DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE I

UNIVERSITATEAăEUROPEAN ă"DR GAN"ăDINăLUGOJ FACULTATEA DE DREPT DREPTăCONSTITU IONALăŞIă INSTITU IIăPOLITICE I CAPITOLUL I Societate,ăstat,ădrept,ăpolitic ăşiămoral Sec iuneaăI.ăSocietatea Studierea, dar mai ales înţelegerea, structurilor şi instituţiilor constituţionale implică anumite clarificări şi delimitări ale categoriilor şi termenelor cu care se operează. De aceea câteva explicaţii privind societatea, statul, dreptul, politica şi morala se impun. Nu rareori sensurile lor ştiinţifice se identifică din contextul în care sunt întrebuinţate, dar plasticitatea limbajului românesc poate uneori deruta. Astfel, termenul societate are multiple sensuri şi întrebuinţări. În mod deosebit ne interesează categoria societateă uman în sensul ce i se dă în dicţionare de ansamblu unitar, complex sistematic, de relaţii între oameni, istoriceşte determinate, condiţie şi rezultat al activităţii acestora de creare a bunurilor materiale şi valorilor spirituale necesare traiului individual şi colectiv. Societatea umană nu este o sumă aritmetică, ci un complex de oameni, grupuri, clase, stării, relaţii (economice, politice ). Societatea umană se deosebeşte de societatea animală sub două aspecte şi anume: 1. calităţile fiinţei umane – raţiune şi conştiinţă; 2. caracterul său organizat rezultat din exigenţele existenţei şi dezvoltării, din dorinţa de perfecţiune. Categoria societate umană nu poate fi străină categoriilor de stat, drept, politică şi morală. În ea şi pentru ea sau creat şi există acestea. Societatea umană determină sensurile şi scopurile celorlalte categorii, numite deseori, generos dar şi înşelător, bine comun sau fericire. Societăţile umane se caracterizează ca primitive, subdezvoltate, dezvoltate, ele sunt leagănul civilizaţiilor, religiilor, culturilor, speranţelor dar şi al războaielor, neîmplinirilor şi dezamăgirilor. Societatea umană are la bază o diversitate de indivizi, grupaţii în clase şi categorii sociale. Ea este influenţată de serie de factori dintre care cei mai relevanţii sunt cei ideologicii, economici, istorici, psihologici şi de tradiţie, internaţionali, etc. Factorii ideologici presupun un sistem de valori, structurat pentru respectiva societate, care fie constituie liantul comun al tuturor indivizilor, fie reprezintă factorul de diferenţiere atunci când în funcţie de aceste valori 2 se realizează organizarea instituţiilor statului şi exercitarea puterii ( ideologii liberare, marxiste, etc.) Factorii economici determină atât opiniile şi atitudinea membrilor societăţii cât şi, în bună măsură, modalitatea de amenajare a instituţiilor statului şi exercitarea puterii în societate. Factorii istorici joacă şi ei un rol deosebit de important în cadrul diverselor societăţii, influenţând atât structura instituţională, cât şi procesele decizionale şi de execuţie care au loc în cadrul acesteia. Factoriiă interna ionaliă nu pot fi neglijaţi în contextul contemporan, în care viaţa fiecărei comunităţi umane este strâns legată de soarta umanităţii în ansamblu. Interesant de reţinut este faptul că societatea umană poate să existe, să se dezvolte şi să se impună numai în structurii organizate, iar structura care sa impus, a rezistat şi rezistă, fiind practic de neabandonat este statul. Sec iuneaăaăIIă– a. Statul Cuvântul stat are două accepţiuni şi anume: 1. Înăsensălarg, prin stat este înţeleasă suma a trei elemente: teritoriul,ăpopula ia,ă(na iunea)ăşiăsuveranitatea.ăÎn această accepţie statul este sinonim cu ţara, el incluzând civilizaţia, resursele, oamenii, teritoriul, frontierele, autorităţile, etc. 2. Înăsensărestrâns,ăprin stat se înţelege o formă organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul sau aparatul statal. Aceasta este o accep ieăstrictăjuridic .ăStrict juridic statul este un ansamblu de organe de stat ( autorităţii), el cuprinde parlamente, guverne şi alte autorităţii executive, organe judecătoreşti, armată, poliţie, închisori. În cadrul acestor autorităţii lucrează demnitari, funcţionari public şi agenţi publici. Prin acestea statul se impune, este receptat şi acceptat, de bună voie sau de nevoie ( silit). Democratic sau nu statul se impune, pentru că el implică organizare şi ordine. Deşi, paradoxal, statul „ ca unitate nu poate fi văzut, nici auzit, nici pipăit” ( Hans Kelsen), este un concept şi o realitate care, se spune adeseori, exprimă ordinea din natură, o copiază o reproduce. Rolul statului pentru societate constă în soluţia unică şi optimă pentru dezvoltarea sa materială şi spirituală şi pentru conservarea valorilor umane. Cum poate fi caracterizat statul ? Potrivit lui Hans Kelsen, statul poate fi caracterizat ca: a) ordine de conduită a oamenilor, ordine juridică de 3 constrângere, b) putere de comandă, c) voinţă, distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai mult decât suma voinţei individuale, ea situându-se deasupra lor. Pentru a caracteriza statul trebuie reţinut că el este şi persoană juridică, în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii ( raporturi de drept civil, succesor al moştenirilor vacante, primire de donaţii şi legat ce-i sunt adresate). Careăsuntăfunc iileăstatuluiă?ăStatul are o serie de funcţii care sunt de regulă examinate sub mai multe ipoteze. Astfel pot fi identificate: funcţia legislativă, funcţia executivă, funcţia jurisdicţională; funcţii interne şi funcţii externe; funcţii economice, funcţii culturale, funcţii sociale, funcţii represive etc. Cei care compun aparatul de stat ( demnitari, funcţionari, agenţi) se bucură de autoritate şi protecţie statală aparte. Care este legitimitatea statului ? Legitimitatea statului, adic ă legitimitatea puterii unora de a comanda altora, reprezentă o problemă teoretică de mare importanţă, căreia i s-au căutat multe răspunsuri şi care totuşi a rămas fără răspuns. Cum se explică existenţa sa milenară deşi a fost nu numai acceptat, ci şi dezavuat. Ca o variantă de răspuns la problemă, s-ar putea considera că statul rămâne rezultatul convenţiilor sociale, pentru că până la urmă a convins că este un rău necesar, mai necesar ca multe alte lucruri şi bune şi rele. Statul este o construcţie pe care toţi, sau cei mai mulţi, deseori o ignoră sau o detestă, dar pe care toţi o invocă şi o solicită când viaţa, libertatea sau averea lor sunt puse în pericol. Statul crează unora speranţă, produce altora durere, nemulţumire şi chiar un sentiment al revoltei. El este ţinta răzmeriţelor şi insurecţiilor. Oameni dărâmă state pentru a le înlocui tot cu state. Statul este o mistică. Sec iuneaăaăIIIă– a. Dreptul Ca şi statul categoria drept cunoaşte două accepţiuni: drept obiectiv şi drept subiectiv. Prin dreptul obiectiv înţelegem totalitatea normelor juridice. Într-o explicaţie simplă, dreptul este definit ca totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului ridicată la rang de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi, în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului. Cât priveşte dreptul subiectiv el este puterea garantată de lege voinţei unei persoane, în temeiul căreia aceasta este în măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită 4 determinată sau să ceară unui terţ îndeplinirea unei acţiuni sau abţinerea de la o anumită activitate. Normele de drept, care formează sistemul de drept al unui stat se grupează în ramuri de drept şi instituţii juridice. Dreptul obiectiv cunoaşte o tradiţională clasificare în drept public şi drept privat. Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele subiectelor de drept public Acesta cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul constituţional, dreptul internaţional public, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, etc. Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau juridice ( morale) şi raporturilor dintre ele. În dreptul privat cuprindem dreptul civil, dreptul comercial etc. Distincţia dinte dreptul public şi dreptul privat nu trebuie absolutizată. Ambele sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, au trăsături particulare dar şi multe trăsături comune. Nu rareori, din raţiuni puternice teoretice şi practice se produc „ imixtiuni” ale dreptului privat în viaţa publică şi invers. De altfel, aşa cum vom observa, existenţa raporturilor cu dublă natură juridică sau chiar cu multiplă natură juridică este efectul acestor imixtiuni. Dreptul este deseori calificat în drept natural şi drept pozitiv. Statul şi dreptul sunt strâns legate, se sprijină şi se condiţionează reciproc. Au apărut deodată, din aceleaşi cauze şi, pot fi explicate mult mai bine împreună. Statul crează dreptul şi paradoxal, dreptul delimitează configuraţia şi acţiunile statului. Prin drept satul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe politice, umane, economice. Creând dreptul, statul îi asigură în acelaşi timp eficienţă şi viabilitate. El devine paznicul normelor juridice, intervenind, nu rareori cu violenţă, pentru a chema la ordine indivizii care ignoră sau încalcă prescripţiile morale. Sec iuneaăaăIVă– a. Politica Termenul politică are multe sensuri, definite prin dicţionare. În sensul ce ne interesează politica este o formă de activitate socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni şi grupuri sociale, ca şi a celor dintre indivizi şi acestea, în lupta pentru putere. Principala sferă a politicii o constituie participarea la guvernare, determinarea formelor, funcţiilor şi conţinutului acesteia. Politica include ansamblul problemelor ce interesează statul, maniera de a-l conduce. 5 Nu exista şi nu poate exista o guvernare apolitică, o asemenea guvernare fiind un nonsens, nu există şi nu poate exista un parlament apolitic, nu există şi nu pot exista partide politice apolitice. Sec iuneaăaăV- a. Morala Morala este în general definit ăca o formă a conştiinţei sociale, care reflectă şi fixează în principii şi reguli cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre individ şi colectivitate ( familie, societate, naţiune, popor, alte categorii sociale ). Morala este sufletul colectiv al poporului. Uneori este considerată ca o ştiinţă care ne învaţă regulile pe care trebuie să le urmăm pentru a face bine şi pentru a evita răul. Există desigur şi o diversitate de clasificări, de nuanţe. Se vorbeşte despre morala laică şi morala religioasă, morala dominantă ( a clasei politice ) şi morala guvernanţilor, morala burgheză şi morala proletară ( devenită socialistă ). Corelaţia dintre societate, stat, drept, politică şi morală sunt dense în conţinut, puternice. Morala se cristalizează în societatea umană şi exprimă exigenţele şi valorile acesteia. Ea stă şi trebuie să stea la baza statului şi dreptului, la baza guvernării. Ea trebuie să stea şi la baza politicii. Politica, ea însăşi trebuie să fie morală. Regulile şi exigenţele moralei sunt mult mai apropriate de dreptul natural şi de cutumă, ele exprimă deziderate ancestrale şi permanente ale omenirii. Regulile moralei, deşi de obicei nu se aduc la îndeplinire, în caz de nevoie prin forţa coercitivă a statului, trebuie sprijinite juridic în realizarea lor atunci când apără viaţa. De aceea în Constituţia României, referirile la ipostazele moralei nu lipsesc. Aceste referirii constituţionale asigură moralei eficienţă, viabilitate. Astfel, spre exemplificare, art, 26, art. 30, ocrotesc „bunele moravuri”, art. 53 menţionează „morala publică”. De asemenea, „buna – credinţă” care evident este mai întâi un concept moral este consacrată prin art. 11 şi art. 57. DREPTăCONSTITU IONALăŞIăINSITU IIăPOLITICE Vol. I 6 CAPITOLUL II Dreptulăconstitu ionalăromân Sec iuneaăI.ăNo iuneaădeădreptăconstitu ionalăşiăno iuneaădeă institu iiăpolitice Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul civil, dreptul penal, etc. Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai importante valori economice, sociale şi politice. Dreptul constituţional este o prezenţă mai târzie în sistemul de drept, neavând vechimea dreptului civil, dreptului penal, etc. De aceea şi conceptul clasic de dept constituţional se formează mult mai târziu, el fiind e origine italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze. Defini iaădreptuluiăconstitu ional.ăDreptul constituţional este ramură a dreptului unitar român formată din norme juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Trebuieă re inută că noţiunea dreptului constituţional nu trebuie confundată cu noţiunea de constituţie. Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept ceea mai importantă, dar dreptul constituţional există chiar şi acolo unde nu există constituţie, sfera sa normativă fiind, în mod firesc, mult mai largă decât ce a constituţiei. De asemenea trebuie observat că există o diversitate de păreri cu privire la definirea dreptului constituţional ca ramură a unui sistem normativ statal, definiţii care au elemente comune dar şi unele nuanţe specifice şi pe care, este foarte greu, dacă nu imposibil, să le surprindem într-un curs universitar. Conceptulă deă institu iiă politiceă trebuie lămurit pentru că, aşa cum rezultă din chiar titlu, vom studia la această disciplină nu numai normele dreptului constituţional, cu ansamblul de probleme colaterale, ci şi instituţiile politice. Expresia instituţii politice cunoaşte mai multe accepţiuni şi sensuri, dintre care vom reţine cele ce ne interesează. 7 Înă sensă restrâns,ă în drept, prin institu ieă se înţelege un grup de norme juridice, unite pe criteriul unui obiect comun de reglementare, obiectăcareăîiăasigur ăunitateaăşiăpermanen a.ăăAstfel, instituţia denumită şi juridică este o parte a unei ramuri de drept şi vorbim, de exemplu, de instituţia căsătoriei, instituţia proprietăţii etc. Pentru disciplina noastră prezintă interes instituţiile referitoare la putere. Astfel determinate institu iileă publiceă cuprindă autorit ileă îns rcinateă s ă realizezeă putereă politic ă şiă normeleă privitoareă laăaceast ă organizare. Vom studia aici deci, atât institu iileă oficialeă cum ar fi Preşedintele României, Parlamentul, primul-ministru, etc, dar şi institu iileă deă faptă precum partidele politice şi grupurile de presiune, dacă nu în complexitatea lor, măcar în măsura în care privesc exerciţiul puterii politice. Sec iuneaăaăIIă– a.ăRaporturileăşiănormeleă deădreptăconstitu ional 1. Identificareaăraporturilorădeădreptăconstitu ional Delimitarea dreptului constituţional de celelalte ramuri ale dreptului prin folosirea criteriului obiectului reglementării permite găsirea acelor relaţii sociale care, prin conţinutul lor sunt constituţionale. În literatura de specialitate există mai multe opinii în ceea ce priveşte identificarea relaţiilor sociale care, urmare reglementării lor prin norme de drept constituţional devin raporturi juridice de drept constituţional. Achiesăm la opinia care consideră că relaţiile sociale specifice dreptului constituţional sunt cele care apar în procesul instaur rii,ă men ineriiăşiăexercit riiăputeriiăstatale. Prină urmare,ă elementulă comună şiă propriuă doară rela iiloră socialeă careăformeaz ăobiectulădeăreglementareăalădreptuluiăconstitu ionalăesteă faptulăc ăeleăaparăînăprocesulăinstaur rii,ămen ineriiăşiăexercit riiăstataleă a puterii. Întreagă această activitate de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii cuprinde relaţii sociale reglementate de normele dreptului constituţional. Se impun deci anumite reguli a căror menire este de a consolida factorii care determină conţinutul puterii, de a reglementa 8 exerciţiul acestei puteri în aşa fel încât ea să poată realiza în cele mai bune condiţii voinţa guvernanţilor ca voinţă de stat. Expresia „ instaurarea menţinerea şi exercitarea puterii” este mult mai cuprinzătoare şi mai exactă decât expresia exercitarea puterii , care nu evocă decât o parte a relaţiilor sociale reglementate de dreptul constituţional. Ea evocă în acelaşi timp şi elementul organizare a puterii, căci instaurânduşi puterea, poporul o instaurează sub forma sa organizată ( puterea de stat neputând exista, prin definiţie, neorganizată), organizare ce se perfecţionează pe parcursul menţinerii şi exercitării puterii. Expresia „ organizarea şi exercitarea puterii” este şi mai puţin evocatoare, deoarece elemente de organizare se regăsesc şi în exercitarea puterii de stat, chiar dacă exercitarea puterii nu cuprinde întreaga organizare. Cât priveşte expresia „ înfăptuirea puterii” ea este sinonimă cu expresia „realizarea puterii” care desemnează întreaga activitate statală. Împărtăşind această opinie ajungem la concluzia că obiectul de reglementareă ală dreptuluiă constitu ională cuprindeă dou ă categorii de rela iiăsociale:ă a) relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care fiind reglementate în acelaşi timp şi de constituţie, devin implicit şi raporturi de drept constituţional; b) relaţii specifice dreptului constituţional, care formează obiectul de reglementare numai pentru normele dreptului constituţional. Comun tuturor acestor relaţii este faptul că se nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele reprezentative, fiind activitate de conducere, dar o conducere de nivel superior a tuturor activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului ( vezi art. 2 din Constituţie). 2. Specificulănormelorădeădreptăconstitu ional În explicarea specificului normelor de drept constituţional trebuie să se plece de la teorie clasică a normei juridice, urmând ca apoi să regăsim elementele generale în norma de drept constituţional şi, totodată, să observăm ce trăsături proprii are aceasta din urmă. Normaă juridic ă este definită în teoria dreptului ca fiind o regulă socială de conduită, generală şi obligatorie, instituită sau sancţionată de puterea de stat în diferite forme, menită să asigure consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor sociale în conformitate cu interesele şi voinţa guvernanţilor, determinată, în ultimă instanţă de condiţiile vieţii materiale 9 din societate şi a cărei respectare este impusă, prin forţa coercitivă a statului. Identificând raporturile de drept constituţional am observat că normele dreptului constituţional reglementează relaţiile sociale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii. Rezultă deci că normele dreptului constituţional reglementează conduita oamenilor în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitări puterii. Astfel, dacă luăm în considerare fenomenulă asupraă c ruiaă îşiă îndreapt ă ac iuneaă normeleă deă dreptă constitu ională putem remarca o prim ăparticularitateăa acestora şi anume, aceea că acestea fac parte din ansamblulănormelorăjuridiceăcareăalc tuiescădreptulăunitarăromânăfiindă cuprinseă atâtă înă Constitu ie,ă câtă şiă înă alteă acteă normativeă careă suntă izvoareădeădreptăconstitu ional. Orice normă juridică este, în ultimă instanţă, un comandament impus de puterea publică, formulat uneori chiar sub formă supletivă sau de recomandare. Faţă de caracterul dispoziţiilor pe care le cuprind, ce de a doua particularitate normelor de drept constituţional constă în aceea că, pe lângă dispoziţii care reglementează nemijlocit unele relaţii sociale, auă şiă prevederiă careă con ină formulareaă unoră principii,ă consfin escă bazeleă puterii,ădefinescăuneleăinstitu ii.ă Prevederile care conţin formularea unor principii sau definiţii nu pot fi excluse din sfera noţiunii normei juridice, deoarece şi ele au un caracter normativ. Precizând deci că toate prevederile constituţionale conţin norme juridice, rămâne în discuţie numai structura logico-formal a normei de drept constituţional. Analiza în teoria dreptului a normelor constituţionale după criteriul structurii logico-formale evidenţiază o a treia particularitate a acestora ce constă în aceea că acestea nuă suntă alc tuiteă dup ă schemaă clasic ă – ipotez ,ădispozi ie,ăsanc iune. Făcându-se distincţia între noţiunea garantării de către stat a realizării şi aplicării dreptului şi sancţiunea ca element al normei juridice se ajunge la concluzia că numeroase norme constituţionale, cum ar fi normele principii, normele care stabilesc direcţii economice, normele referitoare la organizarea unei autorităţii, nu conţin nici o prevedere concretă care să stabilească sancţiunea în cazul nerespectării dispoziţiei. Pe această idee s-a mers chiar mai departe, arătându-se că dreptul constituţional nu este un veritabil drept din moment ce normele sale fiind 10 lipsite de sancţiune nu pot fi aduse la îndeplinire; prin urmare, ele pot fi ignorate fără ca această conduită să aibă vreo consecinţă de ordin juridic. Cu toate explicaţiile date, achiesăm la concluzia că nu aceasta este soluţia problemei în discuţie. Ceea de distinge o normă juridică de o normă morală, politică sau de altă natură este faptul că, în ultimă instanţă, respectarea ei este asigurată de forţa de constrângere statală. Ce este deci sancţiunea normei juridic în procesul de realizare şi aplicare a ei altceva decât măsura ce se aplică în ultimă instanţă atunci norma nu este realizată de bunăvoie ? Dacă în unele ramuri de drept sancţiunea este evidentă, în dreptul constituţional ea nu este atât de făţişă, de evidentă, dar există. A afirma că nu există înseamnă, a pune sub semnul întrebării însăşi existenţa normei de drept constituţional ca normă juridică. În dreptul constituţional pot fi identificate mai multe particularit iă aleă sanc iuniloră normelor acestei ramuri. Înă primulă rând,ă ă pentru mai multe dispoziţii este prevăzută o singură sancţiune. Înă ală doileaă rând,ă sancţiunile în dreptul constituţional sunt sancţiuni specifice, precum revocarea mandatului parlamentar, revocarea unui organ de stat, declararea ca neconstituţional a unui act normativ etc. Înă fine,ă aprecierea structurii logico-formale a unor norme din Constituţie trebuie făcută prin raportarea lor la întreg sistemul de drept. Aceasta duce la concluzia că pentru reglementări de principiu, de largă generalitate cuprinse în Constituţie, unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul civil, dreptul penal, dreptul adminnistrativ. În încheierea explicaţiilor privind particularităţile normelor de drept constituţional vom mai observa, ca o a patra particularitate, că acestea pot fi clasificate înă normeă cuă aplica ieă mijlocit ă şiă normeă cuă aplica ieă nemijlocit .ă În categoria normelor cu aplicaţie mijlocită urmează a fi cuprinse acele norme care dau reglementări de principiu şi care, pentru a fi puse în aplicare, la cazuri concrete, sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept. În categoria normelor cu aplicaţie directă, nemijlocită, urmează a fi cuprinse normele care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale şi nu mai au nevoie de a fi precizate printr-o lege ordinară. 3. Subiecteleăraporturilorădeădreptăconstitu ional Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie să subliniem încă de la început două trăsături specifice şi anume că unul din subiecte este totdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ 11 reprezentativ ( legiuitor) şi că aceste subiecte acţionează în mod necesar întrun raport juridic apărut în activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. 1. Poporul Cu privire la acest subiect de drept constituţional în literatura de specialitate s-au formulat trei puncte de vede: unul care contestă poporului calitatea de subiect de drept; unul care admite că poporul poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţionale; unul care consideră că poporul poate fi subiect al raporturilor juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice interne. Unii jurişti au considerat că poporul, în raporturile din interiorul statului, nu are calitatea de subiect nemijlocit de drept, ci calitatea de creator al raporturilor sociale unde este reprezentat prin diverse organizaţii. Împărtăşim opina că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept constituţional întrucât această opinie îşi găseşte fundamentul chiar în dispoziţiile Constituţiei potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Poporul îşi exprimă, în multe probleme, voinţa în mod direct, nu prin intermediul altor organe. El poate apărea mai direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia stabilirii formei de guvernământ, a structurilor de stat, cu ocazia referendumului. Unitatea de interese ale poporului şi statului nu exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult cu cât poporul este deţinătorul puterii politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului. 2. Statul Este subiect al raporturilor de drept constituţional fie direct ( în raporturile privitoare la cetăţenie şi privind federaţia ), fie reprezentat prin organele sale. 3. Autorit ileăpublice Autorităţile legiuitoare – parlamentul – sunt întotdeauna subiecte ale raporturilor de drept constituţional, cu condiţia ca raportul juridic la care participă să fie de drept constituţional. Autorităţile interne ale parlamentului – comisiile parlamentare, birourile permanente, grupurile parlamentare – pot fi şi ele subiecte ale raporturilor de drept constituţional, care deşi nu pot emite acte de conducere, îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi control. 4. Partidele,ăforma iunileăpolitice,ăalteăorganiza ii Pot fi subiecte ale raporturilor juridice de drept constituţional întrucât 12 sunt forme organizate prin care cetăţeni participă la guvernare. 5. Cet eni Ca persoane fizice, cetăţeni intră ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional, pentru realizarea drepturilor lor fundamentale. Ca persoane investite cu anumite demnităţi sau funcţii într-o autoritate de stat ( deputat, senator) sunt subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de drept constituţional. Organizaţii pe circumscripţii electorale, apar ca subiecte de drept constituţional cu ocazia alegerilor de deputaţi, senatori sau a şefului statului. 6. Str iniiăşiăapatrizi Se consideră că şi aceştia pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu privire la acordarea cetăţeniei române, azilului politic etc. Sec iuneaăaăIIIă–a. Izvoarele formale ale dreptului constitu ionalăromân Într-o definire simplă, prin izvoare de drept înţelegem formele de exprimare a normelor juridice care sunt determinate de modul de edictare sau sancţionare a lor de către stat. Cel puţin dou ă criteriiă sunt în măsură să asigure identificarea izvoarelor formale ale dreptului şi anume: a) autoritateaăpublic ăemitent , criteriu potrivit cărui sunt izvoare formale ale dreptului constituţional numai actele normative care sunt adoptate de autorităţile publice reprezentative; b) con inutulănormativăalăactului,ă criteriu potrivit cărui sunt izvoare formale ale dreptului constituţional numai actele normative care conţin norme juridice prin care se reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Vom analiza în continuare cele mai importante izvoare formale ale dreptului constituţional român: Constituţia şi legile de modificare a constituţiei, regulamentele Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele internaţional. 1. Constitu iaăşiăălegileădeămodificareăaăconstitu iei Constituţia este în totalitate izvor al dreptului constituţional, deoarece toate normele cuprinse în constituţie sunt norme de drept constituţional. Aceleaşi constatării sunt valabile şi pentru legile de modificare a Constituţiei 2. Legea ca act juridic al Parlamentului Vom observa că nu toate legile sunt izvoare formale ale dreptului constituţional. Legile, atât cele ordinare cât şi cele extraordinare, sunt 13 izvoare formale ale dreptului constituţional cu condiţia să reglementeze relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. 3. Regulamentele Parlamentului Regulamentele de organizare şi funcţionare ale camerelor Parlamentului sunt izvoare de drept constituţional pentru că sunt emise de principala autoritate reprezentativă a statului şi reglementează relaţii fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. 4. Ordonan eleăGuvernului Ele pot fi izvoare formale ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia de a reglementa relaţii sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În ceea ce priveşte condiţia reprezentativităţii, se consideră că aceasta este îndeplinită ca urmare a delegării legislative date de Parlament. În literatura juridică de specialitate este discutată calitatea de izvor al dreptului constituţional şi cu privire la obiceiul juridic, hotărârile Guvernului şi regulamentele parlamentare. Cât priveşte obiceiul juridic ( cutuma ), fără a o confunda cu constituţia cutumiară, o mare parte a doctrinei consideră că poate fi aşezată printre izvoarele dreptului pozitiv, dar că obiceiul nu poate interveni contra legem, ele neputând modifica sau abroga dispoziţii cuprinse într-o lege constituţională; obiceiul nu poate decât să completeze eventualele lacune ale dreptului scris, permiţând sau facilitând interpretarea acestuia ( Pierre Pactet). În ce priveşte hot rârileă guvernului,ă nu sunt izvoare ale dreptului constituţional datorită poziţiei pe care guvernul o ocupă în sistemul autorităţilor publice, precum şi datorită cerinţei că relaţiile sociale importante să fie reglementate prin lege. O altă soluţie ar fi de natură să ducă la concluzia că prin actele sale, guvernul ar putea adăuga la lege, că îşi depăşeşte atribuţiile prevăzute expres de Constituţie. Cât priveşte regulamenteleă deă organizareă şiă ă func ionareă aă camerelor Parlamentului, dispoziţiile constituţionale actuale duc la concluzia că sunt acte distincte, cu natură juridică proprie, pe care o vom explica mai târziu, şi ca atare trebuie nominalizate distinct în ierarhia izvoarelor dreptului constituţional. Frecvent apar ca izvoare ale dreptului constituţional şi actele cu putere delegată (legisla iaă delegat ).ă În sistemul nostru constituţional asemenea acte sunt ordonanţele Guvernului, care, în măsura în care ar reglementa relaţii sociale de natură constituţională, evident trebuie considerate izvoare ale dreptului constituţional. 14 Sec iuneaăaăIVă–a.ăLoculădreptuluiăconstitu ională înăsistemulădeădrept Pentru a stabili locul dreptului constituţional în sistemul de drept este necesar a fi cercetate cel puţin două aspecte şi anume: importan aărela iiloră sociale reglementate de dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice prin care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale, devine drept ( izvor de drept). Cât priveşte primul aspect, constatăm că dreptul constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele rela iiăsocialeă fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Cât priveşte cel de al doilea aspect, constatăm că valoarea deosebită a relaţiilor sociale impune exprimarea voinţei guvernanţilor prin acte normativeă deă reglementareă primar ,ă cum ar fi Constituţia, legile constituţionale, etc. Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional este ramura principal ăîn sistemul de drept. Această trăsătură a dreptului constituţional duce la două consecin e. Oăprim ăconsecin ,ăeste regula conformităţii normelor din celelalte ramuri ale dreptului cu reglementările de mare generalitate cuprinse în Constituţie. Oă aă douaă consecin ,ă constă în aceea că modificările intervenite în dreptul constituţional impun modific riăcorespunz toareă ale normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale. DREPT CONSTITU IONALăŞIăINSTITU IIăPOLITICE Vol. I CAPITOLUL III 15 Teoriaăconstitu iei Sec iuneaăI.ăNo iuneaădeăconstitu ie Etimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul constitutio care însemnă „ aşezare cu temei”, „ starea unui lucru”. Terenul constituţie a avut accepţiunea de lege până în secolul al XVIII –lea, când i s-a dat un nou sens, acela de legeă fundamental .ă Această accepţiunea este încetăţenită astăzi în toate statele. Sintetizând preocupările în definirea constituţiei, se identifică un criteriu material pentru definirea constituţiei, prin precizarea domeniului său de reglementare, adică a relaţiilor sociale ce intră în sfera de reglementare a normelor constituţionale, şi un criteriu formal pentru definirea constituţiei, adică o anumită modalitate de consacrare a normelor de drept constituţional, edictate de o anume autoritate statală în conformitate cu procedură specială. Analiza unor definiţii formulate în literatura juridică prezintă, desigur, interes. Astfel, Constantin Disescu, cel care prin predarea şi publicarea cursului său în anul 1915 a încetăţenit Dreptul constituţional la Facultatea de Drept din Bucureşti, defineşte constituţia ca fiind „ organizarea exercitării suveranităţi.” Pentru ca apoi să adauge, „ şi fiindcă exerciţiul suveranităţii se numeşte guvern, luat acest cuvânt în sensul său cel mai generic, putem zice că, constituţiunea e organizarea formei de guvern pe care poporul suveran şio dă. Obiectul dreptului constituţional e crearea şi reglarea atribuţiilor puterii publice, precum şi stabilirea garanţiilor individuale şi drepturilor recunoscute cetăţenilor pentru conservarea libertăţii lor.” Paul Negulescu, a definit constituţia ca fiind „ o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului, precum şi drepturile omului”. AndréăHaoriou,ăîn sens material înţelege prin constituţie ansamblul regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului, iar în sens formal, un ansamblu de reguli edictate de regulă cu o anumită solemnitate, şi formând în general o categorie specială printre regulile juridice. BenoîtăJeanneau,ădefineşte constituţia, în sens material, ca ansamblul regulilor relative la organizarea statului, iar în sens formal, ca documentul reglementează instituţiile şi care nu poate fi elaborat şi modificat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept. 16 Tudoră Dr ganuă şi Ioan Deleanu, definesc constituţia drept a acea lege care, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii socialeconomice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează material drepturile fundamentale cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi. Examinând definiţiile prezentate vom constata că s-au conturat în timp o serie de elemente definitorii, de conţinut ( criteriul material ) şi de formă ( criteriul formal ), elemente ce trebuie să apară implicit sau explicit într-o definiţie. Astfel, mai întâi, se impune caracterul de lege al constituţiei, întrucât ea conţine norme juridice, reguli de conduită, iar aceste norme exprimă de fapt voinţa celor care o deţin. Apoi, constituţia, datorită conţinutului său complex, se identifică în ansamblul legilor ca fiind legeaă fundamental ă care stă la temelia organizării statale şi este bazaăjuridic ăa întregii legislaţii. Totodată, în toate definiţiile este elementul stat sau putere de stat. Acesta este un element definitoriu cât priveşte valoarea juridică a normelor ce-l consfinţesc şi reglementarea relaţiilor sociale ce se nasc în acest domeniu. Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt rela ii sociale fundamentale şi care sunt esen ialeăpentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii statale. Definitorie pentru definirea constituţiei este şi forţa sa juridică. În acest sens se constată că ea are o for ăjuridic ăsuprem , ceea ce situează constituţia în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformit iiăîntregului drept cu dispoziţiile constituţiei. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi totuşi de valoarea celorlalte, este formaăscris ăa constituţiei. Multe definiţii reţin ca o trăsătură solemnitateaă adopt rii,ă iar altele formaăsistematic ,ăplecându-se de la ceea ce afirma Thomas Paine ( 1737 1808 ) în sensul că „Nu există constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar.” Plecând de la constatarea că definiţiile trebuie să cuprindă într-o unitate juridică şi conţinutul ( în sens material ) şi forma, şi că acestea trebuie să pună accent pe elementele calitative, prin care să se evidenţieze clar locul său în sistemul de drept şi în subsistemul dreptului, achiesăm la concepţia potrivit căreia, constitu iaăesteălegeaăfundamental ăaăunuiăstat,ă constituit ă dină normeă juridice,ă investiteă cuă for ă juridic ă suprem ,ă şiă careă reglementeaz ă aceleă rela iiă socialeă esen ialeă pentruă instaurarea,ă men inereaăşiăexercitareaăputerii.ă( Ioan Muraru ) 17 Sec iuneaăaăIIă–a.ăApari ia,ăadoptarea,ămodificarea,ă suspendareaăşiăabrogareaăconstitu iei. 1. Apari iaăconstitu iei a. Cauzeleăapari ieiăconstitu iei În aprecierea momentului apariţiei constituţiei în lume, doctrina juridică nu este unitară datorită faptului că nu s-a apreciat fenomenul constituţie în toată complexitatea lui. Apariţia constituţiei trebuie privită ca un proces desfăşurat în timp. Regulile constituţionale, indiferent dacă au fost numite aşa sau nu, au existat o dată cu apariţia statelor suverane, căci în orice stat au existat anumite reguli fundamentale de organizarea şi funcţionare a guvernări. Meritul burgheziei venită la putere constă în faptul sistematizării acestor reguli într-o lege scrisă, adoptată cu forme şi proceduri solemne şi investite cu cea mai înaltă forţă juridică. Constitu iaă apareă dină necesitateaă afirm riiă şiă protej riiă puteriiă statale instaurate printr-ună ansambluă deă normeă cuă for ă juridic ă suprem ,ă adoptateă înă formeă solemne.ă Eaă marcheaz ă practică apari iaă statuluiădeădrept,ăpunândăşiăguvernan iiăsubăinciden aăregulilorăjuridice. Prima constituţie apărută în lume este constituţia engleză, al cărei proces de formare a început o dată cu adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum. Prima constituţie scrisă este constituţia americană din anul 1787 – Constituţia de la Philadelphia. Cât priveşte Europa, de regulă se afirmă că, prima constituţie scrisă este cea adoptată în Franţa în anul 1791. b. Constitu iaăcutumiar ăşiăconstitu iaăscris În mod obişnuit constituţiile se divid în două categorii şi anume în constitu iiănescriseă(ăcutumiareă)ăşi constitu iiăscrise. Constituţiile cutumiare – Anglia, Israel, Noua Zeelandă – sunt rezultatul experienţei şi practicii zilnice, al unor tradiţii, uzanţe, precedente, principii fundamentale cristalizate în decursul timpului în activitatea statală. Regulile constituţionale cutumiare au fost considerate necorespunzătoare , îndeosebi în secolul al XVIII –lea când, pentru juriştii şi filozofi acestui secol, a devenit o adevărată dogmă necesitatea de a încorpora 18 într-o lege scrisă fundamentală o expunere sistematică de reguli relative la guvernare. Regulile constituţionale cutumiare sunt criticate prin următoarele motive: 1. nu sunt clar definite, sunt incerte, incomplete, se şovăie în ceea ce priveşte numărul şi întinderea lor; 2. regulile cutumiare constituţionale sunt în continuă mişcare şi ignoră dacă un fapt derogator de la cutumă era un precedent lăudabil sau nu; 3. ele nu sunt limite redutabile pentru puterile constituite. Regulile constituţionale scrise prezintă următoarele avantaje: 1. sunt clare, fără incertitudini; 2. sunt permanente şi intangibile atâta timp cât nu intervine o procedură de revizuire, ea însăşi definită şi dificilă; 3. nu pot fi modificate oricum de guvernanţi, ci trebuie respectate inclusiv de aceştia. Această triplă reţea este considerată a sta la baza dezvoltării constituţiei scrise contemporane. Alături de superioritatea legii scrise asupra cutumei, superioritate demonstrată cu mult aplomb de publicişti secolului al XVIII –lea la baza constituţiei scrise au mai stat şi următoarele teorii: 1. Ideea contractelor scrise, care s-a materializat în Anglia. Aceste pacte scrise aveau forţă juridică superioară legii ordinare şi aveau drept scop limitarea puterii regale şi consfinţirea unor drepturi şi libertăţii ale cetăţenilor precum şi, dădeau coloniilor dreptul de a se autoguverna şi a legifera cu obligaţia de a respecta legile metropolei. 2. Ideea domniei legii, s-a născut tot în practica constituţională engleză, considerându-se că organele de stat trebuie să respecte regula de drept prestabilită şi să o considere, atâta timp cât nu este abrogată, ca sacră. 3. Teoria contractului social, ( Jean Jecques Rousseau ) conform căreia satul nu este altceva decât rezultatul unei înţelegeri libere a cetăţenilor. 2. Regimulăjuridicăalăconstitu iei 2.1ăAdoptareaăconstitu iei 19 Faţă de conţinutul şi scopurile constituţiei, dintotdeauna s-a pus problema unor forme speciale ( proceduri) de adoptare, care să pună în valoare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de restul dreptului, dar mai ales faţă de legile ordinare. Adoptarea constituţiei trebuie văzută ca un proces complex, cu profunde semnificaţii politico-juridice, proces în care se detaşează cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei, organul competent ( constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare. a. Ini iativaăadopt riiăconstitu iei De principiu, iniţiativa adoptării constituţiei aparţine unui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al unei societăţi locul cel mai înalt ( autoritate supremă) este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii date, perspectivele sale. De asemenea un rol aparte poate avea iniţiativa populară. Studiind constituţiile actuale pot fi observate două situaţii. Unele constituţii prevăd cine poate avea iniţiativa adoptării constituţiei. Altele nu prevăd un asemenea lucru, el rezultând din sistemul normativ privind eliberarea legilor. b. Autoritateaăcompetent ăs ăadopteăconstitu ia La întrebarea de a şti cine trebuie să aibă dreptul de a adopta constituţia, deseori s-a răspuns şi se răspunde prin teoria puterii constituante. Prină putereă constituant ă seă în elegeă deă faptă organulă careă beneficiindădeăoăautoritateăpublic ăşiăjuridic special , are dreptul de a adoptaăconstitu ia. Puterea constituantă apare sub două forme: 1. Putere constituantă original ,ăal cărei titular este individul sau grupul de indivizi care încarnează, la un moment dat, ideea de drept într-un stat sau popor, şi care intervine atunci când nu mai există constituţie în vigoare ( state noi, revoluţii ). 2. Puterea constituantă instituit ,ăcare este prevăzută de constituţia în vigoare ( sau anterioară) , atât în cea ce priveşte competenţa, cât şi organizarea şi funcţionarea ei. Ea poate modifica, se numeşte şi putere de revizuire, sau poate adopta o constituţie. c. Moduriădeăadoptareăaăconstitu iei 20 Adoptarea constituţiei a cunoscut şi cunoaşte diferite moduri funcţie de specificul fiecărei ţări, de stadiul de dezvoltare economică, socială şi politică, de ideologia dominantă în momentul adoptării ei, de raporturile sociale. Adoptarea constituţiilor a cunoscut în general, următoarele moduri: constituţia acordată, statutul ( constituţia plebiscitară), pactul, constituţia convenţie ( cu variantă constituţia referendară ). Trebuie adăugată şi constituţia parlamentară. Constitu iileă acordate,ă cunoscute şi sub numele de charte concedate, sunt constituţiile adoptate de monarh ca stăpân absolut, care-şi exercită puterea sa. Statutul sau constitu iaă plebiscitar ,ă este o variantă a constituţiei acordate. Statutul este iniţiat tot de către şeful statului (monarh), dar este ratificat prin plebiscit. Trebuie observat că această ratificare nu transformă constituţia într-o constituţie democratică deoarece, prin acest procedeu suveranitatea poporului nu este activă, ci este pasivă, ea nu decide ci acceptă în condiţiile în care este dificil a face altfel. Cu ocazia plebiscitului corpul electoral poate spune da sau nu asupra textului constituţional în întregime, neputându-se propune amendamente. Astfel a fost adoptată Constituţia regală din România din 1938, supusă plebiscitului la 24 februarie 1938 şi promulgată la 27 februarie 1938. Constitu iaă pact,ă este considerată un contract între rege şi popor, poporul fiind reprezentat prin parlament. Această metodă este apreciată ca fiind mai potrivită pentru apărarea intereselor grupurilor conducătoare, care profitând de situaţii favorabile, impun şefului statului anumite condiţii. Şi Constituţia română din 1923 a fost un pact, ea asemănându-se foarte mult, sub acest aspect, cu Constituţia din 1866. Constitu iaă conven ie,ă poartă această denumire întru-cât ea este opera unei adunări numită convenţie, care este deasupra parlamentului şi are dreptul de a stabili puterile delegate în stat şi competenţa puterii constituante ( instituită). Acest mod de adoptare a constituţiei este considerat ca un mijloc de manifestare a suveranităţii naţionale. Este totuşi criticat pe motivul că Adunarea Constituantă poate hotărî după voinţa sa şi, teoretic s-ar putea afla în dezacord cu poporul care a ales-o. Spre a se corija acest neajuns posibil, s-a încercat recurgerea la procedura referendumului – constitu iaă referendar ă – în sensul că după adoptarea constituţiei de către adunarea convenţie, pentru ca lege 21 fundamentală să fie perfectă juridiceşte, ea este supusă şi ratificării populare. Astfel a fost adoptată şi Constituţia României din 1991. Constitu iaă parlamentar ,ă care foloseşte următoarea procedură: iniţiativa proiectului, discutarea publică a proiectului, adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate calificată ( cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor. În acest mod au fost adoptate constituţiile României din 1948, 1952 şi 1965. 2.2 Modificareaăconstitu iei Înainte de a trece la cercetarea detaliată a acestei probleme trei preciz riă sunt necesare. Mai întâi că, de principiu, dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o. În al doilea rând, că autoritatea competentă a revizui constituţia diferă după felul constituţiei. În al treilea rând, că procedura de modificare a constituţiei este de principiu asemănătoare celei de adoptare, potrivit principiului simetriei juridice. Modalitatea prin care se realizează revizuirea constituţiei constituie un criteriu de clasificare a acestora în constitu iiă supleă sauă flexibileă şi constitu iiărigide. Constitu iileă supleă sauă flexibile,ă sunt acelea care se modifică după aceiaşi procedură care este folosită şi pentru modificarea legilor ordinare. Constitu iileă rigide,ă sunt acelea – de regulă constituţiile scrise – a căror modificare se face după alte reguli decât cele obişnuite, care conţin o reţea de principii, limitând puterile fiecăruia din organele sale. Constituţiile rigide se bucură de stabilitate în timp. În realizarea rigidităţii constituţiei sau folosit mai multe metode astfel: 1. Asigurarea rigidităţii constituţionale prin precizarea anumitor constitu ionale,ă considerate fundamentale pentru societate şi stat, şi prin urmare declarate intangibile. Astfel în art. 152 Constituţia României stabileşte unele domenii în care nici o iniţiativă de revizuire nu poate fi primită şi anume: nu pot forma obiectul revizuirii caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială. 2. Interzicerea modific riiăăpeăoăperioad ădeătimpăprestabilit .ă Această metodă poate fi îndeplinită fie prin stabilirea unui termen precis în care nici o modificare a constituţiei nu poate fi adusă, fie prin stabilirea unor proceduri care nu se pot realiza decât după trecerea unei perioade de timp. 3. Stabilirea unei proceduri extrem de greoaie de modificare. 4. Stabilireaăunorăreguliăcuăprivireălaărevizuireaăconstitu iei.ă 22 Astfel, în art. 152 din Constituţia României este interzisă revizuirea constituţiei pe durata stării de asediu, stării de urgenţă sau în timp de război. În ceea ce priveşte ini iativaă modific riiă constitu iei,ă se observă că unele constituţii prevăd expres cine are dreptul de a iniţia modificarea lor. Astfel, Constituţia României stabileşte în art. 150 că pot iniţia revizuirea Preşedintele României la propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Alte constituţii nu conţin prevederi în acest sens fapt pentru care în aceste sisteme constituţionale modificarea constituţiei se ghidează după aceleaşi reguli ca şi cele referitoare la iniţiativa adoptării constituţiei. 2.3.ăÎncetareaăprovizorieăaăefectelorăjuridiceăaleănormeloră constitu ionaleăşiăabrogareaăconstitu iei Suspendareaăconstitu iei,ăadică scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o anumită perioadă de timp determinată, a dispoziţiilor constituţionale, este justificată pe teoria necesităţii. Trebuie observat că unele constituţii interzic posibilitatea suspendării lor, altele nu prevăd nici un fel de dispoziţii cu privire la suspendare. În practica constituţională, constituţiile au fost suspendate mai ales în perioade de crize politice, în stări de asediu, stări de urgenţă,, prin lovituri de stat, prin decrete – lege. În ceea ce priveşte abrogareaăconstitu iei, ea se produce, de regulă, atunci când se adoptă o nouă constituţie. Abrogarea poate fi expres menţionată de normele noii legi fundamentale ( vezi art. 153 din Constituţia României) sau implicită, rezultând din faptul că nu pot exista în acelaşi timp în acelaşi stat două legi fundamentale valide, cu acelaşi obiect de reglementare. Sec iuneaăaăIIIă–a.ăCon inutulănormativăalăconstitu iei Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie, el este un conţinut complex. 23 Conţinutul normativ al constituţiei trebuie să exprime în concret ce este constituţia, ca important act politic şi juridic, şi trebuie să exprime şi poziţia constituţiei în sistemul normativ. Conţinutul normativ al constituţiei se stabileşte atât prin definirea acesteia, definire prin inventarierea elementelor de conţinut, cât şi prin stabilirea deosebirilor dintre constituţie şi lege. Într-o opinie, trei ar fi elementeleă deă con inut ce trebuie cuprinse într-o constituţie: a) reguli relative la tehnica guvernamentală ( cui aparţine puterea, cum se desemnează guvernanţi); b) reguli străine organizării puterii ( reguli cărora se doreşte să li se asigure o anumită stabilitate sau reguli privitoare la statutul persoanei, al bunurilor, dispoziţii de ordin economic, social, etc.); c) declaraţii de drepturi. Făcând precizarea că enumerarea unor elemente de conţinut ale constituţiei nu este limitativă, vom observa că în conţinutul constituţiei intră norme privitoare la: esenţa, tipul şi forma statului; deţinătorul puterii; fundamentele economice şi sociale ale puterii; fundamentele politice, ideologice şi religioase ale întregii organizării a societăţii date; locul şi rolul partidelor politice; sistemul organelor statului; statutul juridic al persoanei ( drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului) tehnica constituţională; norme care reglementează de principiu toate domeniile vieţii economice, politice, juridice ale societăţii date. Conţinutul normativ al constituţiei este exprimat în structura tehnico-juridic ăa acesteia, structură ce cuprinde de regulă articolul. Sec iuneaăaăIVă–a.ăSuprema iaăconstitu iei Abordarea problemei supremaţiei constituţiei ţine de locul constituţiei în sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului de drept, şi în orice caz de locul dreptului constituţional în sistemul de drept. 1. Conceptulădeăsuprema ieiăaăconstitu iei Exprimări de genul: supremaţiei, valoare juridică supremă, super legalitate, legea supremă, demonstrează una şi aceiaşi calitate a constituţiei şi anume supremaţia. Ceăesteăsuprema iaăconstitu ieiă?ăă În doctrină explicaţiile date la această întrebare sunt diferit argumentate, unii explicând supremaţia constituţiei prin faptul că aceasta este „legea legilor, legea supremă”, alţi considerând că supremaţia constituţiei, pe plan juridic, este rezultată din faptul că procedura de 24 modificare a ei este alta decât procedura folosită la modificarea legilor ordinare, sau este explicată prin faptul că legea fundamentală ocupă un loc principal fiind o lege care stă la baza organizării statale şi a întregii legislaţii. Ceătrebuieăs ăîn elegemăprinăsuprema iaăconstitu ieiă?ăAchiesăm la opinia potrivit căreia ( Ioan Muraru ): 1. suprema iaăconstitu ieiăesteăăoăcalitateă(tr s tur )ăaă constitu iei care o situează în vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată în stat şi face din legea fundamentală sursa tuturor reglementărilor din domeniu. 2. suprema iaăconstitu ieiăesteăoăcategorieăpolitico-juridic ,ă şi nu doar strict juridică, întru-cât constituţia este rezultatul transformărilor economice, politice, sociale şi juridice; 3. suprema iaăconstitu ieiăesteăoăno iuneăcomplex ăcare, pe de o parte, exprimă pozi iaă supraordonat a constituţiei atât în sistemul social – politic al unei ţări cât şi în sistemul de drept, iar pe de altă parte, implică un con inută normativă complex al constituţiei ce are importante consecinţe statale şi juridice. 2. Fundamentareaăştiin ific ăaăsuprema ieiăconstitu iei Cât priveşte fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei se poate constata o diversitate de motivări. Prin analiza acestor motivări s-a constatarea că nivelele succesive în care s-a realizat motivarea fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei sunt: - fundamentarea prin însăşi constituţiei şi anume pe conţinutul, forma şi forţa juridică a normelor pe care le conţine; - fundamentare pe principiile fundamentale de organizarea şi funcţionare a organelor statului: - fundamentarea pe trăsăturile puterii ( puterilor ) statale. Pentru fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei trebuie identificate cauzele care determină conţinutul şi forma sa, precum şi poziţia sa supraordonată din sistemul de conducere socială. Plecând de la constituţie, va trebui deci să identificăm lanţul de determinări, de nivele de determinare a supremaţiei acesteia. Pe un plan mai general, identificarea acestui lanţ de cauze şi efecte este înlesnită dacă vedem corect corelaţia dintre drept şi economic, dintre drept şi putere, dintre stat şi economic, dintre toate aceste categorii şi politică. 25 Astfel concepute şi văzute lucrurile, vom observa că dacă statul şi dreptul sunt mijloace de realizare a politicii, iar politica este determinată sau condiţionată de starea socială atunci şi constituţia ( partea principală a dreptului ) esteă determinat ă înă ultim ă instan ă ( cât priveşte conţinutul, forma, funcţiile şi poziţia sa juridică ) deăcondi iileămaterialeăşiăculturaleă dinăsocietateaădat . Conţinutul şi forma constituţiei sunt rezultatul unor cauze economice, sociale, juridice. Ca lege fundamentală constituţia este expresia voinţei guvernanţilor, a poporului în ultimă instanţă, voinţă strâns legată de contextul economic, social, politic şi cultural concret din societatea în care este edictată. Ca atare, atunci când dorim să explicăm prevederile unei constituţii, ca şi poziţia sa în sistemul statal – juridic, trebuie să observăm cu atenţie starea materială a societăţii date, relaţiile sociale dar şi politice, ideologia, religia. 3.ăConsecin eăjuridiceăaleăsuprema ieiăconstitu iei 3.1.ăConsecin eăjuridiceăprivindăadoptareaăconstitu iei Acestea constau în existenţa unor forme ( proceduri ) speciale de adoptare a constituţiei care privesc, aşa cum am explicat, cel puţin trei elemente şi anume: iniţiativa adoptării constituţiei; autoritatea competentă (constituantul sau puterea constituantă), modurile de adoptare. 3.2.ăConsecin eăjuridiceăprivindămodificarea,ăsuspendareaă şiăabrogareaăconstitu iei Constituţia ca lege fundamentală a unui stat trebuie să se caracterizeze printr-o stabilitate sporită, dar această stabilitate trebuie să fie în primul rând rodul realismului constituţiei şi nu al unor proceduri de modificare exagerate. În mod firesc constituţia trebuie să ţină pasul cu dinamica socială şi economică. Altfel, prevederile constituţionale pot deveni frână în dezvoltarea societăţii la al cărei progres trebuie să concure. 3.3.ăăDeosebirileădintreăconstitu ieăşiălegiă,ăconsecin eă aleăsuprema ieiăconstitu iei 26 Desigur, într-o viziune foarte largă, dar corectă, constituţia este şi ea ca o lege. Cu toate acestea poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi în raport cu legea, faţă de care se fac trei mari deosebiri: de conţinut, de formă şi de putere juridică. 3.4. Conformitateaăîntreguluiădreptăcuăconstitu ia,ă consecin ăaăsuprema ieiăconstitu iei Constituţia ca izvor principal al dreptului este parte integrantă a acestuia. Prin conţinutul şi poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul drept. Ea stabileşte principiile fundamentale pentru întregul drept. Toate celelalte ramuri de drept îşi găsesc punctul de plecare, la nivelul celor mai înalte principii, în şi numai în prevederile constituţiei. De la acest principiu al conformităţii rezultă două consecinţe juridice şi anume: 1. Ramurile dreptului dezvoltă principiile constituţionale astfel încât normele lor să fie în perfectă concordanţă cu litera şi spiritul constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei şi a supremaţiei sale, ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză. 2. În cazul în care o dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie să se modifice şi normele din ramurile de drept corespunzătoare. 4.ăăGaran iileăjuridiceăaleăsuprema ieiăconstitu iei 4.1.ăControlulăgeneralăalăaplic riiăconstitu iei Controlul general al aplicării constituţiei reprezintă prima garanţiei juridică a supremaţiei constituţiei şi se manifestă la nivelul tuturor actelor juridice dintr-un sistem de drept, în primul rând prin modalităţile de verificare a condiţiilor de fond şi de formă a actelor emise de autorităţile statului. Acest control este general, în sensul că el cuprinde toate formele activităţii statale şi este efectiv, adică se concretizează prin toate formele şi căile de control statornicite într-un stat. 4.2.ăControlulăconstitu ionalit iiălegilor 27 Controlul constituţionalităţii legilor, ca şi garan ieă juridic ă a supremaţiei constituţiei, este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia. Ca institu ieă juridic ă aă dreptuluiă constitu ional,ă ele cuprinde regulile privitoare la organele competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestor proceduri. Sec iuneaăaăVă–a. Controlulăconstitu ionalit iiălegilor.ă Teoriaăgeneral 1. No iuneaăcontroluluiăconstitu ionalit iiălegilor 1.1. Defini iaăcontroluluiăconstitu ionalit iiălegilor Fără a intra în analiza principiuluiălegalit iiătrebuie să arătăm că acesta presupune ca elaborarea actelor normative să se facă de organele competente, după o procedură prestabilită, cu respectarea dispoziţiilor din actele normative emise de autorităţile statului care, indiferent de categoria din care fac parte, ocupă o poziţie superioară celor emitente în sistemul statal respectiv. Doctrina, în principiu, este de acord cu includerea principiului constituţionalităţii legilor în principiul legalităţii, ca parte componentă a acestuia. Faţă de această situaţie constitu ionalitateaălegiiănu înseamnă în fond altceva decât cerinţa de legalitate a legii, în sensul ca legea să adopte cu respectarea normelor constituţionale, atât în spiritul cât şi în litera lor. Controlulă constitu ionalit iiă legiloră este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după realizarea acestei proceduri. Rezultă deci că instituţia controlului constituţionalităţi legilor se fundamentează pe principiul legalităţii, fiind o adevărată cerinţă de „legalitate a legii”, în sensul că legea trebuie să respecte normele constituţionale atât în spiritul cât şi în litera lor. 1.2. Obiectul controluluiăconstitu ionalit iiălegilor 28 În studierea acestei probleme se pune întrebarea dacă numai legea, în sensul său restrâns de act juridic emis de Parlament, poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate, sau şi alte acte normative ( inclusiv cele provenind de la autorităţile administrative) ar putea fi supuse acestei forme de control. Ca răspuns la această problemă, de principiu controlul constituţionalităţii legilor priveşte numai legea, ca act juridic al Parlamentului sau actele normativeăcuăfor ăjuridic ăegal ăcuăaălegii. Actele normative cu forţă juridică egală cu a legii ( decretele –lege, decretele cu putere de lege, ordonanţele ), sunt acte juridice care, deşi sunt emise de alte autorităţi decât Parlamentul, intervin şi reglementează relaţii sociale de domeniul legii şi pot modifica, suspenda sau abroga o lege. Acteleăautorit ilorăadministrative,ăăsunt emise în executarea legii şi nu pot fi supuse aceluiaşi regim juridic ca şi legile. Drept urmare controlul legalităţii lor, implicit al constituţionalităţii, se realizează prin mijloacele obişnuite de control, inclusiv pe calea contenciosului administrativ. Acteleă autorit iloră judec toreşti,ă nu conţin norme juridice, de principiu, ele doar aplică legea. Urmare acestui regim juridic, controlul actelor judecătoreşti se efectuează în cadrul controlului judiciar care le este specific. Practica existentă în unele state a adus în discuţiei o a doua problemă referitoare la obiectul controlului de constituţionalitate, anume aceea de a şti dacă şi proiectele de legi pot fi astfel verificate. Trebuie precizat că această problemă cunoaşte soluţii diferite, în funcţie de dispoziţiile concrete ale diverselor constituţii, unele prevăzând şi controlul constituţionalităţii proiectelor de lege. Urmează să observăm însă că acesta nu este un control veritabil, căci problema de elaborare a legilor cuprinde implicit şi obligaţia de verificare a constituţionalităţii lor. 1.3. Func iileăcontroluluiăconstitu ionalit iiălegilor Funcţiile controlului constituţionalităţii legilor asigur ,ăprinăeleă însele,ăgarantareaăsuprema ieiăconstitu iei. Garantarea juridică a supremaţiei constituţiei, prin exercitarea controlului de constituţionalitate, atrage un alt element prin care este evidenţiată importanţa acestei forme de control şiă anume,ă asigurareaă ordiniiădeăconstitu ionalitate. 29 Controlul de constituţionalitate este important nu numai în ceea ce priveşte verificarea constituţionalităţii ci şi prin aceea că are ca rezultat o “consolidare a comportamentuluiăconstitu ional”. 2. Apari iaăcontroluluiăconstitu ionalit iiălegilor 2.1. Cauzeleăapari ieiăcontroluluiăconstitu ionalit iiălegilor Pentru a evidenţia cauzele apariţiei controlului constituţionalităţii legilor trebuie analizate cauzele care determină ca legile ordonare să încalce prevederile constituţiei. Chiar dacă, la prima vedere, nu este posibilă apariţia unor neconcordanţe între lege şi constituţie, mai ales în statele în care legea şi constituţia sunt adoptate de aceiaşi autoritate, practica statelor a învederat posibilitatea existenţei acestor neconcordanţe, iar existenţa instituţiei controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada incontestabilă. Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea ordinară şi ce fundamentală trebuie căutate în contradic iileă sociale,ă în raporturile dintre forţele sociale. Atunci când la putere decisiv era sau este un grup de interese opus celui care a votat constituţia, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea unor legi care să-i aducă anumite beneficiu. De multe ori aceste lege contravin intereselor – manifestate în textele constituţiei – grupului care a fost la putere ( sau mai influent ) în momentul adoptării constituţiei. Unele neconcordanţe dintre constituţiei şi legile ordinare se datorează şi rigidit iiă exagerateă a unor constituţii. Neputând fi modificate perioade lungi, constituţiile nu mai sunt în acord cu unele interese care apar pe parcurs, interese ce se exprimă prin legile ce se adoptă şi care, astfel, sfârşesc prin a fi în contradicţiei cu legea fundamentală. În fine, anumite neconcordanţe se datorează, în principiu, neobserv riiă reguliloră deă tehnic ă legislativ .ă Este posibil ca uneori nu conţinutul normativ al legii să fiei în contradicţiei cu legea fundamentală, ci procedura adoptării acesteia să nu fi respectat prevederile constituţionale. Controlul constituţionalităţii legilor se justifică, de asemenea, înă statele federative prin exigenţa de a se realiza o bună armonizare a intereselor generale cu interesele specifice, concrete, ale statelor membre. Astfel, pot fi supuse controlului de constituţionalitate la nivel federal atât legile adoptate de statele membre ale federaţiei, cât şi legile statului federal. 30 2.2. Evolu ieăistoric ăşiăăcontroverseăteoretice Apariţia controlului constituţionalităţii legilor este strâns legată de exercitarea acestui control de către organele judecătoreşti. Dreptul judecătorilor de a controla conformitatea legilor cu constituţia a fost argumentat în mai multe modalităţi. Astfel, un prim considerent a pornit deă laă menireaă judec toriloră deăaăinterpretaălegeaăşi de a aplica sancţiunii în cazul încălcării legilor. S-a considerat că în mod firesc ei au dreptul de a interpreta legea şi în raporturile acestora cu constituţia şi pot aplica sancţiuni. De asemenea, dreptul judecătorilor de a verifica conformitatea legii cu constituţia s-aă justificată prină teoriaă separa ieiă puteriloră înă stat, care implică o anumită colaborare a puterilor în vederea realizării scopurilor pe care şi le propune puterea statală. Esenţial în această susţinere este faptul că puterii judecătoreşti îi revine importanta misiune de a fi „ regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei puterilor.” Un alt argumentă pleac ă deă laă necesitateaă verific riiă dac ă legiuitorulă aă ac ionată înă limiteleă competen eiă saleă constitu ionale. Se consideră că astfel se ajunge la o soluţiei bună şi echitabilă deoarece procedura judiciară implică publicitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, precum şi obligaţia de motivare a sentinţelor. Nu au lipsit şi nu lipsesc în doctrină nici argumenteă împotriva dreptului judecătorilor de a decide cât priveşte constituţionalitatea legilor. Un prim argument se bazează pe o interpretare oarecum rigidă a separaţiei puterilor, ceea ce atrage concluzia că acordarea dreptului judecătorilor de a controla actele puterii legiuitoare ar fi o eludare a principiului separaţiei puterilor. Într-o altă opinie se arată că există interese pentru care statul trebuie să fie singur judecător şi este delicat a remite aprecierea lor unei autorităţii care nu are responsabilitatea guvernării. Indiferent de argumentele aduse în doctrină în susţinerea uneia sau alteia din poziţii, cert este faptul că astăzi, în lume, există mai multe modalităţi prin care se exercită controlul constituţionalităţii legilor. 31 3. Clasificareaăcontroluluiăconstitu ionalit iiălegilor 3.1. Criteriulăînscrieriiăînăconstitu ie Conform acestui criteriu, controlul constituţionalităţii legilor se clasifică în două forme principale: 1. Controlul explicit, care există atunci când constituţia prevede în mod expres obligaţia verificării constituţionalităţii legilor, iar pe lângă aceasta, uneori, este prevăzută şi autoritatea competentă şi eventual procedura de urmat. Putem exemplifica, Constituţia Germaniei, a Italiei, a Spaniei, a Portugaliei, a Belgiei, a Poloniei, a României. 2. Controlul implicit, atunci când constituţia nu îl prevede în mod expres, dar el există implicit, ca urmare a principiului legalităţii. Ca exemplu poate fi adus cazul SUA sau Constituţiile României din perioada 1912-1923 şi 1944-1965. 3.2. Criteriulăorganuluiăcompetentăs ăefectuezeăcontrolul Un alt criteriu de clasificare al controlului constituţionalităţii legilor este cel al autorităţii statale investite cu această competenţă. În funcţie de acest criteriu au fost stabilite chiar mai multe clasificări astfel: a) control prin opinia publică, control politic şi control judecătoresc; b) control parlamentar, control politic şi control judecătoresc; c) control exercitat de adunarea legiuitoare şi control exercitat de organe din afara lor. În cadrul organelor supraordonate adunării legiuitoare se face distincţiei între organe politice, cele judecătoreşti şi cele politico-jurisdicţionale; d) control politic şi control judecătoresc. Într-o precizare foarte succintă menţionăm că exercitarea controlului de constituţionalitate prin opinia publică, astfel cum a fost fundamentat în Constituţia franceză din 1793, a fost considerată în doctrină ca fiind primitivă deoarece se apelează la violenţă, la revoltă individuală şi colectivă. Prin controlul politic se înţelege atât controlul exercitat de organele legiuitoare, cât şi cel exercitat de organele de stat, altele decât cele legiuitoare, fie că li s-a încredinţat alături de menirea lor de bază şi această sarcină, fie că sunt special înfiinţate în acest scop. În ce priveşte dreptul adunărilor legiuitoare de a verifica constituţionalitatea, unii îl consideră un control autentic şi în acelaşi timp 32 un autocontrol, alţii, consideră că acest control al parlamentului nu ar prezenta nici un fel de garanţiei căci, deşi parlamentul este structura fundamentală a democraţiei constituţionale, este exagerat să i se ceară să-şi recunoască o greşeală în elaborarea unei legi. Controlul jurisdicţional poate fi exercitat fie de către organele judecătoreşti, fie de organe, altele decât cele judecătoreşti, care folosesc o procedură de lucru asemănătoare cu cea judecătorească. Exercitarea acestei forme de control al constituţionalităţii legilor presupune îndeplinirea a două condiţii prealabile: existenţa unei diferenţieri precise între legile fundamentale şi cele ordinare şi o constituţie scrisă de tip rigid. 3.3. Controlul temporal În funcţie de momentul în care se efectuează controlul constituţionalităţii legilor se clasifică în: a) control anterior adoptării legilor, denumit şi control prealabil, preventiv, sau a priori. Acest control se exercită în faza de proiect a legii cauză pentru care nu este apreciat ca fiind un veritabil control ci mai mult o garanţie de legalitate şi deci de constituţionalitate; b) controlul posterior adoptării legilor, denumit şi control ulterior, a posteriori, este un veritabil control care se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor juridice egale cu forţa juridică a legii. 3.4. Criteriul procedurii de realizare a dreptului Potrivit acestui criteriu, controlul constituţionalităţii legilor este clasificat în funcţie de modalitatea prin care se iniţiază. De regulă se folosesc două procedee şi anume: a) Controlulăpeăcaleaăac iunii,ăcare este un procedeu ofensiv, care permite atacarea unei legi în faţa unei instanţe determinate; b) Controlulăpeăcaleaăexcep iei,ăeste considerat un procedeu defensiv, când pentru a ataca trebuie să aştepţi ca legea să ţi se aplice. 3.5. Criteriul sistematic Potrivit acestui criteriu există două modele de justiţiei constituţională, anume, modelul american şi modelul european. Prină justi ieiă constitu ional ă seă în elegeă ansamblulă institu iiloră şiă procedurilorăprinăcareăseăasigur ăsuprema iaăconstitu iei. 33 Modelul american, presupunea realizarea controlului constituţionalităţii legilor de tribunalele obişnuite, este un control posterior, efectuat pe cale de excepţie şi care se finalizează prin hotărâri judecătoreşti care au caracter obligatoriu numai pentru părţile care au participat la respectivul proces. Modelul european, atribuie controlul constituţionalităţii legilor unor autorităţii special abilitate, denumite tribunale sau curţii constituţionale, se realizează, în egală măsură pe cale de acţiune şi pe cale de excepţie, poate opera anterior, fie ulterior intrării în vigoare a legii şi se finalizează prin decizii care beneficiază de autoritate de lucru judecat. 4. Constitu ionalizareaădreptului Constituţionalizarea dreptului seădefineşte ca un proces general, ce presupune o anumită durată în timp, început o dată cu adoptarea constituţiei şi continuă în special sub controlul jurisdicţiei constituţionale special creată chiar de legea fundamentală pentru garantarea supremaţiei sale, proces care afectează treptat toate ramurile sistemului juridic. Ea constă în interpretarea progresivă a normelor din constituţiei şi a celor cu rang inferior constituţiei şi se manifestă prin existenţa a două fenomene: unul ascendent, de sporire cantitativă a normelor constituţionale şi altul descendent, de aprofundare a acestor norme. Multiplicareaă normeloră constitu ionaleă se realizează prin două modalităţi: 1. colectarea de către legea fundamentală a normelor şi principiilor specifice altor ramuri de drept cărora le acordă valoarea constituţională. Spre exemplu ridicarea la rang constituţional a principiului neretroactivităţii legii, prezumţiei de nevinovăţie, etc.; 2. prin interpretarea textelor constituţiei de către justiţia constituţională, care poate deduce din dispoziţiile exprese ale constituţiei noi principii de valoare constituţională. Invers, difuzareaă normeloră constitu ionaleă în ansamblul sistemului juridic se caracterizează prin impregnarea ramurilor de drept cu normele constituţionale direct aplicabile în scopul de a impune standarde cu forţă juridică mai mare. Constituţia ca lege fundamentală a statului este direct aplicabilă. Spre exemplu jurisdicţia constituţională este o consecinţă a caracterului direct aplicabil al constituţiei concretizată în obligativitatea aplicării deciziilor emise de aceasta. 34 DREPTăCONSTITU IONALăŞIăINSTITU IIăPOLITICE Vol. I CAPITOLUL IV CET ENIAăROMÂN Urmează să analizăm noţiunea de cetăţenie, natura sa juridică, precum şi regimul său juridic ( dobândirea şi pierderea cetăţeniei) exclusiv din perspectiva dreptului constituţional, urmând ca unele elemente, ce ţin mai ales de efectele juridice pe care le produce cetăţenia, să fie detaliate în cadrul altor discipline. Sec iuneaăI.ăNo iuneaădeăcet enie 1. Sensurileăno iuniiădeăcet enie Noţiunea de cetăţenie poate fi utilizată în două sensuri: unul politic şi unul juridic. Pentru ştiinţa dreptului constituţional interesează sensul juridic. Înăsensăjuridic,ănoţiunea de cetăţenie are două accepţiuni şi anume: - institu ieă juridic ,ă adică grupă de norme juridice cu un obiect comun de reglementare; - condi iaă (starea)ă juridic , ce se crează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În literatura juridică cet eniaăaăfostăconceput ca o „ legătură între individ şi stat,” ca o „legătură politică şi juridică sau ca o calitate a persoanei”, în virtutea căreia persoana face parte din populaţie, care ar fi unul din elementele constitutive ale statului, şi ca „ăoăleg tur ăpolitic ăăşiăă juridic ă permanent ă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este; în plus, aceasta este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos. 35 2. Defini iaăcet enieiăromâne Prealabil definirii cetăţeniei române trebuie observat, pe de oparte, că aceasta nu este numai o simplă legătură politică şi juridică între individ şi colectivitatea politiceşte organizată, ci este oăintegrareăangajat ăîn sânul acestei colectivităţi. Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că numai persoanele fizice auăcet enie,ăîn nici un caz persoanele juridice sau bunurile. Astfel, cetăţenia română este acea calitate a persoanei fizice ce exprim ărela iileăpermanenteăsocial-economice,ăpoliticeăşiăjuridiceădintreă persoanaăfizic ăşiăstat,ădovedindăapartenen aăsaălaăstatulăromânăşiă atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilorăşiăîndatoririlorăprev zuteădeăconstitu ieăşiădeălegileăromâniei. 3. Preciz riăterminologice Iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul na ionalitate,ătermen pe care îl mai întâlnim şi azi în art. 34 din Constituţia Franţei. În timp s-a renunţat la acest termen deoarece naţionalitatea indică apartenenţa la o naţiune. Pentru a se evita confuzii şi mai ales speculaţii posibile, din punct de vedere juridic s-a preferat cuvântul cetăţenie, el exprimă un anumit statut juridic al omului. Sec iuneaăII.ăNaturaăjuridic ăaăcet eniei Din punct de vedere al naturii sale juridice cetăţenia este un element alăcapacit iiăjuridiceăcerută subiectelor de drept constituţional, capacitatea prin care se desemnează drepturile şi obligaţiile unuia dintre subiecte în cadrul unui complex de raporturi juridice, şi anume cele ale cetăţeanului. Capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplin ăîn cazul cetăţenilor, şi restrâns ,ăăîn cazul străinilor şi apatrizilor. Capacitatea constituţională deplină oferă cetăţenilor posibilitatea de a fi subiecte a tuturor raporturilor juridice, iar capacitatea restrânsă în cazul străinilor şi apatrizilor oferă posibilitatea de a fi subiecte numai a unor raporturi juridice. Sec iuneaăIII.ăRegimulăjuridicăalăăcet enieiăromâne În sistemul normativ român izvoarele juridice ale instituţiei cetăţeniei sunt Constituţia ( art.5), izvorul principal al dreptului constituţional şi Legea nr. 21/1991 – cu modificările la zi - a cetăţeniei române. Desigur la aceste 36 reglementării trebuie adăugate şi cele cuprinse în Legea nr. 396/2002 privind ratificarea Convenţiei europene asupra cetăţeniei, adoptată la Strasburg la 6 noiembrie 1997. Prin această ratificare, potrivit art. 11 din Constituţie, Convenţia face parte din dreptul intern. 1. Principiileăcet enieiăromâne Analiza sistematică a normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei române, permite formularea unor principii care stau la baza acestei instituţii. 1. Numaiăcet eniiăăromâniăsunătitulariiătuturor drepturilor prev zuteăînăconstitu ieăşiălegi. Aceasta însemnă că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se bucură, în condiţiile legii, decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de constituţie şi de legi. Există deci o diferenţiere între sfera drepturilor pe care le pot exercita persoanele care au cetăţenia română, şi sfera drepturilor pe care le pot exercita acele persoane care nu au această calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru. Drepturile fundamentale şi subiective care nu pot fi exercitate de străini sau apatrizi sunt următoarele: a) Dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în organele reprezentative naţionale. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă drepturi politice prin care se exprimă şi se exercită puterea statală, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor. Revizuirea Constituţiei din 2003 a făcut posibilă exercitarea drepturilor de a alege şi de a fi aleşi şi pentru cetăţenii Uniunii Europene, care îndeplinesc condiţiile legale, dar numai în cadrul alegerilor locale, alegeri prin care nu se exprimă suveranitatea de stat; b) Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestingherit pe acest teritoriu; c) Dreptul de a fi proprietar pe terenuri în România. Trebuie precizată ca această regulă are doar caracter tranzitoriu deoarece, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de legea organică, precum şi prin moştenire legală. d) Dreptul de a fi angajat în orice funcţie sau demnitate publică pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării. Trebuie arătat că, pentru anumite funcţii – cum este cea de judecător – legile cer în mod expres calitatea de cetăţean român; 37 e) Dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Potrivit art. 19 alin. (3) din Constituţie cetăţenii străinii şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate, iar în condiţiile alin. (4) din acelaşi articol, expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie. f) Dreptul de a fi protejat diplomatic. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a-şi proteja cetăţenii atunci când aceştia, aflându-se în afara graniţelor, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor. 2. Numaiăcet eniiăsuntăă inu iăaăîndepliniătoateăobliga iileă stabiliteă prină Constitu ieă şiă legi.ă Conform acestui principiu, unele prevăzute de Constituţie şi legi aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatori, ce revin numai cetăţenilor români. Aceste obligaţii sunt fidelitatea faţă de ţară şi îndatorirea de apărare a patriei. 3. Cet eniiăromâniăsuntăegaliăăînădrepturiăşiăîndatoriri,ăfără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, de avere sau origine socială şi indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia. 4. Cet eniaăesteăînăexclusivitateăoăchestiuneădeăstat.ăAcest principiu se desprinde cu deosebită claritate din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea drepturilor şi îndatoririlor cetăţeneşti, a modului de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului. 5. C s toriaănuăproduceăăniciăunăefectăjuridicăasupraăcet enieiă so ilor.ă Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale Legii cetăţeniei române conform cărora încheierea căsătoriei între un cetăţean român şi un străin nu produce nici un efect asupra cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul căsătoriei. Invers, nici schimbarea cetăţeniei unui dintre soţi nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ. 2. Modurileădeădobândireăaăcet enieiăromâne În general, dobândirea cetăţeniei în lume se realizează în conformitate cu două principii: ius sanguinis ( dreptul sângelui ) şi ius soli sau ius loci (dreptul locului, adică a teritoriului pe care s-a năsut o persoană). 38 Conform ius sanguinis, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au cetăţenia satului respectiv. Conform ius loci, copilul devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului respectiv. În dreptul român a fost adoptat ca mod original ius sanguinis, alături de care, legea cetăţeniei române stabileşte şi patru moduri derivate. 2.1. Dobândireaăcet enieiăăromâneăăprinănaştere Făcând aplicaţia principiului ius sanguinis, Legea cetăţeniei române stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul născut dintr-un părinte dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără cetăţenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau domiciliază unul sau ambii părinţi, nu influenţează, în nici un fel, cetăţenia copilului. 2.2. Dobândireaăcet enieiăromâneăprinărepatriere În cazul repatrierii este vorba de persoane care sunt legate de poporul român şi care, din diferite motive, au întrerupt pentru anumită perioadă de timp contactul lor cu societatea românească. Întrucât repatrierea unei persoane ridică, cum este şi firesc, o serie de probleme privind familia acestuia, legea reglementează şi situaţii posibile. Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de către unul din soţi nu are nici o consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt soţ, se stabileşte că soţul cetăţean străin poate cere dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii. Cât priveşte copilul minor al repatriatului, legea prevede că părinţii hotărăsc pentru copii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat consimţământul. Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. În ceea ce priveşte procedura, cererile de dobândire a cetăţeniei pe calea repatrierii se depun la Ministerul Justiţiei, iar aprobarea lor revine Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei. 2.3. Dobândireaăcet enieiăprinăadop ie Aşa cum stabileşte legea, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean străin sau fără cetăţeniei, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în care dintre cei doi adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă, de comun acord, de către ei, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie de interesul adoptatului. 39 2.4. Dobândireaă(ăacordareaă)ăcet enieiălaăcerere Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte peăcet eniiăstr ini şi persoaneleă f r ă cet enie care îşi manifestă dorinţa de a se integra în societatea românească. Persoanele care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) S-aăn scutăşiădomiciliaz la data cererii pe teritoriul României ori deşiănuăs-aăn scut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii, continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau de cel puţin 5 ani în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român. Aceste termene pot fi reduse, dacă solicitantul este o personalitate cunoscută pe plan internaţional; b) Dovedeşte prin comportament, acţiuni şi atitudini loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni; c) A împlinit vârsta de 18 ani; d) Are asigurate mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile stabilite de legislaţia privind regimul străinilor; e) Este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român; f) Cunoaşte limba română şi posedă noţiunii elementare de cultură şi civilizaţiei românească în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială; g) Cunoaşte prevederile Constituţiei şi imnul naţional. Legea cetăţeniei române ( art. 8 şi 10) reglementează dou ăsitua iiăîn cazul acordării cetăţeniei la cerere astfel: a) se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândireaă ei, cu păstrarea cetăţeniei străine şi a domiciliului în străinătate sau cu stabilirea domiciliului în ţară. Aceste persoane, care au avut cetăţenia română, dar pe care au pierdut-o într-un mod sau altul, depun jurământul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara în care domiciliază. b) acordarea cetăţeniei române persoanei care nuăaăavutăniciodat ă această cetăţenie, dar o cere, situaţie în care legea impune domicilierea în ţară şi obligaţia depuneri jurământului în ţară, dată la care se dobândeşte cetăţenia română şi se produc toate efectele sale juridice. Legea reglementează toate situa iileă posibileă în cazul cererii de acordare a cetăţeniei române. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 40 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română o dată cu părinţii săi. Dacă însă numai unul din părinţi dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţi de comun acord, iar în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. Consimţământul copilului care a împlinit 14 ani este necesar, iar cetăţenia se dobândeşte pe aceiaşi dată cu părintele său. Cerea se adresează personal sau prin mandatar cu procură personală comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei române, de pe lângă Ministerul Justiţiei. Dacă sunt îndeplinite condiţiile Ministerul Justiţiei v-a prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetăţeniei. 2.5. Cet eniaăcopiluluiăg sităpeăteritoriulăRomânei Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul românesc este cetăţean român dacă nici unul din părinţi nu este cunoscut. Această soluţie se întemeiază tot pe principiul ius sanguinis, pe baza unei prezum iiă legaleă relative în conformitate cu care cel puţin unul dintre părinţi a fost cetăţean român. În cazul în care filiaţia copilului găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca acesta să îndeplinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină el pierde cetăţenia română. Acest lucru se întâmplă şi în cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de un părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut. 2.6. Jur mântulădeăcredin ăfa ădeăRomânia.ăEfecteăjuridice Depunerea jurământului de credinţă este o fază obligatorie în procedura în care cetăţenia română se dobândeşte la cerere sau prin repatriere. Jurământul de credinţă are ca efect juridic faptul că cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii sale. Jurământul de credinţă trebuie depus în 6 luni de la data comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română în faţa ministrului justiţiei sau, după caz, şeful misiunii diplomatice sau consulare. Nedepunerea jurământului de credinţă în termenul prevăzut din vina persoanei căreia i s-a acordat cetăţenia română conduce la încetarea efectelor hotărârii Guvernului de acordarea cetăţeniei faţă de persoana în cauză. 41 3. Modurileădeăpierdereăaăcet enieiăromâne 3.1. Retragereaăcet enieiăromâne Trebuie remarcat că retragerea cetăţeniei române apare ca o sanc iune.ă De asemenea, trebuie avute în vedere prevederile art. 5 alin. 2 din Constituţie, cet eniaăromân ănuăpoateăfiăretras ăceluiăcareăaăă dobândit-oăprinănaştere. Se poate retrage cetăţenia română celui care: a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul româniei; b) aflându-se în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război; c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos; d) este cunoscut ca având legături sau a sprijinit, sub orice formă, grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională; Analiza acestor cazuri permite să se observe că nu se poate retrage cetăţenia română decât persoanelor care se află în afara graniţelor ţării, iar celor care domiciliază pe teritoriul ţării decât atunci când a obţinuto în mod fraudulos. De asemenea se observă că retragerea cetăţeniei române se pronunţă numai împotriva persoanei vinovate, şi nu produce nici un efect juridic asupra soţului sau copiilor. În ceea ce priveşte procedura, retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern, prin hotărâre, la propunerea ministrului justiţiei, iar efectele retragerii se produc de la data publicării hotărârii în Monitorul Oficial. 3.2. Renun areaălaăcet eniaăromân Legislaţia stabileşte că se poate aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român care a împlinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice. Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care: a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă penală; b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane juridice ori fizice din ţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor; 42 c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie. Procedural, aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română revine Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei şi îşi produce efectele juridice la data publicării hotărârii guvernului în Monitorul Oficial. Pentru că cerea de renunţare la cetăţenie are caracter individual, nu produce efecte decât faţă de cel care o face, nu şi faţă de soţ sau copii. 3.3. Alteăcazuriădeăpierdereăaăcet enieiăromâne În afara modurilor de pierdere a cetăţeniei române explicate mai sus, legea română mai prevede unele situaţii în care cetăţenia se pierde, situaţii care privesc însă numai copii minori şi anume: a) Adop iaăăla care putem întâlni următoarele situaţii: - adopţia unui copil minor, cet eanăromân, de către cetăţeni străini, dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină. Aceste condiţii sunt deosebit de importante pentru că se evită situaţia neplăcută în care minorul adoptat ar putea rămâne fără cetăţenie. De aceea lege precizează că data pierderii cetăţeniei este data dobândirii de către minor a cetăţeniei adoptatorului. - anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de c treăunăcet eanăromân.ăDacă un copil străin a fost adoptat de un cetăţean român, iar această adopţie a fost anulată sau declarată nulă este firesc ca acesta să piardă şi cetăţenia română pe care a dobândit-o ca efect al adopţiei sale - stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României duce la pierderea cetăţeniei române, dacă părinţii ( sau doar cel cunoscut) sunt cetăţeni străini. 4.ăAlteăreglement riăreferitoareălaăcet eniaăromân 4.1.ăDovadaăcet enieiăromâne Înă ar ,ădovada cetăţeniei române se face prin buletin sau carte de identitate şi excepţional prin certificat constatator. Copii până la vârsta de 14 ani, dovedesc cetăţenia cu certificatul de naştere însoţit de buletinul sau cartea de identitate a oricăruia din părinţi. Dacă este înscris în cartea de identitate a unui părinte numai cu aceasta. Cât priveşte dovada cetăţeniei copiilor în vârstă de până la 14 ani, găsiţi pe teritoriul României, ea se face 43 cu certificatul de naştere, deoarece părinţii în această situaţie nu sunt cunoscuţi. Înă str in tate,ă ă dovada cetăţeniei se face cu actul de trecerea a frontierei emis de autorităţile române. 4.2.ăCet eniaădeăonoare Potrivit legii, străini care au adus servicii deosebite ţării şi naţiunii române pot dobândi cet eniaă deă onoare.ă Aceasta se acordă de către Preşedintele României, la propunerea Guvernului, fără nici o altă formalitate. Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor exclusiv electorale şi a celui de a ocupa o funcţie publică. 4.3.ăDublaăcet enie Legislaţia română de după 1989 îngăduie dubla cetăţenie, pentru cetăţenii care au o altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România. 4.4.ăStr iniiăşiăapatrizii Str inăîn România este persoana care are cetăţenia unui alt stat. Apatrid, este persoana care nu are nici o cetăţenie, fiind desemnat în general prin expresia cetăţean al lumii 44 DREPTăCONSTITU IONALăŞIăINSTITU IIăPOLITICE Vol. I CAPITOLUL V DREPTURILE,ăLIBERT ILEăŞIăÎNDATORIRILE FUNDAMENTALEăALEăCET ENILORăROMÂNI Sec iuneaăI.ăNo iuneaădeădrepturiăşiăîndatoririiăfundamentale 1. Defini iaădrepturilorăfundamentale Pentru definirea lor trebuie să luăm în considerare următoarele criterii: a) sunt drepturi subiective; b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţean; c) datorită importanţei lor sunt înscrise, în acte deosebit, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale ( constituţii). a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ceea ce însemnă că ele sunt facultăţii ale subiectelor raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime. b) Drepturile fundamentale suntă drepturiă esen ialeă – sunt daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel ( J.J. Rousseau); sunt libertăţii necesare ( A. Esmein) – pentruă cet eni.ă Acest criteriu explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în constituţie. Această categorie de drepturi prezintă cea mai mare importanţă atât pentru cetăţeni, cât şi pentru stat şi societate în ansamblu. Pentru că ele sunt determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului sunt identificate, din ansamblul drepturilor subiective, pe criteriul valoric care priveşte viaţa, libertatea, personalitatea cetăţenilor, şi ca urmare sunt înscrise în acte fundamentale. Caracterul de drepturi esenţiale îl capătă în raport de condiţiile concrete ale unei societăţii date. c) Datorită importanţei lor suntă înscriseă înă acteă juridiceă cuă for ă juridic ă suprem .ă Astfel, odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi o ocrotire juridică aparte. 45 La sfârşitul acestor consideraţii, achiesăm la concepţia prin care drepturile fundamentale sunt definite ca, acele drepturi subiective ale cet enilor,ă esen ialeă pentruă via a,ă libertateaă şiă demnitateaă acestora,ă indispensabileăpentruăliberaădezvoltareăaăpersonalit iiăumane,ădrepturiă stabiliteăprinăConstitu ieăşiăgarantateăprinăConstitu ieăşiălegi. 1.1. Preciz riăterminologice O primă problemă de ordin terminologic o reprezintă utilizarea noţiunilor de drept sau libertate. Constituţia utilizează termenul drept, ca spre exemplu, dreptul la viaţă (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informaţie (art. 31) dreptul la vot ( art. 36) etc., şi termenul libertate atunci când reglementează libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare ( art.30), libertatea întrunirilor ( art. 39) etc. Seăpuneăîntrebareaădac ăîntreădreptăşiălibertateăexist ,ădinăpunctă de vedere juridic, deosebire ? Ca răspuns la această întrebare doctrina a constatat că între cele două noţiuni nu există nici o deosebire, ca suntem în prezenţa unei singure noţiuni juridice. Putem deci constata că, astăzi, între drept şi libertate există sinonimie din punct de vedere juridic. Diferenţierea între aceste noţiuni este doar de ordin istoric, pentru că la început catalogul drepturilor umane a apărut sub forma libertăţilor, ca exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice care trebuiau să se abţină de la orice acţiune ce ar fi adus atingere acestor libertăţi. O altă problemă terminologică o reprezintă utilizarea frecventă a noţiunilor drepturiăaleăomuluiăşiădrepturiăfundamentaleăalături de cea de libert iiăpublice. Cuvântul „libert i”ă indică faptul că este vorba de o sferă de autonomie a individului şi de posibilitatea sa de a acţiona liber, iar cuvântul „publice”, indică natura lor de drept public şi dimensiunea verticală, în sensul că ele sunt opozabile mai ales autorităţilor publice şi nu celorlalţi membri ai comunităţii. Astfel, prin excelenţă, libertăţile publice sunt consacrate prin legi şi sunt garantate prin intervenţia judecătorilor obişnuiţi, spre deosebire de drepturile fundamentale care sunt consacrate prin Constituţie şi sunt garantate prin intervenţia judecătorilor constituţionali. O a treia problemă terminologică o reprezintă expresiile drepturi ale omului şi drepturiăaleăcet enilor.ă 46 Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane ca drepturi ale sale naturale, inalienabile şi imprescriptibile. În ceea ce priveşte expresia drepturileăcet enilorăpentru explicarea şi înţelegerea acesteia trebuie pornit de la realitatea că într-o societate omul se prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid. Astfel se poate constata că recunoscând şi exprimând juridice drepturile naturale ale omului, Constituţia consacră şi alte drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării sistemului social. Dacă cetăţeni, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute în Constituţie, străini şi apatrizi beneficiază doar de unele dintre ele şi, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile fiinţei umane. Sintetizând, vom putea reţine că drepturile omului pe planul relaţiilor universale, devin drepturi ale cetăţenilor pe planul realităţii interne ale fiecărui stat. Uneori se foloseşte şi expresia institu iaă drepturiloră şiă libert iloră fundamentale, făcându-se astfel referire la aspectul de garanţii obiective pe care îl au drepturile fundamentale. Această expresie desemnează un grup de norme juridice, norme unite prin obiectul lor comun de reglementare. Ca instituţie juridică ea face parte din dreptul constituţional. 1.2.ăSferaădrepturilorăomuluiăşiăcet eanului a) Genera iileădeădrepturi Din punct de vedere al evoluţiei lor istorice drepturile omului şi cetăţeanului sunt clasificateăpeătreiăgenera ii. Astfel, fac parte din drepturileădeăprim ăgenera ieă drepturile civile şi politice ( cum ar fi libertatea individului, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, etc.) care s-au născut ca măsuri de protecţie a individului contra violenţei şi arbitrariului guvernanţilor, ca revendicări ale unei poziţii juridice în faţa legii. Aceste drepturi au următoarele caracteristici comune: a) natura acestora este aceea de revendicare a libertăţii; b) titularul lor este fiinţa umană chiar dacă uneori ( cum ar fi libertatea întrunirilor sau de asociere) se exercită în comun; c) se definesc prin acţiunea titularului lor; e) rolul puterii de stat se reduce la protejarea libertăţilor în general, prin asigurarea garanţiilor de autolimitare a acţiunilor sale, cauză pentru care mai sunt numite şi drepturi negative. Din ceaădeăaădouaăgenera ie fac parte drepturile sociale, economice şi culturale, numite şi „drepturi situate” ( George Burdeau). 47 În ceea ce priveşte caracteristicile lor comune acestea sunt: a) sunt recunoscute tuturor indivizilor nu în considerarea calităţii lor de fiinţe umane, ci ca membri ai unor categorii sociale determinate; b) atât pentru garantarea lor cât şi pentru asigurarea realizării lor efective presupun o intervenţie activă din partea statului. A treiaăgenera ieăsunt drepturile denumite drepturi de solidaritate ( la pace, la mediu înconjurător sănătos, la dezvoltare, etc.). Ele se caracterizeaz ăprin aceea că nu pot fi realizate în conţinutul lor de fiecare stat în parte, ci presupun cu necesitate cooperarea statelor. În faţa dezvoltării fără precedent a tehnologiei informaţiei astăzi se face vorbire de aă patraă genera ieă deă drepturi, care ar include dreptul la protecţia datelor personale, dreptul la protecţia vieţii private. b) Apari iaădeănoiădrepturiăaleăomului Catalogul drepturilor omului nu poate fi pe plan intern, concret, pretutindeni acelaşi el fiind format în raport cu posibilităţile fiecărui stat, posibilităţii date de nivelul lui de dezvoltare economică, socială şi culturală. În ideea promovării personalităţii umane doctrina a înregistrat noi obiective şi finalităţi ale drepturilor omului, care valorifică raporturile dintre individ şi colectivitate din perspectiva realităţilor contemporane. Unele din aceste deziderate sau impus ca veritabile noi drepturi ( îmbrăcând haină juridică nouă), altele sunt încă discutabile, nu în ceea ce priveşte scopurile lor, care sunt progresiste şi umaniste, ci în ceea ce priveşte fundamentarea lor juridică, încă neconvingătoare. Desigur sunt şi unele formulări de noi drepturi care trebuie privite cu rezervă, fie că introduc improvizaţii în acest delicat şi bine determinat domeniu, fie pentru că la un studiu atent al implicaţiilor lor, se constată că de fapt nu slujesc cauzei în numele căreia se proclamă, adică libertatea şi personalitatea umană. În încercare de identificare a noilor drepturi, exemplificăm, fără a intra în analiza lor câteva din acestea şi anume: dreptul la dezvoltare, dreptul la un nivel de viaţă decent ( satisfăcător), dreptul la intimitate, dreptul de fi lăsat în pace, dreptul de a te indigna, dreptul la nostalgie, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, etc. 48 2. No iuneaădeăîndatoriiăfundamentale Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivităţii să nu aibă alături de drepturi şi anumite îndatoririi, anumite obligaţii faţă de societatea în care trăiesc. Într-o defini ie ( Ioan Muraru) îndatoririle fundamentale sunt acele obliga iiă aleă cet enilor,ă considerateă esen ialeă deă c treă poporă pentruă realizareaă intereseloră generale,ă înscriseă înă Constitu ieă şiă asigurateă înă realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin for aădeăconstrângereăaă statului. Desprindem de aici tr s turileăacestora şi anume: - sunt o obligaţie şi nu o îndrituire care presupun din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii; - sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice; - sunt acele obligaţii cărora societatea, la un moment dat, le atribuie o valoare mai mare, o valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie. Sec iuneaăII.ăNaturaăjuridic ăaădrepturilorăfundamentale În literatura juridică în încercarea de a explica natura juridică a drepturilor fundamentale au fost formulate mai multe teorii între care amintim teoria drepturilor naturale, teoria individualistă, teoria drepturilor reflexe etc. Analiza teoriilor formate pe această problemă juridică permite să se formuleze ca primă concluzie faptul că drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin natura lor şi nici prin obiectul lor, şi că toate sunt considerate a fi drepturi subiective. În al doilea rând trebuie observat că drepturile fundamentale îşi justifică pe deplin existenţa ca o categoriei distinctă de celelalte drepturi subiective prin importanţa lor economică, socială şi politică pe care o au. Putem reţine ca o a treia trăsătură generală că drepturile fundamentale, împreună cu celelalte drepturi subiective şi cu îndatoririle corelative, formează statutul juridic al cetăţeanului. 49 Sec iuneaăIII.ăCorela iaădintreăreglement rileăinterneăşiăceleă interna ionaleăcuăprivireălaădrepturileăfundamentale Instituţia drepturilor omului, ca problemă şi realitate, a depăşit graniţele statelor, devenind o problemă a lumii. Aşa văzute lucrurile, în domeniul reglementărilor juridice, există reglement riiă interna ionaleă şiă reglement riiă interneă cu privire la drepturile, libertăţile şi obligaţiile fundamentale. Realizarea unei corelaţii cât mai reuşite între aceste două categorii de reglementări, implică asigurarea drepturilor cetăţenilor la nivelul standardelor impuse de reglementările internaţionale, lucru dificil de realizat şi care cere timp, faţă de marea diversitate în dezvoltarea economică, socială şi culturală a statelor lumii. Pe plan internaţional preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat în câteva documente de reală valoare, într-o multitudine de convenţii, declaraţii, principii, protocoale, prin care să se realizeze reglementări în anumite domenii sau pe anumite categorii de oameni. Ca atare evoluţia instituţiei drepturilor omului s-a exprimat prin existenţa a două mari categorii de reglementări interne şi internaţionale. În mod firesc marea problemă teoretică şi practică a fost tocmai corelaţia dintre reglementările internaţionale şi cele interne. S-a pus şi se pune deci problema de a şti cum trebuie abordată această corelaţie şi desigur ce consecinţe, îndeosebi juridice, rezultă dintr-o asemenea abordare. Astfel, în literatura de specialitate se arată că aplicarea pactelor, declaraţiilor, convenţiilor şi alte asemenea documente adoptate pe plan internaţional, relativ la drepturile omului, trebuie să se facă ţinând seama de necesitatea permanentă a armonizării cerinţelor internaţionale în acest domeniu cu principiul suveranităţii statelor, deoarece procedurile care ar nesocoti un asemenea raport ar duce la un amestec în afacerile interne ale statelor. De aceea, aceste instrumente internaţionale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de către statele – părţi a obligaţiei de a lua măsuri legislative şi de altă natură pentru asigurarea drepturilor prevăzute în ele. Acest sens dă expresie recunoaşterii suveranităţii statelor, faptului că drepturile şi libertăţile cetăţeneşti pot fi reale, efective numai în măsura în care prin constituţiile statelor sunt proclamate şi garantate. De aceea, drepturile şi libertăţile definite în convenţiile internaţionale sunt mai întâi şi mai ales garanţii pentru legislaţiile şi practicile naţionale şi puterile publice ale tuturor statelor contractante, iar mecanismul 50 internaţional de control nu intervine decât în cazul eşecului garanţei naţionale, având un caracter complementar şi subsidiar faţă de mecanismele interne. Deosebit de interesant este şi faptul că sistemele jurisdicţionale internaţionale au cunoscut o influenţă crescândă prin „ pătrunderea” lor direct în dreptul statelor, ca şi prin exemplele pe care le oferă şi prin efectele lor asupra sistemelor juridice naţionale. La fel de important este şi faptul că încurajarea şi promovarea drepturilor omului implică o permanentă perfecţionare a reglementărilor juridice interne în acord cu reglementările internaţionale în acest domeniu. Sec iuneaăIV.ăClasificareaădrepturilorăşiălibert iloră fundamentale Folosind criteriul conţinutului drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, vom clasifica drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor români în mai multe categorii. Oăprim ăcategorieăo formează inviolabilit ile,ăadică acele drepturi şi libertăţii care, prin conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice. În această categorie includem: dreptul la viaţă ( art. 22), dreptul la integritate psihică ( art. 22), dreptul la integritate fizică ( art. 22), libertatea individuală ( art. 23), dreptul la apărare ( art. 24), dreptul la liberă circulaţiei ( art. 25), dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiei şi private ( art. 26), inviolabilitatea domiciliului ( art. 27). A doua categorie este formată din drepturileă şiă libert ileă socialeconomiceă şiă culturale,ă adică din acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţie şi posibilitatea protecţiei acestora. În această categorie includem: dreptul la învăţătură ( art. 32), accesul la cultură ( art.33), dreptul la ocrotirea sănătăţii ( art. 34), dreptul la un mediu înconjurător sănătos ( art. 35), dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii ( art. 41; 42), dreptul la grevă ( art. 43), dreptul de proprietate ( art. 44), dreptul de moştenire ( art. 46), libertatea economică ( art. 45), dreptul la un nivel de trai decent ( art. 47), dreptul la căsătorie (art.48), dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă ( art. 49), dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială ( art. 50). O a treia categorie cuprinde drepturile exclusiv politice, adică acele drepturi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni numai pentru participarea la guvernare. În această categorie includem: dreptul la vot ( art. 36), dreptul de a fi ales - inclusiv în Parlamentul Europei - ( art.37). 51 A patra categorie o formează drepturileă şiă libert ileă socialpolitice, adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. Aceste drepturi şi libertăţii asigură posibilitatea de exprimare a gândurilor şi opiniilor, fapt pentru care deseori sunt denumite libertăţii de opinie. În această categorie includem: libertatea conştiinţei (art.29), libertatea de exprimare ( art.30), dreptul la informaţiei (art.31), libertatea întrunirilor (art. 39), dreptul de asociere ( art. 40), secretul corespondenţei ( art. 28). A cincia categorie, este formată din drepturileă garan ii,ă adică din acele drepturi care, prin conţinutul lor, joacă, în principal, rolul de garanţii constituţionale. În această categorie includem: dreptul de petiţionare ( art. 51), dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică ( art. 52). În legătură cu clasificarea prezentată trebuie specificat că nu include dreptul de azil reglementat în art. 18 alin. 1 din Constituţie şi dreptul cetăţenilor Uniunii Europene, cetăţeni care îndeplinesc cerinţele legii organice, de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale prevăzut la art. 16 alin. 4 din Constituţie deoarece, aceasta cuprinde numai drepturile şi libertăţile nominalizate în constituţie, care aparţin cetăţenilor români. Sec iuneaăV.ăPrincipiileăconstitu ionaleăaleădrepturilor,ă libert ilorăşiăîndatoririlorăfundamentaleăaleăcet enilor 1. Universalitateaădrepturilor,ălibert ilorăşiăîndatoririloră fundamentale Principiulăuniversalit iiădrepturilorăşiălibert ilor este reglementat în art. 15 alin. 1 din Constituţie unde se precizează că „ cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.” Universalitatea drepturilor şi libertăţilor seă refer ă atât la sfera propriu-zisă a drepturilor cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne ale fiecărui ţări, pentru toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. 52 Valorificarea drepturilor şi libertăţilor garantate de constituţie depinde de fiecare cetăţean, de capacitatea şi eforturile sale, în condiţiile conferite de ordinea constituţională. Universalitateaă îndatoririloră exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. Într-o viziune largă şi desigur corectă, îndatoririle devin garanţii ale drepturilor întrucât, pentru a avea trebuie mai întâi să creez, să produci, să depui eforturi. Art. 15 alin. 1) din Constituţie consacră principiul universalităţii drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fără deosebire de faptul că sunt reglementate prin Constituţie sau prin alte legi. 2. Neretroactivitatea legii Acest principiu este consacrat constituţional în articolul 15 alin. 2 din Constituţie unde se precizează că „ legea dispune numai pentru viitor…” şi de asemenea este consacrat şi legal în art. 1 din Codul civil unde se arată că „ legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”, precum şi în aer. 11 din Codul penal unde se arată că „legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni”. De la acest principiu exist ăşiădou ăexcep ii. Astfel, primaăexcep ieăeste reglementată de constituţie în art. 15 alin. 2 potrivit căruia „legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.” Oă aă douaă excep ieă o reprezintă ipoteza referitoare la legile interpretative. Această ipoteză nu este în fond o excepţie de la neretroactivitatea legii, întrucât interpretarea general obligatorie, ca orice interpretare de altfel, lămureşte înţelesul normei interpretate, deci nici nu adaugă şi nici nu modifică acest înţeles, ci îl clarifică, în funcţie de diversitatea situaţiilor pe care norma interpretată le reglementează. În această ipoteză este necesar însă de distins între ceea ce constituie interpretare - stricto sensu – de ceea ce reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai riguroasă aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul neretroactivităţii. 3. Egalitateaăînădrepturiăaăcet enilor 53 Egalitatea în drepturi a cetăţenilor români este un principiu constituţional potrivit căruia, cetăţeni români fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod egal atât de către autorităţile publice cât şi de către ceilalţi cetăţeni. Acest principiu este consacrat prin art. 16 alin. (1) şi (3), precum şi prin art. 4 alin. 2) din Constituţie. Din conţinutul acestui principiu rezultă trei aspecte şi anume: - egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii; - egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine socială; - egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică. 4. Func iileăşiădemnit ileăpubliceăpotăfiăocupateădeă persoaneleăcareăauăcet eniaăromân ăşiădomiciliulăînă ar În art. 16 alin. 3 din Constituţie se dispune că funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară. La o analiză atentă observăm că textul constituţional utilizează termenii func iiă şiă demnit iiă publice.ă Explicaţia se regăseşte în intenţia legiuitorului constituant de a determina cât mai precis sfera de aplicare a acestui principiu. Astfel, demnitateaăpublic ăeste o categorie constituţională diferită de funcţia publică atât ca mod de ocupare şi de încetare, cât şi ca dimensiune de atribuţii şi competenţe. Fără a proceda la delimitării rigide, func iaă public ă aceea care presupune exerciţiul autorităţii statale, un statut aparte şi mai ales depunerea jurământului, potrivit art. 54 din Constituţie. Pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice Constituţia impune două condiţii de maximă importanţă şi anume: cetăţenia română şi domiciliul pe teritoriul României. Cât priveşte prima condiţie, ce a cetăţeniei române, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române care îngăduie dubla cetăţenie. Cea de a doua condiţie, a domiciliului pe teritoriul ţării, este practicată în mai toate sistemele constituţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o 54 garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca demnitar sau ca funcţionar public. Trebuie totodată subliniat că textul constituţional se referă la funcţii şi demnităţi civile sau militare publice, de unde rezultă că în ceea ce priveşte ocuparea funcţiilor private nu este condiţionată de asemenea circumstanţe. 5. Protec iaăcet enilorăromâniăînăstr in tateă şiăobliga iileălor Acest principiu este consacrat în art. 17 din Constituţie. În temeiul acestui principiu românii care se află în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia necesară. Bucurând-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se află în afara frontierelor trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i revin potrivit Constituţiei şi legilor României, afară de cazul dacă acestea sunt incompatibile cu absenţa sa din ţară. 6. Cet eniiăstr iniăşiăapatriziiăseăbucur ăînăRomâniaă deăprotec ieăjuridic În art. 18 din Constituţie se arată că: 1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a persoanelor şi a averilor garantată de Constituţie şi de alte legi; 2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte. În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi apatrizilor din România se are în vedere: a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile; b) strict juridic anumite drepturi pot aparţine numai cetăţenilor români; c) în afara drepturilor naturale există şi drepturi subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o condiţionează de calitatea de cetăţean; Art. 18 din Constituţie în alin. 2) reglementează azilul, care este un act paşnic şi umanitar, un drept care cuprinde de fapt găzduirea şi protecţia statului român acordate acelor persoane străinilor şi apatrizilor deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţii desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii. 55 7. Cet eniiăromâniănuăpotăfiăextr da iăsauăexpulza iă dinăRomâniaă Art. 19 din Constituţie stabileşte: (1) Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. (2) Prin derogare de la prevederile aliniatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi pe baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. (3) Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. (4) Expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de justiţie. Extr dareaăeste o instituţie juridică ce permite unui stat să ceară altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul de cetăţenii săi să i-l predea. Într-o definiţie este „ un act de asistenţă juridică interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat” ( Grigore Geamănu). Expulzarea este o instituţie juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o persoană ( cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică acele măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se i-au faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală ( vezi art. 112 şi 117 din Codul penal). În ultimul aliniat al art. 19 se stabileşte că expulzarea sau extrădarea se hotărăşte numai de justiţie. 8. Prioritateaăreglement rilorăinterna ionale Articolul 20 din Constituţie stabileşte: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la 56 drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Rezult ădeăaiciădou ăreguli şi anume: a) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti trebuie să se facă în concordanţă cu prevederile tratatelor la care România este parte; b) reglementările internaţionale, au prioritate în situaţia în care s-ar ivi nepotriviri, conflicte - neconcordanţe – între ele şi reglementările interne. De la această regulă excep ieăeste cazul în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Reglementarea constituţională a art. 20 implică două consecinţe şi anume: a) o primă consecinţă priveşte chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care România este parte; b) o a doua consecinţă priveşte autorităţile publice competente a negocia, încheia şi ratifica tratatele internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie sporită în observarea corelaţiei dintre prevederile actului internaţional şi dreptul românesc. 9. Accesulăliberălaăjusti ie Articolul 21 din Constituţie stabileşte: (1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. (3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. (4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. Principiul liberului acces la justiţie se aplică indiferent de calitatea persoanei protejate, cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid. El permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau a oricărei libertăţi şi a oricărui interes legitim, fără deosebire dacă acesta rezultă din Constituţie sau din alte legi. De asemenea, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Articolul 21 din Constituţie implică o corectă delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, 57 libertăţilor şi intereselor legitime. Este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma judecării respective şi va fi constatat prin hotărâre judecătorească. 10.Caracterulădeăexcep ieăalărestrângeriiăexerci iuluiă unorădrepturiăsauăalăunorălibert ii Constituţia României receptând reglementări internaţionale în art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, dar numai ca excepţie şi desigur numai condiţionat. Astfel, potrivit textului constituţional restrângereaă seă poateă faceă numai prin lege, pentru apărarea unor valori sociale şi umane şi doar în situaţiile expres menţionate în textul constituţional. Ca o condiţie suplimentară introdusă în art. 53 din Constituţie, restrângerea poate să opereze numai dac ăeaăesteănecesar ăîntr-o societate democratic .ă A treia condiţie impune ca restrângerea să fie propor ional ăcuăcauzaă care a determinat-o. În fine, ca o ultimă condiţie se adaugă şi cea a aplic riiă saleă nediscriminatorii. Sec iuneaăVI.ăInviolabilit ile 1. Dreptulălaăvia ,ădreptulălaăintegritateăfizic ,ă dreptulălaăintegritateăpsihic Aceste drepturi sunt reglementate de Constituţie în acelaşi articol şi anume art. 22. 1.1.ăDreptulălaăvia Este cel mai natural drept al omului şi este dreptul cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai importante acte internaţionale din acest domeniu. În constituţiile lumii dreptul la viaţă are mai multe accepţiuni. Astfel, într-o primă accepţie, dreptulă laă via ă priveşteă via aă persoaneiănumaiăînăsensulăeiăfizic.ă Într-o altă accepţie largă, via aăpersoaneiăesteăprivit ăcaăunăuniversă deăfenomene,ăfapte,ăcerin eăşiădorin e, ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc 58 existenţa fizică. În această accepţie dreptul la viaţă este asigurat prin întreg sistemul constituţional. Art. 22 din Constituţia României se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 în alin. 3 interzice pedeapsa cu moarte, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interdicţia prevăzută în art. 22 alin. 3 din Constituţie este absolută, nici o excepţie nu este posibilă. 1.2.ăDreptulălaăintegritateăfizic Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de lege, iar dacă ea se impune, totuşi, din considerente de ordin social, ea se poate face numai prin lege, în condiţiile art. 53 din Constituţie ( de exemplu vaccinarea pentru combaterea unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, efectuarea unei operaţii chirurgicale cu acordul pacientului etc.) 1.3.ăDreptulălaăintegritateăpsihic Este ocrotit şi considerat o valoare constituţională deoarece, omul este conceput sub aspect juridic ca un complex de elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. În articolul 22 alin. 2 din Constituţie, esteă interzis ă tortura,ă pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante, ca o garanţie a respectului vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice. Drepturile prevăzute în art. 22 din Constituţie suntă ocrotiteă fa ă deă toate subiectele de drept, deci atât faţă de autorităţile publice cât şi faţă de cetăţeni. 2. Libertateaăindividual Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un conţinut complex. În alin. 1 al aer. 23 sunt folosite două exprimări şi anume: libertatea individual ăşiăsiguran aăpersoanei,ăpe care le defineşte ca fiind inviolabile. Aceste două noţiuni deşi nu formează o categorie juridică unică, sunt şi trebuie folosite şi explicat împreună. 2.1.ăLibertateaăindividual 59 În contextul art. 23 din Constituţie, libertateaă individual ,ă priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi ţinut în sclavie, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de Constituţie. Pentru înţelegerea conceptului constituţional de libertate individuală trebuie să se plece de la constatarea de notorietate şi anume că libertatea individuală, ca de altfel toate libertăţile umane, nu este, nu poate fi şi nu trebuie să fie absolută. Aceasta însemnă ca ea urmează să se realizeze în coordonate impuse de ordinea constituţională, sau mai pe larg de ordinea de drept. Siguran aă persoaneiă exprimă ansamblul garanţiilor care protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi a legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem de garanţii ( de regulă) permite realizarea represiunii faptelor antisociale ( nelegale, infracţiunilor), dar în acelaşi timp asigură inocenţilor ocrotireaăăjuridic ănecesară. Astfel, art. 23 alin. 2- 13 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri şi arestări şi anume că acestea pot fi dispuse numaiăînăcazurile şi cuăprev zuteădeălegeăprocedurile. Perchezi iaăeste o măsură reglementată în Codul de procedură penală, în capitolul denumit „Mijloace de probă” şi precizează astfel: „ Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau înscris …. tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestuia, precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea acestor probe este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. Re inereaă este o măsură procesual – penală preventivă prin a cărei aplicare persoana este privată de libertatea pe o durată strict limitată. Astfel, durataă maxim ă a reţinerii nu poate depăşii 24 de ore, care trebuie interpretată ca o durată ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată practicată în orice caz de reţinere. Aceasta însemnă că reţinerea poate dura şi mai puţin şi o oră şi cinci ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare caz în parte. Arestarea este o măsură care atinge grav libertatea individuală fapt pentru care în aplicarea acesteia sunt stabilite două reguli constituţionale cheie şi anume, arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare, şi că această măsură oăpoateăădispuneănumaiăjudec torul. O altă problemă de interes juridic care priveşte această măsură preventivă este durataăarest rii. 60 În reglementarea acestei probleme Constituţia face distincţie între cele două faze ale procesului penal şi anume urmărirea penală şi judecata. Înă cursulă urm ririiă penale,ă arestarea preventivă se poate dispune pentru maximum 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără ca durata totală a arestului preventiv să poată depăşi un termen rezonabil, şi în nici un caz să fie mai mare de 180 de zile. Înăcursulăjudec ii,ăădurata arestării preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile, durata arestării preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile, acesta fiind intervalul de timp maxim pe care îl are la dispoziţie instanţa de judecată pentru a verifica periodic legalitatea şi temeinicia luării măsurii arestării. Evident că acestea fiind duratele stabilite ca maxime, arestarea poate opera şi pentru termene mai mici decât cele precizate în textul constituţional. În toate situaţiile cel arestat poate cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Controlul judiciar şi cau iunea,ăsunt două instituţii procesual penale care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judecătoreşti iar pe de altă parte acestea încearcă să valorifice la maxim prezumţia de nevinovăţie, să reducă la minimum riscul unei erori judiciare, şi în general al unor acte ireparabile. Constitu iaăstabileşteăşiăăalteăreguliăcomuneăre ineriiăşiăarest rii. Astfel, cel arestat are oricând posibilitatea de a ataca încheierile judecătoreşti referitoare la arestarea sa prin căile prevăzute de lege. Reţinerea şi arestarea seă potă ordonaă numaiă atunciă cândă exist ă motive legale. Constituţia stabileşte două reguli în legătură cu aceste motive şi anume: - timpul de comunicare – autoritatea care efectuează reţinerea sau arestarea are obligaţia constituţională de a comunica deă îndat ă persoanei reţinute sau arestate motivele luării măsurii; - limbaăînăcareăseăfaceăcomunicareaă– este limba pe care o înţelege cel în cauză. Ca o altă regulă se reţine că învinuirea se aduce la cunoştinţă celui reţinut sau arestat numaiă ă înă prezen aă unuiă avocată ales sau numit din oficiu. Dacă motivele reţinerii sau arestării au dispărut, cel aflat în aceste situaţii trebuie obligatoriu eliberat în momentul constat riiă legaleă şiăă oficiale a dispariţiei motivelor. Înăfine,ăart. 23 din Constituţie stabileşte două reguli fundamentale şi anume prezum iaăădeănevinov ieăşi libertatea persoanei. 61 La acestea, după revizuirea Constituţiei a mai fost adăugată o regulă nouă şi anume imposibilitatea de a prevedea prin lege sau aplic sancţiuni privative de libertate în alte domenii decât cel penal. 3. Dreptulălaăap rare În art. 24 din Constituţie sunt surprinse cele două accepţiuni ale dreptului la apărare şi anume: - accep iuneaălarg ăcare denotă faptul că dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor ce i se aduc; - accep iuneaărestrâns ăînăcare dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat. Accepţiunea restrânsă, în alin. 2 al art. 24 din Constituţie priveşte două reguli şi anume. Dreptul la apărare este un drept al persoanei, pe care ea şi-l poate exercita sau nu, pe riscul său, în sensul că ea îşi alege un avocat ales. Există însă şi procese pentru care asistenţa din partea unui apărător este obligatorie, adică legea obligă autoritatea să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză. 4. Dreptulălaăliber ăcircula ie Este un drept reglementat în art. 25 din Constituţie care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Conţinutul acestui drept cuprinde două aspecte: liberaă circula ieă peă teritoriulăRomânieiăşi liberaăcircula ieăînăafaraăteritoriului. Pentru că libera circulaţie nu poate fi absolută constituţia stabileşte că aceasta se va desfăşura potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condi iiăstabiliteădeălege. Cât priveşte liberaă circula ieă ă peă teritoriulă României,ă ă prin art. 25 din Constituţie se asigură posibilitatea pentru orice cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa şi domiciliul în orice localitate. Cât priveşte circula iaăcet enilorăromâniăînăstr in tateăaceasta este garantat ăprin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. În fine trebuie să adăugăm că reglement rileălegaleăprivind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte documente, cele privind trecerea frontierelor, şi în general, privind starea civilă a persoanelor nu sunt şi nu pot 62 fi considerate ca restricţii la libera circulaţie a persoanelor, ci dimpotrivă ca norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept. 5. Dreptulălaăocrotireaăăvie iiăintime,ăfamilialeăşiăprivate Art. 26 din Constituţie utilizează trei noţiuni – via ăintim ,ăvia ă familial ,ăăvia ăprivat . Aceste trei noţiuni deşi sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin altele, nu se confundă totuşi, fapt pentru care au trebuit menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din punct de vedere juridic, ireproşabilă. Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibileăşiărezonabileă pentru a ocrotii viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială şi privată a persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ care desigur trebuie să fie explicit (sau să reiasă ca a fost explicit) şi exprimat liber. Întră în dimensiunile vieţii intime, familiale şi private dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptulă persoaneiă deă aă dispuneă deă eaă îns şi,ă cunoscut şi sub denumirea de libertateăcorporal ,ăcuprinde cel puţin două aspecte. Numai persoana poate dispune de fiinţa sa fizică, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa. Prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Prin consacrarea acestui drept s-a creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu. Uneori acest drept se confundă cu dreptul la sinucidere, ceea ce nu poate fi decât o amuzantă eroare, pentru că sinuciderea prin ea însăşi este în afara oricărei reglementării convenţionale sau legale. 6. Inviolabilitatea domiciliului Respectul personalităţii implică şi respectul domiciliului, care cuprinde două aspecte: inviolabilitatea domiciliului, este consacrată în art. 27 din Constituţie şi libera alegere care este consacrată în art. 25 din Constituţie privind libera circulaţie. Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane. Deşi în intitulé-ul său art. 27 marchează acest drept prin expresia inviolabilitatea domiciliului, în conţinutul alineatului 1 se vorbeşte de domiciliu şi reşedinţă. Ambele exprimări sunt desigur corecte. 63 Trebuie să avem în vedere că în dreptul constituţional ( şi în cel public în general) noţiunea de domiciliu are o accepţie diferită de cea care i-o dă dreptul civil. În dreptul civil domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică şi principală. În dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţie largă, cuprinzând practic atât domiciliul cât şi reşedinţa unei persoane fizice. Această accepţie largă este utilizată şi în alte ramuri de drept cum ar fi dreptul penal. În dreptul constituţional prin domiciliu se înţelege de fapt locul (locuinţa) unde trăieşte o persoană şi familia sa ( desigur dacă are o familie). Ea cuprinde nu numai camera în care doarme, camerele unde trăieşte persoana fizică ci şi dependinţele, curtea, grădina, grajdul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele. În unele situaţii însă şi în dreptul constituţional se utilizează conceptul de domiciliu ca în dreptul civil ( vezi de exemplu ocuparea unor funcţii publice). Noţiunea de domiciliu nu se confundă cu cea de proprietate, sau de proprietar. Pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliul persoanei fizice, chiar dacă aceasta nu este şi proprietarul, dar o ocupă în mod legal ( cameră de hotel, cameră de cămin studenţesc, cameră închiriată etc.). De altfel inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe respectul personalităţii umane, decât pe dreptul de proprietate. Pentru a evita vreo interpretare speculativă a dispoziţiilor sale, Constituţia utilizează şi noţiunea de reşedinţă. Din conţinutul art. 27 din Constituţie se deprind două situaţii distincte: a) când de pătrunde în locuinţa unei persoane cu învoireaăacesteia, care este un principiu constituţional de bază; b) când se poate pătrunde în locuinţa unei persoane f r ăînvoireaă acesteia, regulă derogatorie de la principiul constituţional. Regula derogatorie demonstrează faptul că inviolabilitatea domiciliului nu este absolută iar măsurile care se pot lua prin derogare de la principiul inviolabilităţii domiciliului formează în drept starea de necesitate. Situaţiile de necesitate prevăzute în alin. al art. 27 din Constituţie, sunt excepţionale, complexe şi limitativ enumerate ceea ce însemnă că nici p lege nu poate adăuga situaţii noi. Aceste situaţii sunt: 1. executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; 2. înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; 3. prevenirea răspândirii unei epidemii. În alin. 3 al art. 27 din Constituţie este reglementă perchezi ia domiciliului, prin două dispoziţii distincte. 64 În prima dispoziţie este stabilită autoritatea competentă să dispună percheziţia aceasta fiind exclusivă judec torul,ă iar în ceea ce priveşte procedura, se lasă legii posibilitatea de a o stabili, ştiutăfiindăc ăregulileă proceduraleănuăpotăaduceăatingereăsubstan eiădreptului. În alin. 4 al art. 27 din Constituţie, textul interzice percheziţiile în timpul nopţii , în afara de situaţia flagrantului delict. Sec iuneaăVII.ăDrepturileăşiălibert ileăsocial-economice şiăculturale 1. Dreptulălaăînv tur Dreptul la învăţământ, reglementat în art. 32 din Constituţie, este un drept social – cultural atât prin conţinutul său cât şi prin semnificaţiile sale juridice şi numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa. Constituţia stabileşteăformeleăorganizatoriceăprin care se realizează dreptul la învăţământ şi anume: învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul profesional, învăţământul superior. Constituţia nu enumeră toate formele de învăţământ posibile ci doar pe cele principale, iar prin formula „ alte forme de instrucţie şi perfecţionare”, permite crearea şi existenţa altor forme prin care dreptul la învăţătură se va putea realiza. Unele dispoziţii ale acestui articol constituţional privesc institu iileădeă înv mântă şi anume, instituţii de învăţământ de stat, particulare şi confesionale. Toate aceste instituţii de învăţământ se înfiinţează şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Pentru o singură categorie de instituţii de învăţământ constituantul a prevăzut o regulă specifică şi anume autonomiaă universitar ,ă regulă care permite învăţământului superior să-şi exprime marea sa forţă profesională, formativă, educativă şi ştiinţifică. În cadrul obligaţiilor care rezultă din reglementările ce stabilesc asigurarea dreptului la învăţătură, în mod distinct se garantează gratuitatea învăţământului de stat, în condiţiile legii, precum şi posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii acordate copiilor şi tinerilor care provin din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi. 65 O mare componentă a dreptului la învăţătură este înv mântulă religios. Cu privire la posibilitatea organizări învăţământului religios Constituţia stabileşteădou ăreguli. Prima regulă asigură libertatea învăţământului religios organizat de culte, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. A doua regulă priveşte organizarea învăţământului religios în şcolile de stat, învăţământ organizat şi garantat de stat. Pentru a nu contraveni principiilor reglementate în art. 29 din Constituţie referitor la libertatea conştiinţei, legea va trebui să prevadă explicit că învăţământul religios în şcoli este facultativ, ceea ce dă o satisfacţie deplină libertăţii conştiinţei. Organizarea învăţământului trebuie să se organizeze în limbaăoficial ă a statului. Potrivit art. 13 din Constituţie limba oficială a este limba română. Pentru transpunerea în practică a acestui principiu constituţional sunt stabilite două reguli. Prima regulă este o reiterare a art. 13 din Constituţie cu aplicaţie la învăţământ, în sensul că limba română este cea în care se desfăşoară învăţământul de toate gradele. Prin cea de a doua regulă constituţia garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de aăînv aăînălimbaălorămatern ăşi de a putea fi instruite în această limbă. Tot în acest text constituţional se permite ca învăţământul să se poată desfăşura într-oă limb ă deă circula ieă interna ional ,ă desigur în condiţiile legii. 2. Accesulălaăcultur Art. 33 din Constituţie pune accentul pe libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturale naţionale şi universale. Accesul la cultură este un drept fundamental nou, complex şi care nu poate fi îngrădit de nimeni, nici de autorităţile publice, dar nici de alte persoane. El are un conţinut normativ complex în care poate fi remarcată atât obligaţia statului de a se abţine în a aduce vreo atingere posibilităţii oricărei persoane de a accede la valorile culturale naţionale, inclusiv ce a minorităţilor naţionale, şi la patrimoniul cultural universal, dar şi o obligaţie pentru stat de a desfăşura un amplu efort, la nivel normativ, instituţional şi concret material, pentru a asigura păstrarea identităţii spirituale a oricărei persoane. 66 3. Dreptulăălaăocrotireaăs n t ii Reglementat în art. 34 din Constituţie, dreptul la ocrotirea sănătăţii ţine de condiţia umană la nivelul cerinţelor actuale de viaţă, prin conţinutul său asigurând cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor sale fizice şi mentale care să-i permită o reală şi eficientă participare la întreaga viaţă politică, economică, socială şi culturală. Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 din Constituţie stabileşte obliga iiăcorelativeăclare şi ferme în sarcina statului şi anume de a lua măsurile ce se impun pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice. 4. Dreptulălaămediuăs n tosăă Dreptul la un mediu sănătos este un drept fundamental de generaţia a treia şi este reglementat în art. 35 din Constituţie unde se precizează că statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt doar cetăţenii români, ci şi orice subiect individual de drept. Pentru realizarea acestui obiectiv statul este ţinut să instituie şi să asigure cadrul legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului. Dreptul la mediu sănătos este un drept cu un conţinut normativ complex, el fiind ca un drept subiectiv al oricărei peroane, dar în acelaşi timp şi ca o obligaţie a acestora, oăveritabil ăobliga ieăjuridic ,ăpentru toate persoanele fizice şi juridice. 5. Dreptulălaămunc ăşiăprotec iaăsocial ăaămuncii Reglementat prin Constituţie în art. 41 dreptul la muncă este un drept cu un con inut juridic complex. Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la muncă include: libertatea alegerii profesiei, libertatea alegerii locului de muncă, protecţia socială a muncii, retribuţia muncii depuse, dreptul la negocieri colective. Dreptul la muncă este un drept subiectiv, inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil. Este de reţinut şi faptul că statul trebuie să-şi manifeste eficient caracterul său social în realizarea acestor componente ale dreptului la muncă. Protec iaă social ă a muncii exprimă ideea corelaţiei strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii. Textul constituţional stabileşte 67 printr-o enumerare exemplificativă componentele componentele dreptului la protecţie socială şi anume: securitatea şi igiena muncii; regimul de muncă al femeilor şi copiilor; salariul minim brut pe ţară; repausul săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiţii grele, formarea profesională, etc. Durata zilei de lucru este reglementată sub trei exprimări: durata normală, în medie, cel mult o ore. Durata maximă a zilei de 8 ore lucru, este o durată normală, consacrată în legislaţiile multor state, şi este considerată ca fiind în firescul vieţii umane, pentru că permite ca celelalte 16 ore din 24 posibile să fie folosite pentru odihnă, recreere, alte ocupaţii casnice, culturale, ştiinţifice potrivit dorinţelor şi preferinţelor fiecăruia. Formularea cel mult 8 ore, exprimă posibilitatea stabilirii unei durate mai reduse a zilei de muncă ( sau săptămânii). Constituţia stabileşte doar limita maximă, calculată ca medie zilnică orară. D Desfăşurarea tot normală a unor activităţii poate însă implica prelungirii ale programului de lucru, şi această situaţie explică formularea constituţională în medie 8 ore. Egalitatea salariz riiă femeiloră şiă b rba iloră pentru muncă egală exprimă, în domeniul muncii, egalitatea de drepturi a femeilor cu bărbaţii proclamată prin articolele 4 şi 16 din Constituţie. În fine, art. 41 din Constituţie garantează atât dreptul la negocierii colective în domeniul muncii şi al protecţiei sociale a muncii, cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă. Dreptul la muncă, din punct de vedere juridic nu este o obligaţie, el implică libertatea alegerii profesiei şi libertatea alegerii locului de muncă. Aşa văzute lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă, dar nu poate fi obligată să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a ales-o ( sau nu a acceptat-o liber) sau să muncească într-un loc de muncă pe care nu l-a ales sau acceptat liber. Constituţia României interziceă muncaă for at ă şi stabileşte totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată activităţile pentru îndeplinirea îndatoririloră militareă sau activităţile desfăşurate în locul acestora de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar obligatoriu din motive religioase sau de conştiinţă. De asemenea, nu constituie muncă forţată, munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată. 68 Totodată, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse de situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege. 6. Dreptulălaăgrev Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social – economic cât şi un drept social – politic. Constituţia României reglementează în art. 43 dreptul la grevă care potrivit alin. 1 are ca scop apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale salariaţilor. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţiei cu alte drepturi şi libertăţii precum libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective, dreptul de asociere şi mai ales asocierea în sindicate. Examinarea art. 43 din Constituţie permite formularea unor explicaţii. Mai întâi, trebuie observat că dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor. Cât priveşte scopul grevei, ele este apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Aşa stând lucrurile sunt licite numai grevele care-şi propun şi afirmă asemenea interese. În general sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic sau grevele politice cum li se spune. Textul constituţional permite legii să stabilească anumite condi iiă şiă limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au ca scop de a evita greva abuziv ăsau altfel spus exercitarea abuzivă a dreptului la grevă. Un aspect teoretic important priveşte greva şi serviciile publice. Constituţia prevede obligaţia legii de a stabili garanţiile necesare asigurării serviciilor esen ialeăpentru societate. 7. Dreptulădeăproprietateăprivat Dreptul de proprietate este un drept fundamental în conţinutul căruia cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi de ea şi de a dispune liber în legătură cu proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite. Constituţia României garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal proprietatea privată, indiferent de proprietar. Examinând realitatea în sensul căreia nu există drepturi absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele drepturilor reglementate prin art. 44. 69 Garantând dreptul de proprietate Constituţia conţine reglementări privitoare la naţionalizare, expropriere şi folosirea subsolului unei proprietăţii imobiliare de către autorităţile publice, care se constituie în tot atâtea garanţii ale dreptului de proprietate privată. Astfel, sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea satului a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Exproprierea este trecerea silită în proprietatea satului a terenurilor şi a construcţiilor pentru cauze de utilitate publică şi după plata unei prealabile despăgubiri. Cele două condiţii definitorii ale exproprierii sunt expres menţionate în textul constituţional, cauza de utilitate publică trebuind să fie ea însăşi definită prin lege, iar despăgubirea trebuie să fie stabilită de comun acord cu proprietarul, sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Cât priveşte folosirea subsolului unei proprietăţii imobiliare de către autorităţile publice, pentru lucrării de interes general, ea crează obligaţia constituţională pentru acestea de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile. Alte garanţii ale dreptului de proprietate se regăsesc în alin (8) şi (9) ale art. 44 din Constituţie. Astfel, se interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai mult, Constituţia conţine şi o regulă de procedură de mare eficienţă, în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă acest lucru. Desigur în situaţia unor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, acestea pot fi confiscate în condiţiile legii. În fine, trebuie să observăm că prevederile constituţionale dau dreptului de proprietate un con inutăcomplex,ăde drept şi obligaţie. 8. Dreptulălaămoştenire În mod firesc dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este reglementat prin art. 46 din Constituţie care stabileşte că „ Dreptul la moştenire este garantat.” 9. Libertateăeconomic Libertatea economică, cunoscută în doctrină şi sub denumirea, dreptul de liberă iniţiativă, este un drept de generaţia a două, premisă a dreptului de proprietate, ţine de esenţa unei economii de piaţă şi presupune posibilitatea oricărei persoane de a iniţia şi a întreprinde o activitate cu scop lucrativ. 70 Art. 45 din Constituţie reglementează acest drept ca pe o libertate de primă generaţie, precizând că dreptul oricărei persoane de a desfăşura o activitate economică este liber, statul garantând doar accesul neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acestuia. 10. Dreptul la un nivel de trai decent Dreptul la un nivel de trai decent, consacrat în art. 47 din Constituţie, este un drept complex care, prin conţinutul său, include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure, lui şi familie, un trai civilizat, decent. Constituţia obligă statul la luarea unor m suriă deă dezvoltareă economic ăşiăprotec ieăşiăasisten ăsocial ăcorespunzătoare. Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină, fac ca efortul acestuia să nu fie suficient, ceea ce implică rolul cooperării internaţionale. Art. 47 din Constituţie nominalizează anumite domenii care într-o viziune juridică largă au contingenţă cu conceptul nivelului de trai decent şi anume: dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în unităţii sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurării sociale prevăzute de lege. 11. Dreptulălaăc s torie În art. 48 Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul acestui drept. Astfel, familia trebuie să se întemeieze pe căsătoria liberăconsim it .ă În al doilea rând, familia trebuie să se întemeieze pe egalitateaă femeiiă şiă b rbatului.ă În fine, se consacră obliga iaăconstitu ional ă a părinţilor de a sigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie constituţională priveşte pe to iăcopiii,ăadică atât cei rezultaţi din căsătorie cât şi cei din afara căsătoriei. Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce nu au însă caracter constituţional şi de aceea se face trimitere la lege. Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar atunci când se desfăşoară, ea trebuie să fie precedată de celebrarea căsătoriei religioase. 71 12. Dreptulăcopiilorăşiătinerilorălaăprotec ieăşiăasisten Art. 49 din Constituţie dă contur unui drept sinteză care valorifică dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, drept căruia îi corespunde obligaţia satului de a sigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale. Examinarea acestor prevederi constituţionale permite formularea mai multor constatării. a) articolul se referă la copiiăşiătineri. b) pentru această categorie de persoane Constituţia garantează un regimăspecialădeăprotec ieăşiăasisten . c) sunt nominalizate măsurile mai importante şi certe, domeniile în care statul asigură regimul special de protecţie şi asistenţă. Astfel, se stabileşte obligaţia statului de a acorda alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială se stabilesc prin lege. Este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţii care lear dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. Este interzisă angajarea minorilor sub vârsta de 15 ani. În fine trebuie observat că se pune în sarcina statului obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării. 13. Dreptulăpersoanelorăcuăhandicapălaăprotec ieăspecial Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 50 din Constituţie. Acest drept priveşte o categorie de oameni care fiind defavorizaţi de soartă trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţia umană. De aceea Constituţia obligă statul la politică naţională care să asigure protecţia persoanelor cu handicap în toate domeniile vieţii şi desigur, egalitatea şanselor. Sec iuneaăVIII.ăDrepturiăexclusivăpolitice În categoria drepturilor exclusiv politice sunt incluse: dreptul de vot, prevăzut de art. 36 din Constituţie, dreptul de a fi ales, prevăzut de art. 37 din Constituţie, în ceea ce priveşte autorităţile prin care se exprimă suveranitatea naţională şi dreptul de a fi ales în Parlamentul European, prevăzut la art. 38 din Constituţie. 72 Uneori alături de drepturile electorale se conturează ca drept politic propriu-zis şi dreptul de asociere. La o analiză atentă, însă, se constată că dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în vederea rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale cetăţenilor. Analiza conţinutului acestor drepturi se va face la sistemul electoral. Sec iuneaăIX.ăDrepturiăşiălibert iiăsocial-politice 1. Libertateaăconştiin ei Într-o accepţie largă libertatea conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Din examinarea art. 29 din Constituţie rezultă că libertatea conştiin eiăeste posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a-şi exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu un ritual cerut de credinţă. Exprimând aceste corelaţii, libertăţi şi răspunderi morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine. Mai multe prevederi se referă la cultele religioase. Trebuie observat că termenul cult are două accepţiuni. Într-o accepţie organică prin cult se înţelege o asociere, o organizaţie religioasă; într-o accepţie funcţională prin cult se înţelege ritualul practicat. În ambele accepţiuni însă cultul religios însemnă exteriorizarea unei credinţe religioase atât prin unirea celor de aceiaşi credinţă într-o asociaţie religioasă ( biserică sau cult), cât şi prin ritualurile cerute de acea credinţă. Organizarea cultelor religioase este liberă, ea concretizându-se prin statute proprii. Dar mai spune Constituţia, această libertate de organizare se realizează în condiţiile legii. Textul constituţional analizat dă rezolvare şi raporturilor dintre stat şi culte în sensul că acesta consacră separaţia statului de biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea situaţiei religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate. Textul constituţional rezolvă şi problema raporturilor între religii în sensul că acesta consacră egalitatea între credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc între credincioşii aparţinând diferitelor culte religioase. Constituţia interzice în 73 relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de învrăjbire religioasă. 2. Libertatea de exprimare Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare reglementată în art. 30 din Constituţie, este o libertate cu un conţinut complex care cuprinde pe de o parte un aspect spiritual şi, pe de altă pare un aspect material. Ea asigură posibilitatea omului de a-şi exprima prin viu grai, prin scris, prin imagine, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele religioase şi credinţele spirituale. În ceea ce priveşte aspectul spiritual, Constituţia stabileşte ce poate fi exprimat liber, şi anume, gândurile, opiniile, credinţele, şi crea iileă deă orice fel, şi de asemenea stabileşte mijloacele de comunicare cum sunt: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele, alte mijloace de comunicare. Libera exprimare, ca libertate fundamentală a cetăţeanului trebuie exprimată înăpublic. Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul juridic al acestei libertăţii, termenul public fiind desigur cel definit de legi. Constituţia României interzice cenzura de orice fel şi de asemenea este interzisă suprimarea publica iilor.ă Faţă de art. 25 din Constituţia din 1923, Constituţia actuală nu interzice şi suspendarea publicaţiilor. Înă ceeaă ă ceă priveşteă aspectulă material,ă Constituţia asigură libertateaădeăaăînfiin aăpublica ii,ăpermisiunea înfiinţării şi gestionării unor asemenea structuri care să asigure baza materială necesară. Ca o garanţie a acestei libertăţii Constituţia obligă a se face publică sursaăfinan rii. Libertatea de exprimare nuă poateă fiă absolut de aceea Constituţia prevede coordonatele juridice (limitele) în care aceasta se poate exprima şi se asigură în acest fel o protecţie constituţională a unor importante valori, umane, statale şi publice, cum ar fi: prejudicierea demnităţii, onoarei, vieţii particulare, a persoanei şi a dreptului său la propria imagine, defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război şi agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, manifestării obscene contrarea bunelor moravuri. Existenţa acestor coordonate juridice înăuntrul cărora trebuie să se desfăşoare libertatea de exprimare implică şi r spundereă juridic ă pentru depăşirea acestor limite. Din această cauză art. 30 din Constituţie stabileşte în alin. 8 două forme ale răspunderi şi anume: r spundereaă civil ă şi r spundereaăpenal ă(ădelictul de presă). 74 3. Dreptulălaăinforma ie Dreptul la informaţie, reglementat în art. 31 din Constituţie, are un conţinut complex şi dinamic în care se găsesc dispoziţii privind: a) informa iileă înă general, atunci când în alineatul (2) foloseşte exprimarea orice informaţii de interes public; b) informa iileădespreăevenimenteăăsauă ac iuniiă hotărâte de către de către autorităţile publice, alineatul (2); informaţii cu caracter personal, alineatul (2). Trebuie să subliniem că dreptul la informaţie priveşteă numaiă informa iileădeăinteresăpublic. De aici rezultă că acest drept nu implică nici accesul la informaţiile cu caracter secret, nici obligaţia autorităţilor publice de a da asemenea informaţii. Anumite informaţii nu trebuie şi nu pot fi date, cum ar fi de exemplu unele informaţii cu caracter judiciar sau privind anchetele parlamentare, informaţii privind apărarea naţională sau siguranţa naţională. Asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte obliga iaă corelativ ă în sarcina autorităţilor publice de a informa corect cetăţenii asupra problemelor de ordine publică şi asupra problemelor de interes personal. Având în vedere rolul aparte în realizarea dreptului la informaţie a mijloacelor de informareăînămas ,ăîn mod firesc Constituţia reglementează principalele obligaţii ale acestora. Astfel, mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. De asemenea, ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Dreptul la informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite coordonate juridice, anumite limite. Este şi motivul pentru care prin alin. (3) se stabileşte că prin exercitarea acestui drept nu se poate şi nu trebuie să se prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. Cât priveşte serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia impune adoptarea unor legii organice relative la organizarea şi la controlul parlamentar al activităţii lor. 75 4. Libertateaăîntrunirilor Libertatea întrunirilor, reglementată în art. 39 din Constituţie, este o libertate cu caracter social-politic care constă în posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi exprima gândurile, opiniile, credinţele. Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi mijloace cum sunt mitingurile,ă demonstra iile,ă procesiunile. Dispoziţiile constituţionale sunt deschise şi altor forme de exercitare prin exprimare „orice alte întruniri”, Întrunirile pot de două categorii: publice şi private. Din textul constituţional nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului urmând a fi interpretată că regulile sale sunt aplicabile oricărui fel de întrunirii. Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în legătură cu întrunirile şi anume: a) libertatea întrunirilor; b) caracterul paşnică al întrunirilor; c) interzicerea la întruniri a oricăror forme de arme. Corelaţia art. 39 cu art. 53 din Constituţie demonstrează că pot fi stabilite şi alte reguli cu privire la libertatea întrunirilor. 5. Dreptul de asociere Acest drept, astfel cu este reglementat în art. 40 din Constituţie, cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizare, ligi şi uniuni, cu scopul de a participa la viaţa politică, socială şi culturală, pentru realizarea unei serii de interese legitime comune. Pentru înţelegerea sferei de aplicare a art. 40 din Constituţie observăm următoarele aspecte. Asociaţiile la care se referă art 40 din Constituţie sunt asocia iiă deă drept public, deci de drept constituţional deoarece ele sunt rezultatul exercitării unei libertăţii fundamentale, temeiul lor este libertatea de asociere şi nu contractul. Asociaţiile prevăzute în art. 40 din Constituţie nu au scop lucrativ, nu urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii, ele au scopuri politice, religioase, culturale, etc. scopuri prin care se exprimă libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor, etc. Formele de asociere sunt stabilite în art. 40 din Constituţie prin folosirea a două metode. Prima metodă, nominalizeaz ă partidele politice, sindicatele, patronatele. 76 A doua metodă enun ă„ şi în alte forme de asociere”. În art. 40 din Constituţie sunt stabilite şi limitele dreptului la asociere. Astfel, avem limite care privesc scopurileăşiăactivitatea,ăsens în care sunt considerate neconstituţionale partidele şi organizaţiile care militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Limite privind membriiăasocia iilor, şi astfel în alin. (3) al art. 40 se stabileşte că nu pot face parte din partidele politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţişti şi alte categorii de funcţionarii publici stabilite prin lege organică. Limite privind caracterulă asocia ieiă fiind interzise asociaţiile cu caracter secret. Această dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor democraţiei constituţionale faţă de anumite forţe obscure care ar dori să atenteze le ele. 6.ăSecretulăcoresponden ei Reglementat în art. 28 din Constituţie, secretul corespondenţei urmăreşte protejarea persoanelor fizice de a-şi comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile, opiniile, fără a fi cunoscute de alţi, cenzurate sau făcute publice. Referitor la sfera subiectelor de drept faţă de care este ocrotită corespondenţa concluzia unică este că sunt obligaţii să respecte corespondenţa atât persoanele fizice cât şi autorităţile publice. Practic nimeni nu are dreptul să tenteze la corespondenţa cuiva. În ceea ce priveşte restrângereaă principiuluiă inviolabilit iiă coresponden ei,ălegislaţia cât şi practica judiciară au evidenţiat că exerciţiul acestei libertăţii comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, mai exact în interesul descoperii infracţiunilor şi infractorilor. Acest drept al magistraţilor poate fi exercitat numai dacă: a) este prevăzut de lege; b) numai după o procedură strictă; numai pe bază de ordonanţă scrisă. Sec iuneaăX.ăDrepturileăgaran ii 1. Dreptulădeăpeti ie În condiţiile art. 51 din Constituţie, dreptul de petiţie poate fi exercitat fie individual, de către cetăţean, fie de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite. 77 Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de regimul juridic stabilit în art. 51 din Constituţie, se fac în numele petiţionarilor sau în situaţia de la alin. (2), în numele colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi deci, trebuie să conţină datele de identificare a petiţionarului. Prin formularea sa clară, textul constituţional nu priveşte şi deci, nici nu protejează juridic petiţiile anonime. Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi se a răspunde la petiţii în termenele şi condiţiile stabilite prin lege. Scutireaă deă tax ă ă pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regulă constituţională care asigură acestui drept posibilitatea realizării sale depline. 2. Dreptulăpersoaneiăv t mateădeăc treăă oăautoritateăpublic Art. 52 din Constituţie prin care sete reglementat dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică constituie temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor şi libertăţilor acestora. R spundereaă autorităţilor publice intervine în două situaţii principale. Primaăsitua ie intervine când: a) emite un act administrativ prin care vatămă o persoană; nu soluţionează în termenul legal o cerere a unei persoane; c) când prin erorii judiciare săvârşite în procese se produc prejudicii. Înă aă douaă situa ieă se pot desprinde două aspecte principale. Primul aspect se poate datora rezolvării cererii, în afara termenelor legale, deci cu depăşirea lor. Al doilea aspect priveşte tăcerea autorităţii publice atunci când a fost sesizată cu o cerere. Cât priveşte categoria de acte la care se referă art. 52 din Constituţie rezultă clar că acestea sunt actele administrative emise de către toate autorităţile publice, fără deosebire de natura lor juridică. Art. 52 din Constituţie nominalizează preten iileă pe care le poate formula cetăţeanul, acestea sunt: a) recunoaşterea dreptului pretins; b) anularea actului; repararea pagubei. Fără a intra în detalii trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de aproba vinovăţia (culpa) funcţionarului public, el trebuie doar să justifice dreptul său şi actul emis de către autoritatea publică prin care a fost vătămat. 78 Sec iuneaăXI.ăÎndatoririleăfundamentaleă aleăcet enilorăromâni 1. Îndatorireaădeăfidelitateăfa ădeă ar Această îndatorire, prevăzută în art. 54 din Constituţie, este urmarea firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor cărora le sunt încredinţate funcţiile publice precum şi a militarilor de a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut de lege. 2. Îndatorireaădeăap rareăaăpatriei Îndatorirea de apărare a patriei prevăzută în aer. 55 din Constituţie impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi pregătire profesională. Condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare se stabilesc prin lege organică. Cetăţeni pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice. 3. Îndatorireaădeăaăcontribuiălaăcheltuielileăpublice Articolul 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice. Trebuie precizat faptul că obligaţia se referă la orice fel de cheltuieli publice şi nu doar la cele legate de constituirea veniturilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat. Aliniatul 2 al art. 56 din Constituţie precizează o aplicaţie particulară a principiului egalităţii în materie fiscală şi anume obligaţia al cărui titular expres este legiuitorul şi care constă în aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Alineatul al 3 –lea al aceluiaşi articol interzice stabilirea oricăror alte pretenţii în sarcina cetăţenilor, în afara celor expres stabilite prin lege şi numai în situaţii excepţionale. 79 4. Îndatorireaădeăaăexercitaăcuăbun ăcredin ădrepturile şiă libert ileă şiă deă aă respectaă drepturileă şiă ă libert ileă celorlal i Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă tuturor locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se observă în conţinutul acestei îndatorii clar buna credinţă – bona fides - , precum şi obligaţia de anu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi – nemenim laeder -, obligaţie firească ce ţine de chiar conceptul de drept şi libertate. 80 CUPRINS Cap. I – Societate, stat, drept, politică şi morală S. I. Societatea …………………………………………….. ……….. 2 S. II. Statul ………………………………………………………….. 3 S. III. Dreptul ……………………………………………………….. 4 S.IV. Politica …………………………………………………………5 S. V. Morala ………………………………………………………… 6 Cap. II – Dreptul constituţional român S. I. Noţiunea de drept constituţional român şi noţiunea de instituţii politice ……………………………………………………………………... 7 S. II Raporturile şi normele de drept constituţional ………………… 8 1. Identificarea raporturilor de drept constituţional ………………… 8 2. Specificul normelor de drept constituţional ……………………… 9 Subiectele raporturilor de drept constituţional …………………..… 12 S. III. Izvoarele formale ale dreptului constituţional ……………... 13 S. IV. Locul dreptului constituţional în sistemul de drept … ……. 15 Cap. III. – Teoria constituţiei S. I. Noţiunea de constituţie ……………………………………….. 16 S.II. Apariţia, adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei …………………………………………………………………18 1. Apariţia constituţiei …………………………………………….. 18 2. Regimul juridic al constituţiei ………………………………….. 20 2.1. Adoptarea constituţiei ……………………………………….... 20 2.2. Modificarea constituţiei ………………………………………. 22 2.3. Încetarea provizorie a efectelor juridice ale normelor constituţionale şi abrogarea constituţiei ………………………………..… 23 S.III. Conţinutul normativ al constituţiei ………………………..… 24 S. IV. Supremaţia constituţiei …………………………………...… 24 1. Conceptul de supremaţie a constituţiei …………………………. 24 2. Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei …………..... 25 3. Consecinţe juridice ale supremaţiei constituţiei ……………….... 25 3.1. Consecinţe juridice privind adoptarea constituţiei ……………. 26 3.2. Consecinţe juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei ………………………………………………………………... 26 3.3. Deosebirile dintre constituţie, legi, consecinţe ale supremaţiei constituţiei ……………………………………………………………….. 27 81 34. Conformitatea întregului drept cu constituţia, consecinţă a supremaţiei constituţiei …………………………………………………... 27 4. Garanţiile juridice ale supremaţiei constituţiei ………………... 27 4.1. Controlul general al aplicării constituţiei …………………….. 28 4.2. Controlul constituţionalităţii legilor …………………………... 28 S.V. Controlul constituţionalităţii legilor teorie generală …………. 28 1. Noţiunea controlului constituţionalităţii legilor ………………… 28 1.1. Definiţia controlului constituţionalităţii legilor ………………. 28 1.2. Obiectul controlului constituţionalităţii legilor ……………….. 29 1.3. Funcţiile controlului constituţionalităţii legilor ………………. 29 2. Apariţia controlului constituţionalităţii legilor …………………. 30 2.1. Cauzele apariţiei controlului constituţionalităţii legilor …….... 30 2.2. Evoluţie istorică şi contraverse teoretice …………………...… 31 3. Clasificarea controlului constituţionalităţii legilor …………...… 32 3.1. Criteriul înscrierii în constituţie ……………………………..... 32 3.2. Criteriul organului competent ……………………………….... 32 3.3. Controlul temporal ……………………………………………. 33 3.4. Criteriul procedurii de realizare a dreptului …………………... 33 3.5. Criteriul sistematic ……………………………………………. 33 4. Constituţionalizarea dreptului …………………………………... 34 Cap. IV Cetăţenia română S.I. Noţiunea de cetăţenie română 1. Sensurile noţiunii de cetăţenie română …………………………. 35 2. Definiţia cetăţeniei române ……………………………………... 36 3. Precizării terminologice ………………………………………. 36 S. II. Natura juridică a cetăţeniei române …………………………. 36 S. III. Regimul juridic al cetăţeniei române ……………………… 36 1. Principiile cetăţeniei române ……………………………….. … 37 2. Modurile de dobândire a cetăţeniei române …………………….. 38 2.1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere …………………… 39 2.2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere ………………… 39 2.3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie …………………... 39 2.4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere ……….… 40 2.5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul româniei ……………….. 41 3. Modurile de pierdere a cetăţeniei române ………………………. 42 3.1. Retragerea cetăţeniei române ………………………………… 42 3.2. Renunţarea la cetăţenia română ………………………………. 42 3.3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române …………………... 43 4. Alte reglementării referitoare la cetăţenia română ……………… 43 4.1. Dovada cetăţeniei române …………………………………….. 43 82 4.2. Cetăţenia de onoare ………………………………………….... 44 4.3. Dubla cetăţenie ……………………………………………..…. 44 4.4. Străini şi apatrizi …………………………………………..… 44 Cap. V – Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor S.I. Noţiunea de drepturi şi îndatoririi fundamentale ……………… 45 1. Definiţia drepturilor fundamentale …………………………...… 45 1.1. Precizării terminologice ……………………………………… 46 1.2. Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului ………………………. 47 S. II. Natura juridică a drepturilor fundamentale ………………..… 49 S.III. Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ………………………………………... 50 S.IV. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ………… 51 S.V. Principiile constituţionale ale drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ……………………………………………..…. 52 S.VI. Inviolabilităţile ………………………………………………. 58 1. Dreptul la viaţă, la integritate fizică şi la integritate psihică ….... 58 1.1. Dreptul la viaţă ………….. …………………………………… 58 1.2. Dreptul la integritate fizică ………………………………….... 59 1.3. Dreptul la integritate psihică ………………………………….. 59 2. Libertatea individuală …………………………………………... 59 3. Dreptul la apărare …………………………………………..…… 62 4. Dreptul la liberă circulaţie …………………………………...….. 62 5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime , familiale şi private ……….... 63 6. Inviolabilitate domiciliului …………………………………….... 63 S. VII. Drepturi şi libertăţii social economice şi culturale 1. Dreptul la învăţătură …………………………………………….. 65 2. Accesul la cultură …………………………………………….. 66 3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii ……………………………………. 67 4. Dreptul la mediu ……………………………………………….... 67 5. Dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii ……………….… 67 6. Dreptul la grevă ……………………………………………….… 69 7. Dreptul la proprietate privată …………………………………… 69 8. Dreptul la moştenire …………………………………………….. 70 9. Libertatea economică ………………………………………….... 71 10. Dreptul la un nivel de trai decent …………………………...… 71 11. Dreptul la căsătorie ………………………………………..… 71 12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă ………..….. 71 13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială ……..….. 72 S.VIII. Drepturi exclusiv politice ……………………………….…. 73 83 S. IX. Drepturi şi libertăţii social politice …………………………. 73 1. Libertatea conştiinţei …………………………………………… 73 2. Libertatea de exprimare ……………………………………….... 74 3. Dreptul la informaţie …………………………………………… 75 4. Libertatea întrunirilor …………………………………………… 76 5. Dreptul la asociere …………………………………………….... 76 6. Dreptul la corespondenţă ……………………………………….. 77 S.X. Drepturile garanţii …………………………………………..…77 1. Dreptul la petiţie ……………………………………………….... 77 2. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică …………….. 78 S. XI. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor …………………… 79 1. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară …………………………….. 79 2. Îndatorirea de apărare a ţării …………………………………..... 79 3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice ………………... 79 4. Îndatorirea de a exercita cu bună credinţă drepturile şi libertăţile şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi …………………………… 80 84