cereale) și cele de legume din
apropierea apei, dar și ierburi de pe maluri, lujeri din apropierea apei etc.
 Vara se hrănește cu părțile verzi ale plantelor acvatice, iar iarnă cu tulpinile
proaspete și rizomii de stuf, papură, pipirig, rogoz. Cu toate că hrana de iarnă este
redusă cantitativ, ea este mai consistentă.
 Ocazional consumă și hrană de origine animală: larve și adulți de insecte acvatice,
melci, scoici, crabi și raci, pești mici, amfibieni (broaște) și mici rozătoare.
 Un individ consumă zilnic în medie 0,5 kg hrană. Bizamul nu face rezerve de
hrană, iar iarna se hrănește cu rădăcinile și cu rizomii plantelor acvatice de sub
gheață.
 DUȘMANII NATURALI
 În România bizamul are câțiva dușmani naturali. Vulpea (Vulpes vulpes) îl
pândește noapte de noapte și rareori îl scapă, dacă iese pe uscat. Eretele de stuf (
Circus aeruginosus) își ia și el tributul, mai ales printre puii de bizami. Ocazional
bizamul este prins de vidre (Lutra lutra), pisicile și câinii semisălbatici, enoți (
Nyctereutes procyonoides), nurci (Mustela lutreola), dihori (Mustela putorius) și
alți prădători care-l pot surprind pe uscat.

Vulpea (Vulpes vulpes)

Eretele de stuf (Circus aeruginosus)
 CONCURENȚII BOLI INFECȚIOASE
 Bizamul, datorită modului său de viață Bizamul, datorită modului său de viață
semiacvatic are puțini concurenți. La bizam s-au constatat mai multe boli
Aceștia includ șobolanul de apă ( infecțioase, caracteristice și animalelor
Arvicola terrestris), dar abundența de care trăiesc împreună cu el. Multe
hrană, în timpul verii nu creează o dintre aceste boli joacă un rol
relație tensionată între ei. În locurile de important, provocând o letalitate
coabitare cu desmanul ( ridicată a animalelor în timpul
Desmana moschata) bizamul epizootiilor.
concurează cu acesta pentru locurilor Cea mai de temut este tularemia
adecvate pentru construcția galeriilor și
observată la bizam în toate habitatele
bizamul de multe ori ocupă galeriile
din zonele de silvostepă și stepă.
desmanului. Concurează cu bizamul, din
Tularemia, bizamii o transmit ușor altor
cauza hranei și mistrețul (Sus scrofa),
animale prin urina vărsată în apă.
dar acest lucru se observă numai în
condiții nefavorabile ale anului. Printre alte boli se numără
toxoplasmoza, bruceloza,
 În România, bizamul este în competiție
febra hemoragică de Omsk, listerioza,
cu nurca (Mustela lutreola), deși aceasta
leptospiroza, febra Q.
din urmă astăzi nu mai este semnalată
decât din Delta Dunării.
 REPRODUCEREA
 Reproducerea are loc din primăvară până în toamnă în regiunile temperate și tot anul în
cele sudice. În România bizamul se împerechează de mai multe ori începând cu luna
martie până în octombrie, o femelă putând avea 3-4 nașteri pe an. Femelele care îngrijesc
de pui și alăptează, devin din nou apte de împerechere.
 Gestația este relativ scurtă și durează 21-30 zile, după care femelele nasc 2-14 pui (de
obicei 5-7 pui). În condiții favorabile de trai, o familie poate da într-un an 30-50 pui, din
care prima generație poate procrea în același an, maturitatea sexuală fiind atinsă la 4 luni.
Grație acestei prolificități deosebite se explică și rapiditatea cu care a luat în stăpânire o
bună parte din continentul european.
 Puii sunt mici, golași, alburii și cu pleoapele lipite în primele 11 zile, însă se dezvoltă
rapid și părăsesc cotlonul la 18 zile. Alăptarea durează 30 de zile (patru săptămâni).
 Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 4-5 luni, astfel că puii rezultați din
împerecherile din primăvară pot avea, la rândul lor alți pui, chiar în aceeași perioadă de
reproducere.
IMPORTANTA
 Poate produce pagube prin galeriile pe care le construiește în diguri și taluzuri și
prin deteriorarea uneltelor de pescuit. Este capturat pentru blană, fiind considerat
specie de vânat.
COCOȘUL DE MUNTE (TETRAO UROGALL
 Cocoșul de munte (Tetrao urogallus) este o specie de păsări din familia
fazanului (Phasianidae), ordinul Galliformes. O pasăre foarte sperioasă, care se
poate vedea rar în natură . Sprâncenele și o parte din coadă îi sunt roșii .
RĂSPÂNDIRE
 Arealul lui de răspândire este frecvent în Europa Centrală unde poate fi întâlnit
numai în regiunile de munte împădurite puțin circulate. Țările unde poate fi
întâlnit cocoșul de munte sunt Austria, Elveția, Slovenia, România și Germania. În
Germania în Scoția sau Siberia cocoșul de munte stă pe lista animalelor periclitate
de dispariție, fiind interzisa vânarea lui. Cocoșul de munte trăiește mai mult în
luminișurile pădurilor de foioase sau de conifere cu vegetație abundentă în
munții Alpi, Mittelgebirge și Carpați din Europa ca și în Taiga din Asia de Nord.
IUCN apreciază populația cocoșilor de munte între 1,5 și 2 milioane de păsări
 MORFOLOGIE
 La cocoși există un dimorfism sexual accentuat:
 masculul este mai mare atingând o greutate de 4 –5 kg, deschiderea aripilor măsoară
90 de cm, iar înălțimea ajungând la 1 m . Penajul este pe spate, cap și aripi de un
brun închis, iar pieptul are o culoare verde cu lucii metalice.
 femela este mult mai mică cântărind numai 2,5 kg, are o înălțime de 60 cm,
deschiderea aripilor măsoară 70 cm. Culoarea penajului pe partea superioară a
corpului pestriță brună cu dungi argintii, iar partea inferioară a corpului alb gălbui.
 La ambele sexe cresc iarna pene pe picioare, iar lateral picioarele sunt prevăzute cu
pinteni cornoși. Sub ochi păsările au o parte a pielii neacoperită de pene de culoare
roșie .
 Puii au deja timpuriu culoarea femelei adulte cu o pata neagră specifică pe cap. Mai
târziu prin luna august în funcție de sex începe să schimbe culoarea penajului.
 Ouăle cocoșilor de munte au mărimea oului de găină domestică, însă culoarea
lor este albă punctat cu brun.
 Hrana cocoșului de munte constă ca la galinacee în general din diferite părți
vegetale, semințele fructelor, insecte și larvele lor, deoarece păsările sunt
dependente de anumite specii de plante, acest fapt a cauzat reducerea
efectivului lor.
 REPRODUCERE
 Perioada de împerechere la cocoşul de munte începe în martie şi durează până la
începutul lunii iunie. Masculul mai robust, după ce a alungat rivalul atrage
atenţia femelei prin dansul caracteristic împerecherii, emiterea unor sunete
specifice, umflarea penajului cu deschiderea penelor cozii în formă de evantai.
 În perioada împerecherii masculii sunt agresivi putând ataca şi omul.
 Femela depune în cuib timp de 10 zile 5 - 12 ouă; puii eclozează la 26 - 28 de
zile. Timp de 14 zile puii sunt dependenţi de femelă care îi hrăneşte şi îi apără de
frig.
AMENINȚĂRI ȘI MĂSURI
DE CONSERVARE
 Degradarea habitatelor şi
pierderea surselor de hrană din
cauza suprapăşunatului, împreună
cu braconajul sunt principalele
pericole ce afectează specia.
Reducerea suprapăşunatului şi a
braconajului pot contribui la
refacerea populaţiei.