ACOTAR

CAPITOLUL

\

Până când am ieşit din pădure, cu genunchii tremurând, soarele apusese. Mâinile mele, înţepenite din cauză că strângeam picioarele căprioarei, amorţiseră complet cu mult timp în urmă. Nici măcar cadavrul nu putea alunga frigul pătrunzător. Lumea era scăldată în nuanţe de albastru-închis, tulburat doar de razele albe strecurate printre jaluzelele ferestrelor casei noastre dărăpănate. Era de parcă m-aş fi plimbat printr-un tablou viu -un moment de linişte, înfru museţat de rapiditatea cu care tonurile de albastru se transformau într-un întuneric profund.

înaintând cu greu pe cărare, fiecare pas fiindu-mi alimentat doar de foamea aproape ameţitoare, vocile surorilor mele se unduiră în întâmpinarea mea. Nu trebuia să le înţeleg cuvintele pentru a şti că vorbeau despre vreun tânăr sau despre panglicile pe care le văzu seră în sat, când ar fi trebuit să taie lemne, dar, cu toate acestea, am zâmbit uşor.

Am lovit tocul din piatră al uşii cu cizmele, scuturându-le de zăpadă. Bucăţi de gheaţă căzură de pe pietrele gri ale casei, dezvă luind marcajele şterse, gravate în jurul pragului. Cândva, tatăl meu convinsese un şarlatan în trecere să realizeze gravurile, în schim bul unei sculpturi din lemn. Tata nu reuşise să ne ofere prea multe lucruri, iar inima nu mă lăsase să-i spun că gravurile erau inutile şi, fără îndoială, false. Muritorii nu aveau puteri magice, nu aveau nici forţa superioară şi nici viteza unei zâne sau a vreunui Mare Spiriduş. Pretinzând că se trăgea din familia unui Mare Spiriduş, bărbatul gravase spiralele şi runele în jurul uşii şi al ferestrelor, mormăise câteva cuvinte fără sens, după care plecase.

Am deschis uşa din lemn, mânerul îngheţat din fier muşcându-mi pielea ca o viperă. Când m-am strecurat înăuntru, căldura şi lumina mă orbiră.

-Feyre! am auzit suspinul slab al lui Elain şi am mijit ochii din cauza focului care strălucea, pentru a-mi vedea sora mijlocie.

Era învelită cu o pătură, dar părul ei blond, pe care îl aveam toate trei, era înfăşurat perfect în jurul capului. Opt ani de sărăcie nu o lipsiseră de dorinţa de a arăta minunat.

-De unde ai făcut rost de aia? întrebă ea, senzaţia de foame ascuţindu-i cuvintele.

Nu spuse nimic despre faptul că eram pătată de sânge. Renun ţasem de mult să mai sper că ar remarca, într-adevăr, că mă întor ceam din pădure în fiecare seară. Cel puţin, nu până flămânzeau din nou. Mama nu le pusese să jure nimic în clipele petrecute lângă patul ei de moarte.

Când am dat jos căprioara de pe umeri, am respirat uşurată. Animalul lovi masa din lemn cu un zgomot surd, făcând să zornăie o ceaşcă din ceramică, aflată în celălalt capăt.

-De unde crezi că o am? Răguşisem. Am desprins blana de lup de pe corpul căprioarei şi, după ce mi-am scos cizmele şi le-am pus lângă uşă, m-am întors spre Elain.

Ochii ei căprui -ochii tatălui meu -rămăseseră ţintuiţi asupra căprioarei.

-Va dura mult să o cureţi? Eu. Nu ea, nu altcineva. Nu le văzusem niciodată mâinile lipi cioase din cauza sângelui şi a blănii. învăţasem să strâng şi să pre gătesc vânatul mulţumită indicaţiilor altora.

Tatăl meu şi Nesta încă stăteau lângă şemineu, încălzindu-şi mâi nile, sora mea cea mai mare ignorându-1, ca de obicei. Elain con tinuă să se uite la cadavru, apăsându-şi cu mâna stomacul, probabil la fel de gol şi de dureros ca şi al meu. Elain nu era rea. Nu era ca Nesta, care se născuse rânjind. Uneori, Elain nu înţelegea lucrurile. Nu răutatea o împiedica să îşi ofere ajutorul; pur şi simplu, nu se gândea că ar putea să-şi murdărească mâinile. Niciodată nu am ştiut sigur dacă ea chiar nu pricepea că eram cu adevărat săraci sau dacă doar refuza să accepte situaţia. în ciuda acestui fapt, nu renunţasem să-i cumpăr, ori de câte ori îmi permiteam, seminţe pentru grădina cu flori pe care o îngrijea în lunile mai blânde.

Şi nici nu o oprise să-mi cumpere trei cutii mici de vopsea -ro şie, galbenă şi albastră -în aceeaşi vară în care avusesem destui bani încât să-mi permit săgeata din lemn de frasin. Era singurul cadou pe care mi-1 făcuse vreodată, iar casa noastră încă îi purta sem nele, chiar dacă acum vopseaua se decolora sau se fărâmiţa: plante agăţătoare şi flori de-a lungul ferestrelor, pragurilor şi marginilor lu crurilor, mici flăcări pe pietrele din jurul şemineului. Fiecare minut liber din acea vară bogată mi-1 petrecusem împodobind casa în cu lori, ascunzând câteodată mici decoraţiuni în sertare, în spatele perdelelor uzate, sub scaune şi pe sub masă.

De atunci, nu mai avusesem o vară atât de uşoară.

-Feyre! Vocea gravă a tatălui meu se auzi dinspre şemineu. Barba lui nea gră era tunsă îngrijit, iar chipul său fără pete, ca al surorilor mele.

-Ce noroc ai avut azi, să ne aduci un asemenea festin! De lângă el, Nesta pufni. Deloc surprinzător. De obicei, respingea orice mică laudă, adusă oricui -mie, lui Elain, celorlalţi săteni. Şi lua în râs orice cuvânt al tatălui nostru.

Mi-am îndreptat spatele, aproape prea obosită ca să mă ţin pe picioare, dar m-am sprijinit cu o mână de masa de lângă căprioară, aruncând o privire spre Nesta. Dintre noi, Nesta suferise cel mai mult din cauză că ne pierduserăm averea. Se supărase în tăcere pe tatăl nostru din momentul în care ne părăsisem conacul, chiar după acea zi îngrozitoare în care unul dintre creditori venise pentru a ne arăta cât de mult îl nemulţumea pierderea propriei investiţii.

Dar Nesta măcar nu ne împuia capul cu discuţii inutile despre recuperarea averii, aşa cum o făcea tata. Nu, pur şi simplu cheltuia toţi banii pe care nu-i ascundeam de ea, deranjându-se rareori să conştientizeze prezenţa tatălui meu, care şchiopăta.

-Putem mânca jumătate din carne săptămâna aceasta, am zis eu, privind căprioara, care ocupa toată masa şubredă pe care mâneam şi care servea drept spaţiu de lucru şi bucătărie. Putem să uscăm cea laltă jumătate, am continuat eu, ştiind că, indiferent de cât de fru mos aş fi spus-o, tot m-aş fi ocupat de cea mai mare parte a tre burilor. Şi mâine voi merge la piaţă, ca să văd cât pot lua pe blănuri, am zis, mai mult ca pentru mine.

Tatăl meu îşi ţinea piciorul distrus întins, cât mai aproape posibil de căldura focului. Frigul, ploaia sau o schimbare de temperatură îi agravau întotdeauna rănile urâte şi încovoiate din jurul genunchiu lui. Bastonul era rezemat de scaunul său -un baston pe care, uneori, Nesta avea tendinţa de a nu-1 lăsa lângă el.

"Dacă nu i-ar fi atât de ruşine, şi-ar putea găsi de lucru", spunea întotdeauna Nesta când îi reproşam acest lucru. îl ura şi pentru rana pe care o avea -pentru că nu se apărase atunci când acel credi tor şi bătăuşii lui dăduseră buzna în casă, lovindu-i genunchiul în repetate rânduri. Nesta şi Elain fugiseră în dormitor, blocând uşa. Eu rămăsesem pe loc, implorând şi plângând cu fiecare strigăt al tatălui meu, cu fiecare os zdrobit. Făcusem pe mine, iar apoi vomi tasem chiar pe pietrele din faţa şemineului. Abia atunci plecaseră acei bărbaţi. Nu i-am mai văzut niciodată.

Folosiserăm o mare parte din banii rămaşi ca să plătim vinde cătorul. Tata începuse să facă primii paşi după şase luni şi abia după un an reuşise să meargă un kilometru. Banii pe care îi câştiga atunci când cineva îl compătimea destul de mult încât să-i cumpere sculp-1 urile nu îi ajungeau să ne hrănească. Acum cinci ani, când am rămas fără niciun ban, când tatăl meu încă nu putea -nu voia -să se mişte prea mult, nu m-a contrazis când i-am spus că aveam de gând să merg la vânătoare.

Nu se deranjase să încerce să-şi părăsească scaunul de lângă foc şi nici să-şi ridice privirea de la sculptura lui. Pur şi simplu, mă lăsase să intru în acele păduri mortale şi ciudate, de care se fereau chiar şi cei mai experimentaţi vânători. în ultimul timp, devenise puţin mai atent -uneori îmi arăta semne de recunoştinţă, câteodată se ducea şchiopătând tocmai până în oraş, ca să-şi vândă sculpturile, dar nu cu mult.

-Mi-ar plăcea o pelerină nouă, spuse Elain oftând.

în acelaşi moment, Nesta se ridică şi zise:

-Am nevoie de o pereche nouă de cizme.

Am tăcut, ştiind că nu trebuia să mă amestec în certurile lor, dar m-am uitat la cizmele încă strălucitoare ale Nestei, de lângă uşă, şi la ale mele, care erau prea mici şi ale căror cusături se destrămau, fiind ţinute laolaltă doar de şireturile uzate.

-Dar îngheţ cu pelerina mea veche şi zdrenţuită, insistă Elain.

Voi muri de frig. Mă fixă cu ochii ei măriţi şi-mi spuse: Te rog, Feyre! Rosti cele două silabe ale numelui meu -fay-ruh -cu cel mai ori bil scâncet pe care îl îndurasem vreodată, iar Nesta ţâţâi zgomotos înainte de a-i ordona să tacă.

Când au început să se certe de la banii pe care i-aş fi luat a doua zi pe blană, nu le-am luat în seamă şi l-am văzut pe tata şezând la masă, sprijinindu-se într-o mână şi privind atent căprioara. în m o mentul în care atenţia îi alunecă spre blana imensă de lup, m-am încordat. Degetele lui, încă netede şi masculine, întoarseră blana şi trasară o linie pe partea însângerată.

Mă privi cu ochii lui negri.

-Feyre, murmură el, iar gura lui deveni o linie subţire. De unde ai luat asta? -Din acelaşi loc din care am luat şi căprioara, i-am răspuns la fel de încet, calm şi tăios.

îmi privi arcul, tolba legată la spate şi cuţitul de vânătoare cu mâner din lemn, de la şold. Ochii i se umeziră.

-Feyre... riscul... Am făcut un semn spre blană, incapabilă să-mi schimb vocea, şi i-am spus:

-Nu am avut de ales. De fapt, ceea ce voiam cu adevărat să spun era: "Nici măcar nu te deranjezi să încerci să ieşi din casă în cea mai mare parte a timpului. Dacă nu aş fi eu, am muri de foame. Dacă nu aş fi eu, am muri.M -Feyre, repetă el, închizând ochii. Surorile mele tăcură, iar eu mi-am ridicat la timp privirea ca să o văd pe Nesta încreţindu-şi nasul, pufnind. Se luă de pelerina mea.

-Miroşi ca un porc acoperit de propria-i mizerie. Poţi măcar să încerci să pretinzi că nu eşti o ţărancă ignorantă?

Nu am lăsat-o să vadă că vorbele ei mă afectau. Când nenorocirea căzuse peste familia noastră, eu eram prea tânără ca să învăţ şi alt ceva în afară de manierele de bază, de a scrie şi de a citi, iar ea nu avea să mă lase niciodată să uit acest lucru.

Făcu un pas înapoi, trecându-şi un deget peste buclele-i de un castaniu-deschis.

-Dezbracă-te de hainele acelea dezgustătoare. Nu m-am grăbit, abţinându-mă să-i spun ceva. Mai mare cu trei ani, arăta cumva mai tânără ca mine, iar obrajii ei aurii se îmbujorau întotdeauna într-o nuanţă delicată de roz-deschis.

-Poţi să încălzeşti o oală cu apă şi să mai pui lemne pe foc? în momentul în care am întrebat-o, am observat grămada de lemne. Mai era doar un buştean.

-Credeam că azi te duci să tai lemne. Nesta îşi curăţă unghiile lungi şi îngrijite.

-Urăsc să tai lemne. întotdeauna îmi intră aşchii. Mă privi pe sub genele ei negre. Dintre noi toţi, Nesta semăna cel mai mult cu mama.

-în plus, Feyre, spuse ea bosumflată, tu te pricepi mai bine! îţi ia jumătate din timpul pe care mi-1 ia mie. Mâinile tale sunt mai potrivite -sunt deja foarte aspre.

Mi-am încleştat maxilarul.

-Te rog, i-am cerut eu, ascunzându-mi mânia, ştiind că o ceartă era ultimul lucru de care aveam nevoie sau pe care mi-1 doream. Te rog să te trezeşti în zori şi să tai lemne.

Mi-am închis nasturii de sus ai tunicii.

-Sau vom mânca un mic dejun rece. Se încruntă.

-Nu voi face aşa ceva! însă eu mă îndreptam deja spre cealaltă cameră, mai mică, unde dormeau fetele. Elain o rugă ceva pe Nesta în şoaptă, iar aceasta îi răspunse cu un sâsâit. M-am uitat peste umăr la tatăl meu şi am arătat spre căprioară.

-Pregăteşte cuţitele, i-am spus eu, nederanjându-mă să par veselă. Voi ieşi în curând.

Fără să aştept un răspuns, am închis uşa în urma mea. Camera era destul de mare pentru masa şubredă de toaletă şi pen tru patul imens din lemn de esenţă tare în care dormeam. Singurul lucru care mai amintea de bogăţia avută fusese comandat drept cadou de nuntă, din partea tatălui meu, pentru mama. Era patul în care ne născuserăm şi în care murise mama. Dintre toate lucrurile din casă pe care le pictasem în ultimii câţiva ani, de acesta nu mă atinsesem niciodată.

Mi-am atârnat pelerina pe masa de toaletă încovoiată-încruntându-mă la violetele şi trandafirii pe care îi pictasem în jurul mâ nerelor sertarului lui Elain, la flăcările din jurul dulapului Nestei şi la cerul nocturn -spirale de stele galbene, care trebuiau să fie albedin jurul sertarului meu. Pictasem toate acestea ca să mai luminez camera, şi aşa întunecată. Nu comentaseră nimic. Nu ştiu de ce mă aşteptasem să o facă.

Doar oftatul mă împiedică să nu mă prăbuşesc pe pat.

Hb în acea seară, am mâncat friptură de căprioară. Cu toate că ştiam că nu avea rost, nu m-am împotrivit când fiecare dintre noi mai luă o mică porţie, înainte de a le interzice să mai mănânce. A doua zi aveam să mi-o petrec pregătind pentru consum părţile rămase din căprioară, după care urma să-mi acord câteva ore pentru prelucra rea ambelor blănuri, înainte de a le duce la piaţă. Cunoşteam câţiva vânzători pe care i-ar fi interesat o asemenea achiziţie -deşi probabil că niciunul nu mi-ar fi plătit un preţ corect. Dar banii erau bani, iar eu nu aveam nici timp, nici resurse să călătoresc în cel mai apropiat oraş mare ca să găsesc o ofertă mai bună.

Am supt dinţii furculiţei, savurând rămăşiţele de grăsime ce aco pereau metalul. Limba îmi alunecă peste dinţii strâmbi -facea parte dintr-un set uzat, recuperat de tata din camera servitorilor, în timp ce creditorii ne prădau conacul. Niciunul dintre tacâmuri nu era la fel, dar era mai bine decât să mâncăm cu mâna. Tacâmurile din zes trea mamei fuseseră vândute de multă vreme.

Mama. Poruncitoare şi rece cu propriii copii, veselă şi străluci toare printre aristocraţii care ne frecventau fostul conac, îndrăgostită de tatăl meu -singura persoană pe care o respecta şi pe care o iubea cu adevărat. Dar petrecerile îi plăceau nespus -atât de mult, încât nu îşi petrecea deloc timpul cu mine, cu excepţia momentelor în care se gândea la modul în care talentul meu abia descoperit la desen şi pictură mi-ar fi putut asigura un viitor soţ. Dacă ar fi trăit destul de mult încât să vadă averea năruindu-se, ar fi fost mai distrusă decât tata. Poate că moartea ei fusese un lucru bun.

La drept vorbind, ne rămânea mai multă mâncare.

In afară de patul din lemn de esenţă tare -şi de promisiunea pe care i-o făcusem -nu mai aveam nimic de-al ei în casă. Nesta îşi miji ochii gri-albăstrui.

-Da, răspunse ea şi îşi se întoarse spre Elain, ca să i se adreseze din nou.

-Ce vrea?

Am aruncat o privire spre tata. Nicio reacţie -niciun indiciu alarmant sau un semn că măcar asculta.

-Vrea să o ia de soţie, spuse Elain, visătoare.

Am clipit.

Nesta îşi înălţă capul. Mai văzusem prădători făcând acea miş care. Câteodată mă întrebam dacă asprimea ei neînduplecată ne-ar fi ajutat să supravieţuim mai bine -chiar să prosperăm -dacă nu ar fi fost atât de preocupată de pierderea statutului nostru.

-Ai vreo problemă, Feyre?

îmi rosti numele ca pe o insultă, iar maxilarul mă duru din cauza încleştării. Tata se mişcă pe scaun şi, chiar dacă ştiam că era o prostie să reac ţionez la ironiile ei, i-am spus:

-Pentru noi nu poţi să tai lemne, dar vrei să te măriţi cu fiul unui tăietor de lemne?

Nesta îşi îndreptă umerii.

-Credeam că vrei ca noi să plecăm de acasă, ca eu şi Elain să ne mărităm, pentru ca tu să ai suficient timp să-ţi pictezi minunatele capodopere.

Rânji spre coloana cu flori de degetar pe care o pictasem de-a lun gul marginii mesei -culorile erau prea închise şi prea albăstrui, fără picăţele albe în interior, dar mă descurcasem, chiar dacă îmi venise greu să realizez ceva atât de imperfect şi totuşi fără vopsea albă. Nu am luat în seamă insulta, cu toate că îmi doream să acopăr pictura cu mâna. Poate că a doua zi aveam să o răzuiesc de tot de pe masă.

-Crede-mă, i-am spus eu, în ziua în care vei vrea să te măriţi cu un bărbat, voi merge la el acasă şi i te voi da. Dar nu te vei mărita cu Thomas.

Nările Nestei se umflară uşor.

-Nu poţi face nimic. Clare Beddor mi-a spus în această dupăamiază că Thomas are de gând să mă ceară de soţie în curând. Şi după aceea, nu va mai trebui să mănânc niciodată resturile astea. Măcar nu va trebui să fac sex în fân cu Isaac Hale, ca un animal, adăugă ea zâmbind.

Tatăl meu tuşi jenat, privindu-şi patul aflat lângă sobă. Din cau za fricii sau a vinei, nu o contrazisese niciodată pe Nesta şi se părea că nu avea să o facă acum, chiar dacă era pentru prima dată când auzea de Isaac.

Ţintuind-o cu privirea, mi-am întins palmele pe masă. Elain îşi luă mâna stângă de lângă a mea, de parcă murdăria şi sângele de sub unghiile mele ar fi putut sări pe pielea ei de porţelan.

-Familia lui Thomas nu o duce cu mult mai bine ca noi, am spus eu, încercând să nu mormăi. Vei fi doar o altă gură de hrănit. Dacă el nu ştie asta, atunci părinţii lui ştiu sigur.

însă Thomas ştia -ne mai întâlniserăm în pădure. Văzusem foa mea disperată care îi strălucea în ochi atunci când mă zărise vânând Iepuri. Nu omorâsem niciodată un om, dar în acea zi cuţitul de vâ nătoare îmi atârna greu la şold. De atunci, m-am ferit de el.

Nu ne permitem să dăm zestre, am continuat eu calmă, dar cu un ton hotărât. Niciuneia dintre voi. I )acă Nesta voia să plece, atunci asta era. Bine. M-aş fi aflat cu un pas mai aproape de acel viitor minunat şi paşnic, de o casă liniştită în care să existe suficientă mâncare şi în care să am timp să pictez. Dar nu aveam nimic -absolut nimic -prin care să atragem vreun peţitor care să mă scutească de a mai avea grijă de surorile mele.

-Ne iubim, spuse Nesta, iar Elain încuviinţă. Aproape că am râs -când începuseră să le întoarcă spatele aris tocraţilor şi să facă ochi dulci sătenilor?

-Dragostea nu vă va ţine de foame, am replicat eu, continuând, pe cât posibil, să o privesc hotărâtă.

Nesta sări din locul ei de pe bancă, de parcă aş fi lovit-o.

-Eşti invidioasă -i-am auzit spunând că Isaac se va căsători cu o fată din satul Greenfield, pentru o zestre frumoasă.

Aşa auzisem şi eu; Isaac îmi spusese despre asta ultima dată când ne întâlniserăm.

-Invidioasă? am rostit eu încet, încercând din răsputeri să-mi reprim mânia. Nu avem ce să le oferim -nici zestre, nici măcar animale. Poate că Thomas vrea să se căsătorească cu tine, dar... eşti o povară.

-Ce ştii tu? răspunse Nesta. Eşti doar un animal îmblânzit doar pe jumătate, care are tupeul să dea ordine la orice oră din zi sau din noapte. Continuă şi, într-o zi, cândva, Feyre, nu va mai fi nimeni care să-şi amintească de tine sau căruia să-i pese că ai existat vreodată.

Ieşi din cameră, iar Elain o urmă, consolând-o. Trântiră uşa dor mitorului pe care îl împărţeam toate trei suficient de tare încât să zornăie farfuriile.

Nu era prima dată când auzeam acele cuvinte şi ştiam că le re peta doar pentru că tresărisem când le rostise prima dată. Oricum, încă mă afectau.

Am sorbit prelung din cana ciobită. Banca din lemn pe care stă tea tatăl meu scârţâi când acesta se întoarse. Am mai luat o gură şi am spus:

-Ar trebui să-i bagi minţile în cap. El examină o urmă de arsură de pe masă.

-Ce pot spune? Dacă se iubesc...

-Nu poate să o iubească. Nu cu familia lui nenorocită. Am văzut cum se poartă prin sat -un singur lucru vrea de la ea şi nu este mâna ei...

-Avem nevoie de speranţă la fel de mult cum avem nevoie de pâine şi de carne, mă întrerupse, pentru o clipă cu ochi limpezi. Avem nevoie de speranţă, altfel nu putem suporta. Aşadar, Feyre, las-o să spere. Las-o să-şi imagineze o viaţă mai bună. O lume mai bună.

M-am ridicat de la masă cu pumnii strânşi, dar nu aveam unde să mă ascund în casa noastră cu două camere. Am privit pictura decolorată cu degetare de pe marginea mesei. Pâlniile exterioare ale florilor erau deja crăpate şi uzate, iar partea de jos a tulpinii se şter sese complet. în câţiva ani, avea să dispară fără urmă, ca şi când n ar fi fost niciodată acolo. Ca şi când eu n-aş fi fost vreodată acolo.

I-am aruncat tatei o privire dură.

-Nu există aşa ceva.

r CAPITOLUL 3 \ Zăpada bătătorită care acoperea drumul din satul nostru era stro pită cu pete de maro şi negru, de la căruţele şi caii care treceau pe acolo. Mergând de-a lungul acestuia, ocolind anumite porţiuni dez gustătoare, Elain şi Nesta plescăiră şi se strâmbară. Ştiam de ce mă însoţeau -îşi luaseră pelerinele de îndată ce văzuseră blănurile împăturite din tolba mea.

Nu m-am deranjat să le vorbesc, aşa cum nici ele nu binevoiseră să-mi vorbească după seara trecută, cu toate că Nesta se trezise la răsăritul soarelui, ca să taie lemne. Probabil pentru că ştia că astăzi urma să vând blănurile la piaţă şi să mă întorc acasă cu bani în buzu nar. Mă urmară pe drumul pustiu, mergând încet pe câmpul aco perit de zăpadă, până în satul nostru ca vai de lume.

Casele din piatră ale aşezării erau banale, monotone şi cu atât mai neatrăgătoare din cauza iernii triste. Dar era zi de târg, ceea ce însemna că piaţa din centrul oraşului era populată de vânzătorii care înfruntaseră dimineaţa aspră.

La o stradă distanţă, mirosul mâncării calde plutea în aer -miro denii ademenitoare, care îmi stârniră amintiri. Elain oftă uşor în spatele meu. Mirodenii, sare, zahăr -bunuri rare pentru cei mai mulţi dintre sătenii noştri, de neatins pentru noi.

Dacă mă descurcam bine la piaţă, poate că urma să am suficienţi bani încât să cumpăr ceva delicios. Am aruncat o privire în urma mea, vrând să le sugerez asta, dar când am dat colţul, aproape ne-am lovit una de cealaltă, oprindu-ne în acelaşi timp.

Fie ca Lumina Nemuritoare să strălucească asupra voastră, suroi llor, spuse tânăra femeie cu robă galbenă aflată din faţa noastră.

Nesta şi Elain ţâţâiră; eu mi-am înăbuşit un geamăt. Perfect. Exact ce-mi trebuia, să-i văd în sat pe Copiii celor Binecuvântaţi, în /\ de târg, ţinând de vorbă şi necăjind pe toată lumea. De obicei, bătrânii satului le permiteau să stea câteva ore, dar simpla prezenţă a proştilor fanatici care încă o venerau pe Marea Zână îi irita pe toţi. Mă iritau pe mine. Cu mult timp în urmă, Marii Spiriduşi ne fuse seră stăpâni, nu zeii. Şi, cu siguranţă, nu îşi arătaseră milostenia.

Tânăra îşi întinse mâinile albe ca luna într-un gest de salut, iar brăţara de la încheietură, cu clopoţei din argint, argint adevărat, zornăi.

Aveţi o clipă pentru a asculta Cuvântul celor Binecuvântaţi? -Nu, rânji Nesta, neluând în seamă mâinile fetei şi înghionlind-o pe Elain mai departe. Nu avem.

Părul desfăcut al tinerei scânteia în lumina dimineţii, iar faţa sa curată şi proaspătă strălucea în timp ce zâmbea frumos. în spatele ei mai erau cinci tineri acoliţi, femei şi bărbaţi cu părul lung -care se uitau prin piaţă după oameni pe care să-i bată la cap.

-Nu durează decât un minut, spuse unul dintre ei, păşind în ţaţa Nestei.

Lra impresionant -cu adevărat impresionant -să o vezi pe Nesta mergând drept, îndreptându-şi umerii şi privind-o de sus pe tânără, ca o regină fără tron.

-Du-te şi pălăvrăgeşte prostiile astea cu vreun nerod. Printre noi nu veţi găsi oameni care să se convertească.

Fata se retrase, cu o umbră pâlpâindu-i în ochii căprui. M-am abţinut să nu tresar. Poate că nu era cea mai bună abordare, deoa rece, dacă se agitau, deveneau cu adevărat o pacoste.

Nesta ridică o mână, trăgându-şi mâneca de la haină, pentru a le arăta brăţara din fier, care era la fel cu aceea pe care o purta Elain.

îşi cumpăraseră podoabe similare cu mult timp în urmă. Acolita suspină, cu ochii măriţi.

-Vezi asta? rosti Nesta printre dinţi, înaintând.

Acolita făcu un pas înapoi.

-Asta ar trebui să purtaţi. Nu clopoţei din argint, ca să atrageţi acei spiriduşi monstruoşi.

-Cum îndrăzneşti să ne insulţi prietenii nemuritori...

-Du-te şi predică în alt oraş, spuse Nesta. Sau mai rău, m-am gândit eu, dacă un Mare Spiriduş era cu ade vărat responsabil de ademenirea unui om în Prythian. Nu îi întâl nisem niciodată nici pe cruzii Mari Spiriduşi, care semănau oarei iun cu oamenii şi care conduceau ţinutul Prythian, şi nici pe zânele tare locuiau acolo şi care te puteau trage foarte adânc sub pământ cu solzii, aripile şi braţele lor lungi şi subţiri. Nu ştiam care erau mai greu de înfruntat, spiriduşii sau zânele.

Acolita se încruntă.

-Bunii noştri stăpâni nu ne-ar răni niciodată astfel. Prythian este un tărâm al păcii şi al abundenţei. Dacă te-ar binecuvânta cu atenţia lor, ai fi bucuroasă să trăieşti printre ei.

Nesta dădu ochii peste cap. Elain privea când spre noi, când spre piaţa din faţă, către cetăţenii care acum se uitau şi ei la scenă. Era timpul să plecăm.

Nesta dădu să spună ceva, dar am păşit între ele şi m-am uitat la roba fetei, de un albastru-deschis, la bijuteriile din argint pe care le purta, la pielea ei complet curată. Nu se vedea niciun semn, nicio pată.

-Te lupţi inutil, i-am spus eu.

-Pentru o cauză nobilă. Fata radia de fericire. Am împins-o uşor pe Nesta, pentru a o convinge să meargă, şi i-am spus acolitei:

-Nu, nu este. Intrând în piaţa aglomerată, am simţit cum acolita încă ne fixa cu privirea, dar nu am întors capul. Aveau să plece destul de curând, ca să predice în alt oraş. Trebuia să ocolim la întoarcere, ca să-i evi tăm. Când ne-am îndepărtat suficient de mult, m-am uitat peste umăr la surorile mele. Elain încă era crispată, dar privirea Nestei era tulburată, iar buzele subţiri. M-am întrebat dacă urma să se Întoarcă şi să se certe cu fata.

Nu era problema mea -nu chiar acum.

-Ne întâlnim aici peste o oră, am spus eu şi nu le-am dat ocazia să mă urmeze înainte de a mă strecura în piaţa aglomerată. M-am gândit preţ de zece minute la cele trei opţiuni. Erau cum părătorii mei obişnuiţi: cizmarul posac şi negustorul de haine cu privirea ageră, care venea în piaţa noastră dintr-un oraş din apro piere. Apoi, necunoscuţii: un munte de femeie, care stătea pe buza unei fântâni secate din piaţă, fără cărucior sau stand, dar care, cu toate acestea, părea că primea multă atenţie. Cicatricele şi armele o dădeau de gol destul de uşor. Era o mercenară.

Simţeam privirile cizmarului şi ale negustorului de haine şi dezinteresul prefăcut cu care se holbau la tolba pe care o purtam. Bine -aşadar, avea să fie una dintre acele zile.

M-am apropiat de mercenară, al cărui păr negru şi des era tuns până la bărbie. Chipul bronzat părea cioplit în granit; văzându-mă, miji puţin ochii negri. Nişte ochi negri foarte interesanţi -nu aveau doar o nuanţă de negru, ci... multe, cu o urmă de căprui care stră lucea printre umbre. Mi-am alungat încă o dată acele gânduri inu tile, instinctele care mă făceau să mă gândesc la culori, lumini şi forme, şi am stat dreaptă când mă evaluă ca pe o posibilă ameninţare sau ca pe un angajator. Armele pe care le avea asupra ei -strălucitoare şi periculoase -erau suficiente cât să mă facă să înghit în sec. Şi să mă opresc la m ai bine de un metru de ea.

-Nu primesc bunuri pentru serviciile mele, spuse ea cu un ac cent pe care nu îl mai auzisem. Accept doar monede.

Câţiva cetăţeni, aflaţi în trecere, încercară să nu pară prea intere saţi de conversaţia noastră, mai ales când am rostit:

-Atunci, nu vei avea noroc într-un astfel de loc. Părea pipernicită, chiar şi când stătea jos.

-Ce treabă ai cu mine, fato? Putea să aibă între douăzeci şi cinci şi treizeci de ani, dar am pre supus că, pentru ea, păream mai tânără, cum eram slăbită de foame, în hainele pe care le purtam.

Am de vânzare o blană de lup şi una de căprioară. M-am gân dit că ai fi interesată să le cumperi.

Le-ai furat?

Nu.

Am privit-o în ochi.

Le-am vânat chiar eu. Jur.

Se uită din nou la mine cu ochii ei negri.

-Cum.

Nu era o întrebare, ci un ordin. Poate că întâlnise alte persoane pentru care promisiunile, cuvintele sau obligaţiile nu erau sacre şi pe care, drept urmare, le pedepsise.

Aşadar, i-am povestit cum le-am vânat şi, după ce am terminat, n lăcut un semn cu mâna spre tolba mea.

-Lasă-mă să văd.

Am scos amândouă blănurile, împăturite cu grijă.

-Nu ai minţit în legătură cu mărimea lupului, şopti ea. Totuşi, nu pare a fi un spiriduş. Le studie cu un ochi de expert, trecându-şi mâinile pe ambele părţi. îmi spuse preţul.

Am clipit, dar m-am abţinut să clipesc şi a doua oară. Plătea prea mult, mult prea mult. Am privit-o în tăcere.

Ea se uită dincolo de mine -pe lângă mine.

-Presupun că acele două fete care ne privesc din partea cealaltă a pieţei sunt surorile tale. Toate aveţi părul arămiu şi acea privire flămândă.

într-adevăr, ele încă se străduiau să tragă cu urechea, fără a fi zărite.

-Nu am nevoie de mila ta.

-Nu, dar ai nevoie de banii mei, iar ceilalţi comercianţi au fost zgârciţi toată dimineaţa. Toţi sunt distraşi de acei fanatici cu priviri Mânde, care behăie prin piaţă.

Făcu semn cu bărbia spre Copiii celor Binecuvântaţi, care încă îşi zornăiau clopoţeii din argint şi săreau în calea oricui încerca să treacă prin apropiere.

Când m-am întors către ea, mercenara schiţă un zâmbet.

-Cum vrei, fetiţo.

-De ce? Ea ridică din umeri.

-Cândva, cineva a făcut acelaşi gest pentru mine şi ai mei, în momentul în care aveam cea mai mare nevoie. M-am gândit că a sosit timpul să ajut şi eu pe cineva.

Am privit-o din nou, cântărindu-i vorbele.

-Tata are nişte sculpturi din lemn pe care aş putea să ţi le daupentru a fi corectă.

-Călătoresc fără bagaj şi nu îmi trebuie. Totuşi, acestea -mân gâie blănurile pe care le ţinea în mână -mă scutesc de efortul de a le omorî cu mâna mea.

Am încuviinţat, obrajii încălzindu-mi-se când îşi întinse mâna spre punga cu monede pe care o ţinea în haina ei groasă. Era plină şi atârna greu datorită argintului, poate a aurului, dacă era să mă iau după cum suna. Mercenarii erau bine plătiţi pe teritoriul nostru.

Ţinutul nostru era prea mic şi prea sărac pentru a avea o armată permanentă, care să supravegheze zidul de la graniţa cu Prythian, iar noi, cetăţenii, puteam să ne bazăm doar pe puterea Tratatului, încheiat în urmă cu cinci sute de ani. Cei bogaţi îşi permiteau însă să angajeze mercenari, ca această femeie, care să le păzească graniţa cu tărâmul nemuritorilor. Acest fapt le oferea iluzia confortului, aşa cum o faceau şi însemnările de pe pragul casei noastre. Toţi ştiam, în adâncul nostru, că nu se putea face nimic împotriva spiriduşilor. Asta ni se transmisese tuturor, indiferent de clasă socială sau de rang, prin avertismentele care ne erau cântate când eram în leagăn, încă din momentul naşterii, sau prin versurile scandate în curtea şcolii. Un Mare Spiriduş putea să te facă praf de la o distanţă de o mită de metri. Nici eu şi nici surorile mele nu văzuserăm vreodată uşa ceva. încercam încă să credem că exista ceva -orice -care ar fi putut avea efect împotriva lor, dacă i-am fi întâlnit vreodată. în piaţă erau două tarabe care comercializau diverse lucruri -talismane, fleacuri, incantaţii şi bucăţi de fier -menite să te protejeze. Eu nu-mi permi team, şi, dacă într-adevăr funcţionau, puteau doar să ne ofere câteva minute, în care să ne pregătim. Fuga era inutilă; aşa cum era şi lupta. Nesta şi Elain îşi purtau însă brăţările din fier de câte ori ple cau de acasă. Până şi Isaac avea o manşetă din fier în jurul înche ieturii unei mâini, ascunsă întotdeauna sub mânecă. Odată, se ofe rise să-mi cumpere una, dar îl refuzasem. Mi se păruse ceva prea personal, ca o plată... un memento prea permanent a ceea ce fusese sau nu între noi.

Mercenara mi-a pus banii în palmă, iar eu i-am băgat în buzunar, simţindu-i la fel de grei ca o piatră de moară. Era imposibil ca suro rile mele să nu fi văzut banii -nicio şansă ca ele să nu se fi întrebat deja cum ar fi putut să mă convingă să le dau şi lor o parte.

-Mulţumesc, i-am spus mercenarei, încercând şi eşuând să nu par aspră când am simţit cum se apropiau surorilor mele, ca vulturii care zboară în jurul unui cadavru.

Mercenara mângâie blana de lup.

-Un sfat, ca între vânători. Am privit-o, mirată.

-Nu intra adânc în pădure. Eu nici nu m-aş apropia de locul unde ai fost ieri. Un lup atât de mare ar putea fi cea mai mică pro blemă a ta. Am auzit tot mai des poveşti despre acele lucruri care se strecoară prin zid.

Un fior îmi trecu pe şira spinării.

-Vor... vor ataca? Dacă era adevărat, ar fi trebuit să găsesc o cale de a-mi scoate fa milia din acel teritoriu mizerabil şi umed, îndreptându-mă spre sud, 38 SARAH MAAS departe de zidul invizibil care ne împărţea lumea, înainte ca ei să îl poată traversa.

Cândva -acum mult timp şi cu milenii înainte -fuseserăm scla vii Marilor Spiriduşi. Cândva, le construiserăm civilizaţii extinse şi splendide cu sângele şi sudoarea noastră, le construiserăm temple pentru zeii lor sălbatici. Cândva, ne răsculaserăm în toate teritoriile. Războiul fusese atât de sângeros şi de distructiv, încât şase regine muritoare trebuiseră să înainteze un Tratat pentru ca măcelul să înceteze de ambele părţi şi pentru ca zidul să fie construit: Nordul lumii noastre fusese cedat puterii Marilor Spiriduşi şi a zânelor; iar Sudul, muritorilor, obligaţi pentru totdeauna să ne câştigăm exis tenţa muncind pământul.

-Nimeni nu ştie ce plănuiesc Spiriduşii, spuse mercenara, cu faţa împietrită. Nu ştim dacă bestiile scapă din lesa Marilor Lorzi sau dacă acestea sunt atacuri plănuite. Am păzit un nobil bătrân, care spunea că situaţia s-a înrăutăţit în ultimii cincizeci de ani. A luat un vas spre sud, acum două săptămâni şi mi-a spus că ar trebui să plec, dacă ştiu ce e bine pentru mine. înainte de a ne despărţi, a recunoscut că a aflat de la unul dintre prietenii lui că, în toiul nopţii, o haită de martax a traversat zidul şi a distrus jumătate din oraşul său.

-Matrax? am întrebat eu. Ştiam că existau diferite tipuri de spiriduşi, că erau la fel de mulţi ca alte specii de animale, dar, după nume, ştiam doar câteva feluri.

Ochii negri ca noaptea ai mercenarei licăriră.

-Au corpul mare, cât al unui urs, capul, ca al unui leu, şi trei rân duri de dinţi, mai ascuţiţi decât ai unui rechin. Şi sunt răi -mai răi decât toţi trei la un loc. Nobilul mi-a spus că i-au sfârtecat pe locu itorii oraşului.

Mi se întorsese stomacul. în spatele nostru, surorile mele păreau foarte fragile -cu pielea lor palidă, infinit mai delicată şi mai uşor de sfâşiat. împotriva unui matrax, nu aveam nicio şansă. Copiii celor Binecuvântaţi erau proşti -nişte proşti fanatici.

Aşadar, nu ştim ce înseamnă toate aceste atacuri, continuă meri mura, în afară de faptul că tot mai mulţi apelează la serviciile mele |l a\ nu trebuie să te apropii de zid. Mai ales dacă Marii Spiriduşi încep să apară -sau, mai rău, dacă apare unul dintre Marii Lorzi. Pe lângă ei, matrax par nişte câini.

I -am examinat cicatricele de pe mâinile crăpate de frig. Ai înfruntat vreodată un alt fel de spiriduş? închise ochii.

-Nu vrei să ştii, fato. Doar dacă vrei să vomiţi ce ai mâncat la micul dejun.

într-adevăr, mă simţeam rău, îmi era greaţă şi eram agitată.

-Mai periculos decât un matrax? am îndrăznit să întreb. Femeia îşi ridică mâneca hainei groase, dezvăluind un antebraţ bronzat şi musculos, brăzdat de cicatrice oribile şi răsucite. Rontunjimea acestora semăna cu...

-Nu avea forţa brută şi nici nu era de mărimea unui matrax, spuse ea, dar muşcătura a fost plină de otravă. Două luni -atât am stat la pat; au trecut patru luni până când am avut puterea de a merge din nou.

Ridică un crac al pantalonilor. Frumos, m-am gândit, în timp ce groaza îmi zvârcoli stomacul. In contrast cu pielea bronzată, venele erau negre -complet negre, ini inse ca pânza de păianjen şi răsfirate ca firicele de gheaţă.

-Vindecătorul a spus că nu se mai putea face nimic, că sunt norocoasă că pot să merg cu veninul încă prezent în picioare. Poate i â, într-o zi, mă va omorî, poate că mă va schilodi. Dar, cel puţin, voi muri ştiind că l-am ucis.

Coborându-şi manşeta pantalonilor, sângele păru să-mi îngheţe )n vene. în cazul în care cineva din piaţă văzuse ce-mi arătase, nu îndrăznea să vorbească despre asta -sau să se apropie. Şi mie îmi ajunsese pentru o zi. Aşadar, am făcut un pas înapoi, calmându-mă In ciuda lucrurilor văzute şi auzite.

-Mulţumesc pentru avertismente, i-am spus eu. Privi în spatele meu şi schiţă un zâmbet. -Succes! Apoi, o mână subţire mă prinse de braţ, trăgându-mă după ea. Fără să mă uit, ştiam că era Nesta.

-Sunt periculoşi, şopti Nesta, înfigându-şi degetele în braţul meu, continuând să mă îndepărteze de mercenară. Nu te mai apro pia de ei.

Pentru o clipă, m-am uitat la ea, apoi la Elain, a cărei faţă se îngăl benise şi se crispase.

-Ar trebui să ştiu ceva? am întrebat în şoaptă. Nu-mi aminteam ultima dată în care Nesta încercase să mă avertizeze în legătură cu ceva. Elain era singura de care avea grijă cu adevărat.

-Sunt nişte brute şi ar lua orice ban ar putea, chiar şi cu forţa. M-am uitat la mercenară, care încă îşi examina noile blănuri.

-Te-a jefuit? -Nu ea, murmură Elain. Altcineva care a trecut pe aici. Aveam doar câteva monede şi el s-a mâniat, dar...

-De ce nu l-ai reclamat, sau de ce nu mi-ai spus? -Ce ai fi putut să faci? întrebă Nesta cu dispreţ. îl provocai la luptă cu arcul şi săgeţile tale? Şi, în haznaua asta de oraş, cui i-ar păsa dacă am spune ceva? -Lui Thomas Mandray al tău? am rostit eu, calmă. Ochii Nestei străluciră, dar o mişcare din spatele meu îi atrase atenţia şi încercă să zâmbească drăguţ, amintindu-şi, probabil, de banii pe care îi aveam acum.

-Te aşteaptă prietenul tău. M-am întors. într-adevăr, Isaac ne privea din partea cealaltă a pie ţei, cu braţele încrucişate, rezemat de o clădire. Deşi era fiul cel mai mare al singurului fermier înstărit din satul nostru, încă era slab din cauza iernii, iar părul lui castaniu părea neîngrijit. Oarecum chipeş, cu o voce blândă, rezervat, dar cu un fel de întunecime ascunsă, care ut* apropiase şi care ne făcuse să înţelegem ce vieţi mizerabile aveam ducem pentru totdeauna. Ne ştiam vag de ani de zile, de când familia mea se mutase în «tit, dar, până când nu ne-am plimbat pe strada principală într-o după amiază, niciodată nu mă gândisem prea mult la el. Vorbeam doar despre ouăle pe care le aducea la piaţă, iar eu admiram mulţi mea de culori din coşul pe care îl purta -nuanţe de maro, maro-gălbui şi cele mai deschise nuanţe de albastru şi verde. Simplu, uşor şi poate puţin ciudat, m-a condus acasă, facându-mă să nu mă simt atât de... singură. O săptămână mai târziu, l-am tras în hambarul acela dărăpănat.

în cei doi ani în care ne-am întâlnit, el a fost primul şi singurul meu iubit. Câteodată ne întâlneam în fiecare noapte, timp de o săp tămână, alteori trecea câte o lună fără să ne vedem. Dar, de fiecare dată, era la fel: ne dezbrăcăm repede şi ne sărutam. Câteodată, vor beam sau, mai degrabă, el vorbea despre presiunea şi obligaţiile pe care i le atribuise tatăl său. Deseori, nu vorbeam deloc. Nu ştiam dacă ne pricepeam să facem amor, dar tot era o eliberare, o amâ nare, puţin egoism.

Nu ne iubeam şi nu ne iubiserăm niciodată -cel puţin nu în modul la care presupuneam că se refereau oamenii când vorbeau despre dragoste -totuşi, o parte din mine se prăbuşise când îmi spusese că urma să se însoare în curând. Nu eram încă suficient de disperată încât să-i cer să mă vadă după căsătorie.

Isaac îşi înclină capul într-un gest familiar, apoi merse încet în Josul străzii, în afara oraşului şi spre hambarul vechi, unde obişnuia sâ mă aştepte. Nu ne ascundeam relaţia, dar eram precauţi, astfel încât să nu fie prea evidentă.

Nesta ţâţâi, încrucişându-şi braţele. Sper că voi doi sunteţi atenţi. -Este puţin cam târziu să te prefaci că-ţi pasă, am spus eu. Dar eram atenţi. Deoarece eu nu îmi puteam permite, Isaac îmi i umpăra băutura contraceptivă. Ştia că altfel nu l-aş fi lăsat să mă 42 SARAH J. MAAS atingă. Am băgat mâna în buzunar, scoţând o monedă de douăzeci de mărci. Elain respiră adânc, iar eu nu m-am deranjat să mă uit la niciuna din surorile mele în timp ce i-am pus-o în palmă şi i-am spus:

- Spiriduş.

Talismanele ridicole de pe pragul uşii erau la fel de bune ca pân zele de păianjen. Ar fi trebuit să o întreb pe mercenară cum îl omo râse pe acel spiriduş. Gâtul gros al bestiei părea însă un loc bun în care să-mi înfig cuţitul.

Am îndrăznit să arunc o privire peste umăr. Surorile mele ţipară, îngenunchind în faţa peretelui cu şemineu, iar tatăl meu se ghemui în faţa lor. încă un corp de apărat. Prosteşte, am mai făcut un pas spre spiriduş, lăsând masa între noi, încercând să-mi opresc mâinile din tremurat. Arcul şi tolba mea erau în cealaltă parte a camerei, în spatele bestiei. Ar fi trebuit să-l ocolesc pentru a ajunge la săgeata din frasin -şi să am destul timp să trag cu arcul.

-CRIMINALILOR! zbieră din nou bestia, cu părul ridicat.

-T-te rog, se bâlbâi tata, din spatele meu, negăsindu-şi curajul de a veni lângă mine. Orice am făcut, am făcut fără să ştim, şi...

-N-n-n-am omorât pe nimeni, adăugă Nesta, înecându-se, sus pinând, cu mâna ridicată deasupra capului, de parcă minuscula bră ţară din fier ar fi apărat-o împotriva creaturii.

Am luat încă un cuţit de bucătărie de pe masă, cel mai bun lucru pe care îl puteam face, asta dacă nu găseam o cale să ajung la tolbă.

-Ieşi afară! m-am răstit eu la creatură, agitând cuţitele în faţa mea. Nu vedeam nimic din fier ce ar fi putut fi folosit drept armădoar să fi aruncat spre el cu brăţările surorilor mele.

-Ieşi şi pleacă! Deşi cuvintele erau tăioase, îmi tremurau genunchii şi îmi era greu să ţin cuţitele în mâini. Un cui... aş fi luat un nenorocit de cui din fier, dacă aş fi avut de unde.

Drept răspuns, urlă la mine, iar întreaga casă se cutremură, fă când farfuriile şi ceştile să zornăie. Dar urletul îi expuse gâtul masiv. Nu mă pricepeam să arunc, dar, cu toate acestea, am azvârlit cuţitul de vânătoare spre el.

îl lovi repede cu o labă, atât de repede, că abia l-am văzut, trimiţându-1 cu viteză la distanţă, în timp ce se repezi cu dinţii spre faţa mea.

Bestia scăpă un lătrat care ar fi putut fi un râs amar. împinse masa, pentru a păşi într-un mic cerc din faţa uşii spulberate. Frigul era atât de intens, încât tremuram.

-Plata pe care trebuie s-o oferi este cea cerută de Tratatul în cheiat de tărâmurile noastre.

-Pentru un lup? am întrebat eu, iar tatăl meu îmi murmură nu mele, în semn de avertisment.

îmi aminteam vag că mi se citise Tratatul în timpul lecţiilor din copilărie, dar nu-mi aminteam nimic despre lupi...

Bestia veni rapid spre mine.

-Cine a omorât lupul? I-am ţintuit cu privirea ochii ca de jad.

-Eu l-am omorât. El clipi, aruncă o privire spre surorile mele, apoi, înapoi spre mine, uitându-se la cât de slabă eram -fără îndoială, vedea că eram fragilă.

-Sigur minţi pentru a-i salva.

-Nu am omorât nimic! se tângui Elain. Te rog... te rog, cruţă-ne! Nesta o făcu rapid să tacă, printre propriile suspine, şi o împinse pe Elain mai departe, în spatele ei. Văzând aceasta, am simţit un gol în piept.

Tata se ridică, gemând din cauza durerii din piciorul care îl făcea să şchioapete, dar, înainte de a se apropia de mine, am repetat:

-Eu l-am omorât. Bestia, care le mirosi pe surorile mele, mă examină. Mi-am îndrep tat umerii.

-Azi am vândut blana la piaţă. Dacă aş fi ştiut că era un spiriduş, nu m-aş fi atins de el.

-Mincinoaso, mârâi el. Ai ştiut. Ai fi fost mai tentată să-l omori dacă ai fi ştiut că era unul ca mine.

Adevărat, adevărat, adevărat.

-Mă poţi condamna?

I c a atacat? Ai fost provocată? Am vrut să spun da, însă... Nu, am zis eu, scăpând un mârâit. Dar, având în vedere tot ce m a iacul specia voastră şi ce le place încă să ne facă, chiar dacă aş li yl lut cu siguranţă, a meritat. Mai bine să mor cu fruntea sus, decât lAiându-mă ca un vierme fricos.

Răspunsul lui mârâit era definiţia mâniei şi a supărării. Lumina focului străluci pe colţii lui expuşi, iar eu m-am întrebat iiim s-ar simţi pe gâtul meu şi cât de tare ar ţipa surorile mele, înainte •Ic a muri şi ele. Ştiam însă, cu o claritate neaşteptată, că Nesta i-ar li permis lui Elain să fugă. Nu tatălui meu, pe care îl dispreţuia cu loatâ inima ei de oţel. Nu mie, deoarece Nesta ştiuse şi urâse întot deauna faptul că noi două eram feţele aceleiaşi monede şi că puteam lupta singură. Dar pentru Elain, cultivatoarea de flori, cu inima bună... Nesta s-ar fi sacrificat.

Acea scânteie de înţelegere mă făcu să îndrept spre bestie cuţitul • are îmi rămăsese.

Ce plată solicită Tratatul? Continuând să mă privească, spuse:

Viaţă pentru viaţă. Orice atac neprovocat asupra spiriduşilor, din partea oamenilor, se plăteşte doar cu viaţa unui alt om.

Surorile mele se opriră din plâns. Mercenara din oraş omorâse un spiriduş, dar acesta o atacase primul.

Nu am ştiut, am spus eu. Nu am ştiut această parte din Tratat. Spiriduşii nu puteau minţi -şi vorbise destul de clar, fără jocuri •le cuvinte.

Cei mai mulţi dintre voi, muritorii, aţi ales să uitaţi de acea puric a Tratatului, spuse el, ceea ce face ca pedeapsa ta să fie mult unii plăcută.

(Jenunchii îmi tremurară. Nu puteam scăpa, nu puteam depăşi • Hnaţia. Nici măcar nu puteam fugi, deoarece el bloca singura cale %prc uşă.

-Fă-o afară, am şoptit eu, cu vocea tremurând. Nu... aici. Nu unde familia mea va trebui să-mi spele sângele.

Dacă avea să îi lase să trăiască. Spiriduşul se strădui să râdă pervers.

-Eşti dispusă să-ţi accepţi soarta atât de uşor? Când m-am uitat fix la el, îmi spuse: -Pentru că ai avut curajul să-mi ceri unde anume să te omor, îţi voi împărtăşi un secret, omule: într-un fel, Prythian trebuie să-ţi revendice viaţa pentru cea pe care ai luat-o. Aşadar, ca reprezentant al tărâmului nemuritorilor, pot să te tai ca pe un porc sau... poţi să traversezi zidul şi să-ţi trăieşti restul vieţii în Prythian.

Am clipit.

-Poftim? El vorbi lent, de parcă aş fi fost cu adevărat la fel de proastă ca un porc.

-Poţi să mori în seara asta sau să-ţi oferi viaţa tărâmului Prythian, trăind pentru totdeauna acolo, uitând de tărâmul oamenilor.

-Fă-o, Feyre, şopti tata, din spatele meu. Du-te. Fără să mă uit la el, l-am întrebat: -Unde să trăiesc? Fiecare centimetru din Prythian este mortal pentru noi. Mai bine aş muri în seara asta decât să trăiesc în teroare dincolo de zid, până când, fără îndoială, îmi voi găsi sfârşitul într-un mod mult mai îngrozitor.

-Am terenuri, spuse şoptit spiriduşul, aproape fără tragere de inimă. îţi voi permite să locuieşti acolo.

-De ce te-ai deranja? Poate că era o întrebare prostească, dar...

-Mi-ai omorât prietenul, mârâi bestia. L-ai ucis, l-ai jupuit, l-ai vândut la piaţă, iar apoi ai spus că a meritat-o şi, cu toate acestea, ai curajul să-mi pui la îndoială generozitatea? Ce lucru tipic ome nesc, păru să adauge în şoaptă.

-Nu trebuia să-mi oferi alternativa.

M am apropiat atât de mult, încât i-am simţit respiraţia fierbinte |i«' laţA. Intr-adevăr, spiriduşii nu puteau minţi, dar puteau să omită ImIim maţii.

Bestia mârâi din nou. I ]e greşeală din partea mea să uit că oamenii ne desconsid iilAl de mult! Voi, oamenii, nu mai înţelegeţi mila? întrebă el, cu col ţii la doar câţiva centimetri de gâtul meu. Dă-mi voie să-ţi explic, lellţoi fie vii să locuieşti în casa mea din Prythian, oferindu-ţi astfel viaţa pentru cea a lupului, fie ieşi chiar acum şi te voi face bucăţele. I Hle alegerea ta.

Am auzit mersul şchiopătând al tatălui meu înainte de a mă apuca de umăr.

Vă rog, domnule, Feyre este cea mai mică fată a mea. Vă im plor să o cruţaţi. Ea este tot... este tot...

Răcnetul bestiei îl împiedică să mai vorbească. Auzind însă acele i Atcva cuvinte pe care reuşise să le spună, efortul pe care îl făcuse... era ca o sabie îndreptată spre stomacul meu.

Vă rog... zise tatăl meu, tremurând şi ploconindu-se. Linişte, izbucni creatura. Iar eu m-am înfuriat atât de mult, încât cu greu m-am abţinut să nu i înfig pumnalul în ochi. Ştiam că, până să apuc să ridic mâna, avea să-şi încleşteze colţii în jurul gâtului meu.

Pot să-ţi dau aur... spuse tatăl meu, iar mânia mea se stinse. Cerşitul era singura modalitate prin care putea face rost de bani. < luai* şi atunci, era norocos să primească doar câteva monede din i upru. Văzuserăm cât de lipsiţi de compasiune erau oamenii înstăriţi din satul nostru. De ani de zile ştiam că monştrii din tărâmul muri lor i lor erau la fel de răi precum cei de dincolo de zid.

Bestia rânji.

-Cât valorează viaţa fiicei tale? Crezi că echivalează cu o sumă? Nesta încă o ţinea pe Elain în spatele ei. Elain era atât de palidă, llkAt chipul i se asorta cu zăpada care intra pe uşa deschisă. Nesta urmărea însă, încruntată, fiecare mişcare a bestiei. Nu se deranja să se uite la tata -de parcă i-ar fi ştiut deja răspunsul.

Pentru că tata nu răspunse, am îndrăznit să mai fac un pas spre bestie, atrăgându-i atenţia. Trebuia să îl scot afară -să-l îndepărtez de familia mea. După modul în care îmi deviase cuţitul, singura speranţă de scăpare era să-l iau, cumva, prin surprindere. Având un auz foarte fin, mă îndoiam că urma să am o şansă curând, cel puţin nu până când credea că sunt supusă. Dacă aş fi încercat să-l atac sau să fug, mi-ar fi distrus familia din pură plăcere. Apoi, m-ar fi găsit din nou. Singura soluţie era să plec. Mai târziu, aş fi putut găsi oca zia de a-i tăia gâtul bestiei. Sau, cel puţin, să-l rănesc destul de tare, încât să am timp să fug.

Câtă vreme spiriduşii nu mă găseau, nu m ă puteau obliga să res pect Tratatul. Chiar dacă asta m-ar fi transformat într-o blestemată de călcătoare de jurăminte. Dar să fi mers cu el însemna să încalc cea mai importantă promisiune pe care o făcusem vreodată. Cu sigu ranţă ar fi eclipsat un vechi tratat pe care nici măcar nu-1 semnasem.

Am ţinut mai relaxat mânerul pumnalului şi m-am uitat fix în acei ochi verzi, făcând o pauză lungă înainte de a spune:

-Când plecăm? Trăsăturile de lup erau în continuare fioroase, rele. Orice spe ranţă de mă lupta pe care o mai aveam dispăru când se deplasă spre uşă -nu din cauza freamătului lăsat în urmă. Scoase săgeata din frasin, o mirosi şi rânji privind-o. Cu două mişcări, o rupse în două şi o aruncă în focul care ardea în spatele surorilor mele îna inte de a se întoarce din nou către mine. M i-am înţeles condam narea când rosti:

-Acum. Acum. Chiar şi Elain îşi înălţă capul, uitându-se îngrozită la mine. Dar eu nu am putut să mă uit nici la ea, nici la Nesta -nu când erau încă ghemuite acolo, în tăcere. M-am întors spre tatăl meu. Ochii îi sclipiră, aşadar m-am uitat la cele câteva dulapuri pe care le nvram -narcise prea galbene şi decolorate, care se arcuiau peste mAncrc. Acum. bestia se plimba în pragul uşii. Nu voiam să mă gândesc la locul Iii care urma să mergem sau ce avea să îmi facă. Ar fi fost o prostie l ug înainte de momentul potrivit. Căprioara ar trebui să vă ajungă două săptămâni, i-am spus ta lului meu, adunându-mi hainele pentru a face faţă frigului. începeţi i ii carnea proaspătă, apoi mâncaţi pastrama -ştii cum să o prepari.

-1 :eyre... spuse tatăl meu, dar am continuat, potrivindu-mi pelerina: -Banii de pe blănuri i-am lăsat pe bufetul din bucătărie. Dacă i chibzuit, îţi vor ajunge o vreme. în cele din urmă, m-am uitat iar la tatăl meu şi mi-am permis să i memorez trăsăturile feţei. Ochii mă înţepară, dar am alungat umezeala clipind şi punându-mi mănuşile uzate.

-Când vine primăvara, vânează în dumbrava de la sud de cotul râului Silverspring -acolo îşi fac iepurii vizuine. Roagă-1 pe Isaac I laie să-ţi arate cum să faci capcane. L-am învăţat anul trecut.

Tatăl meu dădu din cap, acoperindu-şi gura cu mâna. Bestia mă avertiză mârâind şi se strecură afară, în noapte. Am reuşit să îl ur mez, dar m-am oprit pentru a-mi privi surorile, ghemuite încă lângă loc, de parcă nu ar fi îndrăznit să se mişte înainte de plecarea mea.

FJain îmi pronunţă numele, dar rămase ghemuită, cu fruntea plecată. Aşadar, m-am întors spre Nesta, a cărei faţă rece şi severă semăna foarte mult cu a mamei.

-Orice ai face, am spus eu şoptit, nu te căsători cu Thomas Mandray. Tatăl lui îşi bate soţia şi niciunul dintre fiii săi nu face ni mic să îl oprească.

Nesta mări ochii, dar eu am adăugat: Vânătăile sunt mai greu de ascuns decât sărăcia. Nesta înţepeni şi nu spuse nimic -ambele mele surori tăcură în IImp ce m-am întors către uşa deschisă. O mână mă cuprinse însă de braţ, trăgându-mă pentru a mă opri. întorcându-mă spre el, tatăl meu deschise şi închise gura. Afară, bestia, simţind că fusesem reţinută, mârâi.

-Feyre, spuse tatăl meu. Degetele îi tremurară când îmi cuprinse mâinile, dar ochii îi deveniră mai clari şi mai îndrăzneţi, aşa cum nu îi mai văzusem de mult.

-întotdeauna ai fost prea bună pentru locurile astea, Feyre. Prea bună pentru noi, prea bună pentru toţi.

Mă strânse de mâini.

-Dacă vei scăpa vreodată, dacă îi vei convinge vreodată că ţi-ai plătit datoria, să nu te întorci.

Nu mă aşteptasem la un rămas-bun sfâşietor, dar nici asta nu-mi imaginasem.

-Să nu te mai întorci niciodată, spuse tatăl meu, eliberându-mi mâinile pentru a mă scutura de umeri. Feyre.

îmi rosti numele poticnindu-se, înghiţind cu greutate.

-Du-te într-un loc nou şi fa-ţi o reputaţie. Dincolo, bestia era doar o umbră care mă îndemna spre un des tin pe care îl adusesem fără voie asupra mea şi a familiei mele. O viaţă pentru o viaţă -dar dacă viaţa oferită ca plată însemna şi pier derea celorlalte trei? Gândul era suficient să mă întărească, să-mi dea speranţă.

Nu-i spusesem niciodată de promisiunea pe care i-o făcusem mamei, iar acum nu avea sens să îi explic. Aşadar, m-am eliberat din strânsoarea lui şi am plecat.

Am lăsat sunetul zăpezii care îmi scârţâia sub tălpi să alunge cuvintele tatălui meu, urmând bestia spre pădurea învăluită de în tunericul nopţii.

Cât am frecat podelele holului, am încercat să nu-mi privesc braţul. Cerneala -care la lumină era, de fapt, de un albastru atât de închis încât părea negru -îmi umbrea gândurile, care erau destul de sumbre chiar şi fără să ştiu că mă vândusem lui Rhysand. Nu puteam să mă uit la ochiul din palmă -mă urmărea sentimentul absurd că se uita la mine.

Am înmuiat peria mare în găleata pe care gărzile cu piele roşie mi-o aruncaseră în braţe. Abia înţelegeam ce spuneau printre din ţii galbeni care le umpleau gurile, dar, când îmi dăduseră peria şi găleata şi mă împinseseră într-un coridor lung de marmură albă, mi-am dat seama la ce se referiseră.

-Dacă nu e curat şi strălucitor până la cină, spusese una dintre gărzi, zâmbind cu dinţii clănţănind, trebuie să te legăm de proţap şi să te rumenim bine.

Zicând acestea, plecaseră. Nu ştiam când era ora cinei, aşadar am început să spăl frenetic podeaua. Spatele mă durea îngrozitor, cu toate că nu frecasem marmura mai mult de treizeci de minute. Apa pe care mi-o dăduseră era însă murdară şi, cu cât frecam mai mult podeaua, cu atât era mai mizerabilă. Când m-am dus la uşă pentru a cere o găleată cu apă curată, am găsit-o încuiată. Nu avea cine să mă ajute. Poate că arăta puţin mai în vârstă decât Amarantha, dar pielea ei ca de porţelan era minunat colorată, înfrumuseţată cu cea mai uşoară urmă de îmbujorare. Dacă părul nu ar fi fost un indiciu suficient, când ochii ei roşiatici îi întâlniră pe ai mei, mi-am dat seama cine era.

Mi-am plecat fruntea în faţa Doamnei Regatului Toamnei, iar ea îşi înclină uşor bărbia. Am presupus că gestul era destul de respectuos.

-Pentru că i-ai salvat viaţa fiului meu, spunându-i Amaranthei numele tău, zise ea cu o voce dulce ca merele încălzite de soare.

Trebuie să se fi aflat în mulţime în acea zi. Arătă spre găleată cu o mână lungă şi subţire.

-Mi-am plătit datoria.

Dispăru pe uşa pe care o deschisese, iar eu aş fi putut jura că în urma ei am simţit un miros de castane prăjite şi lemn ars.

Abia după ce uşa se închise m-am gândit că ar fi trebuit să îi mulţumesc, şi doar după ce m-am uitat în găleată mi-am dat seama că îmi ţinusem mâna stângă la spate.

Am îngenuncheat lângă găleată şi mi-am băgat degetele în apă. Când le-am scos, erau curate. M-am cutremurat, permiţându-mi să rămân o clipă în genunchi înainte de a arunca o parte din apă pe podea şi de a privi cum no roiul dispărea. Am căutat, iar şi iar, prin cenuşă. Acum, mâinile îmi erau negre şi pătate, iar hainele acoperite de funingine. Cu siguranţă nu puteau fi mai multe boabe; cu siguranţă... încuietoarea făcu un clic, iar eu am sărit în picioare şi m-am re pezit spre vătrai, cu faţa spre uşă, ţinând la spate bara din fier. întunericul pătrunse în cameră, topind lumânările cu o briză răcoroasă. Am strâns şi mai tare vătraiul, sprijinindu-mă de pia tra şemineului, chiar şi când bezna se aşeză pe pat şi luă o formă cunoscută.

-Feyre, dragă, deşi este minunat să te văd, spuse Rhysand, întins pe pat, sprijinindu-şi capul într-o mână, vreau oare să ştiu de ce scotoceşti prin şemineul meu?

Mi-am îndoit uşor genunchii, pregătindu-mă să fug, să mă as cund, să fac orice pentru a ajunge la uşa aceea, care părea a fi foarte, foarte departe.

-Mi-au spus că trebuie să culeg lintea din cenuşă, altfel îmi vei jupui pielea.

-Aşa au zis, nu-i aşa? Un zâmbet de felină.

-Ţie trebuie să îţi mulţumesc pentru această idee? am şuierat eu. Nu îi era permis să mă omoare, nu dacă avea în vedere târgul meu cu Amarantha, dar... existau alte modalităţi prin care-mi putea face rău.

-O, nu, tărăgănă el. Nimeni nu a aflat încă despre înţelegerea noastră -tu ai reuşit să-ţi ţii gura. îţi e ruşine că profit puţin de tine?

Mi-am încleştat maxilarul şi am arătat cu o mână spre şemineu, păstrând vătraiul ascuns la spate.

-Este destul de curat pentru tine? -în primul rând, ce căutau boabele de linte în şemineul meu? L-am privit direct în ochi.

-Presupun că e una dintre sarcinile gospodăreşti date de per soana care se ocupă de această locuinţă.

-Hm, făcu el, examinându-şi unghiile. Se pare că ea sau acoliţii ei cred că mă voi distra cu tine.

Mi se uscă gura.

-Sau e un test pentru tine, am reuşit eu să găsesc un răspuns. Ai spus că ai pariat pe mine în timpul primei mele misiuni. Nu a fost prea încântată de acest lucru.

-Şi de ce ar trebui să mă testeze Amarantha? Nu m-am sustras acelei priviri violete. Demult, Lucien îl numise târfa Amaranthei.

-Pentru că ai minţit-o în legătură cu Clare. Ştiai foarte bine cum arătam.

Rhysand se ridică dintr-o mişcare fluidă şi îşi sprijini antebraţele pe coapse. Avea foarte multă graţie într-o înfăţişare foarte puter nică. "Vărsăm sânge pe câmpul de luptă înainte de a te fi născut", îi zisese odată lui Lucien. Nu mă îndoiam de asta.

-Amarantha joacă propriile jocuri, spuse el simplu, iar eu le joc pe ale mele. Cu fiecare zi, atmosfera devine tot mai plictisitoare aici.

-Te-a lăsat să ieşi pentru Noaptea Focurilor. Şi, cumva, ai reuşit să pui acel cap în grădină.

-Ea mi-a cerut să-l pun acolo. Cât despre Noaptea Focurilor... Mă privi din cap până-n picioare.

-Atunci, am avut motivele mele să ies. Feyre, să nu crezi că nu m-a costat.

Zâmbi din nou, dar nu şi din priviri.

-Ai de gând să laşi vătraiul acela sau ar trebui să mă aştept să-l învârţi cât de curând? M-am abţinut să nu înjur şi l-am scos la iveală -însă nu l-am lăsat din mână.

-O faptă vitează, dar inutilă, spuse el. Era adevărat -foarte adevărat, când nici măcar nu fusese nevoie să-şi scoată mâinile din buzunarpentru a-i citi gândurile lui Lucien.

-Cum e posibil ca tu să mai ai o astfel de putere, şi ceilalţi nu? Am crezut că ea v-a furat toate puterile.

îşi ridică o sprânceană întunecată şi îngrijită.

-O, mi-a luat puterile. Aceasta... Rhysand îşi roti gâtul şi totul dispăru într-o clipită -aripile, ghearele, picioarele, lăsând în urmă doar bărbatul bine îmbrăcat şi netulburat.

-Nu încerci să mă linguşeşti? Greşisem enorm oferindu-i propria-mi viaţă.

-Deja ai o părere foarte bună despre tine, i-am zis eu. Mă îndo iesc de faptul că vorbele măgulitoare ale unui om mărunt contează pentru tine.

Râsul lui uşor se strecură de-a lungul oaselor mele, încălzindu-mi sângele.

-Nu pot hotărî dacă îndrăzneala ta faţă de un Mare Lord e un lucru de admirat sau o mare prostie.

Se părea că doar în preajma lui aveam probleme în a-mi ţine gura.

-Ştii răspunsul ghicitorii? am îndrăznit să-l întreb. îşi încrucişă braţele. -Trişezi, nu-i aşa? -Nu mi-a spus niciodată că nu aş putea să cer ajutor.

-Ah, dar după ce ai fost bătută crunt, ne-a ordonat să nu te mai ajutăm.

Am aşteptat, dar el scutură din cap.

-Chiar dacă aş vrea să te ajut, nu pot. Ea dă ordinul şi noi toţi îl ascultăm.

Scutură o pată de praf de pe jacheta lui neagră.

-E un lucru bun că mă place, nu-i aşa? Am vrut să insist -să-l implor, dacă asta ar fi însemnat liberta tea imediată.

-Nu te obosi, spuse el. Nu pot să-ţi zic -nimeni de aici nu poate. Dacă ne-ar ordona tuturor să nu mai respirăm, ar trebui să îi dăm ascultare.

Se încruntă spre mine şi-şi pocni degetele. Funinginea, murdăria şi cenuşa îmi dispărură de pe piele, lăsându-mă curată, de parcă aş fi făcut baie.

-Poftim. Un cadou -pentru că ai avut curajul să îmi ceri ajutorul. L-am privit direct în ochi, dar el făcu un semn spre vatră. Era curată -iar găleata mea era plină cu linte. Uşa se deschise de la sine, înfaţişându-i pe gardienii care mă târâseră aici. Rhysand ridică leneş mâna spre ei.

-Şi-a îndeplinit sarcina. Duceţi-o înapoi. Aceştia mă apucară, dar el zâmbi, arătându-şi dinţii într-o ma nieră deloc prietenoasă -şi gărzile se opriră.

-Fără alte treburi casnice, fără alte sarcini, spuse el, torcând erotic. Ochii lor galbeni deveniră sticloşi şi plictisiţi, iar dinţii ascuţiţi străluciră când gurile li se destinseră.

-Spuneţi-le şi celorlalţi. Nu intraţi în celula ei şi nu o atingeţi. Dacă o faceţi, va trebui să vă scoateţi singuri maţele, cu propriile pumnale. Aţi înţeles?

Uluiţi, dădură amorţiţi din cap, clipiră şi se îndreptară de spate. Mi-am ascuns tremuratul.

Vraja, controlul minţii -orice le-ar fi făcut, funcţionă. îmi făcură semn să mă apropii, dar nu îndrăzniră să se atingă de mine.

Rhysand îmi zâmbi.

-Cu plăcere, toarse el când am ieşit din cameră.

Din acel moment, în fiecare dimineaţă şi seară, o masă caldă îşi făcu apariţia în celula mea. O înfulecam, dar tot îl blestemam pe Rhysand. închisă în celulă, nu aveam nimic de făcut decât să mă gândesc la ghicitoarea Amaranthei -doar pentru ca, într-un final, să mă aleg cu o groaznică durere de cap. Am recitat-o la nesfârşit, fără niciun rezultat.

Zilele trecură, dar eu nu l-am văzut pe Lucien sau pe Tamlin, iar Rhysand nu veni să mă tachineze. Eram singură -complet singură, captivă a tăcerii -deşi ţipetele din temniţe continuară să se audă zi şi noapte. în momentele în care strigătele deveneau prea greu de suportat şi de ignorat, mă uitam la ochiul tatuat din palma mea. M-am întrebat dacă îl făcuse doar pentru a-mi reaminti, subtil, de Jurian -o palmă crudă şi meschină dată peste faţă, menită să-mi transmită că, probabil, nu mai aveam mult până să-i aparţin, aşa cum războinicul antic îi aparţinea acum Amaranthei.

Din când în când, îi vorbeam tatuajului, apoi îmi spuneam că eram nebună. Sau îl blestemam pe Rhysand. Dar aş fi putut jura că, într-o noapte, când eram pe cale să aţipesc, îmi făcuse un semn, clipind.

Dacă număram corect mesele, cam la patru zile după ce-1 văzu sem pe Rhysand în camera lui, două Mari Zâne ajunseră în celula mea.

Apărură printre crăpături, din valuri de întuneric, întocmai ca Rhysand, dar, în vreme ce el se materializase, aceste zâne rămaseră ca nişte umbre ale căror trăsături abia se distingeau, cu excepţia ro chiilor largi şi vaporoase, din ţesături fine. Când ajunseră lângă mine, tăcură. Nu m-am luptat cu ele -nu aveam cu ce anume să mă lupt şi nu puteam fugi nicăieri. Am simţit pe braţe atingerea mâinilor reci, dar solide, de parcă umbrele ar fi fost un înveliş, o a doua piele.

Rhysand trebuie să le fi trimis -nişte slujitoare de-ale lui, din Regatul Nopţii. La fel de bine ar fi putut fi mute, de vreme ce nu îmi adresară niciun cuvânt când se lipiră de trupul meu, păşind -am păşit efectiv prin uşa închisă, ca şi cum nici n-ar fi fost acolo. De parcă şi eu aş fi devenit o umbră. Traversând temniţele întunecate din care se auzeau ţipete, mi s-a părut că păianjenii mi se ţârâiau pe şira spinării şi pe braţe, iar genunchii mi se înmuiară. Niciunul din tre gardieni nu ne opri -nici măcar nu se uitară la noi. Aşadar, eram vrăjite; doar o beznă tremurândă în faţa trecătorilor.

Zânele mă conduseră pe scări prăfuite şi pe holuri uitate, până când am ajuns în dreptul unei camere greu de descris, unde mă dezbrăcară, mă spălară temeinic şi apoi, spre groaza mea, începură să-mi picteze trupul.

Atingerile lor insuportabil de reci mă gâdilau, iar când mă zvâr coleam, strânsorile uşoare deveneau ferme. Situaţia se înrăutăţi şi mai mult când îmi pictară părţile intime, trebuind să fac un efort ca să nu o lovesc pe vreuna dintre ele în faţă. Nu îmi oferiră nicio explicaţie pentru ce se întâmpla, nu-mi dădură de înţeles că acest lucru ar fi fost un alt chin, ordonat de Amarantha. Chiar dacă aş fi fugit, nu aş fi avut unde să scap -nu fără să-l condamn şi mai mult pe Tamlin. Aşadar, am încetat să le mai cer răspunsuri, nu m-am mai împotrivit şi le-am lăsat să termine ce începuseră.

De la gât în sus, aveam o înfăţişare regală: chipul îmi era înfrumu seţat cu machiaje fine -aveam ruj pe buze, o umbră de praf auriu pe pleoape, ochii conturaţi cu praf de cărbune -şi părul îmi era răsucit în jurul unei mici diademe din aur, incrustată cu pietre de lapis lazuli. Insă, de la gât în jos, eram jucăria unui zeu păgân. Con tinuară modelul tatuajului de pe braţul meu şi, de îndată ce vopseaua neagră-albăstruie se uscă, mă îmbrăcară cu o rochie de un alb stră veziu. Dacă se putea numi rochie. Era puţin mai opacă decât două valuri lungi de voal, suficient de lată încât să-mi acopere sânii, prinsă la ambii umeri cu broşe din aur. Fâşiile ajungeau până în dreptul unei curele cu bijuterii, care îmi atârna pe şolduri, unde se uneau într-o singură bucată de material, care anina între picioarele mele şi podea. Abia mă îmbrăca şi, după aerul rece pe care-1 simţeam pe piele, ştiam că, în mare parte, aveam spatele dezgolit.

Briza rece care îmi mângâia pielea goală fu suficientă încât să mă înfurie. Cele două Mari Zâne nu îmi ascultară rugăminţile de a fi îmbrăcată cu alte haine, ascunzându-şi chipurile greu de zărit, dar ţinându-mă strâns de braţe când am încercat, violent, să scap din prinsoarea lor.

-Nu aş face asta, se auzi o voce joasă şi vioaie de lângă uşă. Rhysand era rezemat de perete, cu braţele încrucişate. Ar fi trebuit să ştiu că el era în spatele acestei situaţii, desenele pereche care îmi acopereau tot trupul ar fi trebuit să mă facă să-mi dau seama.

-învoiala noastră nu a început încă, m-am răstit eu. Instinctele care odată îmi spuseseră să tac în preajma lui Tam şi a lui Lucien mă lăsară baltă când Rhys se apropie.

-Ah, dar am nevoie de o însoţitoare pentru petrecere. Ochii lui violeţi străluciră ca stelele.

-Şi când m-am gândit la cum stai ghemuită toată noaptea în celula aceea, singură...

Flutură o mână şi zânele slujitoare dispărură pe uşa din spatele lui. Văzându-le trecând prin lemn -fără îndoială că toţi curtenii Regatului Nopţii puteau face asta -am tresărit, iar Rhysand chicoti.

-Arăţi întocmai cum am sperat.

Din locaşurile prăfuite ale minţii, mi-am reamintit cuvinte simi lare pe care, cândva, Tamlin mi le şoptise la ureche.

-Sunt necesare toate astea? am întrebat eu, arătând spre vopsea şi îmbrăcăminte.

-Desigur, răspunse el cu răceală. Altfel, cum voi şti dacă te-a atins cineva?

El se apropie, iar eu mi-am adunat curajul când el îşi trecu un deget de-a lungul umărului meu, întinzând vopseaua. De îndată ce îl ridică, vopseaua reapăru de la sine, oferindu-i desenului forma originală.

-Nici rochia şi nici mişcările tale nu-1 vor strica, spuse el, cu faţa apropiată de a mea. Dinţii lui erau mult prea aproape de gâtul meu.

-Şi eu îmi voi aduce precis aminte pe unde mi-au fost mâinile. Dar, dacă te atinge altcineva, să spunem un anume Mare Lord că ruia îi place primăvara, îmi voi da seama. îmi dădu uşor peste nas. Şi, Feyre, adăugă el cu un murmur mângâietor, nu îmi cade bine ca bunurile mele să fie atinse de altcineva.

Stomacul îmi îngheţă. în fiecare lună, timp de o săptămână, era stăpânul meu. în mod clar, credea că înţelegerea noastră avea să fie valabilă pentru tot restul vieţii mele.

-Vino, spuse Rhysand, facându-mi semn cu mâna. Am întâr ziat deja.

h |h Am traversat holurile. Sunetele veseliei se auzeau înaintea noas tră, iar chipul îmi ardea în vreme ce plângeam, în tăcere, din cauza materialului prea transparent al rochiei mele. Sânii mi se vedeau pe dedesubt, vopseaua nelăsând loc imaginaţiei, iar aerul rece al peş terii îmi facea pielea ca de găină. Având picioarele, coastele şi cea mai mare parte a abdomenului expuse, mai puţin în zona fâşiilor subţiri din voal, a trebuit să strâng din dinţi, ca să nu-mi mai clănţăne.

Tălpile goale îmi erau pe jumătate îngheţate, iar eu speram că, ori unde ne îndreptam, avea să fie un foc imens.

Muzica bizară, excentrică, răsuna prin două uşi din piatră, pc care le-am recunoscut imediat. Sala tronului. Nu! Nu, în orice alt loc, dar nu aici.

Spiriduşii şi Marii Spiriduşi rămaseră cu gura căscată când am intrat. Unii se înclinară în faţa lui Rhysand, în vreme ce alţii icniră. I-am spionat pe câţiva dintre fraţii lui Lucien, care tocmai se adu nau lângă uşi. îmi aruncară nişte zâmbete şirete.

Rhysand nu mă atinse, dar păşi destul de aproape de mine, astfel încât să fie evident că îl însoţeam -că îi aparţineam. Nu m-ar fi surprins dacă mi-ar fi pus o lesă şi o zgardă în jurul gâtului. Poate că avea să o facă la un moment dat, acum că eram legată de el şi că învoiala era marcată pe trupul meu.

Şoaptele se auziră peste strigătele de sărbătoare şi chiar şi muzica încetă când mulţimea se dădu la o parte, facându-ne loc spre po diumul Amaranthei. Mi-am ridicat bărbia, greutatea coroanei apăsându-mi craniul. îndeplinisem prima sarcină. Dusesem la bun sfârşit şi treburile casnice pe care mi le dăduse. Puteam să-mi ţin capul sus.

Tamlin stătea lângă ea pe acelaşi tron, în hainele lui obişnuite, neînarmat şi cu masca peste chip -singurul semn al sfidării sale continue. Rhysand spusese că voia să îi comunice la momentul po trivit, că voia să îl rănească pe Tamlin, dezvăluindu-i târgul pe care îl acceptasem. Nenorocitul! Un nenorocit mizerabil şi intrigant.

-Miez de vară fericit, spuse Rhysand, înclinându-se în faţa Amaranthei.

Ea purta o rochie elegantă, în tonuri de mov-deschis şi violetsurprinzător de modestă. Spre deosebire de frumuseţea ei cultivată, eu eram o sălbatică.

-Ce i-ai făcut prizonierei mele? întrebă ea, dar zâmbetul nu îi atinse privirea.

Chipul lui Tamlin era ca din piatră -ca din piatră, cu excepţia articulaţiilor albe ale degetelor care strângeau braţele tronului. Nu avea gheare. Cel puţin, era în stare să ţină sub control acel semn al temperamentului său.

Făcusem un lucru foarte prostesc legându-mă de Rhysand. De Rhysand, cu aripile şi ghearele-i care pândeau de sub acea înfăţişare frumoasă, fără cusur; de Rhysand, care putea distruge minţile. "Pen tru tine am facut-o", am vrut să strig.

-Am încheiat un târg, rosti Rhysand. Am tresărit când îmi dădu la o parte o şuviţă de păr de pe faţă. îşi trecu degetele peste gâtul meu -o mângâiere blândă. Sala tronului fu mult prea liniştită când îi adresă următoarele cuvinte lui Tamlin:

-O săptămână petrecută cu mine în Regatul Nopţii, pentru că am vindecat-o după prima sarcină.

îmi ridică braţul stâng ca să mi se vadă tatuajul a cărui cerneală nu strălucea la fel de puternic precum vopseaua de pe trupul meu.

-Pentru tot restul vieţii ei, adăugă el nonşalant, privind-o acum pe Amarantha.

Regina Zânelor îşi îndreptă puţin postura -până şi ochiul lui Jurian păru aţintit asupra mea, asupra lui Rhysand. Pentru restul vieţii mele -o spusese de parcă ar fi urmat să trăiesc foarte, foarte mult timp.

Credea că aveam să rezolv cu succes toate sarcinile Amaranthei. I-am privit profilul, nasul elegant şi buzele senzuale. Jocuri -lui Rhysand îi plăcea să joace jocuri şi se părea că eu eram acum pionul principal în schema lui, oricare ar fi fost aceasta.

-Bucuraţi-vă de petrecerea dată de mine, fu singura replică a Amaranthei, care îşi făcea de lucru cu osul din capătul colierului ei.

Lăsat să plece, Rhysand îşi puse o mână pe spatele meu, ducându-mă din faţa lui Tamlin, care încă ţinea strâns braţul tronului.

Cei din mulţime păstrară o distanţă rezonabilă, iar eu nu am putut să mă uit la niciunul dintre ei, de teamă că s-ar putea să trebuiască să-l văd iar pe Tamlin sau că l-aş putea urmări pe Lucian -că i-aş surprinde expresia feţei, privindu-mă.

Mi-am ţinut capul sus. Nu aveam de gând să-i las pe ceilalţi să observe acea slăbiciune -nu aveam de gând să le permit să ştie cât de mult mă durea faptul că eram atât de expusă în faţa lor, că purtam simbolurile lui Rhysand pictate pe aproape fiecare centimetru de piele, nu puteam îngădui ca Tamlin să mă vadă atât de înjosită.

Rhysand se opri în faţa unei mese încărcate cu mâncăruri alese. Marii Spiriduşi care se aflau în jurul acesteia plecară imediat. Dacă şi alţi curteni ai Regatului Nopţii erau prezenţi, ei nu dispărură învă luiţi în întuneric, aşa cum o făceau Rhysand şi slujitorii lui; nu în drăzniră să se apropie de el. Muzica începu să se audă destul de tare încât să sugereze faptul că, undeva în încăpere, se dansa.

-Vin? spuse el, oferindu-mi un pocal. Prima regulă a lui Alis. Am clătinat din cap, în semn că nu. Zâmbi şi-mi întinse din nou pocalul.

-Bea. Vei avea nevoie. Bea, îmi repetă mintea mea, iar degetele mi se agitară, întinzându-se spre pocal. Nu. Nu, Alis îmi spusese să nu beau vinul de aiciun vin care era diferit faţă de cel vesel care sărbătorea solstiţiul.

-Nu, am zis eu şi câteva zâne care ne priveau de la distanţă chicotiră.

-Bea, spuse el şi degetele mele trădătoare prinseră pocalul.

Hb M-am trezit în celula mea, încă îmbrăcată cu acea batistă pe care el o numea rochie. Totul se învârtea atât de tare, încât abia am ajuns la colţ înainte să vomit. Din nou. Şi din nou. Când mi-am golit sto macul, m-am târât în colţul opus al celulei şi m-am prăbuşit.

Am dormit agitat, în vreme ce lumea continua să se rotească vio lent în jurul meu. Eram legată de o roată, care se învârtea şi se în vârtea şi se învârtea... E de la sine înţeles că mi-a fost rău o mare parte din acea zi. Tocmai terminasem de ciugulit cina fierbinte care apăruse cu doar câteva momente înainte ca uşa să scârţâie şi o vulpe auriecu un ochi mijit de metal, să îşi facă apariţia.

-La naiba, spuse Lucien. E foarte frig aici. Avea dreptate, dar îmi era prea greaţă ca să bag de seamă. Făceam un efort doar pentru a-mi ţine capul ridicat, ca să nu mai vorbim de faptul că mă străduiam să nu vomit. îşi desfăcu mantia şi mi-o puse pe umeri. Căldura copleşitoare mă învălui.

-Uită-te la toate acestea, zise el, holbându-se la vopseaua de pe mine.

Din fericire, era intactă, cu excepţia câtorva locuri din zona taliei.

-Nenorocitul! -Ce s-a întâmplat? am reuşit să-l întreb, deşi nu eram sigură că-mi doream cu adevărat să aflu răspunsul.

îmi aminteam, vag, doar muzica sălbatică. Lucien se retrase.

-Nu cred că vrei să ştii. Mi-am studiat câteva pete de pe talie, semne care arătau că fuse sem atinsă de nişte mâini.

-Cine mi-a făcut asta? am întrebat şoptit, urmărind arcul vop selei întinse.

-Cine crezi? Inima mi se strânse, iar eu mi-am plecat privirea. Lucien expiră scurt, trecându-şi o mână prin părul roşcat.

-Te-a obligat să dansezi pentru el toată noaptea. Şi, când nu ai dansat, ai stat în poala lui.

-Ce fel de dans? am insistat eu.

-Nu genul pe care l-ai dansat cu Tamlin, la Solstiţiu, răspunse Lucien, iar eu am roşit.

Din amintirile mele întunecate din seara precedentă, mi-am reamintit apropierea unor anumiţi ochi violeţi -care, privindu-mă, străluceau a viclenie.

-în faţa tuturor? -Da, răspunse Lucien, mai blând decât îmi vorbise vreodată. Am înlemnit. Nu voiam să-i fie milă de mine. Oftă şi-mi apucă braţul stâng, studiind atent tatuajul.

-Ce-a fost în mintea ta? Nu ştiai că voi veni cât mai repede posibil?

Mi-am smuls braţul din strânsoarea lui.

-Eram pe moarte! Aveam febră, abia reuşeam să nu-mi pierd cunoştinţa. De unde era să ştiu că vei veni? Că ai înţeles cât de re pede pot muri oamenii dintr-o asemenea cauză? Mi-ai spus că ai ezitat atunci, când m-am confruntat cu naga.

-I-am jurat lui Tamlin... -Nu am avut altă soluţie! Crezi că voi mai avea încredere în tine, după tot ce mi-ai spus la conac?

-Mi-am riscat viaţa pentru tine în timpul în care tu îţi îndeplinea i sarcina. Nu a fost de ajuns?

Ochiul lui din metal se roti încet.

-Ţi-ai dezvăluit numele ca să mă salvezi -după tot ce ţi-am spus, după tot ce am făcut, tu tot ai spus cum te numeşti. Nu ţi-ai dat seama că urma să te ajut? Cu sau fără jurământ?

Nu-mi dădusem seama că, de fapt, gestul meu însemnase ceva pentru el.

-Nu am avut de ales, i-am spus încă o data, respirând greu.

-Nu înţelegi ce e Rhys? -Ba da! m-am răstit eu, apoi am oftat. înţeleg, am repetat încet şi m-am uitat la ochiul din palma mea. S-a făcut. Aşadar, nu mai e nevoie să respecţi jurământul făcut lui Tamlin de a mă proteja -sau să crezi că-mi datorezi ceva pentru că te-am salvat de Amarantha. Aş fi facut-o şi doar ca să văd cum le piere zâmbetul fraţilor tăi.

Lucien ţâţâi, dar ochiul roşu care-i mai rămăsese străluci.

-Mă bucur să constat că nu ţi-ai vândut şi veselia sau încăpăţâ narea lui Rhys.

-Doar o săptămână din viaţa mea, în fiecare lună.

-Da, bine -vom vedea cum vor sta lucrurile, la timpul potrivit, mârâi el, în vreme ce ochiul din metal privi spre uşă.

Se ridică.

-Ar trebui să plec. Gărzile urmează să-şi schimbe tura.

-îmi pare rău că te-a pedepsit pentru ajutorul pe care mi l-ai dat în timpul sarcinii, i-am spus după ce făcu un pas. Am auzit...

Gâtul mi se încordă.

-Am auzit ce l-a obligat pe Tamlin să-ţi facă. Ridică din umeri, dar eu am adăugat: -Mulţumesc. Pentru că m-ai ajutat. Se îndreptă către uşă şi, pentru prima dată, am observat cât de greoi se mişca.

-De aceea nu am putut veni mai devreme, zise el în vreme ce capul i se clătină. Ea -şi-a folosit puterea, s-a folosit de puterile noas tre ca să-mi împiedice spatele să se vindece. Abia astăzi am fost în stare să mă mişc.

Am început să respir mai greu.

-Poftim, i-am spus eu, dându-mi mantia la o parte şi ridicându-mă să i-o dau.

Frigul neaşteptat îmi făcu pielea ca de găină.

-Păstreaz-o. în drum spre tine, am furat-o de la un gardian care moţăia. în lumina slabă, simbolul brodat al unui dragon care dormea sclipi. Blazonul Amaranthei. M-am strâmbat, dar mi-am pus-o pe umeri.

-în plus, adăugă Lucien rânjind, te-am văzut destul de bine prin rochie încât să nu te uit toată viaţa.

Când deschise uşa, m-am îmbujorat. -Aşteaptă... i-am spus. Tamlin e bine? Mă refer la vraja Amaranthei, care îl face să fie atât de tăcut...

-Nu e nicio vrajă. Nu ţi-a trecut prin minte că Tamlin nu vor beşte pentru a evita să-i spună Amaranthei care dintre chinurile la care te supune îl afectează cel mai mult?

Nu, nu mă gândisem la aşa ceva.

-Totuşi, joacă un joc periculos, zise Lucien, strecurându-se pe uşă. Toţi facem asta.

CAPITOLUL s \

Fiecare pas spre pădure era prea rapid, prea uşor, conducându-mă prea curând spre chinul şi suferinţa care mă aşteptau. Nu am îndrăz nit să privesc înapoi spre casă.

Am intrat în pădure. întunericul ne chema spre depărtări. O iapă albă, cu părul ca zăpada proaspătă în lumina lunii, aştepta răbdătoare -liberă -lângă un copac. îşi coborî capul -parcă în semn dc respect -în vreme ce bestia se îndreptă greoaie spre ea.

Cu laba sa enormă, îmi făcu semn să încalec. Totuşi, calul rămase calm, chiar dacă bestia trecuse destul de aproape încât să îl sfârtece cu o singură lovitură. Nu mai călărisem de ani de zile şi chiar şi atunci călărisem doar un ponei; urcându-mă însă în şa, pe jumătate îngheţată, m-am bucurat de căldura calului, care porni la drum. Fără o lumină care să mă ghideze, am lăsat-o să urmeze bestia. Amândoi erau aproape de aceeaşi mărime. Nu am fost surprinsă când ne-am îndreptat spre nord -spre teritoriul spiriduşilor -deşi stomacul mi se încleştă atât de mult, încât mă duru.

Să locuiesc împreună cu el. Puteam să-mi trăiesc tot restul vieţii de muritoare pe pământurile lui. Poate că era un gest făcut din milă, ilar, pe de altă parte, nu specificase exact cum anume aveam să tră iesc. Tratatul le interzicea spiriduşilor să ne ia în sclavie, dar poate t-'A acest lucru nu se aplica oamenilor care omorâseră spiriduşi.

Probabil că urma să ne îndreptăm spre crăpătura din zid de care se folosise ca să ajungă aici, să mă fure. Şi, odată trecuţi prin zidul invizibil, de îndată ce ne aflam în Prythian, familia mea nu avea să mă mai găsească vreodată. Urma să fiu un mieluşel în regatul lupi lor. Lupilor... lupului.

Omorâsem un spiriduş. Asta făcusem. Gâtul mi se uscă. Omorâsem un spiriduş, care arăta şi se com porta ca un lup. Nu am reuşit să mă simt prost din cauza aceasta. Nu când îmi lăsasem în urmă familia, care, cu siguranţă, avea să moară de foame; nu când asta însemna dispariţia unei creaturi rele şi îngro zitoare de pe faţa pământului. Bestia îmi arsese săgeata din frasinaşadar, trebuia să mă bazez pe noroc pentru a mai obţine vreodată o aşchie de lemn şi a avea şansa de a-1 ucide. Sau de a-1 răni.

Faptul că le cunoşteam slăbiciunea, sensibilitatea lor în faţa frasinu lui, era singurul motiv pentru care le supravieţuisem Marilor Spiriduşi în timpul răzvrătirii din trecut, un secret trădat de unul de-al lor.

Sângele mi se răci şi mai mult, căutând inutil orice urmă de trunchi îngust cu o mulţime de crengi, despre care aflasem că indica existenţa frasinilor. Nu mai văzusem niciodată pădurea atât de nemişcată. Orice s-ar fi aflat acolo, trebuie că era blând în comparaţie cu bestia de lângă mine, în ciuda iepei care era calmă în preajma acesteia. Speram că, odată intraţi pe tărâmul lui, avea să-i ţină la distanţă pe ceilalţi spiriduşi.

Prythian. Cuvântul, prevestitorul morţii, răsuna iar şi iar prin mine. Pământuri -el spusese că avea pământuri, dar ce fel de locuinţă? Calul meu era frumos, iar şaua era din piele scumpă, ceea ce însem na că, într-un fel, păstra o legătură cu viaţa civilizată. Nu auzisem niciodată detalii despre vieţile Marilor Spiriduşi şi ale zânelor -nu aflasem mai nimic, în afară de abilităţile şi de dorinţele lor mortale. Am strâns frâiele, pentru a-mi opri mâinile din tremurat.

Prea puţini oameni îşi puteau povesti experienţele personale din Prythian. Muritorii care treceau dincolo de zid -fie de bunăvoie, ca iribut din partea Copiilor celor Binecuvântaţi, fie furaţi -nu se mai întorceau niciodată. Am aflat majoritatea legendelor de la săteni, deşi, ocazional, tatăl meu îmi spunea o poveste mai blândă -sau două -în serile în care încerca să-şi amintească de existenţa noastră. iesc împreună cu el", mi-am amintit iar şi iar. "Să trăiesc", nu să mor.

Cu toate că se presupune că puteam trăi şi într-o temniţă. Pro babil că avea să mă închidă şi să uite că existam, să uite să mă hră nească, să uite că oamenilor le trebuiau lucruri precum mâncarea, apa şi căldura.

Mergând în faţa mea, coarnele bestiei se răsuciră spre cerul nop ţii şi fuioare de respiraţie fierbinte îi ieşiră, ondulându-se, pe nări. Trebuia să facem un popas la un moment dat -graniţa cu Prythian era la o distanţă de câteva zile. Imediat ce ne-am oprit, am rămas trează toată noaptea şi nu l-am scăpat din priviri. Chiar dacă îmi arsese săgeata din frasin, îmi ascunsesem în pelerină cuţitul rămas. Poate că seara aceasta avea să-mi ofere şansa de a-1 folosi.

Lăsându-mă cuprinsă de groază, mânie şi disperare, nu m-am gândit însă doar la soarta mea. Continuându-ne călătoria, în singu rele sunete scoase de zăpada care scârţâia sub labe şi copite, am alternat între îngâmfare prostească la gândul că familia moarte de foame, dându-mi astfel seama cât de importantă eram, şi agonia orbitoare cauzată de gândul că tata avea să cerşească pe străzi, împiedicându-se de piciorul rănit, mergând de la un om la altul. Şi, ori de câte ori priveam bestia, îl vedeam pe tata şchiopătând prin oraş, cerşind o monedă ca să le ţină în viaţă pe surorile mele. Mai rău, m-am gândit la ce ar fi fost Nesta în stare să facă pentru a o ţine în viaţă pe Elain. Moartea tatălui meu nu ar fi deranjat-o, dar ar fi putut să mintă, să fure şi să vândă orice de dragul lui Elain... şi al ei.

Am observat modul în care se mişca, încercând să găsesc o urmă -orice -de slăbiciune. Nu am putut găsi niciuna.

-Ce fel de spiriduş eşti? l-am întrebat, cuvintele fiindu-mi aproa pe înghiţite de zăpadă, de copaci şi de cerul plin de stele.

Bestia nu se deranjă să se întoarcă. Nu se deranjă să-mi vorbească. O atitudine corectă. La urma urmelor, îi omorâsem prietenul.

Am încercat din nou: -Ai un nume? Sau orice denumire, pentru a-1 putea blestema. Scoase un sunet care ar fi putut fi un râs amar.

-Chiar contează pentru tine, omule? Nu am răspuns. Ar fi putut foarte bine să se răzgândească şi să nu îmi mai cruţe viaţa. I )ar poate că aveam să scap înainte de a hotărî să mă omoare. Ml aş fi luat familia şi am fi călătorit clandestin pe o corabie şi am fi navigat foarte, foarte departe. Poate că aveam să încerc să-l omor, in diferent de inutilitatea gestului, indiferent dacă ar fi constituit un alt atac neprovocat, doar pentru că eram cea care îmi revendicasem viaţa, când aceşti spiriduşi le preţuiau prea puţin pe ale noastre. Meri cnara supravieţuise -poate că aveam să supravieţuiesc şi eu. Poate.

Am vrut să-l întreb din nou cum îl cheamă, dar mârâi iritat. Nu aveam şansa să lupt, să ripostez, când, deodată, un miros greu şi metalic îmi înţepă nasul. Extenuarea mă cuprinse, iar întunericul mă înghiţi complet.

h |h M-am trezit zdruncinată pe cal, legată cu sfori invizibile. Soarele era deja pe cer.

Magie -asta fusese mirosul, asta mă ţinea călare, cu membrele lipite strâns, împiedicându-mă să scot cuţitul. Am recunoscut pute rea până în măduva oaselor, din memoria şi groaza colectivă a unor muritori. Cât timp fusesem inconştientă? Cât timp mă ţinuse el in conştientă, ca să nu trebuiască să-mi vorbească? Două zile -dura ilouă zile să ajung de acasă până la zid şi să intru în graniţa sudică a ţinutului Prythian. Chiar dormisem fermecată atât de mult timp?

Scrâşnind din dinţi, aş fi putut să-i cer nişte răspunsuri -aş fi putut striga la el, în vreme ce mergea încă nepăsător, tot înainte. Apoi, insă, păsări ciripitoare zburară pe lângă mine, iar o briză uşoară îmi atinse faţa. Am zărit o poartă metalică, împrejmuită de un gard viu.

închisoarea sau salvarea mea -nu puteam să îmi dau seama care era varianta corectă.

Poarta se deschise fără portar sau santinelă, iar bestia intră. In diferent de voinţa mea, calul îl urmă.

6

Proprietatea se întindea peste un teren acoperit de verdeaţă. Nu mai văzusem niciodată ceva asemănător -nici măcar fosta noastră moşie nu se putea compara cu aşa ceva. Era acoperit cu trandafiri şi iederă, cu terase, balcoane şi scări care porneau din laturile de ala bastru. Curtea era mărginită de pădure, dar se întindea atât de mult, încât abia vedeam linia copacilor din depărtare. Foarte multă cu loare şi lumină, multă mişcare şi textură... Abia reuşeam să observ detaliile. Ar fi fost inutil să pictez aşa ceva, nu aş fi reuşit să redau totul cu fidelitate. Admiraţia ar fi putut să-mi învingă frica dacă locul nu ar fi fost complet gol şi liniştit. Chiar şi grădina prin care am tre cut, urmând o potecă pietruită spre uşile principale ale casei, părea tăcută şi adormită. Deasupra mulţimii de irişi violeţi, ghiocei palizi şi narcise galbene ca untul se legănau în briza parfumată, iar o du hoare slabă de metal îmi gâdilă nările.

în mod sigur era un loc magic, deoarece aici era primăvară. Ce putere ticăloasă posedau ei, de le permitea să-şi facă păm ân turile atât de diferite de ale noastre, să controleze anotimpurile şi vremea, de parcă le-ar fi stăpânit? Transpiraţia mi se prelinse pe spate, iar rândurile de haine începură să mă sufoce. Mi-am rotit în cheieturile mâinilor şi mi-am schimbat poziţia în şa. Sforile care mă ţineau dispăruseră.

Spiriduşul hoinări înainte, sărind sprinten pe scara mare din utitnmiră care ducea spre uşile imense din stejar, cu o mişcare ener gii A şi fluidă. Uşile se deschiseră fără zgomot în faţa lui, iar el intră, rm A îndoială că plănuise toată această sosire -ţinându-mă incon ştientă, ca să nu ştiu unde mă aflau, ca să nu ştiu cum să mă întorc u< »inA sau să văd ce alte teritorii ale spiriduşilor s-ar fi putut ascunde Intre mine şi zid. Mi-am căutat cuţitul, dar am dat doar de straturi de haine zdrenţuite.

( iândul că acele gheare îmi trecuseră prin pelerină pentru a-mi gAsi cuţitul îmi lăsă gura uscată. Mi-am înăbuşit mânia, groaza şi dez gustul, în vreme ce murgul meu se opri, de bunăvoie, în capul scărilor. Mesajul era destul de clar. Impozanta casă părea că privea, aşteptând.

Peste umăr, am privit spre porţile încă deschise. Dacă aş fi vrut sA lug, ar fi trebuit să o fac acum.

Spre sud -tot ce trebuia să fac era să merg spre sud şi, în cele din urmă, aş fi ajuns la zid. Asta dacă nu m-aş fi întâlnit cu altcineva între timp. Am tras ffâiele, dar iapa a rămas pe loc, chiar dacă mi-am înfipt călcâiele în coastele ei. Am fluierat ascuţit. Bine. Pe jos.

( ienunchii îmi cedară când am atins pământul, vederea fiindu-mi tulburată de scântei luminoase. Am apucat şaua şi m-am strâmbat illn cauza durerii şi a foamei care îmi răvăşeau simţurile. Acum, tre buia să plec acum. Am vrut să mă mişc, dar lumea încă se învârtea şl scânteia.

I >oar un prost ar fi fugit fără mâncare, fără putere. Nu m-aş fi îndepărtat niciun kilometru în felul acesta. Nu aş fi reuşit să merg un kilometru fără să mă prindă şi să mă sfâşie în bucăţi, aşa cum lini promisese.

Tremurând, am respirat adânc. Mâncare -trebuia să obţin mân-• iire, apoi, să fug cu următoarea ocazie. Părea un plan destul de bun.

( land mi-am recăpătat echilibrul, am lăsat calul la baza scărilor, urcând câte o treaptă. Ţinându-mi respiraţia, am trecut prin uşile den hise spre umbrele din casă.

Interiorul era şi mai opulent. Marmura cadrilată alb-negru stră lucea la picioarele mele, întinzându-se spre nenumărate uşi şi o scării imensă. Un hol lung se întindea în faţă, spre uşile imense din sticla din celălalt capăt al casei, prin care am zărit o a doua grădină, mai mare decât cea din faţă. Nici urmă de o temniţă -nici ţipete sau rugăminţi care să se înalţe din camerele ascunse dedesubt. Nu, doar un mârâit grav, sosit dintr-o cameră din apropiere, atât de grav, încât vazele de pe mesele dispersate pe hol, care erau pline cu buchete mari de hortensii, zăngăniră. Ca şi când ar fi răspuns, uşile lustruite din lemn din stânga mea se deschiseră. Un ordin de îndeplinit.

Cu degetele tremurând, m-am frecat la ochi. Ştiam că Marii Spiriduşi îşi construiseră cândva palate şi temple în jurul lumii -clă diri distruse, din ciudă, de strămoşii mei muritori, după război -dar nu mă gândisem niciodată la felul în care puteau trăi astăzi, la ele ganţa şi bogăţiile pe care le puteau avea. Nu mă gândisem niciodată că spiriduşii, aceşti monştri sălbatici, ar putea poseda domenii mai mari decât orice aşezare a muritorilor. Poate că zvonurile despre Prythian, cum că ar fi fost un loc groaznic şi nemilos, erau greşite.

Intrând în încăpere, m-am încordat. O masă lungă -mai lungă decât orice altă masă pe care o avuse sem vreodată în conacul nostru -ocupa cea mai mare parte a spa ţiului. Era plină cu mâncare şi vin -cu atât de multe feluri de mân care, unele dintre ele aburind, încât îmi lăsă gura apă. Măcar erau obişnuite, nu delicatese de-ale spiriduşilor: pui, pâine, mazăre, peşte, sparanghel, miel... ar fi putut alcătui un festin la orice conac al muri torilor. O altă surpriză -dacă nu era complet inutilă. Bestia făcu un semn spre scaunul uriaş din capul mesei.

Am zăbovit în pragul uşii, uitându-mă la toată mâncarea aceea fierbinte şi minunată -pe care nu puteam să o mănânc. Aceasta era prima regulă învăţată încă de când eram copii -de obicei, prin cân tece şi poezii: dacă ghinionul te obliga să-i ţii companie unui spiriduş, nu trebuia să bei sau să mănânci ceea ce îţi oferea. Niciodată. Doai a voiai să sfârşeşti fiindu-le sclav, cu mintea şi cu trupul -doar iUt a voiai să sfârşeşti dus înapoi în Prythian. Ei bine, a doua parte ••* întâmplase deja, dar poate că aveam o şansă să o evit pe prima.

hostia se trânti pe scaun, iar lemnul scârţâi şi, într-o sclipire de lumină albă, se transformă într-un bărbat cu părul blond.

Ml am înăbuşit un strigăt şi m-am împins spre peretele cu Iam bi Inrl de lângă uşă, pipăind ornamentele de pe tocul uşii, încercând •â apreciez distanţa dintre mine şi ieşire. Această bestie nu era nici mu, nici un spiriduş inferior. Era unul dintre Marii Spiriduşi, unul din i laşa conducătoare nobiliară: frumos, mortal şi nemilos.

lira tânăr -sau partea feţei pe care o vedeam părea tânără. Nasul, obrajii şi sprâncenele erau acoperite de o splendidă mască aurie, Im mstată cu smaralde în formă de fuioare de frunze. Vreo modă absurdă a Marilor Spiriduşi, fără îndoială. I se zăreau doar ochiia» elaşi pe care îi avea şi ca bestie -, un maxilar puternic şi gura, o linie subţire.

Ar trebui să mănânci, spuse el. Spre deosebire de eleganţa măştii lui, tunica de culoare verde-în-• bis pe care o purta era mai degrabă obişnuită, scoasă în evidenţă duur de cingătoarea din piele aflată de-a curmezişul pieptului său liti g, Era mai mult pentru luptă, nu un element de stil, chiar dacă nu purta arme la vedere. Nu era doar unul dintre Marii Spiriduşi, ci şi... un războinic.

Nu am vrut să mă gândesc la motivul pentru care purta ţinuta «Ic războinic şi am încercat să nu mă uit prea insistent la cureaua • lin piele care strălucea în lumina soarelui ce pătrundea prin fereş ti rle din spatele lui. Nu mai văzusem un cer atât de senin de luni de file, îşi umplu un pahar cu vin dintr-o splendidă carafă din cristal «1 bău pe nerăsuflate. De parcă ar fi avut nevoie.

M am îndreptat încet spre uşă, inima bătându-mi atât de repede, Im At am crezut că urma să vomit. Răceala balamalelor metalice îmi Inţrpă degetele. Dacă mă mişcăm repede, puteam să ies din casă şi să alerg spre poartă în câteva secunde. Fără îndoială, el era mai rapid, dar dacă i-aş fi aruncat în cale câteva dintre frumoasele piese de mobiler de pe hol, aş fi putut să-l încetinesc. Iar urechile lui de Spiriduş, cu vârfurile delicate şi ascuţite, mi-ar fi detectat şi cea mai mică mişcare.

-Cine eşti? am reuşit să-l întreb. Părul lui auriu-deschis era foarte asemănător cu blana bestiei. Mai mult ca sigur, încă îşi ascundea ghearele imense pe sub piele.

-Ia loc, spuse el ursuz, făcând un semn larg cu mâna spre masă. Mănâncă.

Iar şi iar, am repetat versurile în minte. Nu merita -cu siguranţă nu merita să-mi potolesc foamea cu riscul de a-i fi sclavă, cu trup şi suflet.

El mârâi pe un ton grav: -Preferi să leşini? -Nu este bună pentru oameni, am reuşit să spun, ofensându-1. El pufni în râs -într-un râs mai sălbatic decât orice altceva.

-Mâncarea este bună pentru tine, omule. Mă fixă cu acei ochi ciudaţi şi verzi, de parcă ar fi putut să-mi detecteze orice mişcare a muşchilor.

-Pleacă, dacă vrei, adăugă el rânjind. Nu sunt temnicerul tău. Porţile sunt deschise -poţi să locuieşti oriunde în Prythian.

Şi, cu siguranţă, aş fi putut fi mâncată sau chinuită de vreun spi riduş nenorocit. în ciuda faptului că fiecare centimetru din acest loc era civilizat, curat şi frumos, trebuia să plec, să mă întorc la familia mea. Promisiunea făcută mamei mele, atât de rece şi orgolioasă, era tot ce aveam. Nu m-am apropiat de mâncare.

-Bine, spuse el mârâind şi începu să se servească. Nu trebui să înfrunt consecinţele unui alt refuz, pentru că cineva trecu pe lângă mine, îndreptându-se direct spre capul mesei.

-Ei bine? întrebă străinul -un alt Mare Spiriduş, cu părul roşu şi îmbrăcat elegant, cu o tunică de un argintiu-deschis; şi el purta o mască.

St Iuţii o plecăciune bărbatului aşezat, apoi îşi încrucişă braţele, i mim va, nu mă zărise. Eram încă lipită de perete.

Ei bine, ce? ( VI care mă captură făcu un semn din cap, mişcarea fiind mai mult animalică, şi nu umană.

Atunci, Andras este mort? Temnicerul, salvatorul meu, orice ar fi fost, încuviinţă, dând ilifi cap.

îmi pare rău, îi spuse el în şoaptă. Cum? întrebă străinul, iar încheieturile degetelor i se albiră . Aud îşi strânse pumnii uriaşi.

( iu o săgeată din frasin, spuse celălalt. Interlocutorul lui, cu părul roşu, sâsâi.

Cerinţele Tratatului m-au condus spre muritori. I-am acordat nu refugiu. O fată... o muritoare chiar l-a ucis pe Andras. Nu era o întrebare, pe cât un şir de cuvinte înveninate. Aruncă o |H Ivire spre capătul mesei, unde se afla scaunul meu gol.

Tratatul a găsit-o răspunzătoare pe fată. ( iei cu masca aurie râse grav şi amar şi arătă spre mine.

Magia Tratatului m-a condus chiar până în pragul uşii ei. Străinul se roti graţios. Masca de culoarea bronzului, modelată după trăsăturile unei vulpi, îi ascundea tot, în afară de jumătatea de |it* ii feţei -împreună cu mare parte din ceea ce părea a fi o cicatrice tvpt â şi urâtă, care pornea de la sprânceană şi se continua până la maxilar. Nu îi ascundea ochiul lipsă -sau sfera sculptată şi aurie • ii ie il înlocuise şi care se mişca de parcă l-ar fi putut folosi. Ochiul rla mă privi fix. < , 'hiar şi din partea cealaltă a camerei, vedeam cum ochiul roşi ii li rămas i se mărea. Mirosi o dată, cu buzele puţin ridicate, dezvălun ii Iu şi dinţii albi şi drepţi, apoi se întoarse spre celălalt spiriduş.

C fiumeşti, şopti el. Chestia aia slăbănoagă l-a doborât pe Andras un singură săgeată din frasin?

Ticălos -un ticălos absolut. Ce păcat că nu aveam acum săgeata, ca să îl rănesc şi pe el! -A recunoscut fapta, spuse cel cu părul auriu, plimbându-şi un deget pe buza pocalului.

O gheară lungă şi mortală ieşi în afară, zgâriind metalul. M-ain străduit să respir normal. Mai ales când el adăugă:

-Nu a încercat să nege. Spiriduşul cu mască de vulpe se lăsă pe marginea mesei, iar lu mina îi scoase în evidenţă părul lung şi roşu ca focul. Puteam să înţeleg de ce purta masca, din cauza acelei cicatrice cumplite şi a ochiului lipsă, dar celălalt Mare Spiriduş părea în regulă. Poate că o purta din solidaritate. Poate că asta explica moda absurdă.

-Ei bine, se agită cel cu părul roşu, acum ne-am procopsit cu aia, mulţumită milei tale inutile, şi ai distrus...

Am făcut un pas în faţă, doar un pas. Nu ştiam sigur ce urma să spun, dar, deoarece se vorbea astfel despre mine... Mi-am ţinut gura închisă, dar pasul înainte fu suficient.

-Te-ai bucurat când mi-ai omorât prietenul, omule? întrebă cel cu părul roşu. Ai ezitat sau ura din inima ta te-a dominat prea mult ca să te mai gândeşti să-l cruţi? Probabil că, pentru o muritoare atât de neînsemnată ca tine, experienţa de a-1 doborî a fost foarte satisfăcătoare.

Cel cu părul auriu nu spuse nimic, dar îşi încleştă maxilarul. Câtă vreme mă studiau, mi-am dus mâna spre cuţitul care nu era acolo.

-în orice caz, continuă cel cu masca de vulpe, întorcându-se din nou spre interlocutorul lui, zâmbind dispreţuitor.

Probabil că ar fi râs dacă aş fi scos o armă, pentru a-1 ataca.

-Poate că există o cale de a... -Lucien, spuse calm cel care mă capturase, numele răsunând ca un mârâit. Poartă-te frumos.

Lucien înţepeni, dar sări şi se înclină în faţa mea.

-Scuzele mele, domnişoară. O altă glumă pe seama mea.

Sunt Lucien. Curtean şi emisar. t icsticulă spre mine.

Ochii tăi sunt ca stelele, iar părul tău, ca aurul lustruit. Se încruntă, aşteptând să-mi spun numele. Dar să-i fi spus ceva ilnpre mine, despre familia mea şi despre locul din care veneam...

Numele ei este Feyre, spuse cel care se afla la conducerebcfilia.

Probabil că aflase cum mă chema de acasă. Mă privi din nou cu ► aci ochi uimitori şi apoi se uită spre uşă.

Aiis te va conduce spre camera ta. Poţi să faci o baie şi să-ţi h i hlmbi hainele. Nu ştiam dacă era sau nu o insultă. Am simţit o mână fermă pe i ot şi am tresărit. O femeie plinuţă, cu păr castaniu, şi care purta o mască înfăţişând o pasăre, mă trase de braţ şi îşi înclină capul spre uşa deschisă din spatele nostru. Şorţul ei alb peste rochia maro, ţesută în casă, era curat -o servitoare. Asta însemna că masca era i rva la modă. I )acă le păsa atât de mult de hainele lor şi chiar şi de ale servi torilor, poate că erau destul de superficiali şi de vanitoşi încât să-i păcălesc, în ciuda straielor militare ale săpânului lor. Totuşi, erau Mari Spiriduşi. Trebuia să fiu inteligentă şi tăcută şi să aştept mo mentul potrivit evadării. Aşadar, am lăsat-o pe Alis să mă conducă, l ameră... nu celulă. O mică uşurare.

( "ând am plecat, Lucien mârâi: Aceea este mâna despre care zeii credeau că e o ameninţare? Ea I a doborât pe Andras? Nu ar fi trebuit să-l trimitem acolo -niciunul illntre ei nu ar fi trebuit să fie acolo. A fost o misiune prostească.

Mârâitul lui era mai mult amar decât ameninţător. Putea şi el să ir transforme?

Poate că ar trebui să luăm măsuri -poate că este timpul să punem punct. Aruncă fata undeva, omoar-o, nu-mi pasă -aici nu mic decât o povară. Mai curând ţi-ar înfige un cuţit în spate decât să nr vorbească -mie sau oricăruia dintre noi.

-Nu, spuse celălalt. Nu vom acţiona până când nu vom şti sigur că nu mai există altă cale. în ceea ce o priveşte pe fată, rămâne. Nevătămată. Am încheiat discuţia. Viaţa ei în acea cocioabă a fosl destul de grea.

Obrajii mi se încălziră şi am evitat să o privesc pe Alis, cu toate că simţeam că se uita la mine. O cocioabă -presupun că asta era casa noastră, în comparaţie cu locul acesta.

-Atunci, ţi-ai terminat treaba, fiule. Sunt sigur că îl va înlocui cu succes pe Andras -poate că se va antrena alături de ceilalţi, la graniţă.

Un mârâit iritat răsună în aer. Holurile strălucitoare şi fără pată mă înghiţiră înainte să aud mai multe. * Alis mă conduse pe holuri din aur şi argint, până când am ajuns într-un dormitor generos de la etajul al doilea. Recunosc, nu m-am luptat prea mult când Alis şi alţi doi servitori, mascaţi şi ei, mă îmbăiară, mă tunseră, şi apoi mă pensară până când m-am simţit ca un pui pregătit pentru cină. După părerea mea, puteau, la fel de bine, să mă mănânce la următoarea masă.

Doar promisiunea Marelui Spiriduş -de a-mi trăi viaţa în Prythian, şi nu de a muri -mă împiedică să mi se facă rău la gândul acesta. în vreme ce spiriduşii arătau ca nişte oameni, cu excepţia urechilor, nu am aflat niciodată cum li se adresau Marii Spiriduşi servitorilor. Dar nu am îndrăznit să-i întreb sau să le vorbesc, nu când mă atingeau, nu când erau atât de aproape de mine încât tre buia să mă controlez pentru a nu tremura.

Totuşi, am aruncat o privire spre rochia din catifea de culoarea turcoazului, pe care Alis o întinsese pe pat, înfaşurându-mă strâns în halatul meu alb, aşezându-mă pe un scaun şi cerând să mi se înapoieze vechile haine. Alis a refuzat, iar când am insistat încercând illn răsputeri să par patetică, tristă şi săracă, ea ieşi din cameră. Nu mmiI purtasem o rochie de mulţi ani. Nu aveam de gând să încep •h uni, nu când evadarea era prioritatea mea principală. într-o roi Iile* nu aş fi putut să mă mişc în voie.

înfăşurată în halat, am stat câteva minute, cântecele micilor păhai I din grădina de dincolo de fereastră fiind singurele sunete care se ♦ ui/oiui. Nu ţipete, nici zăngănit de arme, nicio aluzie care să indice nn măcel sau o tortură. Dormitorul era mai mare decât întreaga noastră casă, iar orna mentele erau, de asemenea, aurii. Le-aş fi considerat de prost gust tltu a nu s-ar fi asortat cu mobila de culoarea fildeşului şi cu covoalele Patul imens era de o culoare asemănătoare, iar perdelele care itlAnuui de la impozantul cap al patului fluturau în adierea slabă a Im |y,ei care intra pe fereastra deschisă. Rochia mea era din cea mai lină mătase, cu margini din dantelă -destul de simplă şi de rafinată încât i-am mângâiat gulerul.

C lele câteva poveşti pe care le auzisem erau pline de minciuni -Htiu neclare, din cauza celor cinci sute de ani de separaţie. Da, eram încă o pradă, încă născută slabă şi inutilă în comparaţie cu ei, dar luesl loc era... liniştit. Calm. Doar dacă nu era şi asta o iluzie, iar portiţa de scăpare din Tratat era o minciună -o farsă care să mă liniştească înainte ca ei să mă distrugă. Marilor Spiriduşi le plăcea se amuze cu mâncarea. Uşa scârţâi, iar Alis se întoarse cu un teanc de haine în braţe. Uldică o cămaşă udă şi cenuşie.

Vrei să porţi asta? M-am uitat la găurile din părţile laterale şi din mâneci. S-a destrămat în clipa în care spălătoresele au pus-o în apă.

îmi arătă nişte zdrenţe maro. Acestea sunt rămăşiţele pantalonilor tăi. Am reprimat înjurătura pe care voiam să o rostesc. Poate că era o servitoare, dar putea să mă omoare foarte uşor.

Acum vei purta rochia? întrebă ea.

Ştiam că ar fi trebuit să mă ridic, să mă conformez, dar am rămas în continuare pe scaun. Pentru o clipă, Alis mă privi descumpănită înainte de a pleca iar.

Se întoarse cu o tunică şi cu o pereche de pantaloni care mi se potriveau, ambele foarte colorate. Puţin excentrice, dar nu m-am plâns nici când am îmbrăcat cămaşa albă din mătase, nici când mi-am încheiat tunica de un albastru-închis şi mi-am trecut mâna peste broderia aspră şi aurie de pe revere. Probabil că tunica valora o avere -şi am ignorat acea parte inutilă a minţii mele care admira lucrurile frumoase, ciudate şi colorate.

Eram prea tânără ca să-mi amintesc prea multe despre declinul tatălui meu. Mă tolerase îndeajuns încât să-mi permită să zăbovesc în birourile sale, şi, uneori, chiar îmi explicase valoarea diverselor bunuri, detalii uitate de multă vreme. Timpul petrecut în birourile lui -pline de mirosuri de mirodenii exotice şi de muzică în limbi străine -forma majoritatea celor câteva amintiri fericite. Nu trebuia să ştiu valoarea tuturor lucrurilor din această cameră ca să înţeleg că doar perdelele de culoarea smaraldului -din mătase şi catifea aurie -puteau să ne hrănească toată viaţa.

Un fior mă trecu pe şira spinării. Eram plecată de câteva zile. Carnea de căprioară era, probabil, deja pe terminate.

Alis mă conduse spre un scaun cu spătar jos aflat în faţa şemi neului înnegrit, iar eu nu am ripostat când îmi trecu un pieptăn prin păr şi începu să mi-1 împletească.

-Eşti aproape numai piele şi os, spuse ea, atingându-mi uşor scalpul cu degetele.

-Asta le face iarna bieţilor muritori, am spus eu, străduindu-mă să nu fiu sarcastică.

Ea râse forţat.

-Dacă eşti înţeleaptă, îţi vei ţine gura închisă şi urechile des chise. Asta te va ajuta mai mult aici decât o gură slobodă. Şi să fii atentă -aici, până şi simţurile vor încerca să te trădeze.

Am încercat să mă retrag când am auzit avertismentul. Alis i untinuă:

Unii sunt supăraţi din cauza morţii lui Andras. Dacă mă întrebi (»«• mine, Andras era o santinelă bună, dar ştia ce urma să înfrunte mintă trecut dincolo de zid -ştia că era foarte posibil să dea de neca zuri. Şi ceilalţi înţeleg termenii Tratatului -chiar dacă prezenţa ta nit I, mulţumită milei stăpânului nostru, ar putea să nu le fie pe plac. Aşadar, ţine-ţi capul plecat şi niciunul dintre ei nu te va deranja. I )cşi Lucien ar putea să o facă, dacă vei avea curajul să îl provoci.

Nu îl aveam şi, când am vrut să o mai întreb pe cine ar fi trebuit evit, deschise uşa care dădea spre hol, pentru că terminase deja aranjarea părului. r CAPITOLUL 7 \ Marele Spiriduş cu părul auriu şi Lucien stăteau la masă când Alis mă aduse înapoi. Nu mai aveau farfurii în faţa lor, dar încă sor beau din pocalurile aurii. Aur adevărat, nu vopsit sau placat. Aştep tând în mijlocul camerei, m-am gândit la tacâmurile noastre des perecheate. Atâta bogăţie... atâta bogăţie ameţitoare, pe când noi nu aveam nimic.

"O bestie îmblânzită pe jumătate", aşa mă numise Nesta. Dar, în comparaţie cu el, cu locul acesta, cu modul elegant în care îşi ţineau pocalurile, cu felul în care mă numea om cel cu părul auriu... toţi eram bestii pe jumătate îmblânzite pentru Marii Spiriduşi. Chiar dacă ei erau cei care puteau să aibă gheare şi blană.

Am privit mâncarea care mai era pe masă. Eram flămândă -eram atât de ameţită, încât am crezut că aveam să leşin.

Masca Marelui Spiriduş cu părul auriu străluci în ultimele raze ale soarelui de după-amiază.

-înainte să întrebi: mâncarea este încă bună. îmi arătă scaunul din cealaltă parte a mesei. Nici urmă de gheare. Pentru că nu m-am mişcat, oftă tăios.

-Ce vrei, atunci? Nu am spus nimic. Lucien se mişcă încet de-a lungul mesei.

-Ţi-am spus eu, Tamlin.

Ai uncă o privire spre prietenul lui. In mod sigur, ultimele decenii ţi-au ştirbit priceperea în ceea • •• priveşte femeile. lamlin. El mârâi spre Lucien, mişcându-se pe scaun. Am încer-* «ii să nu mă încordez auzind cealaltă informaţie care îi scăpase lui I m Ion. Decenii.

Tamlin nu părea cu mult mai în vârstă ca mine, dar spiriduşii II au nemuritori. Putea să aibă sute de ani, dacă nu mii. Gura mi se ii hi a in vreme ce le studiam feţele ciudate şi mascate -stranii, pri mit ive şi poruncitoare. Precum cele ale unor zei neclintiţi sau mi Icni sălbatici. Hi bine, spuse Lucien, ţintuindu-mă cu ochiul său roşiatic, ai uni arăţi mult mai bine. O uşurare, presupun, deoarece vei trăi cu iml. Deşi tunica nu este la fel de frumoasă ca o rochie.

I .upi gata să atace -asta erau, la fel ca prietenii lor. Prefer să nu port rochia aceea, am spus eu prea conştientă de ilk ţia mea, de fiecare respiraţie.

Şi de ce nu? întrebă încet Lucien. Tamlin răspunse în locul meu.

Deoarece este mai uşor să ne omoare purtând pantaloni. Am vrut să ţip la ei să mă lase în pace, dar, în schimb, am spus, i almă:

Acum că sunt aici, ce... gânduri ai cu mine? Lucien pufni, dar Tamlin mârâi iritat: -Ia loc. Un scaun liber fusese tras la capătul mesei. Toate acele mâncăi uri fierbinţi şi care abureau îmbietor! Probabil că servitorii aduse seră din nou mâncare cât timp mă spălasem. O mare risipă. Mi-am Hlrăns pumnii.

Nu te vom muşca. Dinţii albi ai lui Lucien străluciră într-un fel care sugera exact opusul. I-am evitat privirea, acel ochi ciudat din metal, însufleţit, i arc mă fixă când m-am apropiat de scaun şi m-am aşezat.

Tamlin se ridică şi ocoli masa -apropiindu-se tot mai mult, cu mişcări domoale şi mortale -un prădător puternic. îmi fu greu să stau nemişcată -mai ales când ridică o farfurie, o aduse lângă mine şi o umplu cu sos şi carne.

-Mă pot servi şi singură, am şoptit. Aş fi zis orice, orice, doar să-l ţin departe de mine. Tamlin se opri atât de aproape, încât o singură mişcare a ghea relor ascunse pe sub piele ar fi putut să-mi sfâşie gâtul. De asta nu avea nicio armă la cingătoare. De ce să le fi folosit, când el însuşi se născuse pentru a fi o armă?

-Pentru un om, este o onoare să fie servit de un Mare Spiriduş, spuse el tăios.

Am înghiţit cu greu. Continuă să-mi umple farfuria cu diferite mâncăruri, oprindu-se doar când aceasta deveni un morman de car ne, sos şi pâine, iar apoi îmi turnă în pahar un vin alb şi spumos. Am răsuflat uşurată când se îndreptă spre scaunul lui, deşi, proba bil, putea să mă audă.

Nu voiam decât să-mi îngrop faţa în farfurie şi apoi să mănânc până dau de masă, dar mi-am pus mâinile sub coapse şi i-am privit fix pe cei doi spiriduşi.

Ei se uitară la mine mai atent decât de obicei. Tamlin îşi îndreptă puţin spatele şi spuse:

-Arăţi... mai bine decât înainte. Era un compliment? Aş fi putut să jur că Lucien îl încurajase pe Tamlin, dând din cap.

-Şi părul tău este... curat. Poate că foamea mă facea să-mi imaginez aceste încercări jalnice de măgulire. Cu toate acestea, m-am lăsat pe spate şi am vorbit calm, pe un ton jos, la fel cum i-aş fi vorbit oricărui alt prădător.

-Eşti un Mare Spiriduş, un spiriduş nobil? Lucien tuşi şi se uită la Tamlin.

-Poţi răspunde la întrebarea asta.

I >u, răspunse Tamlin, încruntându-se, de parcă şi-ar fi căutat i ovilitele. Reuşi să spună doar: "Suntem".

lilne. Un bărbat-spiriduş care nu vorbeşte mult. îi omorâsem |M It Imul, eram un oaspete nedorit. Nici eu nu aş fi vrut să stau de vi m bă cu mine, dacă aş fi fost în locul lui.

Acum că sunt aici, ce vrei să faci cu mine? Tamlin continuă să mă privească.

Nimic. Fă ce vrei. I )eci, nu voi fi sclava ta? am îndrăznit să întreb. Lucien se înecă din cauza vinului, dar Tamlin nu zâmbi.

Eli nu ţin sclavi. Am trecut cu vederea uşurarea pe care am simţit-o auzind acest lucru.

Şi ce ar trebui să fac aici cu viaţa mea? am insistat eu. Vrei... virl să mi câştig existenţa? Să lucrez? () întrebare prostească, dacă nu se gândise la asta, dar trebuia *i\ >(iu. lâmlin înţepeni. ( le faci cu viaţa ta nu mă priveşte. Lucien îşi drese zgomotos vocea, iar Tamlin îi aruncă o pri vire I )upă un schimb de priviri pe care nu l-am înţeles, Tamlin oftă |l spuse:

Nu ai nicio... pasiune? Nu. Nu era cu totul adevărat, dar nu voiam să-i spun despre pictură. Nn când părea să aibă dificultăţi în a purta o discuţie politicoasă i ii mine.

Tipic omenesc, mormăi Lucien. lâmlin se strâmbă şi nu îl mustră. în schimb, spuse:

Umple-ţi timpul cum vrei, numai să nu dai de necazuri. I )eci, vrei cu adevărat să rămân aici pentru totdeauna. J >eci voi sta aici, în lux, în timp ce familia mea moare de foa-•im1 f" era ceea ce voiam să spun, de fapt.

-Nu eu am făcut regulile, mârâi Tamlin. -Familia mea moare de foame, am spus eu. Nu mă deranja să il implor -nu pentru asta. Făcusem şi respectasem o promisiune în urmă cu atât de mult timp, încât eram nimic şi nimeni fără aceasta.

-Te rog, lasă-mă să plec. Trebuie să fie... o altă chichiţă în regu Iile Tratatului, un alt mod de a-mi ispăşi pedeapsa.

-Să-ţi ispăşeşti pedeapsa? întrebă Lucien. Ţi-ai cerut măcar scuze? Se pare că dorinţa de a mă flata dispăruse. Aşadar, l-am privit pe Lucien în ochiul său roşiatic rămas şi am spus:

-îmi pare rău. Lucien se lăsă pe spătarul scaunului.

-Cum l-ai omorât? A fost o luptă sângeroasă sau doar o crimă cu sânge-rece?

Coloana îmi înţepeni.

-L-am rănit cu o săgeată din frasin. Apoi, i-am aruncat în ochi una obişnuită. Nu s-a apărat. După prima săgeată, nu a făcut decât să se uite la mine.

-Totuşi, l-ai omorât, deşi nu a încercat să te atace. Apoi, l-ai ju puit, spuse el printre dinţi.

-Destul, Lucien, mârâi Tamlin spre curtean. Nu vreau să aud detalii.

Se întoarse către mine -bătrân, feroce şi neînduplecat. Am vorbit înainte să poată spune ceva.

-Familia mea nu va rezista nici măcar o lună fără mine. Lucien chicoti, iar eu am scrâşnit din dinţi.

-Ştii cum este să-ţi fie foame? am întrebat eu, condusă de mânie. Ai idee cum este să nu ştii când vei mânca data următoare?

Tamlin îşi încleştă maxilarul.

-Familia ta trăieşte şi este bine îngrijită. îi desconsideri atât de mult pe spiriduşi încât crezi că le-aş lua singura sursă de venit şi hrană, fără să o înlocuiesc? M-am îndreptat de spate.

-Juri?

l hiar dacă spiriduşii nu puteau să mintă, trebuia să îl aud zicând-o. KAse, neîncrezător. IV tot ce sunt şi posed. I >e ce nu mi-ai spus asta când am plecat de acasă? M -ai fi crezut? Acum mă crezi? la ml in îşi înfipse ghearele în cotierele scaunului.

I )e ce aş crede tot ce-mi spui? Toţi vă pricepeţi să răstălmăciţi adevărul în avantajul vostru.

Unii ar spune că nu e înţelept să insulţi un Spiriduş în casa lui, mă avertiză Tamlin. Unii ar spune că ar trebui să fii recunoscătoare • \ le am găsit eu, înaintea altcuiva din specia mea, pentru reven iţii arca datoriei, pentru că ţi-am cruţat viaţa şi pentru că, apoi, ţi-am • •Ici II şansa de a trăi confortabil.

M am ridicat în picioare; la naiba cu înţelepciunea şi, când eram pe i ale să răstorn scaunul, nişte mâini invizibile îmi apucară braţele şl mă aşezară la loc.

Să nu faci ceea ce te gândeai să faci, spuse Tamlin. Am rămas nemişcată, în vreme ce magia îmi arse nările. Am Imi nat să mă răsucesc în scaun, verificând legăturile invizibile. Aveam însă braţele legate, iar spatele îmi era atât de lipit de spătar Im ăl, mă durea. Am aruncat o privire spre cuţitul de lângă farfuria mu a IV acela ar fi trebuit să-l iau mai întâi -chiar dacă ar fi fost o Im cn are inutilă.

Te avertizez o singură dată, spuse calm Tamlin. Doar o dată, i|hi| depinde de tine, omule. Nu-mi pasă dacă pleci să locuieşti în ill.l parte a Prythianului. Dar, dacă treci dincolo de zid, dacă fugi, nimeni nu se va mai îngriji de familia ta. I uvintele lui mă loviră în cap ca nişte pietre. Dacă aş fi evadat, Ui a aş fi încercat să fug... mi-aş fi osândit familia. Şi chiar dacă aş h îndrăznit să risc... chiar dacă aş fi reuşit să ajung la ei, unde i-aş fi dnif Nn puteam să-mi îmbarc surorile pe un vas -şi, odată ajunse in altă parte, undeva în siguranţă... nu am fi avut unde să locuim.

Dar ca el să se folosească de familia mea ca să mă condiţioneze, sa o lipsească de şansa de supravieţuire dacă aş fi încălcat regulile... Am deschis gura, dar mârâitul lui făcu paharele să zornăie.

-Nu găseşti că este un târg corect? Şi, dacă fugi, atunci s-ar putea să nu mai ai atât de mult noroc data viitoare când cineva va veni sa te recupereze.

Ghearele i se retraseră sub degete.

-Mâncarea nu este nici fermecată, nici vrăjită şi, dacă leşini, va fi din vina ta. Aşa că vei sta la masa asta şi vei mânca, Feyre. Iar Lucien se va strădui să fie politicos.

îi aruncă o privire tăioasă. Lucien ridică din umeri. Legăturile invizibile se slăbiră, iar eu am tresărit când mi-am lovit mâinile de partea de dedesubt a mesei. Legăturile de la picioare şi de pe talia mea rămaseră intacte. O privire în ochii verzi ai lui Tamlin îmi spuse ce voiam să ştiu: fie că eram sau nu oaspetele lui, nu aveam să mă ridic de la masa aceea până când nu mâneam ceva. Urma să mă gândesc mai târziu la schimbarea bruscă intervenită în planul meu de a evada. Acum... pentru moment... m-am uitat la furculiţa din argint şi am ridicat-o cu grijă. încă mă priveau -îmi urmăreau fiecare gest, mişcarea nărilor când am mirosit mâncarea din farfurie. Nu se simţea niciun miros metalic de magie. Şi spiriduşii nu puteau să mintă. Aşadar, trebuie că avea dreptate în ceea ce privea mâncarea. împungând o bucata de pui, am luat o muşcătură.

Mă abţineam cu greu să nu clefăi. De mult nu mai mâncasem atât de bine. Nici hrana pe care o gustasem înainte de pierderea averii nu se putea compara cu asta. în linişte, am mâncat tot din farfurie, conştientă de faptul că Marele Spiriduş îmi urmărea fie care muşcătură, dar când m-am întins pentru o a doua porţie tlt tartă cu ciocolată, mâncarea dispăru. Dispăru fără urmă, de parca nici nu ar fi existat.

înghiţind greu, am lăsat furculiţa pe masă, pentru ca ei să nu vadă că mâna începuse să-mi tremure.

încă o înghiţitură şi ţi se facea rău, spuse Tamlin, sorbind lung itlM pocalul lui, iar Lucien chicoti, tolănit în scaunul său.

Legăturile care mă ţineau se slăbiră. O încuviinţare tăcută a faplului că aveam voie să plec.

Mulţumesc pentru mâncare, am spus eu. Nu m-am putut gândi la altceva.

Nu vrei să rămâi la un pahar de vin? spuse Lucien cu răutate. Mi am sprijinit mâinile de scaun, ca să mă ridic.

Sunt obosită. Aş vrea să dorm. Au trecut câteva decenii de când am văzut unul ca tine, spuse I tu Im, dar voi, oamenii, nu vă schimbaţi niciodată, deci nu cred i A greşesc dacă te întreb de ce îţi displace atât de mult compan U noastră, când sunt sigur că bărbaţii din lumea voastră nu sunt prea arătoşL I )in celălalt capăt al mesei, Tamlin îi aruncă emisarului o privire lungă, în semn de avertisment. Lucien nu o luă în seamă.

lişti un Mare Spiriduş, am spus eu ferm. Te-aş întreba de ce lt* ai deranjat să mă inviţi aici -sau să iei cina cu mine. < , 'e nebunie! într-adevăr, ar fi trebuit să mă omoare de zece ori pAnâ acum.

Aşa este, zise Lucien. Dar fa-mi pe plac: eşti o femeie din spe-* la umană şi, totuşi, ai prefera să mănânci cărbuni încinşi decât să tini aici mai mult decât este necesar. Lăsând deoparte asta -îşi fiu lui ă mâna spre ochiul metalic şi cicatricea oribilă de pe chip -cu tlguranţă nu e atât de groaznic să ne priveşti.

Vanitate şi aroganţă tipică spiriduşilor. Cel puţin în această pri vinţă, legendele erau adevărate. Am ascuns faptul că ştiam acest lui tu Sau poate că ai pe cineva acasă. Poate că peţitorii care stau la »nadă la uşa casei tale ne fac să părem nişte viermi, în comparaţie i u t*l.

Spuse destul de multe încât să am o mică satisfacţie zicând: Am fost apropiată de un bărbat din satul meu.

"înainte ca acel Tratat să mă ia de acolo, înainte de a-mi fi clar ca vouă vă este permis să ne faceţi ce vreţi, iar noi abia dacă putem riposta."

Tamlin şi Lucien se priviră, dar Tamlin fu cel care mă întrebă: -îl iubeşti pe acest bărbat? -Nu, am spus eu, cât de calm am putut. Nu era o minciună, dar, chiar dacă aş fi simţit ceva pentru Isaac, răspunsul meu ar fi fost acelaşi. Era destul că Marii Spiriduşi ştiau de existenţa familiei mele. Nu am vrut să-l adaug şi pe Isaac pe lista aceea.

Cei doi bărbaţi se priviră din nou.

-Tu... iubeşti pe altcineva? întrebă Tamlin printre dinţi. Am izbucnit într-un râs aproape isteric.

-N u . M-am uitat la ei. Ce prostie! Aceste fiinţe criminale şi nemuri toare chiar nu aveau ceva mai bun de făcut decât să-mi pună astfel de întrebări?

-Chiar asta vrei să afli? Dacă îmi pari mai frumos decât un băi bat uman şi dacă am un iubit acasă? De ce te deranjezi să mă întrebi, când eu voi rămâne captivă aici, pentru tot restul vieţii mele?

Am simţit cum mânia fierbinte îmi afecta simţurile.

-Vrem să aflăm mai multe despre tine deoarece vei rămâne aici pentru multă vreme, spuse Tamlin, serios. Mândria lui Lucien tinde însă să îi afecteze comportamentul.

Oftă, de parcă ar fi fost gata să pună capăt discuţiei şi spuse: -Du-te şi te odihneşte. Amândoi am fost ocupaţi zilele acestea, aşadar, dacă ai nevoie de ceva, cere slujitorilor. Te vor ajuta.

-De ce? am întrebat eu. De ce eşti atât de generos? Lucien îmi aruncă o căutătură care îmi sugera că nici el nu ştia având în vedere că îi omorâsem prietenul, dar Tamlin mă fixă cu privirea câteva clipe.

-Şi aşa omor prea des, rosti Tamlin în cele din urmă, ridicându-şi umerii laţi. Şi nu eşti destul de importantă încât să ne deranjezi aici, doar dacă hotărăşti să cauţi să ne omori. i > i âldură slabă îmi cuprinse obrajii şi gâtul. Neînsemnată -da, rum neînsemnată în faţa vieţilor şi a puterilor lor. La fel de neiml*4M Liniă ca desenele coşcovite pe care le pictasem prin casă. H bine... mulţumesc, am spus eu, deloc recunoscătoare. I Mdu uşor din cap şi îmi făcu semn să plec. Eram alungată, ca mii nm umil ce eram. Lucien îşi sprijini bărbia într-un pumn şi îmi #Amhl leneş, pe jumătate.

I lestul. M-am ridicat în picioare şi m-am retras către uşă. Dacă le a> h întors spatele, ar fi fost ca şi când m-aş fi îndepărtat de un lup, • ii•* uni cruţa sau nu viaţa. Nu spuseră nimic în momentul în care

iii «ini strecurat pe uşă, afară. t ) clipă mai târziu, râsul zgomotos al lui Lucien răsună pe holuri, mi unit de un mârâit tăios, care îl reduse la tăcere.

In ciuda faptului că fusesem lăsată să trăiesc, am dormit groaznic

Iii a< ea seară, iar încuietoarea de la uşa dormitorului meu îmi păru Mitil mult o glumă.

M am trezit înainte de răsăritul soarelui, dar am rămas în pat, l*iIvind tavanul filigranat, urmărind cum lumina în creştere se *liei lira printre draperii, savurând moliciunea saltelei de sub mine. 11» obicei, ieşeam din casă la răsărit -deşi surorile mele mă sâsâiau In hei are dimineaţă pentru că le trezeam atât de devreme. Dacă aş li ltut acasă, aş fi intrat deja în pădure, ca să nu pierd nicio rază a i n (loasei lumini solare, ascultând ciripitul somnoros al celor câteva i i>»h I. In schimb, acest dormitor şi casa erau liniştite -patul imens » »străin şi gol. Eram obişnuită să simt căldura trupurilor surorilor mm le, suprapuse peste al meu. hobabil că, având mai mult loc, Nesta îşi întindea picioarele şi m iiIh m . Poate că era mulţumită, imaginându-şi că spiriduşul mă mi bu ase folosindu-se, probabil, de această veste pentru a primi mai hmIia atenţie din partea sătenilor. Poate că ştirea avea să-i îndemne să-mi ajute familia. Sau poate că Tamlin le dăduse bani suficienţi sau mâncare, sau orice ar fi însemnat să "aibă grijă" de ei -astfel inc.il să reziste peste iarnă. Sau poate că sătenii urmau să se întoarcă îm potriva familiei mele şi să o alunge în afara oraşului, nedorindu >i să fie asociaţi cu oameni care aveau de-a face cu tărâmul Prythian Mi-am îngropat faţa în pernă, trăgând pătura mai sus. Dac.» Tamlin avusese, într-adevăr, grijă de ei, dacă acele beneficii aveau s,i înceteze în momentul în care traversam zidul, probabil că întoarce rea mea ar fi fost mai degrabă un motiv de ură, şi nu de bucurie.

Părul tău este... curat. Un compliment jalnic. Presupun că dac.i mă invitase să locuiesc aici pentru a-mi cruţa viaţa, nu putea fi in totalitate rău. Poate că doar încerca să ne aplaneze începutul foarte foarte violent. Poate... poate că exista vreo cale să-l conving să ga sească o portiţă de scăpare, să afle vraja din Tratat care ar fi putui s.i mă cruţe. Şi dacă nu aveam nevoie de ceva, atunci cineva...

Alunecam dintr-un gând într-altul, încercând să mi le pun in ordine, când încuietoarea uşii se deschise şi... Se auzi un scârţâit, urmat de un zgomot surd, iar eu m-am ridi cat şi am văzut-o pe Alis grămadă pe podea. Sfoara pe care o făcu sem din marginile draperiei atârna acum, desfăcută din locul in care o agăţasem, ca să lovească în ochi pe oricine ar fi intrat. Era toi ce reuşisem să fac din ce aveam la îndemână.

-îmi pare rău, îmi pare rău, am spus fără să mă gândesc, sărind din pat, dar Alis era deja în picioare şi vorbea printre dinţi, în timp ce îşi scutura şorţul.

Se uită la sfoara care atârna de candelabru.

-Ce naiba este... -Nu m-am gândit că va intra cineva atât de devreme şi am vrui să o scot, şi...

Alis mă măsură din cap până-n picioare.

-Crezi că o bucată de sfoară care mă loveşte în faţă m-ar putea împiedica să îţi rup oasele?

Sângele îmi îngheţă.

C irezi că l-ar afecta cumva pe vreunul dintre noi? Probabil că mi-aş fi cerut scuze în continuare dacă nu ar fi rânjit la mine. Mi-am încrucişat braţele.

lira o alarmă, ca să am timp să fug. Nu era o capcană. Părea pregătită să mă scuipe, dar, apoi, îşi miji ochii ageri şi căprui.

Fetiţo, nu poţi să ne păcăleşti. $tiu, am spus, cu inima calmă, într-un sfârşit. Dar, cel puţin, mi mi aş înfrunta moartea fără să ştiu.

Alis izbucni în râs. Stăpânul meu şi-a dat cuvântul că poţi trăi aici -să trăieşti, nu mori. Ne vom supune. Studie bucata de sfoară care atârna.

( Ihiar trebuia să distrugi acele draperii minunate? Nu am vrut -am încercat să n-o fac, dar am schiţat un zâmbet. Alls se îndreptă spre rămăşiţele draperiei şi le trase într-o parte, liivvâluind un cer încă violet, stropit cu nuanţele de portocaliu şi purpuriu ale răsăritului.

îmi pare rău, am spus din nou. Alis ţâţâi.

Măcar eşti dispusă să lupţi, fato, trebuie să recunosc. Am vrut să vorbesc, dar o altă servitoare cu masă în formă de pasăre intră cu tava pe care se afla micul dejun. Mă salută rapid, puse tava pe măsuţa de lângă fereastră şi dispăru în camera de baie. Sunetului apei care curgea umplu camera.

M am aşezat la masă şi am privit cu atenţie supa, ouăle şi şunca... lunca! Din nou, mâncăruri foarte asemănătoare celor de dincolo ilt* /id. Nu ştiu de ce mă aşteptasem la altceva. Alis îmi turnă o cană ilc i cva ce părea a fi, şi mirosea, a ceai.

Ce este locul acesta? am întrebat eu încet. Unde se află acest loc? liste un loc sigur şi asta e tot ce trebuie să ştii, spuse Alis, ase diul ceainicul pe masă. Cel puţin, casa asta este sigură. Dacă mergi pi Iu împrejurimi, să fii atentă.

Bine -dacă nu voia să îmi răspundă la această întrebare... am încercat din nou.

-De ce fel de... spiriduşi trebuie să mă feresc? -De toţi, spuse Alis. Stăpânul meu te poate proteja doar aici. Vor dori să te vâneze şi să te omoare doar pentru că eşti om, indi ferent de ce i-ai făcut lui Andras.

încă un răspuns inutil. Am început să mănânc micul dejun, iar ea se strecură în baie. După ce am terminat de mâncat şi de făcui baie, am refuzat ajutorul lui Alis şi m-am îmbrăcat singură cu o altă tunică frumoasă -de un purpuriu atât de închis, încât ar fi putut li negru. Aş fi vrut să ştiu numele culorii -am reţinut-o, oricum. Am încălţat ghetele maro pe care le purtasem seara trecută şi, stând în faţa unei măsuţe de toaletă din marmură, lăsând-o pe Alis să-mi împletească părul ud, m-am ferit de reflexia mea.

Nu era plăcută -deşi nu din cauza aspectului. Nu a nasului aproape drept, ci a celeilalte trăsături moştenite de la mama. încă îmi aminteam cum i se încreţea nasul când râdea fals la glumele nesărate ale vreunei prietene fabulos de bogate.

Măcar aveam gura delicată a tatălui meu, deşi îmi ridiculiza po meţii prea ascuţiţi şi obrajii scobiţi. Nu am reuşit să-mi privesc ochii uşor căzuţi. Ştiam că aş fi văzut-o pe Nesta sau pe mama uitându-se la mine. Câteodată, mă întrebam dacă de asta îmi insultaseră suro rile mele fizicul. Eram departe de a fi urâtă, dar... moşteneam prea multe din trăsăturile oamenilor pe care îi iubisem şi-i urâsem, pen tru ca Nesta să le poată suporta. Să mă suporte.

Deşi, presupun că lui Tamlin -unui Mare Spiriduş obişnuit cu frumuseţea eterică, fără cusur -îi fusese greu să-mi facă un corn pliment.

Alis îmi termină de împletit părul, iar eu am sărit de pe bancă, înainte de a-mi putea pune florile mici din coşul pe care îl adusese. M-aş fi ridicat la adevărata mea valoare, dacă nu aş fi suferit din cauza sărăciei, dar acest lucru nu mă interesase niciodată cu ade vărat. Frumuseţea nu însemna nimic în pădure. ( )And am întrebat-o pe Alis ce trebuia să fac acum -ce aveam să l»i< i u viaţa mea de muritoare -ea ridică din umeri şi îmi sugeră să litri plimb prin grădini. Auzind-o, aproape am râs la cât de super bi bilă mi se părea ideea, dar nu am spus nimic. Ar fi fost o prostie % ri ml alung posibilii aliaţi. Mă Tamlin. Purta acele haine de războinic care se mulau pentru a-i evidenţia corpul musculos, iar trei cuţite simple se aflau acum în teci, de-a lungul cingătoarei lui -fiecare suficient de lung încât să pară că ar fi putut să mă spintece la fel de uşor ca ghearele bestiei. Părul blond era legat la spate, dezvăluindu-i urechile ascuţite -şi acea mască frumoasă şi ciudată.

-Unde mergi tu? întrebă el destul de ursuz, încât mi se păru că îmi ordonă să-i răspund.

Tu -m-am întrebat dacă îşi amintea măcar cum mă chema. Am stat o clipă, cât să-mi adun forţa în picioare ca să mă ridic din poziţia în care mă aflam, pe jumătate aplecată.

-Bună dimineaţa, am spus eu hotărâtă. Măcar era un salut mai bun decât "Tu".

-Ai spus că-mi pot petrece timpul oricum doresc. Nu mi-am dat seama că sunt arestată la domiciliu.

îşi încleştă maxilarul.

-Bineînţeles că nu eşti arestată la domiciliu.

KoMmd acele cuvinte, nu am putut să nu observ frumuseţea masi tihna a maxilarului puternic, strălucirea aurie a pielii lui bronzate, hnhubil că era chipeş -asta dacă îşi scotea vreodată masca. M-am prefăcut a hoinări prin grădinile frumoase şi liniştite, în semnând în minte cărările şi ascunzătorile bune, în caz că aş fi avut vreodată nevoie de ele. îmi luase armele, iar eu nu eram destul de proastă încât să sper că aveam să găsesc pe acolo un frasin, din care să-mi fac altele. Centura lui era însă plină de cuţite -trebuia să aibă un arsenal pe undeva, pe moşie. Iar dacă nu, dacă găseam o altă armă, atunci, de nevoie, aş fi furat-o. Doar ca să fiu sigură.

în urma inspecţiei atente din seara precedentă, am aflat o fereastră care nu era încuiată. Nu mi-ar fi fost greu să mă strecor afară şi să cobor pe butucii de glicină -mă căţărasem în destui copaci încât să nu mă deranjeze înălţimea. Nu că aş fi plănuit să evadez, dar cel puţin, era bine de ştiut, asta dacă aş fi fost destul de disperată să risc aşa ceva.

Nu puneam la îndoială spusele lui Tamlin, cum că restul Prythianului era periculos pentru un om -şi, dacă într-adevăr aceste lârâmuri erau bolnave deocamdată, îmi era bine aici.

Dar nu voiam -nu puteam -pur şi simplu... să accept că aveam Nâ rămân acolo pentru totdeauna, chiar dacă familia mea era în gri la cuiva, nu fără să încerc să găsesc pe cineva care să-mi susţină cererea înaintea lui Tamlin.

"Deşi Lucien ar putea să o facă dacă l-ar enerva cineva, dacă ai avea curajul să o faci", îmi spusese Alis cu o zi înainte.

Mergând, mi-am ros unghiile ascuţite, gândindu-mă la fiecare plan posibil şi la pericole. Nu mă pricepusem niciodată să vorbesc prea bine, nu învăţasem niciodată războiul social pe care surorile şi mama mea îl stăpâneau, dar mă descurcam binişor când vindeam blănuri la piaţa din sat.

Aşadar, poate trebuia să-l caut pe emisarul lui Tamlin, chiar dacă mă detesta. în mod clar, nu voia să locuiesc acolo -sugerându-i să mă omoare. Poate că ar fi fost nerăbdător să mă trimită înapoi, să-l convingă pe Tamlin să găsească o altă cale de a respecta Tratatul, dacă una ca asta există.

M-am aşezat pe o bancă dintr-un chioşc acoperit cu degetariţă, când sunetul paşilor pe prundişul mişcător umplu aerul. Două perechi de picioare uşoare şi rapide. M-am îndreptat de spate, uitându-mă în direcţia din care venisem, dar cărarea era goală.

Am zăbovit la marginea unui câmp deschis, cu flori de piciorul-cocoşului. Câmpul, în nuanţe vii de verde şi galben, era gol. în spatele meu se ivi un măr pădureţ, noduros, complet înflorit, ale cărui petale cădeau pe banca umbrită pe care voiam să mă aşez. O briză făcu ramurile să foşnească, împrăştiind o cascadă de petale albe. Ca nişte fulgi.

Am continuat să explorez grădina, câmpul, cu grijă, privind şi ascultând atent orice sunet scos de acele două perechi de picioare. Nu era nimic în copac sau în spatele acestuia. Am simţit o furnică tură pe şira spinării. Petrecusem destul timp în pădure încât să am încredere în instinctele mele.

Cineva stătea în spatele meu -poate că erau două persoane. O adul mecare uşoară şi un chicotit ascuns se auziră în apropiere, iar inima îmi ajunse în gât. Am aruncat cu grijă o privire peste umăr, dar nu am văzut decât o lumină argintie pâlpâind în colţul câmpului meu vizual.

Trebuia să mă întorc. Trebuia să o înfrunt. Prundişul scârţâi mai aproape. Sclipirea din colţul ochiului se mări -separându-se în două figuri mici -nu mai înalte de talia mea. Mi-am strâns pumnii.

-Feyre! Vocea lui Alis străbătu grădina, iar eu am tresărit când mă strigă din nou.

-Feyre, prânzul! strigă ea. M-am răsucit, gata să ţip, avertizând-o că în spatele meu se aflau două siluete, dar fiinţele strălucitoare dispăruseră împreună cu adulmecările şi chicotelile lor, iar eu m-am trezit în faţa unei statui mâncate de vreme, reprezentând doi miei care săreau veseli. Mi-am frecat gâtul.

Alis mă strigă din nou, iar eu am respirat adânc şi m-am întors la conac. Trecând prin gardul viu, întorcându-mă cu grijă pe aceeaşi cale, nu am putut însă să scap de sentimentul că eram urmărită de cineva curios şi dornic dejoacă. în acea seară, la cină, am furat un cuţit. Doar ca să am cevaorice -care să mă apere.

Se dovedi că acea cină fu singura m asă la care am fost invilată, ceea ce era în regulă. Trei mese pe zi cu Tamlin şi Lucien ar fi lost un chin. Puteam să îndur să stau o oră la masa lor luxoasă, dacă asta îi facea să creadă că eram docilă şi că nu plănuiam să-mi schimb soarta.

Câtă vreme Lucien îi povesti lui Tamlin despre un defect al ochiul său magic, sculptat, care, într-adevăr, îi permitea să vadă, am strecurat cuţitul în mâneca tunicii. Inima îmi bătu atât de repede, încât am crezut că au auzit-o, dar Lucien continuă, iar Tamlin îşi loncentră atenţia asupra curteanului său.

( !red că ar fi trebuit să-i compătimesc pentru măştile pe care erau forţaţi să le poarte, pentru boala care le infectase magia şi oamenii. I >ur cu cât interacţionam mai puţin cu ei, cu atât era mai bine, mai ales când Lucien părea să găsească orice spuneam ca fiind omenesc amuzant şi needucat. Nu mi-ar fi folosit dacă aş fi ţipat la el. Să-i intru în graţii avea să fie o luptă grea doar pentru faptul că eu eram în viaţă, iar prietenul lui, nu. Trebuia să am de-a face singură cu el, altfel riscam să-i trezesc prea repede suspiciunea lui Tamlin.

Când mâneam cât de mult puteam fără să mi se facă rău, îi stu diam. Părul roşu al lui Lucien strălucea în lumina focului, iar neste matele de la garda săbiei sale scânteiau -lama foarte diferit împo dobită faţă de centura pentru cuţite pe care Tamlin încă o purta de-a curmezişul pieptului. Dar aici nu aveai cu cine să te lupţi cu sabia. Şi, în vreme ce sabia era incrustată cu pietre preţioase şi fili gran, era destul de mare încât să nu fie doar un obiect de decor. r CAPITOLUL 9 \ în dimineaţa următoare, când Alis şi cealaltă servitoare îmi pre găteau baia, m-am gândit la planul meu. Tamlin spusese că el şi Lucien aveau diverse obligaţii şi, în afară de faptul că, în urmă cu o zi, dădusem peste el în casă, nu-i văzusem prin preajmă. Deci, să-l găsesc pe Lucien -singur -era primul punct de pe ordinea de zi.

O întrebare aruncată ca din întâmplare lui Alis o făcu să-mi spună că ea credea că, astăzi, Lucien patrula la graniţă -şi că trebuie că era la grajduri, pregătindu-se de plecare. De îndată ce m-am îm brăcat, imediat ce servitoarele plecară, am ieşit în grabă din cameră, rugându-mă să nu fi fost prea târziu să-l prind singur.

Eram la jumătatea grădinii, îndreptându-mă spre un grup de clădiri pe care le văzusem cu o zi înainte, când Tamlin rosti în spatele meu:

-Nicio capcană astăzi? Am îngheţat instantaneu şi m-am uitat peste umăr. Se afla la câţiva metri distanţă.

Cum de se strecurase într-o aşa linişte pe prundiş? Era ceva spe cific spiriduşilor, fără îndoială. Mi-am calmat pulsul şi mintea şi i-am spus, pe cât de politicos am putut:

-Ai zis că sunt în siguranţă aici. Aşadar, te-am ascultat. îşi miji puţin ochii, dar afişă ceea ce am presupus că era o încer care de a zâmbi cât mai plăcut. Iml zâmbi într-un fel care nu se reflectă nici în ochiul lui metalic, ii li I in cel roşiatic.

Nicio săgeată din frasin astăzi, din nefericire. Mi-am încleştat maxilarul ca să mă abţin să-i dau o replică, lamlin îşi dăduse cuvântul că nimeni nu avea să se atingă de mine, ţi, cum spiriduşii nu puteau minţi, am presupus că eram în sigu ranţă alături de Lucien -într-o oarecare măsură. Dar, de vreme ce iui ii era permis să mă rănească, nu am înţeles de ce mă invitase să merg cu el; poate doar ca să-şi bată joc de mine în fel şi chip. Pro babil că era cu adevărat plictisit. Cu atât mai bine pentru mine.

Aşa că am ridicat din umeri.

-Ei bine... cred că sunt deja îmbrăcată pentru vânătoare.

-Perfect, spuse Lucien, ochiul metalic strălucindu-i în lumina soarelui care pătrundea prin uşile deschise ale grajdului.

M-am rugat ca Tamlin să nu intre, să nu hotărască să facă o plimbare de unul singur şi să ne surprindă aici.

-Să mergem, atunci, am spus eu, iar Lucien făcu semn să mi se pregătească un cal.

Cât am aşteptat, m-am sprijinit de peretele din lemn, suprave ghind uşa ca să-l zăresc pe Tamlin, şi i-am răspuns amabil la remar cile despre vreme.

Din fericire, în scurtă vreme mă aflam călare pe o iapă albă, călărind cu Lucien prin pădurea însufleţită de primăvară, dincolo de grădini. Pe cărarea lată, am păstrat o distanţă apreciabilă faţă de spiriduşul cu mască de vulpe, în speranţa că ochiul său nu putea să vadă prin ceafă.

Am alungat acest gând, care nu-mi pică bine, împreună cu acea parte din mine care se minuna de felul în care soarele lumina frun zele şi de mănunchiurile de flori de şofran care creşteau ca nişte M răluciri de un purpuriu viu, pe fundalul în culori de m aro şi verde. Acelea erau lucruri inutile planurilor mele, detalii neimportante care blocau orice altceva: forma şi înclinarea potecii, copacii în care puteam să mă caţăr, sunetul surselor de apă din apropiere. Acele lucruri m-ar fi putut ajuta să supravieţuiesc, dacă aş fi avut vreodată nevoie de ele. Dar, ca şi restul terenurilor, pădurea era complet goală. Nici urmă de spiriduşi, niciun Mare Spiriduş rătăcitor. Foarte potrivit pentru mine.

-Ei bine, cu siguranţă ai liniştea necesară vânătorii, spuse Lucien, rămânând în urmă pentru a călări lângă mine.

Mai bine aşa, decât să par prea nerăbdătoare şi prea prietenoasă, trebuia să-l las pe el să vină la mine.

Am ajustat greutatea curelei tolbei pe care o purtam de-a curme zişul pieptului, apoi mi-am trecut un deget de-a lungul curbei nete de a arcului din lemn de tisă din poala mea. Arcul era mai mare decât cel pe care îl foloseam acasă, săgeţile mai grele şi vârfurile lor mai groase. Probabil că aş fi ratat orice ţintă până când m-aş fi obiş nuit cu greutatea şi echilibrul arcului.

în urmă cu vreo cinci ani, am luat ultimii bani ai tatălui meu, din fosta noastră avere, ca să-mi cumpăr un arc şi săgeţi. De atunci, am alocat lunar o mică sumă pentru a-mi procura săgeţi şi coarde de rezervă.

-Ei bine? insistă Lucien. Niciun vânat de aici nu e destul de bun pentru tine ca să-l omori? Am trecut pe lângă destule veveriţe şi păsări.

Bolta de deasupra arunca umbre pe masca lui de vulpe -lumină, umbră şi metal strălucitor.

-Se pare că ai suficientă mâncare pe masă, nu trebuie să o mai înmulţesc şi eu, mai ales când rămân mereu multe resturi.

Mă îndoiam că o veveriţă ar fi fost suficient de bună pentru masa lor.

Lucien pufni, dar nu mai spuse nimic altceva când am trecut pe sub liliacul înflorit, ale cărui conuri purpurii erau suficient de aple cate încât să-mi atingă obrazul, ca nişte degete catifelate şi reci. Parfumul dulce şi proaspăt îmi rămase în nări chiar şi după ce am mrrs mai departe. "Inutil", mi-am spus eu. Deşi... tu fişu l des de din-. nlo ar fi putut fi o ascunzătoare bună, la nevoie.

Ai Un fior -atât de violent, încât nu mi-am dat seama că privirea roşie ca focul a lui Lucien era îndreptată spre mine -mă trecu pe şira spinării. Nu am avut curajul să întreb dacă Tamlin m-ar fi putut transforma în altceva.

-în orice caz, continuă Lucien, Marii Spiriduşi nu au anumite puteri, la fel ca spiriduşii mai mici. Nu am o afinitate nativă, dacă asta mă întrebi. Nu extermin tot ce întâlnesc în cale, nu atrag muri torii spre ape ca să-i omor şi nici nu răspund la orice întrebare, dacă mă prinzi. Noi existăm doar pentru a conduce.

M-am întors în altă direcţie, ca să nu vadă că-mi dădusem ochii peste cap.

-Presupun că, dacă aş fi fost una dintre voi, aş fi fost un spiriduş obişnuit, nu un Mare Spiriduş? Un spiriduş inferior, ca Alis, aştep tând să te servesc?

El nu răspunse, ceea ce însemna că răspunsul era "da". Cu o ase menea aroganţă, nu era de mirare că Lucien îmi considera respin gătoare prezenţa ca înlocuitor al prietenului său. Şi, de vreme ce, probabil, avea să mă deteste veşnic, deoarece îmi stricase planurile înainte de a începe, l-am întrebat:

-Cum de te-ai ales cu acea cicatrice? Dacă era atât de îngrijorat, atunci asta însemna că se ascundeau prin apropiere. Lucien îşi întoarse rapid capul spre dreapta, ascul tând, ochii lucindu-i uşor. Părul de pe ceafa mi se ridică. Mi-am încordat imediat arcul, îndreptându-1 în direcţia în care Lucien pri vea atent.

-Lasă arcul, şopti el pe un ton grav şi aspru. Lasă nenorocitul de urc şi uită-te înainte.

Am făcut aşa cum mi-a spus, iar părul de pe mâini mi se ridică In momentul în care ceva foşni în tufiş.

-Nu reacţiona, spuse Lucien, concentrându-şi şi el privirea îna inte, în vreme ce ochiul metalic nu se mai roti şi nu mai scoase nlciun zgomot. Indiferent de ceea ce simţi sau vezi, să nu reacţionezi. Să nu te uiţi. Priveşte fix înainte.

Am început să tremur, strângând hăţurile în mâinile-mi transpi rate. Aş fi putut să mă întreb dacă era vreun fel de glumă oribilă, dar faţa lui Lucien devenise foarte, foarte palidă. Caii noştri îşi lipiră urechile de cap, dar continuară să meargă, de parcă ar fi înţeles şi ei ordinul lui Lucien.

Apoi, am simţit efectul. Trecu pe lângă mine şi mârâi atât de urât, încât orice ar fi fost acel lucru de lângă porţi sclipi şi ţâşni afară -la fel de repede ca fulgerul în întuneric.

-Proasto, îmi spuse el, întorcându-se. Dacă vei dori vreodată să fugi, măcar să o faci în timpul zilei.

Se uită insistent la mine, iar colţii i se retraseră încet. Ghearele rămaseră.

-Există lucruri mai rele decât Bogge, care umblă noaptea prin pădure după pradă. Chestia aia de la porţi este una dintre ele -şi tot i-ar fi luat o vreme să te devoreze.

Cumva, am reuşit din nou să vorbesc. Şi, dintre toate lucrurile pe care le-aş fi putut spune, am zis, fără să mă gândesc:

-Poţi să mă condamni? Tatăl meu infirm apare sub fereastra mea şi te aştepţi să nu fug spre el? Chiar ai crezut că voi rămâne aici de plăcere, pentru totdeauna, cu toate că ai grijă de familia mea, din i au za vreunui Tratat care nu are nicio legătură cu mine şi care per mite speciei voastre să omoare oameni după bunul plac? îşi flexă degetele, de parcă ar fi încercat să-şi retragă ghearele, ilar ele rămaseră afară, gata să sfâşie carne şi oase.

-Ce vrei, Feyre? -Vreau să plec acasă! Acasă la ce, mai exact? Ai prefera o existenţă umană mizera bilă în locul celei de aici?

-Am făcut o promisiune, am spus eu, respirând agitat. Mamei mele, când a murit. Că voi avea grijă de familia mea. Tot ceea ce am lăcut în fiecare zi şi în fiecare oră a fost pentru a-mi ţine promisiunea. Sli doar pentru că vânam pentru a-mi salva familia, pentru a-i hrăni, sunt forţată acum să o încalc.

El se îndreptă spre casă, iar eu l-am evitat, înainte de a-1 urma. ( ihearele i se retraseră încet, de parcă ar fi făcut un mare efort să-şi calmeze furia de prădător. Nu se uită la mine când îmi spuse:

-Nu îţi încâlci promisiunea -ba chiar o împlineşti şi mai mult rămânând aici. Familia ta este mai bine îngrijită acum decât atunci când erai acolo.

îmi trecură prin faţa ochilor picturile coşcovite şi decolorate din casă. Poate că aveau să uite cine le pictase. Lipsiţi de importanţăaşa urmau să fie toţi acei ani pe care îi dăruisem familiei mele, la fel de nesemnificativi cum eram şi eu pentru aceşti Mari Spiriduşi. Până şi visul acela de a trăi cândva cu tatăl meu, cu suficientă mân care, bani şi culori... fusese visul meu -nu al altcuiva.

Mi-am masat pieptul.

-Nu pot, pur şi simplu, să renunţa la asta, la ei. Indiferent de ce-ai spune.

Chiar dacă fusesem o proastă -un om tâmpit să cred că tata i hiar ar fi venit vreodată după mine.

Tamlin mă privi câş.

-Nu renunţi la ei. Ne apropiaserăm de treptele care conduceau spre conac şi, în sfârşit, l-am întrebat:

-Lucien patrulează la graniţă, iar tu ai amintit şi de alte santi nele -cu toate acestea, nu am văzut niciuna. Unde sunt?

-La graniţă, spuse el, de parcă ar fi fost un răspuns suficient. Apoi, adăugă: Nu avem nevoie de santinele, dacă sunt aici.

Deoarece el era îndeajuns de mortal. Am încercat să nu mă gân desc la asta, dar tot l-am întrebat:

-Atunci, ai fost instruit ca războinic? -D a . Fiindcă nu am răspuns, el adăugă: -Mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă la graniţe, în trupa de război a tatălui meu, antrenându-mă pentru ca, într-o zi, să-l slu jesc pe el -sau pe ceilalţi. Nu eu trebuia... să conduc aceste ţinuturi.

Platitudinea tonului său când rosti acele vorbe îmi spuse destul despre ce simţea în legătură cu titlul său şi despre necesitatea pre zenţei prietenului care avea darul vorbirii.

Ar fi fost prea personal, i-aş fi cerut prea mult dacă l-aş fi întrebat din ce cauză se schimbase atât de mult situaţia. Aşadar, mi-am dres vocea şi l-am întrebat:

-Ce fel de spiriduşi umblă după pradă în pădurea de dincolo de această poartă -dacă Bogge nu era cel mai rău dintre ei? Ce era acea fiinţă? I )e fapt, am vrut să-l întreb: Ce m-arfi chinuit şi m-arfi mâncat? ( inc eşti tu, atât de puternic, încât ei nu reprezintă nicio ameninţare pentru tine?

Se opri pe prima treaptă, aşteptându-mă să-l ajung din urmă. Un puca. Se folosesc de propriile tale dorinţe pentru a te ade meni într-un loc îndepărtat. Apoi, te mănâncă. încet. Probabil ţi-a simţit mirosul de om în pădure şi l-a urmărit până acasă.

Nu mă deranja să-l las să mă vadă tremurând. încă vedeam acel Mare Spiriduş cu faţa în jos în zăpadă, cu să geata mea în ochi, roşu şi însângerat peste tot pe unde îl tăiasem şi îi jupuisem pielea.

Fierea îmi înţepă gâtul. Nu era real. Era doar un vis. Chiar dacă ceea ce îi făcusem lui Andras, în forma lui de lup, era... era...

Mi-am frecat faţa. Poate că de vină era liniştea, pustietatea zilelor trecute -poate că era doar din cauza faptului că nu mai trebuia să mă gândesc oră de oră cum să-mi ţin familia în viaţă, dar... regretul şi poate ruşinea îmi acoperiseră limba şi oasele.

Am tremurat de parcă nu aş fi putut să alung acea senzaţie şi am împins cearşafurile, ridicându-mă din pat.

1

Mergând pe holurile liniştite şi întunecate ale conacului, în vre me ce servitorii şi Lucien dormeau deja de multă vreme, n-am putut să scap cu totul de groaza şi de crima din visul meu. Trebuia să fac ceva -orice -după acel coşmar, chiar dacă asta însemna să evit som nul. Cu o bucată de hârtie într-o mână şi cu un creion în cealaltă, mi-am surprins atent paşii, notând ferestrele, uşile şi ieşirile, însem nând ocazional X-uri pe pergament şi desenând schiţe neclare.

Era tot ce puteam face şi, pentru orice om citit, însemnările mele nu ar fi avut niciun înţeles. Dar eu nu ştiam să scriu sau să citesc, în afară de literele de bază, iar harta mea provizorie era mai bună decât nimic. Dacă aveam să rămân aici, era esenţial să cunosc cele mai bune ascunzători, cea mai uşoară cale de a scăpa, în cazul în care lucrurile ar fi mers vreodată prost pentru mine. Nu puteam să renunţ la instinct.

Era prea întuneric pentru a admira vreunul dintre tablourile ali niate pe pereţi şi nu am îndrăznit să aprind o lumânare. în ultimele Irei zile, când îmi făcusem curaj să admir arta, holul fusese plin de servitori -iar partea din mine care vorbea cu vocea lui Nesta se amuzase la ideea unui om ignorant, care încerca să admire arta spiriduşilor. "Atunci, altă dată", îmi spusesem. Aveam să găsesc o altă y.i, o oră liniştită în care nu era nimeni în preajmă, ca să le privesc.

Acum, zilele erau destule... o viaţă întreagă în faţa mea. Poate... aveam să-mi dau seama ce îmi doream de la ea. M-am strecurat pe scara principală, lumina lunii inundând da lele albe şi negre de la intrarea în hol. Am ajuns pe ultima treaptă şi, cu picioarele goale pe dalele reci, am ascultat. Nu se auzea nimicnimeni.

Am pus mica mea hartă pe masa din hol şi am desenat câteva X-uri şi cercuri care reprezentau uşile, ferestrele, scările din mar mură. Voiam să mă familiarizez atât de mult cu această casă, încât să mă pot orienta chiar dacă m-ar fi orbit cineva.

O briză îi anunţă sosirea -şi m-am întors de la masă spre holul lung, spre uşile din sticlă deschise dinspre grădină.

Uitasem cât de uriaş era în această formă -uitasem de coarnele curbate şi de faţa de lup, de corpul ca de urs, care se mişca graţios ca o felină. Ochii lui verzi străluciră în întuneric, fixându-mă, şi, în timp ce uşile se închiseră încet în urma lui, sunetul ghearelor pe mar mură umplu holul. Am rămas pe loc, neîndrăznind să tresar sau să mişc vreun muşchi.

Şchiopăta uşor. în lumina lunii, în urma lui rămâneau pete întu necate şi strălucitoare.

Continuă să se apropie de mine, furând aerul din tot holul. Era atât de mare, încât spaţiul păru înghesuit, ca o cuşcă. Zgârieturi ale ghearelor, respiraţia neregulată, sânge care picura.

îşi schimba forma cu fiecare pas, iar eu am închis ochii din cauza strălucirii sale orbitoare. Când ochii mi se obişnuiră, în sfârşit, cu întunericul, el stătea în faţa mea.

Stătea, dar... dar nu arăta la fel. Nici urmă de centură sau de cuţite. Hainele îi erau sfâşiate -tăieturi lungi, urâte, care mă făcură să mă întreb cum de nu era eviscerat şi mort. Pielea musculoasă care se zărea pe sub cămaşă era însă netedă, nevătămată.

-Ai omorât-o pe Bogge? Abia dacă puteam şopti.

-Da. Un răspuns sec. De parcă nu s-ar fi deranjat să-şi amintească să In* amabil. Ca şi cum eu aş fi fost ultima pe lista lui de priorităţi.

Kşti rănit, am spus eu şi mai încet. Intr-adevăr, mâna îi era acoperită de sânge, care se scurgea pe podea. îşi privi mâna indiferent -de parcă ar fi trebuit să facă un elort imens ca să-şi amintească de faptul că o avea şi că era rănită. ( c dorinţă şi ce putere fuseseră necesare ca să o omoare pe Bogge, ca h A înfrunte acea ameninţare nenorocită? Cât de mult trebuise să < aule în sinea lui -în puterile lui nemuritoare şi în animalul care locuia acolo -ca să o omoare?

îşi coborî privirea spre harta de pe masă şi, cu o voce golită de orice -emoţie, mânie sau amuzament -întrebă:

-Ce este aceea? Am înşfăcat harta. M-am gândit că ar trebui -să învăţ împrejurimile. Pic, pic, pic. Am vrut să-i aduc aminte de starea în care se afla mâna lui, dar el îmi spuse:

-Nu ştii să scrii, nu-i aşa? Nu i-am răspuns. Nu ştiam ce să îi spun. Om ignorant şi neîn semnat.

-Nu-i de mirare că ai devenit atât de bună la alte lucruri. Am bănuit că încă se gândea la întâlnirea cu Bogge, dacă nu i ealizase complimentul pe care mi-1 făcuse. Dacă era un compliment.

O altă picătură de sânge pe marmură.

-Unde îţi putem curăţa mâna? HI îşi ridică din nou privirea spre mine. Nemişcat, tăcut şi obosit. Apoi, spuse:

-Avem o mică infirmerie. Am vrut să-mi spun că era probabil cel mai util lucru pe care-1 •illasem toată seara. Urmându-1 însă într-acolo, evitând dâra de sânge pe care o lăsa, m-am gândit la ce îmi zisese Lucien despre izolarea lui, la acea povară; m-am gândit la ce îmi spusese Tamlin despre faptul că aceste proprietăţi nu ar fi trebuit să fie ale lui şi m i-a fost... m ilă de el.

Tamlin flutură o mână, şi sute de lumânări se aprinseră. în mod clar, orice spusese Lucien, despre magia diminuată şi afectată din cauza bolii, nu îl tulburase pe Tamlin atât de mult sau poate că fu sese mult mai puternic, dacă putea să-şi transforme santinelele în lupi, ori de câte ori voia. Mirosul magiei îmi înţepă simţurile, dar nu mi-am plecat capul. Nu până când am privit înăuntru.

Observând cu atenţie biroul imens şi opulent, palmele începură să-mi transpire. Cărţile erau aliniate pe fiecare perete ca soldaţii unei armate tăcute, iar canapele, birouri şi covoare mari erau răspândite prin cameră. Trecuse mai mult de o săptămână de când îmi pără sisem familia. Deşi tatăl meu îmi spusese să nu mă mai întorc, deşi promisiunea făcută mamei era împlinită, puteam măcar să-i anunţ că eram în siguranţă -oarecum în siguranţă. Şi să-i avertizez în pri vinţa bolii care bântuia prin Prythian şi care cândva, curând, ar fi putut să treacă dincolo de zid.

Exista un singur mod de comunicare. Din nefericire, acea opţi une era la fel de greu de pus în practică precum o evadare, propriu-zisă. Dar trebuia să încerc.

-Mai ai nevoie de ceva? întrebă Tamlin, iar eu am tresărit. Era încă în spatele meu.

-Nu, am răspuns, intrând repede în birou.

Nu puteam să mă gândesc la puterea pe care tocmai mi-o ară tase -la uşurinţa graţioasă prin care adusese la viaţă atât de multe flăcări. Trebuia să mă concentrez la ceea ce urma să fac.

Nu era în întregime vina mea că abia puteam să citesc. înainte de pierderea averii, mama ne neglijase incredibil de mult educaţia, nederanjându-se să angajeze o guvernantă, iar după ce am sărăcit, surorile mele mai mari, care ştiau să scrie şi să citească şi care con siderau că şcoala din sat era sub demnitatea noastră, nu se deran jaseră să mă înveţe. Puteam să citesc doar cât să mă descurc -doar cât să scriu literele, dar atât de greu, încât simplul fapt de a-mi iscăli numele mă chinuia îngrozitor.

Era şi aşa destul de rău că Tamlin ştia asta. Mă gândisem la cum să procedez pentru ca, odată scrisă, scrisoarea să ajungă la eipoate că aş fi putut să-i cer o favoare lui sau lui Lucien, dar ar fi fost prea umilitor să-i rog să o scrie. Le auzeam cuvintele: un om obişnuit şi ignorant. Şi, deoarece Lucien părea convins că mă transformam în spion ori de câte ori puteam, fără îndoială ar fi ars scrisoarea şi pe oricare alta aş fi încercat să o scriu după aceea. Aşadar, dacă voiam să-mi avertizez familia, trebuia să învăţ să scriu singură.

-Te las să lucrezi, atunci, spuse Tamlin când tăcerea deveni prea lungă, prea încordată.

Nu m-am mişcat până când nu a închis uşile, lăsându-mă înă untru. Pulsul îmi crescu, dar, apropiindu-mă de un raft, am respirat adânc.

A trebuit să fac o pauză ca să iau cina şi să dorm, dar m-am întors în birou înainte de răsăritul soarelui. Am găsit o măsuţă de scris într-un colţ şi am luat hârtie şi cerneală. Am urmărit cu degetele un rând şi am şoptit cuvintele. "Ea îşi lu-ă... luă pantoful, stâ... nd... stând în poz... po...u M-am sprijinit pe spătarul scaunului şi mi-am iipAsat pleoapele cu podul palmelor, oftând, agitată. Când am simţit i A m-am calmat, am luat condeiul şi am subliniat cuvântul: "poziţie".

Cu mâna tremurând, m-am străduit să copiez fiecare literă pe lista pe care o ţineam lângă carte şi care tot creştea. Erau cel puţin patruzeci de cuvinte, cu litere deformate şi greu de descifrat. Aveam aflu mai târziu modul în care se pronunţau. M-am ridicat de pe scaun, simţind nevoia să-mi întind picioarele, i oloana -sau să plec de lângă lista foarte lungă de cuvinte pe care nu ştiam cum să le pronunţ şi departe de căldura permanentă care îmi încălzea acum faţa şi gâtul.

Biroul era mai mult o bibliotecă, deoarece nu vedeam niciun pe rete din cauza labirinturilor de rafturi care flancau zona principală şi a mezaninului care trona deasupra, acoperit, dintr-un perete în altul de cărţi. "Birou", părea totuşi un cuvânt mai puţin ameninţă tor. Am rătăcit printre câteva rafturi, urmând o rază de soare, spre un grup de ferestre, aflate în celălalt capăt al încăperii. M-am trezit privind o grădină cu trandafiri, plină cu zeci de nuanţe de roşu, roz, alb şi galben.

Poate că mi-aş fi permis să admir pentru un moment culorile care străluceau în soarele dimineţii, umezite de rouă, dacă nu aş fi zărit tablourile care atârnau pe peretele de lângă ferestre.

Nu e un tablou, am gândit eu, clipind şi făcând un pas înapoi, pentru a-i observa dimensiunea. Nu, era... am căutat cuvântul în acea parte a minţii, pe jumătate uitată. Pictură murală. Asta era.

La început, nu am putut face altceva decât să mă holbez la mări mea acesteia, la ambiţia care o realizase, la faptul că această capodo peră era ascunsă aici, în spate, pentru ca nimeni să nu o poată vedea vreodată, de parcă ar fi fost ceva obişnuit -absolut banal -să creezi ceva asemănător.

Spunea o poveste -prin felul în care se împleteau culorile, for mele şi lumina, prin felul în care nuanţele se schimbau pe suprafaţa picturii. Povestea... ţinutului Prythian. începea cu un cazan. Un cazan foarte negru, ţinut de mâini feminine, subţiri şi strălu citoare, în nesfârşita noapte înstelată. Răsturnat de acele mâini, din acesta curgea un lichid auriu, scânteietor. Nu, nu scânteietor, ci... cu mici simboluri fosforescente, poate semnele vreunei limbi antice a spiriduşilor. Orice scria acolo, orice era, conţinutul cazanului era răsturnat în vidul de dedesubt, revărsându-se pe pământ pentru a da naştere lumii noastre...

Harta cuprindea în întregime lumea noastră -nu doar pământul pe care ne aflam, ci şi mările şi continentele mai mari de dincolo. Fiecare teritoriu era marcat şi colorat, unele cu desene complicate ale fiinţelor care conduseseră cândva acele ţinuturi care, acum, apar ţineau oamenilor. Toată lumea, mi-am dat eu seama, înfiorându-mă, le aparţinuse cândva lor -cel puţin, ei credeau că fusese creată pen tru ei de purtătoarele cazanului. Oamenii nu erau menţionaţi -aici, nu se spunea nimic despre noi. Presupun că, pentru ei, eram la fel de neînsemnaţi ca porcii.

îmi fu greu să mă uit la următoarea secvenţă. Era atât de sim plă, şi totuşi atât de detaliată, încât, pentru o clipă, am rămas pe acel câmp de luptă, simţind textura noroiului însângerat de sub mine, umăr la umăr cu mii de alţi soldaţi aliniaţi, înfruntând hoar dele de spiriduşi care ne atacau. Un moment de reculegere, înainte de măcel.

Săgeţile şi săbiile oamenilor păreau inutile împotriva Marilor Spiriduşi în armurile lor strălucitoare, sau a spiriduşilor cu coamele ridicate, cu gheare şi colţi. Ştiam -ştiam fără să mai văd o altă sec venţă -că oamenii nu supravieţuiseră acelei lupte. Pata neagră de alături, nuanţată cu străluciri roşii, spunea multe.

Apoi, o altă hartă, una cu tărâmul mult diminuat al spiriduşilor. Teritoriile din nord fuseseră îndepărtate şi divizate, pentru a face loc Marilor Spiriduşi care îşi pierduseră teritoriile din zona de sud a zidului. Tot ce era în partea de nord le revenea; tot ce era la sud nu i*f a decât o urmă ştearsă. O lume decimată şi uitată -de parcă pic iorului nu i s-ar fi putut cere să o picteze.

Am scrutat diferitele pământuri şi ţinuturi date acum Marilor Spit iduşi. Un teritoriu încă destul de mare -o putere monstruoasă, răspândită peste partea nordică a lumii noastre. Ştiam că erau contluse de regi, de regine, de consilii sau de împărătese, dar nu văzu sem niciodată o asemenea reprezentare, nu văzusem cât de mult pământ fuseseră obligaţi să cedeze sudului şi cât de înghesuite erau acum teritoriile lor.

Pământul nostru -o insulă imensă -adusese beneficii tărâmului Prythian, în comparaţie cu vârful de jos, dat nouă, nenorociţilor de oameni. O mare parte a sacrificiului fusese suportat de partea su dică a celor şapte teritorii: un teritoriu pictat cu brânduşe, miei şi trandafiri. Teritorii de primăvară.

M-am apropiat până când am văzut pata urâtă şi neagră care ţinea loc de zid -o altă nuanţă care dădea în vileag duşmănia picto rului. Nicio însemnare în teritoriul oamenilor, nimic care să indice vreunul dintre oraşele mai mari sau centrele, dar... am găsit zona accidentată în care se afla oraşul nostru şi pădurea care îl separa de /iii. Acea călătorie de două zile îmi păru foarte neînsemnată -prea neînsemnată -în comparaţie cu puterile care ne pândeau de deasu pra. Am trasat cu degetele, o linie pe deasupra vopselei, în sus -sus, peste zid, în aceste teritorii -teritoriile Regatului Primăverii. Din nou, niciun indiciu, dar imaginea era plină de însemnele primăverii: copaci înfloriţi, furtuni schimbătoare, animale tinere... M-am uitat spre nord şi m-am retras din nou. Celelalte şase regate iile Prythianului ocupau diverse teritorii. Toamna, Vara şi Iarna erau destul de uşor de recunoscut. Apoi, deasupra acestora, două regate strălucitoare: cel din sud, cu un palat mai delicat şi mai roşu, era Kegatul Zorilor de Zi; deasupra, în auriu strălucitor, galben şi albastru, Regatul de Zi. Şi, deasupra lui, o zonă montană, întunecată şi înstelată, întinderea masivă a Regatului de Noapte.

Printre umbrele dintre acei munţi erau înfăţişate creaturi -nişte ochi mici şi dinţi strălucitori. Un tărâm al frumuseţii mortale. Mi se ridică părul de pe mâini.

Poate că dacă nu m-aş fi uitat în inima acelei hărţi vii şi frumoase, aş fi studiat celelalte regate de dincolo de mări, care flancau pă mânturile noastre, precum regatul izolat al spiriduşilor de la vest, care părea să fi scăpat fără nicio pierdere de teritoriu şi care era încă autonom.

în centrul tărâmului, care părea a fi nucleul în jurul căruia se extindea totul sau în care, probabil, lichidul din cazan se revărsase prima dată, era o mică zonă muntoasă şi înzăpezită. Din aceasta, se ridica un singur vârf imens. Lipsit de zăpadă şi de viaţă -de parcă elementele ar fi refuzat să-l atingă. Nu existau alte indicii care să arate ce putea fi -niciunul care să-i marcheze importanţa, aşa că am presupus că privitorii îl ştiau deja. Aceasta nu era o pictură murală pentru ochii oamenilor.

Cu acel gând, m-am întors la măsuţă. Văzusem harta teritoriilor lor -şi înţelesesem că nu aveam să mă îndrept niciodată spre nord.

M-am aşezat pe scaun şi mi-am găsit locul în carte, iar faţa mi se încălzi când am privit ilustraţiile răspândite peste tot. Era o carte pentru copii şi, totuşi, abia m-am descurcat prin cele aproximativ douăzeci de pagini. De ce avea Tamlin cărţi pentru copii în biblio teca sa? Erau din copilăria lui sau pentru copiii pe care spera să îi aibă? Nu conta. Nici măcar nu puteam să le citesc. Uram mirosul acestor cărţi -descompunerea paginilor, aluzia batjocoritoare a hâr tiei, pielea aspră a copertelor. M-am uitat la bucata de hârtie şi la toate acele cuvinte pe care nu le cunoşteam.

Am strâns lista în mână, mototolind hârtia într-o bilă pe care am aruncat-o în coşul de gunoi.

-Aş putea să te ajut să le scrii, dacă acesta este motivul pentru care te afli aici.

Am tresărit în scaun, aproape doborându-1, şi m-am întors, văzându-1 pe Tamlin în spatele meu, cu un teanc de cărţi în mâini. Am «lungat căldura care îmi cuprindea obrajii şi urechile, panicată din i «u/a informaţiei despre care ar fi putut să creadă că încercasem să ii li lmit.

Să mă ajuţi? Vrei să spui că un spiriduş ratează ocazia de a lua pcMe picior un muritor ignorant? I ,ftsă cărţile pe masă, cu maxilarul încordat. Nu puteam să citesc titlurile care străluceau pe cotoarele din piele.

De ce te-aş lua peste picior pentru un neajuns care nu este din vina ta? Lasă-mă să te ajut. îţi datorez asta, pentru că mi-ai în grijit mâna.

Neajuns. Era un neajuns. Totuşi, una era să-l bandajez şi să-i vorbesc de parcă nu ar fi fost un prădător născut să omoare şi să distrugă, dar să-i dezvălui cât de puţine ştiam cu adevărat, să-l las să vadă acea parte din mine care rra încă un copil neştiutor şi necopt... Chipul nu îi trăda nicio emo ţie. Cu toate că fusese nemilos, m-am îndreptat de spate.

Mă descurc. -Crezi că nu am altceva mai bun de făcut decât să inventez me tode complicate de a te umili? M-am gândit la acea pată de nimic, pe care pictorul o folosise pentru a reprezenta teritoriile oamenilor, şi nu am ştiut ce răspuns nâ i dau -măcar unul politicos. Cedasem de prea multe ori în faţa lor... a lui.

Tamlin scutură din cap.

-Aşadar, îl laşi pe Lucien să te ia la vânătoare şi... -Lucien, l-am întrerupt eu şoptit, dar nu domol, nu pretinde să lic altceva decât este.

-Ce vrei să spui? mârâi el, dar nu îşi scoase ghearele nici când Işi strânse pumnii pe lângă corp.

Cu siguranţă mă lansam pe un drum periculos, dar nu-mi păsa. ( Ihiar dacă îmi oferise adăpost, nu trebuia să-i cad la picioare.

-înseamnă, am spus eu cu acelaşi ton grav şi rece, că nu te cu nosc. Nu ştiu cine eşti, ce eşti cu adevărat sau ce vrei.

-înseamnă că nu ai încredere în mine. -Cum aş putea să am încredere într-un spiriduş? Nu vă place s.i ne omorâţi şi să ne păcăliţi?

Mârâitul lui flutură lumina lumânărilor.

-Nu eşti omul la care mă aşteptam, crede-mă. Aproape că am simţit rana din pieptul meu deschizându-se şi acele cuvinte groaznice şi tăcute revărsându-se. Incultă, ignorantă, neinteresantă, orgoliosâ, rece -toate, din gura Nestei, a cărei voce batjocoritoare îmi răsună în minte.

Mi-am ţuguiat buzele. El tresări şi ridică puţin mâna, de parcă ar fi vrut să mă atingă.

-Feyre, începu el, atât de blând, încât am scuturat din cap şi am părăsit camera.

Nu m-a oprit. însă, în acea după-amiază, când am mers să-mi recuperez lista mototolită din coşul de gunoi, aceasta nu mai era acolo. Iar teancul meu de cărţi fusese deranjat, titlurile nu mai erau în ordine. Probabil că fusese vreun servitor, m-am asigurat eu, calmându-mă. Alis sau alt spiriduş cu mască de pasăre, care făcuse curăţenie. Nu scrisesem nimic incriminator -nu avea cum să ştie că încercam să-mi avertizez familia. Mă îndoiam de faptul că m-ar fi pedepsit pentru asta, dar... Conversaţia noastră de mai devreme fusese destul de neplăcută.

Totuşi, mâinile încă îmi tremurau când m-am aşezat pe scaunul de la biroul mic şi am găsit pasajul din cartea pe care o folosisem în acea dimineaţă. Ştiam că nu era frumos să însemnezi cărţile cu cer neală, dar, dacă Tamlin îşi permitea să aibă farfurii din aur, putea să înlocuiască o carte sau două.

Am privit fix cartea, fără să văd amestecul de litere. Poate că fusese o prostie din partea mea să nu îi accept ajutorul, că nu îmi reprimasem orgoliul şi că nu îl lăsasem să scrie scrisoarea în câteva clipe. Nici măcar o scrisoare de avertisment, ci doar una prin care să-i înştiinţez că eram în siguranţă. Dacă avea lucruri mai bune de făcut decât să inventeze metode prin care să mă facă să mă Mini prost, atunci, cu siguranţă, avea lucuri mai bune de făcut decât «A mA ajute să notez scrisoarea destinată familiei mele. Cu toate *« rutea, se oferise să mă ajute.

Un ceas din apropiere anunţă ora. Neajunsuri -încă unul dintre neajunsurile mele. Mi-am masat *pi Antenele între degetul mare şi cel arătător. Fusese o prostie să-mi piti a oarecum rău pentru el -pentru spiriduşul singuratic şi gândi-Ini. pentru cineva despre care crezusem prosteşte că i-ar fi păsat dacă ai fi întâlnit pe cineva care poate că simţea la fel, care înţelegea -în Irltil meu omenesc, ignorant şi lipsit de importanţă -cum era să porţi povara de a avea grijă de alţii. Ar fi trebuit să-i las mâna să sân gereze în noaptea aceea, să-mi fi dat seama că poate... poate ar fi elistat cineva, un om, un spiriduş sau orice altceva, care să fi înţeles »»• devenise viaţa mea -ce devenisem eu -în aceşti ultimi ani.

Trecu un minut, apoi altul. Poate că spiriduşii nu erau capabili să mintă, dar, cu siguranţă, puteau să omită informaţii; Tamlin, Lucien şi Alis se străduiseră să iui mi răspundă la anumite întrebări. Merita să aflu, să ştiu mai multe despre boala care îi ameninţa -să aflu ceva despre asta, de unde venise, ce altceva mai putea să facă şi, în special, cum ar fi putut itlccta un om.

$i> dacă se întâmpla ca ei să cunoască anumite informaţii despre vreo portiţă de scăpare uitată a acelui Tratat nenorocit, dacă ştiau vreo i »ile prin care să-mi plătesc datoria şi să mă întorc la familia mea, ca *»A i pot avertiza eu însămi despre boală... trebuia să risc.

Douăzeci de minute mai târziu, l-am găsit pe Lucien în dormi torul lui. Marcasem pe mica mea hartă unde se afla acesta -într-o aripă separată, de la etajul al doilea, departe de al meu -şi, după ce I am căutat pe unde umbla de obicei, părea a fi singurul loc în care II puteam găsi. Am bătut la uşa dublă, vopsită în alb.

-Intră, omule. Probabil că mă putea detecta pur şi simplu după ritmul respira ţiei. Sau poate că acel ochi al lui vedea prin uşă.

Am deschis. Ca formă, camera semăna cu a mea, dar era îmbrii cată în nuanţe de portocaliu, roşu şi auriu, cu vagi urme de verde şi maro. Era de parcă m-aş fi aflat într-o pădure, toamna. Dar în timp ce camera mea avea un aspect delicat şi graţios, a lui era mai sobrii în locul frumoasei mese pentru micul dejun, de lângă fereastră, o masă de lucru uzată, acoperită cu diverse arme domina spaţiul. Acol< > stătea, purtând doar o cămaşă albă şi pantaloni, iar părul roşu, des prins, strălucea precum un foc lichid. Emisarul lui Tamlin, instruil la curte, era un războinic veritabil.

-Nu te-am mai văzut, am spus eu, închizând uşa şi sprijinindu-mii de aceasta.

-A trebuit să aplanez nişte conflicte la graniţa de nord -o mi siune oficială a emisarului, spuse el, lăsând din mână cuţitul de vână toare, cu lamă lungă şi periculoasă, pe care îl curăţa. M-am întors la timp ca să aud mica ta ceartă cu Tam şi am decis că sunt mai în siguranţă aici. M-am bucurat, totuşi, să aflu că mă apreciezi. Măcar nu sunt primul pe lista celor pe care vrei să-i omori.

I-am aruncat o privire lungă.

-Ei bine, continuă el, ridicând din umeri, se pare că ai reuşit să intri destul de adânc pe sub pielea lui Tam, deoarece m-a căutat şi aproape că mi-a luat capul. Aşadar, presupun că îţi pot mulţumi pen tru că ai stricat ceea ce ar fi trebuit să fie un dejun liniştit. Din fericire pentru mine, s-a întâmplat ceva în pădurea de vest, iar bietul meu prieten a trebuit să se descurce în singurul fel în care putea. Mă mir că nu te-ai întâlnit cu el pe scări.

Mulţumesc zeilor uitaţi pentru micile indulgenţe.

-Ce anume? Lucien ridică din umeri, dar mişcarea fu prea încordată ca să pară indiferent.

-Ce se întâmplă de obicei: nişte creaturi urâte şi nedorite, care s-au revoltat.

Bine, bine că Tamlin era plecat, ca să nu mă prindă în fapt. încă un strop de noroc.

Sunt impresionată că mi-ai răspuns la întrebări, am spus eu cât •le calm am putut, alegându-mi cu grijă cuvintele. Dar ce păcat că mu eşti ca Suriei, care să-mi spună orice vreau să ştiu, asta dacă aş fi •Irului de inteligentă încât să te prind.

Pentru un moment, se uită la mine şi clipi. Apoi, gura i se strâm-l>A Intr-o parte, iar acel ochi metalic bâzâi şi mă ţintui.

Presupun că nu-mi vei spune ce vrei să afli? Voi aveţi secretele voastre, iar eu le am pe ale mele, am răspuns ru cu grijă.

Nu mi-am dat seama dacă ar fi încercat să mă convingă să mă lA/.gândesc, în caz că i-aş fi spus adevărul.

Dar, dacă ai fi un spiriduş Suriei, am adăugat eu cu o lentoare Intenţionată, în caz că nu înţelesese la ce mă refeream, cum te-aş prinde, mai exact? I ,ucien lăsă cuţitul din mână şi îşi curăţă unghiile. Pentru o clipă, m am întrebat dacă îmi va spune ceva. M-am întrebat dacă s-ar iluce direct la Tamlin, să mă pârască.

In loc de asta, spuse: Probabil aş avea o slăbiciune pentru plantaţiile tinere de mes teceni, din pădurile de vest, şi pentru puii de găină proaspăt omoi Aţi şi, probabil, aş fi atât de lacom încât nu aş observa laţul cu două bucle, întins în jurul crângului pentru a-mi imobiliza picioarele.

-Hmmm. Nu am îndrăznit să-l întreb de ce hotărâse să fie atât de cooperant. 11xlsta încă o şansă destul de mare să nu fie deranjat de moartea mea, tlar mi-am asumat riscul.

-Cumva, te prefer ca Mare Spiriduş. El rânji, dar amuzamentul nu ţinu mult. Dacă aş fi destul de nebun şi prost încât să mă duc după Suriei, itş lua un arc şi tolba cu săgeţi şi poate un cuţit, unul ca acesta.

Băgă cuţitul pe care-1 curăţase în teacă şi îl puse pe marginea mesei -un dar.

-Şi aş fi pregătit să fug cât m-ar ţine picioarele când aş elibe ra-o -spre cea mai apropiată apă curgătoare, pe care ele urăsc sil o traverseze.

-Dar nu eşti nebun, deci vei fi rămâne aici, în siguranţă? -Voi vâna, din întâmplare, pe câmp şi, cu auzul meu superior, s-ar putea să mă simt destul de generos încât să ascult dacă cineva ar striga din pădurile vestice. Dar este un lucru bun că nu am avut niciun rol în a-ţi spune să ieşi astăzi, deoarece Tam ar sfâşia pe ori cine ţi-ar spune cum să prinzi un Suriei; şi este un lucru bun că oricum aveam de gând să vânez, pentru că, dacă cineva m-ar prinde ajutându-te, ne-ar aştepta probleme mult mai mari. Sper că secretele tale merită.

îmi spuse toate acestea cu obişnuitul lui rânjet, dar nuanţând lucrurile -un avertisment pe care nu l-am ratat.

O altă ghicitoare -şi o altă fărâmă de informaţie.

-Este un lucru bun că, în timp ce tu ai un auz superior, eu mă pricep de minune să-mi ţin gura, i-am zis eu.

Când am luat cuţitul de pe masă şi m-am întors pentru a-mi recupera propriul arc din camera mea, el pufni în râs.

-Cred că începe să-mi placă de tine -aşa, ca om criminal. Am repetat instrucţiunile lui Lucien în vreme ce am ieşit din înnac, dincolo de grădinile cultivate, peste dealurile înverzite şi i Aurite limpezi, intrând în pădurea înfrunzită din depărtare. Nu mă oprise nimeni -nici măcar nu mă văzuse nimeni plecând cu arcul *1 tolba cu săgeţi în spate, şi purtând la şold cuţitul lui Lucien. Luacu mine o tolbă plină cu pui de găină proaspăt ucişi, mulţumită ■ tmabilităţii personalului uimit de la bucătărie, şi îmi ascunsesem un cuţit în plus în cizmă.

Pământurile erau la fel de goale ca şi conacul, cu toate că, ocazioiiiil, am zărit cu coada ochiului ceva strălucind. De fiecare dată când mă întorceam pentru a privi, strălucirea se transforma în lumina « tarelui, care dansa pe suprafaţa lacului din apropiere, sau era doar v Ahtul care foşnea frunzele unui smochin singuratic de pe o colină, i And am traversat un lac mare, adăpostit de poalele unui deal înalt, •tţ fi putut jura că am văzut patru capete strălucitoare de femei ieşind •lin apa limpede, privindu-mă. Am grăbit pasul. I )oar ciripitul păsărilor şi freamătul animalelor mici îmi dădură >lr înţeles că am intrat în pădurea vestică, încă înverzită. Nu intra-•« in In această pădure când fusesem la vânătoare cu Lucien. Nu era nicio potecă, nimic domesticit în jur. Stejari, ulmi şi fagi, împletiţi într-un val de nepătruns, care aproape sugruma puţina lumină care se strecura printre coroanele dese ale copacilor. Pământul acoperii cu muşchi înghiţea orice sunet făceam.

Veche, această pădure era antică. Şi vie, într-un fel pe care nu-l puteam descrie, ci doar simţi până în măduva oaselor. Poate că eram primul om care mergea pe sub acele crengi grele şi întunecate în ulti mii cinci sute de ani, mirosind prospeţimea frunzelor de primăvară, care mascau umezeala şi putregaiul.

Mesteceni -apă curgătoare. Mi-am croit drum prin pădure, cu respiraţia tăiată. Noaptea era periculoasă, mi-am amintit eu. Aveam doar câteva ore până la apus.

Totuşi, Bogge ne urmărise în timpul zilei. Bogge era moartă, iar oroarea pe care o confrunta acum Tamlin locuia în altă parte a acestor tărâmuri. Pământurile Regatului Primăverii, dacă acea pictură murală era corectă. M-am întrebat în ce fel trebuise Tamlin să dea socoteală Marelui Lord al Regatului Primăverii -sau dacă acesta era Marele Lord care îi scosese ochiul lui Lucien. Poate era consoarta Marelui Lord -acea ea pe care o menţionase Lucien -care îi înspăimânta atât de mult. Am alungai acest gând.

Am mers tiptil, cu ochii şi urechile în patru, respirând calm. Cu sau fără neajunsuri, tot puteam să vânez, iar răspunsurile de care aveam nevoie meritau efortul.

Am găsit o plantaţie de mesteceni tineri şi subţiri, apoi am mers în cercuri tot mai mari, până când am întâlnit cel mai apropiat râu. Nu era adânc, dar era suficient de lat încât să trebuiască să alerg în salturi pentru a-1 traversa. Lucien îmi spusese să găsesc o apă curgă toare, iar asta era destul de bună ca să reuşesc să scap. Dacă ar fi trebuit să scap. Poate, din fericire, nu urma să am nevoie de aşa ceva.

Am făcut şi refăcut câteva trasee diferite spre râu. Şi câteva trasee alternative, în caz că nu aş mai fi avut acces la primele când itm (ost sigură de fiecare rădăcină, piatră şi groapă din împrejurimi, m am întors la mica plantaţie înconjurată de acei copaci albi şi am întins capcana.

+

Mai mult o debara pentru provizii, cu o masă de lucru, şi nu un loc pentru găzduit spiriduşi bolnavi, infirmeria era bine aprovizio nată. Am bănuit că atât le trebuia, de vreme ce se puteau vindeca singuri, cu puterile lor nemuritoare. însă această rană -această rană nu se vindeca.

Tamlin se lăsă pe marginea mesei, ţinându-şi de încheietură mâna rănită, privindu-mă cum căutam prin proviziile din dulapuri şi ser tare. După ce am adunat tot ce aveam nevoie, am încercat să nu ezit la gândul că trebuia să-l ating, dar... nu mi-am permis să mă îngro zesc când i-am apucat mâna, simţindu-i căldura pielii ca pe un infern, spre deosebire de degetele mele reci. I-am curăţat mâna însângerată şi murdară -cu grijă şi cu atenţie, adunându-mi curajul pentru prima apariţie a acelor gheare. Nu îşi scoase însă ghearele, vorbindu-mi câtă vreme i-am bandajat mânadestul de surprinzător, nu erau decât câteva tăieturi urâte, care nu trebuiau cusute.

I-am legat bandajul şi m-am îndepărtat, ducând bolul cu apă sân gerie la chiuveta din fundul încăperii. Mă fixă cu privirea cât am terminat de făcut curat, iar camera deveni prea mică, prea fierbinte. O omorâse pe Bogge şi scăpase aproape nevătămat. Dacă Tamlin era atât de puternic, atunci probabil că Marii Lorzi ai ţinutului Prythian erau nişte semizei. Toate instinctele mele de muritoare fură cuprinse de panică din cauza acestui gând.

Aproape că ajunsesem în dreptul uşii deschise, reprimându-mi impulsul de a fugi înapoi în camera mea, când spuse:

Nu ştii s ă scrii şi, totuşi, ai învăţat să vânezi, să supravieţuieşti. ( uni ai reuşit? M-am oprit, cu mâna pe tocul uşii.

Aşa este când eşti responsabil şi pentru alte vieţi, nu doar pentru a ta, nu-i aşa? Faci tot ceea ce trebuie să faci. Atunci, avem măcar un lucru în comun. Stătea încă pe masă, şovăind pe acea linie interioară, dintre aici ţl acum şi acel loc din mintea sa, în care dusese lupta cu Bogge. I am întâlnit privirea, încă sălbatică şi strălucitoare.

Nu eşti deloc aşa cum mă aşteptam -de la un om, spuse el. Nu i-am răspuns, iar el nu şi-a luat rămas-bun când am plecat. în dimineaţa următoare, coborând pe scara principală, am înceri at să nu mă gândesc prea mult la dalele proaspăt spălate ale par doselii din marmură de la parter -nici urmă de sângele pe care îl pierduse Tamlin. De fapt, am încercat să nu mă gâdesc prea mult la întâlnirea noastră.

Când am văzut că nu era nimeni pe holul din faţă, aproape că iun zâmbit în sinea mea -am simţit o undă în acel gol care mă hărţtiisc. Poate că acum, în acest moment de linişte, puteam, în sfârşit, % i\ privesc arta de pe pereţi, să am timp să o observ, să o studiez, să 0 admir. Cu inima bătându-mi cu putere la acest gând, eram pe cale să mâ îndrept spre un hol pe care îl notasem ca găzduind multe tablo uri, când nişte voci joase şi masculine plutiră dinspre sala de mese.

M-am oprit. Vocile erau joase şi destul de încordate, încât am mers tiptil, strecurându-mă în umbrele din spatele uşii deschise. 1 i a un lucru lamentabil şi mişelesc -dar ceea ce spuneau mă făcu «a iui mă simt deloc vinovată.

Vreau doar să ştiu ce crezi că faci.

A doua zi, am găsit un cap în grădină. Capul însângerat al unui Mare Spiriduş -înfipt în vârful unei statui din preajma lacului, care înfăţişă un stârc imens, dând din aripi. Piatra era îmbibată cu suficient sânge încât să sugereze faptul că acel cap fusese proaspăt retezat în momentul în care cineva îl infipsese în ciocul ridicat al stârcului.

îmi căram culorile şi şevaletul în grădină pentru a picta un strat de irişi, când am dat peste el. Cutiile cu vopsea şi pensulele zăngăniră pe pietriş.

Holbându-mă la acel cap care încă ţipa, cu ochii maro bulbucaţi, cu dinţii sparţi şi însângeraţi, nu mi-am dat seama încotro mă în dreptam. Nu avea mască -aşadar, nu făcea parte din Regatul Primăverii. Era singurul lucru pe care îl puteam spune despre el.

Sângele lui era foarte strălucitor pe piatra gri -gura deschisă în-Ir-o expresie grotescă. M-am retras un pas şi m-am lovit de ceva cald şi tare.

M-am răsucit, cu mâinile ridicate din instinct, dar Tamlin spuse: -Eu sunt, iar eu m-am oprit brusc. Lucien era lângă el, palid şi îngrozit.

-Nu este din Regatul Toamnei, spuse Lucien. Nu-1 recunosc. Mâinile lui Tamlin mă prinseră de umeri când m-am întors spre acel cap.

-Nici eu. Un mârâit slab şi urât îi dantelă cuvintele, dar nicio gheară nu-i împunse pielea în timp ce continuă să mă ţină. Cu toate acestea, mâinile i se încordară când Lucien păşi în micul lac în care se înălţa statuia -tot mai aproape, până ce privi acel chip îndurerat.

-L-au marcat cu un sigiliu în spatele urechii, spuse Lucien, înju rând. Un munte cu trei stele...

-Regatul Nopţii, spuse Tamlin, prea calm. Regatul Nopţii -cea mai nordică parte a Prythianului, dacă îmi aminteam corect harta murală. Un tărâm al întunericului şi al lu minii stelare.

-De ce... de ce ar face asta? am întrebat şoptit. Tamlin îmi dădu drumul, aşezându-se lângă mine cât timp Lucien se urcă pe statuie, pentru a da jos capul. în schimb, eu am privit spre mărul înflorit.

-Cei din Regatul Nopţii fac ce vor, spuse Tamlin. Ei trăiesc după propriul cod, după propria moralitate coruptă.

-Toţi sunt nişte criminali sadici, rosti Lucien. Am îndrăznit să-l privesc; era cocoţat pe aripa din piatră a stârcului. Am privit din nou în altă parte.

-îi încântă tortura de orice fel, iar genul acesta de ispravă li se pare amuzant.

-Amuzant, dar nu este un mesaj? Am scrutat grădina.

-O, este un mesaj, spuse Lucien, iar eu m-am crispat la sunetul umed şi dens al cărnii şi al oaselor pe piatră care se auzi când smulse capul de acolo.

Jupuisem destule animale, dar asta... Tamlin îşi puse şi cealaltă mână pe umărul meu.

-Să intre şi să iasă din bastionul nostru, să comită crima în apro piere, sângele încă atât de proaspăt...

Lucien ateriză zgomotos în apă.

-Este exact ce l-ar amuza pe Marele Lord al Regatului Nopţii. Ticălosul! Am măsurat distanţa dintre lac şi casă. Şaizeci sau şaptezeci de paşi, atât de mult se apropiaseră de noi. Tamlin îmi perie umărul cu degetul mare.

-Eşti încă în siguranţă aici. E doar o farsă de-a lor.

-Nu are legătură cu boala? am întrebat.

-Doar în ideea în care ei ştiu că boala se trezeşte din nou -şi ne anunţă că vor da târcoale Regatului Primăverii ca vulturii, în cazul

In care puterea noastră de apărare va scădea şi mai mult.

Probabil că arătam la fel de rău pe cât mă simţeam, deoarece Probabil că ne torturaseră după bunul plac -probabil că îşi supu sesem animalele de companie, oamenii, unor lucruri foarte neplă cute şi cumplite.

O umbră licări în ochii lui.

-Câteodată, mă bucur foarte mult că eram încă un copil când tatăl meu şi-a trimis sclavii în zona de sud a zidului. Chiar şi aşa, am văzut lucruri destul de grave.

Nu voiam să-mi imaginez. Nici până acum nu căutasem să văd dacă rămăsese vreo urmă a acelor oameni de demult. Nu credeam că cinci secole fuseseră suficiente pentru a curăţa pata ororilor în durate de poporul meu. Ar fi trebuit să renunţ... ar fi trebuit, dar n-am putut.

-îţi aminteşti dacă au fost bucuroşi să plece? Tamlin ridică din umeri.

-Da. Şi totuşi, nu au cunoscut niciodată libertatea sau anotim purile, aşa cum o faceţi voi. Ei n-au ştiut ce să facă în lumea murito rilor. Dar, da -cei mai mulţi au fost foarte bucuroşi să plece.

Fiecare cuvânt era mai accentuat decât următorul.

-M-am bucurat să-i văd plecând, chiar dacă tatăl meu nu a fost de aceeaşi părere.

în ciuda faptului că stătea nemişcat, ghearele îi ieşiră deasupra degetelor.

Nu era de mirare că se purtase atât de ciudat cu mine, că nu ştiuse ce să-mi facă în prima zi în care ajunsesem aici.

-Tamlin, tu nu eşti ca tatăl tău, i-am şoptit eu. Nici ca fraţii tăi. El privi în altă parte, iar eu am adăugat: -Nu m-ai făcut niciodată să mă simt ca o prizonieră -nu m-ai făcut niciodată să mă simt ca o sclavă.

Umbrele care îi licăriră în ochi când îmi mulţumi, dând din cap, îmi spuseră că mai erau şi alte lucruri pe care avea să mi le spună despre familia lui, despre viaţa de dinainte de a fi omorâţi şi despre acest titlu care îi fusese încredinţat. Nu aveam de gând să-i pun în trebări, nu când boala îi dădea târcoale -nu înainte ca el să fie pre gătit. Mă lăsase cu ale mele şi mă respectase -nu aveam altă soluţie; trebuia să procedez la fel.

Cu toate acestea, în acea zi, nu am reuşit să pictez. îmi pare rău, Tam, gâfâi Lucien, apărând de nicăieri. Am lă-«ul o puţin singură la una dintre mesele cu mâncare şi când am re venit lângă ea, am găsit-o bând vin şi...

Tamlin nu se opri din cântat. Cu părul auriu şi ud de transpiraţie, iirtMa extrem de chipeş -chiar dacă nu-i vedeam mare parte din i hlp. Dansând în faţa lui, îmi zâmbi sălbatic.

Voi avea eu grijă de ea, murmură Tamlin acoperind muzica, Ur eu am strălucit, dansând mai rapid. Du-te şi distrează-te.

Lucien se făcu nevăzut. Nu am nevoie de un paznic! Voiam să mă rotesc şi să mă tot rotesc.

Nu, nu ai nevoie, spuse Tamlin, continuând să cânte fără cusur. Cum dansa arcuşul pe corzi! Degetele lui erau ferme, puternice ţl lungi, fără acele gheare de care ajunsesem să nu mă mai tem... Dansează, Feyre, îmi şopti el. Am dansat. M-am eliberat, un titirez care se tot învârtea, şi nu am ştiut cu cine nm dansat şi nici cum arătau partenerii mei, ştiam doar că deve nisem muzica, focul şi noaptea, şi că nimic nu m-ar fi putut opri. în tot acest timp, Tamlin şi muzicienii cântară nişte melodii atât ile vesele, încât nu am crezut că lumea ar fi putut să înglobeze toată acea bucurie. M-am îndreptat spre el în paşi de dans, spre lordul meu spiriduş, protectorul, luptătorul şi prietenul meu, şi am dansat In faţa lui. El rânji la mine, iar eu am continuat să dansez când se ridică de pe scaun şi se aşeză în genunchi în faţa mea, pe iarbă, cân-lAnd la vioară doar pentru mine.

Muzică doar pentru mine -un dar. Cântă, mişcându-şi degetele rapide şi puternice pe corzile viorii. Corpul meu se unduia ca al unui furpe, apoi mi-am înclinat capul spre cer şi m-am lăsat cuprinsă de muzica lui Tamlin.

Am simţit o apăsare pe talie, iar mâinile cuiva mă traseră şi mă aduseră înapoi pe ringul de dans. Am râs atât de tare, încât am crezut că urma să iau foc, iar când am deschis ochii, l-am văzut pe Tamlin învârtindu-mă. -Uite, spuse Tamlin, oprindu-se la marginea unei pajişti vaste.

Privind, mâna lui zăbovi pe umărul meu.

Iarba înaltă se mişca precum apa în timp ce ultimele raze ale lunii dansau pe suprafaţa acesteia.

-Ce este? am şoptit eu, dar el îşi duse un deget în dreptul buzelor şi îmi făcu semn să privesc.

Timp de câteva minute, nu am văzut nimic. Apoi, din partea opusă a pajiştii, zeci de siluete sclipitoare ieşiră din iarbă, aproape la fel de străvezii ca lumina lunii. începură să cânte.

Era o voce colectivă, dar în care se regăseau atât voci masculine, cât şi feminine -două feţe ale aceleiaşi monede, una cântându-i i elcilalte, într-o chemare şi un răspuns. Când muzica se auzi mai lare şi începură să danseze, mi-am dus mâna la gât. Fantomatice şi eterice, ele valsară pe câmp, simple fante subţiri de lumină lunară.

-Ce sunt? -Himere -spirite ale aerului şi ale luminii, spuse el încet. Au venit să sărbătorească solstiţiul.

-Sunt frumoase. Buzele lui îmi atinseră gâtul, în timp ce murmură aproape de pielea mea:

-Dansează cu mine, Feyre.

-Vorbeşti serios? M-am întors şi i-am văzut faţa la doar câţiva centimetri de a mea. El zâmbi leneş.

-Serios. Mă luă la dans de parcă aş fi fost uşoară ca aerul. Abia îmi amin team paşii pe care îi învăţasem în copilărie, dar el compensă cu graţia lui animalică, fără greşeală, prevenindu-mi orice poticnire, dansând pe câmpul plin de spirite.

Eram despovărată ca un puf de păpădie, iar el, vântul care mă Învârtea deasupra lumii. îmi zâmbi, iar eu i-am zâmbit automat. învârtită pe pajişte, cu himerele dansând în jurul nostru ca zeci de luni, nu trebuia să mă prefac, nu trebuia să fiu nimic altceva decât ce eram atunci.

Dansul nostru încetini şi am rămas acolo, ţinându-ne în braţe şi legănându-ne pe muzica spiritelor. îşi sprijini bărbia pe capul meu şi îmi mângâie părul, degetele lui atingându-mi uşor pielea gâtului.

-Feyre, şopti el deasupra mea.

îmi făcu numele să sune frumos.

-Feyre, şopti el din nou, pur şi simplu, din plăcerea de a-1 pronunţa. Pe cât de repede apăruseră, pe atât de repede dispăruseră spiri tele, luând cu ele muzica. Am clipit. Stelele dispăreau, iar cerul deve nea roşu-cenuşiu.

Chipul lui Tamlin era la câţiva centimetri de al meu.

-E aproape dimineaţă. Am dat din cap, fascinată de vederea lui, de mirosul şi senzaţia de a mă ţine în braţe. Mi-am întins mâna pentru a-i atinge masca. Era foarte rece, în ciuda pielii ude pe care o ascundea. Mâna îmi tremură, iar respiraţia îmi deveni superficială când i-am atins pielea de pe maxilar. Era netedă -şi fierbinte.

îşi umezi buzele, respirând la fel de întretăiat ca şi mine. îmi cu prinse talia cu degetele, iar eu l-am lăsat să mă tragă mai aproape de el -până când corpurile noastre se atinseră şi căldura lui mă inundă.

Mi-am lăsat capul pe spate, pentru a-i vedea faţa. Gura lui era era prinsă între un zâmbet şi un fior.

-Ce e? l-am întrebat şi mi-am pus o mână pe pieptul lui, pregătindu-mă să mă împing înapoi.

Cealaltă mână îi alunecă însă sub părul meu, oprindu-se la baza gâtului.

-Mă gândesc la faptul că s-ar putea să te sărut, spuse el încet, contemplativ.

-Atunci, fa-o! îndrăzneala mă făcu să mă îmbujorez. Tamlin râse şi se aplecă spre mine. Buzele lui se atinseră de ale mele -moi şi calde, căutându-mă. Se retrase puţin, iar eu am deschis ochii. încă mă privea; m-am uitat la el în timp ce mă sărută din nou, mai apăsat, dar diferit de felul în care mă sărutase pe gât. De data aceasta, se retrase mai mult şi mă privi.

-Asta-i tot? am întrebat eu, iar el râse şi mă sărută cu înverşunare. I-am cuprins gâtul cu mâinile, trăgându-1 mai aproape, strivindu-mă de el. Mâinile lui rătăciră pe spatele meu, jucându-se în părul meu, apucându-mă de talie, de parcă nu s-ar mai fi săturat să mă atingă.

Suspină şi se îndepărtă. Rhysand chicoti, dar apoi se năpusti asupra lui Lucien, prea ra pid ca să-l pot urmări cu ochii mei omeneşti, mârâind în faţa lui. Lucien mă împinse cu spatele în perete, destul de tare încât să fiu nevoită să-mi înăbuş un ţipăt când am fost strivită de lemn.

Eu măcelăream pe câmpul de luptă înainte de a te fi născut, iilArâi Rhysand.

Apoi, la fel de rapid cum venise, se retrase nepăsător. Nu, nu aş li indrănit niciodată să pictez acea graţie întunecată şi nemuritoare nici într-o sută de ani.

-în plus, spuse el, băgându-şi mâinile în buzunar, cine crezi că I a arătat iubitului tău Tamlin aspectele delicate ale săbiilor şi ale femeilor? Doar nu crezi cu adevărat că a învăţat aşa ceva în mica labără de război a tatălui său! Tamlin îşi masă tâmplele.

-Las-o pentru altă dată, Rhys. Mă vei vedea destul de curând. Rhysand se îndreptă spre uşă.

-Deja se pregăteşte pentru tine. Având în vedere starea ta actuală, cred că îi pot raporta cu siguranţă că eşti distrus şi că te vei mai gândi la oferta ei.

Lucien nu mai respira când Rhysand trecu de masă. Marele Lord al Regatului Nopţii îţi trecu un deget pe spătarul scaunului meuun gest natural.

-Abia aştept să-ţi văd faţa când...

Rhysand privi cu atenţie masa. Lucien înţepeni, împingându-mă mai tare în perete. Masa era încă pusă pentru trei persoane, farfuria mea pe jumătate goală aflân du-se chiar în faţa lui.

-Unde este oaspetele tău? întrebă Rhysand calm, ridicând poca Iul meu şi adulmecându-1 înainte de a-1 pune din nou pe masă.

-I-am spus să plece când ţi-am simţit sosirea, minţi Tamlin, calm.

Rhysand îl privi în faţă pe Marele Lord, iar chipul lui perfect nu exprimă niciun sentiment înainte de a-şi ridica sprâncenele. Un fioi de încântare -poate chiar de îndoială -străluci pe chipul lui, dar îşi întoarse rapid faţa spre Lucien. Magia îmi uscă nările, iar eu m-am holbat cu groază la Rhysand când faţa i se strâmbă de mânie.

-îndrăzneşti să mă vrăjeşti? mârâi el, privindu-mă cu ochi vio leţi şi arzători.

Deşi bariera magică dispăruse, Lucien mă împinse şi mai taro în perete.

Scaunul lui Tamlin scârţâi când îl aruncă în spate. El se ridica, cu ghearele pregătite, mai mortal decât orice cuţit pe care îl avea asupra lui.

Continuând să mă privească fix, faţa lui Rhysand deveni o masca de mânie calmă.

-îmi amintesc de tine, spuse el. Se pare că nu mi-ai ascultat avei tizarea de a te feri de probleme.

Se întoarse către Tamlin.

-Cine, mă rog, este oaspetele tău? -Logodnica mea, răspunse Lucien.

-Poftim? Şi eu care credeam că, după atâtea secole, încă mal suferi după iubita ta din popor, spuse Rhysand, venind spre mine.

Lumina soarelui nu străluci pe firele metalice ale tunicii lui, de parcă ar fi fost împiedicată de întunericul care pulsa din el.

Lucien scuipă la picioarele lui Rhysand şi puse sabia între noi. Nu am putut să mă mişc. O mână invizibilă, cu gheare, îmi zgâ rie mintea. Şi am ştiut -am ştiut că, dacă aş fi împins, dacă aş fi lovit acele gheare mentale, aş fi încetat să mai exist.

-Dă-i drumul, spuse Tamlin, enervându-se, dar fără să înainteze Un fel de panică se ivi în ochii lui şi, încetând să mă privească, st uită spre Rhysand.

-Destul.

-Am uitat că poţi pătrunde în mintea unui om la fel de uşm cum spargi o coajă de ou, spuse Rhysand şi îşi trecu un deget pe baza gâtului meu.

Tremuram, ochii îmi ardeau.

-Uite cât de minunată este! Uite cum încearcă să nu ţipe dt groază! -Voi fi rapid, promit. Dacă nu aş fi păstrat controlul asupra corpului meu, probabil câ aş fi vomitat.

-Are cele mai delicioase gânduri cu tine, Tamlin, spuse el. St întreabă cum ar fi să-ţi simtă degetele pe coapsele ei -şi între ele.

Chicoti. Arzând de dezgust şi de ruşine, am tremurat din cauza prinsorii care îmi stăpânea mintea, când îmi dădu în vileag cele mai intime gânduri. Rhysand se întoarse spre Marele Lord. Cu toate că groaza magiei lui Rhysand încă mă afecta, 1-ani împins pe Tamlin pe pat, încălecându-1, ţintuindu-1 ca şi cum asta m-ar fi împiedicat cumva să plec, de parcă gestul ar fi oprit scurge rea timpului.

îşi odihni mâinile pe coapsele mele, iar căldura lor mă arse prin mătasea fină a cămăşii de noapte. Părul meu căzu în jurul feţelor noastre ca o cortină. Nu-1 puteam săruta destul de repede, destul de tare încât să exprim nevoia năvalnică a corpului meu. El mârâi uşor -şi mă întoarse cu pricepere, întinzându-mă sub el în timp ce îşi desprinse buzele de ale mele şi mă sărută pe gât.

Toată lumea mea se contractă la atingerea buzelor lui pe pielea mea. Totul de dincolo de ele, de dincolo de el, era un gol format din întuneric şi lumină selenară. Spatele mi se arcui când ajunse la locul în care mă muşcase odată, iar eu mi-am trecut mâinile prin părul lui, savurând netezimea ca de mătase. El trasă un arc pe şoldul meu, /.Abovind la marginea lenjeriei. Cămaşa de noapte mi se strânsese în jurul taliei, dar nu-mi păsa. Mi-am împletit picioarele goale în jurul picioarelor lui, întinzându-le pe muşchii tari ai gambelor sale.

îmi şopti numele pe piept şi cu una din mâini îmi exploră corpul, lntinzând-o spre sâni. Am tremurat, anticipând senzaţia mâinii lui acolo, iar gura lui o găsi din nou pe a mea, în timp ce degetele i se opriră puţin mai jos.

De această dată, sărutul lui fu mai lent, mai blând. Vârfurile degetelor celeilalte mâini alunecară sub lenjeria mea intimă, iar eu uni respirat adânc..

Sunetul îl făcu să ezite şi să se retragă puţin. Dar i-am muşcat buza, dându-i o comandă mută, iar el mârâi în gura mea. Cu o sin gură gheară lungă, sfâşie mătasea şi dantela, iar lenjeria mea se des-UAmă în bucăţi. Gheara se retrase, sărutul devenind mai profund i And degetele îi alunecară între picioarele mele, seducându-mă şi Irtcliinându-mă. M-am frecat de mâna lui, cedând complet zvârco lirii sălbătice care prinsese viaţă în interiorul meu şi i-am şoptit numele pe piele.

El se opri din nou, retrăgându-şi degetele, dar l-am apucat, tră-gAndu-1 mai mult peste mine. îl voiam acum -voiam ca barierele hainelor noastre să dispară, voiam să-i simt transpiraţia, voiam să mă umplu cu esenţa lui.

-Nu te opri, am gâfâit. -Eu... spuse el apăsat, odihnindu-şi fruntea între sânii mei, tre murând. Dacă voi continua, nu voi mai putea să mă opresc.

M-am ridicat, iar el m-a privit, respirând greu. Am continuat nA I privesc în ochi, respirând mai calm când mi-am ridicat cămaşa ilc noapte peste cap şi am aruncat-o pe podea. Complet goală în faţa lui, I-am urmărit cum se uita la sânii mei, tari din cauza răcorii nop ţii, la abdomenul meu, între coapsele mele. Un fel de poftă lacomă şi neînduplecată îi traversă chipul, privirea. Mi-am îndoit un genunchi şi l-am dat într-o parte, ca pe o invitaţie tăcută. El mârâi -şi, încet, ca un prădător, îşi ridică din nou privirea spre a mea.

Toată forţa acelui Mare Lord sălbatic şi nemilos se concentrai doar asupra mea, iar eu am simţit furtuna captivă de sub pielea lui, capabilă să mă spulbere, chiar aşa diminuată cum era. Dar puteam să am încredere în el -şi în mine, să înfrunt acea mare putere. Puteam să mă arunc cu totul asupra lui, ştiind că nu s-ar fi ferit.

-Dă-mi totul, i-am şoptit. El plonjă ca o bestie eliberată din cuşcă. Eram o încurcătură de mâini şi dinţi, iar eu am tras de hainele lui până când ajunseră pe jos, apoi am tras de pielea lui până ce l-am zgâriat pe spate şi pe braţe. Ghearele scoase erau blânde pe şoldurile mele, în drumul lor către interiorul coapselor, unde se înfruptă din mine, oprindu-se doar după ce am tremurat, epuizată. Am gemul, rostindu-i numele când mă pătrunse, împingându-se încet şi puter nic, încât mă făcu să mă despic în jurul lui.

Ne-am mişcat împreună la nesfârşit, sălbatic şi arzător şi, când am atins pentru a doua oară extazul, mârâi şi culmină în acelaşi timp.

Regatul Spinilor şi al Trandafirilor 125

Era Lucien -acea răutate şi mânie cunoscută îi acoperea fie care cuvânt.

-Dar tu ce faci? se răsti Tamlin. Prin spaţiul dintre balama şi uşă, îi vedeam pe amândoi, stând aproape faţă în faţă. Pe mâna nebandajată, ghearele îi străluciră în lumina dimineţii.

-E u ? Lucien îşi duse o mână în dreptul pieptului.

-Pe toţi zeii, Tam, nu mai avem timp, iar tu te superi şi te în crunţi. Nici măcar nu mai încerci să te prefaci.

Am ridicat din sprâncene. Tamlin plecă, dar, o clipă mai târziu, se întoarse, arătându-şi dinţii.

-A fost o greşeală de la bun început. Nu pot suferi situaţia asta, nu după ce le-a făcut tatăl meu speciei şi pământurilor lor. Nu îi voi călca pe urme, nu voi fi genul acela de persoană. Aşa că nu mă mai cicăli.

-Să nu te mai cicălesc? Să te las în pace, în timp ce ne pecetluieşti soarta şi strici totul? Am rămas cu tine din speranţă, nu pentru a te privi poticnindu-te. Pentru cineva care are o inimă de piatră, zilele acestea a ta este cu siguranţă moale. Bogge a fost pe pământurile noastre -Bogge, Tamlin! Barierele dintre regate au dispărut, şi până şi pădurile noastre sunt pline cu gunoaie, ca acei puca. Ai de gând să trăieşti acolo şi să omori fiecare scursoare care se furişează?

-Ai grijă cum vorbeşti, spuse Tamlin. Lucien se apropie de el, arătându-şi dinţii. O vibraţie intensă mă lovi în stomac, iar duhoarea metalică îmi umplu nările. Nu vedeam însă nicio magie, dar o simţeam.

-Nu mă provoca, Lucien. Tonul lui Tamlin deveni periculos de calm, iar părul de pe ceafa mi se ridică în momentul în care el mârâi ca un animal.

-Crezi că nu ştiu ce se întâmplă pe pământurile mele? Ce am de pierdut -ce este deja pierdut? lloala. Poate că era ţinută sub control, dar se pare că încă facea m vagii -încă era o ameninţare şi poate că una despre care nu voiau *a allu, fie din cauză că nu aveau încredere în mine, fie... pentru că nu Inuemnam nimic pentru ei. M-am aplecat în faţă, dar, când am fa-» ni o, degetul îmi alunecă şi se lovi uşor, cu un zgomot surd, de uşă. \ hi om nu ar fi putut să audă, dar ambii Mari Spiriduşi se întoarseră.

Prinsă, am păşit spre tocul uşii, dregându-mi vocea. Inima îmi ItAleu cu putere în timp ce inventam o grămadă de scuze ca să mă protejez, dar m-am uitat la Lucien şi m-am străduit să zâmbesc. El Iftcu ochii mari, iar eu a trebuit să mă întreb dacă era din cauza zâmbetului sau a faptului că păream, cu adevărat, vinovată.

Ieşi la o plimbare? l-am întrebat eu, simţindu-mă puţin rău i And i-am făcut un semn cu degetul mare, în spatele meu.

Nu plănuisem să merg cu el astăzi, dar... părea o scuză bună. ( )chiul roşiatic al lui Lucien străluci, dar zâmbetul nu îi confirmă lin Antarea. Emisarul lui Tamlin -mai calculat şi mai politicos decât ll văzusem până acum.

Nu pot astăzi, spuse el calm. Işi îndreptă bărbia spre Tamlin.

Te va însoţi el. Tamlin îi aruncă prietenului său o privire dispreţuitoare, pe care im se deranjă să o ascundă. Centura lui obişnuită era dotată cu mai multe cuţite decât înainte, iar mânerele metalice ornamentate stră-Itk iră când se întoarse spre mine, cu umerii încordaţi.

Dacă vrei să pleci undeva, trebuie doar să spui. ( ihearele mâinii lui libere se retraseră sub piele. Nu. Aproape că am spus-o cu voce tare, când mi-am întors pri vi km rugătoare spre Lucien. Oferta asta avea vreo legătură cu discu ţia pe care o auzisem fără să vreau? Lucien mă atinse uşor pe umăr t Aiul trecu pe lângă mine.

Poate mâine, omule. Singură cu Tamlin, am înghiţit cu greu. El rămăsese acolo, aşteptând.

-Nu vreau să merg la vânătoare, am spus eu în cele din urmă.

Era adevărat.

-Urăsc vânătoarea, îşi ridică privirea.

-Atunci, ce vrei să faci?

Tamlin mă conduse pe hol. O briză uşoară, dantelată, cu par fumul trandafirilor, se strecură prin ferestrele deschise, mângâindu-mi chipul.

-Ai mai fost la vânătoare, spuse în sfârşit Tamlin, dar vânătoarea nu te interesează cu adevărat.

îmi aruncă o privire fugară.

-Nu-i de mirare că voi doi nu prindeţi niciodată nimic.

Nici urmă de războinicul rece din seara precedentă sau de Spiriduşul nobil şi nervos de acum câteva minute. Părea că, acum, era doar Tamlin.

Aş fi fost însă nebună să las garda jos în preajma lui Tamlin sau să cred că faptul că se purta normal însemna ceva, mai ales când, în mod clar, pe proprietatea lui ceva nu era în ordine. O doborâse pe Bogge, iar asta îl facea să fie cea mai periculoasă creatură pe care o întâlnisem vreodată. Nu ştiam cum să îl abordez, aşa că i-am spus, oarecum fără chef:

-Ce-ţi face mâna?

El îşi îndoi mâna afectată, examinând bandajul alb şi curat, care contrasta cu pielea lui bronzată.

-Nu ţi-am mulţumit.

-Nici nu trebuia.

El scutură însă din cap, iar părul lui auriu reţinu lumina dimineţii de parcă ar fi fost nişte raze de soare.

Muşcătura unei Bogge era menită să încetinească vindecarea mii Mare Spiriduş. Suficient de mult încât să ne omoare. îţi sunt ^cunoscător.

( !ând am ridicat din umeri, continuă: Cum ai învăţat să bandajezi răni în felul acesta? Pot să-mi folol 'sc mâna, chiar dacă e bandajată. Prin încercări repetate. Trebuia să pot trage cu arcul a doua zi. Nu îmi vorbi când am intrat într-un alt hol din marmură inundat c soare, iar eu am îndrăznit să îl privesc. L-am văzut cum mă stuia cu atenţie, cu buzele strânse într-o linie subţire.

-De tine a avut grijă cineva vreodată? întrebă el, calm.

-Nu, am răspuns eu deschis. De multă vreme nu îmi mai băteam capul cu asta.

-Ai învăţat să vânezi tot aşa -după multe încercări? -Am spionat vânătorii, apoi am exersat până când am nimerit eva. Când ratam, nu mâneam. Aşadar, primul lucru pe care l-am iwăţat a fost cum să ţintesc.

-Sunt curios, spuse el nonşalant. Ambra din ochii lui verzi străluci; poate că nu toate urmele acen i războinic-bestie dispăruseră. -Vei folosi vreodată acel cuţit pe care l-ai furat de la masa mea? Am înlemnit.

-Cum ai ştiut? Aş fi putut jura că, pe sub mască, îşi ridicase sprâncenele.

-Am fost instruit să observ aceste lucruri. Dar, mai mult decât rice, ţi-am simţit frica.

-Am crezut că nu a observat nimeni, am mormăit eu. Zâmbetul lui strâmb era mai sincer decât toate zâmbetele false şi omplimentele pe care mi le făcuse înainte. -Indiferent de Tratat, dacă vrei să ai o şansă să scapi de cei din pecia mea, va trebui să fii mai creativă, nu să furi cuţite de pe masă, lisă, cu afinitatea ta de a trage cu urechea, poate, cândva, vei învăţa eva valoros.

Urechile mi se înroşiră. -Eu... eu nu... îmi cer scuze, am mormăit eu. Dar am rememorat ce auzisem. Nu avea rost să pretind că nu trăsesem cu urechea.

-Lucien a spus că nu ai mult timp. La ce se referea? Vor veni aici mai multe creaturi ca Bogge, din cauza bolii?

Tamlin înţepeni, scrutând holul din jurul nostru, analizând fie care imagine, sunet şi miros. Apoi, ridică din umeri, prea rigid ca să fie un gest natural.

-Sunt nemuritor. Am tot timpul din lume, Feyre. îmi rosti numele într-un fel foarte... intim. De parcă nu ar fi fost creatura capabilă să omoare monştrii din coşmaruri. Am vrut să-l întreb mai multe, dar mă întrerupse.

-Forţa care ne afectează pământurile şi puterile noastre va trece cândva, cu binecuvântarea zeilor. Şi, da -acum că Bogge a pătruns în aceste ţinuturi, aş spune că este corect să presupun că vor urma şi altele, mai ales dacă acel puca a avut atât de mult curaj.

Totuşi, dacă graniţele dintre regate nu mai existau, aşa cum îl au zisem pe Lucien spunând... Dacă totul era diferit în Prythian, din cauza acestei boli, aşa cum pretindea Tamlin... Ei bine, nu voiam să mă aflu în mijlocul vreunei revoluţii sau al vreunui război violent.

Tamlin merse înainte şi deschise uşile duble din capătul holului. Muşchii puternici ai spatelui i se încordară pe sub haine. Părea sculptat în muşchi şi piatră, modelat dintr-o putere mai veche decât copacii care se înălţau şi decât pietrele care răsăreau din pământul acoperit de verdeaţă. Nu, puţine lucruri mă faceau să uit cine era, de ce anume era capabil. De ce fusese în mod clar instruit să facă.

-Aşa cum ai cerut, spuse el, iată biroul. Văzând ce se ascundea dincolo de el, stomacul mi se întoarse pe dos.

Hh

De la locul meu, într-un copac din apropiere -un stejar solid şi dens ale cărui frunze dinamice mă ascundeau complet de orii Ine s-ar fi aflat dedesubt -am aşteptat. Şi am aşteptat. Soarele de după-amiază se strecură pe deasupra capului, destul de fierbinte i hiar şi printre frunze, încât am fost nevoită să-mi scot pelerina şi *»A mi suflec mânecile tunicii. Stomacul îmi chiorăi, iar eu am scos o bucată de brânză din rucsac. Trebuia să o mănânc într-o linişte desă vârşită, nu ca pe mărul pe care îl luasem din bucătărie, în drum spre Ieşire. Când am terminat, am băut din bidonul cu apă pe care îl adu sesem, însetată din cauza efortului şi a căldurii.

Oare Tamlin sau Lucien se plictiseau vreodată de zilele nesfârşite ale primăverii eterne, sau se aventurau vreodată în alte teritorii, doar ca să experimenteze un anotimp diferit? Nu m-ar fi deranjat nă am parte de o primăvara călduroasă şi nesfârşită cât timp aş fi avut grijă de familia mea -iarna ne adusese periculos de aproape dc moarte, în fiecare an -dar, dacă aş fi fost nemuritoare, mi-aş fi dorit o schimbare, ca să nu mă plictisesc. Probabil că mi-aş fi dorit asta mai mult decât să stau ascunsă în casă. Totuşi, încă nu-mi adunasem curajul să întreb ce mi se strecurase în minte când am văzut pictura murală.

M-am mişcat cât de mult am îndrăznit pe creangă, cât să-i per mit sângelui să curgă prin membre. Când un val de linişte veni spre mine, am ştiut că se apropia ceva. Era de parcă sturzii, veveriţele şi moliile şi-ar fi ţinut respiraţia cât timp ceva trecea.

încet am pus o săgeată în arcul deja pregătit. Liniştea se strecura lot mai aproape.

Copacii părură să se aplece, crengile împletite se strânseră şi mai mult, ca o cuşcă vie, care împiedica şi cele mai mici păsări să zboare peste coroane.

Poate că fusese o idee foarte proastă. Poate că Lucien îmi supra estimase abilităţile. Sau poate că aşteptase ocazia de a mă conduce spre pieire.

Stând pe creangă, muşchii îmi obosiră, dar mi-am păstrat echi librul -şi am ascultat. Apoi, am auzit: o şoaptă, ca o haină trasă peste rădăcini şi pietre, o fiinţă flămândă, adulmecând zgomotos din poiana aflată în apropiere. Părea cumplit. La fel de veche pre cum copacii.

întinsesem laţurile cu grijă, făcând să pară că puiul se rătăcise şi îşi rupsese singur gâtul, căutând să se elibereze de o creangă căzută. Avusesem grijă să nu-mi las mirosul să se prindă de pasăre, pe cât posibil. Aceşti spiriduşi aveau însă nişte simţuri foarte ascuţite şi, chiar dacă îmi acoperisem urmele... Se auziră un pocnet, un vuiet şi un ţipăt urât care îmi blocară muşchii, oasele şi respiraţia.

Un alt ţipăt înfuriat străpunse pădurea, iar laţurile mele scârţâiră în timp ce ţineau, ţineau, ţineau.

Am coborât din copac şi m-am dus să îl întâlnesc pe Suriei.

Cu siguranţă Lucien îmi supraestimase abilităţile, am hotărât eu, strecurându-mă spre zână, în valea cu mesteceni. Sau îşi dorea cu adevărat să mor.

Nu ştiam la ce să mă aştept când am intrat în cercul de copaci albi -înalţi şi drepţi ca nişte stâlpi -dar nu era o siluetă înaltă şi subţire în mantie zdrenţăroasă. Cu spatele cocoşat spre mine, îi ve deam vertebrele trecând prin materialul subţire. Mâinile fusiforme şi râioase zgâriau laţul cu unghiile crăpate şi îngălbenite. Omule, spuse el, cu o voce care era în acelaşi timp una şi mai multe, bătrână şi tânără, frumoasă şi respingătoare.

Intestinele îmi deveniră apose. Tu ai pus această capcană inteligentă şi rea pentru mine? Eşti unul dintre spiriduşii Suriei? am întrebat din nou, cuvinlelc mi fiind abia mai mult decât o respiraţie răguşită.

într-adevăr, sunt. Clic, clic, clic făcură degetele lui, lovindu-se între ele la fiecare i uvânt.

Atunci, capcana era pentru tine, am reuşit să spun. Fugi, fugi, fugi. Rămase aşezat, cu picioarele noduroase prinse în laţurile mele.

Nu am mai văzut de un veac o femeie din rasa omenească. Vino mai aproape, ca să mă pot uita la cea care m-a prins.

Nu m-am dus.

Pufni într-un râs îngrozitor.

-Care dintre fraţii mei mi-a trădat secretele? -Niciunul. Mama mi-a spus poveşti despre tine.

-Minciuni -îţi miros minciunile. în ciuda tuturor lucrurilor spuse, în ciuda ordinului de a nu mai pune întrebări şi de a rămâne cu Tamlin, cuvintele "femeia lui din specia umană" fură cele care îmi răsunară în minte. Asta mă făcu să strâng din dinţi.

Suriei continuă: -Dincolo de violenta mare de vest există un alt regat al spiriduşilor numit Hybern, condus de un rege puternic şi rău. Da, de un rege, spuse el când am ridicat o sprânceană. Nu de un Mare Lordacolo, teritoriul lui nu este divizat în regate. Acolo, el face legea. Oamenii nu mai există în acel regat -deşi tronul lui este făcut din oasele lor.

Acea mare insulă pe care o văzusem pe hartă, cea care nu cedase niciun teritoriu oamenilor după Tratat. Şi un tron din oase. în sto mac, brânza pe care o mâncasem se transformă în plumb.

-De ceva timp, Regele din Hybern este nemulţumit de Tratatul pe care ceilalţi Mari Spiriduşi ai lumii l-au încheiat cu voi, oamenii, cu mult timp în urmă. Este supărat că a fost forţat să-l semneze, să-i lase pe sclavii lui muritori să plece şi să rămână blocat pe insula lui umedă şi verde de la capătul lumii. Şi, astfel, acum o sută de ani, i-a trimis pe cei mai de încredere şi mai loiali comandanţi, pe cei mai pricepuţi războinici, rămăşiţele unei vechi armate pe care o condu sese cândva spre continent, să declare un război foarte dur împo triva voastră, a oamenilor, toţi la fel de flămânzi şi răi ca el. Ca spioni, curteni şi amanţi, s-au infiltrat în diferitele Regate ale Marilor Spiriduşi, regate şi imperii din toată lumea timp de cincizeci de ani, iar când au adunat suficiente informaţii, regele a făcut un plan. Dar acum aproape cincizeci de ani, unul dintre comandanţii lui nu i s-a supus. Amăgitoarea. Şi... Suriei se îndreptă de spate.

-Nu suntem singuri.

Am încordat mai puternic arcul, dar l-am îndreptat în jos, scru-I Aiul inutil copacii, dar totul se liniştise deja în prezenţa lui Suriei.

Omule, trebuie să mă eliberezi şi să fugi, spuse ea, mărindu-şi iu li ii plini de moarte. Fugi la conacul Marelui Stăpân. Nu uita ce ţ! am spus -rămâi cu Marele Stăpân şi vei trăi să vezi cum totul se va îndrepta.

Ce este? Dacă aş fi ştiut ce venea, aş fi avut o şansă mai bună să... -Naga -spiriduşi făcuţi din umbre, ură şi putreziciune. Mi-au auzit strigătul -şi te-au mirosit. Eliberează-mă, omule. Mă vor în temniţa, dacă mă prind aici. Eliberează-mă şi întoarce-te lângă Marele Stăpân.

La naiba. La naiba. M-am întins către laţ, obligându-mă să las arcul şi să iau cuţitul, ilar patru siluete ca nişte umbre, atât de întunecate, încât păreau făaite dintr-o noapte fără stele, alunecară printre mesteceni. r CAPITOLUL Î S \ Naga izvorau dintr-un coşmar. Acoperiţi cu solzi negri şi nimic mai mult, erau o combinaţie oribilă de trăsături de şarpe şi corpuri de bărbaţi umanoizi, ale căror braţe puternice se sfârşeau cu gheare negre şi lustruite, menite să sfâşie carnea.

Acestea erau creaturile legendelor pline de sânge, care se strecu rasem prin zid ca să chinuie şi să omoare muritorii. Cei pe care aş fi fost bucuroasă să-i omor în acea zi, în pădurea înzăpezită. Ochii lor imenşi, în formă de migdală, ne examinară cu lăcomie pe mine şi pe Suriei.

Patru dintre ei se opriră de partea cealaltă a poienii, Suriei aflându-se între mine şi ei, iar eu mi-am îndreptat săgeata spre cel din centru... Creatura zâmbi, dezvăluind un rând de dinţi foarte ascuţiţi şi o limbă despicată şi argintie, care îi atârna afară.

-Mama întunecată ne-a trimis un dar astăzi, fraţilor, spuse el, uitându-se la Suriei, care zgâria acum laţul.

Ochii de ambră ai creaturilor naga se fixară asupra mea.

-Şi o masă.

-Nu prea ai ce mânca, spuse altul, flexându-şi ghearele. Am început să mă retrag -spre râu, spre conacul de dincolo de acesta, cu săgeata îndreptată spre ei. Un ţipăt de-al meu l-ar fi Crengi şi ramuri trosniră în spatele meu -prea aproape -şi mârâi turi care sunau foarte diferit de cele ale lui Tamlin, ale lui Lucien, ale unui lup sau ale oricărui alt animal umplură pădurea liniştită.

Singura mea speranţă de a scăpa cu viaţă era să fug mai repede decât ei, suficient timp cât să ajung la Lucien, iar asta doar dacă ern acolo, aşa cum promisese. Nu mi-am permis să mă gândesc la toate dealurile pe care trebuia să le urc imediat ce ieşeam din pădure. Sau la ce aveam să fac dacă Lucien se răzgândise.

Trosnetul desişului se auzi mai tare şi mai aproape, iar eu am virat spre dreapta, sărind peste râu. Apa curgătoare ar fi putut să îl oprească pe Suriei, dar un sâsâit şi o bufnitură, la mică distanţă în urma mea, îmi dădură de înţeles că nu îi împiedicase pe naga.

Am cotit prin desiş, iar spinii îmi zgâriară obrajii. Abia le sim ţeam înţepăturile sau sângele cald care-mi curgea pe faţă. Nu fu timp nici măcar să mă strâmb de durere, nu când două siluete întu necate mă flancară, apropiindu-se pentru a-mi tăia calea.

Genunchii protestară când m-am forţat şi mai mult, concentrân du-mă la strălucirea care creştea în capătul pădurii. Naga din dreap ta mea se năpusti însă spre mine, atât de repede, încât am putut doar să sar într-o parte ca să evit ghearele sfâşietoare.

M-am împiedicat, dar am rămas în picioare tocmai când naga din stânga mea se năpusti. M-am oprit brusc şi am balansat arcul cu o mişcare largă. Aproape că l-am scăpat când a atins acea faţă de şarpe, iar oasele i se zdrobiră cu un ţipăt oribil. Am sărit repede peste imen sul corp căzut, fără să mă opresc şi fără să mă uit după ceilalţi.

Am înaintat trei metri înainte ca al treilea naga să păşească în faţa mea.

Am balansat arcul spre capul lui. Se feri. Ceilalţi doi sâsâiră, apro piindu-se în spatele meu, iar eu am apucat mai bine arcul.

Eram înconjurată. M-am întors încet, pregătită să lovesc cu arcul. Unul dintre ei mă adulmecă, mărindu-şi acele nări ca nişte fante.

( Creatură umană sfrijită, spuse el celorlalţi, ale căror zâmbete •» lărgiră. Ştii ce am pierdut din cauza ta?

Nu aveam de gând să cedez fără luptă, fără să iau cu mine câţiva dintre ei. I )u-te dracului, am spus gâfâind. Iii râseră, apropiindu-se. Am tras cu arcul spre cel mai apropiat. «\i «\sla se feri, chicotind.

Ne vom juca -deşi s-ar putea să nu ţi se pară amuzant. Am strâns din dinţi şi am tras din nou. Nu urma să fiu vânată ca ii i Aprioară înconjurată de lupi. Aveam să scap; aveam... () mână neagră cu gheare îmi apucă arcul şi un trosnet răsună plin pădurea prea liniştită.

Acrul îmi ieşi rapid din piept şi am avut timp să mă întorc doar pe jumătate înainte ca unul dintre ei să mă apuce de gât şi să m ă IrAnt cască. îmi lovi braţul de pământ atât de tare încât mă durură • •tisele, iar degetele mi se răsfirară, scăpând ce mai rămăsese din iiiitil meu.

Când vom termina să-ţi jupuim pielea, îţi vei dori să nu fi in imi In Prythian, îmi spuse el în faţă, băgându-mi pe gât duhoarea ♦le hoit.

M-am înecat. Te vom tăia în felii atât de subţiri, încât nu va mai rămâne ni mic de dat la ciori.

() flacără albă şi fierbinte mă străbătu. Mânie, groază sau instinct • «ilhat ic, nu ştiu ce era. Nu m-am gândit. Am apucat cuţitul din gheată ţl 11 am înfipt în gâtul tare.

( iând mi-am strigat furia, groaza, sângele îmi şiroi pe faţă şi în gnrA. Naga se lăsă pe spate. M-am ridicat înainte ca alţi doi să mă poată imobiliza, dar ceva tare ca piatra mă lovi în faţă. Căzând la pAmftnt, am simţit gust de sânge, pământ şi iarbă. Am văzut stele > oi/i şi m-am ridicat din nou în picioare, din instinct, apucând • Mţilul de vânătoare al lui Lucien.

Nu aşa, nu aşa, nu aşa. Unul dintre ei sări spre mine, iar eu m-am ferit într-o parte. îmi prinse mantia cu ghearele şi o trase, sfâşiind-o chiar în momentul în care însoţitorul lui mă aruncă la pământ, rupându-mi mâinile cu labele.

-Vei sângera, gâfâi unul din ei, râzând în sinea lui la vederea cuţitului pe care-1 ridicasem. Te vom tăia încet.

îşi mişcă ghearele -perfecte pentru tăieturi adânci şi brutale Deschise gura din nou şi un răget asurzitor răsună prin poiană.

Nu ieşise însă din gâtul creaturii. Zgomotul nu se împrăştiase înainte ca naga să zboare de pe mine, sfarâmându-se atât de tare de un copac, încât lemnul se crăpă. I-am recunoscut strălucirea aurie a măştii, părul şi ghearele lungi şi mor tale, înainte ca Tamlin să sfâşie creatura.

Naga care mă ţinea ţipă şi mă eliberă, sărind în picioare cânii ghearele lui Tamlin îi sfârtecară gâtul însoţitorului său. Carnea si sângele zburară.

Am rămas la pământ, aşteptând, cu lama pregătită. Tamlin mai urlă o dată, arătându-şi caninii lungi; măduva din oase mi se răci, iar creatura care mai rămase fugi spre pădure. Făcu doar câţiva paşi înainte ca Tamlin să-l atace, punându-1 la pământ eviscerându-1 cu o singură mişcare lungă.

Am rămas unde eram, cu faţa pe jumătate afundată în frunze, crengi şi muşchi. Nu am încercat să mă ridic. -Poftim, spuse el, ridicându-se în picioare şi întinzându-mi o mână pătată de sânge.

Nu am îndrăznit să privesc spiriduşii naga omorâţi când i-am apucat mâna întinsă şi m-am ridicat. Genunchii îmi tremurau, dai am rămas în picioare.

Am privit mâinile noastre unite, ambele acoperite cu sânge care nu ne aparţinea.

Nu, nu fusese singurul care vărsase sânge acum. Probabil că asta mă transformase şi pe mine într-o bestie ca el. Dar mă salvase. Omorâse pentru mine.

-Vreau să ştiu ce făceai aici, spuse el. "Nu. Cu siguranţă, nu." Nu după ce mă avertizase deja de nenu mărate ori.

-M-am gândit să nu mă limitez la casă şi grădină. Nu mi-am dat seama că am ajuns atât de departe.

El îmi lăsă mâna şi oftă zgomotos.

-în zilele în care sunt plecat să rezolv... probleme, stai aproape de casă.

Am dat din cap, puţin amorţită.

-Mulţumesc, am mormăit eu, luptându-mă cu tremuratul care îmi chinuia corpul şi mintea.

Faptul că eram acoperită de sângele creaturilor naga devenise aproape insuportabil.

-Nu, nu pentru asta. Pentru că mi-ai salvat viaţa, vreau să spun. Mi-am dorit să-i spun cât de mult însemna pentru mine faptul că Marele Lord al Regatului Primăverii credea că meritam să fiu salvată, dar nu mi-am găsit cuvintele.

Colţii îi dispărură.

-Atât... am putut să fac. Ei nu ar fi trebuit să intre atât de mull pe pământurile mele.

Ni ut ură din cap, mai mult ca pentru sine.

Să mergem acasă, spuse el, scutindu-mă de efortul de a-i ■ iplli a de ce venisem aici, în primul rând.

Nu m-am îndurat să-i spun că acel conac nu era casa mea -că s-ar li putut nici să nu mai am o casă.

Ne am întors în linişte, amândoi murdari de sânge şi palizi. încă Minţeam măcelul pe care îl lăsasem în urmă -pământul şi copacii îmbibaţi cu sânge. Bucăţile de naga.

IU bine, măcar aflasem ceva de la Suriei. Chiar dacă nu era în întregime ce voiam să aud -sau să aflu.

"Rămâi cu Marele Lord." Bine -părea destul de uşor. în ceea ce privea însă lecţia de istorie pe care voia să mi-o dea, despre regi răi M i omandanţii lor şi legătura pe care o avea cu faptul că trebuia să lui alături de Marele Lord, boala... încă nu aveam destule detalii Im ăt să-mi avertizez familia. Suriei îmi spusese însă să nu mai caut nUpunsuri.

Aveam sentimentul că aş fi făcut o prostie dacă nu i-aş fi ascultat Mutul, Atunci, familia trebuia să se descurce cu puţinele informaţii pr care le aveam. Speram că aveau să fie suficiente.

Nu l-am mai întrebat pe Tamlin nimic despre naga -despre cât • le mulţi omorâse înainte ca acei patru să scape -nu i-am mai pus nli Io întrebare, deoarece nu am remarcat nicio urmă de sentiment ul victoriei, ci, mai degrabă, un fel de nesfârşită ruşine şi înfrângere.

Aproape imediat ce trăsura intră în pădure, sclipirea magiei îmi Inundă nările, târându-mă într-un somn profund. Am fost furioasă t'And m-am trezit cu o smucitură, întrebându-mă de ce fuseseră necesare toate acestea, dar aerul răsuna de bocănitul asurzitor al copitelor pe poteca pavată cu dale din piatră. Frecându-mă la ochi, <im privit pe fereastră şi am văzut un drum înclinat, flancat de gar duri vii, conice, şi de irişi. Nu mai fusesem aici.

Când trăsura se opri în faţa unui castel din marmură albă şi cu acoperişuri din smarald -aproape la fel de mare ca şi conacul lui l'amlm, am fost atentă la cât mai multe detalii.

Feţele Nu mai era cocoşat, iar ochii nu-i mai erau înceţoşaţi şi abătuţi.

Tatăl meu zâmbea cu sinceritate, râdea cu plăcere şi o iubea pe Elain care, la rândul ei, îl iubea şi ea. în schimb, Nesta fusese tăcută şi vigilentă, răspunzându-i lui Elain cu nu mai mult de un cuvânt sau două.

-Acei bulbi, spuse Elain, arătând cu mâna înmănuşată spre un grup de flori purpurii şi roşii, au venit tocmai de pe câmpurile cu lalele de pe continent. Tata spune că primăvara următoare mă va duce să le văd. Spune că sunt kilometri întregi de flori.

Mângâie solul negru şi fertil. Grădiniţa de sub fereastră era a ei toate florile şi toţi arbuştii fuseseră aleşi şi plantaţi cu mâna sa; nu ar fi permis nimănui altcuiva să le îngrijească. Tot ea le plivea şi le uda.

Cu toate acestea, servitorii o ajutau să transporte găleţile grele cu apă, recunoscuse ea. S-ar fi minunat, foarte probabil ar fi plâns, dacă ar fi văzut grădinile care îmi deveniseră atât de familiare, fio rile permanent înflorite din Regatul Primăverii.

-Ar trebui să vii cu mine, continuă Elain. Nesta nu ne va însoţi pentru că nu vrea să rişte să traverseze, dar noi două... O, ne vom distra, nu-i aşa?

Am privit-o câş. Sora mea strălucea, mulţumită, mai drăguţii decât o văzusem vreodată, chiar şi în rochia ei simplă de grădinăril, din muselină. Obrajii îi erau roşii pe sub pălăria mare, trasă în jos.

-Cred... cred că aş vrea să văd continentul, am spus eu. Era adevărat, mi-am dat eu seama. Nu văzusem prea multe locuri din această lume, nici măcar nu mă gândisem să le vizitez. Nici măcar nu reuşisem vreodată să visez la ele.

-Sunt surprinsă că eşti atât de nerăbdătoare să pleci, primăvara viitoare, am spus eu. Nu este chiar mijlocul sezonului?

Sezonul persoanelor importante, care se pare că se terminase în urmă cu doar câteva săptămâni, plin de petreceri, baluri şi dejunuri oficiale şi bârfe, bârfe, bârfe. Elain îmi povestise totul despre asta la cina din seara trecută, abia observând că mă străduiam din greu sii înghit mâncarea. O mare parte era la fel -carnea, pâinea, legumele şi, totuşi... o simţeam ca pe o cenuşă, în comparaţie cu mâncarea din Prythian.

-Sunt surprinsă că peţitorii nu stau la rând la uşa ta, să-ţi cer nească mâna.

Klain se îmbujoră, dar îşi înfipse lopăţica în pământ, pentru a Hcoate o buruiană.

-Da, ei bine, vor mai fi şi alte ocazii. Nesta nu îţi va spune, dar rezonul acesta a fost oarecum... ciudat.

-în ce fel? îşi ridică umerii subţiri.

-Oamenii s-au purtau de parcă, vreme de opt ani, am fi fost toţi bolnavi sau plecaţi într-o ţară îndepărtată -ca şi cum nu am fi trăit Li câteva sate distanţă, în acea casă. Ai crede că am visat tot ce ni s-a întâmplat în toţi acei ani. Nimeni nu a suflat o vorbă despre asta.

-Credeai că o vor face? Dacă eram atât de bogaţi cum sugera această casă, cu siguranţă destule familii erau gata să lase deoparte care fusese sărăcia noastră.

-Nu, dar m-a făcut... m-a făcut să-mi doresc din nou acei ani, în liuda foamei şi a frigului. Uneori, casa aceasta pare foarte mare, tata este mereu ocupat, iar Nesta...

Privi peste umăr spre sora mea cea mare, care sătea lângă un dud noduros şi se uita la marea întindere a pământurilor noastre. Abia dacă îmi vorbise seara trecută şi deloc la micul dejun. Am fost sur prinsă când ni se alătură afară, chiar dacă, în tot acest timp, nu plecă de lângă copac.

-Nesta nu a participat la toate manifestările sezonului. Nu vrea să îmi spună de ce. A început să refuze orice invitaţie. Nu prea vor beşte, iar când prietenii mei vin în vizită, mă simt groaznic, deoa rece îi face să se simtă foarte prost, holbându-se la ei aşa cum o face de obicei... Elain oftă.

-Poate reuşeşti tu să vorbeşti cu ea. M-am gândit să-i spun lui Elain că trecuseră ani de zile de când Nesta şi cu mine nu mai purtaserăm o conversaţie civilizată, dar Elain adăugă:

-A încercat să te vadă, ştii. Am clipit, sângele răcindu-mi-se puţin.

-Poftim? -Ei bine, a fost plecată cam o săptămână şi a spus că trăsura s a stricat la jumătatea drumului şi că i-a fost mai uşor să se întoarcă. Dar nu aveai de unde să ştii, pentru că nu ai primit nicio scrisoare de la noi.

Am privit-o pe Nesta, care stătea nemişcată sub ramuri, în vre me ce briza verii îi flutura fustele rochiei. Plecase să mă vadă, doar ca să se întoarcă din cauza vreunei vrăji pe care Tamlin o aruncase asupra ei?

M-am întors din nou spre grădină şi am surprins-o pe Elain holbându-se la mine.

-Ce e? Elain scutură din cap şi reveni la plivit.

-Arăţi foarte... diferit. Până şi vocea ta sună altfel. Intr-adevăr, nu prea îmi venise să-mi cred ochilor ce văzusem când trecusem pe lângă oglinda din hol, seara trecută. Chipul meu era neschimbat, dar mă înconjura o... strălucire, un fel de lumină sclipitoare aproape insesizabilă. Ştiam că se datora şederii mele în Prythian, că toată acea magie se lipise, cumva, de mine. Mă temeam de ziua în care avea să dispară pentru totdeauna.

-S-a întâmplat ceva în casa mătuşii Ripleigh? întrebă Elain. Ai., cunoscut pe cineva?

Am ridicat din umeri şi am smuls o buruiană din apropiere.

-Am mâncat bine şi m-am odihnit, atâta tot.

Zilele trecură. Tristeţea din mine nu se micşoră, şi chiar şi gân dul de a picta mi se părea respingător. în schimb, mi-am petre cut cea mai mare parte a timpului cu Elain, în grădiniţa ei. Eram mulţumită să o ascult vorbind despre fiecare mugur şi floare, despre planurile ei de a planta o nouă grădină lângă seră, poate o gră dină de legume, dacă ar fi învăţat destule în următoarele câteva luni. Aici îşi revenise, iar veselia ei era contagioasă. Nu era niciun Hcrvitor sau grădinar care să nu-i zâmbească, şi până şi bucătarul răstit găsea scuze pentru a-i aduce farfurii cu prăjituri şi tarte în diferite momente ale zilei. De fapt, acest lucru mă miră -acei ani de sărăcie nu îi răpiseră lumina lui Elain. Poate o îngropaseră puţin, dar era generoasă, iubitoare şi bună -eram mândră că o cunoşteam ţi că era sora mea.

Tata termină de numărat giuvaierele şi aurul; eram o femeie extraordinar de bogată. Am investit un mic procent în afacerea lui >1, când m-am uitat la suma imensă rămasă, l-am rugat să-mi dea câteva pungi cu bani şi am plecat.

Conacul se afla la câţiva kilometri distanţă de casa noastră dără pănată, iar drumul îmi era cunoscut. Nu mă deranjă când tivul se stropi cu noroiul de pe cărarea udă. Era linişte -puţine căruţe tre ceau pe acolo. îmi plăcea să aud vântul printre copaci şi cântecul Ierburilor înalte. Deşi nu era nici pe departe la fel de frumos ca Prythianul, dacă mă străduiam destul de mult să-mi amintesc, mă puteam imagina mergând lângă Tamlin prin pădurile lui.

Nu aveam niciun motiv să cred că urma să îl văd curând, dar mergeam la culcare în fiecare noapte rugându-mă să mă trezesc în conacul lui sau să primesc un mesaj prin care să mă cheme lângă el. Mai rea decât dezamăgirea mea, decât faptul că aşa ceva nu se în tâmpla, era frica sâcâitoare care se strecura, aceea că el se afla în pericol -că Amarantha, oricine ar fi fost ea, avea să îl rănească, intr-un fel sau altul.

"Te iubesc." Aproape că auzeam cuvintele -aproape că îl auzeam spunându-le, aproape că vedeam lumina soarelui strălucind în părul lui auriu şi în verdele orbitor al ochilor săi. Mai că îi simţeam corpul apăsându-1 pe al meu, degetele lui jucându-se pe pielea mea.

Am ajuns în dreptul unei cotituri pe unde aş fi putut merge prin întuneric, şi am văzut-o.

Mică -era o casă foarte mică. Vechea grădină de flori a lui Elain era o mare de buruieni şi flori, iar semnele erau încă gravate pe tocul uşii. Uşa de la intrare -pe care o văzusem spulberată şi distrusăfusese înlocuită, dar unul dintre gemuleţele rotunde se crăpase, înăuntru era întuneric, iar terenul, netulburat.

Am urmat cărarea invizibilă pe care obişnuiam să merg, prin iarba înaltă, în fiecare dimineaţă din faţa uşii de la intrare, dincolo de drum şi apoi peste dealuri, până la linia copacilor. Pădurea... pă durea mea.

Cândva, păruse îngrozitoare -mortală, lacomă şi dură. Acum, părea... obişnuită. Banală.

Am privit din nou acea casă tristă şi întunecată, locul care ne fusese închisoare. Elain îmi spusese că îi lipsea, iar eu m-am întrebai ce vedea când se uita la casă. Dacă vedea un adăpost şi nu o închi soare -un adăpost în faţa unei lumi care avea foarte puţine lucruri bune de oferit, dar pe care ea încerca oricum să le găsească, chiar dacă mie mi se părea un gest prostesc şi inutil.

Ea privise acea casă cu speranţă, iar eu, cu ură. Ştiam însă care din noi două fusese mai puternică.

Mai aveam un singur lucru de făcut înainte de a mă întoarce la conacul tatălui meu. Sătenii, care cândva mă ignoraseră sau mă pri viseră rânjind, se uitau acum uimiţi la mine, câţiva dintre ei ieşindu mi în cale pentru a mă întreba despre mătuşă şi averea mea şi despre multe alte lucruri. Eu am refuzat ferm şi politicos să discut i u ei, pentru a nu le oferi un subiect de bârfa. Dar îmi luă totuşi prea mult să ajung în partea săracă a satului nostru, încât am bătut, complet epuizată, la prima uşa dărăpănată.

Săracii satului nostru nu îmi mai puseră întrebări când le-am dăruit micile pungi cu aur şi argint. încercară să refuze; unii dintre el nici măcar nu mă recunoscură, dar eu le-am lăsat banii oricum. Măcar atât puteam face pentru ei.

Pe drumul de întoarcere către conacul tatălui meu, am trecut pe lăngă Thomas Mandray şi acoliţii lui, care stăteau lângă fântâna sa lului şi vorbeau despre o casă care arsese cu o săptămână în urmă şi despre familia prinsă înăuntru, întrebându-se dacă aveau ce să fure de pe acolo. Se uită lung la mine, mă măsură din priviri şi îmi schiţă un zâmbet, aşa cum le zâmbise şi altor fete din sat, de sute de ori. De ce se răzgândise Nesta? L-am privit şi am trecut mai departe.

Când aproape ieşisem din târg, se auzi râsul unei femei plutind peste pietre, în timp ce eu am cotit şi am dat nas în nas cu Isaac - Nu simţeam nimic pentru el în inima şi în sufletul meu. Nimic în afară de un vag sentiment de recunoştinţă.

Alţi câţiva paşi ne făcură să trecem unul pe lângă celălalt. Am zâmbit larg amândurora şi mi-am înclinat capul, dorindu-le binele, din toată inima.

Mai erau două zile până la balul pe care tata îl dădea în cinstiM mea, iar casa deja fremăta. Bani aruncaţi pe lucruri la care nu visn sem niciodată, nici măcar pentru o clipă. L-aş fi implorat să nu organizeze balul, dar Elain se ocupase de planificarea acestuia şi de a-mi găsi, în ultimul ceas, o rochie... şi, oricum, nu avea să dureze decât o seară. O seară în care să-i suport pe oamenii care ne ocoliseră şi care ne lăsaseră să murim de foame ani de zile.

Soarele aproape apunea când m-am oprit din munca pe ziiw respectivă: săpam o nouă parcelă de pământ pentru următoare,i grădină a lui Elain. Pe grădinari îi îngrozise puţin faptul că încă unul dintre noi preluase activitatea -ca şi cum, curând, aveam să l<* Tăcem toată munca şi să scăpăm de ei. I-am asigurat că nu mă pricepeam la grădinărit şi că voiam să fac ceva doar ca să-mi umplu timpul.

încă nu-mi dădeam seama ce făcusem timp de o săptămână, o lună sau mult timp după aceea. Dacă boala se manifesta cu adevărat dincolo de zid, dacă acea femeie, Amarantha, îşi trimitea creaturile pentru a profita de asta... îmi era greu să nu mă gândesc la acea umbră din inima mea, la umbra care îmi urmărea fiecare pas. Odată Ajunsă acasă, nu mi-am mai dorit să pictez, iar acel loc din inteliorul meu din care se năşteau toate acele culori, forme şi lumini, încremenise, devenind... liniştit şi monoton. "Curând", mi-am spus eu. Curând urma să cumpăr nişte culori şi aveam să încep să pictez illn nou.

Am înfipt lopata în pământ şi mi-am sprijinit piciorul pe aceas- Am încetat să mai respir. în tot acest timp, în toate aceste luni.

-Micul truc al bestiei tale nu a avut efect asupra mea, spuse im cu un ton calm şi rece. Se pare că o voinţă de fier e de ajuns ca să îm piedice vraja. Aşadar, am fost nevoită să văd cum tata şi Elain s-iiu transformat, din nişte isterici plângăcioşi, în nimic. A trebuit să i ascult vorbind despre cât de mult noroc ai avut să fii dusă în casa nu ştiu cărei mătuşi inventate, cum nu ştiu ce vânt de iarnă ne-a spui berat uşa. Şi am crezut că am înnebunit -dar, de fiecare dată, m-am uitat la acea parte pictată a mesei, la urmele de gheare de sub culori şi mi-am dat seama că nu erau o iluzie.

Nu mai auzisem de o vrajă care să nu funcţioneze, dar Nesta isi controla mintea; construise nişte ziduri mentale atât de puternice din oţel, din fier şi din lemn de frasin -încât nici măcar magia unui Mare Lord nu reuşise să le ştirbească.

-Elain mi-a spus... mi-a spus, totuşi, că ai plecat să mă vizite/i Că ai încercat.

Nesta pufni, arătându-şi faţa serioasă şi plină de acea mânie care fierbea de mult şi pe care nu fusese niciodată în stare să o stăpânească.

Te-a furat noaptea, mormăind nişte prostii despre Tratat, nptise ea. Apoi, totul a continuat de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu era normal. Nimic din toate acele lucruri nu era normal.

Mâinile îmi atârnau pe lângă corp. Ai fost după mine, i-am zis. Ai fost după mine, în Prythian. Am ajuns la zid. Nu am găsit nicio intrare. Mi-am ridicat mâna tremurândă în dreptul gâtului.

Ai călătorit două zile până acolo şi două zile înapoi spre casă, prin pădure, iarna?

Ha ridică din umeri, uitându-se la aşchia pe care o luase din masă. Am angajat-o pe acea mercenară din oraş să mă conducă, la o uâptămână după ce ai fost luată. Cu banii de pe blană. A fost singura i are a părut să mă creadă.

Ai făcut asta... pentru mine? Ochii Nestei -ochii mei, ai mamei noastre -îi întâlniră pe ai mei.

-Nu era în regulă, repetă ea. Tamlin se înşelase când discutasem despre faptul că tata ar fi Venit vreodată după mine -nu avea curajul, mânia. Mai degrabă ar fi angajat pe cineva să o facă în locul lui. Nesta apelase însă la acea mercenară. Sora mea, nesuferită şi rece, fusese dispusă să înfrunte Prythianul ca să mă salveze.

Ce s-a întâmplat cu Thomas Mandray? am întrebat cu o voce gâtuită.

-Mi-am dat seama că nu ar fi mers cu mine să te salvez din Prythian.

Şi, pentru ea, cu acea inimă furioasă şi nemiloasă, acela fusese sfârşitul.

M-am uitat la sora mea, m-am uitat cu adevărat la ea, la această lemeie care nu-i suporta pe linguşitorii care o înconjurau acum, care nu petrecuse nicio zi în pădure, dar care intrase pe teritoriul lupilor... Care învăluise pierderea mamei şi apoi decăderea noastni în amărăciune şi furie rece, deoarece mânia fusese o coardă de sal vare, iar cruzimea, o eliberare. îi păsase, însă, în sinea ei, şi poate că iubea mai înverşunat decât puteam eu să înţeleg, mai profund şi mai loial.

-Oricum, Thomas nu te merita, i-am spus eu încet. Sora mea nu zâmbi, dar o lumină străluci în ochii ei albaştri.

-Spune-mi tot ce s-a întâmplat, îmi zise ea ca un ordin, nu ca o rugăminte.

Aşadar, i-am spus. Şi, după ce mi-am terminat povestea, Nesta mă fixă cu privirea mult timp înainte de a-mi cere să o învăţ să picteze.

Să o învăţ pe Nesta să picteze s-a dovedit a fi la fel de plăcut pe cal mă aşteptasem, dar măcar era o scuză pentru a evita zonele aglo merate din casa care devenise tot mai agitată, odată cu apropierea balului meu. Am făcut rost destul de uşor de materiale, dar să-i expl u felul în care pictam, să o conving pe Nesta să exprime ce era în min tea şi în inima ei... îmi repeta tuşele cu o mână fermă şi precisă.

Când am ieşit din camera liniştită pe care o ocupasem, amândouă stropite cu vopsea şi mânjite de cărbune, castelul îşi finaliza prega tirile. Lampioane din sticlă colorată flancau aleea şi interiorul, împle tituri şi ghirlande din toate florile şi de toate culorile decorau fiecare balustradă, fiecare suprafaţă, fiecare arcadă. Era frumos. Elain ale sese fiecare floare şi îi instruise pe ceilalţi unde să le aşeze.

Nesta şi cu mine ne-am strecurat pe scări, dar, când am ajuns pe palier, tata şi Elain apărură la parter, ţinându-se de braţ.

Nesta se crispă. Tata o lăudă în şoaptă pe Elain, care străluci pri vindu-1 şi îşi rezemă capul pe umărul lui. Mă bucuram pentru ei pentru confortul şi uşurinţa stilului lor de viaţă, pentru mulţumirea cure li se citea pe chip. Da, îşi aveau micile mâhniri, dar păreau foarte... relaxaţi.

Am urmat-o pe Nesta, pe hol.

-Sunt zile, spuse Nesta când se opri în faţa uşii camerei ei, vizavi ilc a mea, în care vreau să-l întreb dacă îşi aminteşte de anii în care mai că ne-a lăsat să murim de foame.

-Tu cheltuiai fiecare bănuţ pe care-1 faceam, i-am amintit eu.

-Ştiam că întotdeauna puteai să aduci mulţi alţii. Şi, dacă nu ai fi reuşit, atunci aş fi vrut să văd dacă ar fi încercat să facă bani, în loc să u ulpteze acele bucăţi de lemn. Dacă ar fi ieşit cu adevărat să lupte pentru noi. Eu nu puteam să am grijă de noi, nu în felul în care aveai tu. Te uram pentru asta, dar pe el îl uram mai mult. încă îl urăsc.

-Ştie? -întotdeauna a ştiut că l-am urât, chiar şi înainte de a sărăci. A lAsat-o pe mama să moară -a avut la dispoziţie o flotă de nave care caute un leac peste tot în lume; ar fi putut să angajeze oameni O meargă în Prythian şi să ceară ajutor, dar a lăsat-o să moară.

-A iubit-o... a suferit când a murit. Nu ştiam care era adevărul -poate că era undeva la mijloc.

-A lăsat-o să moară. Tu ai fi mers până la capătul lumii ca să-ţi livezi Marele Lord.

Am simţit din nou un gol în piept, dar am spus doar atât: -Da, aş fi facut-o, şi am intrat în camera mea, pentru a mă pregăti.

Balul a fost o ceaţă de vals şi laudă de sine, cu nobili împodobiţi cu bijuterii, cu vin şi pahare închinate în cinstea mea. Am zăbovii lângă Nesta, deoarece părea să se priceapă la a alunga peţitorii prc.i curioşi, care voiau să afle mai multe despre averea mea. Am încerc ui însă să zâmbesc, chiar dacă doar de dragul lui Elain, care merge.i prin cameră, salutând personal fiecare invitat şi dansând cu toţi Im lor importanţi.

Dar m-am tot gândit la cuvintele lui Nesta -la a-1 salva pe Tamlin Ştiam că ceva nu era în regulă. Ştiam că are probleme -nu doai cu boala din Prythian, ci şi cu forţele mortale care se adunau pen tru a-1 distruge... Totuşi, nu am mai căutat răspunsuri, nu m-am mai opus, bucuroasă -atât de egoist de bucuroasă -să pot renunţ.» la acea parte sălbatică din mine care nu făcuse altceva decât să su pravieţuiască de la o oră la alta. L-am lăsat să mă trimită acasă. Nu m-am mai străduit să pun cap la cap informaţiile pe care le aflasem despre boală sau despre Amarantha; nu am încercat să-l salvez. Ni< i măcar nu i-am spus că-1 iubesc. Iar Lucien... şi Lucien ştia -şi îmi arătase că îl dezamăgisem prin cuvintele amare din ultima meu /i petrecută acolo.

Era ora două dimineaţa şi, cu toate acestea, petrecerea îika nu dădea semne că se apropia de sfârsit. Tata discuta cu alţi câţiv.i comercianţi şi nobili care îmi fuseseră prezentaţi, dar ale căror nume le uitasem imediat. Elain râdea în cercul ei de prieteni fru moşi, bogaţi şi strălucitori. Nesta plecase în linişte la miezul nopţii, Insă eu nu m-am deranjat să-i urez noapte bună, iar în cele din urmă, m-am strecurat la etaj.

în după-amiaza următoare, cu ochii înceţoşaţi şi tăcuţi, ne-am adunat toţi la masă. Am mulţumit surorii şi tatălui meu pentru pe trecere şi am evitat să răspund când tata m-a întrebat dacă remar casem vreun fiu al prietenilor lui.

Sosise căldura verii iar eu îmi sprijineam bărbia în pumn, facânilu-mi vânt cu evantaiul. Dormisem cu intermitenţe din cauza căl durii de noaptea trecută. La moşia lui Tamlin, nu era niciodată prea cald sau prea frig.

- -Nu avem nevoie de tine aici, Feyre. Să nu priveşti în urmă.

M-am încălţat cu ghetele şi m-am dus după cuţitele de vânătoare pe care le achiziţionasem discret cât fusesem acasă.

-Tata ţi-a spus cândva să nu te mai întorci, zise Nesta, iar eu ţi-o spun acum. Putem să avem singuri grijă de noi înşine.

Cândva, poate aş fi crezut că era o insultă, dar acum înţele geam -înţelegeam ce dar îmi oferea. Mi-am pus cuţitele în tecile de la şold şi mi-am aruncat în spate o tolbă cu săgeţi -niciuna din fra sin -înainte de a-mi lua arcul.

-Pot minţi, i-am spus, oferindu-i informaţii de care speram să nu aibă nevoie niciodată. Spiriduşii pot minţi, iar fierul nu are niciun efect asupra lor. Lemnul de frasin pare să funcţioneze. Ia banii mei şi cumpără-i lui Elain o dumbravă nenorocită, pe care să o îngrijească.

Nesta scutură din cap, prinzându-şi încheietura mâinii -brăţara din fier încă era acolo.

-Cum crezi că poţi să-l ajuţi? El este Mare Lord -tu eşti doar un om.

Nici asta nu era o insultă; era o întrebare de la o minte care gân dea la rece.

-Nu-mi pasă, am recunoscut eu în dreptul uşii, pe care am deschis-o repede. Dar trebuie să încerc.

Nesta rămase în camera mea. Nu îşi luă la revedere -ura despăr ţirile la fel de mult ca şi mine.

Nu ştiam ce urma să înfrunt, ce pericole m-ar fi putut aştepta, dar m-am întors spre sora mea şi i-am spus:

-Există o lume mai bună, Nesta. Există o lume mai bună, undeva, care te aşteaptă să o găseşti. Şi, dacă voi avea vreodată şansa, daca situaţia se va îmbunătăţi, dacă nu vor mai fi pericole... te voi găsi din nou.

Era tot ce puteam să-i ofer. Nesta îşi îndreptă însă umerii.

-Nu te deranja. Nu cred că m-aş da în vânt după spiriduşi.

Am ridicat o sprânceană. Continuă, ridicând puţin din umeri.

-încearcă să ne dai de veste de îndată ce nu va mai exista niciun pericol. Şi, dacă va fi vreodată cazul... tata şi Elain pot rămâne aici.

Cred că mi-ar plăcea să văd ce mai este prin lume, ce ar putea face o femeie cu avere şi o reputaţie bună. Am călărit toată ziua următoare, am dormit cu întreruperi şi am plecat la răsăritul soarelui.

Am tot călătorit prin pădurea înverzită, bogată, densă şi zumză itoare.

Până când se aşternu o tăcere absolută. Am încetinit, mergând cu grijă şi scrutând tufele şi copacii din faţă în căutarea oricărui semn, a oricărui unduiri. Nu era nimic. Nimic, apoi...

Calul meu se ridică în două picioare scuturând din cap şi, deoa rece refuză să înainteze, nu am putut decât să rămân în şa. Totuşi, nu era nimic -niciun semn. Cu toate acestea, când am descălecat, res pirând cu greu şi întinzând o mână, am aflat că nu puteam să trec.

Un zid invizibil despărţea pădurea. Totuşi, spiriduşii intrau şi ieşeau prin acesta -prin găuri, aşa pretindeau zvonurile. Aşadar, mi-am condus calul de-a lungul zi dului, lovindu-1 din când în când pentru a mă asigura că nu mă îndepărtasem.

Trecură două zile -şi noaptea dintre acestea, mai îngrozitoare decât orice trăisem în Regatul Primăverii. Două zile înainte de a vedea pietrele acoperite cu muşchi, puse faţă în faţă, ambele sculp tate cu spirale abia vizibile. O poartă.

De această dată, când m-am urcat pe cal şi l-am condus spre pietre, mă ascultă.

Magia îmi înţepă nările, arzându-le până când calul se ridică din nou în două picioare, dar ne aflam deja dincolo.

Cunoşteam aceşti copaci. Am călărit în linişte, cu săgeata pregătită în arc, ameninţările care pândeau în pădure fiind mult mai mari decât în păduricea din care tocmai ieşisem.

Tamlin ar fi putut să se înfurie -ar fi putut să-mi ordone să mă întorc şi să plec acasă. Dar i-aş fi zis că aveam să îl ajut, că îl iubeam şi că aş fi luptat pentru el oricum aş fi putut, chiar dacă ar fi trebuit să-l leg, ca să-l fac să mă asculte. M-am cufundat atât de mult în gânduri, meditând la modul prin care aş fi reuşit să-l conving să nu înceapă să urle, încât nu am ob servat imediat liniştea -faptul că păsările nu se auzeau cântând, nici măcar în preajma conacului, şi cum gardul viu al proprietăţii părea că trebuia să fie tuns.

Până să ajung în dreptul porţilor, gura mi se uscase. Porţile erau deschise, dar fierul fusese îndoit ca şi cum nişte mâini puternice le-ar fi deschis forţat.

Fiecare pas al potcoavelor calului era prea zgomotos pe aleea pietruită, iar stomacul mi s-a strâns şi mai mult când am văzut uşile de la intrare larg deschise. Una din ele atârna într-o parte, cu bala maua smulsă.

Am descălecat, cu săgeata încă pregătită. Dar degeaba. Era gol, totul era gol. Ca un mormânt.

-Tam? am şoptit. Am sărit treptele din faţă şi am intrat în casă. M-am grăbit, în jurând când am alunecat pe o bucată de porţelan spart -rămăşiţele unei vaze. încet, m-am întors spre holul de la intrare. Părea că o armată mărşăluise pe acolo. Tapiseriile atârnau fâşii, balustrada din marmură era crăpată, iar candelabrele erau sparte pe jos, reduse la o movilă de cristale sparte.

- Nu-mi dădeam seama dacă izbucnirea lui, de după sosirea lui khysand în ziua plecării mele, cauzase dezastrul sau dacă altcineva fusese responsabil pentru asta. Masa uriaşă era făcută bucăţi, feres trele distruse, iar perdelele sfâşiate. Dar nu era sânge -aici nu era fcânge. Şi, luând în considerare amprentele de pe cioburile de sticlă...

Am studiat urmele aflate de-a lungul podelei. Fuseseră răscolite, dar am putut identifica două perechi -mari şi alăturate -care înce peau din locul în care se aflase masa. De parcă Tamlin şi Lucien ar fi stat la masă cât timp se petrecuse atacul şi ar fi ieşit fără să se lupte.

Dacă aveam dreptate... erau în viaţă. Am urmat paşii către uşă, ghemuindu-mă o clipă pentru a căuta printre cioburile răvăşite, murdărie şi sânge. Se întâlniseră aici -asta indica numărul mare de amprente. Şi se îndreptaseră către grădină... Din hol, se auziră resturi scârţâind. Mi-am scos cuţitul de vână toare şi m-am repezit în capătul mai îndepărtat al camerei de zi, căutând un loc în care să mă ascund. însă totul era făcut bucăţi. Neavând de ales, m-am furişat în spatele uşii deschise. Mi-am dus o mână la gură, ca să nu respir prea zgomotos, şi am privit prin crăpă tura dintre uşă şi perete.

Cineva intră şchiopătând în cameră şi adulmecă. îi vedeam doar spatele -acoperit de o pelerină simplă, de o înălţime medie... Nu trebuia decât să închidă uşa pentru a mă găsi. Eram prinsă în cap cană. Dacă intra destul de mult în încăpere, aveam şansa să mă stre cor afară, dar asta ar fi însemnat să-mi părăsesc ascunzătoarea. Poate că avea doar să se uite prin jur şi apoi să plece.

Silueta adulmecă din nou, iar stomacul mi se încleştă. Ar fi putut să mă miroasă. Am îndrăznit să mă uit mai bine, sperând să găsesc o slăbiciune, un loc pentru cuţitul meu, pentru orice eventualitate.

Silueta se întoarse uşor către mine. Am ţipat, iar aceasta cârâi când am împins uşa. "Alis.u îmbră cată în rochia ei maro obişnuită, fără şorţ şi cu mâna în dreptul inimii, rămase cu gura căscată când mă văzu. Totuşi, nu era plinii de sânge -nu avea nimic, în afara faptului că şchiopăta uşor cu piciorul drept, ceea ce o ajută să se grăbească spre mine, mai palida ca niciodată.

-Nu ai voie să fii aici. îmi luă cuţitul, arcul şi tolba.

-Ţi s-a spus să stai deoparte.

-Trăieşte? -Da, dar... Genunchii îmi cedară de uşurare.

-Şi Lucien? -Trăieşte şi el. Dar, dacă nu pleci acum de aici, tu nu vei mai trăi.

-Povesteşte-mi ce s-a întâmplat, spune-mi tot. M-am uitat spre fereastră, ascultând conacul şi pământurile din jurul nostru. Nu se auzea nimic.

Alis mă prinse de braţ şi mă scoase din cameră. Grăbindu-ne pc holurile goale şi mult prea liniştite -toate distruse şi pline de sânge, dar fără cadavre... nu îmi vorbi. Fie fuseseră luate, fie... Intrând în bucătărie, nu mi-am permis să mă gândesc la o a doua variantă.

Un incendiu mistuise camera imensă, din care nu mai rămăse seră decât tăciuni şi pietre înnegrite. După ce adulmecă prin jm şi ascultă, pentru a vedea dacă exista vreun pericol, Alis îmi eli beră braţul.

-Ce faci aici? -Trebuia să mă întorc. M-am gândit că s-a întâmplat ceva rău, nu am putut sta deoparte. Trebuia să dau o mână de ajutor.

-El ţi-a spus să nu te întorci, se răsti Alis.

-Unde este? Alis îşi acoperi chipul cu mâinile lungi şi osoase, apucând cu vâr furile degetelor marginea superioară a măştii, ca şi cum ar fi încerca! să şi-o smulgă de pe faţă. Masca rămase însă la locul ei, iar Alis ofta în timp ce-şi lăsă în jos mâinile ca nişte coji de copac.

-L-a luat, spuse ea, iar sângele îmi îngheţă în vine. L-a luat în regatul ei de la Poalele Muntelui.

-Cine? Ştiam deja răspunsul.

-Amarantha, şopti Alis şi se uită din nou prin bucătărie, de parcă s ar fi temut să n-o cheme, rostindu-i numele.

-De ce? Cine este ea, ce este? Te rog, te rog să-mi spui, spune-mi adevărul.

Alis se cutremură.

-Fato, vrei să ştii adevărul? Atunci, iată-1: l-a luat din cauza bles temului -pentru că cei patruzeci şi nouă de ani au trecut, iar el nu I a ridicat blestemul. De această dată, ea i-a chemat pe toţi Marii Lorzi în regatul ei -ca să-i oblige să o vadă cum îl distruge...

-Ce... ce-ce blestem? m-am bâlbâit eu. Un blestem... blestemul pe care ea îl aruncase peste acest loc. Un blestem despre care nici nu ştiusem.

-Amarantha este Marea Regină a acestui ţinut. Marea Regină a Insulei Prythian, rosti Alis, cu ochii măriţi din cauza vreunei amin tiri groaznice.

-Dar cei şapte Mari Lorzi conduc insula în mod egal. Nu există nlcio Mare Regină.

-Aşa a fost, aşa a fost dintotdeauna, până acum o sută de ani, când ea a apărut pe aceste tărâmuri, ca emisar din partea ţinu tului Hybern.

Alis apucă un sac pe care, probabil, îl lăsase lângă uşă. Era pe Jumătate plin cu ceva ce părea a fi haine şi provizii.

Când începu să se plimbe prin bucătărie, adunând cuţite şi res turi de mâncare, m-am gândit la informaţiile pe care mi le dăduse Suriei -despre un rege spiriduş rău, care urâse vreme de câteva necole Tratatul pe care fusese forţat să-l semneze şi care îşi trimisese ccl mai periculos dintre comandanţi să se infiltreze în celelalte curţi $i regate ale spiriduşilor, ca să vadă dacă şi aceştia îi împărtăşeau sentimentele, să vadă dacă ar fi luat în considerare ideea de a re cupera tărâmurile omeneşti. M-am sprijinit de unul dintre pereţii coloraţi de funingine.

-A mers de la o curte la alta, continuă Alis, uitându-se atent la un măr pe care, când îl consideră a fi bun, îl băgă în sac, fermecându i -Amaranthei îi plăcea să tortureze şi să ucidă, însă, cu toate acestea, îşi iubea destul de mult sora încât să se abţină.

-Ce s-a întâmplat? am întrebat eu.

-O, Jurian a trădat-o pe Clythia. După câteva luni în care a ac ceptat să fie iubitul ei, a făcut rost de informaţiile de care avea nevoie, după care a torturat-o şi a măcelărit-o, răstignind-o pe scân duri de frasin, astfel încât să nu se poată mişca în acest timp. I-a lăsat rămăşiţele acolo, ca să le găsească Amarantha. Se spune că, dacă regele ei nu i-ar fi ordonat să nu acţioneze, mânia Amaranthei ar fi putut doborî cerurile. Confruntarea finală dintre ea şi Jurian a avut însă loc mai târziu -şi, de atunci, Amarantha a urât oamenii v u o furie pe care nu ţi-o poţi imagina.

Alis găsi ceea ce părea a fi un borcan cu alimente conservate şi îl băgă în sac.

-După ce ambele părţi au întocmit Tratatul, spuse Alis, căutând acum prin sertare, şi-a măcelărit propriii sclavi, în loc să-i elibereze.

M-am făcut albă ca varul.

-Secole mai târziu, Marii Lorzi au crezut-o însă când le-a spus că moartea surorii ei a schimbat-o -mai ales când a deschis liniile comerciale dintre cele două teritorii ale noastre. Marii Lorzi nu au ştiut niciodată că aceleaşi vase care aduceau bunuri în Hybern îi transportau şi propriile forţe armate. Nici regele ţinutului Hybern nu a ştiut. însă, curând, am aflat toţi că, în cei cincizeci de ani petre cuţi aici, hotărâse că voia să domnească peste Prythian, începând să acumuleze putere şi folosindu-ne pământurile ca punct de lansare lustfel încât, într-o zi, să-ţi distrugă lumea o dată şi pentru totdea una, cu sau fără binecuvântarea regelui ei. Aşadar, în urmă cu pa truzeci şi nouă de ani, a dat lovitura. Ştia -ştia că, în ciuda faptului că avea o armată proprie, nu îi va putea copleşi vreodată pe cei şapte Mari Lorzi folosindu-şi doar puterea sau subordonaţii; dar ea, ne miloasă şi vicleană, a aşteptat până când le-a câştigat încrederea absolută, până când ei s-au adunat la un bal dat în cinstea ei, iar în acea noapte le-a turnat în vin o licoare făcută după cartea cu vrăji a Regelui ţinutului Hybern. De îndată ce au băut vinul, Marii Lorzi au căzut la pământ, expunându-şi magia -iar ea le-a furat puterile din interiorul trupurilor, din locurile în care îşi aveau originea -le-a smuls de parcă ar fi cules un măr de pe o creangă, lăsându-le doar cele mai simple elemente ale magiei. Ce ai văzut la Tamlin al tău c doar o umbră a ceea ce obişnuia să fie, a puterii pe care a avut-o. Şi, cu puterea atât de diminuată a Marilor Lorzi, Amarantha a pus stă pânire pe Prythian în doar câteva zile. Timp de patruzeci şi nouă de ani, am fost sclavii ei. Patruzeci şi nouă de ani a aşteptat o ocazie, momentul potrivit pentru a încălca Tratatul şi pentru a vă lua pă mânturile -şi toate teritoriile muritorilor de dincolo de acestea.

Mi-am dorit să fi avut un scaun sau o bancă pe care să mă aşez. Alis trânti şi cel din urmă sertar şi se îndreptă şchiopătând spre cămară.

-Acum i se spune Amăgitoarea -cea care i-a prins pe cei şapte Mari Lorzi şi care şi-a construit palatul sub Muntele sacru, în inima ţinutului nostru.

Alis se opri în faţa uşii de la cămară şi îşi acoperi iar chipul, inspirând şi expirând de câteva ori, pentru a se calma.

Muntele sacru -acel vârf monstruos şi golaş pe care îl zărisem în pictura murală din bibliotecă, acum câteva luni.

-Dar... boala ţinuturilor... Tamlin a spus că mana i-a luai puterea...

-Ea este boala de pe aceaste meleaguri, se răsti Alis, coborându-şi mâinile şi intrând în cămară. în afară de ea, nu există nicio mană. Graniţele s-au prăbuşit din cauza ei. I s-a părut amuzant să-şi tri mită creaturile să ne atace pământurile, să testeze puterea pe care o mai avea Tamlin.

Dacă Amarantha era calamitatea, atunci ameninţarea asupra tărâ mului omenesc... Ea era ameninţarea asupra tărâmului omenesc.

Alis ieşi din cămară, cu braţele pline de diverse legume rădâ cinoase.

-Ai fi putut fi tu cea care să o oprească. Mă ţintui cu privirea, arătându-şi dinţii. Erau alarmant de ascu ţiţi. Puse napii şi sfecla în sac.

-Dacă nu ai fi fost atât de oarbă în faţa inimii, ai fi putut fi cea i are să-l elibereze şi să-i redea puterea. Oamenii, scuipă ea.

Am reuşit să respir.

-Eu... Eu... mi-am ridicat mâinile, arătându-i palmele. Nu am ştiut.

-Nu aveai de unde să ştii, spuse Alis cu amărăciune, râzând aspru -ca o cioară -când intră iar în cămară. Era o parte din bles-Icmul lui Tamlin.

Am ameţit şi m-am rezemat de perete.

-Ce anume? M-am luptat cu nodul din gât.

-Care este blestemul lui? Ce i-a făcut? Alis luă borcanele pentru condimente rămase pe raftul din liniară.

-Tamlin şi Amarantha se cunoşteau de dinainte. Foarte multă vreme, familia lui a avut legături cu ţinutul Hybern. în timpul Războiului, Regatul Primăverii s-a aliat cu Hybern -pentru ca oamenii să rămână în continuare înrobiţi. Deci, tatăl lui -care era nn Lord violent şi capricios -era foarte apropiat de Regele ţinutului şl de Amarantha. în copilărie, Tamlin îl însoţea adesea în excursiile către Hybern. Şi, aşa, a întâlnit-o pe Amarantha.

Tamlin îmi spusese cândva că se luptase să apere libertatea cuiva, că nu ar permite niciodată sclavia. Să fi fost doar din cauza ruşinii cauzate de propria moştenire sau pentru că... ajunsese cumva să ştie ce însemna să fii sclav?

-Amarantha, în cele din urmă, a ajuns să-l dorească pe Tamlin, râvnească la el cu toată inima ei rea, dar el auzise de la alţii po veştile despre Război, şi ştia ce făcuseră Amarantha, tatăl său şi re bele Hybernului, spiriduşilor şi oamenilor deopotrivă. Ce îi făcuse lui Jurian, ca pedeapsă pentru moartea surorii ei. A fost circum spect în privinţa ei când a venit aici, în ciuda încercărilor ei de a I atrage în patul său -şi a păstrat distanţa până când i-a furat puteri le Lucien... Lucien a fost trimis la ea ca emisar al lui Tamlin, pentru a încerca să trateze pentru pace între ei.

Mi-am simţit fierea în gât.

-Ea a refuzat, iar... Lucien i-a spus să se întoarcă în haznaua de unde ieşise. Ea i-a scos ochiul drept pedeapsă. L-a scos cu propriile unghii, apoi i-a mutilat faţa. I l-a trimis înapoi atât de însângerai, încât Tamlin... Marele Lord a vomitat când şi-a văzut prietenul.

Nu-mi puteam imagina în ce stare fusese Lucien atunci, dacă lui Tamlin i se făcuse greaţă.

Alis lovi uşor masca, metalul bâzâind sub unghiile ei.

-După aceea, a găzduit un bal mascat la Poalele Muntelui, în cinstea ei. Toate curţile au fost prezente. O petrecere, spunea ea ca să compenseze pentru ce îi făcuse lui Lucien, şi un bal mascat, t a să nu fie nevoit să-şi dezvăluie cicatricele groaznice de pe faţă. Tre buia să asiste tot Regatul Primăverii, chiar şi servitorii, şi să poarte măşti -pentru a cinsti puterile lui Tamlin de a-şi schimba forma îmi zise Alis. A fost dispusă să încerce să pună capăt conflictului fără vărsare de sânge, iar el a fost de acord să meargă -să ne aducă pe toţi.

Mi-am pus mâinile pe zidul din piatră aflat în spatele meu, savu rându-i răcoarea şi duritatea.

Oprindu-se în mijlocul bucătăriei, Alis îşi lăsă jos tolba, acum plină cu mâncare şi provizii.

-Când s-au adunat toţi, ea a pretins că ar putea să încheie pacea -dacă Tamlin i se alătură, ca iubit şi partener. Dar, când ,i încercat să-l atingă, el a refuzat să o lase să se apropie. Mai ales după ceea ce îi făcuse lui Lucien. El a spus în faţa tuturor aflaţi acolo in acea seară, că mai curând s-ar culca cu un om, că mai curând s-.u căsători cu un om, decât să o atingă vreodată. Poate că ea nu i-ai li luat în seamă spusele -dacă nu ar fi zis apoi că propria ei soră pre ferase compania oamenilor în locul ei, că propria ei soră îl alesese pe Jurian, în locul ei.

Am tresărit, ştiind deja ce avea să spună Alis când îşi puse mâi nile în şolduri şi continuă.

-Poţi doar să ghiceşti cât de bine a reacţionat Amarantha, dar l a spus lui Tamlin că se simţea generoasă -i-a spus că îi dă o şansă de a rupe vraja pe care o aruncase asupra lui, ca să-i fure puterea. El a scuipat-o în faţă, apoi a râs. I-a zis că are patruzeci şi nouă de ani înainte de a-1 revendica, înainte de a fi nevoit să i se alăture la Poalele Muntelui. Dacă voia să rupă vraja, trebuia să găsească o fată din spe cia omenească, dornică de a se căsători cu el. Dar nu orice fată, ci una cu inima de gheaţă, care să îi urască pe ai noştri. O fată dornică să omoare un spiriduş.

Pământul se cutremură sub mine şi am fost recunoscătoare pentru peretele de care mă sprijineam.

-Mai rău, spiriduşul omorât de ea trebuia să fie unul dintre spiriduşii lui, trimis de el dincolo de zid, ca mieii la tăiere. Doar aşa lata putea fi adusă aici, la judecată, dacă ar fi omorât unul dintre spiriduşii lui într-un atac neprovocat -dacă l-ar fi omorât pur şi simplu din ură, exact cum a ucis-o Jurian pe Clythia... Ca să poată înţelege cât de mult a suferit sora ei.

-Tratatul...

-Totul a fost o minciună. Tratatul nu prevede aşa ceva. Poţi să omori câţi spiriduşi nevinovaţi vrei şi să nu suferi nicio consecinţă, 'fu l-ai omorât pe Andras -santinela lui Tamlin, trimis de Tamlin, sacrificându-se în acea zi.

"Andras căuta un leac", îmi spusese Tamlin. Nu pentru vreo boală magică, ci un leac pentru a salva Prythianul de Amarantha, un leac pentru acest blestem.

Lupul -Andras -nu făcuse nimic altceva decât să mă privească fix, înainte de a-1 omorî. Mă lăsase să-l omor, pentru a da startul evenimentelor, astfel încât Tamlin să poată avea o şansă de a rupe vraja. Iar dacă Tamlin îl trimisese pe Andras dincolo de zid, ştiind că era foarte probabil să moară... "Vai, Tamlin!" Alis se aplecă să ridice un cuţit pentru unt, răsucit şi îndoit, şi, încet şi cu grijă, îndreptă lama.

-Totul a fost o glumă crudă, o pedeapsă ingenioasă din partea Amaranthei. Voi, oamenii, detestaţi atât de mult spiriduşii şi vă te meţi de ei atât de tare, încât ar fi imposibil... imposibil pentru vreo fată care a omorât cu sânge-rece un spiriduş să se îndrăgostească apoi de unul dintre noi. Vraja aruncată asupra lui Tamlin putea li ruptă doar dacă făcea asta înainte de a se încheia cei patruzeci şi nouă de ani -dacă acea fată îi spunea în faţă că îl iubea şi o spunea din toată inima. Amarantha ştie că pe oameni îi preocupă frumu seţea, aşa că ne-a obligat să purtăm măşti; i-a pus şi lui una, ca să fie şi mai dificil să găsească o fată dornică să privească dincolo de mască, dincolo de natura lui de spiriduş şi în sufletul aflat în spatele acesteia. Apoi, ne-a obligat să nu spunem nimic despre blestem. Niciun cuvânt. Abia dacă am putut să-ţi spun câte ceva despre lumea noastră, despre soarta noastră. El nu a putut, niciunul dintre noi nu ar fi putut să o facă în mod făţiş. Minciunile despre boală -asta a fost tot ce a reuşit el să facă, este tot ce am reuşit să inventăm. Fap tul că pot acum să îţi povestesc înseamnă că jocul s-a sfârşit, în favoarea ei.

Puse cuţitul în buzunar.

-Când l-a blestemat prima dată, Tamlin şi-a trimis, zilnic, câte un spiriduş dincolo de zid. în pădure, la ferme, toţi deghizaţi în lupi, pentru ca şansa de a fi omorâţi de un om să fie mai mare. Dacă se întorceau, veneau cu poveşti despre fete care fugeau şi ţipau şi im plorau, care nu schiţau niciun gest. Când aceştia nu s-au întors -Tamlin, în calitate de Lord şi de stăpân al lor, şi-a dat seama că au fost omorâţi de alţii. De oameni vânători, poate de femei în vârstă. Timp de doi ani i-a trimis, zi de zi, trebuind să aleagă unul care să traverseze zidul. Când a mai rămas doar cu doisprezece, a fost atât de afectat, încât a renunţat. A anulat totul. Şi, de atunci, Tamlin Copiii celor Binecuvântaţi. Chiar reuşiseră acele fete să treacă de zid, dar nu pentru a fi mirese. Eram prea afectată de ce auzeam ca să sufăr şi să mă supăr din cauza lor.

-Amarantha i-a prins însă pe toţi înainte de a părăsi aceste tărâmuri şi... îţi poţi imagina cum au sfârşit acele fete. După aceea, imediat ce Amarantha i-a măcelărit şi pe Marii Lorzi răzvrătiţi, suc cesorii lor au fost prea înspăimântaţi ca să-i provoace din nou mânia.

-Şi unde sunt acum? Li s-a permis să trăiască pe pământurile lor, aşa cum o facea Tamlin? -Nu. îi ţine, cu tot cu supuşi, la Poalele Muntelui, unde îi poate chinui după bunul plac. Altora... altora, dacă îi jură credinţă, dacă se umilesc şi o slujesc, le oferă ceva mai multă libertate; le dă voie să vină şi să plece de la Poalele Muntelui după cum vor. Celor din regatul nostru li s-a permis să rămână aici doar până când blestemul lui Tamlin ia sfârşit, dar... Alis se înfioră.

-De asta îţi ascunzi nepoţii, ca să-i fereşti de pericol, am spus eu cu blândeţe, uitându-mă la sacul plin de la picioarele ei.

Alis încuviinţă, iar când se îndreptă pentru a ridica masa de lucru răsturnată, m-am dus să o ajut, mormâind amândouă din cauza greutăţii.

-Sora mea şi cu mine am slujit în Regatul Verii, iar ea şi parte nerul ei au fost printre cei omorâţi în ciudă când Amarantha a invadat prima oară. Am luat băieţii şi am fugit înainte ca Amarantha să-i târască pe toţi la Poalele Muntelui. Am venit aici deoarece era singurul loc în care puteam merge, şi l-am rugat pe Tamlin să-mi ascundă băieţii. El a facut-o, iar când l-am implorat să mă lase să-l ajut, oricât de puţin, m-a angajat aici, cu doar câteva zile înainte de balul mascat în urma căruia am fost obligată să port nenorocita asta de mască. Aşa că, de aproape cincizeci de ani sunt aici şi văd cum ea îi strânge şi mai mult laţul în jurul gâtului.

Am întors masa, gâfâind uşor amândouă când ne-am rezemat de aceasta.

-A încercat, spuse Alis. în ciuda spionilor ei, a încercat să gă sească metode prin care să rupă blestemul, prin care să acţioneze împotriva acestuia, împotriva nevoii de a-şi trimite spiriduşii din nou afară, pentru a fi măcelăriţi de oameni. S-a gândit că, dacă fata l-ar fi iubit cu adevărat, atunci să o aducă aici, pentru a-1 elibera, ar fi fost o altă formă de înrobire. Şi a crezut că, dacă s-ar fi îndrăgostit într-adevăr de ea, Amarantha ar fi făcut orice pentru a o distruge, aşa cum a fost distrusă şi sora ei. Aşa că şi-a petrecut decenii refu zând să o facă sau măcar să rişte. Dar, în iarna aceasta, când i-au mai rămas doar câteva luni, el pur şi simplu... a izbucnit. Şi-a trimis ultimii spiriduşi peste zid, unul câte unul. S-au dus de bunăvoie -ei l-au implorat să meargă, în toţi aceşti ani. Tamlin era disperat să-şi salveze poporul, destul de disperat încât să rişte vieţile oamenilor lui, să rişte viaţa acelei fete din specia omenească pentru a ne salva. După trei zile, Andras a dat peste o fată în poiană, iar tu l-ai omorât cu inima plină de ură.

Cu toate astea, îi dezamăgisem. Şi, prin asta, îi condamnasem pe toţi.

Condamnasem fiecare persoană care locuia pe această moşie, condamnasem însuşi ţinutul Prythian.

M-am bucurat că mă sprijineam de marginea mesei, altfel aş fi alunecat pe podea.

-Ai fi putut să rupi vraja, mârâi Alis, cu acei dinţi ascuţiţi la doar câţiva centimetri de faţa mea. Nu trebuia decât să-i spui că îl iubeşti cu adevărat -să-i spui că îl iubeşti cu adevărat, din toată ini ma ta inutilă de om, iar puterea lui ar fi fost eliberată. Fată proastă.

Nu e de mirare că Lucien mă detestase, dar, în ciuda acestui fapt, îmi tolerase prezenţa -nu e de mirare că fusese foarte dezamăgit când am plecat, certându-se cu Tamlin să mă lase să mai stau.

-îmi pare rău, i-am spus, simţind înţepături în ochi. Alis mormăi.

-Spune-i asta lui Tamlin. înainte să pleci, mai avea doar trei zile până la sfârşitul celor patruzeci şi nouă de ani. Urma să te elibereze după trei zile. A venit aici cu acoliţii ei după exact patruzeci şi nouă de ani şi l-a luat, împreună cu o mare parte din curteni, şi i-a dus la Poalele Muntelui ca să îi fie supuşi. Creaturile ca mine sunt prea umile pentru ea, deşi nu se fereşte să ne omoare pe loc.

Am încercat să nu-mi imaginez asta.

-Dar ce s-a întâmplat cu Regele Hybernului -dacă ea a cucerit Prythianul şi a furat vrăjile, atunci o vede ca pe o rebelă sau ca pe o aliată?

-Dacă sunt în relaţii proaste, nu a făcut nimic să o pedepsească. Timp de patruzeci şi nouă de ani, ea a controlat aceste păm ân turi. Mai rău, după căderea Marilor Lorzi, toţi cei răi din teritoriul nostru -cei prea îngrozitori chiar şi pentru Regatul Nopţii -au fugit la ea. încă mai fug. Le-a oferit adăpost. Dar ştim -ştim că îşi strânge o armată, aşteptând momentul în care să lanseze un atac în lumea voastră, înarmată cu cei mai mortali şi mai răi spiriduşi din Prythian şi Hybern.

-Attorul, am spus eu, groaza răsucindu-mi-se în stomac, iar Alis încuviinţă. Pe teritoriul oamenilor, zvonul pretinde că tot mai mulţi spiriduşi s-au strecurat dincolo de zid ca să atace oamenii, am rostit eu. Şi dacă niciun spiriduş nu poate traversa zidul fără permi siunea ei, înseamnă că ea este de acord cu atacurile.

Şi, dacă aveam dreptate în legătură cu tot ce i se întâmplase lui Clare Beddor şi familiei sale, atunci Amarantha ordonase şi acel atac.

De pe masa pe care ne sprijineam, Alis şterse nişte praf pe care nu-1 vedeam.

-Nu aş fi surprinsă să aflu că şi-a trimis supuşii în tărâmul oa menilor ca să vă cerceteze punctele forte şi slăbiciunile, înainte de dezastrul pe care speră să îl cauzeze cândva.

Asta era mai rău -mult mai rău decât îmi imaginasem când îi avertizasem pe Nesta şi pe ai mei să fie cu ochii în patru şi să plece la ivirea celei mai mici probleme. Mi se făcu greaţă gândindu-mă la ce fel de companie avea Tamlin -la gândul că era atât de disperat, atât de măcinat de vinovăţie şi de durere pentru că trebuise să-şi sacrifice santinelele fără să-mi poată spune... Şi mă lăsase să plec. Toate sacrificiile lor şi al lui Andras fuseseră în van.

Ştia că, dacă aş fi rămas, aş fi riscat să o mânii pe Amarantha, chiar dacă l-aş fi eliberat.

"împotriva lor, împotriva a ceea ce se întâmplă în Prythian, nu mă pot apăra nici pe mine... Chiar dacă ne-am împotrivi bolii, te-ar captura -ar găsi ea o metodă prin care să te omoare."

Mi-am amintit acel efort jalnic de a mă flata la sosirea mea -şi faptul că apoi renunţase să îmi mai facă vreun compliment, re nunţase la orice încercare de a mă câştiga când i-am părut atât de disperată să plec, să nu-i mai vorbesc niciodată. Se îndrăgostise însă de mine în ciuda acestui lucru -ştia că-1 iubeam, şi mă lăsase să plec cu doar câteva zile înainte. Mă pusese pe mine înaintea între gului său regat, înaintea întregului Prythian.

-Dacă Tamlin ar fi eliberat -dacă ar avea puteri depline, am Mi-am strâns pumnii atât de tare, încât unghiile îmi intrară în carne.

-Cum. Ajung. Acolo.

-Este sinucidere curată -te va omorî, chiar dacă te vei apropia destul încât să o vezi.

Amarantha îl păcălise -avea să îl rănească foarte rău. Avea să îi rănească pe toţi.

-Tu eşti un om, continuă Alis, stând şi ea în picioare. Pielea la este subţire ca hârtia.

Amarantha trebuie să-l fi luat şi pe Lucien -Amarantha îi sco sese ochiul lui Lucien şi astfel îl mutilase. Oare mama lui suferea pentru el?

-Ai fost prea oarbă să vezi blestemul lui Tamlin, continuă Alis. Cum te aştepţi să îi faci faţă Amaranthei? Vei înrăutăţi lucrurile.

Amarantha îmi luase tot ce îmi dorisem, tot ce, în sfârşit, îndrăx nisem să-mi doresc.

-Arată-mi cum să ajung acolo, i-am spus cu vocea tremurând, dar fără lacrimi.

-Nu, spuse Alis, aruncându-şi sacul pe umăr. Du-te acasă. Te voi conduce până la zid. Acum nu mai este nimic de făcut. Tamlin va rămâne sclavul ei pentru totdeauna, iar ea va conduce ţinutul Prythian. Asta ne-a oferit Soarta, asta au decis zeii.

-Nu cred în Soartă. Nici în vreun zeu ridicol. Ea scutură din nou din cap, părul ei de culoarea noroiului stră lucind în lumina slabă.

-Du-mă la ea, am insistat. Dacă Amarantha avea să îmi rupă gâtul -măcar muream făcând ceva pentru el, muream încercând să repar răul pe care nu îl preve nisem, încercând să salvez populaţia pe care o condamnasem. Cel puţin, Tamlin ar fi ştiut că am facut-o pentru el şi că l-am iubit.

Alis mă studie pentru o clipă înainte de a mă privi cu blândeţe.

-Cum doreşti.

Poate că mă îndreptam spre moarte, dar nu aveam de gând să o Întâmpin neînarmată.

Am strâns cureaua tolbei peste piept şi apoi am mângâiat penele săgeţii, trăgând cu ochiul peste umăr. Desigur, nu aveam săgeţi din lemn de frasin, dar trebuia să mă descurc cu ce găsisem prin conac. Aş fi putut lua mai multe, dar armele nu făceau decât să mă împo văreze şi, în orice caz, nu ştiam cum să le folosesc pe cele mai multe dintre ele. Aşadar, aveam o tolbă plină, două pumnale atârnate la talie şi un arc aruncat peste umăr. Era mai bine decât să nu fi avut nimic, chiar dacă înfruntam spiriduşi care se născuseră ştiind cum să ucidă.

Alis mă conduse prin păduri şi peste dealurile submontane tă cute, oprindu-se destul de des să asculte, ca să ne schimbăm traseul. Nu voiam să aflu ce auzea sau mirosea, nu când o linişte adâncă acoperise ţinuturile. "Rămâi cu Marele Lord", îmi spusese Suriei. "Rămâi cu el, îndrăgosteşte-te şi totul va fi bine." Dacă aş fi rămas, dacă aş fi recunoscut ceea ce simţeam... Nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat.

Noaptea cobora hotărâtă peste lume, iar picioarele mă dureau din cauza pantelor abrupte ale dealurilor, dar Alis se grăbea, fără a se uita în urmă, să vadă dacă o urmam.

Când se opri în valea dintre două dealuri, am început să mă în treb dacă ar fi trebuit să iau cu mine mai multă mâncare, şi nu doar pentru o singură zi. Aerul era mai rece -mult mai rece decât în vârful dealului, iar eu am tremurat când am văzut gura îngustă a unei peşteri. Intrarea nu avea cum să fie aceasta deoarece în acea pictură murală Poalele Muntelui erau reprezentate în centrul insulei Prythian. Ar fi trebuit să călătorim câteva săptămâni.

-Toate drumurile întunecate şi mizerabile duc spre Poalele Muntelui, rosti Alis foarte încet, cu o voce care nu se deosebi prea mult de foşnetul frunzelor.

îmi arătă peştera.

-Este o veche scurtătură -considerată cândva sacră, dar nu şi acum.

Aceasta era peştera pe care Lucien îi interzisese Attorului să o folosească în acea zi. Am încercat să-mi stăpânesc tremuratul. îl iubeam pe Tamlin; aş fi mers până la capătul lumii pentru a îndrepta situaţia, pentru a-1 salva, dar, dacă Amarantha era mai rea decât Attorul... dacă Attorul nu era cel mai crud dintre acoliţii ei... dacă îl speriase până şi pe Tamlin...

-Cred că acum regreţi faptul că ţi-ai pierdut cumpătul. M-am îndreptat.

-îl voi elibera.

-Vei fi norocoasă dacă te va omorî rapid. Vei fi norocoasă să fii măcar adusă înaintea ei.

Probabil că mă îngălbenisem, deoarece îşi ţuguie buzele şi mă bătu uşor pe umăr.

-Fato, să nu uiţi câteva reguli, spuse ea când privirăm amândouă gura peşterii.

Din burta peşterii, întunericul duhni, otrăvind aerul curat.

-Să nu bei vinul -nu e ca vinul pe care l-am băut la Solstiţiu, şi îţi va face mai mult rău decât bine. Să nu cazi la învoială cu nimeni, cu excepţia cazului în care viaţa ta depinde de asta -dar, chiar şi atunci, să te gândeşti dacă merită. Şi, mai presus de toate, să nu ai încredere în nimeni acolo -nici măcar în Tamlin al tău. Simţurile Iţi sunt cei mai mari duşmani; vor încerca să te trădeze. M-am abţinut să nu-mi ating unul dintre pumnale şi, în schimb, I am mulţumit dând din cap.

-Ai vreun plan? -Nu, am recunoscut eu.

-Să nu te aştepţi ca oţelul acela să te ajute cumva, spuse ea, pri vi ndu-mi armele.

-Nu mă aştept. Am confruntat-o, muşcându-mi buza pe interior.

-E o parte a blestemului. O parte pe care nu ţi-o putem spune. Chiar şi acum, oasele-mi plâng la simpla amintire a acesteia. O parte pe care trebuia să o afli tu singură, o parte pe care ea... ea... înghiţi zgomotos. Pe care ea încă nu vrea să o cunoşti, dacă eu nu ţi-o pot spune, icni ea. Dar ascultă -ascultă, fato. Ascultă ceea ce auzi.

I-am atins braţul.

-Aşa voi face. îţi mulţumesc pentru că m-ai condus. Pentru că pierduse ore preţioase, când acea pungă cu proviziipentru ea şi băieţii ei -spunea destule despre locul spre care se îndrepta.

Alis râse ca o cioară.

-într-adevăr, rare sunt zilele în care o persoană îţi mulţumeşte pentru că ai adus-o să-şi întâlnească moartea.

Dacă mă mai gândeam mult la pumnal, exista riscul de a-mi pierde cumpătul, cu sau fără Tamlin. Ea nu mă ajuta.

-Cu toate acestea, îţi doresc succes, adăugă Alis.

-Dacă tu şi nepoţii tăi aveţi nevoie de un loc în care să fugiţi, după ce îi recuperezi, atunci traversaţi zidul, i-am spus eu. Duceţi-vă la casa familiei mele.

I-am zis unde.

-întreabă de Nesta, sora mea mai mare. Ea ştie cine eşti, ştie totul. Te va adăposti cum va putea.

Acum ştiam că avea să o facă, în ciuda faptului că Alis şi băieţii ei 0 îngrozeau. Avea să-i ţină în siguranţă.

Alis îmi mângâie uşor mâna.

-Să nu mori, spuse ea. Am privit-o pentru ultima dată, apoi m-am uitat la cerul nopţii, care flutura deasupra noastră, şi la verdele intens al dealurilor. Cu loarea ochilor lui Tamlin.

Am intrat în peşteră.

Singurele sunete care se auzeau erau respiraţia mea slabă şi scâr ţâitul ghetelor mele pe piatră. Am înaintat, împiedicându-mă prin întunericul îngheţat. M-am ţinut aproape de perete, iar mâna îmi amorţi când piatra rece şi udă îmi atinse pielea. Am mers cu paşi mici, de teama vreunei gropi invizibile, în care m-aş fi rostogolii spre moarte.

După ceea ce mi se păru a fi o eternitate, o rază portocalie de Iu mină străpunse întunericul. Apoi, se auziră vocile.

Şuierând şi zbierând, elocventă şi guturală -o cacofonie rupse tăcerea, ca o pocnitoare. M-am lipit de peretele peşterii, dar sunetele trecură şi dispărură.

M-am strecurat spre lumină, clipind când am găsit sursa: o mie a fisură în piatră. Se deschidea spre un pasaj subteran săpat grosolan, luminat de un foc. Am zăbovit în întuneric, inima bătându-mi sal batic în piept. Crăpătura din perete era suficient de mare pentru e a o persoană să se poată strecura -atât de zimţată şi de dură, încât era evident că nu era folosită des. Privind mizeria, nu am văzut nicio urmă, niciun semn că altcineva ar fi intrat pe aici. Culoarul de din colo nu era circulat, dar urma o altă direcţie, blocându-mi vederea I-am mulţumit lui Tamlin pentru privirea de spiriduş, care îmi per mitea să văd dincolo de toate vrăjile, dar mi-am amintit avertismen tul dat de Alis şi nu mi-am crezut urechile, pentru că spiriduşii puteau fi tăcuţi ca pisicile. O linişte de moarte domnea pe coridoare. Coridoarele erau însă tăcute -nu se auzeau nici măcar vocile de mai devreme. Şi, dacă se întâmpla să aud pe cineva, urma să fug spre gura peşterii. Pentru un timp, puteam merge în recunoaştere, adunând informaţii, pentru a afla unde era Tamlin... Nu. Era posibil ca o doua şansă să nu se mai ivească prea curând Trebuia să acţionez acum. Dacă mă opream pentru prea multă vreme, nu-mi mai recăpătăm curajul. Am reuşit să mă strecor după colţ.

Nişte degete lungi şi osoase mă apucară de braţ, iar eu am înlemn i t. Un chip ascuţit, cu o piele gri şi tăbăcită, ieşi la vedere, iar colţii din argint îi străluciră când îmi zâmbi.

-Bună ziua, şuieră acesta. Ce caută una ca tine aici? Cunoşteam această voce. încă îmi bântuia coşmarurile. Aşadar, când şi-a aplecat urechile ca de liliac, iar eu mi-am dat seama că mă aflam în faţa Attorului, am făcut tot ce mi-a stat în pu tere ca să nu ţip.

r CAPITOLUL 1G

După ce m-am înmuiat în cadă timp de aproape o oră, m-am trezit stând pe un scaun cu spătarul lăsat, în faţa şemineului aprins din camera mea, savurând senzaţia pe care mi-o dădea Alis, care îmi pieptăna părul ud. Deşi cina trebuia să fie servită curând, Alis îmi aduse o ceaşcă de ciocolată topită şi refuză să mai facă altceva până când nu luam câteva guri.

Era cel mai bun lucru pe care îl gustasem vreodată. Am băut din cana grea cât timp Alis mi-a pieptănat părul, aproape torcând la senzaţia pe care mi-o dădeau degetele ei subţiri de-a lungul scai pului meu.

Când am fost sigură că toate celelalte servitoare coborâseră la parter ca să ajute la masa de seară, mi-am pus cana în poală.

-Dacă mai mulţi spiriduşi vor trece graniţele regatului şi vor ataca, va începe un război?

"Poate că ar trebui să luăm atitudine -poate că a sosit timpul să spunem stop", îi zisese Lucien lui Tamlin în acea primă seară.

Peria se opri. M -am gândit la vorbele ei, apoi mi-am înclinat capul.

-Copiii spiriduşi cresc diferit? Dacă părinţii lor au fost omoi Aţi în urmă cu aproape cincizeci de ani, e puţin probabil să mai fie i opii mici.

-O, unii cresc la fel ca voi şi se pot reproduce la fel de des ca iepurii, dar sunt alţii -ca mine, ca Marea Zână -care rareori pot face copii. Cei care se nasc îmbătrânesc ceva mai lent. Toţi am fost şocaţi când sora mea a născut un al doilea copil, doar cinci ani mai târziu, iar cel mai mare nici nu va ajunge la maturitate până la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani. Dar aceştia sunt foarte rari -toţi copiii noştri sunt aşa -şi mult mai dragi nouă decât pietrele preţioase sau aurul.

Strânse din dinţi suficient de tare încât să ştiu că era tot ce aveam să aflu de la ea.

-Nu am vrut să pun la îndoială dăruirea ta pentru ei, am spus eu în şoaptă.

Pentru că nu a răspuns, am adăugat: -înţeleg ce vrei să zici, că faci totul pentru ei. Alis îşi ţuguie buzele, dar spuse: -Data viitoare când nebunul de Lucien îţi mai oferă sfaturi despre cum să prinzi un Suriei, vino la mine. Pui morţi de găină, pe naiba! Tot ce trebuie să faci este să îi oferi o mantie nouă şi o ai la picioarele tale.

k ] h

Până să intru în sala de mese, m-am oprit din tremurat şi m-am încălzit puţin. Fie că era sau nu Marele Lord al Prythianului, nu avea să mă intimideze -nu după cele trăite astăzi.

Lucien şi Tamlin mă aşteptau deja la masă.

-Bună seara, am spus eu, mergând spre scaunul meu obişnuit. Lucien îşi înclină capul, uşor mirat, iar eu am dat subtil din cap când m-am aşezat. Secretul lui încă era în siguranţă, deşi merita să fie bătut pentru că mă trimisese atât de nepregătită să prind un Suriei.

Lucien se aplecă puţin în scaun.

Am auzit că voi doi aţi avut o după-amiază destul de emoţio nantă. Aş fi vrut să fiu acolo, să vă ajut.

O scuză ascunsă, rostită cu jumătate de gură, dar eu mi-am înc linat din nou capul, uşor, către el.

-Ei bine, încă arăţi minunat, fără a ţine seama de după-amiaza Infernală, spuse cu o delicateţe puţin forţată.

Am pufnit. în viaţa mea nu arătasem niciodată minunat. Credeam că spiriduşii nu pot minţi. Tamlin se înecă cu vinul, dar Lucien rânji, întinzându-şi acea c Icatrice mare şi urâtă.

-Cine ţi-a spus asta? -Toată lumea o ştie, am răspuns eu, umplându-mi farfuria şi începând să pun sub semnul întrebării tot ce îmi spuseseră până atunci, fiecare declaraţie pe care o acceptasem ca pe un pur adevăr.

Lucien se lăsă pe spătarul scaunului, zâmbind cu încântarea unei feline.

- Părea o pierdere de timp ca servitorii să o păstreze curată. Bineînţeles că da, pentru un războinic instruit.

-Mâine voi fi ocupat, iar galeria trebuie curăţată, deci... continua el. Poimâine... lasă-mă să ţi-o arăt poimâine. îşi frecă gâtul, roşind puţin în obraji -mai energic şi emotiv decât îl văzusem până acum.

-Te rog, îmi va face plăcere. Şi l-am crezut. Am dat prosteşte din cap. Dacă picturile de pe hol erau superbe, atunci cele alese pentru galerie trebuie că depăşeau imaginaţia mea de om.

-Mi-ar plăcea foarte mult. încă îmi zâmbea larg, fără reţinere şi fără să ezite. Isaac nu îmi zâmbise niciodată în felul acesta. Isaac nu mă făcuse niciodată sâ îmi pierd suflul, nici măcar pentru o clipă.

Am plecat destul de uimită, apucând hârtia mototolită din bu zunar, de parcă gestul m-ar fi împiedicat să zâmbesc. / / M-am trezit tresărind în mijlocul nopţii, gâfâind. Visasem ţăcă nitul degetelor osoase ale lui Suriei, rânjetele creaturilor naga şi o Irmcie, palidă şi fără faţă, care-mi zgâria gâtul cu unghiile roşii ca lAngcle, sfâşiindu-mă puţin câte puţin. Mă tot întreba cum mă i Itcumă, dar, de fiecare dată când încercam să vorbesc, sângele îmi bolborosea prin rănile superficiale de pe gât, înecându-mă.

Mi-am trecut mâinile prin părul ud de transpiraţie. Când mi-am irvenit din gâfâit, un altfel de sunet umplu aerul, strecurându-se înă untru pe sub uşă, din holul de la intrare. Strigăte şi ţipetele cuiva.

M -am ridicat imediat din pat. Strigătele nu erau agresive, ci, mai ilrgrabă, poruncitoare, pretenţioasă. Ţipetele, însă... I )eschizând brusc uşa, fiecare fir de păr de pe corp mi se ridică, huite că aş fi rămas peioc sau m-aş fi ascuns de frică, dar mai auziwm ţipete ca acela, în pădurea de acasă, când nu omoram prada din prima încercare, iar animalele sufereau. Nu puteam suporta aşa • eva, Trebuia să ştiu ce se întâmpla.

Am ajuns în capul scării principale la timp pentru a vedea uşile •h la intrare ale conacului deschizându-se cu o lovitură şi pe Tamlin ilAiul buzna, cu spiriduşul care ţipa pe umărul lui. Spiriduşul era aproape la fel de mare ca Tamlin şi, totuşi, Marele Lord îl ducea de jntrcA ar fi fost un sac de cereale. Părea a fi o altă specie de spiriduş, mai neînsemnat, cu pielea albastră, membre mari, urechi ascuţite şi păr lung, brunet. Chiar şi din vârful scărilor, vedeam sângele care şiroia pe spatele spiriduşului -sânge de la cioturile negre care îi ieşeau din omoplaţi. Sângele care acum îi uda tunica verde a lui Tamlin, cu pete strălucitoare. Unul dintre cuţitele de la centură îi lipsea.

Lucien dădu buzna în foaierul de la parter în momentul în care Tamlin strigă:

-Masa -goleşte-o! Lucien împinse vazele cu flori de pe masa lungă aflată în m ij locul holului. Ori Tamlin nu gândea clar, ori îi era frică să piardă minute în plus ducându-1 la infirmerie. Sunetul de sticlă spartă mă făcu să mă mişc; m-am aflat la jumătate scării înainte ca Tamlin să-l pună pe spiriduşul care ţipa cu faţa în jos, pe masă. Acesta nu purta mască; nu avea cu ce să ascundă agonia care îi contorsiona trăsătu rile lungi şi nepământene.

-Cercetaşii l-au găsit aruncat chiar peste graniţă, îi explică Tamlin lui Lucien, dar îşi îndreptă privirea spre mine.

Mă avertiza, dar am mai coborât o treaptă.

-Este din Regatul Verii.

-La naiba, spuse Lucien, examinând rănile.

-Aripile mele, spuse sufocat spiriduşul, holbându-se în gol cu ochii lui negri şi lucioşi. Ea mi-a luat aripile.

Din nou, acea "ea" care le bântuia existenţa. Cine era? Dacă nu conducea Regatul Primăverii, atunci, poate, conducea un alt regat. Tamlin făcu un semn cu mâna, iar apa fierbinte şi bandaje apărură, pur şi simplu, pe masă. Gura mi se uscă, dar am ajuns la baza scă rilor şi m-am îndreptat spre masă şi spre moartea care plutea cu siguranţă în acest hol.

-Mi-a luat aripile, spuse spiriduşul, tremurând puternic. Mi-a luat aripile, repetă el, strângând marginea mesei cu degetele sale sub ţiri şi albastre.

Tamlin murmură un sunet delicat -delicat într-un fel pe care nu I mai auzisem -şi luă o cârpă, ca să o înmoaie în apă. M-am aşe zai In partea opusă lui şi am rămas fără aer când am văzut rănile.

( )ricine ar fi fost "ea", nu îi luase aripile. I le smulsese. Sângele şiroia din cioturile catifelate şi negre de pe spatele spiriiluşului. Rănile erau zimţate -cartilajul şi ţesutul erau rupte şi ară tau ca nişte tăieturi neregulate. De parcă i-ar fi retezat aripile puţin t Ale puţin.

Mi-a luat aripile, spuse spiriduşul din nou, cu vocea spartă. Tremurând şi intrând în stare de şoc, venele din aur pur -irizate, ca un fluture albastru, îi sclipiră prin piele.

Stai nemişcat, îi ordonă Tamlin, storcând cârpa. Vei sângera mai mult.

-N-n-nu, zise spiriduşul şi începu să se întoarcă pe spate, îndepârtându-se de Tamlin, de durerea pe care o simţea, cu siguranţă, atunci când cârpa îi atingea rănile deschise ale cioturilor.

Din instinct, din milă sau din disperare, poate, i-am apucat bra ţele şi l-am împins înapoi, ţinându-1 pe masă cât de blând am putut, bl se zvârcoli destul de tare şi trebui să mă concentrez doar asupra lui. Pielea îi era netedă ca o catifea şi alunecoasă, o textură pe care nu aş fi putut niciodată să o pictez, nici dacă aş fi avut la dispoziţie o veşnicie ca să exersez. L-am ţinut însă cu forţa, strângând din dinţi şi dorindu-mi să se oprească. M-am uitat la Lucien, dar cu loarea îi părăsise chipul -lăsând în urmă doar o neplăcută nuanţă alb-verzuie.

-Lucien, spuse Tamlin -un ordin calm. Lucien continuă însă să se holbeze la spatele distrus al spiriduşului şi la cioturi cu ochiul lui din metal, care se mărea şi se micţfora. Făcu un pas înapoi. Şi încă unul. Apoi, vomită într-un ghiveci de flori, înainte de a fugi din cameră.

Spiriduşul se răsuci din nou, iar eu l-am ţinut strâns, cu mâinile Iremurânde din cauza efortului. Rănile trebuie că îl slăbiseră mult, dacă puteam să-l ţin pe loc.

-Te rog, i-am spus eu. Te rog, nu te mai mişca. -Mi-a luat aripile, suspină spiriduşul. Ea mi le-a luat. -Ştiu, am murmurat, simţind durerea în degete. Ştiu. Tamlin atinse cârpa de unul din cioturi, iar spiriduşul ţipă atât de tare, încât simţurile mi se stinseră, facându-mă să mă retrag, clătinându-mă. încercă să se ridice, dar braţele îi cedară şi se prăbuşi din nou, cu faţa în jos.

Sângele şiroi -atât de repede şi de strălucitor, încât îmi luă o clipă să-mi dau seama că o astfel de rană necesita un bandaj de com presie -şi că spiriduşul pierduse până acum prea mult sânge pentru ca bandajul să mai schimbe ceva. Curgea pe spatele lui şi pe masă şi apoi către margine şi pic-pic-picura pe podea, aproape de picioa rele mele.

L-am văzut pe Tamlin uitându-se la mine.

-Sângele nu se coagulează, spuse el printre dinţi, în timp ce spi riduşul gâfâia.

-Nu poţi face o vrajă? l-am întrebat eu, vrând să-i pot smulge masca de pe chip, ca să-i văd expresia feţei. Da, am răspuns eu. lira prima promisiune mincinoasă pe care o făcusem vreodată -•fi m am urât pentru asta. Spiriduşul reuşi să schiţeze un zâmbet şi închise din nou ochii. Buzele îmi tremurară. Mi-am dorit să-i fi spus a ll ceva, să-i fi oferit ceva în locul acelei promisiuni goale. Tamlin începu însă să vorbească, iar eu mi-am ridicat privirea, văzând cum ll la pe spiriduş de cealaltă mână.

Zeii să te mântuiască, spuse el, recitând cuvintele unei rugăi luni probabil mai vechi decât tărâmul oamenilor. Zeiţa Mamă să te adăpostească. Să treci dincolo de porţi şi să simţi mirosul acelui lAi'âm nemuritor al abundenţei. Unde nu există răutate şi durere.

Vocea lui Tamlin oscilă, dar reuşi să termine. Du-te şi păşeşte în eternitate. Spiriduşul oftă pentru ultima dată, iar mâna lui se lăsă moale fltlr-a mea. Cu toate acestea, nu i-am dat drumul şi am continuat iă i mângâi părul, chiar şi când Tamlin îşi retrase mâna şi se înde părtă câţiva paşi de masă.

Am simţit că Tamlin mă privea, dar nu aveam de gând să renunţ, •Iroarece nu ştiam cât dura ca sufletul să iasă din corp. Am stat în Imita de sânge până când mi s-a făcut frig, ţinându-i mâna subţire şi mângâindu-i părul, întrebându-mă dacă ştia că îl minţisem când îi jurasem că urma să îşi recapete aripile, întrebându-mă dacă, in locul în care plecase acum, le primise înapoi.

Undeva în casă, un ceas anunţă ora, iar eu am simţit mâna lui Tamlin pe umărul meu.

-A murit. Lasă-1. Am privit cu atenţie faţa spiriduşului -nepământeană, neome nească. Cine era atât de crud încât să-l rănească aşa?

-Feyre, spuse Tamlin, strângându-mă de umăr. Am strecurat părul spiriduşului după urechea lui ascuţită, do rindu-mi să-i fi ştiut numele, şi i-am dat drumul mâinii.

Tamlin mă conduse la etaj, amândoi nebăgând în seamă petele de sânge lăsate în urmă sau partea din faţă a cămăşii mele de noapte, îmbibată de sânge. Cu toate acestea, m-am oprit în capul scărilor, eliberându-mă din strânsoarea lui, şi m-am uitat la masa din holul de la parter.

-Nu putem să-l lăsăm acolo, am spus eu, coborând o treaptă. Tamlin mă prinse de cot.

-Ştiu, zise el, lipsit de vlagă şi obosit. Am vrut mai întâi să te conduc la etaj. înainte de a-1 îngropa.

-Vreau să merg cu tine. Chiar şi în holul întunecat, umbrele se vedeau în ochii lui, de obicei strălucitori.

-Deci, de ce? Am făcut un pas spre el, tălpile mele acoperite cu sânge lipinilu se de covor. Am privit în josul scărilor, spre locul în care se vedea corpul întins al spiriduşului şi cioturile aripilor sale.

Pentru că nu aş vrea să mor singură, am spus eu, iar vocea îmi tremură privindu-1 din nou pe Tamlin, forţându-mă să-l privesc în ni hi. Pentru că aş vrea ca şi pe mine să mă ţină cineva de mână până la sfârşit şi puţin după aceea. Om sau spiriduş, oricine asta merită.

Am înghiţit cu greu, gâtul fîindu-mi dureros de strâmt. Regret ce i-am făcut lui Andras, am rostit eu, atât de gâtuit încât abia m-am auzit. Regret că am avut o asemenea ură în inimă. Mi-aş dori să repar răul făcut şi... îmi pare rău. îmi pare foarte rău.

Nu-mi aminteam ultima dată când vorbisem aşa cuiva -asta dacă o făcusem vreodată. El însă încuviinţă şi se întoarse, iar eu m am întrebat dacă ar fi trebuit să spun mai multe, dacă ar fi tre buii să îngenunchez şi să-i cer iertare. Dacă era atât de îndurerat şi ne simţea atât de vinovat faţă de un străin, atunci, faţă de Andras... Până să apuc să vorbesc, el coborâse deja treptele. L-am urmărit -i-am urmărit fiecare mişcare, muşchii vizibili prin acea tunică îmbibată cu sânge, am urmărit acea povară invizi bilă care îi încovoia umerii. Nu mă privi când ridică trupul distrus >1 il cără spre uşile grădinii -dincolo de câmpul meu vizual. M-am dus la fereastra din capătul scărilor şi l-am urmărit pe Tamlin ducând spiriduşul prin grădina luminată de lună şi prin câmpiile i are se întindeau dincolo de aceasta. Nu privi în urmă nici măcar o dată. r CAPITOLUL 18 \ A doua zi, până când am luat masa, m-am spălat şi m-am îmbră cat, sângele spiriduşului fusese curăţat. Nu m-am grăbit, iar în jurul prânzului am ajuns în capătul de sus al scărilor, examinând holul de la intrare, de la parter. Doar ca să mă asigur că nu mai era acolo.

Eram hotărâtă să-l găsesc pe Tamlin şi să-i explic, cu adevărat, cât de rău îmi părea pentru ceea ce-i făcusem lui Andras. Dacă tre buia să stau aici, cu el, puteam măcar să încerc să repar răul făcut. Am aruncat o privire pe fereastra din spatele meu, a cărei privelişte era atât de întinsă, încât vedeam chiar şi oglinda de apă de dincolo de grădină.

Apa era foarte calmă, iar cerul vibrant şi norii mari şi pufoşi de deasupra se reflectau perfect. Mi se păru nepotrivit să întreb de obiecte după noaptea trecută, dar poate... poate de îndată ce acele culori şi pensule soseau, aş fi putut să mă aventurez până la iaz, ca să-l imortalizez.

Aş fi privit în continuare acea pată de culoare, lumina şi textura, dacă Tamlin şi Lucien nu ar fi apărut dintr-o altă aripă a conacului, discutând despre vreo patrulă de la graniţă sau despre orice altceva. Tăcură când am coborât scările, iar Lucien ieşi pe uşa din faţă, fără să-mi spună măcar bună dimineaţa -îmi făcu un semn cu mâna, indiferent. Nu era un gest răutăcios, dar, în mod clar, nu avea nicio Chiar dacă îmi vorbi zâmbind pe jumătate, întristarea i se citea In ochi. într-adevăr, avusesem parte de destule morţi în ultimele două zile. Destul cu omorâtul spiriduşilor. Cu omorâtul oricăror alte fiinţe. Nu avea nicio armă la centură sau în dreptul şoldului, dar mânerul unui cuţit îi străluci la gheată.

Unde îl îngropase pe acel spiriduş? Un Mare Lord săpase un mormânt pentru un străin. Poate că nu aş fi crezut dacă mi s-ar fi spus, dacă nu mi-ar fi oferit un adăpost în loc să mă omoare.

-încotro? l-am întrebat. îmi zâmbi, fără să-mi răspundă.

Nu am reuşit să-mi găsesc cuvintele în momentul în care am ajuns -şi am ştiut că nu aş fi putut să-i redau frumuseţea, chiar dacă aş (i încercat să-l pictez. Nu era doar cel mai frumos loc în care fuse sem vreodată sau care mă umplea de dor şi bucurie, ci părea pur şi simplu... perfect. Ca şi când culorile, luminile şi texturile lumii se uniseră pentru a forma un loc fără cusur -o adevărată părticică de frumuseţe. După seara precedentă, mă aflam exact unde trebuia.

Ne-am aşezat pe o movilă înverzită, care se ridica deasupra unui luminiş cu stejari atât de mari şi de înalţi, încât ar fi putut fi stâlpii şi turlele unui castel antic. Sclipirile smocurilor pufului de păpădie pluteau pe lângă noi, iar pământul era acoperit cu brânduşe care se legănau, ghiocei şi zambile. Am ajuns acolo la o oră sau două după prânz, dar lumina era puternică şi aurie.

Deşi eram doar noi trei, aş fi putut jura că auzeam cântece. Mi-am cuprins genunchii şi m-am delectat privind vâlceaua.

-Am adus o pătură, spuse Tamlin. M-am uitat peste umăr şi l-am văzut facându-mi semn din bărbie spre pătura purpurie pe care o întinseseră la câţiva metri distanţă. Lucien se aşeză, întinzându-se. Tamlin rămase în picioare, aşteptând să-i răspund.

Am scuturat din cap şi am privit înainte, trecându-mi mâna prin iarba moale ca puful, catalogându-i culoarea şi textura. Nu mai pipăisem o astfel de iarbă, şi cu siguranţă nu aveam să stric această experienţă stând pe o pătură.

în spatele meu am auzit nişte şoapte grăbite şi, până să mă întorc să mă uit, Tamlin se aşezase lângă mine. Maxilarul îi era destul de încordat, aşa că am privit înainte.

-Ce este locul acesta? l-am întrebat, trecându-mi iar degetele prin iarbă.

Din colţul ochiului, am zărit albul zâmbetului lui Tamlin, care era doar o siluetă aurie, strălucitoare.

-O vâlcea. în spatele nostru, Lucien pufni.

-îţi place? mă întrebă Tamlin în grabă. Verdele ochilor lui se potrivea cu iarba dintre degetele mele, iar scânteile de culoarea ambrei erau ca razele de soare care treceau printre copaci. Chiar şi masca lui, ciudată şi străină, părea să se potri vească în peisaj -de parcă acest loc fusese făcut doar pentru el. Mi-1 puteam imagina în forma lui de bestie, ghemuit în iarbă, moţăind.

- -Auzi, să te mângâie. Cu o privire încă amuzată, Tamlin mă prinse de cot şi mă ridică in picioare.

-Haide, spuse el, facându-mi semn din cap spre poalele dealului, către micul râu care curgea la baza acestuia. Vreau să-ţi arăt ceva. M-am ridicat, dar Lucien a rămas aşezat pe pătură, întinzând sti cla de vin în semn de salut. Luă o gură, după care se aşeză pe spate şi privi coroanele verzi.

Fiecare mişcare a lui Tamlin era precisă şi eficientă, picioarele lui musculoase mâncând pământul în timp ce mergeam printre copacii înalţi, sărind peste mici pâraie şi urcând dealuri abrupte. Ne-am oprit în vârful unei movile, iar mâinile îmi căzură, moi, pe lângă corp. Acolo, în poiana înconjurată de copaci înalţi, se afla un iaz scânteietor. Chiar şi de la distanţă, mi-am dat seama că nu era apă, ci altceva mult mai rar şi infinit mai preţios.

Tamlin mă prinse de încheietura mâinii şi mă trase spre poalele dealului, zgâriindu-mi uşor pielea cu degetele-i bătătorite. îmi dădu drumul ca să sară mai uşor peste rădăcina unui copac, dintr-o sin gură mişcare, şi se îndreptă spre marginea apei. Puteam doar să scrâş nesc din dinţi în timp ce îl urmam, şovăitoare, împiedicându-mă de rădăcini.

Se aplecă lângă iaz şi îşi umplu palma. îşi înclină mâna, lăsând apa să cadă.

-Uită-te! Scânteierea argintie a apei care se scurse din mâna lui făcu apa iazului să unduiască şi să strălucească în culori diferite, şi...

-Arată ca lumina stelelor, am spus eu. El izbucni în râs, umplându-şi şi golindu-şi mâna din nou. M-am uitat uimită la apa scânteietoare.

-Chiar este lumina stelelor.

-Imposibil, am spus eu, luptându-mă cu impulsul de a mai face un pas către apă.

-Acesta este Prythian. Conform legendelor voastre, nimic nu este imposibil.

-Cum? am întrebat eu, continuând să privesc iazul -argintiul, dar şi albastrul, roşul, rozul şi galbenul care sclipeau în adâncuri, lu minozitatea acestuia... Nu ştiu, nu am întrebat niciodată şi nimeni nu mi-a explicat vreodată.

Când nu am reuşit să-mi desprind privirea, râse, distrăgându-mi atenţia -doar ca să-l văd descheindu-şi tunica.

- -Lucien s-a îndrăgostit de o zână pe care tatăl lui a considerat-o foarte nepotrivită pentru cineva din neamul lui. Lucien a spus că nu-i pasă că nu era de sânge nobil, că era sigur că această uniune urma să aibă loc în curând, că se va căsători cu ea şi că va lăsa re gatul tatălui şi fraţilor săi intriganţi.

Oftă gâtuit.

-Tatăl lui a omorât-o. A executat-o în faţa lui Lucien, în timp ce doi dintre fraţii lui mai mari l-au ţinut şi l-au obligat să se uite.

Stomacul mi se întoarse pe dos, iar eu mi-am apăsat pieptul cu mâna. Nu puteam să-mi imaginez, nu puteam să înţeleg o ase menea pierdere.

-Lucien a plecat. Şi-a blestemat tatăl, a abandonat titlul şi Regatul Toamnei şi a plecat. Şi, fără un titlu care să-l protejeze, fraţii lui s-au gândit să elimine încă un pretendent la coroana de Mare Lord. Trei dintre ei s-au dus să-l omoare; doar unul s-a întors. Ce s-ar întâmpla dacă aş bea apa? Tamlin se încordă puţin, apoi se relaxă, de parcă s-ar fi bucurat h A scape de acea veche supărare.

-Legenda pretinde că ai fi fericită până la ultima suflare. Poate i A amândoi avem nevoie de un pahar, adăugă el.

-Nu cred că mi-ar ajunge tot iazul, am spus, iar Tamlin râse.

-Două glume într-o zi -un miracol trimis de zei, rosti el. Am schiţat un zâmbet. Se apropie cu un pas, de parcă ar fi lăsat In urmă acea întunecată şi tristă pată a celor petrecute lui Lucien, Iar lumina stelelor dansă în ochii lui când mă întrebă:

Ce ţi-ar trebui ca să fii fericită?

M-am îmbujorat până în vârful urechilor. -N... nu ştiu. Era adevărat -nu mă gândisem deloc la ce însemna asta, în afară de a le mărita pe surorile mele, de a avea suficientă mâncare pentru mine şi tatăl meu şi timp pentru a învăţa să pictez.

-Hmm, spuse el, fără să se îndepărteze. Ce zici de sunetul zam bilelor? Sau de o fundă din raze de soare? Sau de o ghirlandă din lumina lunii?

Rânji răutăcios. Era, într-adevăr, Marele Lord al Prythianului, dar "Marele Lord al Nebuniei* ar fi fost titlul care i s-ar fi potrivit mai bine. Iar el ştiaştia că aveam să-l refuz, că faptul că eram singură cu el îmi ţinea treze toate simţurile.

Nu. Nu aveam să-i dau satisfacţia de a mă stânjeni. Destul mă ruşinasem în ultima vreme... mă săturasem de acea fată închisă într-o platoşă din gheaţă şi amărăciune. Aşadar, i-am zâmbit, dându-mi silinţa să pretind că stomacul nu mi se întorcea pe dos.

-Mi-ar face mare plăcere să înotăm. Nu mi-am permis să anticipez. Şi m-am simţit foarte mândră că degetele nu mi-au tremurat când mi-am scos ghetele, mi-am des cheiat tunica şi pantalonii, şi când le-am aruncat pe iarbă. Lenjeria mea intimă era destul de decentă încât să nu arate prea multe, dar, stând pe malul înverzit, tot l-am privit în ochi. Aerul era cald şi liniştit, iar o briză uşoară îmi sărută abdomenul gol.

încet, foarte încet, mă măsură. De parcă mi-ar fi studiat fiecare centimetru de piele, fiecare rotunjime. Şi, în ciuda lenjeriei mele de culoarea fildeşului, mă dezbrăcă din priviri.

Ochii ni se întâlniră şi îmi zâmbi uşor, înainte de a-şi scoate hai nele. Nasture cu nasture. Aş fi putut jura că strălucirea din ochi îi devenise una suficient de flămândă şi de sălbatică, încât să trebu iască să privesc în altă parte.

înainte de a intra în apă, mi-am permis să-i zăresc pieptul larg, bra ţele musculoase şi picioarele puternice. Nu avea constituţia lui Isaac, iii cărui corp nu semăna cu ai unui bărbat în toată firea. Nu -corpul lainic al lui Tamlin fusese şlefuit în secole de luptă şi brutalitate.

Lichidul era minunat de cald, iar eu m-am scufundat destul de mull încât să înot puţin şi să dau din picioare pe loc. Nu era apă, i«ra ceva mai fin şi mai dens. Şi nu era nici ulei, ci era ceva mai lim pede, mai puţin vâscos. Ca şi când aş fi fost înfăşurată într-o mătase i aida. Fiind atât de preocupată să mă bucur de substanţa argintie i are-mi trecea printre degete, nu l-am observat până când nu a venit lângă mine.

Cine te-a învăţat să înoţi? întrebă el şi se scufundă. Când ieşi la suprafaţă, rânji, iar fire strălucitoare de lumină ste lară se prelinseră de-a lungul marginilor măştii lui.

Nu m-am scufundat, neştiind dacă glumise în legătură cu apa i are m-ar fi făcut fericită, dacă aş fi băut-o.

Când aveam doisprezece ani, i-am văzut pe copiii din sat îno-lAiul într-un lac şi mi-am dat singură seama cum se face.

Fusese cea mai îngrozitoare experienţă din viaţa mea şi înghi ţi *om jumătate de lac învăţând să înot, dar înţelesesem principiul, hm iţisem să-mi înving panica şi groaza şi să am încredere în mine. M U rea o abilitate vitală să ştiu să înot -una care, într-o zi, ar fi putut Iau* diferenţa dintre viaţă şi moarte. Cu toate acestea, nu mă aştep tasem niciodată la aşa ceva.

Se scufundă din nou şi, când ieşi la suprafaţă, îşi trecu o mână prin părul auriu.

Cum şi-a pierdut tatăl tău averea? Pe unde ai aflat asta? Tamlin pufni.

Nu cred că ţăranii au dicţia ta. () parte din mine fii tentată să născocească un comentariu despre mnbism, dar... ei bine, avea dreptate, iar eu nu-1 puteam învinovăţi pentru că era un fin observator.

Tatălui meu i se spunea Prinţul Comercianţilor, am spus eu •Imhis, călcând apa mătăsoasă şi ciudată.

Nu trebuia să depun niciun efort -era atât de caldă şi atât uşoară, încât mi se părea că pluteam în aer, că fiecare durere pe cart o simţeam dispărea.

-Acel titlu, pe care l-a moştenit de la tatăl său, care, la rândul lui, l-a moştenit de la străbunicul meu, era o minciună. Era doar un nume bun, care masca trei generaţii de datornici. Ani de zile, tata a încercat să găsească o cale de a scăpa de acele datorii şi, când a găsit ocazia să le plătească, a profitat fără să ţină cont de riscuri.

Am înghiţit.

-în urmă cu opt ani, a încărcat toată averea pe trei nave caic navigau spre Bharat, în căutare de mirodenii şi haine scumpe.

Tamlin se încruntă.

-într-adevăr, riscant. Apele acelea sunt o capcană mortală, daca nu urmezi o rută ocolitoare.

-Ei bine, el nu a mers pe ocolite. Ar fi durat prea mult, iar credi torii noştri îi respirau în ceafa. Aşadar, şi-a asumat riscul de a trimite navele direct spre Bharat. Dar n-au ajuns niciodată pe acele ţărmuri Mi-am băgat din nou părul în apă, alungând amintirea feţei tatălui meu în ziua în care am aflat despre naufragiu.

-Când navele s-au scufundat, creditorii s-au învârtit în jurul lui ca lupii. L-au distrus, până când tot ce a mai rămas din el a fost un nume compromis şi câteva monede din aur, care putea cumpăra casa aceea. Aveam unsprezece ani. Tatăl meu... După acest eveniment a încetat, pur şi simplu, să mai încerce.

Nu am reuşit să îi povestesc şi finalul urât -când celălalt creditoi venise cu bătăuşii lui, ca să-i distrugă piciorul tatălui meu.

-Atunci ai început să vânezi? -Nu, cu toate că ne-am mutat, dar a durat cam trei ani până când am rămas fără niciun ban, am spus eu. Am început să vânez la pai sprezece ani.

Ochii îi sclipiră -nici urmă de acel luptător obligat să accepte povara unui Mare Lord.

Şi* iată-te acum. Ce altceva ai mai învăţat de una singură? Poate din cauza iazului fermecat sau poate datorită interesului 0 al din spatele întrebării i-am zâmbit şi i-am povestit despre anii |*i trecuţi în pădure. k | h t )bosită, dar surprinzător de mulţumită de cele câteva ore petre-1 ute înotând, mâncând şi trândăvind în vâlcea, în acea după-amiază, I «un privit pe Lucien pe drumul de întoarcere către conac. Traver sa m o pajişte întinsă, cu iarbă nouă de primăvară, când mă surprinse ultându-mă la el pentru a zecea oară, iar eu mi-am adunat curajul In momentul în care l-am părăsit pe Tamlin.

( >chiul lui metalic mă privi cu atenţie, celălalt rămânând circumipect» dezinteresat.

Da? tiu vântul fu suficient cât să mă convingă să nu întreb nimic des pre trecutul lui. Şi eu aş fi urât mila. Iar el nu mă cunoştea -nu destul de bine încât să nu mă dispreţuiască dacă aş fi pomenit ceva, ihlur dacă faptul că îi cunoşteam trecutul mă apăsa, mă făcea să uiftr pentru el.

Am aşteptat până ce Tamlin ne lăsă mult în urmă, până când iiu/.ul lui de Mare Lord nu ar mai fi interceptat niciunul dintre cu vintele mele.

Nu am reuşit să-ţi mulţumesc pentru sfatul dat în privinţa lui Suriei.

Lucien se încordă.

-Poftim? Am privit înainte, la felul uşor în care Tamlin călărea, la calul deloc deranjat de greutatea puternicului călăreţ.

-Dacă încă îţi doreşti să mor, am spus în şoaptă, va trebui să te nlrăduieşti mai mult.

Lucien oftă.

-Nu asta am intenţionat. I-am aruncat o privire lungă.

-Nu aş fi vărsat nicio lacrimă, adăugă el. Ştiam că era adevărat.

-Dar ceea ce ţi s-a întâmplat... -Am glumit, i-am zis eu şi am schiţat un zâmbet.

-Nu se poate să mă ierţi atât de uşor pentru că te-am pus în pericol. -Nu. Şi o parte din mine ar vrea să te bată pentru că nu m-ai avertizat în legătură cu Suriei. Dar înţeleg: sunt un om, care ţi-a omo rât prietenul şi care acum locuieşte în casa ta şi trebuie să ai de-a face cu mine. înţeleg, i-am repetat.

Tăcu destul de mult, iar eu am crezut că avea să-mi răspundă. Toc mai în momentul în care eram pe cale să mă îndepărtez, îmi vorbi.

-Tam mi-a spus că ai tras prima săgeată ca să-i salvezi viaţa lui Suriei. Nu pe a ta.

-Mi s-a părut cea mai bună alegere. Mă privi, cu mai multă admiraţie decât oricând.

-Cunosc mult prea mulţi Mari Lorzi şi spiriduşi mai neînsem naţi care nu ar fi văzut aşa lucrurile -sau care nu s-ar fi deranjat.

întinse mâna spre ceva din dreptul coastelor şi îl aruncă spre mine. Trebui să mă lupt să rămân în şa, încercând să îl prind -un cuţit de vânătoare cu pietre preţioase. L-am prins.

-Te-am auzit ţipând, spuse el cât studiam lama din mâinile melc. Nu mai ţinusem niciunul atât de bine lucrat, atât de bine echilibrat.

-Şi am ezitat. Nu mult, dar am ezitat înainte de a veni în fugă. Chiar dacă Tam a ajuns acolo la timp, tot mi-am încălcat promisiu nea în acele secunde în care am aşteptat. Făcu un semn, din bărbie, spre cuţit.

-Este al tău. Să nu mi-1 înfigi în spate, te rog. Asta fu tot ce am putut să-i spun -ca să-i arăt ce însemnau aceste tablouri -şi faptul că îmi era permis să intru în acea cameră.

-Poţi veni aici oricând vrei.

I am zâmbit, abia reuşind să-mi stăpânesc bucuria din inimă. /Ambetul lui fu nesigur, dar strălucitor, apoi mă lăsă să admir ga leria în linişte.

Am stat acolo ore întregi -am rămas până când m-am îmbătat i u artă, până am ameţit de foame şi am rătăcit afară pentru a găsi i cva de mâncare.

După masa de prânz, Alis îmi arătă o cameră goală de la primul etaj* în care se aflau o masă plină cu pânze de diferite mărimi, pen dule ale căror mânere din lemn galben străluceau în lumina per fectă şi clară, şi culori -atât de multe culori, în afară de cele patru de bază la care sperasem, încât respiraţia mi se tăie din nou.

Şi, după ce Alis plecă şi liniştea se instală în camera mea, care mă aştepta...

Am început să pictez.

k [h Săptămânile trecură. Am pictat şi-am tot pictat, în mare parte lucruri inutile şi îngrozitoare.

Nu am lăsat pe nimeni să-mi vadă tablourile, indiferent de cât dc mult insistă Tamlin şi de cât de mult rânji Lucien uitându-se la hainele mele pătate de vopsea; niciodată satisfăcută de faptul că munca mea nu se potrivea cu imaginile care îmi ardeau în minte. Pictam adesea de la răsărit până la apus, câteodată în acea cameră, alteori afară, în grădină. Zilele nu se mai deosebeau unele de altele. Ocazional, luam o pauză ca să explorez pământurile Regatului Primăverii împreună cu Tamlin pe post de ghid, întorcându-mă cu Ulei noi, care mă făceau să sar din pat în dimineaţa următoare şi să desenez sau să mâzgălesc scenele sau culorile, aşa cum le văzusem.

hrau însă şi zile când Tamlin era chemat să înfrunte cea mai nouă ameninţare de la graniţă şi nici măcar pictatul nu mă putea distrage până când se întorcea, acoperit de sânge care nu era al lui, câteodată în formă de bestie, câteodată ca Mare Lord. Nu îmi dădea niciodată detalii, iar eu nu mă gândeam să i le cer; faptul că se întorcea în siguranţă era suficient.

în jurul conacului nu se vedea nici urmă de creaturi naga sau Bogge, însă nu m-am apropiat de pădurile vestice, chiar dacă le pic tam destul de des, din memorie. Şi, cu toate că visele mele continuau să fie chinuite de morţile la care asistasem, de cele pe care le cau zasem şi de acea femeie palidă şi oribilă care mă sfâşia în bucăţitoate acestea supravegheate de o umbră pe care nu reuşeam să o zăresc -treptat, am încetat să mă mai îngrozesc.

"Rămâi cu Marele Lord. Vei fi în siguranţă/1 Aşa am şi făcut. Regatul Primăverii era un tărâm al dealurilor verzi, al pădurilor luxuriante şi al lacurilor adânci şi limpezi. Magia nu doar că exista în dâmburi şi gropi, ci creştea acolo. Ori de câte ori încercam să o pictez, nu reuşeam niciodată să o imortalizez, să o surprind. Aşa că, uneori, îndrăzneam să-l pictez pe Marele Lord, care călărea ală turi de mine când hoinăream pe pământurile lui, în zilele libere, pe Marele Lord, căruia eram bucuroasă să îi vorbesc sau alături de care să-mi petrec orele într-o tăcere confortabilă.

Probabil că liniştea magiei îmi întuneca gândurile; nu m-am mai gândit la familia mea până când nu am trecut de gardul viu de dincolo de zid într-o dimineaţă, căutând un nou loc în care să pic tez. O briză dinspre sud, proaspătă şi calmă, îmi zbârli părul. Primă vara cobora acum în lumea muritorilor.

Cum de trecuse atât de mult timp? Familia mea, vrăjită, îngrijită şi în siguranţă, încă nu ştia unde eram. Lumea muritorilor... îşi reluase traiul, de parcă eu nu aş fi existat. Şoapta unei vieţi mizerabiledispărută, neamintită de nimeni dintre cunoscuţii mei sau de cei la care ţineam.

în acea zi, nici nu am pictat şi nici nu am călărit alături de Tamlin. în schimb, am stat în faţa pânzei albe, fără nicio culoare în minte.

Acasă, nimeni nu avea să îşi aducă aminte de mine -pentru ei, eram moartă. Iar Tamlin mă lăsase să-i uit. Poate că şi culorile luseseră o amăgire, un mod de a mă împiedica să-mi mai fac griji pentru ei, de a nu mai fi o pacoste dorindu-mi să-i văd. Sau poate i A ei îmi distrăgeau atenţia de la orice se întâmpla cu boala şi ţinu tul Prythian. Am încetat să-mi mai pun întrebări, aşa cum îmi or donase Suriei -ca un om prost, inutil şi ascultător.

Fu nevoie de o voinţă fără margini ca să rezist în timpul cinei. Tamlin şi Lucien îmi observară starea de spirit şi continuară să discute între ei. Acest lucru nu ajută cu nimic furiei mele crescânde şi, după ce am mâncat pe săturate, am mers prin grădină sub lumina lunii şi m-am pierdut în labirintul din gard viu şi printre straturile de (lori.

Nu-mi păsa încotro mă îndreptam. După un timp, m-am oprit In grădina cu trandafiri. Lumina lunii păta petalele roşii cu un pur puriu închis, lăsând o strălucire argintie pe florile albe.

-Tatăl meu a aranjat ca grădina asta să fie creată pentru mama, spuse Tamlin, din spatele meu.

Nu m-am deranjat să mă întorc cu faţa spre el. Când se opri lângă mine, mi-am înfipt unghiile în palme.

-A fost un dar de împerechere. Am privit florile, fără să văd nimic. Probabil că florile pe care le pictasem pe masa de acasă se fărâmaseră sau dispăruseră până acum. Poate chiar Nesta le răzuise.

Unghiile îmi înţepară pielea palmelor. Fie că Tamlin avea grijă de ei sau nu, fie vrăjindu-le sau nu amintirile, fusesem... ştearsă din vieţile lor. Uitată. îl lăsasem să mă şteargă. îmi oferise culori, spaţiu >1 timp să exersez; îmi arătase iazuri cu lumină stelară şi curcubeie «■ donare şi peşti care puteau merge pe uscat. îmi salvase viaţa ca un cavaler descins dintr-o legendă, iar eu acceptasem totul, ca pe vinul spiriduşilor. Nu eram mai bună decât Copiii fanatici ai celor binecuvântaţi.

în întuneric, masca lui era de culoarea bronzului, iar smaral dele străluceau.

Pari... supărată.

M-am îndreptat către cea mai apropiată tufa de trandafiri şi am rupt unul, înţepându-mă cu spinii. Nu am luat în seamă durerea, căldura sângelui care picura. Nu aş fi putut niciodată să-l pictez cu adevărat -nu l-aş fi redat niciodată aşa cum o făcuseră acei artişti, în tablourile din galerie. Nu aveam să pictez niciodată mica grădina a lui Elain din afara casei aşa cum mi-o aminteam, chiar dacă fami lia mea nu-şi aducea aminte de mine.

Nu mă mustră pentru că luasem unul dintre trandafirii părinţilor lui -părinţi care erau la fel de absenţi ca ai mei, dar care probabil se iubiseră şi care îl iubiseră mai mult decât mă iubiseră ai mei. O fa milie care s-ar fi oferit să plece în locul lui, dacă cineva ar fi venit să-l fure.

Degetele mă înţepară şi mă durură, dar am continuat să ţin trandafirul în mână când i-am spus şoptit:

-Nu ştiu de ce îmi este atât de ruşine pentru că i-am părăsit. De ce mi se pare atât de egoist şi de îngrozitor să pictez. Nu ar trebui... nu ar trebui să mă simt aşa, nu? Ştiu că nu ar trebui să o fac, dar nu mă pot abţine.

Trandafirul atârna moale între degetele mele.

-Toţi acei ani, tot ce am făcut pentru ei... Iar ei nu au încercat să te oprească să mă iei. Aceasta era imensa durere care mă rupea în două dacă mă gândeam prea mult la asemenea lucruri.

-Nu ştiu de ce m-am aşteptat ca ei... de ce am crezut că iluzia creaturii puca era reală în acea seară. Nu ştiu de ce mă obosesc să mă mai gândesc la asta. Sau să-mi mai pese.

El tăcu destul de multă vreme, aşa că am adăugat: -în comparaţie cu tine, cu graniţele şi magia care s-a diminuat, cred totuşi că autocompătimirea este absurdă.

-Dacă te întristează, spuse el cu o blândeţe care îmi mângâie oasele, atunci nu cred că este deloc absurd.

-De ce? O întrebare directă, după care am aruncat trandafirul în tufe.

Mă luă de mâini. Degetele lui bătătorite, puternice şi solide, îmi i ulii ară cu blândeţe mâna sângerândă spre gura lui, iar el îmi sărută palma. De parcă gestul însuşi ar fi fost un răspuns suficient.

I am simţit pe piele buzele moi şi respiraţia caldă, iar genunchii Iml cedară când îmi sărută şi cealaltă mână. O sărută cu grijă, într-un lei care făcu să-mi pulseze căldura în inimă, între picioare.

( !ând se retrase, sângele meu străluci pe gura lui. Mi-am privit mălnile pe care încă le ţinea într-ale sale şi am văzut că rănile dispămseră. M-am uitat din nou la faţa lui, la masca sa aurită, la albul pielii sale, la roşul buzelor acoperite cu sânge, în timp ce murmură:

-Să nu te simţi prost nicio clipă pentru că faci tot ceea ce te bucură. Se apropie, eliberându-mi o mână, ca să-mi pună după ureche trandafirul pe care îl rupsesem. Nu ştiam cum ajunsese în mâna lui «au unde dispăruseră spinii.

Nu m-am putut abţine să nu insist: -De ce, de ce să faci toate acestea? Se aplecă mai aproape, atât de aproape, încât trebui să-mi las i apul pe spate ca să-l văd.

Deoarece bucuria ta omenească mă fascinează -felul în care trăieşti evenimentele, în timpul vieţii tale, atât de sălbatic, de pro fund şi deodată, este... încântător. Mă atrage, chiar dacă ştiu că nu ur trebui, chiar şi când încerc să nu mă las fermecat.

Pentru că eram un om şi aveam să îmbătrânesc -când se apropie >i mai mult, nu mi-am permis să mă gândesc prea departe. încet, de parcă mi-ar fi dat timp să mă retrag, îmi atinse obrazul cu buzele. Urau moi, calde şi înduioşător de blânde. Abia dacă mă mângâie, înainte de a se îndepărta. Nu mă mai mişcasem din clipa în care gura lui îmi atinsese pielea.

-într-o zi -într-o zi, toate lucrurile îşi vor găsi un răspuns, şopti d, dându-mi drumul mâinii şi îndepărtându-se. Dar nu înainte de momentul potrivit. Nu înainte de a fi sigur. în întuneric, tonul lui fu suficient pentru a-mi da seama că în ochii lui se citea amărăciunea.

Plecă, iar eu am luat o gură de aer, realizând că îmi ţinusem respiraţia.

Abia după ce a plecat am înţeles că tânjeam după căldura şi apro pierea lui.

Chinul obositor a ceea ce recunoscusem, a ceea ce... se schim base între noi mă făcu să mă furişez după micul dejun, căutând adăpostul pădurii pentru a lua o gură de aer curat -şi pentru a stu dia lumina şi culorile. Mi-am adus arcul, săgeţile şi cuţitul de vână toare incrustat cu pietre preţioase pe care mi-1 dăduse Lucien. Mai bine să fiu înarmată decât prinsă cu mâna goală.

M-am strecurat printre copaci şi tufe, nu mai mult de o oră, îna inte să simt o prezenţă în spatele meu -care se apropia tot mai mult, făcând animalele să-şi caute adăpost. Am zâmbit în sinea mea şi, douăzeci de minute mai târziu, m-am aşezat pe creanga unui ulm şi am aşteptat.

Tufele foşniră -nu mai mult ca la o adiere de vânt, dar ştiam la ce să mă aştept, cunoşteam semnele.

Un trosnet şi un răget de furie răsunară peste câmpuri, împrăş tiind păsările.

Am coborât din copac şi am mers în poieniţă, apoi mi-am încru cişat braţele şi mi-am ridicat privirea spre Marele Lord, care atârna cu picioarele în sus, în laţul pe care îl întinsesem.

Când m-am apropiat, chiar şi cu susul în jos, el îmi zâmbi leneş.

-Om crud.

-Asta se întâmplă când urmăreşti pe cineva. El chicoti, iar eu m-am apropiat suficient cât să îndrăznesc să-mi trec un deget prin părul lui auriu, care se legăna chiar deasupra feţei ntrie, admirându-i multitudinea de culori -nuanţe de galben, maro şi auriu. Ştiam că, probabil, îmi auzea inima bătând cu pulm \ tşi înclină însă capul spre mine, o invitaţie tăcută, iar eu mi-am 11 ut degetele prin părul lui -cu blândeţe, cu grijă. El toarse, sunelul vuind prin degetele, braţele, picioarele şi inima mea. M-am între bat cum s-ar fi simţit acel sunet, dacă s-ar fi lipit de mine. M-am îndepărtat.

Sc Sprâncenele mi se ridicară atât de sus, încât am crezut că-mi voi atinge linia părului şi m-am întors, clipind la el, respiraţiile noastre împletindu-se când el termină de citit poezia cu un zâmbet.

Fără să aştepte răspunsul meu, Tamlin luă hârtia şi făcu un pas în spate, pentru a citi a doua poezie, care nu era la fel de politicoasă ca prima. M-am înroşit până să o citească pe cea de-a treia. Tamlin se opri înainte de a o citi pe a patra, apoi îmi înmână hârtiile.

-Ultimul cuvânt din a doua şi a patra strofă a fiecărui poem, spuse el, făcând un semn din bărbie spre hârtiile din mâinile mele.

Neobişnuită. Coadă. M-am uitat la al doilea poem. Omorând. Conflagraţie.

-Acestea sunt... am început eu.

-Lista ta de cuvinte a fost prea bună ca să ratez ocazia. Şi nu este deloc potrivită pentru poezii de dragoste.

Când mi-am ridicat sprânceana, cercetându-1 în tăcere, el spuse: -Desfăşuram concursuri -pentru cine putea să scrie cea mai obscenă epigramă -când eram cu banda de război a tatălui meu, lângă graniţă. Nu-mi place în mod deosebit să pierd, aşa că m-am hotărât să devin cel mai bun.

Nu ştiam cum de îşi amintise acea listă lungă pe care o întoc misem -nu am vrut să ştiu. Simţind că eram pe cale să scot o săgeată şi să trag în el, Tamlin luă hârtiile şi citi al patrulea poem, cel mai obscen şi mai groaznic dintre toate.

Când termină, mi-am înclinat capul pe spate şi am răcnit, râsul meu auzindu-se ca lumina soarelui care sparge gheaţa întărită de vreme.

h | h încă zâmbeam când am ieşit din zăvoi şi ne-am îndreptat spre dealurile ondulate, urmând calea şerpuită înapoi spre conac.

-Ai spus... în acea seară, în grădina cu trandafiri... Mi-am supt dinţii pentru o clipă. M-a marcat -destul de mult încât atunci când te-am văzut pe line, când ţi-am văzut casa, nu am putut -nu mi-am permis să fiu iii ci. Nu v-aş fi făcut niciun rău ţie şi familiei tale, nu v-aş fi supus mofturilor spiriduşilor.

Sclavi -aici existaseră sclavi. Nu voiam să ştiu -nu le căutasem iii mele, nici chiar după cinci sute de ani. Pentru lumea lui, pentru i ca mai mare parte a oamenilor săi, eram puţin mai bună ca un •i Liv. De aceea îmi oferise portiţa de scăpare, de aceea îmi oferise libertatea de a trăi oriunde aş fi vrut în Prythian.

Mulţumesc, i-am spus eu.

El ridică din umeri, de parcă asta i-ar fi alungat bunătatea, p<> vara vinei care încă îi apăsa pe umeri.

Şi mama ta? am întrebat eu. Tamlin oftă.

-Mama mea l-a iubit profund pe tata. Prea mult, poate, dar erau împerecheaţi, şi... Chiar dacă vedea ce tiran era, nu spunea nimic rău despre el. Nu m-am aşteptat niciodată -nu am vrut niciodată -titlul tatălui meu. Fraţii mei nu m-ar fi lăsat să trec de adolescenţă, dacă ar fi bănuit că îl voiam. Aşadar, când am fost destul de mare, m-ani alăturat companiei de război a tatălui meu şi am fost instruit în aşa fel încât, cândva, să-l pot servi pe tatăl meu sau pe oricare dintre fraţii mei care ar fi moştenit titlul.

îşi îndoi mâinile, de parcă ar fi văzut ghearele de dedesubt.

-Din tinereţe mi-am dat seama că a mă lupta şi a ucide erau cam singurele lucruri la care mă pricepeam.

- -Este un ritual de primăvară. Aprindem focuri şi... magia pc care o creăm regenerează pământul pentru tot restul anului.

-Cum creaţi magia? -Este un ritual. Dar este specific spiriduşilor. îşi încordă maxilarul şi continuă să meargă, îndepărtându-se tir focurile neaprinse.

-S-ar putea să vezi mai mulţi spiriduşi prin preajmă ca de obicei, spiriduşi din acest regat şi din alte teritorii, care sunt liberi să treaca graniţa în acea seară.

-Am crezut că boala i-a alungat pe mulţi dintre ei.

-Aşa este, dar unii vor fi aici. Să ai grijă... să te fereşti de toţi. Vei fi în siguranţă în casă, dar, dacă te întâlneşti cu unul dintre ei îna inte de aprinderea focurilor, la apusul soarelui de peste două zile, nu-1 lua în seamă.

-Nu sunt invitată la ritualul vostru? -Nu. Nu eşti. îşi strânse pumnul şi îl relaxă, din nou şi din nou, de parcă ar li încercat să-şi stăpânească ghearele. Indiferent de cât de mult am încercat să-i uit spusele, am simţii un gol în piept.

Am mers spre casă într-o tăcere încordată pe care nu o mai îndu rasem de câteva săptămâni. Apoi, Tamlin se încordă în clipa în care am intrat în grădină. Nu din cauza mea sau a conversaţiei noastre incomode. Era linişte, acea groaznică tăcere care, de obicei, însemna că unul dintre spiriduşii meschini se afla în apropiere. Tamlin îşi arătă dinţii, cu un mârâit slab, şi se uită la mine.

-Ascunde-te şi, indiferent de ce auzi, să nu ieşi. După aceea, dispăru. Singură, am privit în ambele părţi ale potecii pietruite, ca u proastă. Dacă într-adevăr era ceva acolo, aş fi fost prinsă în câmp deschis. Poate că era ruşinos să nu merg în ajutorul lui, dar el era Marele Lord. Nu aş fi făcut decât să-l încurc.

M am ascuns în spatele gardului viu, apoi i-am auzit apropiinilu hc pe Tamlin şi... pe Lucien. Am înjurat în tăcere şi am înţepenit, hiale că aş fi putut să mă strecor şi să traversez câmpurile, spre graj->lm l I )acă ar fi fost ceva în neregulă, grajdurile nu doar că mi-ar fi i •In ii un adăpost, ci şi un cal pe care să pot fugi. Era cât pe ce să ajung l.i Iarba înaltă, la câţiva paşi dincolo de marginea grădinii, când m â ntui il lui Tamlin răsună prin aer, de cealaltă parte a gardului viu.

M am întors -doar cât să-i văd prin frunzişul des. "Ascunde-te", (ml spusese el. Dacă m-aş fi mişcat acum, cu siguranţă m-ar fi văzut.

Ştiu ce zi este, spuse Tamlin, dar nu lui Lucien. ( 'ei doi stăteau, mai degrabă, cu faţa spre... nimic. Spre cineva ♦ are nu era acolo. Cineva invizibil. Aş fi crezut că îmi joacă o festă, tlat ă nu aş fi auzit răspunsul unei voci joase, imateriale.

( Comportamentul tău neschimbat atrage multă atenţie la curte, •puse vocea profundă şi şuierătoare.

In ciuda căldurii zilei, mă trecu un fior. Ha a început să se întrebe de ce nu ai renunţat încă. Şi de ce palru naga au fost omorâţi, în urmă cu foarte puţin timp.

Tamlin nu este ca toţi ceilalţi proşti, izbucni Lucien, cu umerii h aşi înapoi pentru a se ridica la înălţimea lui, mai pregătit de luptă iloi ăl îl văzusem până atunci.

Nu era de mirare că avea toate acele arme în camera lui. Dacă ea aşteaptă capete plecate, atunci este mai idioată decât am crezut.

Vocea şuieră, iar zgomotul îmi îngheţă sângele în vene. Vorbeşti atât de urât despre cea care vă ţine soarta în mâini? i ii un singur cuvânt, ar putea distruge această proprietate jalnică. Nu a fost mulţumită când a auzit că ţi-ai trimis războinicii.

Vocea părea acum întoarsă către Tamlin. Dar, cum nu s-a întâmplat nimic, a ales să nu ia în seamă rfiesl fapt.

Marele Lord mârâi pe un ton grav, dar rosti calm:

-Spune-i că m-am săturat să adun gunoiul pe care îl aruncă la graniţele mele.

Vocea chicoti, auzindu-se ca nisipul mişcător.

-Ea îi eliberează ca pe nişte daruri -şi ca pe un memento a ce se va întâmpla dacă te va prinde că încerci să încâlci termenii... Ritmul venea de foarte departe -de dincolo de grădină, de dini • ilo de domeniul de vânătoare, de pădurea care se întindea în spat»'le acestuia. Erau profunde, ademenitoare. O singură bătaie trezea două chemări, drept răspuns. Era o chemare.

Am rămas lângă uşile grădinii, aruncând o privire asupra proptldăţii, în vreme ce văzduhul se acoperea cu nuanţe de roşu şi portocaliu. La distanţă, pe dealurile dinspre pădure, câteva focuri lU Arcuu, nori de fum negru se uneau pe cerul rubiniu -focurile neapv Inse pe care le văzusem în urmă cu două zile. Mi-am amintit că nu era invitată. Neinvitată la petrecerea care-i făcuse pe toţi spiritltişii din bucătărie să chicotească şi să râdă între ei.

Sunetul tobelor se auzi mai repede, mai tare. Deşi mă obişnu-iM'in cu izul magiei, mirosul metalic în creştere, mai intens decât îl ilmţisem până acum, îmi înţepă nasul. Am făcut un pas în faţă, apoi m am oprit, apucând tocul uşii. Ar fi trebuit să mă întorc în casă. în «palele meu, soarele care apunea păta dalele albe şi negre ale pardo selii din hol cu o nuanţă de portocaliu sclipitor, iar umbra-mi alun gii A părea să pulseze în ritmul tobelor.

Până şi grădina în care, de obicei, răsuna bâzâitul orchestrei loca tarilor, se liniştise la auzul tobelor. Un şnur... un şnur legat de abdo menul meu mă trăgea spre acele dealuri, ordonându-mi să merg şi «A ascult tobele spiriduşilor...

Poate că, dacă Tamlin nu ar fi apărut în hol, m-aş fi dus. Nu purta cămaşă, ci doar centura, de-a curmezişul pieptului musculos. Mânerul săbiei strălucea auriu în lumina soarelui care apunea, iar capetele împănate ale săgeţilor, pătate cu roşu, îi ieşeau deasupra umerilor largi. L-am fixat cu privirea, iar el se uită la mine. Războinicul întruchipat.

-

H h

Am făcut aşa cum îmi ordonase, deşi, la puţin timp după aceea, mi-am dat seama că mă încuiasem în cameră fără să fi luat cina. Din cauza bătăilor neîncetate de tobă şi a nenumăratelor focuri de tabără care se iveau de-a lungul dealurilor îndepărtate, nu am putui să nu mă plimb încolo şi-ncoace prin cameră, privind afară, spre flăcările care ardeau la distanţă.

Rămâi în camera ta. () voce sălbatică şi rea îmi şopti însă altceva printre bătăile de lobe. "Du-te", îmi spuse vocea, îndemnându-mă. "Du-te şi te uită." înainte de ora zece, nu am mai putut suporta. Am urmat sunelul tobelor.

Grajdurile erau goale, dar Tamlin mă învăţase în aceste ultime săptămâni cum să călăresc fără şa, iar iapa mea albă o luă curând la trap. Nu fu nevoie să o ghidez -urmă şi ea ademenirea tobelor şi urcă prima colină.

Fumul şi magia pluteau în aer dense. Ascunsă de mantia mea cu glugă, am privit uimită în timp ce mă apropiam de primul foc imens ile labără, aflat în vârful dealului. Pe acolo se învârteau sute de Mari I ,orzi, dar, în afară de măştile diferite pe care le purtau, nu am reuşit sA observ alte trăsături. De unde veniseră, unde locuiau, dacă apar ţineau de Regatul Primăverii, dar nu stăteau la conac? Când am încercat să mă uit mai atent la detaliile chipurilor lor, totul a devenit o pată de culoare. Erau mai solizi când îi vedeam cu coada ochiului, dur când mă întorceam cu faţa spre ei, vedeam umbre şi culori care se roteau.

La mijloc era o magie -un fel de vrajă aruncată asupra mea, me nită să mă împiedice să-i văd bine, aşa cum fusese vrăjită şi familia mea. M-aş fi înfuriat şi m-aş fi gândit să mă întorc la conac dacă tobele nu mi-ar fi răsunat prin oase şi dacă acea voce sălbatică nu m ar fi chemat.

Am descălecat, dar am rămas lângă iapă, facându-mi loc prin mul ţime cu trăsăturile mele umane şi acuzatoare ascunse de umbrele gingii. M-am rugat ca fumul şi nenumăratele miresme ale diverşilor Mari Lorzi şi spiriduşi să fie suficiente încât să-mi acopere mirosul de om, dar, înaintând, am verificat dacă aveam la şold cele două cuţite.

( m toate că toboşarii cântau lângă foc, spiriduşii se adunară într-o vale dintre dealurile din apropiere. Mi-am legat calul de un smochin Mnguratic aflat în vârful unei coline şi i-am urmat, savurând ritmul pulsator al tobelor care răsuna prin pământ şi prin tălpile mele. Ni meni nu se uită de două ori în direcţia mea.

Aproape că am alunecat pe malul abrupt ajungând în vale. în tr-un capăt, gura unei peşteri se deschidea în coasta domoală a dealului. Exteriorul acesteia fusese împodobit cu flori, crengi şi frunze, iar eu am zărit porţiunea de început a unei pardoseli aco perite cu blană, chiar dincolo de intrarea în peşteră. Interiorul nu se vedea deoarece, de la intrare, camera urmărea o curbă, dar lu mina focului dansa pe pereţi.

Ce se întâmpla în peşteră -sau ce era pe cale să se întâmple -era centrul atenţiei spiriduşilor fantomatici, care se aliniau de fiecare parte a cărării lungi ce ducea într-acolo. Cărarea şerpuia în valea dintre dealuri, iar Marii Lorzi se legănau pe loc, mişcându-se în rit mul tobelor, ale căror bătăi îmi răsunau în stomac.

I-am privit legănându-se, apoi m-am mişcat pe loc. Asta îmi fu sese interzis să fac? Părea un lucru inofensiv. Am scrutat zona lumi nată de foc, încercând să văd prin vălul de fum şi întuneric. Nu am zărit nimic interesant, şi niciunul dintre spiriduşii mascaţi nu mă băgă în seamă. Rămăseseră pe potecă, sporindu-şi numărul cu fie care minut. Ceva avea să se întâmple cu siguranţă -orice ar fi fost, era Marele Ritual.

M-am întors pe coasta dealului şi am stat lângă marginea focului de tabără din apropierea copacilor, privind spiriduşii. Eram pe cale să-mi adun curajul să întreb un spiriduş mai neînsemnat, care era în trecere -un servitor cu mască de pasăre, ca Alis -ce fel de ritual urma să aibă loc, când cineva mă apucă de braţ şi mă răsuci.

Am clipit în faţa celor trei străini, încremenind când le-am văzut chipurile ascuţite -fără măşti. Arătau ca nişte Mari Lorzi, dar erau oarecum diferiţi de aceştia, ceva mai înalţi şi mai slabi decât Tamlin sau decât Lucien, iar ochii lor, de un negru infinit, erau mai răi. Aşa dar, erau Spiriduşi.

Cel care mă ţinea de braţ îmi zâmbi de sus, dezvăluindu-şi dinţii puţin ascuţiţi.

O femeie din specia omenească, murmură el, măsurându-mă din priviri. Nu am mai văzut una ca tine de ceva timp.

Am încercat să-mi smucesc mâna, dar el îmi ţinu ferm cotul.

-Ce vrei? l-am întrebat calm şi rece. Cei doi spiriduşi care îl flancau îmi zâmbiră, iar unul din ei mă apucă de celălalt braţ tocmai când voiam să iau cuţitul.

-Vrem doar să ne distrăm de Noaptea Focurilor, spuse unul din fi, intinzând o mână, prea lungă şi palidă, pentru a-mi aranja o şu viţă de păr.

Mi-am ferit capul şi am încercat să-i evit atingerea, dar nu re nunţă. Niciunul dintre spiriduşii din apropierea focului de tabără nu reacţionă -nimeni nu se deranjă să se uite.

Dacă aş fi strigat după ajutor, mi-ar fi răspuns careva? Mi-ar fi răspuns Tamlin? Nu aveam cum să fiu atât de norocoasă din nouprobabil că îmi folosisem cu naga porţia de noroc alocată.

Mi-am tras mâinile cu putere. Prinsoarea lor mă strânse până când mă duru şi îmi ţinură mâinile departe de cuţite. Cei trei se apropiară, luându-mă de lângă ceilalţi. Am privit împrejur, căutând un aliat. Erau tot mai mulţi spiriduşi fără mască. Cei trei chicotiră, pe un ton scăzut şi sâsâit care îmi traversă corpul. Nu-mi dădusem scama de cât de departe stăteam de toţi ceilalţi -de cât de mult mă apropiasem de marginea pădurii.

-Lasă-mă în pace, am spus, mai tare şi mai mânioasă decât m-aş li aşteptat, având în vedere că genunchii începeau să-mi tremure.

-O declaraţie curajoasă pentru un om, de Calanmai, rosti cel care mă ţinea de braţul stâng.

Focul nu se reflecta în ochii lui. Era ca şi când ar fi absorbit lu mina. M-am gândit la naga, ale căror corpuri oribile se potriveau cu Inimile lor putrede. Cumva, aceşti spiriduşi frumoşi şi eterici erau mult mai răi.

-Ne vom distra după încheierea Ritualului, nu-i aşa? O bucu rie -ce bucurie! -să găseşti o femeie din specia omenească aici.

I-am arătat dinţii.

-Ia-ţi mâinile de pe mine, am rostit destul de tare încât să aud<i toată lumea.

Unul dintre ei îşi coborî mâna pe lângă mine, degetele lui osoase împungându-mi coastele şi şoldurile. M-am smucit înapoi, doar ca să mă lovesc de cel de-al treilea, care îşi împleti degetele lungi prin părul meu şi strânse puternic. Nimeni nu se uită; nimeni nu remarcă.

-încetează, am spus eu gâtuit când începură să mă îmbrâncească spre linia copacilor, spre întuneric. I-am împins şi i-am lovit; nu făcură altceva decât să şuiere. Unul dintre ei mă împinse, iar eu m-am împiedicat, scăpând din prin soarea lor. Pământul se adânci sub mine şi m-am întins după cuţite, dar nişte mâini solide mă apucară de sub umeri înainte de a le putea scoate sau de a cădea în iarbă.

Mâinile erau puternice -mari şi calde. Deloc asemănătoare cu degetele ascuţite şi osoase ale celor trei spiriduşi, care tăcură când acel cineva care mă prinsese cu blândeţe mă ridică în picioare.

-Aici erai. Te-am căutat, zise vocea joasă şi senzuală a unui băr bat, pe care nu o mai auzisem niciodată.

Am continuat să-i privesc pe cei trei spiriduşi, adunându-mi puterile ca să fug în clipa în care bărbatul din spatele meu păşi lângă mine şi mă cuprinse de umeri cu o mână.

Cei trei spiriduşi neînsemnaţi se albiră la faţă, mârindu-şi ochii negri.

-Mulţumesc pentru că aţi găsit-o pentru mine, le spuse salva torul meu, calm şi elegant. Bucuraţi-vă de Ritual.

Ultimele cuvinte fură destul de înţepătoare, iar spiriduşii încre meniră. Fără niciun alt comentariu, fugiră înapoi spre focurile de tabără.

Am ieşit din adăpostul oferit de braţul salvatorului meu şi m-am întors pentru a-i mulţumi.

în faţa mea se afla cel mai frumos bărbat pe care-1 văzusem vreodată.

Străinul radia eleganţă şi calm. Fără îndoială, era un Mare Lord. l*Ai ul lui negru şi scurt strălucea precum penele corbului, contrastând i n pielea-i palidă şi ochii de un albastru atât de profund, încât erau » lolet, chiar şi în lumina focului. Când mă privi, îmi zâmbi amuzat.

Pentru o clipă, am tăcut amândoi. "Mulţumesc" nu părea cuvân tul potrivit pentru ce făcuse pentru mine, dar felul în care stătea, înmplet nemişcat, şi noaptea care parcă se aduna în jurul lui mă l»U ură să ezit să vorbesc -mă făcură să vreau să fug în direcţia opusă.

Nici el nu purta mască. Atunci, însemna că era din alt regat. () jumătate de zâmbet se undui pe buzele lui senzuale. Ce caută aici o femeie muritoare, în Noaptea Focurilor? Vocea lui, ca torsul unui iubit, mă înfioră, mângâindu-mi fiecare muşchi, os şi nerv.

Am făcut un pas înapoi. Prietenii mei m-au adus. Ritmul bătăilor de tobe era în creştere, către un punct culminant pi care nu îl înţelegeam. Trecuse foarte mult timp de când nu mai * il/usem o faţă nemascată care să arate ca a unui om, chiar dacă vag. I lulnele lui, complet negre şi fin lucrate, erau destul de mulate pe i iii pul lui încât am înţeles cât de minunat era, de parcă ar li fost • ivrtt din noaptea însăşi.

-Şi cine sunt prietenii tăi? Continuă să îmi zâmbească -un prădător care îşi evalua prada -Două doamne, am minţit din nou.

-Cum le cheamă? Făcu încă un pas, băgându-şi mâinile în buzunar. M-am retras încă puţin, în tăcere. Scăpasem de trei monştri ca să dau peste ceva mai rău?

Chicoti în clipa în care faptul că nu aveam să-i răspund deveni evident.

-Cu plăcere, spuse el. Pentru că te-am salvat. Aroganţa lui mă enerva, dar m-am mai retras un pas. Eram des tul de aproape de focul de tabără, de acea mică vale în care spiridusii se adunaseră, încât să fi reuşit să ajung, dacă aş fi fugit. Poate cuiva avea să i se facă milă de mine -poate că Lucien sau Alis erau acolo -Ciudat lucru ca un muritor să fie prieten cu doi spiriduşi, spuse el gânditor şi începu să se învârtă în jurul meu.

Aş fi putut să jur că fuioare de noapte înstelată pluteau în urma lui. Oamenii nu se tem de noi, de obicei? Şi tu, la drept vorbind, nu trebuia să rămâi de partea ta de zid?

Mă temeam de el, dar nu voiam să-şi dea seama.

-Ne cunoaştem de o viaţă. Nu am avut de ce să mă tem de ei. Se opri pentru a mă studia. Stătea acum între mine şi focul ditabără -şi calea mea de evadare.

-Şi, cu toate acestea, te-au adus la Marele Ritual şi te-au abandonat.

-S-au dus să ia nişte gustări, am spus, iar el a zâmbit mai larg. Vorbele mele mă dăduseră de gol. Zărisem servitorii ducând mâncarea, dar... poate că nu acolo.

îmi mai zâmbi o clipă. Nu mai văzusem niciodată pe nimeni atât de chipeş -şi nu auzisem niciodată atât de multe semnale de alarma răsunându-mi în minte din această cauză.

-Mă tem că gustările sunt foarte departe, spuse el, venind acum mai aproape. S-ar putea să treacă o vreme până când se vor întoarce între timp, pot să te însoţesc undeva?

1^1 scoase o mână din buzunar, pentru a-mi oferi braţul. Reuşise să îi sperie pe toţi acei spiriduşi fără să ridice un deget.

Nu, am spus eu, cu limba groasă şi grea. I I işi flutură mâna spre vale -către tobe.

Alunei Când m-am oprit din tremurat, m-am uitat împrejur la spiriduşi i adunaţi. Cei mai mulţi dintre ei purtau măşti, dar erau şi câţiva, cu acel străin periculos şi acei trei spiriduşi îngrozitori, care nu aveau deloc măşti. Erau spiriduşi care fie nu aparţineau niciunui regat, tic erau membri ai altor regate. Nu puteam să îi deosebesc. Cercetând atent mulţimea, ochii mei îi întâlniră pe cei ai unui spiriduş mascat, aflat dincolo de potecă. Unul era roşiatic şi strălucea la fel de intens ca părul lui roşu. Celălalt era... metalic. Am clipit amândoi în acelaşi timp, apoi ochii lui se măriră. Dispăru fără urmă şi, o secundă mai târziu, cineva mă apucă de cot şi mă trase din mulţime.

-Ai înnebunit? ţipă Lucien la mine, acoperind tobele. Era palid la faţă ca o fantomă.

-Ce cauţi aici? Niciunui dintre spiriduşi nu ne remarcă -se holbau toţi la po tecă -departe de peşteră.

-Am vrut să... am început eu, dar Lucien înjură violent.

-Idioato! ţipă el la mine, apoi aruncă o privire în spatele lui, spre locul în care se uitau ceilalţi spiriduşi. Om inutil şi prost.

Fără a mai spune un cuvânt, mă puse pe umăr ca pe un sac de cartofi.

în ciuda zbaterii şi a strigătelor de protest, în ciuda cererilor de a-mi aduce calul, el mă ţinu ferm, iar când m-am deranjat să-mi ridic privirea, mi-am dat seama că alerga repede. Mai repede decâl orice altceva. Mi se făcu atât de rău, încât am închis ochii, dar el nu se opri până ce aerul nu deveni mai răcoros şi mai calm, până când nu lăsă mult în urmă bătăile de tobe.

Lucien mai că mă trânti pe podeaua holului din conac, iar când m-am ridicat, am văzut că era la fel de palid ca mai devreme.

-Muritoare proastă, izbucni el. Nu ţi-a spus să rămâi în ca mera ta?

Lucien se uită peste umăr, spre dealuri, unde tobele deveniseră foarte zgomotoase şi rapide, ca o furtună. Faţa mi se înfierbântă, iar eu m-am luptat cu impulsul de .1 mă fâţâi.

-în seara aceasta, Tam nu va fi spiriduşul pe care îl cunoşti, spuse Lucien. Nu va şti nici măcar cum îl cheamă. Magia îl va con suma cu totul, cu excepţia acelei singure comenzi -şi nevoi.

-Cine este această Fecioară? am întrebat eu. Lucien pufni.

-Nimeni nu va şti, până la momentul potrivit. După ce Tam v,i prinde cerbul alb şi îl va sacrifica, se va îndrepta către acea peştera sacră, unde va găsi poteca plină cu femei spiriduş, care aşteaptă sa fie alese ca partener pentru această seară.

-Poftim? Lucien râse.

-Da, Tamlin trebuie să aleagă una dintre toate acele femei spin duş care erau în jurul tău. Este o onoare să fie aleasă, dar el o alegi din instinct.

-Dar tu şi alţi spiriduşi bărbaţi eraţi acolo. Faţa mă ardea atât de tare, încât am început să transpir. De acee.i veniseră acolo cei trei spiriduşi îngrozitori -şi crezuseră că simpla mea prezenţă însemna că eram bucuroasă să mă supun lor.

-A h . Lucien chicoti.

-Ei bine, Tam nu este singurul care are şansa de a săvârşi ritualul în această seară. După ce alege, suntem liberi să ne amestecăm, i.11 distracţia noastră din seara aceasta va ajuta pământul, chiar dacă nu se compară cu Marele Ritual.

îndepărtă acea mână invizibilă pentru a doua oară şi privi spir dealuri.

-Totuşi, ai avut noroc că te-am găsit, spuse el încet. Pentru te-ar fi mirosit şi te-ar fi revendicat, dar nu Tamlin te-ar fi dus in acea peşteră.

Când îmi întâlni privirea, mă trecu un fior.

Şi nu cred că ţi-ar fi plăcut. în seara asta nu se face dragoste. MI am înghiţit greaţa.

Ar trebui să plec, spuse Lucien, privind spre dealuri. Trebuie iA nn\ întorc înainte să sosească la peşteră -şi măcar să încerc să-l MMlinlez când îţi va simţi mirosul şi nu te va găsi în mulţime.

( iftndul că Tamlin m-ar fi siluit mă făcu să-mi vină rău. Dar, auhiul asta... că o parte sălbatică din el mă dorea... îmi era greu să respir.

Iryre, să nu ieşi din camera ta în această seară, îmi spuse Lucien, Ihilrcptându-se către porţile grădinii. Indiferent de cine bate la uşă, «a mi o deschizi. Să nu ieşi până când nu se va face dimineaţă.

La un moment dat, stând la măsuţa de toaletă, am aţipit. M-am hr/H în clipa în care tobele se opriră. O linişte înfiorătoare trecu |m In casă, iar părul de pe mână mi se ridică în clipa în care magia im i u pe lângă mine, unduindu-se în afară.

( ăi toate că nu am vrut, m-am gândit la sursa probabilă şi am iuţit, chiar dacă pieptul mă strângea. Am aruncat o privire la ceas. 11 u Irecut de ora două dimineaţa.

Li bine, cu siguranţă nu se grăbise să termine ritualul, ceea ce hiMMnna, probabil, că fata fusese frumoasă şi fermecătoare şi îi tre- Simţind nevoia să fac ceva cu mâinile, am desfăcut cu grijă laţul Apoi, am descuiat uşa şi am ieşit pe hol. Ce sărbătoare ridicola! Absurdă. Era bine că oamenii renunţaseră la aşa ceva.

Am ajuns în bucătăria goală, m-am îndopat cu o jumătate de pâine, un măr şi o tartă cu lămâie. Am ciugulit dintr-un biscuit cu ciocolată, îndreptându-mă către atelierul meu de pictură. Trebuia să scap de câteva dintre imaginile pline de furie din mintea mea, chiar dacă ar fi însemnat să pictez la lumina lumânării.

Tocmai coteam pe hol, când o siluetă înaltă de bărbat apăru în faţa mea. Lumina lunii care intra pe fereastra deschisă îi făcu masca să pară argintie şi părul auriu -dezlegat şi încoronat cu frunze cit laur -să strălucească.

-Unde te duci? întrebă el. Vocea lui nu era chiar pământeană. Mi-am reprimat un fior.

-Să iau o gustare, am spus eu, apropiindu-mă de el, foarte con ştientă de fiecare mişcare, de fiecare respiraţie.

Pieptul lui dezgolit era pictat cu spirale de culoare albastru-închi> de drobuşor şi, judecând după urmele lăsate pe vopsea, mi-am da! seama unde fusese atins. Am încercat să nu le observ coborând pi abdomenul lui musculos.

Când am dat să trec pe lângă el m-a apucat atât de repede, încă! nu am văzut nimic până ce nu m-a lipit de perete. Apucându-mi încheieturile, biscuitul îmi căzu din mână.

-Ţi-am simţit mirosul, spuse el, în vreme ce pieptul pictat se ridica şi cobora foarte aproape de al meu. Te-am căutat, dar iu i erai acolo.

Mirosea a magie. Când m-am uitat în ochii lui, rămăşiţele puterii licăriră. Nici urmă de bunătate, umor ambiguu şi mustrări blânde Tamlin pe care îl ştiam dispăruse.

-Dă-mi drumul, i-am spus pe cât de calm am putut, dar ghearele îi ieşiră în afară, înfigându-se în lemn, deasupra mâinilor mele. încă sub influenţa magiei, era pe jumătate sălbatic.

M-ai înnebunit, mârâi el, iar sunetul îmi vibră pe gât şi de-a lungul sânilor până când mă duru. Te-am căutat şi nu erai acolo. IVnlru că nu te-am găsit, spuse el, apropiindu-şi faţa de a mea, până 11' am respirat acelaşi aer, am fost obligat să aleg pe altcineva.

Nu puteam să scap. Nu eram însă sigură că voiam să scap. Mi-a cerut să nu fiu blând nici cu ea, mârâi el, dinţii strălu-• liulu i în lumina lunii.

tşi apropie buzele de urechea mea. Totuşi, cu tine aş fi fost blând. M -am înfiorat când am închis ochii. Fiecare centimetru din cor pul meu se încordă în vreme ce cuvintele lui răsunară prin mine.

Te-aş fi făcut să-mi gemi numele neîncetat. Şi mi-ar fi luat luai le, foarte mult timp, Feyre.

lini rosti numele ca pe o mângâiere, iar respiraţia lui fierbinte hui gâdilă urechea. Spatele mi se arcui puţin.

tşi scoase ghearele din perete, iar genunchii îmi cedară când îmi dtUlu drumul. M-am ţinut de perete ca să nu cad la podea, ca să nu IttA ţin de el -nu ştiam dacă să-l lovesc sau să-l mângâi. Am deschis m Ini. încă zâmbea -zâmbea ca un animal.

De ce aş vrea resturile altcuiva? am întrebat eu, ca să-l resping, îmi apucă din nou mâinile şi mă muşcă de gât. Am ţipat când şi-a înfipt dinţii în punctul moale dintre gât şi umăr. Nu puteam să mă mişc -nu puteam să gândesc, iar lumea nu a se limita la senzaţia buzelor şi a dinţilor lui pe gâtul meu. Nu Im! străpunse pielea, ci, mai degrabă, o muşcă pentru a mă ţine pe Im, Apăsarea corpului său de al meu, duritatea şi blândeţea mă fiU ură să văd roşu -să văd fulgere, mă făcu să-mi zdrobesc coapsele •le ale lui. Ar fi trebuit să-l urăsc -pentru ritualul său prostesc, din auza femeii avute în seara aceea... Muşcătura slăbi, iar limba mângâie locurile în care fuseseră din ii! lui. Nu se mişcă -rămase pe loc, sărutându-mi gâtul. Intens, posesiv, încet. Căldura pulsa între picioarele mele, iar când corpul lui îl acoperi pe al meu, în fiecare punct dureros, un geamăt imi scăpă printre buze.

Se smuci. Aerul era pătrunzător de rece pe pielea mea dezgolii A, iar eu am gâfâit când mă privi. -Bună dimineaţa, am spus eu veselă, zâmbind siropos spre Marele Lord.

El clipi şi ambii spiriduşi mă salutară murmurând când m-am aşe zat în faţa lui Lucien, nu pe locul meu obişnuit, ci cu faţa spre Tamlin Am băut cu nesaţ din pocalul meu cu apă înainte de a-mi pune mâncare în farfurie. Mâncând, am savurat tăcerea încordată.

-Pari... împrospătată, observă Lucien în timp ce-i aruncă o pri vire lui Tamlin.

Am ridicat din umeri.

-Ai dormit bine? -Ca un copilaş. I-am zâmbit. Am mai luat o gură de mâncare şi am simţit cum Lucien îmi privea gâtul, pe toate părţile.

-Ce e cu vânătaia aia? mă întrebă Lucien. Am arătat cu furculiţa spre Tamlin.

-întreabă-1 pe el. El mi-a facut-o. Lucien îl privi pe Tamlin, se uită la mine, apoi îl privi iar şi schiţă un zâmbet.

-De ce i-ai făcut o vânătaie pe gât lui Feyre? întrebă el, foarte amuzat.

-Am muşcat-o, spuse Tamlin fără să se oprească, în timp ce îşi tăia friptura. Ne-am întâlnit pe hol, după Ritual.

Eu m-am îndreptat în scaun.

-Se pare că îşi doreşte să moară, continuă el, tăind carnea. Ghearele îi rămaseră retrase, dar împinseră pielea de deasupra degetelor. Gâtul îmi înţepeni. O, era supărat, furios din cauza nesă buinţei mele de a-mi părăsi camera, dar, cumva, reuşi să-şi stăpâ nească mânia foarte bine.

-Deci, dacă Feyre nu se deranjează să-mi asculte ordinele, atunci nu pot fi tras la răspundere pentru consecinţe.

-Tras la răspundere? am izbucnit, punându-mi palmele pe masă M-ai încolţit pe hol, aşa cum face un lup cu un iepure! Lucien îşi propti un braţ pe masă şi îşi acoperi gura cu mâna, iar ochiul lui roşiatic străluci.

-Chiar dacă eu s-ar putea să nu fi fost în apele mele, atât eu, cât ţl Lucien ţi-am spus să rămâi în camera ta, zise Tamlin, atât de calm, încât am vrut să-mi smulg părul.

Nu m-am putut abţine. Nici măcar n-am încercat să rezist mâniei roşii ca focul care îmi anulase simţurile.

-Porc de spiriduş ce eşti! am ţipat, iar Lucien izbucni în râs, aproape răsturnându-se cu tot cu scaun.

Văzând zâmbetului tot mai larg al lui Tamlin, am plecat. Abia după câteva ore am încetat să mai pictez mici portrete în care Tamlin şi Lucien aveau trăsături de porci. Dar, când l-am ter minat pe ultimul -intitulat Doi porci de spiriduşi tăvălindu-se în propria mizerie -am zâmbit în lumina clară şi strălucitoare a ate lierului meu personal de pictură. Tamlin pe care-1 ştiam revenise.

Acest lucru mă făcu... fericită.

h |h

La cină, ne-am cerut scuze. îmi aduse şi un buchet de trandafiri albi din grădina părinţilor lui şi, chiar dacă nu i-am luat în seamă gestul, când m-am întors în cameră m-am asigurat ca Alis să aibă grijă de flori. Ea dădu pieziş din cap spre mine, înainte de a-mi pro mite că avea să le pună în camera în care pictam. Am adormit cu zâmbetul pe buze.

Pentru prima dată după o perioadă foarte îndelungată, am dor mit liniştită.

Regatul Spinilor şi al Trandafirilor 227

-Nu ştiu dacă ar trebui să fiu mulţumită sau îngrijorată, spuse Alis în seara următoare, trecându-mi juponul auriu peste braţele ridicate şi apoi trăgându-1 în jos.

Am zâmbit puţin, minunându-mă de dantela metalică, delicată, care mi se lipise de braţe şi de bust ca o a doua piele, înainte de a alu neca lejer, spre covor.

-Este doar o rochie, am spus, ridicând din nou braţele când aduse rochia diafană de culoare turcoaz.

Era destul de transparentă încât să văd auriul strălucitor al plasei de dedesubt, uşoară, vaporoasă şi unduitoare, de parcă ar fi plutit pe un curent invizibil.

Alis chicoti în sinea ei şi mă conduse spre măsuţa de toaletă, ca să-mi aranjeze părul. Acordându-mi prea multă atenţie, nu am avut curajul să mă privesc în oglindă.

-Asta înseamnă că de acum vei purta rochii? mă întrebă ea, separându-mi şuviţele pentru a face cine ştie ce minuni.

-Nu, am răspuns eu rapid. Vreau să spun -în timpul zilei voi purta hainele mele obişnuite, dar, am crezut... că ar fi frumos să... încerc, măcar în seara asta.

-înţeleg. Atunci, este bine că nu îţi pierzi complet simţul realităţii.

Mi-am strâmbat gura într-o parte.

-Cine te-a învăţat să aranjezi părul în felul ăsta? Degetele ei se opriră, apoi îşi continuară treaba.

-Mama ne-a învăţat pe mine şi pe sora mea, iar ea a învăţat de la mama ei.

-Ai trăit dintotdeauna în Regatul Primăverii? -Nu, răspunse ea, fixându-mi părul în diferite şi subtile locuri. Nu, noi suntem din Regatul Verii, rudele mele încă locuiesc acolo.

-Cum de ai ajuns aici? Cu buzele strânse, Alis îmi întâlni privirea în oglindă.

-Am ales să vin aici, iar rudele au crezut că am înnebunit. Dar sora mea şi partenerul ei au fost omorâţi şi, pentru băieţii ei...

Tuşi, de parcă s-ar fi înecat cu acele cuvinte.

-Am venit aici pentru a face tot ce ştiu.

Mă atinse pe umăr. Uită-te. Am îndrăznit să-mi privesc reflexia. M-am grăbit să ies din cameră, înainte de a-mi pierde curajul.

A trebuit să-mi ţin pumnii strânşi pe lângă corp ca să evit să-mi >lerg palmele transpirate de rochie când am ajuns în sala de mese şi m am gândit imediat să fug la etaj şi să mă schimb în tunică şi pan taloni. Ştiam însă că mă auziseră deja, că mă adulmecaseră sau că Işi folosiseră oricare dintre simţurile ascuţite pe care le aveau pen-Iru a-mi detecta prezenţa şi, deoarece fuga ar fi înrăutăţit situaţia, m-am aflat în situaţia de a deschide uşile duble.

Tamlin şi Lucien încetară să mai discute, iar eu am încercat să nu-i privesc în ochi când m-am îndreptat către locul meu obişnuit, ilin capătul mesei.

-Ei bine, am întârziat la ceva foarte important, spuse Lucien şi, înainte să-l fac mincinos sau să-l rog să rămână, spiriduşul cu mască de vulpe dispăru.

Simţeam cum toată atenţia lui Tamlin era concentrată asupra mea -asupra fiecărei respiraţii şi mişcări. Am studiat candelabrele care atârnau deasupra poliţelor de lângă masă. Nu aveam nimic de spus care să nu pară absurd -şi, totuşi, dintr-un motiv oarecare, gura mea începu să se mişte.

-Eşti foarte departe. Am gesticulat spre lungimea mesei care ne separa.

-Parcă ai fi în altă cameră. Sferturi din masă dispărură, lăsându-1 pe Tamlin la mai puţin de doi metri, stând la o masă infinit mai intimă. Am ţipat şi aproape am căzut de pe scaun, iar el a râs când am privit uimită măsuţa care se afla acum în faţa noastră. Am zâmbit pe ascuns.

-Chiar eşti frumoasă, spuse el încet. Vorbesc serios, adăugă el când m-am strâmbat. Nu te-ai uitat în oglindă?

Cu toate că vânătaia pe care mi-o făcuse încă îmi colora gâtul, eram drăguţă. Feminină. Nu m-aş fi aventurat să mă consider frumoasă, dar... nu am dat înapoi. Cele câteva luni petrecute aici făcuseră minuni cu unghiurile neplăcute ale feţei mele. Şi îndrăznesc să spun că un fel de lumină se furişase în ochii mei -ai mei, nu ai mamei mele sau ai lui Nesta, ci în ai mei.

-Mulţumesc, am spus şi am fost recunoscătoare că nu a trebuit să mai spun şi altceva cât timp mă servi pe mine, apoi pe el.

Când stomacul meu fu plin ochi, am îndrăznit să-l privesc -să-l privesc cu adevărat -din nou.

Tamlin se sprijinea de spătarul scaunului şi, totuşi, umerii îi erau încordaţi, gura, o linie subţire. Nu mai fusese chemat la graniţă de i Aleva zile -nu se mai întorsese acoperit de sânge şi obosit încă illnainte de Noaptea Focurilor. Şi, cu toate acestea... suferea pentru ai rl spiriduş fără nume din Regatul Verii, cu aripile tăiate. Ce sufellnţc şi poveri mai purta din cauza celor pierduţi în acest conflictiltn cauza bolii sau a atacurilor de la graniţă? Mare Lord -o poziţie pe i. are nu şi-o dorise sau la care nu se aşteptase, dar a cărei greutate lllftcse obligat să o poarte, cu onoare.

Vino, am spus, ridicându-mă de pe scaun şi trăgându-1 de mână. bătăturile lui se atinseră de ale mele şi degetele i se încordară i And îşi ridică privirea spre mine.

-Am ceva pentru tine. Pentru mine, repetă el atent, dar se ridică. 1,-am condus afară din sala de mese. Când am vrut să-i dau dru mul la mână, nu mă lăsă. Fu suficient cât să mă facă să merg repede, de parcă aş fi putut să-mi depăşesc inima, care-mi bătea cu putere, H iUi prezenţa nemuritoare de lângă mine. L-am condus, pe holuri, pAnă când am ajuns în dreptul micului meu atelier de pictură, iar el Imi dădu în sfârşit drumul la mână, cât am căutat cheia. Fără căldura mAinii lui, aerul rece îmi intră în piele.

Ştiam că îi vei cere o cheie lui Alis, dar nu am crezut că ai incu lui i u adevărat camera, spuse el în spatele meu. I )eschizând uşa, i-am aruncat o privire încruntată peste umăr. Toată lumea este băgăcioasă în casa asta. Nu am vrut ca tu sau I ucien să intraţi aici înainte să fiu pregătită.

Am intrat în camera întunecată şi mi-am dres vocea, o cerere tăt ută de a aprinde lumânările. îi luă mai mult timp decât observasem i A ii trebuia înainte, şi m-am întrebat dacă faptul că micşorase masa II epuizase mai mult decât lăsa să se vadă. Suriei îmi spusese că Marii I urzi erau puterea -şi totuşi... totuşi ceva trebuie că era cu adevărat ţl pe deplin greşit dacă asta era tot ce putea face. Camera se lumină treptat, iar eu mi-am alungat grijile când am înaintat în cameră. Am ies pirat adânc şi am gesticulat spre şevalet şi spre tabloul pe care îl pusesem acolo. Am sperat că nu avea să observe tablourile pe caro le rezemasem de perete.

Se întoarse pe loc, uitându-se în jurul lui, prin cameră.

-Ştiu că sunt ciudate, am spus eu, cu palmele din nou transpirau* Le-am ascuns la spate.

-Şi ştiu că nu sunt, că nu sunt la fel de bune precum cele pe care le ai aici, dar... M-am apropiat de tabloul de pe şevalet. Era o imagine, nu o re dare exactă.

-Am vrut să-l vezi pe acesta, am spus arătând spre pata de cu loare verde, aurie, argintie şi albastră. Este pentru tine. Un dar. Pen tru tot ce ai făcut.

Când se apropie de tablou, căldura îmi cuprinse obrajii, gâtul si urechile.

-Este vâlceaua... şi iazul cu lumină stelară, am spus repede.

-Ştiu ce este, murmură el, studiind tabloul. M-am îndepărtat un pas, incapabilă să-l privesc examinându-l, dorindu-mi să nu-1 fi adus aici, dând vina pe vinul băut la cină, pe rochia aceea absurdă. Studie tabloul o veşnicie, apoi îşi îndreptă pri virea spre cel mai apropiat tablou sprijinit de perete.

Stomacul mi se strânse. Era doar un peisaj ceţos cu zăpadă, co păci scheletici şi nimic altceva. Pentru oricine, în afară de mine, arăta ca... ca un nimic, am presupus eu. Am vrut să-i explic, dorin du-mi să le întorc pe celelalte, dar el vorbi.

-Aceea era pădurea ta. Unde vânai. Se apropie de tablou, privind peisajul friguros, pictat în alb, gri, maro şi negru.

-Asta era viaţa ta, rosti el. Eram prea jenată, prea uimită ca să răspund. Se îndreptă spre următorul tablou pe care îl rezemasem de perete. Pâlpâiri de roşu rubiniu şi portocaliu, care se strecurau printre nuanţele de negru şi maro-închis. în cele din urmă, Tamlin se uită la tabloul cu vâlceaua şi lumina de stele. Dădu din cap cu admiraţie, dar arătă spre tabloul cu pădu rea acoperită de zăpadă.

-Acela. îl vreau pe acela.

-Este rece şi melancolic, am spus, ascunzându-mi crisparea. Nu se potriveşte deloc cu acest loc.

Se apropie de tablou, iar zâmbetul pe care mi-1 dărui fu mai frumos decât orice luncă fermecată sau lac de stele.

-Cu toate acestea, îl vreau, spuse el cu blândeţe. Niciodată nu-mi dorisem mai mult să-i scot masca şi să văd chipul pe care îl ascundea, să aflu dacă era întocmai ca acela pe cart îl visasem.

-Spune-mi că te pot ajuta cumva, i-am zis. în legătură cu mas tile, cu ameninţarea care ţi-a diminuat atât de mult puterea, orican ar fi aceasta. Spune-mi... spune-mi cum pot să te ajut.

- -Bine, am spus, spre surprinderea mea. Clipi, aşteptându-se probabil să fi luptat ceva mai mult. Mi-am ascuns zâmbetul şi m-am ridicat pentru a sta cu faţa la el, genunchii noştri atingându-se în clipa în care am îngenuncheat amândoi iii iarbă. Mi-am lins buzele, iar inima mi-a bătut repede, ca aripii» unei păsări colibri.

-închide ochii, spuse el, iar eu m-am supus, apucând iarba i u degetele.

Păsările ciripiră, iar ramurile de salcie oftară. Iarba se rups» când Tamlin se ridică în genunchi. Mi-am adunat curajul când îmi sărută, pe rând, pleoapele. Se retrase, iar eu am rămas cu respiraţi,! tăiată, atingerea gurii lui zăbovind încă pe pielea mea.

Ciripitul păsărilor deveni o orchestră -o simfonie de voci vesele Nu auzisem niciodată atât de multe melodii, nu auzisem niciodat.i variaţiile şi temele care se împleteau între arpegiile lor. Şi, în afarrt de ciripitul păsărilor, se mai auzea o melodie eterică -a unei femei melancolice şi obosite... a sălciei. Gâfâind, am deschis ochii.

Lumea devenise mai bogată, mai limpede. Pârâul era un curai beu de apă aproape invizibil, care curgea peste pietre la fel de ademe nitor şi neted ca mătasea. Copacii erau îmbrăcaţi într-o sclipin palidă, care radia din centrul lor şi dansa de-a lungul frunzelor. Nu se simţea nicio duhoare înţepătoare şi metalică -nu, mirosul magici se transformase în parfumul iasomiei, al liliacului şi al trandafiri lor Nu aş fi putut niciodată să redau bogăţia, senzaţia... Poate frântull din aceasta, dar nu totul.

Magia -totul era magic, iar acest lucru îmi frânse inima. Mi-am aranjat reverul tunicii.

Deci, vrei să spui că... atunci când am alergat după puca, în «cea seară...

-Ai avut spectatori, termină Lucien în locul meu. Am crezut că mă furişasem foarte bine. în tot acest timp, merncsem tiptil pe lângă spiriduşi care, probabil, se prăpădiseră de râs vftzând omul orb care urmărea o iluzie.

Luptându-mă cu sentimentul tot mai intens de umilire, m-am întors spre Tamlin. Buzele îi zvâcniră, iar el le strânse cu putere, dar amuzamentul încă dansa în ochii lui când dădu din cap.

-A fost un efort demn de toată lauda.

-Dar am putut să-i văd pe naga, şi pe puca, şi pe Suriei. Şi... şi pe «cel spiriduş ale cărui aripi i-au fost... smulse, am spus, crispându-mă In sinea mea din cauza amintirilor. De ce vraja nu a funcţionat şi în cazul lor?

Privirea i se întunecă.

-Ei nu sunt membrii regatului meu, spuse Tamlin, deci vraja mea nu a avut efect asupra lor. Puca aparţine vântului şi vremii şi oricărui «It lucru care se schimbă. Iar creaturile naga... ele aparţin altcuiva.

-înţeleg, am minţit eu, neînţelegând aproape nimic. Simţind acest lucru, Lucien chicoti, iar eu m-am uitat chiorâş la el.

-Ai fost din nou remarcabil de absent. îşi folosi pumnalul pentru a-şi curăţa unghiile.

-Am fost ocupat. După cum înţeleg că ai fost şi tu.

-Ce vrei să spui? l-am întrebat.

-Dacă ţi-aş fi oferit luna de pe cer, mi-ai fi dăruit şi mie un sărut? -Nu fi măgar, îi spuse Tamlin cu un mârâit uşor, dar Lucien continuă să râdă chiar şi când părăsi încăperea.

Singură cu Tamlin, m-am mişcat pe loc.

-Deci, dacă m-aş întâlni din nou cu Attorul, am spus mai mult ca să evit liniştea apăsătoare, l-aş vedea cu adevărat? -Da, şi nu ar fi plăcut. -Atunci ai zis că nu m-a văzut şi, cu siguranţă, nu pare a fi un membru al regatului tău, am îndrăznit eu să spun. De ce?

-Pentru că te-am acoperit cu o vrajă când am intrat în grădină, răspunse el simplu. Attorul nu a putut să te vadă, să te audă sau să îţi simtă mirosul.

Privi pe fereastră, dincolo de mine, şi îşi trecu o mână prin păr.

-Am făcut tot ce am putut ca să te păstrez invizibilă în faţa unor creaturi ca Attorul -şi a altora, mai rele. Boala se manifestă din nou -şi tot mai multe asemenea fiinţe scapă din lanţuri.

Stomacul mi se întoarse pe dos.

-Dacă se întâmplă să vezi o astfel de creatură, continuă Tamlin, chiar dacă pare plăcută, dar te face să te simţi incomod, fă-te că nu o vezi. Nu-i vorbi. Dacă te rănesc, eu... rezultatul nu va fi unul plăcut nici pentru ele, nici pentru mine. îţi aminteşti ce s-a întâmplat cu naga.

îmi spunea toate astea pentru siguranţa mea, nu pentru amuza mentul lui. Nu voia să fiu rănită, nu voia să-i pedepsească pentru că m-ar fi rănit pe mine. Chiar dacă naga nu făceau parte din regatul lui, oare îl duruse să-i omoare?

Dându-mi seama că aştepta să îi răspund, am încuviinţat.

-Boala se răspândeşte din nou? Tamlin spuse calm: -Până acum, doar în alte teritorii. Aici eşti în siguranţă.

-Nu pentru siguranţa mea îmi fac griji, i-am răspuns. Privirea i se îmblânzi, dar buzele i se transformară într-o linie subţire când îmi spuse:

-Va fi bine.

-Este posibil ca valul să fie trecător? O speranţă prostească. Tăcerea lui Tamlin fu un răspuns suficient. în cazul în care boala avea să lovească din nou... Nu m-am deranjat să îmi ofer ajutorul. Ştiam deja că nu mi-ar fi permis să-l ajut în această situaţie.

Dar m-am gândit la tabloul pe care i-1 dăruisem şi la ce spusese despre el... şi mi-am dorit să mă fi lăsat să-l sprijin.

«Jh

Am adormit în braţele lui, iar când m-am trezit, câteva ore mai târziu, am făcut din nou dragoste, încet şi intens; un foc mocnit, în comparaţie cu pasiunea dezlănţuită de mai devreme. Odată epui zaţi amândoi, gâfâind transpiraţi, am stat întinşi în linişte pentru o vreme, iar eu i-am respirat parfumul, pământiu şi proaspăt. Nu aş li putut niciodată să surprind aşa ceva -nu aş fi fost niciodată în stare să-i pictez atingerea şi gustul, indiferent cât aş fi încercat, indiferenl câte culori aş fi folosit.

Tamlin trasă lent cercuri pe abdomentul meu şi murmură: -Ar trebui să dormim. Mâine ai de făcut o călătorie lungă. -Nu ar trebui să-ţi iei rămas-bun de la mine plângând?

Am tras de mănuşile din dantelă -inutile şi subţiri.

-Nu-mi plac despărţirile. Dacă aş putea, aş pleca fără să spun nimic.

Alis se uită lung la mine.

-Nici mie nu-mi plac.

M-am îndreptat către uşă, dar am zis, fără să vreau:

-Sper că în curând vei fi alături de nepoţii tăi.

-Bucură-te de libertate, fură singurele ei vorbe.

La parter, Lucien pufni când mă văzu.

Acele haine sunt destul încât să mă convingă să nu-mi doresc vreodată să calc pe tărâmul oamenilor.

Nu sunt sigură că tărâmul oamenilor ar şti cum să se comporte i u line, i-am răspuns;

Zâmbetul lui Lucien era tăios, privind atent peste umărul meu spre locul în care Tam mă aştepta în faţa trăsurii aurite, îşi încordă umerii. Când se întoarse din nou spre mine, miji ochiul metalic.

-Am crezut că eşti mai deşteaptă. La revedere şi ţie, am izbucnit eu. I lalal prieten. Faptul că mă ţinuseră departe de conflictele lor nu era vina sau alegerea mea, chiar dacă nu puteam face nimic împoirlva bolii, a creaturilor sau a Amaranthei, oricine ar fi fost ea.

Lucien, a cărui cicatrice era rigidă în soarele strălucitor, scutură ilIn cap şi se îndreptă spre Tamlin, în ciuda mârâitului de avertizare al Marelui Lord.

Nu îi mai acorzi măcar câteva zile? Doar câteva -înainte de a o trimite spre acea hazna omenească? întrebă Lucien.

-Nu intră în discuţie, izbucni Tamlin, arătând spre casă. Ne vedem la prânz.

Lucien îl fixă cu privirea pentru o clipă, scuipă pe pământ şi urcă grăbit scările. Tamlin nu-1 mustră.

Poate m-aş fi gândit mai mult la cuvintele lui Lucien, poate i-aş li strigat o replică, dar... Pieptul mi se goli când, cu mâinile transpi rate în mănuşi, m-am întors spre Tamlin, care stătea în faţa caleşlll aurite.

-Aminteşte-ţi ce ţi-am spus, zise el. Am dat din cap, prea ocupată să-i memorez trăsăturile feţei ca sA i răspund. Se referise oare la ce am crezut că îmi spusese aseară, la liiptul că mă iubea? M-am mişcat, bietele mele picioare durându-mă deja din cauza pantofilor mici pe care Alis mă obligase să îi port.

-Tărâmul muritorilor rămâne sigur -pentru tine, pentru famillu ta.

Am dat din cap, întrebându-mă dacă ar fi încercat să mă con vingă să părăsesc până şi teritoriul oamenilor, să navighez spre sud, dar înţelese că aş fi refuzat să fiu atât de departe de zid, de el. Ca acasă era cel mai îndepărtat loc în care aş fi acceptat să fiu trimisă, departe de el.

-Tablourile mele sunt ale tale, am rostit, incapabilă să născocesc altceva mai bun pentru a-mi exprima sentimentele, pentru a-i spune ce însemna faptul că trebuia să plec şi cât de îngrozită eram de tră sura care se ivea în spatele meu.

îmi ridică bărbia cu un deget.

-Ne vom revedea. Mă sărută şi se îndepărtă prea repede. Am înghiţit cu greu, lup tându-mă cu ochii care mă ardeau. "Te iubesc, Feyre." M-am întors înainte ca vederea să mi se înceţoşeze, dar el fu ime diat acolo, ca să mă ajute să urc în trăsura opulentă. Când m-am aşezat, mă privi calm prin uşa deschisă.

-Eşti pregătită? Nu, nu, nu eram pregătită, nu după noaptea trecută, nu după toati aceste luni. Dar am încuviinţat. Dacă Rhysand se întorcea, daci această Amarantha era, într-adevăr, o ameninţare atât de mare încât aş fi fost doar un alt corp de apărat pentru Tamlin... trebuia să plec închise uşa, izolându-mă înăuntru cu un zgomot ce răsună prin mine. Se aplecă prin fereastra deschisă, pentru a-mi mângâia obra zul -şi aş fi putut jura că am simţit cum mi se rupea inima. Vizitiul pocni din bici.

Degetul lui Tamlin îmi atinse gura. Trăsura se zdruncină cânţi cei şase cai albi începură să meargă. Mi-am muşcat buza, ca să nu tremure.

Tamlin îmi zâmbi pentru ultima dată.

-Te iubesc, spuse el şi se îndepărtă. Ar fi trebuit să o spun -ar fi trebuit să-i spun acele cuvinte, dai mi se blocară în gât din cauza... Din cauza lucrurilor pe care trebuia să le înfrunte, din cauză că era posibil să nu mă mai găsească, in i luda promisiunii, din cauză... din cauză că, dincolo de toate, el era nemuritor, iar eu aveam să îmbătrânesc şi să mor. Şi poate că acum vorbea serios, şi poate că noaptea trecută îl schimbase la fel de mult i u şi pe mine, dar... Nu voiam să devin o povară pentru el. Nu voiam devin o altă greutate care să-i apese pe umeri. Aşadar, nu am spus nimic în clipa în care trăsura plecă. Şi nu m ani uitat înapoi când am trecut de porţile conacului şi am intrat Iu pădurea aflată dincolo de acestea.

M \

Aproape târându-mă spre sala tronului, Attorul continuă să-mi sl rangă braţul în ghearele-i reci ca gheaţa. Nu se deranjă să mă dezar meze. Ştiam amândoi că armele nu-mi prea erau de folos.

"Tamlin. Alis şi băieţii ei. Surorile mele. Lucien." Le-am cântat numele în tăcere iar şi iar, în vreme ce Attorul, un demon al răutăţii, se contură deasupra mea. Din când în când, îşi flutura aripile ca de piele -şi, dacă aş fi fost în stare să vorbesc fără să ţip, l-aş fi întrebat de ce nu mă ucisese pe loc. Mă trase mai departe după el, târându-şi picioarele ale căror gheare zgâriau tacticos pardoseala peşterii, care arăta întocmai cum mi-o imaginasem.

Chipuri răutăcioase -dure şi nemiloase -mă priviră trecând, niciunul arătându-se câtuşi de puţin deranjat sau îngrijorat de fap tul că mă aflam în ghearele Attorului. Spiriduşi -o mulţime -însă doar câţiva Mari Spiriduşi erau prezenţi.

Am trecut prin două uşi vechi şi enorme din piatră, mai înalte decât conacul lui Tamlin, şi am intrat într-o cameră imensă, săpată intr-o piatră de culoare gălbuie, susţinută de nenumăraţi stâlpi sculptaţi. Acea mică parte din mine care devenise din nou inutilă şi banală observă că sculptura nu era formată doar din nişte modele ornamentale şi că, de fapt, înfăţişă spiriduşi, Mari Zâne şi animale în diferite medii şi poziţii. Gravurile spuneau poveşti nenumărate încă purta aceeaşi mască din aur, aceleaşi haine de războinic, acea cingătoare, cu toate că nu mai avea cuţite, nici măcar o singură armă.

Ochii nu i se măriră, gura nu i se strânse. Fără gheare, fără colţi. Mă privi, pur şi simplu, indiferent, nemişcat. Neimpresionat.

-Ce-i asta? întrebă Amarantha cu o voce zglobie, în ciuda zâm betului de viperă pe care mi-1 aruncase.

De gâtul ei delicat şi catifelat atârna un lanţ lung şi subţire -pe care era prins un os foarte vechi, de dimensiunea unui deget. Rămâ nând pe podea, nu am vrut să mă gândesc cui i-ar fi putut aparţine.

Dacă mi-aş fi mişcat braţul, aş fi putut să-mi scot pumnalul...

-Doar un om pe care l-am găsit la parter, şuieră Attorul şi o limbă bifurcată se repezi printre dinţii ca nişte lame.

Dădu o dată din aripi, împrăştiind un aer urât mirositor spre mine, apoi şi le strânse cu grijă în spatele trupului său scheletic.

-Evident, toarse Amarantha.

Am evitat să o privesc şi mi-am concentrat atenţia asupra cizme lor maronii ale lui Tamlin. Era la trei metri distanţă de mine -la trei metri şi nu spunea niciun cuvânt, nici măcar nu părea îngrozit sau furios.

-Dar de ce ar trebui să-mi pierd vremea cu ea? Attorul chicoti, sunetul auzindu-se ca sfârâitul apei pe o tavă fierbinte, şi un picior cu gheare mă lovi într-o parte, rupându-mi tunica.

-Spune-i Maiestăţii Sale de ce te ascundeai prin catacombe, de ce ai ieşit din vechea peşteră care duce spre Regatul Primăverii.

Ar fi fost mai bine să-l omor pe Attor sau să încerc să o ucid pe Amarantha? Attorul mă lovi din nou, iar eu am tresărit când ghea rele lui îmi atinseră coastele.

-Spune-i Maiestăţii Sale, mizerie umană! Aveam nevoie de timp -trebuia să înţeleg unde mă găseam. Dacă

Tamlin se afla sub influenţa vreunei vrăji, atunci ar fi trebuit să îmi fac griji în privinţa modului în care urma să-l iau de acolo.

Regatul Spinilor şi al Trandafirilor 337 M-am ridicat, căutându-mi în tot acest timp pumnalele. Ca să nu-i întâlnesc privirea, m-am uitat Ia rochia strălucitoare din aur a Amaranthei.

-Am venit să-l revendic pe cel pe care îl iubesc, am rostit eu încet. Poate că blestemul mai putea fi ridicat. L-am privit din nou, iar vederea ochilor săi de smarald fu ca un balsam.

-Poftim? întrebă Amarantha, aplecându-se înainte.

-Am venit să-l revendic pe Tamlin, Marele Lord al Regatului Primăverii.

O bolboroseală se răspândi printre curteni. Amarantha îşi lăsă însă capul pe spate şi râse -râsul ei era asemănător croncănitului unui corb.

Marea Zână se întoarse către Tamlin şi zâmbi răutăcios.

-Cu siguranţă ai fost ocupat în toţi aceşti ani. Au început să-ţi placă oamenii, nu-i aşa?

El tăcu, impasibil. Ce îi făcuse? Nu se mişcă -atunci, înseamnă că blestemul ei funcţionase. Ajunsesem prea târziu. îl dezamăgisem, îl condamnasem.

-Totuşi, zise Amarantha încet. Simţeam cum Attorul şi toţi cei de la curte se adunau în spa tele meu.

-îmi dă de gândit -dacă ai luat o singură fată, de vreme ce ţi-a ucis santinela...

Ochii îi sclipiră.

-O, eşti delicios. M-ai lăsat s-o torturez pe acea fată nevinovată, pentru ca aceasta să fie în siguranţă? Drăguţule! Chiar ai reuşit să faci un vierme uman să te iubească. Minunat.

Bătu din palme, iar Tamlin abia reuşi să nu o privească -singura reacţie pe care am văzut-o din partea lui.

Torturată. O torturase... -Lasă-1 să plece, am spus eu, încercând să par calmă. Amarantha râse din nou.

-Omule, dă-mi un singur motiv pentru care nu ar trebui să te distrug pe loc.

Avea dinţii foarte albi şi drepţi, aproape strălucitori.

Sângele începu să-mi curgă mai repede prin vene, dar eu mi-am ţinut capul sus şi i-am zis:

-L-ai păcălit -este constrâns pe nedrept. -Ar trebui să îţi mulţumesc pentru că i-ai spus lui Rhysand cum o cheamă, în loc să îi spui numele tău.

Clare Beddor. Aici o aduseseră, asta îi făcuseră după ce-i arseseră de vie familia, în propria lor casă. Asta îi făcusem eu, spunându-i lui Rhysand cum o chema, pentru a-mi proteja familia.

Măruntaiele mi se răsuciră; m-am străduit din răsputeri să nu vărs pe pietre.

Attorul îşi înfipse ghearele în umerii mei, forţându-mă să o confrunt pe Amarantha, care încă îmi zâmbea ca o şerpoaică. La fel de bine aş fi putut să o omor pe Clare. îmi salvasem viaţa, condam nând-o pe a ei. Acel cadavru putrezit de pe perete ar fi trebuit să fie al meu.

Al meu.

-Vino, scumpo, spuse Amarantha. Ce ai de spus în legătură cu asta?

Voiam să-i spun că merita să ardă în iad pentru vecie, dar, chiar şi când am privit în gol spre Tamlin, nu am văzut decât trupul ţin tuit al lui Clare. El le permisese să o ucidă astfel pe Clare pentru ca ei să nu afle că eram încă în viaţă. Ochii mă usturară, în vreme ce simţeam cum îmi arde gâtlejul.

-încă mai vrei să revendici persoana care ar face aşa ceva unei fiinţe nevinovate? întrebă Amarantha blând, consolator.

Am privit-o în ochi. Nu puteam permite ca moartea lui Clare să fi fost în zadar. Nu aveam de gând să renunţ fără să mă lupt.

-Da, i-am răspuns. Da, vreau. îşi ridică buza superioară, dezvăluindu-şi caninii foarte ascuţiţi. Şi, când am privit în ochii ei negri, mi-am dat seama că urma să mor.

Amarantha se lăsă însă pe spate în tronul ei şi îşi încrucişă picioarele.

-Ei bine, Tamlin, spuse ea, atingându-i braţul ca şi cum ar fi fost stăpâna lui. Nu cred că te-ai aşteptat vreodată ca aceasta să apară aici. îşi flutură mâna spre mine. Murmurul râsetelor celor adunaţi în jurul meu răsună, lovindu-mă ca o piatră.

-Tu ce ai de spus, Mare Lord? Am privit chipul celui pe care îl iubeam atât de mult, dar urmă* toarele lui cuvinte aproape că mă făcură să îngenunchez.

-Nu am mai văzut-o până acum. Probabil cineva i-a jucat o festă. Poate Rhysand.

încă încerca să mă protejeze, chiar şi acum, chiar şi aici.

-O, nici măcar nu ştii să minţi. Amarantha îşi înclină capul.

-Oare, oare tu, în ciuda cuvintelor pe care le-ai rostit cu mulţi ani în urmă, simţi ceva pentru această fiinţă? O fată care îi urăşte din toată inima pe cei ca noi a reuşit să se îndrăgostească de un spiriduş. Şi spiriduşul al cărui tată a măcelărit cândva mulţimile de oameni, alături de mine, chiar s-a îndrăgostit de ea?

Râse iar, ca o cioară.

-O, e prea de tot -prea distractiv! Pipăi degetul agăţat de lanţ şi se uită la ochiul din inel.

-Cred că dacă ar putea cineva să aprecieze momentul, se adresă ea inelului, acela eşti tu, Jurian.

Zâmbi frumos.

-Totuşi, e păcat că târfa ta umană nu s-a deranjat să te salveze. Jurian -acela era ochiul lui; al lui era osul degetului. Am sim ţit groaza în stomac. Cumva, cu ajutorul vreunei puteri sau al vre unui lucru necurat, ea îi păstra încă sufletul şi conştiinţa în inel, în acel os.

Tamlin continuă să mă privească fără să mă recunoască, lipsit de sentimente. Poate că Amarantha folosise aceeaşi putere pentru a-1 vrăji; poate că îi furase toate amintirile.

Regina îşi curăţă unghiile.

-Lucrurile au fost extrem de plictisitoare de când Clare a decis să moară cât se afla în grija mea. Să te ucid pe loc ar fi neintere sant, omule. îmi aruncă o privire, apoi îşi văzu iar de unghiile ei, de inelul de pe deget.

-Totuşi, destinul stârneşte viaţa în feluri ciudate. Poate că draga mea Clare a trebuit să moară pentru ca eu să mă distrez cu adevărat pe seama ta.

Când stomacul mi se înmuie, am tremurat, neputând să mă abţin. Alis îmi spusese că magia era precisă, aşa îi păcălise Amarantha.

Nu aveam de gând să fiu înfrântă doar pentru că nu specificasem anumite lucruri.

-Desigur, toarse Amarantha. Şi, dacă nu te superi, voi mai pre ciza ceva, doar ca să văd dacă eşti demnă de unul de-al nostru, dacă eşti destul de deşteaptă încât să-l meriţi.

Când ochiul lui Jurian se roti sălbatic, ea ţâţâi, iar acesta se opri.

- -între timp, răspunse Amarantha cam tăios, fie vei rămâne în celula ta, fie vei face tot ce-ţi voi mai cere în plus.

-Dacă mă vei ţine mereu ocupată, nu voi fi dezavantajată? Ştiam că îşi pierdea interesul, că nu se aşteptase să îi pun atât de multe întrebări. Trebuia însă să încerc să obţin nişte informaţii.

-Vor fi doar simple treburi casnice. Mi se pare normal să îţi poţi câştiga existenţa.

Aş fi putut să o strâng de gât pentru asta, dar am încuviinţat. Când spuse: "Atunci, ne-am înţeles", m-am întrebat dacă nu cumva făcusem o prostie.

Ştiam că aştepta să încuviinţez, la rândul meu, dar trebuia să mă asigur.

-Dacă voi îndeplini cele trei sarcini sau dacă voi răspunde corect la ghicitoare, vei face tot ce îţi voi cere?

-Desigur, răspunse Amarantha. Eşti de acord? Când Tamlin mă privi, groaznic de palid, ochii lui se măriră aproape imperceptibil.

Fie acceptam târgul, fie moartea -o moarte lentă şi crudă, ca a lui Clare.

Attorul şuieră în spatele meu, avertizându-mă să răspund. Nu credeam în destin sau în zei -şi nu aveam de ales, deoarece, chiar în momentul în care m-am uitat în ochii lui Tamlin, care stătea lân gă Amarantha în calitate de sclav al ei sau mai rău, l-am iubit cu înverşunare, din toată inima. Pentru că, atunci când ochii i se mări seră, am ştiut că încă mă iubea.

Doar atât îmi rămăsese, fărâma de speranţă neghioabă că aş fi putut câştiga -că aş fi reuşit să păcălesc şi să înving o Regină a Zânelor la fel de străveche precum pietrele de sub mine.

-Ei, bine? îmi ceru Amarantha să-i vorbesc. în spatele meu, l-am simţit pe Attor pregătindu-se să se năpus tească, să mă bată, la nevoie, până ce i-aş fi dat un răspuns. Ea îi pă călise pe toţi, dar eu nu supravieţuisem degeaba sărăciei şi anilor petrecuţi în pădure. Cea mai bună şansă a mea consta în a nu-i dezvălui nimic despre mine sau ce ştiam. Ce era regatul ei, dacă nu o altă pădure, un alt teren de vânătoare? L-am privit pe Tamlin pentru o ultimă dată înainte de a spune: "Sunt de-acord".

Amarantha îmi aruncă un zâmbet oribil şi uşor, iar magia sfârâi în aerul dintre noi când pocni din degete. Se cuibări din nou în tro nul ei.

-Oferiţi-i o întâmpinare demnă de sala mea, se adresă ea cuiva din spatele meu.

Şuieratul Attorului fu singurul avertisment când ceva tare ca piatra mă lovi în falcă.

Uimită de durere, am fost aruncată în partea laterală a tronului, însă o altă lovitură brutală în faţă mă aştepta. Osul se sfărâmăoasele mele. Picioarele mi se răsuciră sub mine, iar pielea Attorului îmi zgârie obrazul când mă lovi încă o dată. Am ricoşat şi mai de parte, dar am întâlnit pumnul altcuiva -al unui spiriduş diform şi neînsemnat, al cărui chip nu am reuşit să-l zăresc. Era de parcă aş fi fost pocnită cu o cărămidă. Poc, trosc. Cred că erau trei la număr, iar eu eram sacul lor de box -dat mai departe lovitură cu lovitură, în vreme ce oasele mele ţipau de durere. Poate că şi eu urlam de durere.

Gustul metalic al sângelui care ţâşni îmi umplu gura înainte să nu mai ştiu de mine. Dacă maxilarul nu m-ar fi durut atât de groaznic, mi-aş fi încleş tat dinţii.

Nu puteam să mă las cuprinsă de panică. Nu, trebuia să-mi con trolez lacrimile, trebuia să gândesc limpede. Trebuia să-mi studiez rănile cât mai bine posibil şi apoi să-mi dau seama ce urma să fac. Probabil că mi-aş fi putut folosi cămaşa pentru a mă bandajapoate că, la un moment dat, aveau să-mi dea apă, să-mi spăl rănile. Respirând cu greu, mi-am cercetat restul chipului. Maxilarul nu era rupt şi, cu toate că aveam ochii umflaţi şi buza crăpată, cel mai vătă mat era nasul.

Controlându-mi respiraţia, mi-am ţinut genunchii strânşi la piept. încălcasem una dintre regulile lui Alis. Totuşi, nu avusesem de ales. Văzându-1 pe Tamlin stând lângă Amarantha...

Maxilarul îmi protestă, dar eu am scrâşnit din dinţi oricum. Luna era plină -trecuse o jumătate de lună de când părăsisem casa tatălui meu. Câtă vreme stătusem aici, inconştientă? Nu eram îndeajuns de nesăbuită încât să cred că timpul avea să mă pregătească pentru prima sarcină a Amaranthei.

Nu mi-am permis să-mi imaginez la ce avea de gând să mă su pună. Era suficient să ştiu că se aştepta să mor -că nu ar mai fi rămas prea mult din mine, ca să mă tortureze.

Mi-am strâns picioarele mai tare, ca să nu-mi mai tremure mâi nile. Undeva -nu prea departe -începură ţipetele. Un behăit ascuţit şi sfâşietor, accentuat de strigăte asurzitoare, mă făcu să-mi simt fie rea arzându-mi gâtul. Confruntată cu prima sarcină a Amaranthei, şi eu aş fi putut striga aşa.

Un bici lovi, iar ţipătul continuă, neoprindu-se pentru a mai res pira. Probabil că şi Clare strigase aşa. La fel de bine aş fi putut să o torturez eu. Ce obţinuse cu toate acestea -cu toţi spiriduşii care îi doreau sângele şi nefericirea? O meritam -meritam orice durere şi suferinţă -chiar dacă numai pentru ceea ce îndurase ea. însă... aveam să fac dreptate. Cumva.

Probabil că am aţipit pentru că, la un moment dat, m-am trezii pe pragul uşii celulei mele, sprijinită de piatră. Uitând de durere;i care îmi cuprindea chipul, m-am târât înapoi, ca să mă ascund în umbra celui mai apropiat colţ. Cineva se strecură în celulă şi trase repede uşa, lăsând-o uşor întredeschisă.

-Feyre? Am încercat să mă ridic, dar picioarele îmi tremurau atât de tare, încât nu m-am putut mişca.

-Lucien? am respirat eu, iar fânul fâşâi când el se aşeză pe pa mânt, lângă mine.

-Pe toţi dracii, te simţi bine? -Faţa mea... O lumină slabă scânteia lângă capul său şi, când i-am zărit ochii cel din metal se micşoră. Şuieră:

-Ţi-ai pierdut minţile? Ce faci aici? M-am împotrivit lacrimilor -oricum, erau inutile.

-M-am întors la conac... Atis mi-a spus... mi-a spus despre bles tem şi nu am putut să o las pe Amarantha...

-Feyre, nu ar fi trebuit să vii, spuse el tăios. Nu trebuia să fii aici Nu înţelegi ce a sacrificat el, ca să te elibereze? Cum de ai putut să Iii atât de nebună?

-Ei bine, acum sunt aici! am rostit eu, mai tare decât ar fi tre buit. Sunt aici şi situaţia rămâne neschimbată, aşa că nu te obosi să-mi spui cât sunt de slabă şi de proastă! Cunosc şi eu toate aceste lucruri,..

Am vrut să-mi acopăr faţa cu mâinile, dar mă durea prea mult.

-Eu doar... Trebuia să-i spun că îl iubesc. Să văd dacă nu este prea târziu.

Lucien se sprijini pe călcâie.

-Aşadar, ştii totul. Am reuşit să dau din cap, fără să leşin din cauza durerii. Probabil că se vedea că sufeream, deoarece el tresări.

-Ei bine, cel puţin nu mai trebuie să te minţim. Hai să te curăţ puţin.

-Cred că am nasul rupt. în rest, sunt bine. Rostind aceste cuvinte, m-am uitat în jurul lui, să văd apa sau bandajele -nu erau acolo. Atunci, avea să facă o vrajă.

Lucien privi peste umăr, cercetând uşa.

-Gărzile erau bete, dar vor fi înlocuite curând, spuse el, apoi îmi studie nasul.

Lăsându-1 să mi-1 atingă uşor, ne-am îmbrăţişat. Chiar şi atinge rea gentilă a degetelor sale mă săgeta cu o durere cruntă.

-înainte să-l vindec, va trebui să-l îndrept.

Mi-am învins panica oarbă.

-Fă-o. Acum. înainte să mă las cuprinsă de laşitate şi să-i spun să-şi ia gândul. El ezită.

-Acum, am gâfâit eu. Prea rapid ca să-l urmăresc, îmi cuprinse nasul cu degetele. Du rerea mă pătrunse şi, înainte să leşin, urechile şi capul îmi bubuiră din cauza unui trosnet.

Când mi-am revenit, am reuşit să-mi deschid complet ambii ochi, nasul îmi era curat şi nu zvâcnea, iar agonia nu-mi mai schimonosea chipul. Lucien era ghemuit deasupra mea, încruntat.

-Nu am putut să te vindec în totalitate -şi-ar da seama că te-a ajutat cineva. încă mai ai vânătăi şi un ochi vânăt hidos, dar... toate umflăturile au dispărut.

-Şi nasul meu? am întrebat eu, pipăindu-1 înainte ca el să-mi răspundă.

-E la locul lui -la fel de obraznic şi de drăguţ ca înainte. îmi zâmbi. Gestul familiar îmi făcu pieptul să se strângă până în pragul durerii.

-Am crezut că ţi-a luat cea mai mare parte a puterii, am reuşit să spun. în timpul petrecut la conac, nu prea îl văzusem făcând vrăji. Dădu din cap spre luminiţa care plutea peste umărul său. -Mi-a dat înapoi o parte -ca să-l amăgesc pe Tamlin să-i ac cepte oferta, dar el încă o refuză.

îşi îndreptă bărbia spre chipul meu vindecat.

-Ştiam că trebuie să iasă ceva bun din faptul că am venit aici.

-Deci, şi tu eşti ţinut captiv la Poalele Muntelui? încuviinţă sumbru, printr-un gest al capului.

-Acum, i-a chemat la ea pe toţi Marii Lorzi -nici cei care i-au jurat credinţă nu pot pleca până când... până când nu treci de toate probele.

Probabil că voia să spună până când muream.

-Inelul acela, am zis eu. Este... chiar este ochiul lui Jurian? Lucien se retrase.

-Da. Aşadar, ştii totul, cu adevărat? -Alis nu mi-a povestit ce s-a întâmplat după confruntarea din tre Jurian şi Amarantha.

-Au distrus un întreg câmp de luptă, folosindu-i pe soldaţi drept scuturi, până când aproape toţi au murit. Jurian a primit în dar o vrajă de protecţie împotriva ei, dar, odată intraţi în luptă pe cont propriu... Doar câteva minute i-au fost necesare pentru a-1 înfrânge. Apoi, l-a târât înapoi în tabăra ei şi au trecut săptămâni -săptă mâni -de tortură, până când l-a omorât. A refuzat să meargă să I ajute pe Regele ţinutului Hybern -din această cauză, a rămas fără armate şi a pierdut Războiul; până când nu l-a ucis pe Jurian, a re fuzat totul. I-a păstrat doar osul degetului şi ochiul. Clythia i-a pro mis că nu va muri niciodată -şi, câtă vreme Amarantha îi păstrează ochiul cu ajutorul magiei sale, sufletul şi conştiinţa lui vor fi legale de acesta; Jurian va rămâne prizonier şi va vedea prin el. O pedeapsa potrivită pentru fapta sa, dar -Lucien atinse uşor locul în care pro priul ochi îi lipsea -mă bucur că nu m-a supus şi pe mine unui astfel de tratament. Se pare că e obsedată de astfel de lucruri. De această dată, am observat mai multe lucruri în camera tro nului Amaranthei, luând aminte la ieşiri. Deoarece ne aflam în subteran, nu erau ferestre. Muntele pe care îl văzusem înfăţişat pe acea hartă de la conac se afla în inima ţinutului -departe de Regatul Primăverii şi încă şi mai departe de zid. Dacă aş fi evadat împreună cu Tamlin, cea mai bună soluţie ar fi fost să fug spre peştera din adâncul muntelui. în depărtare, de-a lungul unui perete, o mulţime de spiriduşi stăteau în picioare. Deasupra capetelor lor, am zărit arcada unei uşi. Când am trecut pe lângă corpul lui Clare, aflat în stare de putrefacţie, am încercat să nu ridic privirea şi, în schimb, m-am concentrat asu pra celor de la curte. Toată lumea era îmbrăcată cu haine somptuoase şi colorate -toţi păreau curaţi şi bine hrăniţi. Printre aceştia, se aflau şi spiriduşi care purtau măşti. Din Regatul Primăverii. Dacă aş fi avut vreo şansă să-mi găsesc aliaţi, ar fi fost ei.

Am cercetat rapid mulţimea ca să-l văd pe Lucien, dar nu l-am găsit până când nu am fost aruncată la picioarele podiumului. Amarantha purta o rochie cu rubine, atrăgând atenţia asupra pă rului ei arămiu şi a buzelor care, atunci când mi-am ridicat privirea spre ea, se curbară într-un zâmbet.

Regina Zână vorbi: -Arăţi groaznic, indiscutabil, spuse ea şi se întoarse către Tamlin, care era lângă ea.

Chipul lui înfăţişa o expresie rece.

-Nu ai spune că situaţia ei s-a înrăutăţit? El nu răspunse; nici măcar nu se uită în direcţia mea.

-Ştii, medită Amarantha, rezemându-se de un braţ al tronului său, noaptea trecută nu am putut să dorm şi, în această dimineaţă, mi-am dat seama de ce.

Mă privi din cap până-n picioare.

-Nu ştiu cum te numeşti. Dacă noi două vom fi prietene foarte apropiate în următoarele trei luni, ar trebui să ştiu cum te cheamă., nu-i aşa? M-am abţinut să încuviinţez. Avea ceva fermecător şi ademeni tor -o parte din mine începu să înţeleagă de ce Marii Lorzi ajunse seră să-i fie sclavi, de ce îi crezuseră minciunile. Pentru asta, o uram.

Pentru că nu i-am răspuns, Amarantha se încruntă.

-Vino, acum, animăluţul meu de companie. îmi ştii numelenu ar fi corect să-l ştiu şi eu pe al tău?

în dreapta mea, ceva se mişcă, iar eu m-am încordat când Attorul apăru prin mulţimea dată la o parte, rânjind spre mine, arătându-şi nenumăratele rânduri de dinţi.

-La urma urmei -Amarantha îşi flutură elegant o mână în spa ţiul din spatele meu, spre carcasa din cristal în care se afla ochiul lui lurian şi care capta lumina -ai aflat deja ce se întâmplă dacă-mi spui nume false.

Un nor negru mă învălui când i-am simţit trupul lui Clare, piro nit în peretele din spatele meu.

-Rhysand, spuse Amarantha -netrebuind să ridice tonul pen tru a-1 chema.

Auzind sunetul acelor paşi uşori, ca de plimbare, care veneau din spate, inima îmi deveni grea ca plumbul. Se opriră când ajunseră lângă mine -mult prea aproape, după părerea mea.

Cu coada ochiului, l-am studiat pe Marele Lord al Regatului Nopţii făcând o plecăciune. Noaptea încă părea să fluture asupra lui, ca o mantie aproape invizibilă.

Amarantha îşi ridică sprâncenele.

-Aceasta e fata pe care ai văzut-o pe moşia lui Tamlin? înainte de a mă privi, îşi scutură tunica neagră de praful invizibil. în ochii lui de culoare violet se citeau plictisul şi dispreţul.

-Cred că da.

-Dar mi-ai spus sau nu că ea era fata pe care ai văzut-o? întrebă Amarantha, al cărei ton se ascuţi când arătă spre Clare.

El îşi băgă mâinile în buzunare.

-Pentru mine, toţi oamenii arată la fel. Amarantha îi zâmbi dulce.

-Şi cum rămâne cu zânele?

Rhysand se înclină din nou, atât de uşor, încât păru că dansează.

-într-o mare de feţe lumeşti, chipul tău e o operă de artă. Dacă nu m-aş fi aflat în bătălia dintre viaţă şi moarte, aş fi râs zgomotos.

"Toţi oamenii arată la fel"... Nu l-am crezut nicio secundă.

Rhysand ştia exact cum arătam -mă recunoscuse în acea zi, la conac. Când Amarantha îşi îndreptă din nou atenţia asupra mea, m-am ascuns în spatele indiferenţei.

-Care e numele ei? îl întrebă ea pe Rhysand. -Lucien, am crezut că ţi-ai învăţat lecţia. Deşi, de această dată, tăcerea te va blestema la fel de mult ca şi limba ta.

Lucien nu deschise ochii. Era pregătit ca Rhysand să şteargă tot ce însemna el, să-i transforme mintea şi şinele în praf.

-Care e numele ei? îl întrebă pe Tamlin, care nu răspunse.

Privirea îi era aţintită asupra fraţilor lui Lucien, de parcă ar fi vrut să-şi dea seama care dintre ei zâmbea mai larg.

Amarantha zgârie braţul tronului cu un cui.

-Lucien, presupun că fraţii tăi chipeşi îl ştiu, toarse ea.

-Doamnă, dacă am şti, am fi primii care vi l-am zice, spuse cel mai înalt.

Era zvelt, bine îmbrăcat, un nenorocit instruit la curte. Probabil că era cel mai în vârstă, având în vedere felul în care până şi cei ce arătau ca nişte războinici înnăscuţi îl priveau cu respect şi apre ciere, şi teamă.

Amarantha îi zâmbi meditativ şi îşi ridică mâna. Rhysand îşi înclină capul, privindu-1 mai îndeaproape pe Lucien.

Lucien înţepeni. Scoase un geamăt şi... -Feyre! am strigat eu. Numele meu este Feyre. Doar asta am putut să fac, pentru a nu cădea în genunchi când Amarantha încuviinţă, iar Rhysand se îndepărtă. Nici măcar nu-şi scosese mâinile din buzunare.

Aşadar, poate că îi îngăduise să aibă mai multă putere decât cei lalţi, dacă încă mai putea face atâtea fapte rele, aflându-se în lesa ei. Sau poate că puterea pe care i-o furase fusese... extraordinară, dacă asta era considerată o rămăşiţă esenţială.

Lucien se chirci la pământ, tremurând. Fraţii lui se încruntarăcel mai mare chiar mârâi uşor spre mine, arătându-şi dinţii. Nu l-am luat în seamă.

-Feyre, rosti Amarantha, cercetându-mi numele, gustând cele două silabe. Un nume vechi -din dialectele noastre de demult. Ei bine, Feyre, zise ea.

Aş fi putut să plâng de uşurare pentru că nu mă întrebă de nu mele de familie.

-Ţi-am promis o ghicitoare. Totul deveni dens şi de nepătruns. De ce Tamlin nu făcuse nimic, de ce nu zisese nimic? Ce avusese Lucien de gând să spună, înainte de a ieşi din celula mea? -Feyre, rezolvă asta şi tu şi Marele tău Lord şi toţi curtenii săi veţi putea pleca imediat, cu binecuvântarea mea. Să vedem dacă, într-adevăr, eşti destul de inteligentă încât să meriţi să fii cu unul de-al nostru. -Gândeşte-te la ghicitoare, spuse Amarantha blând şi se uită rân jind la inel -la ochiul care se rotea înăuntru. Când vei găsi răs punsul, eu te voi aştepta.

L-am privit lung pe Tamlin chiar şi când am fost târâtă spre tem niţe, în vreme ce mintea mea absentă încerca să dezlege ghicitoarea. Când mă închiseră iar în celulă, am ştiut că aveam să pierd.

Mi-am petrecut două zile în acea celulă sau, cel puţin, m-am gândit că trecuseră două zile, în funcţie de momentele în care mi se aducea mâncarea, pe care începusem să le descifrez. Am mâncat părţile bune ale mâncării pe jumătate mucegăită şi, deşi am sperat, Lucian nu a mai venit să mă vadă. Ştiam că nu avea rost să-mi doresc să mă viziteze Tamlin.

Nu prea aveam nimic de făcut, în afară de a mă gândi la ghici toarea Amaranthei. Cu cât cugetam mai mult, cu atât nu avea niciun sens. Am meditat asupra diferitelor tipuri de otrăvuri şi de animale veninoase -şi asta nu-mi demonstră nimic, în afara prostiei mele, care devenea din ce în ce mai mare. Ca să nu mai spun de sentimen tul care nu-mi dădea pace; acela că s-ar putea să mă fi indus în eroare cu această învoială, când menţionase cuvântul "imediat", în legătură cu ghicitoarea. Poate că se referise la faptul că nu urma să ne elibereze imediat după ce mi-aş fi dus la bun sfârşit sarcinile date de ea. Nu -nu, eram, pur şi simplu, paranoică. Gândeam prea mult, însă ghicitoarea ne-ar fi putut elibera -instantaneu. Trebuia să-i găsesc dezlegarea.

Deşi îmi jurasem să nu mă gândesc prea mult la probele care mă aşteptau, nu am pus la îndoială imaginaţia Amaranthei şi, adesea, m-am trezit transpirând şi gâfâind din cauza viselor mele neliniş tite -vise în care eram prinsă într-un inel din cristal, mută pentru totdeauna şi obligată să fiu martora setei lor de sânge, a lumii nemiloase, despărţită de tot ceea ce iubisem vreodată. Amarantha spusese că, dacă nu îndeplineam o sarcină, nu avea să rămână îndea juns de mult din mine încât să aibă cu ce să se joace -şi m-am rugat să nu fi minţit. Mai bine distrusă, decât să îndur soarta lui Jurian.

Cu toate acestea, când uşa celulei se deschise şi un gardian cu piele roşie îmi spuse că luna plină răsărise, mă cuprinse o teamă pe care nu o mai simţisem niciodată. \ CAPITOLUL 3G s Sunetele unei mulţimi agitate reverberau peste pasaj. îmbrâncindu-mă înainte, însoţitorii mei armaţi nu se deranjară să-şi scoată armele. Nici măcar nu eram încătuşată. Cineva sau ceva avea să mă prindă şi să mă înjunghie pe loc, înainte să pot face trei paşi.

Cacofonia de sunete, ţipete şi urlete nelumeşti se înrăutăţi când culoarul se deschise în ceea ce trebuia să fie o arenă imensă. Nimeni nu încercase să decoreze caverna luminată cu torţe, iar eu nu mi-am putut da seama dacă fusese cioplită din piatră sau creată de natură. Podeaua era netedă şi noroioasă şi, înaintând, m-am străduit să-mi menţin echilibrul.

Ceea ce mă făcu însă să îngheţ fu marea de oameni care mă pri veau. Nu mi-am dat seama ce strigau, dar aveam o bănuială. Chipu rile nemiloase şi eterice şi rânjetele largi îmi spuseră tot ce aveam nevoie să ştiu; nu doar cele ale spiriduşilor de rang inferior, ci şi cele ale Marilor Spiriduşi, entuziasmul facându-le feţele să pară aproape la fel de sălbatice ca ale fraţilor lor nepământeni.

Am fost trasă către o platformă de lemn, ridicată peste mulţime. Amarantha şi Tamlin stăteau aşezaţi deasupra şi, în faţa acesteia...

Când am văzut labirintul de tuneluri şi tranşee care se întindea de-a lungul podelei, m-am străduit să-mi ţin capul cât mai sus. Cei din mulţime stăteau în picioare, înşiraţi lângă bănci, blocându-mi vederea, ca să nu zăresc ce anume se afla înăuntru în momentul în care am fost aruncată în genunchi în faţa platformei Amaranthei. Noroiul pe jumătate îngheţat mi se strecură în pantaloni.

M-am ridicat, tremurând. In jurul platformei se afla un grup de şase bărbaţi, separaţi de masa mulţimii. Judecând după chipurile lor frumoase şi reci şi după ecoul puterii care încă îi mai însoţea, am ştiut că erau ceilalţi Mari Lorzi ai ţinutului Prythian. Am privit din colo de Rhysand de îndată ce i-am observat zâmbetul de felină şi coroana de întuneric din jurul lui.

Amarantha trebui doar să ridice o mână şi adunarea zgomo toasă fu redusă la tăcere.

Se făcu o linişte atât de adâncă, încât aproape că mi-am auzit bătăile inimii.

-Ei bine, Feyre, spuse Regina Zânelor. Am încercat să nu mă uit la mâna pe care şi-o odihnea pe genun chiul lui Tamlin, la inelul care era la fel de vulgar ca gestul în sine.

-A sosit timpul pentru prima ta sarcină. Să vedem cât de pro funde sunt sentimentele tale umane.

Am scrâşnit din dinţi şi aproape că am lăsat-o să-i vadă. Pe faţa lui Tamlin nu se citea nicio emoţie.

-Mi-am luat libertatea de a afla câteva lucruri despre tine, rosti Amarantha tărăgănat. Ştii, aşa era corect.

Fiecare instinct şi fiecare părticică umană din mine îmi ţipa să fug, dar am rămas neclintită şi cu genunchii strânşi, ca să nu cedeze.

-Cred că îţi va plăcea această sarcină, spuse ea. Flutură o mână, iar Attorul păşi înainte pentru a despărţi mul ţimea, eliberând drumul spre marginea unui şanţ.

-Du-te. Priveşte. M-am supus. Şanţurile, adânci de aproximativ şase metri, erau alunecoase din cauza noroiului -de fapt, păreau a fi săpate în noroi. Privind mai departe, m-am străduit să-mi păstrez echilibrul. Şanţurile formau un labirint de-a lungul întregii podele a camerei, iar drumul pe care îl alcătuiau nu părea să aibă vreun sens. Era plin de găuri şi de gropi care, fără îndoială, duceau spre tuneluri subterane şi...

Nişte mâini mă împinseră din spate, iar eu am ţipat din cauza sentimentului greţos de cădere înainte de a fi trasă brusc sus, în aer, de o gheară ca de piatră. Râsetele răsunară prin încăpere, în vreme ce eu atârnam în ghearele Attorului, ale cărui aripi puternice aco pereau toată arena. Acesta sări în şanţ şi mă lăsă în picioare.

Noroiul se împrăştie, iar eu mi-am legănat braţele, alunecând şi clătinându-mă. Se auziră şi mai multe râsete, chiar şi când m-am ţinut dreaptă.

Noroiul mirosea cumplit, dar eu am încercat să nu vomit. M-am întors şi am văzut platforma Amaranthei plutind acum spre mar ginea şanţului. Mă privea de sus, zâmbind ca o şerpoaică.

-Rhysand îmi spune că vânezi, zise ea, iar inima îmi stătu în loc. Probabil că-mi citise gândurile din nou sau... sau poate că-mi găsise familia şi... Amarantha îşi flutură degetele în direcţia mea.

-Vânează asta. Zânele aplaudară, iar eu am văzut scânteieri aurii între palmele lor fusiforme şi multicolore. Puneau pariuri pe viaţa mea -pe cât de mult aveam să rezist, odată începută proba.

Mi-am ridicat privirea spre Tamlin. Privirea lui de smarald era îngheţată; i-am memorat pentru ultima dată liniile chipului, forma măştii sale şi nuanţa părului.

-Eliberaţi-1, strigă Amarantha. Când un grilaj se deschise vuind şi o mişcare şerpuitoare rapidă şi zgomotoasă umplu încăperea, am tremurat până în măduva oaselor.

Umerii mi se ridicară până spre urechi. Mulţimea se mai potoli, murmurând destul de liniştit încât să aud un fel de bâzâit gutural şi să simt vibraţiile din pământ în vreme ce acel ceva se grăbea către mine.

Amarantha făcu un zgomot cu limba, iar eu mi-am întors rapid -Fugi, şopti ea. Apoi, apăru. Am fugit. Era un vierme uriaş sau ceva ce ar fi putut să fie odată un vierme, dacă partea din faţă nu s-ar fi transformat într-o gură imensă, plină de şiruri concentrice de dinţi ascuţiţi ca lama. Se îndreptă cu viteză spre mine, trupul roz al acestuia crescând şi răsucindu-se cu o uşu rinţă îngrozitoare. Aceste şanţuri erau bârlogul său.

Şi eu eram cina. Alunecând şi fugind pe noroiul care mirosea urât, m-am lovit de partea de jos a şanţului, dorindu-mi să fi reţinut mai mult din tra seul acestuia în cele câteva minute pe care le avusesem la dispoziţie, ştiind că drumul meu ar fi putut foarte bine să mă conducă spre o fundătură unde, cu siguranţă, aş fi...

Mulţimea zbieră, acoperind zgomotele viermelui, dar eu nu am îndrăznit să privesc în urmă. Duhoarea pe care o emana şi care mă însoţea mereu îmi dădea de înţeles cât de aproape se afla. Nu am putut să respir uşurată când am dat peste o bifurcaţie şi am făcut brusc la stânga.

Trebuia să mă distanţez pe cât de mult posibil; trebuia să găsesc un loc în care să întocmesc un plan, un loc în care să găsesc un avantaj. O altă bifurcaţie -am făcut iar la stânga. Poate că, dacă aş li făcut la stânga ori de câte ori ar fi fost posibil, aş fi creat un cerc şi, cumva, aş fi ajuns în spatele creaturii şi... Nu, era absurd. Ar fi trebuit să fiu de trei ori mai rapidă ca vier mele şi, acum, abia puteam păstra distanţa. Când am făcut din nou stânga, m-am strecurat printr-un perete şi m-am izbit de noroiul lunecos. Rece, urât mirositor şi sufocant. M-am şters la ochi şi am văzut feţele răutăcioase ale zânelor care pluteau deasupra mea, râ zând. Fugeam pentru a-mi salva viaţa.

Am ajuns în dreptul unei întinderi drepte şi joase a şanţului şi am sărit de-a lungul acesteia, concentrându-mi forţa în picioare. în cele din urmă, am îndrăznit să privesc înapoi, iar teama mea deveni sălbatică şi nimicitoare de îndată ce viermele se ivi brusc pe urmele mele.

Din cauza privirii aruncate, aproape că am ratat o mică deschi zătură din peretele şanţului şi am renunţat la paşi valoroşi când am patinat pentru a mă opri şi a mă strecura prin acel spaţiu. Era prea mic pentru vierme, dar, probabil, creatura putea să treacă prin noroi. Dacă nu, atunci sigur ar fi reuşit, cu ajutorul dinţilor, dar me rita să risc.

Când am reuşit să mă strecor înăuntru, o forţă mă trase înapoi. Nu -nu o forţă, ci pereţii. Crăpătura era prea mică şi, din cauza în cercării mele frenetice de a pătrunde, am sfârşit prin a rămâne prinsă între aceştia. Cu spatele la vierme şi mult prea adânc prinsă, nu puteam să-l văd apropiindu-se. Totuşi, mirosul... mirosul deve nea mai puternic.

Am tras şi am împins, dar noroiul era prea alunecos şi mă ţinea în loc.

Mişcările furtunoase ale viermelui făcură şanţurile să se cutre mure. Mai că-i simţeam respiraţia puturoasă pe trupul meu pe juma tate expus, mai că-i auzeam dinţii spintecând aerul, apropiindu-sc din ce în ce mai mult. Nu aşa. Nu se putea termina aşa.

Mi-am înfipt mâinile în noroi, răsucindu-le şi distrugând totul, ca să reuşesc să trec pe partea cealaltă. Viermele se apropia cu fiecare bă taie a inimii mele, mirosul acestuia aproape copleşindu-mi simţurile.

Am azvârlit noroiul, zvârcolindu-mă, lovind şi împingând, plân gând printre dinţii strânşi. "Nu aşa.w Pământul se cutremură. O duhoare îşi făcu loc chiar pe lângă mine, iar aerul fierbinte îmi lovi trupul. Dinţii i se încleştară.

Am tot săpat, apucându-mă de perete. După o lovitură, presiunea din jurul mijlocul meu dispăru brusc, iar eu am căzut prin crăpătură, lăţindu-mă pe noroi.

Mulţimea oftă. Nu am avut timp să plâng de uşurare, deoarece m-am trezit într-un alt pasaj, afundându-mă şi mai mult în labirint.

Din vuietul potolit şi continuu, mi-am dat seama că scăpasem de vierme.

însă nu avea sens -pasajul nu-mi oferea niciun loc în care să mă ascund. M-ar fi văzut înţepenită acolo, cu excepţia cazului în care nu reuşise să treacă, iar acum urma o altă rută pentru a apărea în faţa mea.

Nu mi-am redus viteza, cu toate că ştiam că-mi pierdusem rit mul tot izbindu-mă de pereţi, cu fiecare întoarcere bruscă. Şi vier mele trebuie să-şi fi pierdut din viteză luând acele curbe -o creatură atât de mare nu putea să se întoarcă fără să încetinească, indiferent de cât de abilă ar fi fost.

Am riscat să privesc mulţimea. Chipurile întoarse cu totul din direcţia mea, spre celălalt capăt al încăperii, erau crispate din cauza dezamăgirii. Acolo trebuie că era viermele -acolo se terminase p a sajul. Nu văzuse încotro mă îndreptasem. Nu mă văzuse.

Era orb. Am fost atât de surprinsă, încât nu am observat puţul enorm care se deschidea în faţa mea, ascuns de o pantă uşoară, iar când m-am rostogolit înăuntru, am reuşit să nu ţip. Aer, doar aer... M-am prăbuşit în noroiul care îmi ajungea până la glezne, iar mulţimea strigă. Noroiul îmi atenuase căderea, dar dinţii îmi clăn ţăneau încă din cauza impactului. Totuşi, nu aveam nimic rupt, nimic nu mă durea.

Câţiva spiriduşi mă priviră atent de deasupra gurii largi a puţu lui. M-am răsucit, cercetând în jurul meu, încercând să găsesc cea mai rapidă cale de ieşire. Puţul dădea într-un tunel mic şi întunecat, dar nu aveam cum să urc -peretele era prea abrupt.

Eram prinsă acolo. încercând să respir, am făcut câţiva paşi în bezna tunelului. M-am abţinut să urlu când ceva de sub piciorul meu se sfărâmă zgomotos. M-am clătinat înapoi, cu şezutul cuprins de durere. Am continuat să merg în patru labe, dar am atins cu mâna ceva tare şi neted, pe care l-am ridicat şi am văzut o urmă albă.

Chiar şi cu degetele pline de noroi, cunoşteam prea bine acea textură. Era un os.

Răsucindu-mă pe mâini şi pe genunchi, am pipăit pământul, înaintând şi mai mult în întuneric. Tot mai multe oase, de toate formele şi mărimile; mi-am înghiţit urletul când mi-am dat seama ce era acest loc. Am sărit în picioare doar când am atins ţeasta ne tedă a unui craniu. Trebuia să ies. Acum.

-Feyre, am auzit eu vocea îndepărtată a Amaranthei. Strici dis tracţia tuturor! O spusese de parcă aş fi fost un partener de joc nepriceput.

-Ieşi! Cu siguranţă nu aveam de gând să fac asta, dar îmi spusese ce aveam nevoie să ştiu. Viermele nu ştia unde eram -nu mă putea mirosi. Ca să scap, aveam la dispoziţie secunde preţioase.

Când privirea mi se acomodă cu întunericul din hruba vierme lui, movile şi mormane de oase străluciră în faţa mea, grămezile rostogolindu-se în beznă. Aspectul ca de cretă al noroiului trebuie că se datora straturilor infinite de oase descompuse. Trebuia să scap acum, să găsesc un loc în care să mă ascund, care să nu fie o capcană a morţii. Am ieşit din hrubă împleticindu-mă, lăsând în urmă tros netele oaselor.

Aflându-mă din nou în aerul deschis al puţului, am pipăit unul dintre pereţii abrupţi ai acestuia. Câţiva spiriduşi cu feţe verzi mă blestemară, dar nu i-am ascultat, încercând să escaladez peretele; am reuşit să mă înalţ vreo trei centimetri, apoi am alunecat pe podea. Nu puteam să ies fără o frânghie sau o scară, iar cercetarea hrubei şi mai departe, ca să văd dacă exista o altă cale de scăpare, nu era o opţiune. în mod sigur exista o altă ieşire. Bârlogul oricărui animal avea două ieşiri, dar nu aveam de gând să risc, pe întuneric -orbind, practic din cauza mea -eliminând, astfel, micul meu avantaj.

Trebuia să ajung sus. Am încercat iar să mă caţăr pe perete. Spiriduşii încă îşi murmurau nemulţumirile -şi, câtă vreme nu le dădeam satisfacţie, eram bine. M-am prins din nou de peretele noroios, săpând pământul moale. Căzând încă o dată la pământ, nu m-am ales decât cu noroi îngheţat pe sub unghii.

Duhoarea locului mă învălui. Reprimându-mi greaţa, am încer cat să urc de nenumărate ori. Acum, zânele râdeau. "Un şoarece într-o capcană4 4 , spuse una dintre ele. "Ai nevoie de o scăriţă?4 4 în trebă o alta.

O scăriţă. M-am îndreptat repede spre grămezile de oase, apoi mi-am îm pins mâna tare-tare în perete. Era ferm. întregul loc era făcut din noroi bătătorit şi, dacă această creatură semăna câtuşi de puţin cu fraţii săi mai mici şi inofensivi, puteam să presupun că duhoareaşi, prin urmare, chiar noroiul -era tot ce mai rămăsese în urma digestiei viermelui.

Lăsând la o parte acel fapt execrabil, am profitat de raza de spe ranţă şi am apucat cele mai mari şi mai puternice două oase pe care le-am putut găsi în grabă. Ambele erau mai lungi decât piciorul meu şi grele -atât de grele, încât m-am chinuit să le înfig în perete. Nu ştiam ce mânca de obicei creatura, dar trebuie că avea cel puţin mărimea unei vite.

-Ce face? Ce pune la cale? şuieră unul dintre spiriduşi. Am apucat un al treilea os şi l-am înfipt adânc în perete, cât de sus am putut ajunge. Am luat un al patrulea os, ceva mai mic şi mi l-am pus la centura pe care mi-am legat-o la spate. Testând cele trei oase cu vreo câteva smucituri zdravene, mi-am ţinut respiraţia, nu i-am ascultat pe spiriduşii care ciripeau şi am început să urc pe scară. Pe scăriţa mea.

Primul os se ţinu bine, iar eu, ţinându-mă de osul care era a doua treaptă şi ridicându-mă, am mormăit. Tocmai mă pregăteam să pun şi celălalt picior pe treaptă, când îmi veni o altă idee, care mă făcu să mă opresc.

Spiriduşii, aflaţi nu prea departe, începură să strige din nou. Ar fi putut să funcţioneze. Asta, dacă jucam bine. Putea, pentru că trebuia să funcţioneze. Am sărit înapoi în noroi, iar zânele care mă priveau îşi exprimară confuzia, murmurând. Am scos osul de la centură şi, ţinându-mi brusc respiraţia, l-am rupt pe genunchi.

O durere cruntă îmi trecu prin oase, dar am reuşit să îl rup în două bucăţi, cu vârfuri ascuţite. Avea să funcţioneze.

Dacă Amarantha voia să vânez, urma să îi îndeplinesc dorinţa. Am mers până în mijlocul deschiderii puţului, am calculat dis tanţa şi am înfipt cele două oase în pământ. M-am întors la movila din resturi şi, uşor şi repede, am frânt toate oasele robuste şi ascu ţite pe care le-am găsit. Când genunchiul mă duru prea tare ca să-l mai folosesc, am rupt oasele cu talpa piciorului. Rând pe rând, le-am înfipt în podeaua noroioasă de sub gura puţului până când, cu excepţia unui mic loc, toată zona fu acoperită de lănci albe.

Nu am verificat de două ori -fie funcţiona, fie aveam să dau greş şi să ajung printre oasele de pe jos. O singură şansă. Atât aveam. Era mai bine decât să nu fi avut niciuna.

M-am repezit spre scara mea din oase şi am ignorat aşchiile care îmi înţepau degetele când am păşit pe cea de-a treia treaptă, unde am şovăit înainte de a înfige al patrulea os în perete.

Şi, uite-aşa, m-am ridicat deasupra gurii puţului şi, aflându-mă iar la suprafaţă, în aer liber, aproape că am plâns.

Am pus bine cele trei oase pe care le luasem la centura mea, şi a căror greutate era o prezenţă încurajatoare, şi m-am grăbit spre cel mai apropiat perete. Am luat un pumn de noroi urât mirositor şi mi-am uns faţa. Când am luat şi mai mult, de această dată ca să mi-1 dau pe păr şi apoi pe gât, spiriduşii şuierară. Obişnuită deja cu du hoarea groaznică, am lăcrimat foarte puţin în timpul acestei trans formări rapide. Ba chiar m-am oprit pentru a mă rostogoli pe jos. Trebuia să acopăr cu noroi fiecare centimetru din mine. Fiecare centimetru nenorocit.

Dacă acea creatură era oarbă, atunci se baza pe miros -mirosul avea să se dovedească a fi cea mai mare slăbiciune a mea.

M-am frecat cu noroi până când m-am asigurat că nu mi se ve deau decât ochii gri-albaştri. M-am uns pentru ultima dată; mâinile îmi erau atât de alunecoase, încât abia mă puteam ţine de unul din tre oasele cu vârfuri ascuţite pe care îl scoteam de la centură.

-Ce face? se smiorcăi din nou spiriduşul cu chipul verde. O voce profundă şi elegantă îi răspunse de această dată.

-Construieşte o capcană.

Rhysand.

-Dar Middengard... -Ca să vadă, se bazează pe miros, răspunse Rhysand şi, când in-am uitat peste marginea şanţului şi l-am văzut zâmbindu-mi, i-am dăruit o căutătură specială. Feyre tocmai a devenit invizibilă.

Ochii violeţi îi străluciră. Am făcut un gest obscen înainte de a o lua la fugă, îndreptându-mă direct spre vierme.

HjH

Am plasat intenţionat oasele rămase în colţurile înguste, ştiind destul de bine că nu mă puteam întoarce cu viteza cu care speram să fug. Nu dură mult până să găsesc viermele, deoarece o mulţime de spiriduşi se strânseseră ca să-l tachineze, dar trebuia să ajung în locul potrivit -trebuia să-mi aleg câmpul de luptă.

Mi-am încetinit ritmul şi m-am lipit cu spatele de perete când am auzit târâitul şi gemetele viermelui. Ronţăitul acestuia.

Spiriduşii care îl priveau -zece la număr, cu pielea de un albas tru glaciar şi cu ochi negri, migdalaţi -chicotiră. Puteam doar să bănuiesc că se plictisiseră de mine şi că hotărâseră să privească pe altcineva murind.

Ceea ce era minunat doar dacă viermele încă mai era flămânddoar dacă avea să intre în capcana pe care i-o întinsesem. Mulţimea murmură şi mormăi.

Am încetinit în dreptul unei curbe, întinzându-mi gâtul. Prea acoperit de mirosul viermelui ca să mă simtă, acesta continuă să se ospăteze, alungindu-şi ascendent forma bulbucată când una dintre zâne îl ademeni cu ceva ce părea a fi un braţ păros. Viermele scrâşni din dinţi, iar spiriduşii albaştri chicotiră când dădură drumul bra ţului în gura deschisă a acestuia.

M-am retras în preajma curbei şi am ridicat sabia din os pe care mi-o confecţionasem. Mi-am amintit drumul parcurs şi cotiturile numărate.

Cu toate acestea, când am trecut marginea zimţată a osului peste palmă, tăindu-mă, inima îmi rămase în gât. Sângele se scurse, limpede şi strălucitor precum rubinele. înainte de a-mi închide pumnul, l-am lăsat să se adune. Viermele avea să-l miroasă destul de curând.

Abia atunci mi-am dat seama că mulţimea tăcuse. Aproape scăpând osul, m-am aplecat din nou după curbă, ca să văd creatura.

Dispăruse. Spiriduşii albaştri îmi zâmbiră răutăcios. Apoi, spărgând tăcerea ca o stea căzătoare, o voce -a lui Lucienzbieră din cealaltă parte a camerei.

Am fugit mâncând pământul, reuşind să mă îndepărtez câţiva metri înainte ca peretele din spatele meu să explodeze, pulverizând noroiul, în timp ce viermele, o masă de dinţi distrugători, aflată la doar câţiva centimetri distanţă, trecu prin acesta.

Fugeam deja atât de repede, încât şanţurile se vedeau ca o pată maro-roşcat.

Aveam nevoie de ceva distanţă; dacă nu, urma să cadă chiar peste mine. Dar aveam nevoie şi să-l ţin aproape, ca să nu poată să se ab ţină, cuprins de o foame nebună.

Am trecut de prima cotitură strânsă şi m-am prins de bara din oase pe care o înfipsesem în peretele din colţ. Am folosit-o ca să mă învârt, nereducând viteza şi împingându-mă mai repede, ceea ce îmi oferi un avantaj de câteva secunde în faţa viermelui.

Apoi, am făcut la stânga. îmi simţeam respiraţia ca pe o flacără care îmi devasta gâtul. Urmă o altă curbă periculoasă, iar eu m-am folosit din nou de bucata de os, ca să cotesc mai repede.

Genunchii şi gleznele îmi gemeau de durere, în vreme ce eu mă luptam să nu alunec în noroi. O singură cotitură, apoi, drum drept... Am trecut în viteză de ultima curbă, iar hohotele spiriduşilor nu mai fură cele de dinainte. în spatele meu, viermele era o forţă care spulbera totul, furioasă, însă eu am ajuns cu paşi fermi în pasa jul final.

Gura puţului se ivi şi, cu o ultimă rugăciune, am sărit. Doar bezna se întinse, înghiţindu-mă. Balansându-mă în jos, ţintind spre locul ales, mi-am luat avânt cu braţele. Lovindu-mă de pământul noroios şi rostogolindu-mă, durerea îmi urlă prin oase şi prin cap. M-am întors şi am ţipat când ceva mă lovi peste umăr, trecându-mi prin piele.

Nu aveam însă timp să mă gândesc şi nici măcar să mă uit la ce era; m-am dat la o parte, îndepărtându-mă, pe cât posibil, în întu nericul din hruba viermelui. Am luat un alt os şi m-am răsucit când viermele căzu brusc în puţ.

Se izbi de pământ şi îşi aruncă trupul masiv într-o parte, anti cipând lovitura care avea să mă omoare, dar, în schimb, un scârţâit umed umplu aerul.

Apoi, viermele nu se mai mişcă. M-am ghemuit, înghiţind lacom aerul fierbinte, uitându-mă cu ochi mari în abisul gurii sfârtecătoare de carne, care era încă larg deschisă, gata să mă devoreze. Trecură câteva secunde până când mi-am dat seama că viermele nu avea să mă înghită cu totul şi alte câteva momente până ce am înţeles că viermele era, cu adevărat, ţintuit în fragmentele de oase. Mort.

Nu am auzit toate suspinele şi nici uralele de după -nu prea m-am gândit la nimic şi nici nu prea am simţit multe lucruri, ocolind vier mele şi ieşind încet din puţ, cu sabia din os încă în mână.

în linişte, încă dincolo de cuvinte, m-am întors împleticindu-mă prin labirint cu braţul zvâcnind, însă, deoarece tremuram atât de tare, nu am observat.

în momentul în care am văzut-o pe Amarantha pe platforma ei, la marginea şanţului, mi-am încleştat mâna liberă. Să-mi dovedesc dra gostea. Durerea îmi pătrunse braţul, însă eu am acceptat-o. Câştigasem.

Am privit în sus, pe sub sprâncene, şi nu m-am controlat, arătându-mi dinţii. Avea buzele subţiri şi nu-şi mai ţinea mâna pe ge nunchiul lui Tamlin.

Tamlin. Tamlin al meu. Am strâns cu şi mai multă putere osul lung pe care-1 ţineam în mână. Tremuram -tremuram din toate încheieturile, dar nu de teamă. O, nu. Nu era vorba despre teamă. îmi dovedisem dragostea -şi îi demonstrasem multe alte lucruri.

-Ei bine, spuse Amarantha rânjind uşor. Cred că oricine ar fi putut face asta.

Am alergat câţiva paşi şi, cu toată puterea rămasă, am aruncat osul spre ea.

Acesta se înfipse în noroiul de la picioarele ei, împroşcându-i rochia albă cu mizerie, şi rămase în loc, clătinându-se.

Spiriduşii icniră din nou, iar Amarantha se uită fix la osul care se hâţâna, înainte de a atinge noroiul de pe corset. Zâmbi leneş.

-Obraznico, ţâţâi ea. Dacă nu am fi fost despărţite de un şanţ de netrecut, i-aş fi tăiat gâtul. într-o zi -dacă aveam să supravieţuiesc -urma să o jupoi de vie.

-Cred că vei fi bucuroasă să afli că mulţi dintre curtenii mei au pierdut bani buni în seara aceasta, spuse ea, luând un pergament.

Cât timp analiză hârtia, eu l-am privit pe Tamlin. Ochii verzi îi străluceau şi, cu toate că faţa lui avea paloarea unui mort, aş fi putut să jur că zărisem o umbră de victorie.

-Să vedem, continuă Amarantha, citind pergamentul şi jucându-se cu osul degetului lui Jurian, care era ultimul pe colierul ei. Da, aş putea spune că toată curtea mea a pariat că vei muri în primul minut, unii au zis că vei rezista cinci minute şi -întoarse hârtia -o singură persoană a spus că vei câştiga.

Jignitor, dar nu surprinzător. Nu m-am împotrivit când Attorul m-a tras afară din şanţuri şi m-a lăsat la picioarele platformei îna inte de a-şi lua zborul. Impactul îmi mistui de durere braţul.

Amarantha privi încruntată lista şi flutură o mână.

-Duceţi-o! M-am plictisit de faţa ei lumească. Se apăsă pe braţele tronului suficient de tare încât să i se vadă albul articulaţiilor degetelor.

-Rhysand, vino aici! Nu am rămas destul de mult timp încât să-l văd pe Marele Lord înaintând. Mâini roşii mă apucară şi mă ţinură strâns, ca să nu alu nec. Uitasem că noroiul se prinsese de mine, ca o a doua piele. Când mă scoaseră de acolo, îmbrâncindu-mă, o durere bruscă şi acută îmi traversă braţul, iar agonia îmi înăbuşi simţurile.

Mi-am privit antebraţul stâng, iar stomacul mi s-a întors pe dos la vederea sângelui care curgea şi a tendoanelor rupte, a marginilor pielii trase înapoi ca să acopere fragmentul de os care ieşea curat prin aceasta.

Nici măcar nu am putut să arunc o privire înapoi spre Tamlin, nici să-l găsesc pe Lucien, pentru a-i putea mulţumi, înainte ca durerea să mă cuprindă cu totul, abia reuşind să mă întorc în celula mea. în zilele care au urmat victoriei mele, nimeni, nici măcar Lucien, nu veni să-mi vindece braţul. Durerea mă copleşi până în punctul în care ţipam de fiecare dată când atingeam bucata de os dezgolit, iar singura soluţie era să rămân acolo, să las rana să-mi macine puterea, străduindu-mă să nu mă gândesc la zvâcnetul constant, ale cărui scânteieri de fulger otrăvit mă săgetau.

Dar, mai grav decât atât, era spaima crescândă -spaima că rana încă sângera. Ştiam ce însemna sângele care continua să curgă. Am supravegheat rana, îndemnată fie de speranţa că aveam să văd sân gele coagulându-se, fie de groaza că urma să zăresc primele semne ale infecţiei.

Nu puteam să mănânc hrana stricată pe care mi-o dădeau. Ve derea acesteia mă făcea să îmi fie atât de greaţă, încât, acum, unul dintre colţurile celulei mele duhnea a vomă. Faptul că eram încă plină de noroi şi că temniţa era veşnic îngheţată nu îmi era de ajutor.

Stăteam pe jos, sprijinită de peretele din capăt al celulei, bucurându-mă de răcoarea pietrei din spatele meu. Mă trezisem dintr-un somn zbuciumat, pomenindu-mă foarte fierbinte. Un soi de fierbin ţeală care făcea ca totul să fie puţin confuz. Braţul rănit îmi atârna pe lângă corp, în vreme ce priveam plictisită uşa celulei. Cu liniile-i ondulându-se, părea că se legăna.

Această căldură pe care o simţeam în obraji era un fel de răceală uşoară -nu febra cauzată de infecţie. Mi-am pus o mână pe piept, iar noroiul uscat mi se fărâmiţă în poală. De fiecare dată când res piram, parcă înghiţeam sticlă spartă. Nu aveam febră. Nu aveam febră. Nu aveam febră.

Pleoapele grele mă înţepau. Nu puteam să adorm. Trebuia să mă asigur că rana nu era infectată, trebuia să... s ăîn acel moment, uşa chiar se mişcă -nu, nu uşa, ci, mai degrabă, întunericul din jurul acesteia, care păru să facă valuri. Când o siluetă masculină ieşi din beznă, de parcă s-ar fi strecurat printre crăpătu rile dintre perete şi uşă, ca o umbră, teama mă cuprinse cu adevărat.

Acum, Rhysand se materializase complet, iar ochii violeţi îi stră luceau în lumina slabă. îmi zâmbi uşor de lângă uşă.

-Cât de jalnic arată campioana lui Tamlin! -Du-te dracului! m-am răstit eu, dar cuvintele se auziră mai mult ca o respiraţie şuierătoare.

îmi simţeam capul greu şi uşor în acelaşi timp. Dacă aş fi încer cat să mă ridic, m-aş fi rostogolit.

Se apropie cu graţia unei feline şi se aplecă uşor înaintea mea. Adulmecă, strâmbându-se când dădu de colţul împroşcat cu voma mea. Am încercat să-mi aduc picioarele într-o poziţie mai potrivită ca să mă ridic sau să-i lovesc faţa, dar erau grele ca plumbul.

Rhysand îşi înclină capul. Pielea lui palidă păru să radieze o lu mină de alabastru. Am clipit ca să văd mai bine, dar nu mi-am putut întoarce chipul când degetele-i reci îmi atinseră uşor fruntea.

-Ce ar spune Tamlin, dacă ar şti că iubita lui putrezeşte aici, cu prinsă de febră? murmură el. Nu că ar putea să vină aici, nu când fiecare mişcare îi este urmărită.

Mi-am ţinut braţul ascuns în umbră. Ultimul lucru de care aveam nevoie era ca ei să ştie cât de slăbită eram.

-Pleacă, i-am spus eu, iar ochii mă înţepară, în timp ce cuvintele îmi arseră gâtul.

îmi era greu să înghit. El ridică o sprânceană. -Am venit să te ajut şi tu ai tupeul să-mi spui să plec? -Pleacă, i-am repetat. Aveam ochii atât de inflamaţi, încât mă durea să-i ţin deschişi.

-Ştii, datorită ţie, am câştigat mulţi bani. M-am gândit să-ţi în torc favoarea.

Mi-am sprijinit capul de perete. Totul se învârtea -ca un titirez, ca un... Mi-am înăbuşit greaţa.

-Lasă-mă să-ţi văd braţul, spuse el foarte încet. îmi ţinusem braţul ascuns -doar pentru că îmi era prea greu să-l ridic.

-Lasă-mă să-l văd, mârâi ameninţător. Fără să mai aştepte să reacţionez, mă apucă de cot şi îmi trase braţul, cu forţa, în lumina slabă a celulei.

Ca să nu plâng, mi-am muşcat buza -am muşcat-o destul de tare încât să-mi simt sângele explodând ca nişte râuri de foc, în timp ce gândurile mi se învârteau, iar toate simţurile mi se concentrară în bucata de os curat care-mi ieşea prin braţ. Nu trebuiau să ştie -nu trebuiau să ştie cât de gravă era situaţia, pentru că ar fi folosit-o îm potriva mea.

Rhysand îmi examină rana, după care, buzele lui senzuale con turară un zâmbet.

-O, e înspăimântător de minunat. L-am înjurat, iar el a chicotit.

-Ce cuvinte nepotrivite pentru o domnişoară! -Pleacă, am şuierat eu. Vocea mea fragilă era la fel de îngrozitoare ca rana.

-Nu vrei să îţi vindec braţul? îmi strânse cotul cu degetele. -Cu ce preţ? i-am răspuns, ţinându-mi capul sprijinit de piatră, deoarece aveam nevoie de reazemul umed al acesteia.

-A, asta. Trăind printre spiriduşi, ai învăţat câte ceva despre noi. M-am concentrat asupra senzaţiei pe care mi-o dădea mâna nevă tămată pe genunchiul meu -asupra noroiului uscat de sub unghii.

-îţi voi propune un târg, spuse el indiferent şi îmi lăsă uşor bra ţul în jos.

Când atinse podeaua, a trebuit să închid ochii, pentru a rezista fulgerului otrăvit care îl invadă.

-Dacă vei fi a mea, îţi voi vindeca braţul. în fiecare lună, vreme de două săptămâni, la alegerea mea, vei trăi cu mine în Regatul Nopţii, după încheierea celor trei probe ale acestei afaceri murdare... Am deschis ochii.

-Nu. M-am ales deja cu o afacere păguboasă.

-N u ? îşi sprijini mâinile pe genunchi şi se aplecă mai aproape.

-Serios? Totul începea să se învârtă.

-Pleacă, am rostit eu.

-îmi refuzi oferta -şi pentru ce? Nu i-am răspuns, aşadar continuă.

-Cred că îl aştepţi pe unul dintre prietenii tăi -pe Lucien, nu-i aşa? La urma urmei, te-a mai vindecat şi înainte, nu? O, nu mai face pe nevinovata. Attorul şi acoliţii lui ţi-au spart nasul. Deci, dacă nu cumva cunoşti vreo magie despre care nu ne spui, nu cred că oasele unui om se vindecă atât de repede.

Ochii îi străluciră, iar el se ridică şi se plimbă puţin.

-Feyre, din punctul meu de vedere, ai două opţiuni. Prima, şi cea mai bună, ar fi să-mi accepţi oferta.

Am scuipat la picioarele lui, dar continuă să se plimbe, aruncându-mi o privire dezamăgită.

-A doua opţiune -şi singura pe care doar un prost ar alege-o -ar fi să-mi refuzi oferta şi să-ţi laşi viaţa şi, astfel, şi pe cea a lui Tamlin, Ia voia întâmplării. Poate că Amarantha va trimite un vindecător, dar, până atunci, fie vei muri, fie îţi vor descoperi braţul atât de infectat, încât vei fi norocoasă dacă nu ţi-1 vor tăia, până la cot.

Stomacul mi se strânse într-o minge dureroasă.

-Nu e nevoie să-ţi invadez gândurile ca să ştiu aceste lucruri.

Ştiu deja ce tu ai înţeles mai greu.

Se ghemui din nou în faţa mea.

-Eşti pe moarte.

Ochii mă înţepară, iar eu mi-am strâns buzele.

-Cât de mult eşti dispusă să rişti, sperând că vei primi o altă formă de ajutor? L-am privit lung, transmiţându-i cât de mult îl uram. El era cel care provocase toate aceste lucruri. El îi spusese Amaranthei despre Clare; din cauza lui, Tamlin o implorase pe Amarantha.

-Ei bine? Mi-am arătat dinţii.

-Du-te. Dracului. Se întinse cu viteza fulgerului, apucă bucata de os din braţ şi o răsuci. Am urlat îngrozitor, rănindu-mi gâtul care mă durea. Am văzut lumea în alb, roşu şi negru. M-am zbătut şi m-am zvârcolit, dar el a continuat să mă ţină, răsucind încă o dată osul, înainte de a-mi elibera braţul.

Gâfâind şi pe jumătate plângând în vreme ce durerea mi se răs pândea în trup, l-am văzut zâmbind cu multă compasiune. L-am scuipat în faţă.

Râse, ştergându-şi obrazul cu mâneca închisă la culoare a tuni cii sale.

-E ultima dată când îţi mai ofer ajutorul, spuse el, oprindu-se lângă uşa celulei. De îndată ce voi ieşi de aici, oferta mea nu va mai fi valabilă.

L-am scuipat din nou, iar el scutură din cap.

-Pun pariu că vei scuipa şi Moartea-n faţă, când va veni după tine. începu să dispară în întuneric, conturul trupului său pierzându-se într-o noapte fără sfârşit.

Putea să joace la cacealma, să încerce să mă păcălească să-i accept propunerea. Sau putea avea dreptate -poate că eram pe moarte. Viaţa mea depindea de oferta lui. Mai multe lucruri, nu doar viaţa mea, depindeau de această alegere. Şi, dacă într-adevăr Lucien nu putea să vină... sau dacă venea prea târziu... Eram pe moarte. Ştiam asta de ceva vreme. Dacă Lucien îmi subestimase puterile, în trecut -ca om, nu îmi înţelesese prea bine limitele. Mă trimisese să vânez un Suriei cu un arc şi câteva cuţite. Ba chiar recunoscuse că ezitase în acea zi, când strigasem după aju tor. Era posibil să nu fi ştiut nici măcar cât eram de rănită. Să nu fi înţeles gravitatea unei astfel de infecţii. Ar fi putut veni cu o zi, o oră sau un minut prea târziu.

Pielea albă ca luna a lui Rhysand începu să se întunece, transformându-se într-o simplă umbră.

-Aşteaptă. întunericul care îl mistuia se risipi. Pentru Tamlin... pentru Tamlin, mi-aş fi vândut sufletul, aş fi renunţat la tot ce aveam, ca să fie liber.

-Aşteaptă, i-am repetat eu. Bezna dispăru, lăsându-1 pe Rhysand în forma lui omenească, zâmbind.

-D a ? Mi-am ridicat bărbia cât de mult am putut.

-Doar două săptămâni? -Doar două săptămâni, toarse el şi îngenunche înaintea mea. Două săptămâni pe lună care vor trece foarte, foarte rapid, e toi ceea ce îţi cer.

-De ce? Şi care... vor fi condiţiile? am întrebat eu, luptându-mă pentru a-mi învinge ameţeala.

-Ah, rosti el, aranjându-şi reverul tunicii negre. Dacă ţi le-aş spune, nu ar mai fi distractiv, nu-i aşa?

Mi-am privit braţul distrus. Era posibil ca Lucien să nu mai vină niciodată, să decidă că nu mai meritam să îşi rişte viaţa pentru mine; nu acum, când fusese pedepsit din această cauză. Iar dacă vinde cătorii Amaranthei aveau să-mi taie braţul... Nesta ar fi făcut la fel pentru mine, pentru Elain. Şi Tamlin fă cuse foarte multe pentru mine, pentru familia mea; chiar dacă mă minţise în legătură cu Tratatul, despre faptul de a mă fi protejat de termenii acestuia, tot îmi salvase viaţa în acea zi în care mă confrun tasem cu naga, şi mi-o salvase din nou, izgonindu-mă de la conac.

Nu puteam să mă gândesc prea mult la enormitatea a ceea ce eram pe cale să ofer -deoarece, dacă aş fi facut-o, aş fi refuzat încă o dată. L-am surprins pe Rhysand privindu-mă. Mi-am frecat braţul stâng, care era acum acoperit de vârtejuri şi spirale din cerneală neagră, la fel ca şi degetele. în centrul palmei aveam tatuat un ochi mare. Pupila îngustă, de felină, mă privi.

-Fă-1 să dispară, i-am zis eu, iar el râse.

-Voi, oamenii, sunteţi nişte creaturi cu adevărat recunoscătoare, nu-i aşa?

De la distanţă, tatuajul părea o mănuşă din dantelă, lungă până la cot, dar, când îl priveam mai de aproape, desluşeam reprezentările detaliate ale florilor şi ale liniilor curbe, care se răspândeau peste tot, formând un model complicat.

Permanent. Pentru totdeauna.

-Nu mi-ai spus că se va întâmpla aşa ceva.

-Nu m-ai întrebat. Aşadar, de ce ar fi vina mea? Se îndreptă spre uşă, dar zăbovi până când şi noaptea pură i se împrăştie de pe umeri.

-Doar dacă nu cumva această nerecunoştinţă şi lipsă de apre ciere se manifestă din cauză că îţi e teamă de reacţia unui anumit Mare Lord.

Tamlin. Vedeam deja cum i se albea chipul şi cum i se subţiau buzele când îşi arăta ghearele. Aproape că auzeam mârâitul pe care avea să-l scoată, întrebându-mă la ce mă gândisem.

-Totuşi, cred că voi aştepta momentul potrivit pentru a-i spune, rosti Rhysand.

Sclipirea din ochii lui îmi dezvălui destule. Rhysand nu făcuse nimic din toate astea pentru a mă salva, ci, mai degrabă, pentru a-1 răni pe Tamlin, iar eu căzusem în capcana lui -mai rău decât vier mele care căzuse într-a mea.

-Odihneşte-te, Feyre, spuse Rhysand. Se transformă într-o umbră vie şi dispăru printr-o crăpătură din uşă.

Hb

în noaptea următoare, am fost din nou spălată, pictată şi adusă în acea cameră nenorocită a tronului. De această dată, nu era un bal, ci doar o distracţie de seară. După cum se dovedi, eu eram dis tracţia. Totuşi, din fericire, după ce am băut vinul, nu am mai con ştientizat ce se întâmpla.

Nopţi la rând, am fost îmbrăcată în acelaşi fel şi însoţită de Rhysand în sala tronului. Astfel, am devenit jucăria lui Rhysand, o târfa pentru târfa Amaranthei. Mă trezeam amintindu-mi vag şi fragmentat -de cum dansasem între picioarele lui Rhysand, în vreme ce el stătea pe scaun şi râdea, de mâinile lui pătate de albastru din locurile în care, cumva, îmi atinsese doar talia şi braţele. Mă obliga să dansez până când îmi era rău şi, după ce vomitam, îmi spunea să dansez din nou.

în fiecare dimineaţă mă trezeam bolnavă şi epuizată, şi, cu toate că gărzile respectau într-adevăr ordinul dat de Rhysand, activită ţile nocturne mă sleiau de puteri. îmi petreceam zilele dormind, aşteptând ca efectul vinului zânelor să treacă, moţăind pentru a scăpa de umilinţa îndurată. Când puteam, mă gândeam la ghicitoa rea Amaranthei, interpretând fiecare cuvânt -fără niciun rezultat.

Şi, când intram din nou în sala tronului, îmi permiteam să-l văd pe Tamlin doar pentru o clipă, înainte ca drogul din vin să pună stăpânire pe mine. Dar de fiecare dată, în fiecare noapte, în singurul moment în care privirile ni se întâlneau, nu-mi ascundeam dra gostea şi durerea care îmi umpleau ochii.

Tocmai terminaseră să mă picteze şi să mă îmbrace -în acea seară, rochia mea din voal era de un portocaliu însângerat -când Rhysand intră în cameră. Ca de obicei, slujnicele-fantomă ieşiră prin pereţi şi dispărură. Dar, în loc să-mi facă semn să vin cu el, Rhysand închise uşa.

-Mâine-seară va avea loc cea de-a doua ta probă, spuse el pe un ton neutru.

Firul din aur şi argint din tunica lui neagră străluci în lumina lumânărilor. Nu purta niciodată haine de altă culoare.

-Ş i? -Ar putea fi ultima, zise el şi se sprijini de tocul uşii, încrucişându-şi braţele.

-Dacă încerci să mă păcăleşti să iau parte la un alt joc de-al tău, îţi pierzi timpul.

-Nu mă implori să-ţi ofer o noapte cu iubitul tău? -Voi avea parte de acea noapte şi de toate cele care vor urma, după ce voi reuşi să duc la capăt ultima sarcină pe care mi-o va da.

Rhys ridică din umeri, apoi îmi aruncă un zâmbet când trecu pe lângă mine şi împinse uşa.

-Mă întreb dacă erai atât de acră şi cu Tamlin, pe vremea când erai prizoniera lui.

-Nu m-a tratat niciodată ca pe o prizonieră -sau ca pe o sclavă. -Nu -cum ar fi putut? Nu când ruşinea tatălui său şi brutalitatea fraţilor lui apăsau mereu umerii săracei, nobilei fiare. Dar, poate dacă s-ar fi deranjat să înveţe câte ceva despre cruzime, despre ce înseamnă să fii cu adevărat un Mare Lord, ar fi împiedicat declinul Regatului Primăverii.

-Şi regatul tău a avut aceeaşi soartă. Tristeţea pâlpâi în ochii lui violeţi. Nu aş fi observat-o dacă nu aş fi... simţit-o -adânc în sinea mea. Privirea îmi alunecă spre ochiul pe care îl purtam gravat în palmă. Ce fel de tatuaj îmi făcuse, mai exact? în schimb, l-am întrebat:

-Când hoinăreai liber în Noaptea Focurilor -în timpul Ritualului, mi-ai spus că te-a costat. Tu ai fost unul dintre Marii Lorzi care i-au jurat credinţă Amaranthei, ca să nu fie obligat să trăiască aici?

Orice urmă de tristeţe i s-ar fi oglindit în ochi dispăru -lăsând să se zărească doar o privire calmă, rece şi scânteietoare. Aş fi putut jura că umbra aripilor sale puternice colorase peretele din spatele lui.

-Ceea ce fac sau am făcut pentru Regatul meu nu este treaba ta.

-Şi ea ce a făcut în ultimii patruzeci şi nouă de ani? I-a asuprit pe cei de la curte şi i-a torturat pe toţi, după bunul ei plac? în ce scop?

"Spune-mi despre ameninţarea pe care o reprezintă pentru lume", am vrut să-l implor -"spune-mi ce înseamnă toate acestea, de ce au trebuit să se întâmple atât de multe lucruri îngrozitoare/4 -Stăpâna Muntelui nu trebuie să îşi justifice acţiunile.

-Dar... -Festivităţile ne aşteaptă. Făcu un semn spre uşa din spatele lui. Ştiam că mă aflam pe un teren periculos, dar nu îmi păsa.

-Ce vrei de la mine? în afară de a-1 necăji pe Tamlin... -Să-l necăjesc pe el e cea mai mare plăcere a mea, zise el, imitând o plecăciune. Şi, în ceea ce priveşte întrebarea ta, de ce ar avea un băr bat nevoie de un motiv pentru a se bucura de prezenţa unei femei? -Mi-ai salvat viaţa.

-Şi, salvând-o pe a ta, i-am salvat viaţa lui Tamlin.

-De ce? îmi făcu un semn cu ochiul, netezindu-şi părul negru-albăstrui.

-Feyre, aceasta e adevărata întrebare, nu-i aşa?

Rostind acele vorbe, mă conduse în afara camerei. Rhys îşi scoase o mână din buzunar, lăsând-o să-i atârne pe lângă corp. Aş fi putut jura că ghearele fantomatice pâlpâiră când îşi strânse uşor degetele.

-Rhysand, încep să mă plictisesc, zise Amarantha cu un oftat, jucându-se din nou cu acel os.

Prea atentă la prada ei, nu mă privise nici măcar o dată. Rhysand îşi încleştă pumnul. Ochii spiriduşului se măriră -apoi sticliră când căzu într-o parte, în propria-i baltă de urină. Sângele îi curse din nas şi din urechi, băltind pe podea. Foarte rapid -foarte uşor, irevocabil... Era mort.

-Am spus să-i nimiceşti mintea, nu creierul, se răsti Amarantha. în jurul meu, mulţimea murmură, agitându-se. Nu voiam nimic mai mult decât să mă pierd în ea -să mă târăsc înapoi în celula mea şi să-mi şterg din memorie ce văzusem. Tamlin nu se înfiorasenu-i tresărise niciun muşchi. Oare la ce orori asistase în lunga lui viaţă, dacă acest lucru nu-i năruise acea expresie rece, acel control?

Rhysand ridică din umeri, băgându-şi mâna înapoi în buzunar.

-îmi cer scuze, regina mea. Se întoarse tară să-i fi fost dat voie şi nu mă privi când se îndreptă spre partea din spate a sălii tronului. L-am urmat, ţinându-mi în frâu tremuratul, încercând să nu mă gândesc la cadavrul întins în urma noastră sau la Clare -încă ţintuită pe perete.

Trecând prin mulţime, membrii acesteia rămaseră mult, mult în spate. "Târfo", îi şoptiră unii, departe de urechile ei; târfa Amaranthei. Mulţi încercară însă să-i zâmbească şi să-i vorbească -"bine că l-ai omorât; bine ca l-ai ucis pe trădător."

Cu umerii căzuţi şi fără să se grăbească, Rhysand nu catadicsi să le răspundă. Mă întrebam dacă oricine altcineva, în afară de el şi de Marele Lord al Regatului Verii, ştia că îl ucisese din milă. Eram dis pusă să pariez că şi alte persoane fuseseră implicate în acest plan de evadare, poate chiar însuşi Marele Lord al Regatului Verii.

Dar poate că păstrarea acelor secrete ajutase doar jocurilor lui Rhysand. Poate faptul că îl cruţase pe acel spiriduş, ucigându-1 rapid, în loc să-i nimicească mintea şi să-l transforme într-o legumă care saliva, fusese doar o altă mişcare calculată.

Nu se opri nici măcar o dată în lungul drum care traversa încă perea tronului, dar când am ajuns la mâncarea şi vinul din partea din spate a camerei, îmi dădu un pocal şi bău şi el dintr-unul, alături de mine. Nu spuse nimic înainte ca vinul să mă învăluie în uitare. CAPITOLUL 4 0 \ Sosi vremea celei de-a doua sarcini. Cu dinţii strălucind, Attorul îmi rânji când m-am aflat în faţa Amaranthei. O altă peşteră -mai mică decât sala tronului, dar des tul de mare încât să fie, probabil, un vechi spaţiu de distracţie. Nu era decorată şi nici mobilată, cu excepţia pereţilor auriţi, iar regina însăşi stătea pe scaun din lemn sculptat, cu Tamlin în picioare, în spatele ei. Nu m-am uitat prea mult la Attor, care zăbovea de cea laltă parte a scaunului reginei, biciuind podeaua cu coada-i lungă şi subţire. Zâmbea doar ca să mă descurajeze.

Funcţiona. Nu mă puteam calma nici dacă îl priveam pe Tamlin. Când Amarantha zâmbi, mi-am pus mâinile în şold.

-Ei bine, Feyre, a sosit vremea celei de-a doua probe. Părea foarte îngâmfată -sigură că moartea mea plutea în apro piere. Eram îngrozită de ceea ce avea să urmeze.

Fusese o prostie din partea mea să refuz să mor în dinţii vier melui. îşi încrucişă braţele şi îşi sprijini bărbia într-o mână. în inel, ochiul lui Jurian se roti, se întoarse către mine, cu pupila mărită în lumina slabă.

-Ai găsit soluţia ghicitorii pe care ţi-am dat-o? Nu am binevoit să îi răspund.

-Păcat, spuse ea, strâmbându-se. Totuşi, în această seară mă simt generoasă. însă nimic în comparaţie cu teroarea care puse stăpânire pe mine când m-am întors spre peretele pe care-1 indicase Amarantha.

Pe suprafaţa lui netedă era săpată o inscripţie lungă, sub care erau trei mânere din piatră cu numerele 7, II şi III gravate dedesubt.

Am început să tremur. Am recunoscut doar cuvinte de bazădin cele nefolositoare, ca şi, dar şi s-a dus. Restul era o încâlceală de litere pe care nu le cunoşteam, litere pe care ar fi trebuit să le pronunţ încet sau să le cercetez pentru a le înţelege.

Respiraţia îmi deveni neregulată. Grilajul cu ţepi continuă să coboare, fiind acum la nivelul capului Amaranthei, urmând să-mi răpească în curând orice şansă de a ieşi din această groapă. Simţeam deja căldura din fierul înroşit, iar sudoarea îmi curgea pe spate. Cine-i spusese oare că nu ştiam să citesc?

-E vreo problemă? Ridică din sprâncene. Mi-am îndreptat atenţia asupra inscripţiei, încercând să păstrez un ritm al respiraţiei cât mai natural. Nu spusese nimic de citit -şi-ar fi bătut joc şi mai tare de mine dacă ar fi ştiut că eram analfabetă. Soarta -un joc crud şi nemilos al sorţii.

Am auzit lanţurile întinzându-se, apoi pe Lucien blestemând la vederea a ceea ce se afla în faţa mea. M-am întors spre el, dar, când i-am văzut chipul, mi-am dat seama că era prea departe de cuvinte ca să mi le poată citi cu glas tare, chiar şi cu ochiul lui din metal. Dacă aş fi auzit întrebarea, poate că aş fi avut o şansă să răspund corectdeşi ghicitorile nu erau punctul meu forte.

Aveam să fiu străpunsă de ţepuşe încinse şi apoi strivită de podea, ca un strugure.

Grilajul trecu acum peste buza gropii, acoperind-o completniciun colţ nu era sigur. Dacă nu răspundeam la întrebare înainte ca grilajul să ajungă în dreptul mânerelor... Am simţit că mă sugrum şi am citit şi am citit şi am citit, dar cu vintele nu au apărut. Aerul se umplu de duhoarea metalului -nu una magică, ci de oţel incandescent, nemilos, care se strecura spre mine, centimetru cu centimetru.

-Răspunde! strigă Lucien la mine cu o voce şovăielnică. Mă usturau ochii. Lumea era doar o amestecătură de litere care-şi băteau joc de mine cu răsucirile şi formele lor.

Metalul gemu, zgâriind piatra netedă a camerei, iar şoaptele spiriduşilor se înteţiră. Mi s-a părut că-1 văd pe fratele cel mai mare al lui Lucien chicotind.

Aveau să doară -ţepii aceia erau mari şi bonţi. Nu avea să se termine repede. Le trebuia o oarecare forţă pentru a trece prin tru pul meu. Am început din nou să transpir, holbându-mă la litere, la cifrele 7, 77 şi 777, care deveniseră, cumva, coarda mea de salvare. Două alegeri m-ar fi dus la pieire -una ar fi oprit mânerul.

Am descoprit numerele de pe inscripţie -trebuie că era o ghi citoare, o problemă de logică, un labirint de cuvinte mai îngrozitor decât labirintul oricărui vierme.

-Feyre! strigă Lucien, suspinând, cu ochii la ţepii care continuau să coboare.

Prin găurile din grilaj, feţele voioase ale Reginei Zânelor şi ale spiriduşilor de rang inferior mă priviră batjocoritor. Trei... lă... lăcu..lăcuste... Grilajul nu se opri şi nu mai era nici cât un stat de om între mine şi primii ţepi. Săr... sări...săi... săltau... Am vrut să închid ochii şi să ţip, să cer îndurare şi să plâng. Ar fi trebuit să-mi iau rămas-bun de la Tamlin. Chiar acum. La atât mi se redusese viaţa, acestea erau ultimele mele momente; asta era: ultimele răsuflări ale trupului meu, ultimele bătăi ale inimii.

-Alege odată! strigă Lucien şi câţiva din mulţime pufniră în râsfraţii lui, fără îndoială, cel mai zgomotos.

Am întins o mână spre mâner, holbându-mă la cele trei numere de după degetele mele tatuate şi tremurânde. I I I III Nu însemnau decât viaţă şi moarte pentru mine. Norocul m-ar fi putut salva, dar... Doi. Doi era un număr norocos, pentru că era ca mine şi ca Tamlin -numai doi oameni. "Unu" trebuie că era rău, pentru că "unu" era ca Amarantha sau ca Attorul, fiinţe solitare. "Unu" era un număr rău, iar "trei" era prea mult -erau "trei suroritc îngrămă dite într-o cocioabă, urându-se una pe cealaltă până ce ura le îneca, până le otrăvea.

"Doi". Era "doi". Puteam să cred cu bucurie, cu dorinţă, cu fana tism într-un zeu şi în Destin, dacă aveau să aibă grijă de mine. Credeam în "doi". "Doi".

Am întins mâna spre cel de-al doilea mâner, dar o durere surdă mi-o cuprinse înainte de a putea atinge piatra. Am scos un şuierat şi mi-am retras mâna. Mi-am desfăcut palma, dezvăluind ochiul despicat tatuat acolo. Cred că aveam halucinaţii.

Grilajul aproape că acoperi inscripţia, la aproximativ doi metri deasupra capului meu. Nu mai puteam respira, nu mai puteam gândi. Căldura era prea puternică, iar metalul sfârâia, aşa că am în chis ochii.

Am întins din nou mâna spre mânerul din mijloc, dar durerea îmi paraliză degetele. Ochiul reveni la starea lui obişnuită. Am în tins mâna spre primul mâner. Din nou, durere.

Am întins mâna spre cel de-al treilea. Nicio durere. Degetele îmi atinseră piatra, iar eu mi-am ridicat privirea şi am văzut grilajul la mai puţin de un metru şi jumătate deasupra capului meu. Prin acesta, am văzut o privire înstelată, de culoare violet.

Am întins mâna spre primul mâner. Durere. Dar, când am în tins-o spre al treilea mâner...

Chipul lui Rhysand rămase o mască a plictiselii. Sudoarea mi se scurgea pe frunte. Puteam doar să mă încred în el; puteam doar să mă las din nou în voia lui, silită să-mi recunosc neputinţa. M-am retras, dar mâinile lui erau ca nişte cătuşe. Nu am putut face nimic în momentul în care gura lui îmi atinse obrazul şi îmi linse o lacrimă. I-am simţit limba pe piele, fierbinte şi atât de înfio rătoare, încât nu am putut să mă mişc în vreme ce linse o altă dâră de apă sărată şi, apoi, o alta. Trupul mi se crispă şi mi se destinse în acelaşi timp, iar eu ardeam din cauza febrei, în ciuda frisoanelor care-mi faceau membrele să tremure. M-am retras abia când limba lui dansă de-a lungul vârfurilor umede ale genelor mele.

El mă eliberă şi chicoti în vreme ce eu am mers în patru labe în colţul celulei. Privindu-1, m-am şters pe faţă.

Zâmbi, aşezându-se lângă perete.

-M-am gândit eu că asta te va opri din plâns.

-A fost dezgustător. M-am şters iar.

-Serios? Ridică o sprânceană şi îmi făcu semn să mă uit la palma lui -la locul în care ar fi trebuit să fie tatuajul meu.

-Dincolo de mândria şi de încăpăţânarea ta, aş fi putut să jur că am constatat că ai simţit ceva diferit. Interesant.

-Pleacă.

-Ca de obicei, recunoştinţa ta este copleşitoare.

-Vrei să-ţi sărut picioarele pentru ce ai făcut în timpul probei? Vrei să-ţi mai ofer o săptămână din viaţa mea?

-Doar dacă te simţi obligată să o faci, zise el, cu ochii lucind ca stelele.

Am tăcut. Era destul de grav că acest Lord spiriduş pusese stă pânire pe viaţa mea -dar să fi avut o legătură în care el să-mi ci tească liber gândurile, sentimentele, şi în care să comunicăm...

-Cine ar fi crezut că această fată nevinovată nu ştie să citească? -Ţine-ţi naibii gura în legătură cu asta.

-Eu? Nici nu m-aş gândi să spun cuiva. De ce să las această informaţie să devină o bârfa măruntă?

Dacă aş fi avut puterea, m-aş fi repezit asupra lui şi l-aş fi rupt în bucăţi.

-Eşti un nenorocit dezgustător.

-Va trebui să-l întreb pe Tamlin dacă astfel de vorbe măgulitoare i-au câştigat inima.

Când se ridică, suspină -un sunet grav şi dulce, care îmi pă trunse în oase. îmi întâlni privirea şi îmi zâmbi uşor. Mi-am arătat dinţii, aproape şuierând.

-Mâine te voi scuti de îndatoririle tale de însoţitoare, spuse el, ridicând din umeri în timp ce se îndreptă spre uşa celulei. Dar, în noaptea următoare, mă aştept să arăţi pe cât de bine posibil.

îmi aruncă un rânjet care îmi sugeră că asta nu însemna cine ştie ce. Se opri lângă uşă, dar nu se evaporă în întuneric.

-M-am gândit la modalităţile prin care să te torturez când vei veni în regatul meu. Mă întreb: dacă îţi voi cere să înveţi să citeşti, va fi la fel de dureros cum a părut astăzi?

Dispăru în umbră înainte să mă năpustesc asupra lui. M-am plimbat prin celulă, încruntându-mă la ochiul din palmă. L-am blestemat în câte feluri m-am priceput, dar nu mi-a răspuns.

Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că, în mod conştient sau nu, Rhys mă salvase, efectiv, de la a mă distruge complet.

Ce urmă celei de-a doua încercări fu un şir de zile pe care nu aş fi vrut să mi le amintesc. Un întuneric permanent stărui deasupra mea, iar eu am început să aştept momentul în care Rhysand să-mi dea pocalul cu vinul spiriduşilor, ca să mă pierd pentru câteva ore. Am renunţat să mă mai gândesc la ghicitoarea Amaranthei -era imposibilă, mai ales pentru un om incult şi ignorant.

Gândul la Tamlin înrăutăţea totul. Rezolvasem două dintre sar cinile Amaranthei, dar ştiam -în adâncul meu -că a treia avea să fie cea care urma să mă omoare. După ce se întâmplase cu sora ei, după ce îi făcuse Jurian, nu avea să mă va lăsa să plec vie de aici. Nu puteam să o învinovăţesc în întregime; mă îndoiam că aş fi uitat sau iertat dacă aşa ceva i s-ar fi întâmplat lui Nesta sau lui Elain, indiferent de câte secole ar fi trecut. Dar tot nu urma să plec vie de aici.

Acel viitor pe care îl visasem era doar atât: un vis. Aveam să îm bătrânesc şi să mă usuc, în timp ce el ar fi rămas tânăr secole întregi, poate milenii. în cel mai bun caz, aş fi avut parte de câteva zeci de ani cu el înainte de a muri.

Zeci de ani. Pentru asta luptam. O scânteie în timp pentru ei -o picătură în oceanul eonilor lor.

Aşadar, am băut cu lăcomie acel vin şi nu mi-a mai păsat de cine eram şi de tot ce contase, cândva pentru mine. Nu m-am mai gândit la culoare, la lumină, la verdele din ochii lui Tamlin -la acele lucruri pe care încă voiam să le pictez, dar pe care nu mai aveam cum să le redau vreodată.

Nu urma să părăsesc vie acest munte.

k Jh

Mă îndreptam spre vestiar alături de cele două servitoare-umbre ale lui Rhys, fără a privi ceva anume şi gândindu-mă la şi mai puţin, când un zgomot şuierător şi fâlfâitul aripilor se auziră dintr-un colţ din apropiere. Attorul. Zâna de lângă mine se încordă, dar bărbiile li se ridicară puţin.

Nu mă obişnuisem cu Attorul, dar ajunsesem să-i accept prezenţa malefică. Văzând că rigiditatea escortelor mele trezise o groază ador mită, gura mi se uscă în timp ce ne apropiam de curbă. Chiar dacă eram acoperite şi ascunse de umbră, fiecare pas mă aducea mai aproape de acel demon înaripat. Picioarele îmi deveniră din plumb.

Apoi, o voce joasă, guturală, mârâi ca răspuns la şuieratul lui Attor. Unghiile ţăcăniră pe piatră, iar escortele mele se priviră înainte de a mă arunca într-o firidă, într-o tapiserie care nu fusese acolo cu o clipă înainte de a cădea peste noi, umbrele adâncindu-se, întărindu-se. Am avut senzaţia că, dacă cineva ar fi tras acea tapiserie, ar fi văzut doar întuneric şi piatră.

Una din ele îmi acoperi gura cu mâna, ţinându-mă strâns, um brele şerpuind de pe mâna ei, pe a mea. Mirosea a iasomie -nu re marcasem asta înainte. După toate aceste nopţi, nu ştiam nici măcar cum le chema.

Attorul şi companionul lui dădură colţul, încă vorbind -încet. Doar atunci am reuşit să le înţeleg cuvintele şi mi-am dat seama că nu ne ascundeam pur şi simplu.

-Da, spuse Attorul, bine. Va fi foarte încântată să audă că sunt, în sfârşit, pregătiţi.

-Marii Lorzi vor contribui cu forţele lor? întrebă vocea guturală. Aş fi putut jura că grohăia ca un porc.

Se apropiată tot mai mult, fără să ştie că eram acolo. Escortele mele se împinseră mai mult în mine, atât de mult, încât mi-am dat seama că îşi ţineau respiraţia. Slujnice -şi spioane.

-Marii Lorzi vor face tot ce le va spune ea, izbucni Attorul, iar coada lui şerpui când biciui podeaua.

-Am auzit de la soldaţii din Hybern că Marele Rege nu este mulţumit de situaţia asta cu fata. Amarantha a făcut un târg pros tesc. L-a făcut să piardă Războiul ultima dată din cauza nebuniei ei cu Jurian; dacă îi întoarce din nou spatele, nu va mai fi atât de dispus să o ierte. Să-i fure vrăjile şi să ia un teritoriu doar pentru ea este un lucru. Eşecul de a-i susţine cauza pentru a doua oară, este altceva.

Se auzi un sâsâit puternic, iar eu am tremurat când Attorul se repezi cu fălcile la companionul lui.

-Stăpâna mea nu face târguri care nu sunt avantajoase pentru ea. îi lasă să se agaţe de speranţă, dar, odată aceasta sfărâmată, devin frumoşii ei servitori.

Trebuie să fi trecut chiar prin faţa tapiseriei.

-Să sperăm că aşa va fi, răspunse vocea guturală. Ce fel de creatură era aceasta, care nu ezita în faţa Attorului? Mâna întunecată a escortei îmi apăsă mai tare gura, iar Attorul trecu mai departe.

"Să nu ai încredere în simţurile tale", răsună vocea lui Alis în mintea mea. Attorul mă mai prinsese o dată, când crezusem că sunt în siguranţă...

-Şi ai face bine să-ţi ţii gura, îl avertiză Attorul, sau Stăpâna mea o va face pentru tine, iar unghiile ei nu sunt blânde.

Cealaltă creatură scoase acel sunet ca de porc.

-Aici am imunitate din partea regelui. Dacă stăpâna ta crede că este deasupra regelui deoarece conduce acest tărâm nenorocit, îşi va aminti în curând cine poate să-i ia puterile -fără vrăji sau poţiuni.

Attorul nu răspunse -iar o parte din mine îşi dori ca el să o fi făcut, să fi izbucnit. Dar fu redus la tăcere de cealaltă creatură, iar frica îmi lovi stomacul ca o piatră aruncată în lac.

Orice ar fi plănuit Regele Hybernului în toţi aceşti ani -campania lui de a lua înapoi tărâmul muritorilor -părea că nu mai era mul ţumit să aştepte. Poate că, în curând, Amarantha avea să primească tot ce îşi dorea: distrugerea întregului meu tărâm.

Sângele mi se răci. Nesta... aveam încredere că Nesta urma să-mi ducă familia departe, pentru a o proteja.

Vocile lor scăzură, iar cele două femei se relaxară abia după încă un minut. Tapiseria dispăru, iar noi ne-am strecurat înapoi pe hol.

-Ce a fost asta? am întrebat, uitându-mă de la una la cealaltă, în timp ce umbrele din jurul nostru se micşorau, dar nu cu mult. Cine este acela? am fost eu mai clară.

-Probleme, au răspuns ele la unison.

-Rhysand ştie? -Va afla în curând, răspunse una din ele. Ne-am reluat mersul tăcut spre garderobă. Oricum nu aveam ce să fac în privinţa Regelui din Hybern -nu atâta timp cât eram prinsă la Poalele Muntelui, nu atunci când nu reuşisem nici măcar să-l eliberez pe Tamlin, cu atât mai puţin pe mine. Dacă Nesta se pregătea să fugă împreună cu familia mea, nu mai aveam pe cine să avertizez. Aşadar, zilele trecură, aducându-mă mai aproape de a treia încercare. * M-am cufundat atât de mult în mine, încât fu nevoie de ceva extraordinar pentru a mă scoate din nou la suprafaţă. Priveam lu mina dansând pe pietrele ude ale tavanului celulei mele -ca lumina lunii pe apă -apoi, un zgomot veni spre mine, coborând prin pietre, făcând valuri pe podea.

Eram atât de obişnuită cu viorile ciudate şi cu tobele spiriduşilor, încât, atunci când am auzit melodia ritmică, am crezut că era încă o halucinaţie. Câteodată, dacă mă uitam fix la tavan suficient timp, devenea un vast cer înstelat, iar eu mă transformam într-un lucru mic şi neimportant, purtat de vânt.

Am privit spre gura de aerisire din colţul tavanului, prin care muzica intra în celula mea. Sursa trebuie că era foarte departe, de oarece era doar o slabă agitaţie de note, dar, când am închis ochii, am auzit-o mai clar. Am... văzut-o. De parcă ar fi fost un tablou imens, o pictură murală vie.

în muzica aceasta era frumuseţe -frumuseţe şi bunătate. Muzica se încolăcea peste ea însăşi, ca aluatul turnat dintr-o covată, o notă deasupra alteia, topindu-se împreună pentru a forma un întreg, ridicându-se, umplându-mă. Nu era o muzică sălbatică, dar con ţinea o violenţă a pasiunii, un fel de bucurie şi suferinţă înfocată, care se mărea. Mi-am strâns genunchii la piept, având nevoie să-mi simt fermitatea pielii, chiar şi aşa, pătată de ulei şi de vopsea.

Muzica forma un tipar, o ascensiune fondată pe arcade de cu loare. Am urmat-o, ieşind din acea celulă, prin straturile de pământ, tot mai sus -în câmpurile de albăstrele, dincolo de coroanele copa cilor şi în deschiderea cerului. Pulsul muzicii era ca mâinile care mă împingeau uşor înainte, trăgându-mă mai sus, ghidându-mă prin tre nori. Nu mai văzusem nori ca aceştia -în marginile lor pufoase, am zărit feţe frumoase şi triste. Dispărură înainte de a le putea vedea mai clar, iar eu am privit la distanţă, spre locul din care mă chema muzica.

Soarele, care ori apunea, ori răsărea, inunda norii în nuanţe de violet şi purpuriu, iar razele portocaliu-aurii se amestecau cu dru mul meu formând o bandă din metal strălucitor.

Am vrut să mă pierd în ea, am vrut ca lumina acelui soare să mă ardă complet, să mă umple cu o asemenea bucurie încât să devin şi eu o rază de soare. Nu era o muzică pe care să dansezi -era o muzică pe care să o venerezi, care să umple golurile din suflet, care să te aducă într-un loc unde nu exista durere.

Nu mi-am dat seama că plângeam până ce căldura umedă a unei lacrimi mă stropi pe braţ. Dar, chiar şi atunci, m-am agăţat de muzică, prinzându-mă de ea ca de o margine care nu mă lăsa să cad. Nu-mi dădusem seama cât de mult îmi doream să nu cad în acel întuneric profund -cât de mult voiam să rămân aici, printre nori, culori şi lumini.

Am lăsat sunetele să mă devasteze, să mă aplatizeze şi să treacă peste corpul meu cu bătăile lor. Tot mai sus, crescând spre un palat din cer, o sală din alabastru şi adular, unde tot ce era frumos şi bun şi fantastic sălăşluia în pace. Am plâns -am plâns din cauză că eram foarte aproape de acel palat, am plâns din nevoia de a fi acolo. Tot ce îmi doream era acolo -cel pe care îl iubeam era acolo...

Muzica era ca degetele lui Tamlin plimbându-se pe corpul meu; era aurul din ochii lui şi arcuirea zâmbetului său. Era acel chicotit liniştit şi felul în care spunea acele două cuvinte. Era Tamlin. Pentru asta luptam eu, asta jurasem să salvez.

Muzica se înălţă -mai puternică, mai grandioasă, mai ritmată, din orice instrument ar fi ieşit -o undă care atinse apogeul, distru gând tristeţea din celula mea. Am suspinat, tremurând când sunetul se stinse în tăcere. Am stat acolo, tremurând şi plângând, prea ne împlinită şi neprotejată, dezgolită de muzica şi culoarea rămase în mintea mea.

Când lacrimile se opriră, dar muzica răsuna încă în fiecare gură de aer pe care o sorbeau, m-am întins pe balotul de paie, ascultându-mi respiraţia.

Muzica zbură prin amintirile mele, adunându-le, transformându-le într-o plapumă care se înfăşură înjurul meu, încălzindu-mi oasele. Am privit la ochiul din mijlocul palmei mele, dar se uita înapoi la mine -nemişcat. încă două zile până la ultima încercare. Doar două zile, apoi aveam să aflu ce îmi pregătiseră zeii.

2

Era o petrecere ca toate celelalte -chiar dacă avea să fie, cel mai probabil, şi ultima pentru mine. Spiriduşii beau, se odihneau şi dan sau, râzând şi cântând cântece triviale şi eterice. Nicio scânteie de anticipare pentru ce ar fi putut să se întâmple a doua zi -pentru ce aş fi putut schimba pentru ei, pentru lumea lor. Poate că şi ei ştiau că urma să mor.

M-am ascuns lângă un perete, uitată de mulţime, aşteptând ca Rhysand să-mi facă semn să beau vinul şi să dansez sau să fac orice altceva ar fi vrut el. Eram îmbrăcată cu ţinuta mea obişnuită, vopsită de la gât în jos cu acea vopsea de un albastru-închis. în seara aceasta, rochia mea diafană era de culoare roz. Culoarea părea prea deschisă şi feminină în contrast cu spiralele de vopsea de pe pielea mea. Prea veselă pentru ce mă aştepta a doua zi.

Rhysand întârzia să mă cheme mai mult decât de obicei -pro babil din cauza zânei suple din poala lui, care îi mângâia părul cu degetele sale lungi şi verzui. Avea să se plictisească de ea în curând.

Nu m-am deranjat să mă uit la Amarantha. Era mai bine să îmi închipui că nu era aici. Lucien nu-mi vorbea niciodată în public, iar Tamlin... Devenise dificil să-l privesc în ultimele zile.

Voiam să se termine totul. Voiam ca acel vin să mă poarte prin această noapte şi să mă ducă spre soarta mea. Eram atât de concentrată să anticipez ordinul lui Rhysand de a-1 servi, încât nu am observat că stătea cineva lângă mine până când căldura corpului lui nu se prelinse pe al meu. întunericul m-a învăluit. Am văzut doar o scânteie de culoare verde şi auriu înainte ca fierbinţeala trupului lui Tamlin să mă atingă şi ca buzele noastre să se întâlnească.

Nu l-am putut săruta destul de profund, nu l-am putut ţine des tul de strâns, nu l-am putut atinge destul. Cuvintele erau inutile.

I-am tras de cămaşă, simţind nevoia să-i ating pielea pentru ul tima oară şi a trebuit să-mi înăbuş un geamăt care se stârni în mine când îmi apucă sânii. Nu voiam să fie blând -deoarece tot ceea ce simţeam pentru el nu era deloc aşa. Simţeam ceva sălbatic, intens şi arzător, asta cum era el cu mine. îşi smulse buzele de pe ale mele şi îmi muşcă gâtul -îl muşcă la fel ca în Noaptea Focurilor. Trebui să scrâşnesc din dinţi pentru a mă abţine să nu gem, dându-ne de gol. Asta ar fi putut fi ultima dată în care îl atingeam, ultima dată când am fi putut fi împreună. Nu aveam de gând să ratez ocazia.

Degetele mele apucară catarama curelei sale, iar gura lui o găsi pe a mea. Limbile noastre dansară -nu vals sau menuet, ci un dans de război, un dans al morţii, al tobelor din oase şi al viorilor ţipătoare.

îl voiam -acolo. Mi-am încolăcit un picior în jurul taliei lui, trebuind să fiu mai aproape, iar el opuse rezistenţă, încordându-şi mai mult şoldurile, strivindu-mă de peretele rece ca gheaţa. I-am desfăcut cureaua, scoţând-o, iar Tamlin mârâi, exprimându-şi dorinţa la urechea meaun sunet jos, cercetător, care mă făcu să văd roşu, alb şi fulgere. Amândoi ştiam ce urma să se întâmple a doua zi.

I-am aruncat cureaua şi am început să bâjbâi după pantalonii lui. Cineva tuşi.

-Ce ruşine! spuse Rhysand, iar noi ne-am întors şi l-am văzut în lumina slabă care intra pe uşă.

Stătea în spatele nostru, pe coridor. Nu venise din sala tronului. Cu acea abilitate a lui, probabil că intrase prin perete.

-Pur şi simplu, o ruşine.

Se îndreptă spre noi. Tamlin mă ţinea în continuare.

-Uite ce i-ai făcut animalului meu de companie. Gâfâind, niciunul din noi nu spuse nimic, dar aerul se transformă într-un sărut rece pe pielea mea, pe sânii mei dezgoliţi.

-Amarantha ar suferi mult dacă ar şti că micul ei războinic se distrează cu slujitoarea ei umană, continuă Rhysand, încrucişându-şi braţele. Mă întreb cum te-ar pedepsi. Sau poate că ar păstra obiceiul şi l-ar pedepsi pe Lucien. La urma urmelor, încă mai are un ochi de pierdut. Poate că i-1 va pune şi într-un inel.

Foarte încet, Tamlin îşi luă mâinile de pe mine şi se îndepărtă din îmbrăţişarea mea.

-Mă bucur să văd că eşti rezonabil, spuse Rhysand, iar Tamlin se enervă. Acum, fii un Mare Lord isteţ, pune-ţi cureaua şi aranjează-ţi hainele înainte de a ieşi afară.

Tamlin se uită la mine şi, spre groaza mea, făcu aşa cum îi co mandă Rhysand. Marele meu Lord continuă să îmi privească faţa când îşi îndreptă tunica şi părul, apoi se retrase şi îşi puse cureaua.

Vopseaua de pe mâini şi haine -vopseaua de pe mine -dispăruse.

-Bucură-te de petrecere, rosti încet Rhysand, arătându-i uşa.

Ochii verzi ai lui Tamlin pâlpâiră în timp ce continua să mă pri vească fix în ochi. Spuse, încet:

-Te iubesc. Fără să se mai uite la Rhysand, plecă.

Am fost orbită temporar de strălucirea care se revărsă înăuntru când deschise uşa şi se strecură afară. Nu se uită în urmă la mine înainte ca uşa să se închidă uşor, iar întunericul se coborî din nou peste holul obscur.

Rhys chicoti.

-Dacă eşti atât de disperată să te eliberezi, ar fi trebuit să-mi spui mie.

-Porcule, am izbucnit, acoperindu-mi sânii cu faldurile rochiei.

Din câţiva paşi, traversă distanţa dintre noi şi îmi fixă braţele de perete. Oasele mă durură. Aş fi putut jura că ghearele de întuneric intrau în pietrele de lângă capul meu.

-Tu chiar vrei să te laşi la mila mea sau chiar eşti atât de proastă? Vocea lui era o combinaţie de furie senzuală şi putere.

-Nu sunt sclava ta.

-Eşti o proastă, Feyre. îţi poţi imagina ce s-ar fi întâmplat dacă Amarantha v-ar fi găsit acolo? Tamlin poate că refuză să fie iubitul ei, dar îl ţine lângă ea sperând că îl va distruge, că îl va domina, aşa cum îi place să le facă tuturor celor ca tine.

Am tăcut.

-Sunteţi nebuni, amândoi, murmură el, cu respiraţia întretăiată. Cum de nu v-aţi gândit că vor observa că aţi dispărut? Ar trebui să fiţi recunoscători că nu vă supravegheau încântătorii fraţi ai neno rocitului de Lucien.

-Ţie ce-ţi pasă? m-am repezit eu, iar el îmi strânse atât de puter nic încheieturile, încât am fost sigură că, dacă ar mai fi apăsat puţin, mi-ar fi rupt oasele.

-Ce-mi pasă? inspiră el, furia contorsionându-i trăsăturile. Aripile -aripile acelea membranoase minunate -îi izbucniră din spate, croite din umbrele care îl urmau.

-Ce-mi pasă? înainte să poată continua, capul i se răsuci brusc spre uşă, pentru ca apoi să mă privească din nou. Aripile îi dispărură la fel de repede precum apăruseră, iar buzele i se lipiră zdrobitor de ale mele. Limba lui îmi deschise gura cu forţa, iar el mă invadă, îmi invadă spaţiul unde încă îl simţeam pe Tamlin. L-am împins şi m-am zbătut, dar mă ţinea strâns, limba-i cutreierându-mi cerul gurii, izbindu-se de dinţii mei, punând stăpânire pe gura mea, punând stăpânire pe mine... Uşa se dădu în lături, iar silueta voluptuoasă a Amaranthei umplu spaţiul. Tamlin -lângă ea era Tamlin, care privea uimit, cu umerii rigizi, cum buzele lui Rhys le dominau pe ale mele.

Amarantha izbucni în râs, iar pe faţa lui Tamlin se lăsă o mască împietrită, lipsită de sentimente, lipsită de orice ar fi amintit măcar de departe de acel Tamlin care îşi împletise lumea cu a mea cu doar câteva clipe înainte.

Rhys mă eliberă fără grabă, purtându-şi limba pe buza mea de jos, iar în spatele reginei apăru o mulţime de Mari Spiriduşi, care începură să râdă şi ei. Rhysand le aruncă un rânjet leneş, plin de mândrie, şi se înclină, dar în ochii reginei se zări ceva când îl privi pe Rhysand. Târfa Amaranthei, aşa îl numeau.

-Ştiam că până la urmă se va întâmpla, spuse ea, punându-şi mâna pe braţul lui Tamlin.

îşi ţinu celălalt braţ ridicat -pentru ca ochiul lui Jurian să vadă tot, spunând, în acelaşi timp:

-Voi, oamenii, sunteţi toţi la fel, nu-i aşa? Mi-am ţinut gura, chiar dacă muream de ruşine, chiar dacă ar deam să-i dau o explicaţie. Tamlin era cel care trebuia să-şi dea seama care era adevărul.

Nu îmi fu dat să aflu însă dacă Tamlin înţelesese sau nu, pentru că regina ţâţâi şi îmi întoarse spatele, luându-şi însoţitorii cu ea.

"Gunoaie omeneşti, cu sufletele nestatornice şi banale", îşi spuse ea sieşi, ca o pisică satisfăcută.

Urmându-i, Rhys mă luă de braţ, târându-mă înapoi în sala tro nului. De-abia când lumina se revărsă asupra mea, am văzut petele şi urmele din vopseaua mea -petele de pe sâni şi abdomen şi vop seaua care apăruse, în mod misterios, pe mâinile lui Rhysand.

-M-am săturat de tine pe seara asta, spuse Rhys, împingându-mă uşor spre ieşirea principală. întoarce-te în celula ta.

în spatele lui, Amarantha şi curtenii ei zâmbiră cu răutate, rân jind şi mai larg când observară tatuajul distrus. L-am căutat cu pri virea pe Tamlin, dar el se îndrepta spre tronul său obişnuit de pe podium, având grijă să rămână cu spatele la mine. De parcă nu ar fi suportat să mă privească. M-am împleticit înapoi în celula mea, unde nu se poate spune că am dormit, pentru că m-am tot gândit la expresia feţei lui Tamlin când îl văzuse pe Rhys sărutându-mă.

*

Nu ştiu cât era ceasul, dar, câteva ore mai târziu, în celulă se auziră paşi. M-am ridicat brusc în capul oaselor, iar Rhys apăru din umbră.

încă îi simţeam buzele pe ale mele, alunecarea lină a limbii sale în gura mea, chiar dacă de atunci mă spălasem de trei ori pe gură cu apa din găleata care era în celulă.

Tunica îi era descheiată în dreptul gâtului, iar el îşi trecu mâna prin părul său de un negru albăstrui înainte de a se lăsa să alunece fără cuvinte pe podea, sprijinindu-se de zidul din faţa mea.

-Ce vrei? l-am întrebat, pe un ton poruncitor.

-O clipă de linişte şi pace, rosti dintr-odată, masându-şi tâmplele.

Am tăcut.

-De ce? îşi masă pielea palidă, trăgând repetat de colţurile gurii. Oftă.

-Din cauza situaţiei ăsteia. Am continuat să stau în capul oaselor, pe patul meu din fân. Nu-1 mai văzusem niciodată atât de sincer.

-Ticăloasa aia mă stoarce de puteri, zise el mai departe şi îşi lăsă mâinile să-i cadă de pe tâmple, sprijinindu-şi capul de zid.

-Mă urăşti. Imaginează-ţi cum te-ai simţi dacă te-aş obliga să mă slujeşti în dormitor. Sunt Marele Lord al Regatului Nopţii, nu târfa ei.

Deci, zvonurile erau adevărate. Şi mi-aş fi putut imagina foarte uşor cât de mult l-aş fi urât -şi în ce m-aş fi transformat -dacă aş fi fost sclava unei asemenea fiinţe.

-De ce-mi spui asta? Mândria şi răutăţile dispărură.

-Pentru că sunt epuizat şi singur, iar tu eşti singura persoană căreia îi pot vorbi fără teamă. Lăsă să-i scape un hohot de râs.

-E absurd: un Mare Lord al Prythianului şi un...

-Dacă ai de gând să mă insulţi, n-ai decât să pleci.

-Dar mă pricep foarte bine să te insult.

Şi-mi aruncă unul dintre rânjetele lui. I-am aruncat, la rândul meu, o privire încruntată, dar el oftă.

-O singură mişcare greşită mâine, Feyre, şi suntem terminaţi.

Această idee atinse o coardă atât de înfricoşătoare, încât îmi tăie respiraţia.

-Şi, dacă dai greş, continuă el, mai mult ca pentru sine, atunci

Amarantha va fi regină pentru totdeauna.

"Dacă a pus mâna pe puterea lui Tamlin o dată, cine spune că nu o să o facă din nou?" Era întrebarea pe care nu îndrăznisem încă să i-o adresez.

-Nu se va lăsa păcălită din nou atât de uşor, spuse el, uitându-se fix la tavan. Cea mai mare armă a ei este faptul că ne ţine înlănţuite puterile. Dar nici nu le poate accesa, nu întru totul. Deşi, cu ajutorul lor, ne poate controla. De aceea nu am putut niciodată să-i sfărâm mintea, de aceea e încă în viaţă. în clipa în care vei distruge bleste mul Amaranthei, furia lui Tamlin va fi atât de puternică, încât nicio forţă din lume nu-1 va putea împiedica să o împrăştie pe ziduri.

Mă trecu un fior.

-De ce crezi că fac asta? şi flutură o mână spre mine.

-Pentru că eşti un monstru. El râse.

-E adevărat, dar sunt şi un pragmatic. Cea mai bună armă pe care o avem împotriva ei este să-l aducem pe Tamlin într-o stare de furie oarbă. Una a fost să te vadă că ai făcut înţelegerea aceea nesocotită cu Amarantha şi alta când Tamlin ţi-a văzut tatuajul meu pe braţul N-o făcuse, cel puţin, nu în întregime. Nu putuse, din cauza blestemului.

-De ce te-a luat Amarantha drept ţintă? am îndrăznit să-l întreb. De ce te-a transformat în târfa ei? -în afară de motivul evident? şi făcu semn spre faţa lui perfectă. Când văzu că nu zâmbesc, respiraţia i se opri o clipă.

-Tatăl meu l-a ucis pe tatăl lui Tamlin şi pe fraţii lui. Am tresărit. Tamlin nu-mi spusese niciodată asta, nu-mi spu sese niciodată că Regatul Nopţii era de vină.

-E o poveste lungă şi n-am chef să ţi-o spun acum, dar să zicem că atunci când ne-a furat pământurile, Amarantha a decis că dorea să îl pedepsească mai ales pe fiul ucigaşului prietenului ei -a decis că mă ura suficient pentru faptele tatălui meu, încât să mă facă să sufăr.

Poate că i-aş fi întins o mână, poate că mi-aş fi cerut iertare, dar gândul mi se ofili. Ce-i făcuse Amarantha...

-Aşa că, spuse el, puţin obosit, iată-ne, cu soarta lumii noastre nemuritoare în mâinile unei femei analfabete.

Cu un hohot neplăcut, îşi lăsă capul să cadă, îşi puse o mână pe frunte şi închise ochii.

-Ce nenorocire! O parte din mine căuta cuvintele care să-l rănească în momentul acesta de vulnerabilitate, dar cealaltă jumătate îşi amintea ce spu sese, ce făcuse, cum se uitase rapid spre uşă înainte de a mă săruta. Ştiuse că se apropia Amarantha. Poate că mă sărutase pentru a o face geloasă, dar poate....

Dacă nu m-ar fi sărutat, dacă nu s-ar fi arătat şi nu ne-ar fi între rupt, aş fi intrat în sala aceea a tronului cu tatuajul distrus. Şi toată lumea, în special Amarantha, ar fi ştiut ce pusesem la cale. Nu i-ar fi trebuit foarte mult să-şi dea seama cu cine fusesem. Şi nu voiam să mă gândesc la pedeapsa care ar fi urmat.

Indiferent de motivele sau metodele sale, Rhysand mă ţinea în viaţă. Şi o făcuse încă dinainte de a ajunge la Poalele Muntelui.

-Ţi-am spus prea multe, zise el, ridicându-se în picioare. Poate că ar fi trebuit să te droghez mai întâi. Dacă ai fi deşteaptă, ai găsi un mod de a folosi asta împotriva mea. Şi, dacă ai fi crudă, ai merge la Amarantha şi i-ai spune adevărul despre târfa ei. Poate că ţi l-ar da pe Tamlin pentru asta.

îşi băgă mâinile în buzunarele pantalonilor negri, dar, chiar când începu să se piardă în umbră, ceva din linia umerilor lui mă făcu să vorbesc.

-Când mi-ai vindecat braţul... Nu trebuia să negociezi cu mine. Ai fi putut să-mi ceri toate săptămânile anului.

încruntată, l-am privit cum se îndepărta cu spatele la mine, pe jumătate mistuit de întuneric.

- tronul ei. Tamlin se afla la locul lui obişnuit, lângă ea, dar nu aveam să mă uit la el -nu încă.

-Ai trecut de două încercări, spuse Amarantha, culegându-şi firele de praf de pe rochia de un roşu sângeriu.

Părul negru îi strălucea, un întuneric sclipitor care ameninţa să-i înghită coroana din aur.

-Şi te mai aşteaptă doar una. Mă întreb dacă n-ar fi mai rău să dai greş acum, când eşti atât de aproape de succes.

Se bosumflă şi am aşteptat amândouă să auzim râsul spiriduşilor, dar se auziră numai câteva râsete, ca un sâsâit de şarpe, dinspre gărzile cu pielea roşie. Ceilalţi păstrară tăcerea, chiar şi ticăloşii de fraţi ai lui Lucien. Chiar şi Rhysand, oriunde s-ar fi aflat în mulţime.

Am clipit pentru a-mi limpezi ochii, care mă ardeau. Poate jură mintele lor de credinţă, pariurile pe viaţa mea şi antipatia pe care mi-o arătaseră fuseseră doar o faţadă, ca în cazul lui Rhysand. Şi poate că acum -acum, că sfârşitul era aproape -şi ei aveau să în frunte posibila mea moarte, cu puţina demnitate rămasă.

Amarantha îi privi ameninţătoare, dar când ochii îi căzură asu pra mea, zâmbi larg şi dulceag.

-Ai ceva de spus înainte de a muri? M-am gândit la o mulţime de înjurături, dar m-am mulţumit să mă uit la Tamlin. El nu reacţionă -trăsăturile îi erau de piatră. Mi-am dorit să-i privesc faţa -măcar pentru o clipă. Nu aveam nevoie decât să-i văd ochii verzi.

-Te iubesc, i-am spus. Indiferent de ce spune ea despre mine, indiferent dacă dragostea asta e doar a inimii mele neghioabe de om. Chiar şi când îmi vor arde trupul, te voi iubi.

Buzele îmi tremurară, privirea mi se înceţoşă, iar pe faţa-mi rece se scurseră câteva lacrimi, pe care nu le-am şters.

El nu reacţionă, nici măcar nu-şi încleştă mâinile pe braţele tro nului. Probabil acesta era modul lui de a îndura totul, chiar dacă inima mi se prăbuşea în piept. Chiar dacă tăcerea lui mă ucidea.

Amarantha spuse dulce: -Ai avea noroc, draga mea, dacă ar mai rămâne din tine ceva care să poată fi ars.

Am privit-o îndelung, ura inundându-mi pieptul, dar cuvintele ei nu fură primite cu zeflemele, zâmbete sau aplauze de către mul ţime, ci doar cu tăcere.

Fu un dar care îmi dădu curaj, care mă făcu să-mi strâng degetele într-un pumn, care mă făcu să-mi cuprind cu mâna tatuajul de pe braţ. O învinsesem până acum, cinstit sau nu, şi nu aveam să mă simt singură în clipa morţii. Nu aveam să mor singură. Era tot ceea ce puteam să cer.

Amarantha îşi sprijini bărbia în palmă.

-N-ai reuşit să rezolvi ghicitoarea mea, nu? Nu i-am răspuns, iar ea a zâmbit.

-Păcat. Răspunsul este foarte interesant.

-Termină odată, am mârâit eu. Amarantha îl privi pe Tamlin.

-Nu ai să-i spui nimic, acum, la sfârşit? spuse ea, ridicând o sprânceană.

Fiindcă el nu răspunse, ea îmi aruncă un rânjet.

-Foarte bine, atunci. Bătu din palme de două ori. Pe uşa deschisă larg, gărzile târâră trei siluete -doi bărbaţi şi o femeie -cu feţele acoperite cu saci maronii. Chipurile ascunse se mişcară într-o parte şi în alta, încercând să înţeleagă murmurele care străbăteau ca un val sala tronului. Genunchii mi se îndoiră uşor văzând cum se apropiau.

Lovindu-i fără milă şi împingându-i cu cruzime, gărzile cu piele roşie îi forţară pe cei trei spiriduşi să îngenuncheze la picioarele estra dei, cu faţa la mine. Trupurile şi hainele nu le dezvăluiau identitatea.

Amarantha bătu din nou din palme şi de fiecare parte a spiriduşilor îngenuncheaţi apărură trei slujitori înveşmântaţi în negru.

Fiecare avea în mâinile albe şi lungi o pernă din catifea întunecată.

Pe fiecare pernă se afla un pumnal din lemn lustruit, cu lama nu din metal, ci din cenuşă. Cenuşă, pentru că... Ochii lui, plini de şoc şi ură, rămaseră aţintiţi asupra mea, iar trupul i se prăbuşi, blestemându-mă, iar acea persoană din mulţime lăsă să-i scape un bocet de moarte.

Pumnalul însângerat căzu la pământ, zăngănind, iar eu am făcut câţiva paşi în spate, împleticindu-mă.

-Foarte bine, spuse Amarantha, iar eu am rămas încremenită, fără să pot simţi ceva, fără să pot gândi, fără să pot ţipa.

Mi-aş fi dorit să-mi pot părăsi trupul; să scap de pata a ceea ce făcusem; trebuia să plec de acolo -nu puteam suporta sângele de pe mâini, căldura lipicioasă dintre degete. -Adu-mă la tine.

Nu puteam să ridic pumnalul, nu puteam să fac acel pas care să anuleze distanţa dintre noi.

-Lasă-mă să intru pe porţi; lasă-mă să miros lumea aceea veş nică din lapte şi miere.

Mi-am întors încet faţa spre Tamlin. Amintirile se năpustiră, una după alta, vâltori de culori şi cuvinte. Tamlin era Marele Lord al Regatului Primăverii -şi asta cu ce mă ajuta? Marele Ritual avea loc -nu.

Mă minţise în toate privinţele -în legătură cu motivul pentru care fusesem adusă la moşie, în legătură cu tot ce se întâmplase pe pământurile lui. Blestemul -nu-i fusese îngăduit să-mi spună ade vărul, dar nici nu pretinsese că totul era în regulă. Nu, mă minţise şi îmi explicase pe cât de bine putuse şi mă făcuse dureros de con ştientă, la fiecare cotitură, că era ceva în neregulă.

Attorul în grădină -ascuns la fel de bine de mine precum mă ascundeam şi eu de el. Totuşi, Tamlin era cel care mă ascunsese -el îmi spusese să stau nemişcată şi-l condusese pe Attor direct spre mine, mă lăsase să-l aud.

Iar când vorbise cu Lucien despre blestem, lăsase uşile de la sala de mese deschise, chiar dacă atunci nu înţelesesem despre ce vor beau. Voise să trag cu urechea.

Pentru că voia să ştiu, să ascult -pentru că această cunoaştere... Am trecut în revistă toate conversaţiile, întorcând cuvintele ca pe nişte pietre. O parte din blestem n-o înţelesesem, ce nu-mi putuseră ei spune explicit, dar Tamlin voia să ştiu... "Stăpâna mea nu încheie învoieli care să nu fie în avantajul ei." N-ar fi ucis niciodată ceea ce îşi dorea mai mult -nu când şi-l dorea pe Tamlin la fel de mult ca mine. Dacă îl ucideam, fie ştia că nu puteam să o fac, fie juca un joc foarte, foarte periculos.

Conversaţie după conversaţie, toate răsunară în amintirea mea, până când am auzit cuvintele lui Lucien, iar atunci, totul încremeni. Şi atunci am ştiut.

Mi-am ţinut respiraţia în acele clipe în care am derulat aminti rea, rememorând conversaţia pe care o auzisem într-o zi. Lucien şi Tamlin în sala de mese, uşa aproape larg deschisă pentru ca oricine să poată... să aud eu.

Cum stăteam aplecată asupra lui, cu pumnalul de cenuşă în mână, am văzut însă un zâmbet uşor plutind pe buzele lui Tamlin.

Exista ceva numit Soartă -pentru că Soarta făcuse să fiu acolo pentru a trage cu urechea la conversaţia lor de taină, pentru că Soarta îi şoptise lui Tamlin că fata rece, contradictorie, pe care o târâse în căminul lui avea să fie cea care să rupă vraja, pentru că Soarta mă ţi nuse în viaţă pentru a ajunge aici, doar ca să vadă dacă ascultasem.

Era acolo -Marele meu Lord, iubitul meu, îngenunchind în faţa mea.

-Te iubesc, i-am spus eu, înjunghiindu-1.

Rhysand îmi strigă din nou numele, de parcă i-ar fi păsat cu ade vărat. Am leşinat, dar ea mă făcu să îmi revin, asigurându-se că sim ţeam totul, asigurându-se că urlam de fiecare dată când îmi rupea un os.

- -Spune că nu-1 iubeşti! ţipă Amarantha, iar sângele de pe mâinile mele deveni sângele iepurelui -deveni sângele a ceea ce pierdusem. N-aveam de gând s-o spun, pentru că iubirea pentru Tamlin era singurul lucru care-mi rămăsese, singurul lucru pe care nu aveam intenţia să-l sacrific.

In privirea mea în roşu-şi-negru se ivi o cărare. I-am întâlnit ochii lui Tamlin, mari, când se târâi spre Amaranlha, privindu-mă murind, incapabil să mă salveze pentru că rana i se vindeca prea încet, iar ea încă îi ţinea puterile în frâu.

Amarantha nu avusese niciodată intenţia de a mă lăsa în viaţă, nici de a-1 elibera pe el.

-Amarantha, opreşte-te odată, o imploră Tamlin, la picioarele ei, apăsând cu mâna pe rană. Opreşte-te. îmi pare rău -îmi pare rău pentru tot ce am spus despre Clythia cu ani în urină. Te rog.

Amarantha nu îl ascultă, dar eu nu-mi puteam lua ochii de la el. Ochii săi erau foarte verzi -verzi precum pajiştile domeniului lui. O umbră care ştergea toate amintirile ce mă inundaseră, care dădea deoparte râul care mă sfărâma, os cu os. Când rotulele mi se ten sionară, ameninţând să se rupă în două, am ţipat din nou, dar am văzut acea pădure fermecată, am văzut acea după-amiază în care am stat întinşi pe iarbă, am văzut acea dimineaţă când am urmărit răsăritul, când pentru o clipă -doar pentru o clipă, am cunoscut fericirea adevărată.

-Spune că nu-1 iubeşti! scuipă Amarantha, iar trupul meu se contorsionă, rupându-se bucată cu bucată. Recunoaşte că inima ţi-e nestatornică.

-Amarantha, te rog, gemu Tamlin, sângele curgându-i pe duşu mea. Fac orice.

-De tine mă ocup mai târziu, se repezi ea la el şi mă trimise zvârcolindu-mă într-un puţ înfiorător de durere.

Nu aveam să o spun niciodată -nu aveam să o las să audă aşa ceva, chiar dacă m-ar fi omorât. Dacă iubirea urma să-mi aducă prăbuşirea, aşa să fie. Dacă slăbiciunea m-ar fi făcut să cedez, aş fi îmbrăţişat-o cu tot sufletul. Dacă asta era... Putea să mă tortureze cât dorea, dar nu ar fi putut niciodată dis truge ceea ce simţeam pentru el. Nu l-ar fi făcut niciodată pe Tamlin să o dorească -nu şi-ar fi putut alina niciodată înţepătura respinge rii lui.

Lumea se întunecă la cozile ochilor mei, atenuând tăişul durerii.

Dar îi binecuvântez pe toţi cei care sunt destul de curajoşi încât să îndrăznească.

Fugisem foarte mult timp de asta. Să mă deschid în faţa lui, a

Nestei şi a lui Elain -acesta fusese un test de curaj la fel de dureros precum oricare dintre încercările mele.

-Spune-o, bestie abjectă, şuieră Amarantha. Poate că reuşise prin minciună să scape de învoială, dar cu ghi citoarea, jurase altfel -eliberare imediată, indiferent de dorinţa ei. Sângele îmi umplu gura, cald, picurându-mi de pe buze. Am pri vit pentru ultima dată faţa mascată a lui Tamlin.

-Iubirea, am expirat eu, lumea prăbuşindu-se într-un întuneric fără de sfârşit. O pauză în magia Amaranthei.

-Răspunsul la ghicitoare, am şoptit, ieşind din întuneric, înecându-mă cu propriul sânge, este... iubirea.

Ochii lui Tamlin se măriră, după care ceva se rupse definitiv în coloana mea vertebrală.

45

Eram departe, dar încă vedeam -vedeam cu ochi care nu erau ai mei, ochii unei persoane care se ridică lent de pe podeaua fisurată şi însângerată. Amarantha se retrase, îndepărtându-se de trupul meu. Nu reuşi decât să şoptească "Te rog", înainte ca lumina aurie să explodeze.

Regina fu aruncată în zidul din spatele ei şi, repezindu-se spre ea, Tamlin lăsă să-i scape un urlet care zgudui muntele. Se trans formă în fiară mult mai repede decât puteau percepe ochii meiblană, gheare şi kilograme de muşchi ucigători.

SAR AH J, MAAS

Când izbi zidul, el o apucă de gât şi pietrele crăpară când o trânti din nou in zid cu o labă cu gheare.

ha se zbătu, dar nu putu tace nimic în faţa atacului violent al fia rei lui Tamllii. Sângele îi curse pe braţul îmblănit, acolo unde reuşise să-l zgârie.

Attorul şi gărzile se repeziră să o ajute pe regină, dar câţiva spi riduşi şi Mari Spiriduşi, cu măştile azvârlite la pământ, săriră pentru a le bloca drumul, trântindu-i. Amarantha ţipă, încercând să-l lo vească pe Tamlin cu picioarele, aruncându-şi asupra lui magia întu necată, dar un perete auriu îi învăluise blana, ca o a doua piele. Nu putea să-l atingă.

Tam! strigă Lucien în haosul din jur. O sabie zvâcni în aer, o stea căzătoare din oţel. Tamlin o prinse în laba-i masivă. Ţipatul Amaranthei fu brusc întrerupt când el îi împlântă sabia în cap şi în stânca de sub gâtul ei.

Apoi îşi strânse maxilarele puternice în jurul gâtului ei -şi i-J sfâşie.

Se lăsă tăcerea. Abia când mi-am privit din nou de sus trupul distrus, mi-am dat seama prin ochii cui văzusem. Rhysand nu se apropie însă de tru pul meu, nu când sunetul labelor gonind -o rază de lumină, apoi sunete de paşi -umplu aerul. Fiara dispăruse deja.

Sângele Amaranthei îi dispăruse de pe faţă, de pe tunică, iar Tamlin se prăbuşi în genunchi.

Îmi ridică trupul inert, sfărâmat, ţinându-mă la piept. Nu-şi înde părtase masca, dar am văzut lacrimile care cădeau pe tunica mea murdară şi am auzit suspinele zguduitoare care izbucneau din piep tul lui pe a \nd mă legăna, mângâindu-mi părul.

-N u , spuse cineva dintr-o suflare -Lucien, cu sabia atârnându-i în mână.

Intr-adevâr, erau multe zâne, spiriduşi şi mulţi Mari Spiriduşi care urmăreau cu ochii umezi cum Tamlin mă îmbrăţişa.

Voiam să ajung la Tamlin. Să-l ating, să-l implor să mă ierte pen tru ce făcusem, pentru trupurile de pe podea, dar eram foarte departe.

Lângă Lucien apăru cineva -un bărbat înalt, arătos, cu părul şaten, care semăna cu el. Lucien nu-şi privi tatăl, deşi se încorda când Marele Lord al Regatului Toamnei se apropie de Tamlin şi-şi întinse mâna făcută pumn spre el.

Tamlin ridică privirea numai când Marele Lord îşi descleştă pumnul şi îşi răsuci palma. O scânteie lucitoare căzu asupra mea. Străluci şi dispăru când îmi atinse pieptul.

încă două siluete se apropiară -ambele, atrăgătoare şi tinere. Prin ochii gazdei mele, i-am recunoscut imediat. Cel cu pielea măs linie din stânga purta o tunică verde-albăstruie, iar pe părul blond avea o ghirlandă de trandafiri -era Marele Lord al Regatului Verii. Tovarăşul său cu pielea albă, îmbrăcat în alb şi cenuşiu, avea o co roană sclipitoare din gheaţă. Era Marele Lord al Regatului Iernii.

Cu bărbiile ridicate, cu umerii traşi în spate, presărară şi ei asu pra mea seminţele acelea sclipitoare, iar Tamlin îşi înclină capul, cu recunoştinţă.

Un alt Mare Lord se apropie, lăsând şi el să cadă asupra mea o picătură de lumină. El strălucea cel mai puternic dintre toţi şi, după straiele lui cu roşu şi auriu, l-am recunoscut ca fiind Marele Lord al Regatului Zorilor. Atunci, Marele Lord al Regatului Zilei, îmbrăcat în alb şi auriu, cu pielea de culoarea nucilor, strălucind de o lumină interioară, prezentă şi cl un dar similar şi-i zâmbi trist lui Tamlin, după care se îndepărtă.

Rhysand se apropie, aducând cu el sufletul meu sfâşiat şi atunci l-am văzut pe Tamlin privindu-mă încremenit -uitându-se la noi.

-Pentru ce ne-a dăruit, spuse Rhysand, întinzând mâna, îi dăruim ceea ce predecesorii noştri au oferit doar câtorva înainte.

Făcu o pauză.

-Acum, suntem chit, adăugă el, iar eu i-am simţit umorul înţepă tor când îşi deschise mâna şi lăsă sămânţa de lumină să cadă pe mine.

Cu tandreţe, Tamlin îmi dădu părul umed de pe faţă. Mâna îi stră lucea cu puterea soarelui la răsărit, iar în centrul palmei se formă acel boboc ciudat şi luminos.

-Te iubesc, şopti el şi mă sărută, atingându-mi inima cu mâna.