Adaptarea Social-Psihologică: Delimitări Conceptuale

S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E , 2018, nr.9(119) Seria “{tiin\e ale educa\iei” ISSN 1857-2103 ISSN online 2345-1025 p.173-176 CZU: 316.61:159.923 ADAPTAREA SOCIAL-PSIHOLOGICĂ: DELIMITĂRI CONCEPTUALE Oxana PALADI Universitatea de Stat din Moldova În articol sunt prezentate delimitările conceptuale cu referire la adaptarea social-psihologică a personalității. Literatura de specialitate reflectă în mod diferit viziunile autorilor despre acest concept, deoarece cuprinde componente variate. Adaptarea constituie obiectul de cercetare pentru mai multe științe, fiind studiat de-a lungul timpului în special din punct de vedere social și psihologic. Actualmente, este necesară studierea amplă a adaptării social-psihologice a personalității, deoarece are repercusiuni directe atât asupra stării generale de bine, cât și asupra relațiilor interpersonale echilibrate cu ceilalţi din jur. Cuvinte-cheie: adaptare, adaptare social-psihologică, personalitate. THE SOCIAL AND PSYCHOLOGICAL ADAPTATION: CONCEPTUAL DELIMITATIONS In this article the conceptual delimitations with reference to the social and psychological adaptation of the personality are presented. Specialty literature reflects differently the authors' visions of this concept, as it contains various components. Adaptation is an object of research for several sciences, being studied over time, especially from a social and psychological point of view. At present, it is necessary to study the socio-psychological adaptation of the personality as it has direct repercussions both on the general state of well-being and on the balanced interpersonal relations. Keywords: adaptation, social and psychological adaptation, personality. Introducere În literatura de specialitate întâlnim frecvent concepte studiate din diferite dimensiuni. Acestea denotă sensuri, caracteristici, componente importante pentru ramura științifică prin prisma căreia sunt cercetate. În acest context am considerat necesară analiza delimitărilor conceptuale ale adaptării social-psihologice a personalității. Actualmente, dezbaterea științifică a acestui concept ia amploare, deoarece este important pentru domeniul calității vieții. Sunt de mare valoare studiile despre procesul de adaptare realizate de autorii străini și autohtoni: C.G. Jung, J.Piaget, A.Adler, K.Horney, H.J Eysenck, J.Mayer, P.Salovey, D.Goleman, D.Caruso, R.Bar-On, R.M. Klein, T.Cavell, А.Н. Леонтьев, С.Я. Рубинштейн, Л.С. Выготский, Д.А. Андреева, В.Г. Асеев, T.B. Cнeгиpeвa, A.B. Петровски, Б.Ф. Бepeзин, А.А. Реан, С.А. Васильева, Ф.З. Меерсон, И.А. Миласлалова, Т.И. Рогинская, V.G. Krâsiko, P.Popescu-Neveanu, M.Zlate, S.Chelcea, A.Neculau, P.Golu, A.Coaşan, A.Vasilescu, A.Baba, R.Ciurea, N.Bucun, A.Bolboceanu, P.Jelescu, S.Rusnac etc. Concept şi argument Referindu-ne la raporturile persoanei cu alte persoane, la raporturile ei cu întreg mediul social, care înaintează multiple cerințe către aceasta, vom înțelege și modalitatea în care se realizează adaptarea social-psihologică. O mulţime de factori sociali care sunt permanent în interacţiune influențează nivelul de adaptare a persoanei. Detalii despre aceste caracteristici sunt evidențiate în abordările autorilor la care ne vom referi în continuare. Noțiunea de adaptare este definită drept ansamblu al modificărilor conduitelor care vizează asigurarea echilibrului relațiilor între organism și mediile lui de viață și, în același timp, al mecanismelor și proceselor care susțin acest fenomen [1]. Din altă perspectivă, conceptul de adaptare vizează reacţia, conduita ce pune organismul şi activitatea psihică care îl caracterizează social în repliere suplă la condiţiile variabile şi numeroase ale mediului în care acesta trăieşte, capacitatea psihicului de a se modifica în raport cu schimbările intervenite în condiţiile sale de viaţă, devenind apt de a îndeplini funcţiile şi obiectivele sale [2]. Adaptarea se manifestă ca „proces dinamic de schimbare, dezvoltat în mod voluntar sau involuntar, în scopul replasării organismului într-o poziţie mai avantajoasă faţă de mediul înconjurător şi presupunînd capacitatea de a învăţa. Comportamentul este medierea cea mai des folosită pentru plasarea organismului într-o situaţie mai puţin ameninţătoare, pentru satisfacerea trebuinţelor sale, pentru asigurarea atât a propriei supravieţuiri, cât şi a speciei sale. Un obstacol obligă la o mobilizarea organismului care încearcă prin com173 S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E , 2018, nr.9(119) Seria “{tiin\e ale educa\iei” ISSN 1857-2103 ISSN online 2345-1025 p.173-176 portament să-şi menţină echilibrul anterior sau să se ajusteze şi să creeze un nou echilibru compatibil cu supravieţuirea sa. Căutarea acestui echilibru este o necesitate psihologică” [3]. În Dicționarul de psihologie socială, adaptarea socială este definită ca fiind un „produs al acumulării și condensării în timp a interacțiunii interpersonale, caracterizat printr-o serie de transformări și ajustări mutuale ale trăsăturilor de personalitate și ale conduitelor indivizilor participanți la interacțiune” [4]. În lucrările elaborate de C.G. Jung relaţia dintre subiect şi obiect constă întotdeauna dintr-un raport de adaptare, aceasta presupunând acţiuni ale unuia asupra celuilalt, acţiuni ce duc la acele modificări reciproce ale subiectului şi obiectului care constituie însăşi adaptarea”. Autorul susţine că personalitatea dispune de patru funcţii principale pentru a se adapta lumii şi structurii sale interne: „gândirea”, „sentimentul”, „senzaţia” și „intuiţia”. Predominarea unei funcţii caracterizează tipul şi determină acţiunea sa. Conform autorului, extravertiţii se adaptează repede şi bine, în comparaţie cu introvertiţii [5]. J.Piaget, în teoriile sale, menţionează că adaptarea rezultă din echilibrarea a două procese: asimilarea şi acomodarea. Prin asimilare se înţeleg modificările pe care organismul le impune obiectelor lumii înconjurătoare, iar prin acomodare – fenomenul invers, constând în modificarea acţiunilor individului în raport cu lucrurile [6]. A.Adler afirmă că dezvoltarea personalităţii este condiţionată de factorii socioculturali, accentuând importanţa influenţelor educative în formarea Eu-lui. Influenţele sociale se concretizează în plan psihocomportamental, în două aspecte: adaptarea – modificarea variabilelor personale în funcţie de mediu; modelarea – modificarea variabilelor de mediu în funcţie de configuraţia personală [7]. K.Horney, în explicitarea conceptului de adaptare, pune accentul pe determinanţi socioculturali. Autoarea denotă că în viziunea psihologică a adaptării mecanismelor de apărare în societate se poate recurge la una dintre strategiile conform cărora o persoană poate decide să se supună prin inferioritate „faţă de societate” sau prin încercarea de a transpune celorlalți slăbiciunile sale. Astfel de indivizi aleg valorile respective, acestea fiind necesare pentru sistemul lor de protecţie internă [apud 8]. H.J. Eysenck determină adaptarea ca o stare de armonie între individ şi mediul natural sau social, ca proces prin care se realizează o stare armonioasă [9], iar autori precum J.Mayer, P.Salovey, D.Goleman, D.Caruso, R.Bar-On sunt de părere că planul emoțional este implicat în adaptarea socială. R.M. Klein afirmă că „adaptarea socială este o formă de activitate socială care constă în a stăpâni ambianța. Ea urmărește realizarea unui echilibru între capacitățile, aspirațiile, obiectivele și dorințele individului și cerințele și solicitările ambianței sociale, mijloacele oferite de ea pentru satisfacerea acestor aspirații” [10]. T.Cavell defineşte adaptarea socială ca măsura în care persoana este capabilă să atingă scopuri personale, incluzând acceptarea din partea egalilor şi starea de bine emoţională adecvată nivelului său de dezvoltare. Autorul subsumează adaptarea socială conceptului supraordonat de competenţă socială, ce include şi deprinderile necesare producerii răspunsurilor adecvate contextului social, performanţa sau calitatea acestor răspunsuri [11]. P.Popescu-Neveanu defineşte termenul de adaptare ca „ansamblul de procese şi activităţi prin care se trece de la un echilibru mai puţin stabil între organism şi mediu, la un echilibru mai stabil; funcţionarea organismului prin înglobarea schimburilor dintre el şi mediu. Dacă aceste schimburi favorizează funcţionarea normală a organismului, acesta este considerat ca adaptat” [12]. În viziunea autorilor A.Coaşan, A.Vasilescu, adaptarea este concepută ca una dintre „proprietăţile fundamentale ale organismului de a-şi modifica adecvat funcţiile şi structurile corespunzătoare schimbărilor cantitative şi calitative ale mediului înconjurător” [13]. I.Mânzat susține că „adaptarea este un proces al învățării, care contribuie la construcția omului asigurându-i adolescentului dezvoltarea ca factor constructiv și dinamizator” [apud 14]. În lucrările elaborate de A.Baba şi R.Ciurea, adaptarea facilitează eliminarea sau modificarea condiţiilor care creează probleme; perceperea controlului semnificației trăirilor într-o manieră prin care să se neutralizeze caracterul ei problematic; păstrarea consecințelor emoționale ale problemelor în limite controlabile [15]. А.Н. Леонтьев [16] și С.Я. Рубинштейн [17] consideră procesul de adaptare sociopsihologică ca raport între cele două componente: persoana şi mediul social în care persoana acţionează, pe de o parte, și actul interacţiunii multidimensionale, pe de altă parte. Рубинштейн a propus pentru prima dată formula „reflecţiepersonalitate-rezultat”, pentru a clarifica că personalitatea umană se manifestă ca un „tot unitar” incluzând totalitatea structurilor interne pentru a interacţiona cu mediul extern. 174 S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E , 2018, nr.9(119) Seria “{tiin\e ale educa\iei” ISSN 1857-2103 ISSN online 2345-1025 p.173-176 T.B. Cнeгиpeвa consideră că adaptarea social-psihologică este un proces activ de însuşire de către persoană a experienţei sociale, posedarea de capacităţi comunicative şi de roluri sociale [18]. În același sens, A.B. Петровски evidențiază că adaptarea social-psihologică reprezintă fenomenul includerii omului în mediul social, în activitatea de bază, integrarea lui în grup, în funcţie de particularităţile sale individuale [19]. Б.Ф. Бepeзин defineşte adaptarea socială drept proces de asimilare de către personalitate a relaţiilor sociale existente, a normelor, a etaloanelor, a tradiţiilor existente în societatea în care trăieşte şi activează [20]. Angajamentul personal ca o condiţie de adaptare eficientă este descris de А.А. Реан, care evidențiază că adevărata adaptare este întotdeauna un proces activ, și anume: dacă se schimbă în mod activ mediul social, se schimbă în mod activ și individul [21]. V.G. Krâsiko definește adaptarea psihosocială ca rezultat al interacțiunii dintre individ și mediul social, care conduce la raportul optim dintre scopurile și valorile unui individ și grup. Adaptarea reprezintă procesul de dobândire de către oameni a unui anumit statut psihosocial, de asimilare a unor funcții psihosociale pe roluri. Reflexia reprezintă un mecanism de comprehensiune reciprocă, adică conștientizarea de către individ a mijloacelor cu care a produs o anumită impresie asupra altor persoane. În procesul de adaptare psihosocială, individul tinde să obțină o armonie între condițiile de viață și activitatea internă/externă. Pe măsura realizării acestei armonii crește gradul de adaptabilitate a individului. În cazul unei adaptabilități totale se obține caracterul adecvat al activității psihice a individului la condițiile date ale mediului și ale activității sale în anumite situații sau altele. Adaptarea psihosocială apare și ca un mijloc de protecție a individului, cu ajutorul căruia se relaxează și se elimină tensiunea psihică internă, neliniștea, stările destabilizatoare ce apar la individ în cazul interacțiunii cu alte persoane, cu societatea în ansamblu. Mecanismele de protecție ale psihicului acționează în acest caz ca mijloace de adaptare psihologică a individului. În ansamblu, când individul asimilează mecanismele de protecție psihologică, aceasta mărește potențialul său adaptativ, favorizează reușita adaptării psihosociale [22]. Procesul de adaptare de la vechile reguli și idealuri la cele noi este un proces de durată, caracterizat de competiție între diferite ideologii pentru a fi acceptate de către public [23]. În concluzie evidențiem faptul că delimitările conceptuale ale adaptării social-psihologice sunt prezentate diferit. Pluralitatea de sensuri denotă caracterul complex al acesteia. Este necesară studierea amplă a adaptării social-psihologice a personalității, deoarece societatea actuală este în permanentă schimbare având consecințe directe asupra stării generale de bine, asupra relațiilor interpersonale echilibrate cu ceilalţi din jur și, în general, asupra calității vieții. Referinţe: Marele dicționar al psihologiei. București: Trei, 2006. ŞCHIOPU, U. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Babel, 1997. DORON, R., PAROT, F. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Humanitas, 2007. TUCICOV, B. A. Dicționar de psihologie socială. 1981. JUNG, C. Puterea sufletului. Antologie II. Descrierea tipurilor psihologice. Bucureşti: Anima, 1994. PIAGET, J. Psihologia inteligenţei. Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1965. ADLER, A. Cunoaşterea omului. Bucureşti: Iri, 1996. EVEN, R.B. Introducere în teoriile personalității. București: Trei, 2012. EYSENCK, H.J. Personal preferences, aesthetic sensitivity and personality in trained and untrained subjects. In: Journal of Personality, 1972, vol.40, issue 4. London: Institute of Psychiatry. 10. KLEIN, R.M. Dicționary of Sport Science. Schorndorf: Edit. E. Beyer, Karl Hofmann Verlag, 1987. 11. CAVELL, T.A. Social adjustment, social performance, and social skills: A tri-component model of social competence. In: Journal of Clinical Child Psychology, 1990, no.19. 12. POPESCU-NEVEANU, P. Personalitatea şi cunoaşterea ei. Bucureşti: Editura Militară, 1969. 13. COAŞAN, A., VASILESCU, A. Adaptarea şcolară. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988. 14. MURARIU, D. Impactul psihodinamicii neurocerebrale asupra adaptării sociale a adolescenților: Teza de doctor în psihologie. Chișinău, 2015. 15. BABA, A., CIUREA, R. Stresul, adaptare şi patologie. Bucureşti: Academia Română, 1992. 16. ЛЕОНТЬЕВ, А.Н. Деятельность. Сознание. Личность. Москва: Политиздат, 1975. 17. РУБИНШТЕЙН, С.Я. Психология умственно отсталого школьника. Москва: Просвещение, 1986. 18. CНEГИPEВA, T.B. Особенности межличностного воспитания в подростковом возрасте. Москва, 1988. 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 175 S T U D I A U N I V E R S I T A T I S M O L D A V I A E , 2018, nr.9(119) Seria “{tiin\e ale educa\iei” ISSN 1857-2103 ISSN online 2345-1025 p.173-176 19. ПЕТРОВСКИ, A.B. Личность. Деятельность. Колектив. Москва: Просвещение, 1982. 20. БЕРЕЗИН, Ф.Б. Психология и психофизиология адаптации человека. Ленинград, 1988. 21. РЕАН, А.А. Психология изучения личности: Учебное пособие. СПб.: Изд.-во Михайлова В.А., 1999. 22. KRÂSIKO, V.G. Psihologia socială / Trad. V.Poleanu, București: Europress Group, 2007. 23. VOICU, B., VOICU, M. Valori ale românilor: 1993-2006. O perspectivă sociologică. Iași: Institutul European, 2007. Date despre autor: Oxana PALADI, doctor în psihologie, conferențiar universitar, Facultatea de Psihologie, Științe ale Educației, Sociologie și Asistență Socială, Universitatea de Stat din Moldova. E-mail: paladi.oxana@mail.ru Prezentat la 26.10.2018 176