Limba greacă comună

Istoria limbii grecești (vezi și: Alfabetul grecesc)

Limba protogreacă (cca. 2000 î.Hr.)

Limba miceniană (cca. 1600–1100 î.Hr.)

Greaca veche (cca. 800–300 î.Hr.) Dialecte: Eolic, Arcado-cipriot, Atic-Ionic, Doric, Pamfilian; Limba greacă homerică. Posibil dialect: Macedonean.

Limba greacă comună (Koine) (din aprox. 300 î.Hr.)

Limba greacă medievală (cca. 330–1453 d.Hr.)

Limba greacă modernă (din 1453 d.Hr.) Dialecte: Capadocian, Cretan, Cipriot, Demotic, Griko, Katharevusa, Pontic, Tsakonian, Yevanic

Greaca Koine (Κοινὴ Ἑλληνική, "limba greacă comună", sau ἡ κοινὴ διάλεκτος, "dialectul comun") este forma populară a limbii grecești, apărută în Antichitatea postclasică (cca. 300 î.Hr. – 300 d.Hr.) și marchează a treia perioadă a istoriei limbii grecești. Alte nume sunt greaca alexandrină, elenistică, comună, sau greaca Noului Testament. Greaca Koine este importantă nu numai pentru istoria grecilor, ca primul lor dialect comun și principal strămoș al limbii demotice, ci și pentru impactul său asupra civilizației occidentale ca lingua franca a Mediteranei. Koine a fost și limba originală a Noului Testament al Bibliei creștine și mijlocul prin care s-au răspândit învățăturile creștinismului. Greaca Koine era, neoficial, prima sau a doua limbă a Imperiului Roman.

Istorie

Greaca Koine a apărut ca dialect comun în armatele lui Alexandru cel Mare. În timp ce statele grecești aliate, sub conducerea lui Alexandru, cucereau și colonizau lumea cunoscută, noul lor dialect comun era vorbit din Egipt până la hotarele Indiei. Deși elemente ale dialectului comun au prins contur în timpul epocii clasice, perioada postclasică a limbii grecești datează de la moartea lui Alexandru cel Mare, în anul 323 î.Hr., când culturile aflate sub influență elenistică au început să influențeze, la rândul lor, limba greacă. Trecerea în următoarea perioadă, cunoscută ca limba greacă medievală (bizantină), datează de la fondarea Constantinopolului de către Constantin I în anul 330 d.Hr. Perioada postclasică a greacăi se referă, astfel, la crearea și evoluția dialectului Koine de-a lungul perioadelor elenistice și romane ale istoriei grecești, până la începutul Evului Mediu. Limba greacă a fost și limbă oficială a bulgarilor și a slavilor de sud până mult timp după apariția alfabetului chirilic promovat de bizantini.

Termenul Koine

Koine (Κοινή), cuvântul grecesc pentru "comun", este un termen care a fost aplicat mai înainte, de către erudiții antici, câtorva forme de vorbire grecească. O școală de erudiți, din care făceau parte Apollonius Dyscolus și Aelius Herodianus, folosea termenul Koine pentru a se referi la limba protogreacă, în timp ce alții îl foloseau pentru a se referi la orice formă autohtonă de vorbire grecească diferită de limba literară. Când Koine a devenit, treptat, o limbă literară, unii oameni o clasau în două forme: elină (greacă) ca formă literară postclasică, și Koine (comună), ca formă populară de vorbire. Alții au ales să se refere la Koine ca la dialectul alexandrin (Περὶ τῆς Ἀλεξανδρέων διαλέκτου), însemnând dialectul Alexandriei (un termen folosit des de clasiciștii moderni).

Rădăcini

Rădăcina lingvistică a dialectului grecesc comun este neclară încă din timpurile antice. În timpul epocii elenistice, majoritatea erudiților considerau Koine ca fiind rezultatul amestecării celor patru mari dialecte grecești antice, "ἡ ἐκ τῶν τεττάρων συνεστῶσα" (compunerea celor patru). Acest punct de vedere era susținut, în prima parte a secolului XIX, de lingvistul austriac P. Kretschmer, în cartea sa, "Die Entstehung der Koine" (1901), în timp ce eruditul german Wilamowitz și lingvistul francez Antoine Meillet, bazându-se pe elementele atice ale dialectului comun — cum ar fi σσ în loc de ττ și ρσ în loc de ρρ (θάλασσα — θάλαττα, ἀρσενικός — ἀρρενικός) — considerau Koine ca fiind o formă simplificată a dialectului ionic. Răspunsul final, care este acceptat de lumea academică de astăzi, a fost dat de lingvistul grec G. N. Hatzidakis, care a dovedit că, în ciuda "compunerii celor patru", "nucleul stabil" al greacăi comune este atic. Cu alte cuvinte, greaca Koine poate fi privită ca rezultatul amestecării celor trei dialecte grecești vechi cu cel atic. Gradul de importanță al elementelor lingvistice non-atice în Koine poate varia, în funcție de regiunea lumii elenistice. Astfel, idiomurile greacăi comune, vorbite în coloniile ioniene ale Asiei Minor și în Cipru, ar fi avut caracteristici ionice mai intense decât alte idiomuri. Greaca Koine literară a epocii elenistice se aseamănă cu atica atât de mult, încât este numită deseori limbă atică comună.

Surse ale limbii Koine

Primii erudiți care au studiat greaca comună, atât în timpurile alexandriene, cât și în cele contemporane, au fost clasiciști al căror prototip era limba literară atică a perioadei clasice, și s-ar fi încruntat la vederea oricărui alt tip de limbă elină. Koine era considerată, astfel, o formă învechită de greacă, ce nu merită atenție. Reconsiderarea importanței istorice și lingvistice a limbii grecești comune a început să aibă loc abia la începutul secolului XIX, când erudiți renumiți au desfășurat o serie de studii asupra evoluției greacăi Koine în timpul întregii epoci elenistice și romane în care a fost vorbită. Sursele folosite pentru studierea dialectului au fost numeroase și de încredere variabilă. Cele mai semnificative sunt inscripțiile perioadei postclasice și papirusurile, deoarece sunt două tipuri de texte care au conținut autentic și pot fi studiate direct. Alte surse semnificative sunt Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, și Noul Testament grecesc. Învățătura Testamentelor era îndreptată către cei mai simpli oameni și, pentru acest motiv, ele folosesc cea mai comună limbă a epocii. Informații mai pot fi găsite și la unii erudiți aticiști ai perioadelor elenistice și romane, care, pentru a lupta cu evoluția limbii, au publicat lucrări ce comparau presupusele forme "corecte" atice cu formele "greșite" Koine, prin citarea de exemple. Spre exemplu, Phrynichus Arabius, în timpul secolului II d.Hr., scria:

• Βασίλισσα οὐδείς τῶν Ἀρχαίων εἶπεν, ἀλλὰ βασίλεια ἢ βασιλίς.
  • "Basilissa (Regină) nu scria nici unul dintre antici, ci Basileia sau Basilis".

• Διωρία ἑσχάτως ἀδόκιμον, ἀντ' αυτοῦ δὲ προθεσμίαν ἐρεῖς.
  • "Dioria (termen) este foarte greșit, a se folosi Prothesmia".

• Πάντοτε μὴ λέγε, ἀλλὰ ἑκάστοτε καὶ διὰ παντός.
  • "Nu spuneți Pantote (întotdeauna), ci Hekastote și Dia pantos".

Alte surse se pot baza pe descoperiri întâmplătoare, cum ar fi inscripții pe vase scrise de pictori renumiți, greșeli făcute de aticiști datorită cunoașterii lor imperfecte a greacăi atice pure, sau chiar unele glosare greco-latine din perioada romană, care au mai supraviețuit, e.g:

• "Καλήμερον, ἦλθες; — Bono die, venisti?" (Bună ziua, ai venit?).

• "Ἐὰν θέλεις, ἐλθὲ μεθ' ἡμῶν. — Si vis, veni mecum." (Dacă vrei, vino cu mine).

• "Ποῦ; — Ubi?" (Unde?).

• "Πρὸς φίλον ἡμέτερον Λεύκιον. — Ad amicum nostrum Lucium." (La prietenul nostru, Lucius).

• "Τί γὰρ ἔχει; — Quid enim habet?" (Ce are el?—Ce este cu el?).

• "Ἀρρωστεῖ. — Aegrotat." (El este bolnav).

În fine, o foarte importantă sursă de informații în legătură cu greaca comună este limba greacă modernă cu toate dialectele ei și cu forma și idiomurile ei comune, care au conservat majoritatea detaliilor orale lingvistice ale limbii antice, pe care le-a pierdut tradiția scrisă. De exemplu, dialectele pontic și capadocian au conservat pronunția veche a lui η ca ε (νύφε, συνέλικος, τίμεσον, πεγάδι etc), în timp ce dialectul tsakonic a păstrat α în loc de η (ἁμέρα, ἀστραπά, λίμνα, χοά etc) și celelalte caracteristici locale ale dialectului laconic. Idiomurile părților sudice ale regiunilor în care se vorbea greaca (Dodecanes, Cipru etc), păstrează pronunția consoanelor duble (ἄλ-λος, Ἑλ-λάδα, θάλασ-σα), în timp ce alții pronunță υ ca ου sau păstrează vechile forme duble (κρόμμυον — κρεμ-μυον, ράξ — ρώξ etc). Fenomenele lingvistice ca cele de mai sus implică faptul că aceste caracteristici au supraviețuit prin Koine, care, în schimb, avea nenumărate variații idiomatice în lumea grecească.

Evoluția față de greaca veche

Studiul tuturor surselor din cele șase secole, acoperite simbolic de greaca Koine, relevă schimbări lingvistice față de greaca veche în fonetică, morfologie, sintaxă, lexic și alte elemente ale limbii vorbite. Majoritatea formelor noi încep prin a fi rare și devin, treptat, mai frecvente, până când sunt adoptate complet. Datorită schimbărilor lingvistice care au avut loc în Koine, greaca a început să semene atât de mult cu succesoarele ei, bizantina și neogreaca, încât aproape toate caracteristicile limbii grecești moderne pot fi urmărite în textele Koine care au supraviețuit. Deoarece majoritatea schimbărilor între greaca veche și modernă au fost introduse prin Koine, astăzi, greaca comună este inteligibilă, în mare parte, de grecii moderni.

Fonetica

Articol principal: Fonetica limbii Koine.

 Pronunția alfabetului 

 Pronunția diftongilor 

Greaca Koine, este, din punct de vedere fonetic, o perioadă de tranziție: la început, limba era, practic, identică cu greaca clasică, în timp ce, la sfârșit, limba avea, din punct de vedere fonetic, mult mai multe în comun cu greaca modernă decât cu cea veche.

Cele mai semnificative trei schimbări din timpul acestei perioade au fost pierderea distincției lungimii vocalelor, înlocuirea sistemului accentual tonic (muzical) cu accentul dinamic (de intensitate) și monoftongarea majorității diftongilor.

Evoluția fonetică este descrisă în cele ce urmează:

• Distincția antică dintre vocalele scurte și lungi s-a pierdut, treptat, și din secolul II î.Hr. toate vocalele erau izocrone.

• Din secolul II î.Hr., modul de accentuare s-a schimbat de la tonic la dinamic, adică silaba accentuată nu mai este pronunțată pe ton muzical, ci cu o intensitate mai mare a vocii.

• Aspirația, care se pierduse deja în idiomurile ionice ale Asiei Minor și în dialectul eolic al insulei Lesbos, a încetat de a mai fi pronunțat și scris în textele populare.

• Diftongii lungi, care, în timpurile mai vechi, erau scriși cu un iota subscris (ι) după o vocală lungă, au încetat să mai fie pronunțați și scriși ca diftongi (se pronunța și scria doar vocala lungă, fără iota) în textele populare.

• Diftongii αι, ει, οι, și υι s-au monoftongat (se pronunțau ca o singură vocală). Astfel, 'αι', care fusese deja convertit de boețieni într-un ε lung, încă din secolul IV î.Hr., și era scris η (e.g. πῆς, χῆρε, μέμφομη), a devenit, în Koine, de asemenea, la început un ε lung și apoi scurt. Diftongul 'ει' era confundat deja cu ι în secolul V î.Hr. în regiuni ca Argos sau în secolul IV î.Hr. în Corint (e.g. ΛΕΓΙΣ), și a preluat această pronunție și în greaca comună. Diftongii 'οι' și 'υι' au ajuns să fie pronunțați ca franțuzescul 'U' ([y] în AFI), pronunție care a durat până în secolul X d.Hr. Diftongul 'ου' se pronunța precum latinescul 'U' încă din secolul VI î.Hr. și s-a conservat până în timpurile moderne.

• Diftongii αυ și ευ au început să fie pronunțați [av] și [ev] (via [aβ], [eβ]), dar se asimilează parțial cu [af], [ef] înainte de consoanele mute θ, κ, ξ, π, σ, τ, φ, χ, și ψ.

• Vocalele simple și-au păstrat pronunția veche, mai puțin η, care e pronunțat ι, și υ, care a păstrat pronunția [y] ('U' din franceză) doar până în secolul X d.Hr., mai târziu fiind pronunțat tot ι. Din cauza acestor schimbări fonetice, se făceau multe greșeli de scriere între υ și οι, în timp ce sunetul ι era multiplicat (iotacism).

• Consoanele și-au păstrat și ele, în mare parte, pronunția veche, mai puțin β, γ, δ, φ, θ, χ și ζ. Β, Γ, Δ (Beta, Gamma, Delta), care se pronunțau inițial ca b, g, d, au început să se pronunțe ca v, gh, și dh ([v] (viaβ), [ɣ], [ð] în AFI), așa cum se pronunță și astăzi, excepție făcând atunci când erau precedate de o consoană nazală (μ, ν); în acest caz, ele își păstrau pronunția antică (e.g. γαμβρός — γαmbρός, άνδρας — άndρας, άγγελος — άŋgελος). Ultimele trei (Φ, Θ, Χ), care erau pronunțate inițial cu aspirație (/pʰ/, /tʰ/, respectiv /kʰ/), s-au transformat în fricativele [f] (via [ɸ]), [θ] și [x]. În sfârșit, litera Ζ, care încă mai este considerată consoană dublă, împreună cu ξ și ψ, deoarece se pronunța inițial ca σδ (sd), a dobândit, mai târziu, sunetul lui Z, așa cum apare el în limba română modernă și în neogreacă.

Greaca Koine biblică

"Greaca Koine biblică" se referă la varietățile de Koine folosite în Biblia creștină și în texte înrudite. Principalele ei surse sunt:

• Septuaginta, o traducere grecească din secolul III î.Hr. a Bibliei ebraice, care include cărțile deuterocanonice, o serie de cărți care nu mai sunt astăzi în canonul evreiesc, dar a căror acceptare inițială a condus la includerea lor în Vechiul Testament ne-protestant. Majoritatea textelor sunt traduceri, dar sunt unele porțiuni și texte compuse în greacă. Sirah, de exemplu, a fost găsită în ebraică;

• Noul Testament, compus în original în limba greacă (deși unele cărți s-ar putea să fi avut un substrat ebraico-aramaic și conțin unele influențe semitice asupra limbii).

A existat o dispută între erudiți, deoarece nu se știa cât de mult greaca biblică reflectă limba Koine vorbită contemporan și cât de multe însușiri de substrat semitic are ea (cf. Primatul aramaic). Acestea ar fi putut fi induse fie prin practica traducerii fidele din originalele ebraice sau aramaice, sau prin influența limbii regionale grecești folosită de evreii vorbitori de aramaică. Câteva dintre însușirile discutate în acest context sunt: absența normativă a particulelor μεν și δε din Septuaginta și folosirea cuvântului εγενετο pentru "s-a întâmplat." Unele însușiri ale limbii grecești biblice, care se consideră a fi fost elemente non-standard, și-au găsit, până la urmă, loc în limba greacă.

Greaca Noului Testament

Greaca Koine din tabelul de mai jos reprezintă greaca Noului Testament, diferită puțin de dialectul vorbit în Iudeea și Galileea secolului I d.Hr. și asemănătoare cu dialectul vorbit în Alexandria, Egipt. De notat că unele foneme diferă față de dialectul mai standardizat de Koine atică. Se observă fricativul "bh", aspirata tare "th", conservarea distincției dintre cele patru vocale anterioare, "i", "ê", "e", și "y" (care e încă rotunjit) și alte caracteristici:

litera	greacă	engleză	AFI
Alpha	α	a	ɑ
Beta	β (-β-)	b (-bh-)	b (-β-)
Gamma	γ	gh	ɣ
Delta	δ	d	d
Epsilon	ε	e	ɛ
Zeta	ζ	zz	zː
Eta	η	ê	e
Theta	θ	th	tʰ
Iota	ι	i	i
Kappa	κ	k	k
Lambda	λ	l	l
Mu	μ	m	m
Nu	ν	n	n
Xi	ξ	ks	ks
Omicron	ο	o	o
Pi	π	p	p
Rho	ρ	r	ɾ
Sigma	σ (-σ-/-σσ-)	s (-s-/-ss-)	s (-z-/-sː-)
Tau	τ	t	t
Upsilon	υ	y	y
Phi	φ	ph	pʰ
Chi	χ	kh	kʰ
Psi	ψ	ps	ps
Omega	ω	ô	o
.	αι	ai	ɛ
.	ει	ei	i
.	οι	oi	y
.	αυ	au	ɑw
.	ευ	eu	ɛw
.	ηυ	êu	ew
.	ου	ou	u

Exemple de texte Koine

Următoarele fragmente ilustrează dezvoltarea fonetică în timpul perioadei Koine. Transcrierile fonetice sunt tentative și intenționează să ilustreze două etape diferite din dezvoltarea reconstruită, o varietate timpurie conservatoare, încă apropiată de limba clasică atică și o varietate mai târzie și mai progresivă, apropiată, în unele aspecte, de greaca modernă.

Exemplul 1

Următorul fragment, dintr-un decret al Senatului roman către orașul Thisbae din Boeotia, din anul 170 î.Hr., este redat într-o pronunție reconstruită, reprezentând o ipotetică varietate conservatoare a greacăi Koine de pe teritoriul principal al Greciei, în epoca elenistică timpurie. Transcrierea arată înălțarea parțială, dar nu completă, a lui η și ει la /i/, păstrarea accentului tonic, fricativizarea lui γ la /j/, dar nu și a celorlalte momentane încă, și păstrarea lui /h/ la începutul cuvintelor.

• περὶ ὧν Θισ[β]εῖς λόγους ποιήσαντο· περὶ τῶν καθ᾿αὑ[τ]οὺς πραγμάτων, οίτινες ἐν τῇ φιλίᾳ τῇ ἡμετέρᾳ ἐνέμειναν, ὅπως αὐτοῖς δοθῶσιν [ο]ἷς τὰ καθ᾿ αὑτοὺς πράγματα ἐξηγήσωνται, περὶ τούτου τοῦ πράγματος οὕτως ἔδοξεν· ὅπως Κόιντος Μαίνιος στρατηγὸς τῶν ἐκ τῆς συνκλήτου [π]έντε ἀποτάξῃ οἳ ἂν αὐτῷ ἐκ τῶν δημοσίων πρα[γμ]άτων καὶ τῆς ἰδίας πίστεων φαίνωνται.

[perì hôːn tʰizbîːs lóɡuːs epojéːsanto; perì tôːn katʰ hautùːs praɡmátoːn, hoítines en tîː pʰilíaːi tîː heːmetéraːi enémiːnan, [hópoːs autoîs dotʰôːsin hoîs tà katʰ hautùːs práɡmata ekseːɡéːsoːntai, perì túːtuː tûː práɡmatos húːtoːs édoksen; hópoːs ˈkʷintos ˈmainios strateːɡòs tôːn ek têːs syŋkléːtuː pénte apotáksiː, hoì àn autôːi ek tôːn deːmosíoːn praɡmátoːn kaì têːs idíaːs písteoːs pʰaínoːntai]

"În legătură cu acele probleme despre care cetățenii din Thisbae au făcut observații. Privind propriile lor afaceri: următoarea decizie a fost luată în legătură cu propunerea ca cei care rămân fideli prieteniei noastre să primească dreptul de a-și conduce propriile afaceri; ca guvernatorul nostru, Quintus Maenius, să numească cinci membrii ai Senatului care i s-au părut potriviți în lumina acțiunilor lor publice și a credinței lor individuale."

Exemplul 2

Următorul fragment, începutul Evangheliei lui Ioan, este redat într-o pronunție reconstruită, reprrezentând o varietate populară progresivă de Koine în perioada primară creștină, cu vocale apropiate de cele neogrecești.

• ἐν ἀρχῇ ἦν ὁ λόγος, καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν, καὶ θεὸς ἦν ὁ λόγος. οὗτος ἦν ἐν ἀρχῇ πρὸς τὸν θεόν. πάντα δι᾿ αὐτοῦ ἐγένετο, καὶ χωρὶς αὐτοῦ ἐγένετο οὐδὲ ἓν ὃ γέγονεν. ἐν αὐτῷ ζωὴ ἦν, καὶ ἡ ζωὴ ἦν τὸ φῶς τῶν ἀνθρώπων̣· καὶ τὸ φῶς ἐν τῇ σκοτίᾳ φαίνει, καὶ ἡ σκοτία αὐτὸ οὐ κατέλαβεν.

[en arˈkʰi in o ˈloɣos, ke o ˈloɣos im bros to(n) tʰeˈo(n), ke tʰeˈos in o ˈloɣos. ˈutos in en arˈkʰi pros to(n) tʰeˈo(n). ˈpanda di aɸˈtu eˈjeneto, ke kʰoˈris aɸˈtu eˈjeneto ude ˈen o ˈjeɣonen. en aɸˈto zoˈi in, ke i zoˈi in to pʰos ton anˈtʰropon; ke to pʰos en di skoˈtia ˈpʰeni, ke i skoˈti(a) a(ɸ)ˈto u kaˈtelaβen]

"La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o."

Legături externe

• Cântecul Mielului
• Greaca Noului Testament Online Arhivat în 20 iunie 2016, la Wayback Machine.
• Limba greacă

Bibliografie

• Randall Buth, Ἡ κοινὴ προφορά: Koine Greek of Early Roman Period Arhivat în 19 martie 2009, la Wayback Machine.
• Abel, F.-M. Grammaire du grec biblique
• Andriotis, Nikolaos P. History of the Greek language
• Smyth, Herbert Weir, Greek Grammar, Harvard University Press, 1956. ISBN 0-674-36250-0
• Cornybeare, F.C, and Stock, St. George. Grammar of Septuagint Greek: With Selected Readings, Vocabularies, and Updated Indexes
• Allen, W. Sidney, Vox Graeca: a guide to the pronunciation of classical Greek – 3rd ed., Cambridge University Press, 1987. ISBN 0-521-33555-8

Perioadele limbii grecești
cca. 2000 î.Hr.	cca. 1600–1100 î.Hr.	cca. 800–300 î.Hr.	cca. 300 î.Hr.– 330 d.Hr.	cca. 330 d.Hr.–1453 d.Hr.	1453–prezent
protogreacă	miceniană	greacă veche	greacă Koine	bizantină	greacă modernă