Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca FACULTATEA DE DREPT

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca FACULTATEA DE DREPT lect.univ.dr. Daniel NIŢ U prof.univ.dr. Florin STRETEANU DREPT PENAL. PARTEA GENERALĂ II - conform Codului penal în vigoare de la 01.02.2014 - 2014 CUPRINS NOTĂ................................................................................................................................. 8 - Capitolul I -...................................................................................................................10 UNITATEA DE INFRACŢ IUNE .................................................................................10 § 1. Consideraţ ii generale ................................................................................................................. 10 § 2. Infracţ iunea simplă .................................................................................................................... 11 § 3. Unitatea naturală colectivă ....................................................................................................... 11 3.1. Aspecte generale. Definiţ ie .......................................................................................................... 11 3.2. Condiţ ii de existenţ ă ale unităţ ii naturale colective.................................................................... 12 3.2.1. Unitatea de acţ iune ........................................................................................................... 13 3.2.2. Omogenitatea juridică ...................................................................................................... 15 3.2.3. Unitatea subiectului pasiv................................................................................................. 15 3.3. Forme de vinovăţ ie....................................................................................................................... 17 3.4. Aspectul sancţ ionator................................................................................................................... 17 § 4. Infracţ iunea continuă ................................................................................................................ 18 4.1. Definiţ ie ........................................................................................................................................ 18 4.2. Condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii continue......................................................................... 18 4.2.1. Existenţ a unui act de executare care se prelungeşte în timp ............................................ 18 4.2.2. Unitatea elementului subiectiv.......................................................................................... 21 4.3. Clasificarea infracţ iunilor continue: infracţ iuni continue permanente şi infracţ iuni continue succesive ................................................................................................................................................. 22 4.4. Consumarea şi epuizarea infracţ iunii continue ......................................................................... 23 4.5. Sancţ ionarea infracţ iunii continue ............................................................................................. 23 § 5. Infracţ iunea continuată ............................................................................................................. 24 5.1. Definiţ ie şi natură juridică .......................................................................................................... 24 5.2. Condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii continuate ..................................................................... 24 5.2.1. Pluralitate de acţ iuni sau inacţ iuni săvârşite la diferite intervale de timp ...................... 24 5.2.2. Omogenitatea juridică a acţ iunilor sau inacţ iunilor ........................................................ 26 5.2.3. Unitatea de subiect activ şi pasiv...................................................................................... 26 5.2.4. Unitatea de rezoluţ ie infracţ ională ................................................................................... 28 5.3. Infracţ iuni care nu pot fi comise în formă continuată............................................................... 29 5.3.1. Infracţ iunile săvârşite din culpă ....................................................................................... 29 5.3.2. Infracţ iunile cu rezultat indivizibil (definitiv) ................................................................... 29 5.3.3. Infracţ iunile de obicei ....................................................................................................... 29 5.4. Tratamentul sancţ ionator al infracţ iunii continuate.................................................................. 30 5.4.1. Tratament sancţ ionator. Limita sporului. Spor facultativ şi variabil ............................... 30 5.4.2. Recalcularea pedepsei pentru infracţ iunea continuată .................................................... 30 5.4.3. Tratamentul sancţ ionator conform Codului penal 1969................................................... 31 § 6. Infracţ iunea complexă ............................................................................................................... 32 6.1. Noţ iune ......................................................................................................................................... 32 6.2. Structura şi condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii complexe ................................................... 32 6.2.1. Caracterul necesar al absorbţ iei ...................................................................................... 33 6.2.2. Caracterul determinat sau determinabil al infracţ iunii absorbite.................................... 34 6.2.3. Diferenţ a de periculozitate între cele două fapte.............................................................. 35 6.3. Formele infracţ iunii complexe .................................................................................................... 36 6.4. Sancţ ionarea infracţ iunii complexe ............................................................................................ 37 § 7. Infracţ iunea de obicei ................................................................................................................ 38 7.1. Definiţ ia şi condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii de obicei ...................................................... 38 7.2. Consumarea şi epuizarea infracţ iunii de obicei ......................................................................... 40 7.3. Sancţ ionarea infracţ iunii de obicei ............................................................................................. 41 7.4. Infracţ iunile de simplă repetare .................................................................................................. 41 § 8. Infracţ iunea progresivă ............................................................................................................. 42 8.1. Definiţ ie ........................................................................................................................................ 42 8.2. Forma de vinovăţ ie....................................................................................................................... 43 8.3. Momentul consumării şi momentul epuizării ............................................................................. 44 8.4. Sancţ ionarea infracţ iunii progresive........................................................................................... 44 - Capitolul II - .................................................................................................................45 PLURALITATEA DE INFRACŢ IUNI .......................................................................45 § 1. Consideraţ ii generale ................................................................................................................. 45 1.1. Definiţ ie ........................................................................................................................................ 45 1.2. Formele pluralităţ ii de infracţ iuni .............................................................................................. 45 § 2. Consideraţ ii generale ................................................................................................................. 46 2.1. Definiţ ie ........................................................................................................................................ 46 2.2. Condiţ iile de existenţ ă a concursului de infracţ iuni................................................................... 46 2.3. Formele concursului de infracţ iuni ............................................................................................ 49 2.3.1. După numărul acţ iunilor sau inacţ iunilor care stau la baza infracţ iunilor concurente, se distinge între:............................................................................................................................... 49 2.3.2. După natura infracţ iunilor, se face distincţ ie între........................................................... 53 2.4. Sancţ ionarea concursului de infracţ iuni .................................................................................... 53 2.4.1. Aspecte introductive .......................................................................................................... 53 2.4.2. Sancţ ionarea în cazul persoanei fizice.............................................................................. 54 2.4.3. Aplicarea pedepsei în cazul judecării separate a infracţ iunilor concurente .................... 57 2.4.4. Sancţ ionarea în cazul persoanei juridice.......................................................................... 58 § 3. Recidiva....................................................................................................................................... 59 3.1. Definiţ ie ........................................................................................................................................ 59 3.2. Formele recidivei......................................................................................................................... 59 3.3. Recidiva postcondamnatorie........................................................................................................ 60 3.3.1. Condiţ iile de existenţ ă ale recidivei postcondamnatorii.................................................. 60 3.3.2. Sancţ ionarea recidivei postcondamnatorii ....................................................................... 65 3.4. Recidiva postexecutorie................................................................................................................ 68 3.4.1. Definiţ ie............................................................................................................................. 68 3.4.2. Condiţ iile de existenţ ă ale recidivei postexecutorii .......................................................... 68 3.4.3. Sancţ ionarea recidivei mari postexecutorii ...................................................................... 69 3.5. Recidiva în cazul persoanei juridice............................................................................................ 70 § 4. Pluralitatea intermediară .......................................................................................................... 71 4.1. Definiţ ie ........................................................................................................................................ 71 4.2. Distincţ ii faţ ă de concurs şi recidivă ........................................................................................... 72 4.3. Sancţ ionarea pluralităţ ii intermediare ........................................................................................ 72 § 5. Dubla recidivă ............................................................................................................................ 73 5.1. Definiţ ie ........................................................................................................................................ 73 5.2. Situaţ ia premisă............................................................................................................................ 73 5.3. Sancţ ionare................................................................................................................................... 74 3 - Capitolul III -................................................................................................................76 PLURALITATEA DE FĂPTUITORI .........................................................................76 § 1. Formele pluralităţ ii de făptuitori.............................................................................................. 76 § 2. Pluralitatea naturală.................................................................................................................. 76 § 3. Pluralitatea constituită .............................................................................................................. 77 § 4. Pluralitatea ocazională (participaţ ia penală) .......................................................................... 77 4.1. Definiţ ie ........................................................................................................................................ 77 4.2. Condiţ ii de existenţ ă..................................................................................................................... 77 4.3. Formele participaţ iei penale ........................................................................................................ 79 4.3.1. Autoratul (art. 46 C.pen.).................................................................................................. 79 4.3.2. Coautoratul (art. 46 C.pen.) ............................................................................................. 80 4.3.3. Instigarea (art. 47 C.pen.) ................................................................................................ 81 4.3.4. Complicitatea (art. 48 C.pen.) .......................................................................................... 82 4.4. Pedepsirea participaţ iei................................................................................................................ 84 4.4.1. Ierarhizarea formelor de participaţ ie ............................................................................... 84 4.4.2. Circumstanţ e ..................................................................................................................... 85 4.4.3. Cauze de nepedepsire. Împiedicarea săvârşirii faptei ...................................................... 86 4.5. Participaţ ia improprie .................................................................................................................. 86 - Capitolul IV -................................................................................................................88 PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE .................................................88 § 1. Pedepsele principale................................................................................................................... 88 1.1. Detenţ iunea pe viaţ ă (art. 56 - 59 C.pen.) ................................................................................... 88 1.2. Închisoarea (art. 60 C.pen.)......................................................................................................... 90 1.3. Amenda (art. 61 – 64 C.pen.)....................................................................................................... 90 1.3.1. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii ........................................................ 93 1.3.2. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţ ii .................................................................................................................................. 94 § 2. Pedepsele complementare.......................................................................................................... 96 2.1. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi ............................................. 97 2.1.1. Regim de aplicare ............................................................................................................. 97 2.1.2. Pedeapsa principală pe lângă care se aplică .................................................................. 97 2.1.3. Conţ inutul pedepsei complementare ................................................................................. 97 2.1.4. Durata pedepsei. Executarea pedepsei ............................................................................. 99 2.2. Pedeapsa complementară a degradării militare ....................................................................... 100 2.3. Publicarea hotărârii de condamnare ........................................................................................ 101 2.4. Sancţ iunea în cazul nerespectării pedepselor complementare................................................. 101 § 3. Pedepsele accesorii ................................................................................................................... 102 3.1. Conţ inut. Condiţ ii....................................................................................................................... 102 3.2. Specificul în cazul pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă....................................................................... 103 3.3. Durata pedepsei accesorii .......................................................................................................... 104 - Capitolul V - ...............................................................................................................105 INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR ........................................105 § 1. Criterii generale de individualizare........................................................................................ 105 1.1. Reglementarea în Codul penal din 1969 ................................................................................... 105 1.2. Reglementarea în Codul penal actual ....................................................................................... 105 4 § 2. Circumstanţ ele atenuante legale............................................................................................. 106 2.1. Starea de provocare.................................................................................................................... 107 2.1.1. Condiţ iile actului provocator: ........................................................................................ 107 2.1.2. Condiţ iile ripostei ........................................................................................................... 108 2.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări ........................................................................................ 108 2.3. Depăşirea limitelor stării de necesitate ..................................................................................... 108 2.4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţ iune ................................... 109 § 3. Circumstanţ ele atenuante judiciare ....................................................................................... 110 § 4. Circumstanţ ele agravante ....................................................................................................... 111 § 5. Efectele circumstanţ elor atenuante ........................................................................................ 114 5.1. Efectele în cazul detenţ iunii pe viaţ ă......................................................................................... 114 5.3. Efectele asupra pedepsei cu amenda......................................................................................... 115 § 6. Efectele circumstanţ elor agravante ........................................................................................ 115 § 7. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei .......................................... 116 - Capitolul VI -..............................................................................................................118 INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR..............118 § 1. Renunţ area la aplicarea pedepsei (art. 80 - 82 C.pen.)......................................................... 118 1.1. Condiţ iile în care se poate dispune renunţ area ........................................................................ 118 1.1.1. Condiţ iile cu privire la infracţ iune: ................................................................................ 118 1.1.2. Condiţ iile cu privire la infractor: ................................................................................... 119 1.2. Efectele renunţ ării la aplicarea pedepsei .................................................................................. 119 1.3. Anularea renunţ ării la aplicarea pedepsei................................................................................ 120 § 2. Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 – 90 C.pen.)................................................................ 121 2.1. Condiţ iile în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei ............................................ 121 2.1.1. Condiţ iile cu privire la infracţ iune: ................................................................................ 121 2.1.2. Condiţ iile cu privire la infractor: ................................................................................... 121 2.2. Regimul amânării aplicării pedepsei......................................................................................... 122 2.3. Efectele dispunerii amânării aplicării pedepsei........................................................................ 124 2.4. Revocarea amânării ................................................................................................................... 125 2.4.1. Cazuri de revocare.......................................................................................................... 125 2.4.2. Efectele revocării ............................................................................................................ 126 2.5. Anularea ..................................................................................................................................... 126 § 3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere ............................................................. 127 3.1. Condiţ iile suspendării sub supraveghere .................................................................................. 127 3.1.1. Condiţ iile cu privire la infracţ iune: ................................................................................ 127 3.1.2. Condiţ iile cu privire la infractor: ................................................................................... 128 3.2. Regimul suspendării sub supraveghere .................................................................................... 128 3.3. Revocarea şi anularea suspendării sub supraveghere.............................................................. 129 3.4. Efectele suspendării sub supraveghere ..................................................................................... 130 § 4. Executarea pedepsei într-un penitenciar ............................................................................... 130 4.1. Liberarea condiţ ionată............................................................................................................... 130 4.1.1. Condiţ iile liberării condiţ ionate din executarea pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă (art. 99 C.pen.)....................................................................................................................................... 131 4.1.2. Condiţ iile liberării condiţ ionate din executarea pedepsei închisorii (art. 100 C.pen.).. 131 4.1.3. Efectele liberării condiţ ionate ........................................................................................ 132 4.1.4. Revocarea liberării condiţ ionate .................................................................................... 134 4.1.5. Anularea liberării condiţ ionate ...................................................................................... 135 5 - Capitolul VII - ............................................................................................................136 MĂSURILE DE SIGURANŢ Ă...................................................................................136 § 1. Aspecte generale ....................................................................................................................... 136 § 2. Obligarea la tratament medical (art. 109 C.pen.) ................................................................. 136 § 3. Internarea medicală (art. 110 C.pen.) .................................................................................... 137 § 4. Interzicerea unei funcţ ii sau profesii (art. 111 C.pen.) ......................................................... 137 § 5. Confiscarea specială (art. 112 C.pen.)................................................................................... 138 § 6. Confiscarea extinsă (art. 1121 C.pen.) ................................................................................... 141 - Capitolul VIII -...........................................................................................................144 MINORITATEA ..........................................................................................................144 § 1. Aspecte introductive ............................................................................................................... 144 § 2. Măsurile educative neprivative de libertate ......................................................................... 144 2.1. Stagiul de formare civică ........................................................................................................... 145 2.2. Supravegherea............................................................................................................................ 145 2.3. Consemnarea la sfârşit de săptămână....................................................................................... 145 2.4. Asistarea zilnică ......................................................................................................................... 145 2.5. Obligaţ ii pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate ............................ 146 § 3. Măsurile educative privative de libertate ............................................................................. 146 3.1. Internarea într-un centru educativ (art. 124 C.pen.) ............................................................... 147 3.2. Internarea într-un centru de detenţ ie (art. 125 C.pen.)............................................................ 148 § 4. Tratamentul sancţ ionator al pluralităţ ii de infracţ iuni în cazul minorului ....................... 148 § 5. Cauzele de atenuare şi de agravare la minori ....................................................................... 149 § 6. Alte particularităţ i ale regimului sancţ ionator al minorilor ................................................ 150 - Capitolul IX -..............................................................................................................151 PERSOANA JURIDICĂ. PEDEPSE. ........................................................................151 PRESCRIPŢ IE. REABILITARE ...............................................................................151 § 1. Aspecte generale ....................................................................................................................... 151 § 2. Pedeapsa principală ................................................................................................................. 151 § 3. Pedepsele complementare........................................................................................................ 152 3.1. Dizolvarea juridică ..................................................................................................................... 153 3.2. Suspendarea activităţ ii sau a uneia dintre activităţ ile persoanei juridice ............................... 153 3.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice .......................................................... 154 3.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţ ii publice ................................................. 154 3.5. Plasarea sub supraveghere judiciară ........................................................................................ 154 3.6. Afişarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare ................................................... 154 § 4. Atenuarea şi agravarea răspunderii penale........................................................................... 155 § 5. Executarea pedepselor în cazul persoanei juridice ............................................................... 155 § 6. Prescripţ ia................................................................................................................................. 155 6.1. Prescripţ ia răspunderii penale................................................................................................... 155 6.2. Prescripţ ia executării pedepsei .................................................................................................. 156 § 7. Reabilitarea persoanei juridice............................................................................................... 156 6 - Capitolul X - ...............................................................................................................157 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ ................................. 157 § 1. Amnistia (art. 152 C.pen.) ....................................................................................................... 157 1.1. Definiţ ie ...................................................................................................................................... 157 1.2. Clasificare................................................................................................................................... 157 1.3. Efectele amnistiei ....................................................................................................................... 158 1.3.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii............................................................................. 158 1.3.2. Efectele amnistiei postcondamnatorie ............................................................................ 158 1.4. Limitele amnistiei ....................................................................................................................... 158 1.4.1. Limita temporală............................................................................................................. 158 1.4.2. Limita materială.............................................................................................................. 159 1.4.3. Limita efectelor ............................................................................................................... 159 § 2. Prescripţ ia răspunderii penale (art. 153 - 156 C.pen.) ......................................................... 159 2.1. Noţ iune ....................................................................................................................................... 159 2.2. Termene de prescripţ ie............................................................................................................... 160 2.3. Suspendarea cursului prescripţ iei răspunderii penale ............................................................. 161 2.4. Prescripţ ia specială .................................................................................................................... 162 § 3. Lipsa sau retragerea plângerii prealabile (art. 157 - 158 C.pen.)........................................ 162 3.1. Lipsa plângerii prealabile. Excepţ ii........................................................................................... 162 3.2. Solidaritatea activă şi pasivă...................................................................................................... 162 3.3. Retragerea plângerii .................................................................................................................. 163 § 4. Împăcarea (art. 159 C.pen.) .................................................................................................... 164 4.1. Definiţ ie ...................................................................................................................................... 164 4.2. Condiţ ii ....................................................................................................................................... 164 - Capitolul XI -..............................................................................................................166 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI ................................166 § 1. Graţ ierea (art. 160 C.pen.) ...................................................................................................... 166 1.1. Definiţ ie şi clasificare ................................................................................................................ 166 1.2. Efectele graţ ierii ......................................................................................................................... 167 1.3. Limitele graţ ierii......................................................................................................................... 167 1.3.1. Limita temporală............................................................................................................. 167 1.3.2. Limita materială.............................................................................................................. 168 1.3.3. Limite care privesc efectele............................................................................................. 168 1.3.4. Limite specifice graţ ierii individuale .............................................................................. 168 § 2. Prescripţ ia executării pedepsei (art. 161-164 C.pen.) ........................................................... 169 2.1. Efecte. Termene.................................................................................................................. 169 2.2. Întreruperea termenului prescripţ iei ................................................................................. 170 2.3. Suspendarea termenului prescripţ iei ................................................................................. 170 - Capitolul XII - ............................................................................................................171 CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢ ELE CONDAMNĂRII. REABILITAREA .........................................................................................................171 § 1. Definiţ ie şi modalităţ i............................................................................................................... 171 § 2. Reabilitarea de drept ............................................................................................................... 171 § 3. Reabilitarea judecătorească .................................................................................................... 172 7 *** NOTĂ 1. Prezentul suport se doreşte a fi o prezentare de bază a materiei, conform legislaţ iei actuale: Codul penal în vigoare din 01.02.2014, cu modificările aduse de Legea nr. 187/2012 privind punerea în aplicare a Codului penal. 2. Pentru elaborarea suportului, a fost avută în vedere legislaţ ia până la data de 15.02.2014. 3. Suportul reprezintă o forma sintetică raportată la noile prevederi legale a cursurilor predate în amfiteatre în anii universitari anteriori, precum şi a suportului destinat studenţ ilor pentru învăţ ământ la distanţ ă (autori Florin Streteanu şi Daniel Niţ u). 4. Acest suport se doreşte a fi exclusiv un instrument de lucru destinat studenţ ilor din anul II al Facultăţ ii de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, pe perioada anului universitar 2013 – 2014, în absenţ a unei lucrări publicate care să aibă în vedere legislaţ ia în vigoare, cu ultimele modificări legislative. Referirile la literatura de specialitate sau la practica judiciara au fost excluse, suportul nedorind a se constitui într-o lucrare doctrinară, ci doar o prezentare schematică a instituţ iilor din tematică, subliniind elementele de inedit. Trimiterile la literatura de specialitate sau la jurisprudenţ a instanţ elor, precum şi orice completări vor avea loc în expunerile de la curs, respectiv seminar, pe parcursul întregului semestru. 8 5. Pentru uşurinţ a exprimării, precizăm că în continuare, ,în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 187/2012, prin sintagma „Codul penal din 1969” se înţ elege fostul Cod penal (Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României), iar prin sintagma „Codul penal” înţ elegem Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, în vigoare de la 1 februarie 2014. De asemenea, potrivit art. 2 din Legea nr. 255/2013, prin sintagma „Codul de procedură penală din 1968” facem referire la vechiul Cod de procedură penală (Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală), iar prin „Codul de procedură penală” înţ elegem Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014. 9 - Capitolul I UNITATEA DE INFRACŢ IUNE § 1. Consideraţ ii generale Codul nostru penal nu conţ ine o definiţ ie a unităţ ii de infracţ iune şi nici nu dă o reglementare completă a formelor acesteia, menţ ionând doar unele dintre formele unităţ ii legale. După cum sugerează însăşi denumirea, unitatea de infracţ iune este prezentă atunci când activitatea desfăşurată de inculpat se încadrează complet şi exact în tiparul unei norme de incriminare. De lege lata putem vorbi în dreptul nostru de două forme ale unităţ ii de infracţ iune: unitatea naturală şi respectiv unitatea legală. Unitatea naturală se constituie în mod firesc, fiind determinată de însăşi natura actului de executare. Unitatea legală este creată de legiuitor prin reunirea în conţ inutul unei singure infracţ iuni a mai multor acţ iuni care altfel ar da naştere unei pluralităţ i Fiecare din cele două forme subsumează la rândul său mai multe categorii de infracţ iuni. Astfel, în cadrul unităţ ii naturale se includ: infracţ iunea simplă, unitatea naturală colectivă şi infracţ iunea continuă. Unitatea legală de infracţ iune cuprinde: infracţ iunea continuată, infracţ iunea complexă, infracţ iunea de obicei şi infracţ iunea progresivă. 10 § 2. Infracţ iunea simplă Infracţ iunea simplă este acea formă a unităţ ii naturale de infracţ iune caracterizată de o singură acţ iune care produce un singur rezultat şi completează conţ inutul legal al unei singure norme de incriminare. În cazul acestei forme de unitate este suficient un singur act de executare pentru a consuma şi epuiza infracţ iunea. Spre exemplu, se trage un singur foc de armă asupra victimei şi aceasta decedează pe loc. Sub aspect subiectiv, infracţ iunea simplă se poate comite cu oricare dintre formele de vinovăţ ie reglementate de lege. Astfel, infracţ iunea simplă poate fi caracterizată nu doar de intenţ ie (ca în exemplul de mai sus), dar şi de praeterintenţ ie (autorul îi aplică victimei o lovitură cu pumnul, aceasta se dezechilibrează şi cade suferind un traumatism cranian şi decedând pe loc) sau de culpă (un accident de circulaţ ie în care victima este lovită şi decedează imediat). Majoritatea infracţ iunilor prevăzute de legislaţ ia penală sunt infracţ iuni simple şi se sancţ ionează cu pedeapsa prevăzută de norma de incriminare. § 3. Unitatea naturală colectivă 3.1. Aspecte generale. Definiţ ie Fiind o formă a unităţ ii naturale de infracţ iune, în mod firesc, unitatea naturală colectivă nu a fost reglementată sub aspectul condiţ iilor de existenţ ă de Codul penal din 1969 şi nu este reglementată nici de actualul Cod penal. Din perspectiva doctrinei majoritare, ipotezele de unitate naturală colectivă sunt tratate în cadrul infracţ iunii simple, considerându-se că este indiferent dacă acţ iunea care intră în structura acesteia din urmă se compune dintr-un singur act de executare sau din mai multe acte. Admitem, că, în cele din urmă, unitatea naturală colectivă este o modalitate a infracţ iunii simple, dar cu toate acestea preferăm să tratăm în mod distinct ipoteza unităţ ii naturale 11 colective, date fiind particularităţ ile acesteia şi dificultăţ ile întâmpinate în demersul delimitării ei faţ ă de alte forme ale unităţ ii de infracţ iuni (în special faţ ă de infracţ iunea continuată) sau faţ ă de pluralitatea de infracţ iuni. În aceste condiţ ii, arătăm că unitatea naturală colectivă este acea formă a unităţ ii naturale de infracţ iune caracterizată de faptul că acţ iunea care intră în structura sa se compune dintr-o pluralitate de acte materiale. Spre exemplu, o infracţ iune de vătămare corporală se comite prin aplicarea mai multor lovituri victimei. Problema delimitării unităţ ii naturale colectivă faţ ă de alte forme ale unităţ ii de infracţ iune sau faţ ă de pluralitatea de infracţ iuni se reduce la delimitarea dintre noţ iunile de act şi acţ iune. Cu alte cuvinte, trebuie stabilit când o pluralitate de acte materiale se contopesc în structura unei acţ iuni unice (unitate naturală colectivă) şi când ele devin acţ iuni autonome (infracţ iune continuată sau concurs de infracţ iuni). În primul rând, trebuie exclusă posibilitatea identificării acţ iunii cu o mişcare corporală sau cu un rezultat. Astfel, chiar o acţ iune simplă se poate compune din mai multe mişcări corporale - spre exemplu, împuşcarea unei persoane presupune luarea armei, încărcarea acesteia, ţ intirea şi apăsarea pe trăgaci - sau poate produce mai multe rezultate - de pildă aruncarea unei grenade este o acţ iune unică, dar poate cauza moartea mai multor persoane. Pentru realizarea unei corecte delimitări între noţ iunile de act şi, respectiv, de acţ iune, credem că este de ajutor realizarea unei distincţ ii între condiţ iile de existenţ ă a unităţ ii de acţ iune şi condiţ iile de existenţ ă a unităţ ii naturale colective. Astfel, unitatea acţ iunii este doar una din condiţ iile de existenţ ă ale unităţ ii naturale colective, dar ea se analizează în egală măsură şi în cadrul altor instituţ ii, cum este cazul concursului de infracţ iuni. 3.2. Condiţ ii de existenţ ă ale unităţ ii naturale colective În opinia noastră, condiţ iile de existenţ ă a unităţ ii naturale de infracţ iune sunt: unitatea de acţ iune, omogenitatea juridică şi, respectiv, unitatea subiectului pasiv. 12 3.2.1. Unitatea de acţ iune Suntem de părere că existenţ a unităţ ii de acţ iune depinde de întrunirea cumulativă a următoarelor condiţ ii: a) unitatea manifestării de voinţ ă; b) unitatea spaţ io-temporală; c) omogenitatea materială a actelor. a) unitatea manifestării de voinţ ă Această condiţ ie nu se analizează prin raportare la elementul subiectiv cerut de o normă de incriminare, ci luând în considerare scopul acţ iunii desfăşurate de către autor. Spre exemplu, atunci când cineva îşi propune să cureţ e balconul şi, pentru a scăpa de diversele obiecte depozitate acolo, le aruncă peste balustradă, ceea ce interesează pentru a stabili unitatea acţ iunii nu este poziţ ia sa subiectivă în raport de rezultatele care s-ar putea produce (rănirea unei persoane, avarierea unor autoturisme parcate în preajmă), ci finalitatea acţ iunii desfăşurate, în cazul nostru evacuarea bunurilor de pe balcon. Dacă această finalitate rămâne unitară, acoperind toate actele comise (este vorba de fiecare act de aruncare a unui obiect peste balustradă), acţ iunea va fi unică. b) unitatea spaţ io-temporală Denumită şi unitate a procesului execuţ ional, această condiţ ie presupune ca actele de executare susceptibile de încadrare în conţ inutul aceleiaşi infracţ iuni să fie comise în acelaşi loc şi într-un interval scurt de timp. Cu alte cuvinte, actele trebuie săvârşite într-o succesiune neîntreruptă. Această condiţ ie nu exclude, însă, orice întrerupere a actului de executare propriu-zis. O întrerupere nu afectează unitatea acţ iunii în măsura în care ea este firească, fiind cerută de însăşi natura infracţ iunii sau de modul în care a fost concepută executarea. Aşa de pildă, va exista o unitate de acţ iune atunci când o persoană sustrage bunuri din apartamentul unui vecin şi face mai multe drumuri între apartamentul vecinului şi apartamentul său pentru a transporta bunurile sustrase. Dacă intervalul scurs între actele de sustragere succesive nu depăşeşte timpul necesar transportului fiecărui grup de bunuri sustrase, unitatea acţ iunii nu va fi afectată. Dacă însă între două transporturi inculpatul desfăşoară şi alte activităţ i (doarme, merge la 13 cumpărături etc.) nu va mai exista o unitate a procesului execuţ ional şi deci vor exista mai multe acţ iuni. Caracterul firesc al întreruperilor este o chestiune de fapt pe care instanţ a o va aprecia având în vedere toate datele speţ ei concrete, neputând fi stabilite a priori limite temporale în acest sens. c) omogenitatea materială a actelor comise Această condiţ ie se impune datorită faptului că uneori pe baza aceleiaşi motivaţ ii subiective şi în cadrul unui proces execuţ ional unic se poate comite o mare varietate de acte, care însă nu pot fi în nici un caz subsumate unei acţ iuni unice. Spre exemplu, autorul îşi propune să sustragă bunuri din locuinţ a unei persoane. Dacă în acest scop el ucide câinele de pază, pătrunde în casă şi în final sustrage bunurile, vom avea trei acte de executare distincte, dar este greu de imaginat că ele ar putea fi incluse în sfera unei acţ iuni unice. De aceea, vor fi susceptibile de reunire într-o acţ iune unică numai acele acte de executare care prezintă o omogenitate materială, cu alte cuvinte sunt toate acte de aceeaşi natură (acte de violenţ ă, acte de sustragere, acte de ameninţ are etc.). Ceea ce interesează în acest context este doar omogenitatea actelor în materialitatea lor, făcând abstracţ ie de rezultatele pe care fiecare dintre ele le-a produs. Spre exemplu, o persoană, cu intenţ ia de a o lovi pe alta, aruncă succesiv mai multe pietre în direcţ ia ei. Vom avea o singura acţ iune care regrupează toate actele, pentru că există o manifestare de voinţ ă unică, există un proces execuţ ional unic şi, în plus, este îndeplinită condiţ ia omogenităţ ii materiale (fiecare act este identic cu celelalte, constând în aruncarea unei pietre). Unitatea acţ iunii nu se analizează în raport de rezultatele produse, astfel că ea nu va fi afectată chiar dacă, din 5 pietre aruncate, una a nimerit victima provocându-i o vătămare corporală, trei nu au atins nici o ţ intă iar una a lovit un autoturism parcat provocându-i avarii. Rezultatele produse de diferitele acte vor fi avute însă în vedere cu ocazia analizării unităţ ii sau pluralităţ ii de infracţ iune, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. Omogenitatea materială a actelor de executare nu trebuie interpretată însă într-o manieră rigidă – în sensul că toate actele trebuie să fie identice – ea urmând a se aprecia în sens larg, pe baza naturii actelor. Astfel, condiţ ia omogenităţ ii materiale este îndeplinită atunci când toate 14 actele comise sunt acte de violenţ ă, indiferent că unele s-au comis prin lovire cu pumnul, altele prin izbirea victimei cu un corp dur, iar altele prin folosirea unui cuţ it. 3.2.2. Omogenitatea juridică Omogenitatea juridică presupune ca fiecare act din structura acţ iunii unice să îşi găsească un corespondent în structura aceleiaşi norme de incriminare. Cu alte cuvinte, unităţ ii de acţ iune în sens natural trebuie să i se asocieze o unitate a acţ iunii tipice. Condiţ ia omogenităţ ii juridice nu este incompatibilă nici cu realizarea, de către actele comise succesiv, a unor forme diferite ale aceleiaşi infracţ iuni. Astfel, este posibil ca unele acte să fie susceptibile de încadrare în forma de bază a infracţ iunii, iar altele în forma agravată a acesteia - de exemplu, autorul sustrage anumite bunuri în timpul zilei, iar restul de bunuri le sustrage după lăsarea nopţ ii. Astfel, deşi actele de sustragere comise în timpul zilei corespund formei de bază a furtului (art. 228 C.pen.), iar cele comise în timpul nopţ ii corespund furtului calificat [art. 229 alin. (1) lit. b) C.pen.], condiţ ia omogenităţ ii juridice nu va fi afectată, actele de sustragere putând fi incluse în aceeaşi unică infracţ iune. Încadrarea juridică se va face, însă, în funcţ ie de forma cea mai gravă (în speţ ă, furt calificat), iar la individualizarea judiciară a pedepsei, se va ţ ine seama de faptul că o parte din actele de sustragere au fost comise în timpul zilei. De asemenea, va exista unitate de infracţ iune şi atunci când unele actele comise corespund formei consumate a infracţ iunii, iar altele tentativei. Spre exemplu, autorul sustrage din apartamentul vecinului mai multe bunuri pe care le transportă la domiciliul său, dar când revine pentru a lua şi alte bunuri, este surprins de poliţ işti şi reţ inut. 3.2.3. Unitatea subiectului pasiv Dacă în privinţ a subiectul activ nu există discuţ ii, fiind evident că actele de executare trebuie comise toate de aceeaşi persoană, în cazul subiectului pasiv, situaţ ia este mult mai controversată. Conform unei opinii, majoritare în practică şi doctrină, trebuie făcută o distincţ ie între infracţ iuni contra persoanei şi infracţ iuni contra patrimoniului. Astfel, în cazul infracţ iunilor 15 contra persoanei e necesar să existe o unitate de subiect pasiv, în vreme ce la infracţ iunile contra patrimoniului pluralitatea subiecţ ilor pasivi nu afectează unitatea de infracţ iune. Ca argumentele în sprijinul acestei soluţ ii, se arată că, pe de o parte, în cazul infracţ iunilor contra persoanei interesează persoana victimei, aceasta devenind elementul determinant principal al actului de voinţ ă, în timp ce în cazul infracţ iunilor contra patrimoniului, rezoluţ ia se grefează pe reprezentarea unor elemente fără relaţ ie cu persoana subiectului pasiv. Pe de altă parte, în cazul infracţ iunilor contra patrimoniului, ocrotirea legii penale vizează noţ iunea de proprietate în sens larg. Potrivit unei alte opinii, pe care o susţ inem fără rezerve, nu trebuie făcută o distincţ ie între infracţ iunile contra persoanei şi cele contra patrimoniului, unitatea de subiect pasiv fiind necesară în ambele ipoteze. În raport de argumentele invocate în susţ inerea primei opinii, se arată că, în cazul infracţ iunilor contra persoanei nu se poate afirma că rezoluţ ia infracţ ională ia întotdeauna naştere în considerarea persoanei victimei. De exemplu, în cazul infracţ iunii de violare de domiciliu, comisă pentru a realiza un furt, nu se poate spune că persoana proprietarului a fost cea determinantă pentru comiterea acestei infracţ iuni. La fel, în cazul infracţ iunilor contra patrimoniului, se poate ca uneori să intereseze chiar persoana victimei, cum este în cazul distrugerii. De asemenea, legea penală ocroteşte dreptul de proprietate ca drept subiectiv raportat la o anumită persoană - fizică sau juridică - ceea ce înseamnă că dacă există mai multe patrimonii lezate, aceasta implică automat mai mulţ i subiecţ i pasivi. Dincolo de aceste controverse, credem şi sperăm că soluţ ia corectă din punct de vedere teoretic, şi pe care am susţ inut-o şi în contextul Codului penal din 1969 se va impune fără discuţ ie în materia unităţ ii naturale colective, odată cu intrarea în vigoare a Codului penal la data de 1 februarie 2014. Astfel, aşa cum vom vedea într-o secţ iune viitoare, dedicată infracţ iunii continuate, legiuitorul a introdus în mod expres condiţ ia unităţ ii subiectului pasiv în materia infracţ iunii continuate [art. 35 alin. (1) C.pen.]. În aceste condiţ ii, datorită similitudinilor ce există între cele două tipuri de unitate, credem că această condiţ ie se va impune şi în materia unităţ ii naturale colective, fiind evidentă voinţ a legiuitorului în acest sens. 16 Revenind, dacă toate aceste condiţ ii sunt reunite, vom fi în prezenţ a unei unităţ i naturale colective. 3.3. Forme de vinovăţ ie Sub aspect subiectiv, unitatea naturală colectivă este compatibilă cu oricare dintre formele vinovăţ iei, cu precizarea că toate actele care se integrează în structura sa trebuie să fie comise cu aceeaşi formă de vinovăţ ie. Astfel, unitatea naturală colectivă este caracterizată de intenţ ie, în situaţ ia în care autorul aplică victimei mai multe lovituri de cuţ it, cu intenţ ia de a-i suprima viaţ a. Vom fi în prezenţ a unei unităţ i naturale colective comise din culpă, în ipoteza în care agentul aruncă de pe balcon mai multe obiecte – cu intenţ ia de a le transporta ulterior la pubelă – iar două dintre acestea lovesc aceeaşi persoană. În fine, unitatea naturală colectivă poate fi caracterizată şi de praeterintenţ ie, aşa cum se întâmplă atunci când autorul îi aplică victimei mai multe lovituri cu pumnul iar una dintre aceste lovituri determină o sluţ ire, alta pierderea unui organ iar alta o vătămare ce necesită mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare. Nu va exista, însă, unitate naturală colectivă ci concurs de infracţ iuni în ipoteza în care unele dintre actele componente au fost comise cu intenţ ie, iar altele din culpă. 3.4. Aspectul sancţ ionator Sub aspect sancţ ionator, unitatea naturală colectivă nu prezintă particularităţ i faţ ă de infracţ iunea simplă. Astfel, şi unitatea naturală colectivă este sancţ ionată cu pedeapsa prevăzută de norma de incriminare, la fel ca infracţ iunea simplă, fără a constitui o cauză legală de agravare a tratamentului sancţ ionator. Pluralitatea actelor de executare şi împrejurările în care acestea au intervenit pot fi însă avute în vedere cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei. 17 § 4. Infracţ iunea continuă 4.1. Definiţ ie Infracţ iunea continuă nu beneficiază de o reglementare legală în Codul nostru penal, neexistând din acest punct de vedere modificări faţ ă de Codul penal din 1969. După modelul Codului din 1969, ea este doar menţ ionată de art. 154 alin. (2) teza a II-a C.pen., text care stabileşte momentul din care începe să curgă termenul de prescripţ ie a răspunderii penale în cazul acestei categorii de infracţ iuni. Asupra acestui aspect vom reveni, însă, la momentul prezentării instituţ iei prescripţ iei. În aceste condiţ ii, sarcina definirii infracţ iunii continue şi a stabilirii condiţ iilor ei de existenţ ă a revenit doctrinei, infracţ iunea continuă fiind considerată acea formă a unităţ ii naturale de infracţ iune în cazul căreia, după întrunirea tuturor elementelor constitutive, acţ iunea sau inacţ iunea se prelungeşte în timp prin voinţ a autorului. 4.2. Condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii continue Pe baza definiţ iei enunţ ate anterior, pot fi evidenţ iate şi condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii continue: existenţ a unui act de executare care se prelungeşte în timp şi, respectiv, unitatea elementului subiectiv. 4.2.1. Existenţ a unui act de executare care se prelungeşte în timp Infracţ iunea continuă se caracterizează prin existenţ a unui act de executare - acţ iune sau inacţ iune - susceptibil de prelungire în timp dincolo de momentul consumării. Spre exemplu, în cazul infracţ iunii de deţ inere de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.pen.), consumarea are loc în momentul în care făptuitorul intră în posesia respectivelor instrumente. Actul material al infracţ iunii - deţ inerea - se prelungeşte, însă, şi după acest moment, durând atâta vreme cât autorul rămâne în posesia instrumentelor primite. Tot astfel, în cazul unei infracţ iuni de furt (art. 228 C.pen.) având ca obiect energia electrică, infracţ iunea se consumă în momentul în care inculpatul s-a branşat ilegal la reţ eaua de distribuţ ie a energiei electrice şi a început să consume curent. Acţ iunea de sustragere se prelungeşte însă în timp atâta vreme cât el continuă să consume energie electrică în mod ilegal. 18 Principala problemă în acest context o reprezintă însă identificarea situaţ iilor în care suntem în prezenţ a unei acţ iuni susceptibile de a se prelungi în timp şi, implicit, a unei infracţ iuni continue. În ceea ce priveşte infracţ iunile comisive, în literatura de specialitate au fost elaborate mai multe criterii de delimitare. Cele mai importante dintre acestea sunt definiţ ia legală a infracţ iunii, natura valorii sociale ocrotite şi, respective, modul concret de săvârşire a infracţ iunii. Aşa cum se va vedea în cele ce urmează, deşi niciunul dintre criteriile menţ ionate nu este în măsură să conducă în toate situaţ iile la o corectă delimitare, credem că prin utilizarea lor conjugată se poate atinge obiectivul urmărit. a) Definiţ ia legală a infracţ iunii este criteriul principal de delimitare, deoarece numai pe baza analizei şi interpretării normei legale se poate stabili dacă acţ iunea care face parte din latura obiectivă a infracţ iunii este susceptibilă de prelungire în timp. Astfel, atunci când legiuitorul foloseşte termeni ca deţ inere, conducere, purtare, sechestrare, ascundere etc. suntem, fără nicio îndoială, în prezenţ a unei infracţ iuni continue. Pe această bază, este unanim admis caracterul continuu al unor infracţ iuni ca: deţ inere de instrumente în vederea falsificării de valori, portul nelegal de decoraţ ii sau semne distinctive, conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană ce nu posedă permis de conducere etc. În situaţ iile în care legiuitorul recurge la termeni echivoci sau care sunt susceptibili de interpretări diferite în funcţ ie de norma de incriminare în care sunt utilizaţ i, o primă soluţ ie pentru depăşirea acestor dificultăţ i o reprezintă interpretarea normei legale, prin utilizarea procedeelor de interpretare cunoscute, pentru a stabili cât mai precis voinţ a legiuitorului. În măsura în care interpretarea nu aduce suficiente elemente în scopul definirii corecte a naturii infracţ iunii, se va recurge şi la criteriile mai jos menţ ionate. b) Natura valorii sociale ocrotite prin norma de incriminare poate servi în anumite situaţ ii la o corectă delimitare a sferei infracţ iunilor continue. În legătură cu acest criteriu în literatura de specialitate s-a arătat că infracţ iunea continuă presupune, cel puţ in de regulă, valori sociale indestructibile, dar comprimabile. Cu alte cuvinte, este vorba de valori sociale 19 care nu sunt desfiinţ ate prin comiterea infracţ iunii, ci suferă doar o restrângere, o comprimare, revenind la forma iniţ ială după încetarea agresiunii (spre exemplu, libertatea personală). Deşi contestat de unii autori chiar în doctrina noastră, criteriul enunţ at îşi poate dovedi utilitatea în numeroase situaţ ii. Aşa cum s-a arătat în doctrină, indiferent de modul de formulare a textului legal, omorul sau avortul nu vor putea fi niciodată infracţ iuni continue, căci valoarea ocrotită este desfiinţ ată o dată cu producerea urmării incriminate. c) Modul concret de săvârşire a infracţ iunii poate fi în anumite situaţ ii un indiciu pentru caracterul continuu sau instantaneu al infracţ iunii. Astfel, infracţ iunea de furt de motorină [art. 229 alin. (3) lit. a) C.pen.] se poate comite fie instantaneu, fie continuu. Spre exemplu, dacă autorul îşi propune să sustragă motorină dintrun depozit, el poate sustrage mai multe butoaie cu combustibil pe care le încarcă într-un camion, caz în care avem o infracţ iune instantanee. Aceeaşi faptă se poate comite, însă, prin legarea unei ţ evi la conducta de transport sau la recipientul în care motorina este depozitată, astfel încât acţ iunea de sustragere să se prelungească în timp şi să îmbrace forma unei infracţ iuni continue. Este evident că în acest caz doar prin raportare la modul concret de săvârşire a faptei se poate realiza o corectă delimitare între cele două forme ale unităţ ii naturale de infracţ iune. Unele dificultăţ i pot fi întâlnite şi în cazul infracţ iunilor omisive continue, datorită modalităţ ilor diferite de incriminare a acestor fapte. Atunci când legea nu stabileşte un termen pentru îndeplinirea obligaţ iei, iar aceasta are caracter de continuitate, neîndeplinirea obligaţ iei va avea în mod necesar acelaşi caracter, iar infracţ iunea omisivă proprie va fi una continuă. Aşa se întâmplă în cazul abandonului de familie săvârşit în modalitatea prevăzută de art. 378 alin. (1) lit. b) C. pen. - neîndeplinirea cu rea-credinţ ă a obligaţ iei de întreţ inere prevăzută de lege. Cum obligaţ ia de întreţ inere are caracter de continuitate, infracţ iunea comisă prin neîndeplinirea ei va fi continuă. În ipoteza în care legea stabileşte un termen pentru îndeplinirea obligaţ iei, infracţ iunea omisivă este instantanee atunci când obligaţ ia nu poate fi îndeplinită decât în interiorul termenului, şi este continuă dacă respectiva obligaţ ie poate fi îndeplinită şi după expirarea 20 acestuia. Am putea conchide pentru prima categorie cu textul de la art. 243 alin. (1) C.pen. privind însuşirea bunului găsit, care incriminează fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţ ilor sau celui care l-a pierdut. Într-un astfel de caz se consideră că obligaţ ia nu poate fi îndeplinită decât până la momentul expirării celor 10 zile, astfel încât am fi în prezenţ a unei infracţ iuni omisive instantanee. Tot astfel, în cazul art. 25 din Legea nr. 191/2003 privind infracţ iunile la regimul transportului am fi în prezenţ a unei infracţ iuni omisive instantanee. deoarece textul incriminează „fapta pasagerului de a nu se supune în timpul călătoriei unui ordin dat de comandant sau secund ori de un alt ofiţ er, pentru salvarea navei (...)”, fiind evident că obligaţ ia impusă nu poate fi exercitată decât în momentul în care ordinul a fost dat, deoarece numai atunci este posibilă efectuarea unei acţ iuni de salvare a navei. Tot astfel, se consideră că infracţ iunea de dezertare prevăzută de art. 414 C.pen. este o infracţ iune continuă, deoarece termenul de 3 zile marchează doar momentul din care fapta constituie dezertare, iar obligaţ ia militarului de a fi în unitate este o obligaţ ie permanentă. Vom conchide deci în sensul că infracţ iunea omisivă proprie este instantanee atunci când norma de incriminare sancţ ionează nerespectarea unei obligaţ ii susceptibile de executare printr-un singur act şi este continuă atunci când norma de incriminare sancţ ionează încălcarea unei obligaţ ii cu caracter de permanenţ ă. 4.2.2. Unitatea elementului subiectiv Aşa cum rezultă din chiar definiţ ia ei, în cazul infracţ iunii continue prelungirea în timp a acţ iunii sau inacţ iunii infracţ ionale trebuie să se datoreze voinţ ei agentului. Pe cale de consecinţ ă, este necesar a se constata că manifestarea de voinţ ă iniţ ială, ce a caracterizat momentul consumării, s-a menţ inut pe întreaga durată a acţ iunii sau inacţ iunii. Unitatea elementului subiectiv nu presupune, însă, ca această manifestare de voinţ ă să fie determinată în cele mai mici detalii, fiind suficient ca ea să vizeze elementele esenţ iale ale infracţ iunii. Astfel, nu e necesar ca durata infracţ iunii să fie stabilită cu precizie, fiind posibil ca autorul să decidă să comită fapta atâta timp cât va avea posibilitatea. 21 Sub aspectul formei de vinovăţ ie, deşi majoritatea infracţ iunilor continue reglementate de legislaţ ia noastră sunt caracterizate de intenţ ie, nu trebuie exclusă nici posibilitatea săvârşirii acestei forme a unităţ ii naturale de infracţ iune din culpă. Spre exemplu, în prezent infracţ iunea de abandon de familie în modalitatea neîndeplinirii obligaţ iei de întreţ inere prevăzute de lege se poate comite doar cu intenţ ie, textul legal cerând condiţ ia relei-credinţ e. Nimic nu îl împiedică însă pe legiuitor ca într-o viitoare reglementare să incrimineze această faptă şi atunci când este săvârşită din culpă. 4.3. Clasificarea infracţ iunilor continue: infracţ iuni continue permanente şi infracţ iuni continue succesive Cea mai importantă clasificare în materia infracţ iunii continue este cea care distinge între infracţ iunile continue permanente şi infracţ iunile continue succesive. Infracţ iunile continue permanente: sunt acelea în cazul cărora este suficient actul iniţ ial urmat de prelungirea în timp a acţ iunii sau a inacţ iunii, fără a fi necesară o reiterare a acestui act (de exemplu, lipsirea de libertate în mod ilegal prevăzută de art. 205 C.pen., deţ inerea de droguri pentru consum propriu etc.) Infracţ iunile continue succesive: săvârşirea lor poate presupune o reiterare a actului iniţ ial la diverse intervale de timp, dar întreruperile care intervin sunt fireşti, impuse chiar de natura infracţ iunii (de exemplu, conducerea unui vehicul sub influenţ a alcoolului sau a altor substanţ e, faptă prevăzută de art. 336 C.pen.). De la caz la caz o infracţ iune continuă se poate prezenta ca succesivă sau permanentă spre exemplu, cel care conduce un vehicul sub influenţ a alcoolului sau fără permis de conducere (art. 335 C.pen.) se va opri pentru realimentare, pentru a merge la toaletă etc. fapta fiind succesivă, dar poate fi în concret şi permanentă când autorul nu opreşte deloc vehiculul. Importanţ a clasificării rezidă în faptul că, în cazul infracţ iunilor continue permanente, o eventuală întrerupere a acţ iunii va duce la apariţ ia unei pluralităţ i de infracţ iuni sub forma concursului sau a unei unităţ i legale sub forma infracţ iunii continuate. În cazul infracţ iunilor continue succesive, întreruperile survenite, atâta timp cât sunt fireşti, nu afectează unitatea naturală a infracţ iunii. 22 4.4. Consumarea şi epuizarea infracţ iunii continue Fiind o infracţ iune cu durată de consumare, cele două momente nu coincid, fiind separate de un interval de timp. Astfel, infracţ iunea continuă se consumă în momentul în care sunt întrunite toate elementele cerute de incriminarea tip şi se epuizează în momentul în care acţ iunea sau inacţ iunea ia sfârşit. Spre exemplu, fapta de deţ inere ilicită a unor bunuri se consumă în momentul în care autorul a intrat în posesia bunurilor respective şi se epuizează în momentul în care el pierde în orice mod această posesie. Tot astfel, infracţ iunea de lipsire de libertate în mod ilegal se consumă în momentul în care victima a fost privată de libertate şi se epuizează atunci când ea este eliberată. Dacă momentul consumării nu ridică probleme deosebite, identificarea momentului epuizării este uneori mai dificilă, dată fiind marea varietate a situaţ iilor în care comiterea infracţ iunii continue poate lua sfârşit. În doctrină cauzele de întrerupere a infracţ iunii continuate sunt clasificate în două principale categorii: întreruperi de fapt şi întreruperi de drept. Întreruperile de fapt pot fi, la rândul lor, voluntare sau silite. Epuizarea infracţ iunii se datorează unei întreruperi de fapt voluntare atunci când, spre exemplu, autorul eliberează victima sechestrată sau începe să îşi execute obligaţ ia de întreţ inere prevăzută de lege. Vom fi în prezenţ a unei întreruperi silite atunci când cauza care pune capăt acţ iunii infracţ ionale este străină de voinţ a agentului. De pildă, victima sechestrată este eliberată de organele de poliţ ie sau decedează, conducătorului auto îi scade concentraţ ia de alcool din sânge sub limita prevăzută de lege pentru existenţ a infracţ iunii, bunul deţ inut ilegal este distrus într-un incendiu etc. În ceea ce priveşte întreruperile de drept, acestea sunt datorate unor cauze juridice. În opinia noastră doar o hotărâre de condamnare definitivă poate produce acest efect. 4.5. Sancţ ionarea infracţ iunii continue În ceea ce priveşte sancţ ionarea infracţ iunii continue, fiind vorba de o unitate naturală de infracţ iune, ea se sancţ ionează cu pedeapsa prevăzută de norma de incriminare. 23 Aşadar, indiferent că ne aflăm în prezenţ a unei infracţ iuni continue permanente sau succesive nu va exista o cauză de agravare a tratamentului sancţ ionator, fapta fiind pedepsită la fel ca o infracţ iune instantanee. Durata prelungirii în timp a acţ iunii sau inacţ iunii infracţ ionale va fi însă avută în vedere cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei, conform art. 74 şi urm. C.pen. § 5. Infracţ iunea continuată 5.1. Definiţ ie şi natură juridică Infracţ iunea continuată face parte din categoria unităţ ii legale de infracţ iune şi s-a bucurat de o reglementare în partea generală a Codului penal, atât în Codul penal din 1969, cât şi în Codul penal. Potrivit art. 35 alin. (1) C.pen., infracţ iunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţ ii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţ iuni sau inacţ iuni care prezintă, fiecare în parte, conţ inutul aceleiaşi infracţ iuni. 5.2. Condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii continuate Potrivit Codului penal, pentru a fi în prezenţ a infracţ iunii continuate este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţ ii: pluralitate de acţ iuni sau inacţ iuni săvârşite la diferite intervale de timp; omogenitatea juridică a acţ iunilor sau inacţ iunilor; unitate de subiect activ şi pasiv; unitate de rezoluţ ie infracţ ională. 5.2.1. Pluralitate de acţ iuni sau inacţ iuni săvârşite la diferite intervale de timp Fiind o unitate juridică de infracţ iune, infracţ iunea continuată presupune în mod necesar o pluralitate de acţ iuni sau inacţ iuni pe care legiuitorul le reuneşte în cuprinsul unei singure entităţ i. Noţ iunea de acţ iune nu se identifică cu aceea de act de executare. În măsura în care mai multe acte de executare sunt susceptibile de încadrare în conţ inutul unei acţ iuni unice - pe baza 24 criteriilor examinate în contextul analizei unităţ ii naturale colective - nu va exista o infracţ iune continuată, ci o unitate naturală de infracţ iune. Aşa cum se poate observa, condiţ ia pe care o analizăm, constituie principalul criteriu de delimitare între infracţ iunea continuată şi formele unităţ ii naturale de infracţ iune. În primul rând, prin utilizarea corectă a acestui criteriu, se evită confuzia infracţ iunii continuate cu unitatea naturală colectivă. Dacă în cazul infracţ iunii continuate avem mai multe acţ iuni comise la diferite intervale de timp, în ipoteza unităţ ii naturale colective există o singură acţ iune, alcătuită dintr-o pluralitate de acte de executare comise în cadrul unei unităţ i spaţ io-temporale. Un exemplu poate fi edificator pentru modul în care operează această distincţ ie. Să presupunem că inculpatul doreşte să sustragă cinci saci de mere din livada vecinului. Dacă într-o noapte se deplasează în livadă, umple un sac, merge acasă, îl goleşte şi se întoarce imediat pentru a lua încă un sac, repetând apoi operaţ iunea de câteva ori, vom avea o unitate naturală colectivă. Aceasta deoarece în speţ ă actele de sustragere s-au succedat fără alte întreruperi decât cele necesare transportului bunurilor. Dacă însă inculpatul, după primul transport, se mai odihneşte, mai efectuează alte activităţ i în gospodărie iar apoi merge să mai ia un sac, vom avea o infracţ iune continuată, pentru că deja actele de sustragere sunt comise cu întreruperi care nu erau necesare în raport de modul de comitere a faptei. Intervalele de timp mai mari scurse între actele de sustragere le autonomizează, transformându-le în acţ iuni de sine stătătoare, specifice infracţ iunii continuate. Cu atât mai mult vom avea o infracţ iune continuată dacă actele succesive de sustragere au loc în zile diferite. Cele arătate în legătură cu acţ iunea sunt valabile şi în ceea ce priveşte inacţ iunea ca modalitate de comitere a infracţ iunii continuate. Astfel, va exista o unitate de omisiune, compusă din mai multe acte în situaţ ia în care câinele unei persoane atacă succesiv mai mulţ i copii iar proprietarul nu îşi cheamă animalul. Tot astfel, nu va exista o pluralitate de omisiuni, ci o omisiune unică în cazul pompierului care priveşte cum flăcările distrug unul după altul mai multe bunuri şi nu intervine, în pofida obligaţ iei în acest sens izvorâtă din poziţ ia sa de garant. Ţ inem să subliniem însă că între unitatea naturală colectivă şi infracţ iunea continuată nu există o incompatibilitate, astfel că unitatea naturală colectivă poate fi şi ea comisă în mod continuat. Aşa se întâmplă atunci când timp de mai multe nopţ i, inculpatul sustrage bunuri 25 dintr-un depozit şi fiecare acţ iune de sustragere este alcătuită din mai multe acte materiale, în sensul celor arătate mai sus. Intervalele de timp scurse între diferitele acţ iuni care se integrează în structura infracţ iunii continuate nu trebuie aşadar să fie foarte scurte (pentru că în acest caz vom avea o unitate naturală de infracţ iune) dar nici excesiv de lungi, pentru că riscă să compromită unitatea rezoluţ iei infracţ ionale, dând astfel naştere unui concurs de infracţ iuni. Durata acestor intervale nu este, şi nici nu ar putea să fie stabilită de lege, evaluarea lor fiind o chestiune lăsată la aprecierea instanţ ei de judecată. 5.2.2. Omogenitatea juridică a acţ iunilor sau inacţ iunilor Potrivit acestei condiţ ii, acţ iunile sau inacţ iunile comise la diferite intervale de timp trebuie să realizeze conţ inutul aceleiaşi infracţ iuni, să se încadreze în conţ inutul aceleiaşi incriminări tip. Această condiţ ie presupune, în primul rând, o unitate a obiectului juridic în sensul că toate acţ iunile sau omisiunile trebuie să se îndrepte împotriva aceleiaşi valori sociale. Cele arătate în cadrul secţ iunii dedicate omogenităţ ii juridice ca o condiţ ie a unităţ ii naturale colective îşi păstrează valabilitatea şi aici. 5.2.3. Unitatea de subiect activ şi pasiv Condiţ ia identităţ ii subiectului activ este prevăzută expres de legiuitor în textul art. 35 alin. (1) C.pen., care arată că acţ iunile trebuie să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Unitatea de subiect activ reprezintă astfel, alături de unitatea de rezoluţ ie infracţ ională, un liant pentru acţ iunile comise la diferite intervale de timp. Dacă atunci când infracţ iunea este comisă de o singură persoană condiţ ia nu ridică probleme în plan practic, lucrurile se complică în situaţ ia săvârşirii faptei în participaţ ie. Opinia majoritară admite compatibilitatea infracţ iunii continuate cu schimbarea formelor de participaţ ie, căci nu se poate susţ ine că săvârşirea unor acţ iuni diferite ca modalitate de participare ar exclude prin ea însăşi existenţ a unei hotărâri infracţ ionale unice. 26 De asemenea, condiţ ia unităţ ii subiectului activ nu exclude mărirea sau diminuarea numărului de participanţ i pe parcursul comiterii diferitelor acţ iuni. Nu este însă posibilă reţ inerea formei continuate în cazul actelor de participaţ ie comise de aceeaşi persoană în beneficiul unor autori diferiţ i. În ceea ce priveşte unitatea subiectului pasiv, ea este consacrată explicit de Codul penal, fiind principala deosebire faţ ă de reglementarea anterioară, căci Codul penal din 1969 nu conţ inea o astfel de prevedere. În consecinţ ă, mai multe fapte de sustragere comise de inculpat în zile diferite în dauna mai multor vecini, vor constitui un concurs de infracţ iuni, iar nu o infracţ iune continuată, chiar dacă inculpatul a luat de la început hotărârea de a comite toate furturile. În explicitarea elementului de inedit, care va trebui aplicat în practica judiciară, Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal prevede la art. 238 următoarele: condiţ ia unităţ ii subiectului pasiv se va considera îndeplinită şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţ iunii se află în coproprietatea mai multor persoane; b) infracţ iunea a adus atingere unor subiecţ i pasivi secundari diferiţ i, dar subiectul pasiv principal este unic. Încercând să exemplificăm cele de mai sus, ne imaginăm ipoteza în care autorul sustrage mai multe bunuri care aparţ in în coproprietate unor persoane diferite, aspect cunoscut de către autor. În acest caz, se va putea reţ inere forma continuată, sub rezerva întrunirii celorlalte condiţ ii. De asemenea, raportat la a doua ipoteză, avem cazul autorului care, în baza aceleiaşi rezoluţ ii, sustrage mai multe bunuri din patrimoniul aceleiaşi persoane (fizice sau juridice), prin întrebuinţ area de violenţ e sau ameninţ ări, ce vizează de fiecare dată alte persoane (de exemplu, paznici de la o hală aparţ inând unei persoanei juridice). Într-un astfel de caz, se va putea reţ ine o infracţ iune de tâlhărie prevăzută de art. 233 C.pen., comisă în formă continuată: subiectul pasiv principal, reprezentat de titularul dreptului patrimonial este unic (persoana juridică care deţ ine hala şi bunurile în speţ a de mai sus), iar persoanele fizice care suportă consecinţ ele actelor de violenţ ă sau ameninţ are (paznicii halei în acelaşi exemplu) sunt subiecţ i pasivi secundari. 27 5.2.4. Unitatea de rezoluţ ie infracţ ională Unitatea de rezoluţ ie reprezintă una dintre cele mai importante condiţ ii de existenţ ă ale infracţ iunii continuate şi, totodată, principalul element de delimitare a acesteia faţ ă de concursul real omogen de infracţ iuni. Pentru a determina includerea unor acţ iuni comise la diferite intervale de timp în structura unei infracţ iuni continuate, rezoluţ ia infracţ ională, trebuie să îndeplinească anumite condiţ ii: ♦ trebuie să fie determinată. Aceasta înseamnă că făptuitorul, în momentul luării hotărârii, să fi avut imaginea faptului pe care urmează să-l comită în mod fracţ ionat, ceea ce implică o reprezentare de ansamblu a obiectului material, a locului, modului şi timpului de săvârşire a diferitelor acţ iuni; ♦ ♦ trebuie să fie anterioară tuturor acestor acţ iuni; şi să se menţ ină pe toată durata comiterii lor, condiţ ie ce decurge din chiar formularea textului art. 35 alin. (1) C.pen., potrivit căreia acţ iunile sau inacţ iunile trebuie să fie comise în baza aceleiaşi rezoluţ ii infracţ ionale. Fiind însă un proces esenţ ialmente psihic, rezoluţ ia infracţ ională nu poate fi percepută şi evaluată sub aspectul unităţ ii şi gradului său de determinare în mod nemijlocit, ci numai pe baza circumstanţ elor care caracterizează acţ iunile în care ea s-a concretizat. Încercând să stabilească o metodologie de evaluare a unităţ ii de rezoluţ ie infracţ ională şi totodată câteva criterii suplimentare de diferenţ iere a infracţ iunii continuate faţ ă de concursul de infracţ iuni, fostul Tribunal Suprem a hotărât prin Decizia de îndrumare nr. 1/1963 că pot fi avute în vedere în acest sens unitatea obiectului material, identitatea locului sau a persoanei vătămate. La aceste criterii doctrina şi jurisprudenţ a au adăugat şi altele cum ar fi: existenţ a unor intervale de timp relativ scurte între acţ iunile componente; comiterea acţ iunilor asupra unor bunuri de acelaşi fel; folosirea aceloraşi metode, procedee, mijloace; comiterea acţ iunilor în aceleaşi împrejurări sau condiţ ii 28 5.3. Infracţ iuni care nu pot fi comise în formă continuată De regulă orice infracţ iune este susceptibilă de comitere în formă continuată Astfel, chiar unele dintre infracţ iunile cu durată de consumare, cum este cazul infracţ iunii continue, pot fi săvârşite în formă continuată. Aşa se întâmplă atunci când o persoană ce nu posedă permis de conducere, în baza aceleiaşi rezoluţ ii infracţ ionale, conduce un autovehicul pe drumurile publice în mai multe zile. Cu toate acestea, există şi câteva categorii de infracţ iuni care, datorită incompatibilităţ ii lor cu unele dintre condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii continuate, nu pot cunoaşte această formă de săvârşire. Acestea sunt: 5.3.1. Infracţ iunile săvârşite din culpă Întrucât art. 35 alin. (1) C.pen., definind elementul subiectiv al infracţ iunii continuate, se referă la unitatea rezoluţ iei ce stă la baza tuturor acţ iunilor (inacţ iunilor), se impune concluzia că fiecare dintre acestea trebuie să fie comisă cu intenţ ie. Pe cale de consecinţ ă, dacă se comit mai multe fapte din culpă la diferite intervale de timp ele vor constitui infracţ iuni distincte aflate în concurs. 5.3.2. Infracţ iunile cu rezultat indivizibil (definitiv) În această categorie se includ acele infracţ iuni al căror rezultat nu este susceptibil de producere parţ ială sau fracţ ionată, cum este cazul faptelor de ucidere (art. 188-192 C.pen.) sau întrerupere a cursului sarcinii (art. 201 C.pen.), doctrina considerând că şi în acest caz forma continuată de comitere este exclusă. 5.3.3. Infracţ iunile de obicei Având în vedere că actele care intră în structura infracţ iunii de obicei, nu au relevanţ ă penală privite în mod izolat ci doar ansamblul lor, nu credem că actele comise ulterior consumării infracţ iunii de obicei ar putea să o transforme într-o infracţ iune continuată. În acest caz nu ar fi îndeplinită condiţ ia ca fiecare dintre acţ iunile succesive să realizeze conţ inutul aceleiaşi infracţ iuni, căci conţ inutul infracţ iunii de obicei este realizat numai de ansamblul actelor şi nu de fiecare dintre acestea. În plus, numărul actelor comise după consumare şi până 29 la epuizare poate fi avut în vedere cu ocazia individualizării judiciare, conform art. 74 şi urm. C.pen. O situaţ ie deosebită este aceea în care, în ansamblul actelor ce constituie infracţ iunea de obicei se pot contura grupe de acte, separate în timp, fiecare dintre ele fiind în măsură să probeze obişnuinţ a, situaţ ie în care trebuie admisă posibilitatea reţ inerii formei continuate. 5.4. Tratamentul sancţ ionator al infracţ iunii continuate 5.4.1. Tratament sancţ ionator. Limita sporului. Spor facultativ şi variabil Infracţ iunea continuată se sancţ ionează, potrivit art. 36 C.pen. cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţ iunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul închisorii, respectiv, cu cel mult o treime în cazul amenzii. Cu alte cuvinte, în caz de infracţ iune continuată instanţ a aplica o pedeapsă până la maximul special prevăzut de lege, iar dacă acest maxim se dovedea neîndestulător, se putea adăuga un spor. Sporul este de cel mult trei ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este de 3 ani, respectiv de maxim o treime din maximul amenzii prevăzut de lege pentru infracţ iunea comisă. Sporul este facultativ, ceea ce înseamnă că instanţ a poate să rămână în cadrul limitelor prevăzute de norma de incriminare, chiar dacă fapta a fost comisă în formă continuată. De asemenea, sporul este variabil, adică instanţ a, dacă doreşte să aplice un spor de pedeapsă, poate individualiza durata închisorii, respectiv cuantumul amenzii, fără a putea depăşi limitele prevăzute de lege. Conform art. 147 C.pen., în cazul persoanei juridice, în caz de cauze de agravare răspunderii penale (deci, inclusiv a formei continuate), persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. 5.4.2. Recalcularea pedepsei pentru infracţ iunea continuată Potrivit art. 37 C.pen., dacă după condamnarea definitivă pentru comiterea unei infracţ iuni continuate, infractorul este judecat ulterior şi pentru alte acţ iuni sau inacţ iuni care 30 intră în conţ inutul aceleiaşi infracţ iuni, se stabileşte o pedeapsă ţ inând cont de infracţ iunea săvârşită în întregul ei, pedeapsă care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţ ată ulterior. Soluţ ia este firească deoarece, în condiţ iile în care toate acţ iunile sau inacţ iunile fac parte din structura aceleiaşi infracţ iuni, este evident că ele trebuie să primească o pedeapsă unică, corespunzătoare infracţ iunii unice. Procedând la recalculare, instanţ a poate să menţ ină pentru întreaga infracţ iune pedeapsa aplicată iniţ ial sau poate să o majoreze, mai ales atunci când acţ iunile nou descoperite sporesc semnificativ periculozitatea faptei în ansamblu. Pedeapsa iniţ ială nu va putea fi însă redusă, căci, dacă pentru un anumit număr de acţ iuni s-a aplicat o pedeapsă, nu este de conceput aplicarea unei pedepse mai mici pentru un număr mai mare de acţ iuni componente. Dispoziţ ia din art. 37 C.pen. se va aplica şi atunci când diferitele acţ iuni componente ale infracţ iunii continuate au fost definitiv judecate prin hotărâri distincte, iar apoi se descoperă că ele fac parte din structura unei infracţ iuni unice continuate. În acest caz se va stabili o singură pedeapsă, care nu poate fi mai mică decât vreuna dintre pedepsele aplicate iniţ ial. 5.4.3. Tratamentul sancţ ionator conform Codului penal 1969 Potrivit art. 42 C.pen. 1969, infracţ iunea continuată se sancţ ionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţ iunea săvârşită, la care se poate adăuga un spot potrivit dispoziţ iilor art. 34 sau art. 40 1 alin. (1) C.pen. 1969. Cu alte cuvinte, în caz de infracţ iune continuată instanţ a va aplica o pedeapsă până la maximul special prevăzut de lege, iar dacă acest maxim se dovedeşte neîndestulător, se poate adăuga un spor. Sporul este cel prevăzut de lege în cazul concursului de infracţ iuni, adică de până la 5 ani în cazul închisorii şi respectiv de până la jumătate din maximul special în cazul amenzii, dacă este vorba despre o persoană fizică. Dacă în speţ ă este vorba despre o persoană juridică pedeapsa sporul poate fi de până la o treime din maximul special al amenzii. Infracţ iunea continuată apare astfel ca o cauză legală de agravare facultativă a pedepsei. Aplicarea pedepsei se face într-o singură etapă, fără a se evidenţ ia separat sporul aplicat. Atunci când unele dintre acţ iunile componente se încadrează în forma de bază a infracţ iunii iar altele într-o formă agravată, pedeapsa avută în vedere este pedeapsa prevăzută pentru forma agravată a infracţ iunii. 31 Sporul este facultativ, ceea ce înseamnă că instanţ a poate să rămână în cadrul limitelor prevăzute de norma de incriminare, chiar dacă fapta a fost comisă în formă continuată. Art. 43 C.pen. 1969 prevedea recalcularea pedepsei. Reglementarea este cea din actualul art. 37 C.pen. § 6. Infracţ iunea complexă 6.1. Noţ iune Modul de reglementare a infracţ iunii complexe în Codul penal este similar celei regăsite în Codul penal din 1969, neexistând modificări de substanţ ă. Astfel, potrivit art. 35 alin. (2) C.pen., infracţ iunea este complexă când în conţ inutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţ ial agravant, o acţ iune sau inacţ iune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Infracţ iunea complexă reprezintă o formă a unităţ ii legale de infracţ iune, deoarece numai legiuitorul este cel care poate include în conţ inutul tip unei infracţ iuni conţ inutul alteia. În absenţ a dispoziţ iei legale care incriminează infracţ iunea complexă, infracţ iunea sau infracţ iunile incluse în structura ei ar avea o existenţ ă de sine stătătoare. Spre exemplu, dacă nu ar exista infracţ iunea de tâlhărie, furtul şi violenţ ele ar constitui două infracţ iuni aflate în concurs. 6.2. Structura şi condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii complexe Sub aspect structural, infracţ iunea complexă presupune în primul rând un obiect juridic complex, adică o pluralitate de valori sociale care sunt lezate sau puse în pericol prin comiterea faptei. De regulă obiectul complex este eterogen, fiind alcătuit din două valori sociale de natură diferită. În acest caz, întotdeauna există o valoare socială principală - care determină şi includerea infracţ iunii într-o anumită grupă - şi o valoare socială secundară. De pildă, în cazul tâlhăriei valoarea socială principală este patrimoniul (de aceea tâlhăria este o infracţ iune contra patrimoniului) iar valoarea secundară este integritatea fizică a persoanei. Tot astfel, în cazul 32 violului, valoarea socială principală este libertatea vieţ ii sexuale, iar valoarea secundară este integritatea fizică sau libertatea psihică a persoanei. Prin excepţ ie, uneori obiectul juridic are caracter omogen, fiind alcătuit din două valori sociale de aceeaşi natură. Aşa se întâmplă în cazul omorului calificat prevăzut de art. 189 alin. (1) lit. f) C.pen. - omorul comis asupra a două sau mai multe persoane. Referitor la condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii complexe, trebuie să ne întoarcem la modul în care aceasta se naşte – prin absorbirea în conţ inutul său a unei alte incriminări tip. Pentru ca respectiva absorbţ ie să opereze, este necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţ ii. 6.2.1. Caracterul necesar al absorbţ iei Infracţ iunea complexă fiind o formă a unităţ ii legale de infracţ iune, absorbţ ia operează cu privire la conţ inutul legal al infracţ iunilor în cauză - infracţ iunea complexă, absorbantă şi, respectiv, infracţ iunea absorbită. Aceasta înseamnă că toate elementele specifice incriminării tip absorbite trebuie să se regăsească în conţ inutul incriminării tip complexe. În plan practic aceasta înseamnă că infracţ iunea complexă, nu se poate comite niciodată fără săvârşirea infracţ iunii absorbite. Necesitatea absorbţ iei nu se analizează in concreto, cu referire la fapta comisă în concret de către inculpat, ci in abstracto având în vedere infracţ iunea respectivă în general, raportându-ne la conţ inutul normei de incriminare. Spre exemplu, şantajul (art. 207 C.pen.) este o infracţ iune complexă, care absoarbe violenţ a sau ameninţ area, întrucât nu se poate comite niciodată în absenţ a vreuneia din cele două fapte. De asemenea, furtul prin efracţ ie prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen. este o infracţ iune complexă, deoarece sancţ ionează – conform normei – comiterea unui furt prin distrugerea sistemului de închidere. Or, raportându-ne la modul de reglementare al normei, fapta nu se poate comite fără a comite simultan şi infracţ iunea de distrugere. De cealaltă parte, să ne imaginăm următoarea ipoteză: autorul doreşte să sustragă o statuetă, care este, însă, încorporată într-un gard de marmură. Pentru a putea lua statueta, distruge gardul, în caz contrar neputând sustrage efectiv bunul. Aşa cum se observă, în cazul concret, furtul nu se putea comite fără a săvârşi şi infracţ iunea de distrugere. Totuşi, nu vom fi 33 în prezenţ a unei infracţ iuni complexe, căci pentru a stabili caracterul complex al faptei, trebuie să ne raportăm la modul de redactare al presupusei infracţ iuni complexe – furtul. Or, din analiza prevederilor art. 228 C.pen., observăm că nu există niciun impediment ca în abstract, furtul să nu se poată comită fără a săvârşi anterior infracţ iunea de distrugere. În consecinţ ă, în cazul de faţ ă, autorul va răspunde pentru un concurs de infracţ iuni: o infracţ iune de distrugere şi una de furt. 6.2.2. Caracterul determinat sau determinabil al infracţ iunii absorbite Din caracterul de unitate legală al infracţ iunii complexe rezultă în acelaşi timp necesitatea ca legiuitorul să individualizeze fără echivoc infracţ iunea care este absorbită de fapta complexă. Infracţ iunea absorbită are caracter determinat atunci când sfera faptelor susceptibile de integrare în conţ inutul infracţ iunii complexe nu poate fi extinsă pe cale de interpretare. Spre exemplu, tâlhăria (art. 233 C.pen.) absoarbe furtul, acesta din urmă fiind expres prevăzut în cuprinsul normei de incriminare de la tâlhărie. Infracţ iunea absorbită are caracter determinabil atunci când legiuitorul recurge la formulări cu caracter generic, dar pe cale de interpretare se poate stabili fără echivoc sfera faptelor care se pot include în conţ inutul infracţ iunii complexe. De exemplu, în cazul violului, art. 218 alin. (1) C.pen. incriminează „raportul sexual (...) cu o persoană (...) prin constrângere (...)”. Această dispoziţ ie are în vedere atât constrângerea fizică, cât şi cea morală (infracţ iunea de ameninţ are, art. 206 C.pen.). Cât priveşte constrângerea fizică se pune problema de a şti care din infracţ iunile prevăzute de art. 193-194 C.pen. sunt incluse în conţ inutul acesteia. Răspunsul se desprinde din analiza prevederilor art. 218 alin. (3) lit. e) C.pen., ce consacră o formă agravă a violului în cazul în care fapta a avut ca urmare vătămarea corporală a victimei (art. 194 C.pen.). Prin urmare, în cadrul formei de bază rămâne, prin excludere, să fie cuprins doar conţ inutul infracţ iunii de lovire sau alte violenţ e, reglementat în cuprinsul art. 193 C.pen. Dacă termenii utilizaţ i sunt de maximă generalitate şi nesusceptibili să circumscrie cel puţ in o anumită categorie de fapte, nu se poate vorbi de un conţ inut complex şi se va reţ ine un 34 concurs de infracţ iuni. Aşa de pildă, art. 385 alin. (1) C.pen., reglementând infracţ iunea de împiedicare a exercitării drepturilor electorale sancţ ionează „împiedicarea prin orice mijloace a liberului exerciţ iu al dreptului de a alege sau de a fi ales”. Când împiedicarea s-a săvârşit prin comiterea altor infracţ iuni (ameninţ are, lovire, şantaj etc.) va exista un concurs de infracţ iuni între fapta prevăzută de art. 385 alin. (1) C.pen. şi infracţ iunea care a constituit mijlocul de realizare a împiedicării. 6.2.3. Diferenţ a de periculozitate între cele două fapte În măsura în care infracţ iunea complexă absoarbe o altă faptă, este evident că ea trebuie să fie caracterizată de o periculozitate mai ridicată decât cea a faptei absorbite. Cum periculozitatea se reflectă în sancţ iunea prevăzută de lege, verificarea acestei condiţ ii se face prin compararea limitelor de pedeapsă prevăzute pentru cele două infracţ iuni. În măsura în care infracţ iunea aparent complexă este sancţ ionată cu o pedeapsă inferioară sau egală celei prevăzute pentru infracţ iunea „absorbită”, cele două fapte se vor reţ ine în concurs. Spre exemplu, raportându-ne la conţ inutul infracţ iunii de cercetare abuzivă, prevăzute de art. 280 C.pen., observăm că aceasta constă în „întrebuinţ area de promisiuni, ameninţ ări sau violenţ e împotriva unei persoane urmărite sau judecată, de către un organ de cercetare penală, un procuror sau un judecător pentru a o determina să dea sau să nu dea declaraţ ii (...)”. Prin interpretare, având caracter determinabil, în conţ inutul sintagmei „violenţ e” s-ar putea include atât infracţ iunea de lovire sau alte violenţ e prevăzută de art. 193 C.pen., cât şi cea de vătămare corporală de la art. 194 C.pen. Comparând, însă, pedepsele pentru cercetare abuzivă, respectiv pentru vătămarea corporală, constatăm că acestea sunt egale, şi anume închisoare de la 2 la 7 ani. În consecinţ ă, dacă prin violenţ ele exercitate de organul de cercetare penală sunt depăşite numărul de 90 de zile de îngrijiri medicale (fapta devenind astfel vătămare corporală), aceasta nu va mai putea fi absorbită în conţ inutul infracţ iunii complexe, urmând să se reţ ină concursul de infracţ iuni. 35 6.3. Formele infracţ iunii complexe Am arătat deja că infracţ iunea complexă presupune o pluralitate a obiectului juridic, respectiv constituirea acestuia prin alăturarea mai multor valori sociale susceptibile de a fi lezate printr-o singură acţ iune sau prin acţ iuni distincte ce corespund unor incriminări autonome. Pornind de aici, se face distincţ ie între: Infracţ iuni complexe care presupun comiterea unei singure acţ iuni pentru lezarea obiectului juridic complex. De exemplu, ultrajul (art. 257 C.pen.) - prin aceeaşi acţ iune de ameninţ are sau lovire a funcţ ionarului sunt lezate atât autoritatea de stat, cât şi integritatea corporală a respectivului funcţ ionar. Infracţ iuni complexe care presupun comiterea unor acţ iuni distincte pentru lezarea valorilor sociale care alcătuiesc obiectul juridic complex. În acest caz ne regăsim de regulă în faţ a reunirii de către legiuitor a două infracţ iuni distincte care, în absenţ a incriminării complexe s-ar afla în concurs. Exemplul tipic este cel al infracţ iunii de tâlhărie care regrupează în structura sa infracţ iunea de furt şi cea de ameninţ ări sau violenţ e. Nu este, însă, de esenţ a infracţ iunii complexe ca ambele fapte să fie incriminate distinct, ceea ce interesează este ca lezarea valorilor sociale ocrotite prin incriminarea complexă să se realizeze prin acţ iuni distincte. Spre exemplu, în cazul violului avem două acţ iuni – de o parte lovirea sau ameninţ area şi, respectiv, de cealaltă parte comiterea unui raportul sexual, act sexual oral sau anal cu o persoană - dar numai prima dintre acestea este prevăzută de legea penală. Un al doilea criteriu de clasificare a formelor infracţ iunii complexe îl reprezintă rolul jucat de acţ iunea absorbită în structura incriminării complexe. Astfel, aşa cum rezultă din chiar definiţ ia legală, respectiva acţ iune poate reprezenta un element constitutiv sau un element circumstanţ ial agravant. Pe această bază se poate distinge între infracţ iuni complexe în formă de bază şi infracţ iuni complexe în formă agravată. Infracţ iunile complexe în formă de bază sunt acele infracţ iuni care nu pot exista decât absorbind una sau mai multe fapte incriminate distinct de legea penală. Spre exemplu, tâlhăria este o asemenea infracţ iune pentru că ea nu poate exista în afara îmbinării între furt şi violenţ e. Tot astfel, violul nu poate exista în absenţ a constrângerii. 36 Infracţ iunile complexe în formă agravată sunt infracţ iuni simple în forma lor de bază, care, însă, dobândesc un pericol sporit ca urmare a absorbirii unei alte infracţ iuni, dând astfel naştere unei forme agravate. Spre exemplu, furtul în formă de bază este o infracţ iune simplă. El devine însă o infracţ iune complexă în forma agravată caracterizată de comiterea prin efracţ ie [art. 229 alin. (1) lit. d) C.pen.], căci în acest caz absoarbe o infracţ iune distinctă – distrugerea (art. 253 C.pen.). De asemenea, furtul calificat prevăzut de art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. (furtul comis prin violare de domiciliu sau violare de sediu profesional) este o infracţ iune complexă, absorbind, după caz, infracţ iunea de violare de domiciliu (art. 224 C.pen.) sau infracţ iunea de violarea sediului profesional (art. 225 C.pen.). Diferenţ a esenţ ială între cele două categorii constă în aceea că, în absenţ a acţ iunii incriminate autonom, infracţ iunea complexă în formă de bază nu va exista sau se va realiza doar în faza tentativei (spre exemplu, în cazul tâlhăriei, dacă lipseşte violenţ a, nu se mai poate vorbi de tâlhărie; dacă s-a exercitat violenţ a dar nu s-a mai realizat furtul, vom avea o tentativă de tâlhărie), în vreme ce în cazul infracţ iunii complexe în formă agravată va subzista infracţ iunea în formă de bază (de pildă, în cazul furtului calificat prin efracţ ie, dacă sustragerea bunului a avut loc fără a mai fi distrus sistemul de închidere, se va reţ ine totuşi infracţ iunea de furt, dar în formă simplă, nemaifiind în prezenţ a unei infracţ iuni complexe). 6.4. Sancţ ionarea infracţ iunii complexe Infracţ iunea complexă este creată de legiuitor tocmai în vederea unei mai corecte individualizări legale, adică a stabilirii unei sancţ iuni care să reflecte cât mai fidel gradul de pericol social al activităţ ii infracţ ionale în ansamblu. Prin urmare, sancţ iunea prevăzută în norma de incriminare este suficientă pentru reprimarea infracţ iunii complexe, fără a fi necesară o altă agravare a acesteia [art. 36 alin. (2) C.pen.]. La fel ca în cazul infracţ iunii continuate, este posibilă recalcularea pedepsei şi pentru infracţ iunea complexă în cazul în care ulterior se descoperă o altă acţ iune care face parte din conţ inutul acesteia [art. 37 C.pen.]. De pildă, inculpatul a fost condamnat pentru o infracţ iune de tâlhărie, comisă prin aceea că a ameninţ at victima şi i-a sustras un bun. Ulterior victima depune plângere şi cu privire la sustragerea altui bun, dar se constată că şi această faptă a avut 37 loc tot cu ocazia sustragerii primului bun, făcând astfel parte din conţ inutul infracţ iunii de tâlhărie. În acest caz instanţ a poate fie să menţ ină pedeapsa aplicată iniţ ial, fie să o majoreze în considerarea actelor de violenţ ă din structura tâlhăriei, dar în nici un caz nu va putea pronunţ a o pedeapsă inferioară celei aplicate iniţ ial. § 7. Infracţ iunea de obicei 7.1. Definiţ ia şi condiţ iile de existenţ ă ale infracţ iunii de obicei Infracţ iunea de obicei este acea formă a unităţ ii legale de infracţ iune caracterizată prin comiterea unei pluralităţ i acte de executare similare care, analizate izolat, nu au caracter infracţ ional, acest caracter dobândindu-se doar prin repetare, prin comiterea lor în mod obişnuit. Infracţ iunea de obicei, spre deosebire de cea continuată sau complexă, nu s-a bucurat de o reglementare explicită în partea generală a Codului penal din 1969, situaţ ie care se păstrează şi în Codul penal. Ea reprezintă totuşi o formă a unităţ ii legale de infracţ iune, căci este rezultatul voinţ ei legiuitorului, care decide dacă incriminează fiecare act sau dacă, dimpotrivă, impune cerinţ a repetabilităţ ii actelor pentru ca acestea să intre sub incidenţ a legii penale. Fiind vorba despre o creaţ ie a legiuitorului, caracterul de infracţ iune de obicei al unei fapte rezultă întotdeauna din conţ inutul incriminării. Tradiţ ional, conform Codului penal din 1969, infracţ iunile de obicei erau uşor de identificat, legiuitorul utilizând în norma de incriminare sintagma în mod repetat sau în mod obişnuit. În Codul penal actual se observă o uşoară schimbare de optică. Astfel, legiuitorul continuă să utilizeze în norma de incriminare sintagma în mod repetat [art. 208 alin. (1), art. 223 alin. (1) C.pen.], dar o succintă trecere în revistă a noii legislaţ ii permite observaţ ia că s-a renunţ at, de principiu, la utilizarea noţ iunii în mod obişnuit. Totuşi, o analiză mai atentă a textelor de incriminare în vigoare demonstrează doar că legiuitorul se raportează la alte noţ iuni, cu acelaşi înţ eles. În unele cazuri acestea sunt simple sinonime (spre exemplu, în cazul infracţ iunii de camătă prevăzută de art. 351 C.pen., „darea de 38 bani, ca îndeletnicire, de o persoană neautorizată”), iar în altele sunt noţ iuni mai aplicate, ce prin interpretare conduc spre aceeaşi concluzie a obişnuinţ ei. Raportat la această ultimă categorie, cu titlu de exemplu, trimitem la textul art. 208 alin. (2) privind noua infracţ iune de hărţ uire, ce incriminează „efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanţ ă, care, prin frecvenţ ă sau conţ inut, îi cauzează o temere unei persoane”. Considerăm că termenii „frecvenţ ă sau conţ inut” conduc la ideea obişnuinţ ei. În opinia noastră, pentru a fi în prezenţ a infracţ iunii de obicei, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţ ii: pluralitate de acte omogene săvârşite la diferite intervale de timp; irelevanţ a penală individuală a actelor comise; unitatea manifestării de voinţ ă; unitate de subiect activ şi pasiv. a) pluralitate de acte omogene comise în timp Aşa cum rezultă din chiar definiţ ia infracţ iunii de obicei, aceasta presupune comiterea unei pluralităţ i de acte pentru a ajunge la consumare. Spre exemplu, trimiţ ând la aceeaşi nouă infracţ iune de hărţ uire, conform art. 208 alin. (1) C.pen., constituie infracţ iune fapta celui care „în mod repetat, urmăreşte fără drept, (…) o persoană ori îi supraveghează locuinţ a (…)”. Astfel, un singur act de urmărire nu va realiza elementul constitutiv al infracţ iunii, fiind necesară comiterea în mod repetat. În ceea ce priveşte numărul actelor necesare pentru existenţ a infracţ iunii, legea nu face nicio precizare, şi nici nu ar putea să o facă întrucât constatarea obişnuinţ ei nu depinde exclusiv de numărul acestor acte. Astfel, este important intervalul de timp scurs între două acte consecutive, împrejurările în care s-au comis aceste acte, natura faptei etc. Actele incluse în structura infracţ iunii de obicei trebuie să aibă caracter omogen, dar această omogenitate nu presupune o identitate sub aspect material, ci doar în planul semnificaţ iei lor juridice. b) irelevanţ a penală individuală a actelor comise Aşa cum rezultă din chiar definiţ ia infracţ iunii de obicei, actele care intră în structura sa, analizate în mod individual, nu au caracter penal. Ele dobândesc acest caracter numai ca efect 39 al integrării lor în seria de acte similare şi în măsura în care probează existenţ a obişnuinţ ei. De cele mai multe ori, actele componente ale infracţ iunii de obicei analizate în mod individual constituie contravenţ ii. c) unitatea manifestării de voinţ ă Pentru reunirea pluralităţ ii de acte comise la diferite intervale de timp în structura unei unităţ i de infracţ iune este necesară şi o unitate a elementului subiectiv. Trebuie subliniat, însă, că în această ipoteză nu este necesară o rezoluţ ie infracţ ională determinată, în sensul pe care l am întâlnit în cazul infracţ iunii continuate. Într-adevăr, în cazul infracţ iunii de obicei este suficientă o rezoluţ ie generică, fără a interesa dacă la momentul iniţ ial făptuitorul şi-a reprezentat numărul actelor şi împrejurările în care le va comite. d) unitatea subiectului La fel ca şi celelalte forme ale unităţ ii de infracţ iune, şi în acest caz se impune cerinţ a unităţ ii subiectului activ, care, însă, nu este incompatibilă cu săvârşirea faptei în participaţ ie. În ceea ce priveşte subiectul pasiv, acesta este de regulă unic, dat fiind că majoritatea infracţ iunilor de obicei aduc atingere unor valori sociale abstracte, generale - moralitate publică, sănătate publică, reguli de convieţ uire socială - astfel că subiectul pasiv este societatea. În ipoteza în care am avea ca subiect pasiv principal persoane fizice sau juridice determinate, credem că unitatea subiectului pasiv este o condiţ ie pentru existenţ a infracţ iunii de obicei (cu titlu de exemplu, art. 208, art. 223 C.pen.) 7.2. Consumarea şi epuizarea infracţ iunii de obicei Infracţ iunea de obicei se consumă atunci când s-a realizat numărul de acte necesar pentru a indica obişnuinţ a. Aşa cum am precizat deja, acest număr de acte nu poate fi stabilit a priori, ci se determină în fiecare caz concret, ţ inând seama de particularităţ ile faptei comise. Faptul că după momentul consumării autorul continuă să comită acte similare, nu transformă infracţ iunea de obicei într-o infracţ iune continuată, căci actele comise după 40 consumarea infracţ iunii se vor integra în conţ inutul aceleiaşi infracţ iuni de obicei în formă simplă. Epuizarea infracţ iunii de obicei are loc o dată cu ultimul act de executare. La fel ca în cazul celorlalte infracţ iuni cu durată de consumare, în raport de acest moment se determină legea aplicabilă, aplicabilitatea legilor de amnistie şi graţ iere, din acest moment începe să curgă termenul de prescripţ ie etc. 7.3. Sancţ ionarea infracţ iunii de obicei La fel ca infracţ iunea complexă, infracţ iunea de obicei nu atrage o agravare a răspunderii penale a autorului. În consecinţ ă, pedeapsa pentru această infracţ iune va fi cea prevăzută de norma de incriminare, cu aplicarea criteriilor generale de individualizare stabilite de art. 74 C.pen. Deşi legea nu o prevede în mod explicit, şi în acest caz este posibilă recalcularea pedepsei, în ipoteza descoperirii ulterioare a altor acte ce fac parte din conţ inutul aceleiaşi infracţ iuni. Astfel, instanţ a va aplica o singură pedeapsă pentru întreaga infracţ iune, pedeapsă care nu poate fi mai mică decât cea aplicată cu ocazia judecării unei părţ i din actele componente ale infracţ iunii. 7.4. Infracţ iunile de simplă repetare Infracţ iunile de simplă repetare se aseamănă cu infracţ iunea de obicei prin aceea că se compun şi ele dintr-o pluralitate de acte care, analizate în mod izolat, nu au semnificaţ ie penală. Deosebirea esenţ ială faţ ă de infracţ iunea de obicei constă în aceea că infracţ iunea de simplă repetare se consumă o dată cu săvârşirea celui de-al doilea act, nefiind necesară proba obişnuinţ ei. Spre exemplu, potrivit art. 8 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţ ionarea contravenţ iilor silvice, constituie contravenţ ie tăierea, fără drept, de arbori din fondul forestier naţ ional, dacă valoarea pagubei nu depăşeşte un anumit plafon şi dacă nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţ iunii prevăzute de art. 108 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic. 41 Conform art. 108 din Codul silvic, fapta devine infracţ iune, dacă „fapta a fost săvârşită de cel puţ in două ori în interval de un an”, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs este de cel puţ in 5 ori mai mare decât preţ ul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior. Cu alte cuvinte, simpla repetare a actului de sustragere, sub rezerva depăşirii pragului prejudiciului, întruneşte elementele constitutive ale unei infracţ iuni, chiar dacă fiecare act, analizat separat, ar constitui contravenţ ie. Uneori calificarea unei infracţ iuni ca fiind de obicei sau de simplă repetare este susceptibilă să creeze dificultăţ i în practică. În opinia noastră, suntem în prezenţ a unei infracţ iuni de simplă repetare atunci când numărul actelor necesare pentru consumarea infracţ iunii este stabilit de legiuitor. Cel mai adesea, acest număr este de două acte, dar nu este exclus ca legiuitorul să prevadă necesitatea a trei acte pentru consumarea infracţ iunii. Am arătat anterior că, în opinia noastră, infracţ iunea de obicei presupune şi o unitate a subiectului pasiv. Credem că această condiţ ie nu se mai impune în cazul infracţ iunii de simplă repetare. Dat fiind că în acest ultim caz nu mai este vorba de stabilirea unui obicei, a unei îndeletniciri, ci pur şi simplu de o sancţ ionare mai severă a celei de-a doua încălcări a legii, nu mai vedem nici o raţ iune ce ar putea justifica o cerinţ ă a identităţ ii subiectului pasiv. § 8. Infracţ iunea progresivă 8.1. Definiţ ie Infracţ iunea progresivă reprezintă o altă formă a unităţ ii legale, dar nici aceasta nu se bucură de o reglementare în partea generală a Codului penal. Adoptarea Codului penal a adus, însă, şi o modificare ce merită menţ ionată, şi anume, menţ ionarea infracţ iunii progresive ca atare, în contextul reglementării prescripţ iei răspunderii penale [art.154 alin. (3) C.pen.]. Asupra acestui aspect vom insista, însă, la momentul prezentării instituţ iei prescripţ iei. Infracţ iunea progresivă este acea formă a unităţ ii legale de infracţ iune în cazul căreia, după atingerea momentului consumativ specific unei anumite infracţ iuni, are loc, fără o nouă 42 intervenţ ie a autorului, o amplificare în timp a urmării produse, ce atrage o încadrare juridică mai gravă. Spre exemplu, autorul aplică lovituri unei persoane cauzându-i leziuni ce necesită pentru vindecare 60 de zile de îngrijiri medicale (art. 193 C.pen.). Ulterior, urmările se agravează, ducând la încetarea funcţ ionării unui organ, astfel că fapta va deveni o vătămare corporală (art. 194 C.pen.). Dacă în cele din urmă leziunea iniţ ială duce la deces, fapta va constitui o infracţ iune de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (art. 195 C.pen.). Astfel, urmarea produsă iniţ ial s-a agravat fără o nouă intervenţ ie a autorului, atrăgând succesiv mai multe încadrări juridice. Prin urmare, la infracţ iunea progresivă activitatea infracţ ională se încadrează în final în ipoteza unei norme de incriminare unice, care reia şi include în întregime încadrarea configurată iniţ ial. Cu alte cuvinte, încadrarea juridică atrasă de urmarea cea mai gravă dintre cele produse succesiv acoperă toate aspectele activităţ ii infracţ ionale, excluzând deci orice altă calificare specifică unei urmări de o gravitate mai mică. Infracţ iunea progresivă este o unitate legală de infracţ iune, consacrată ca atare de însuşi textul de lege care prevede o faptă cu element obiectiv susceptibil de amplificare. Aşa de pildă, textul art. 195 C.pen.., referindu-se la ipoteza în care „vreuna dintre faptele prevăzute de art. 193 şi art. 194 C.pen. a avut ca urmare moartea victimei”, exprimă aptitudinea fiecăreia dintre acţ iunile specifice acestor infracţ iuni de a produce un rezultat mai grav decât cel prevăzut de normele legale care le incriminează. Dacă însă în textul incriminator nu-şi găseşte expresie aptitudinea de amplificare a elementului obiectiv al infracţ iunii de bază sau legiuitorul nu mai prevede ca infracţ iune diferită, mai gravă, fapta produsă prin amplificarea peste un anumit nivel a urmării, vom fi în prezenţ a unui concurs de infracţ iuni. 8.2. Forma de vinovăţ ie Sub aspect subiectiv, infracţ iunea progresivă se comite adesea cu praeterintenţ ie, dar nu se poate pune semnul egalităţ ii între infracţ iunea progresivă şi infracţ iunea praeterintenţ ionată. Aceasta deoarece infracţ iunea progresivă poate fi comisă atât din culpă cât şi cu intenţ ie. Vom avea o infracţ iunea progresivă săvârşită din culpă, spre exemplu, atunci când vătămarea corporală iniţ ială a fost cauzată din culpă - de pildă printr-un accident de circulaţ ie - iar ulterior 43 s-a agravat ducând la decesul victimei (fapta devenind astfel ucidere din culpă). De asemenea, vom avea o infracţ iune intenţ ionată progresivă atunci când autorul a încercat să ucidă victima dar nu a reuşit, provocându-i doar vătămări corporale, însă după un timp a survenit decesul ca urmare a unor complicaţ ii ale vătămărilor cauzate iniţ ial. În acest caz, încadrarea iniţ ială – tentativă de omor – se va schimba în omor consumat, ca efect al morţ ii victimei. Pe de altă parte, nu întotdeauna o infracţ iune praeterintenţ ionată este şi progresivă. De pildă, autorul îi aplică victimei o lovitură cu pumnul, aceasta se dezechilibrează, cade, se loveşte de un corp dur şi decedează pe loc. În acest caz nu se poate vorbi de o agravare în timp a unei urmări produse iniţ ial, căci urmare cea mai gravă a survenit instantaneu. 8.3. Momentul consumării şi momentul epuizării Infracţ iunea progresivă cunoaşte un moment al consumării, care este momentul producerii primei urmări, şi un moment al epuizării ce reprezintă momentul în care survine urmarea cea mai gravă, pe baza căreia se stabileşte încadrarea juridică finală. Spre deosebire de celelalte infracţ iuni cu durată de consumare, în cazul infracţ iunii progresive, pentru determinarea legii aplicabile se va avea în vedere momentul consumării şi nu cel al epuizării, ca o consecinţ ă a teoriei acţ iunii. Soluţ ia este justificată datorită faptului că în cazul infracţ iunii progresive, spre deosebire de celelalte infracţ iuni din această categorie, agravarea urmării se produce fără o nouă intervenţ ie a autorului, ceea ce înseamnă că nu există o acţ iune a acestuia comisă sub legea nouă. Tot astfel, stabilirea formei de pluralitate infracţ ională (concurs, recidivă postcondamnatorie sau postexecutorie) se va face în raport de momentul consumării şi nu de cel al epuizării. 8.4. Sancţ ionarea infracţ iunii progresive În ceea ce priveşte pedepsirea infracţ iunii progresive, instanţ a va aplica pedeapsa prevăzută în norma de incriminare, individualizată potrivit criteriilor menţ ionate. 44 - Capitolul II PLURALITATEA DE INFRACŢ IUNI § 1. Consideraţ ii generale 1.1. Definiţ ie Pluralitatea de infracţ iuni este situaţ ia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţ iuni. Astfel, există un singur infractor şi mai multe infracţ iuni săvârşite de acesta. Pentru a fi în prezenţ a pluralităţ ii de infracţ iuni nu interesează dacă infracţ iunile au fost definitiv judecate, dacă sunt fapte intenţ ionate sau din culpă şi nici momentul săvârşirii acestor fapte. Toate aceste elemente sunt importante pentru delimitarea formelor pluralităţ ii de infracţ iuni. 1.2. Formele pluralităţ ii de infracţ iuni Noul Cod penal reglementează în cadrul art. 38-45 trei forme ale pluralităţ ii de infracţ iuni: concursul de infracţ iuni, recidiva şi pluralitatea intermediară. Există şi alte forme de pluralitate nereglementate expres în Codul penal şi care nu constituie nici concurs, nici recidivă şi nici pluralitate intermediară. De exemplu, când un infractor, după executarea pedepsei pentru o infracţ iune comisă din culpă, săvârşeşte o altă infracţ iune din culpă. Sau ipoteza unui minor, care ulterior pronunţ ării unei hotărâri pentru săvârşirea unei infracţ iuni, mai comite o altă infracţ iune etc. În aceste cazuri nu avem niciuna din cele trei pluralităţ i menţ ionate mai sus, dar ipotezele din această categorie nu prezintă importanţ ă practică, întrucât nu atrag un tratament sancţ ionator distinct. 45 § 2. Consideraţ ii generale 2.1. Definiţ ie Reglementat în art. 38 C.pen., concursul de infracţ iuni este situaţ ia în care o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţ iuni înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna din ele. 2.2. Condiţ iile de existenţ ă a concursului de infracţ iuni Sub aspectul condiţ iilor de existenţ ă, nu există deosebiri între Codul penal din 1969 şi Codul penal. Pentru a fi în prezenţ a concursului de infracţ iuni, trebuie îndeplinite cumulativ condiţ iile: a) să existe acelaşi infractor, adică toate infracţ iunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană. Aceasta nu înseamnă că faptele nu pot fi comise în participaţ ie, sau că autorul nu-şi poate schimba calitatea în care participă la comiterea infracţ iunilor (el poate fi o dată autor, apoi instigator, apoi complice etc.). b) săvârşirea de către infractor a două sau mai multe infracţ iuni. Este necesar ca infractorul să fi comis cel puţ in două fapte care întrunesc toate condiţ iile pentru a fi infracţ iuni, aşa cum prevede art. 15 C.pen. (prevedere în legea penală, vinovăţ ie, caracter nejustificat şi imputabilitate). Aceste prime două condiţ ii sunt comune tuturor formelor pluralităţ ii de infracţ iuni. c) infracţ iunile să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele Această condiţ ie e caracteristică doar concursului, reprezentând principalul element de distincţ ie faţ ă de celelalte forme reglementate de Codul penal (recidiva şi, respectiv, pluralitatea intermediară). Pentru a verifica îndeplinirea acestei condiţ ii trebuiesc avute în vedere două momente: 46 momentul în care o hotărâre de condamnare rămâne definitivă: acest moment se determină potrivit dispoziţ iilor art. 551 şi 552 C.proc.pen. momentul săvârşirii infracţ iunii: acesta se determină în funcţ ie de natura infracţ iunilor. A se vedea, pentru aceasta, în special capitolul anterior, privind unitatea de infracţ iune. Rezumând, ♦ infracţ iunile de pericol se săvârşesc în momentul în care are loc actul de executare, moment în care s-a produs urmarea, concretizată într-o stare de pericol pentru valoarea protejată prin norma de incriminare; ♦ ♦ infracţ iunile de rezultat se săvârşesc în momentul în care se produce rezultatul; infracţ iunile cu durată de consumare în timp se consideră săvârşite în momentul epuizării, care diferă în funcţ ie de fiecare dintre categoriile de infracţ iuni cu durată de consumare în timp. În aceste cazuri, dacă infracţ iunea se epuizează înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare atunci sunt întrunite condiţ iile concursului de infracţ iuni. Dacă se epuizează după această dată va exista recidivă sau pluralitate intermediară, după caz, în funcţ ie de distincţ iile pe care le vom realiza în secţ iunile următoare. Această ultimă categorie, vom încerca să o explicăm cu o scurtă schiţ ă: furt hotărârea definitivă de condamnare infracţ iunea continuă recidivă, pl. intermediară concurs Deci, dacă momentul epuizării infracţ iunii continue are loc anterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru infracţ iunea iniţ ială de furt, vom fi în prezenţ a concursului de infracţ iuni. Dacă momentul epuizării are loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, vom fi în prezenţ a fie a recidivei, fie a pluralităţ ii intermediare, dar în niciun caz 47 în prezenţ a concursului de infracţ iuni, deoarece condiţ ia analizată nu mai poate fi îndeplinită (infracţ iunile din structura concursului să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele). O situaţ ie aparte este atunci când a existat o hotărâre de condamnare definitivă care ulterior a fost desfiinţ ată. În acest caz se ia în considerare data noii hotărâri definitive, care îi ia locul celei desfiinţ ate. furt hotărârea def. desfiinţ ată noua hotărâre def. infracţ iunea continuă concurs recidivă, pl. intermediară O hotărâre definitivă este susceptibilă de a fi atacată prin una din căile extraordinare de atac, expres prevăzute în Codul de procedură penală, Titlul III, capitolul V, intitulat „Căi extraordinare de atac” (recurs în casaţ ie, revizuire etc.). Pentru a avea efect în legătură cu pluralitatea de infracţ iuni, calea extraordinară de atac trebuie să se îndrepte împotriva acelei părţ i din hotărârea judecătorească ce se referă la condamnare. Deci, în caz de atac pentru cheltuieli de judecată, pentru onorariul avocatului acestea nu contează în raport cu pluralitatea de infracţ iuni şi, deci, se ţ ine cont de data primei hotărâri definitive de condamnare. d) cel puţ in două dintre infracţ iuni să atragă condamnarea făptuitorului În realitate aceasta nu este o condiţ ie de existenţ ă a concursului, ci o condiţ ie pentru aplicarea tratamentului sancţ ionator prevăzut de lege pentru concurs. Însă raţ iunea pentru care s-a reglementat instituţ ia concursului rezidă tocmai în instituirea unui tratament sancţ ionator specific. Dacă nu se poate aplica acest tratament sancţ ionator, concursul de infracţ iuni, deşi existent, nu prezintă nicio importanţ ă. Prin urmare, ori de câte ori, ulterior săvârşirii uneia dintre infracţ iunile concurente intervine o cauză care înlătură răspunderea penală sau o cauză de nepedepsire, rămânând astfel o singură infracţ iune pedepsibilă, nu mai este loc pentru aplicarea dispoziţ iilor art. 39 C.pen. 48 De aceea, se pune problema identificării acelor împrejurări care înlătură posibilitatea adoptării unei soluţ ii de condamnare în cazul săvârşirii unei infracţ iuni. Acestea pot fi grupate în mai multe categorii: ♦ Cauzele care înlătură răspunderea penală prevăzute în partea generală a Codului penal: amnistia intervenită înainte de condamnare sau după condamnare, dar anterior contopirii (art. 152 C.pen.), prescripţ ia răspunderii penale (art. 153 C.pen.), lipsa plângerii prealabile (art. 157 C.pen.), împăcarea (art. 159 C.pen.). ♦ Lipsa autorizării sau sesizării organului competent, caz în care trebuie avute în vedere situaţ ii ca: autorizarea procurorului general în cazul infracţ iunilor urmărite şi judecate în temeiul principiului realităţ ii legii penale române (art. 10 C.pen.); sesizarea comandantului, în cazul infracţ iunilor contra ordinii şi disciplinei militare (art. 431 C.pen.) etc. ♦ Cauze de nepedepsire. Acestea au fost clasificate în cauze de nepedepsire generale - prevăzute în partea generală a Codului penal - şi cauze speciale - prevăzute în partea specială a Codului sau în legi speciale. Fără a ne propune o prezentare exhaustivă reţ inem câteva dintre acestea: - desistarea şi împiedicarea procedurii rezultatului (art. 34 C.pen.); - împiedicarea consumării faptei de către unul dintre participanţ i (art. 51 C.pen.); - denunţ area infracţ iunii de către mituitor (art. 290 C.pen.); - retragerea mărturiei mincinoase înainte de a se produce arestarea inculpatului ori de a se fi pronunţ at o hotărâre [art. 273 alin. (3) C.pen.]; 2.3. Formele concursului de infracţ iuni Concursul de infracţ iuni poate fi clasificat după mai multe criterii: 2.3.1. După numărul acţ iunilor sau inacţ iunilor care stau la baza infracţ iunilor concurente, se distinge între: a) concurs real: atunci când o persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţ iuni prin acţ iuni sau inacţ iuni diferite, înainte de a fi definitiv condamnată pentru vreuna dintre ele [art. 38 alin. (1) C.pen.]. 49 Concursul real cunoaşte două modalităţ i: a1) concursul real simplu, care se caracterizează prin aceea că între faptele concurente nu există o altă legătură, cu excepţ ia legăturii in personam dată de identitatea subiectului infracţ iunilor. a2) concursul real calificat sau caracterizat sau cu conexitate, care presupune săvârşirea unei infracţ iuni pentru a înlesni sau ascunde o altă infracţ iune. Există mai multe variante ale conexităţ ii între infracţ iunile aflate în structura concursului (conexitate temporală, spaţ ială etc.), dar Codul nostru penal consacră expres două modalităţ i: ♦ concurs real cu conexitate etiologică, ce se caracterizează prin aceea că o infracţ iune este comisă pentru înlesnirea săvârşirii altei infracţ iuni. Acest tip de concurs prezintă două caracteristici principale: (1) ambele infracţ iuni sunt comise pe baza intenţ iei; (2) rezoluţ ia infracţ ională privind săvârşirea infracţ iunii scop trebuie să ia naştere anterior săvârşirii infracţ iunii mijloc. Rezultă din cele de mai sus că există în cazul concursului real cu conexitate etiologică două tipuri de infracţ iuni, una scop (de exemplu, uciderea unei persoane) şi una mijloc (de exemplu, procurarea armei cu care a fost ucisă victima). Pentru realizarea distincţ iei între concursul de infracţ iuni real cu conexitate etiologică şi infracţ iunea complexă se ţ ine cont dacă infracţ iunea mijloc e necesară mereu in abstracto pentru săvârşirea infracţ iunii scop. Dacă aceasta este necesară in abstracto, cu alte cuvinte, dacă infracţ iunea scop nu se poate comite fără a comite şi infracţ iunea mijloc, vom fi în prezenţ a unei infracţ iuni complexe. Dacă infracţ iunea scop se poate comite şi fără infracţ iunea mijloc, vom fi în prezenţ a unui concurs de infracţ iuni. Pentru exemplificare, trimitem la cazurile imaginate când am tratat condiţ ia caracterului necesar al absorbţ iei în contextul infracţ iunii complexe. Astfel, furtul prin efracţ ie prevăzut de art. 229 alin. (1) lit. d) C. pen. este o infracţ iune complexă, deoarece fapta nu se poate comite fără a comite simultan şi infracţ iunea de distrugere. În schimb, furtul simplu nu impune distrugerea anterioară a unui alt bun, pentru a putea sustrage bunul care face obiectul infracţ iunii de furt. Trimiţ ând la exemplul cu statueta 50 încorporată într-un gard de marmură, în cazul de faţ ă, autorul va răspunde pentru un concurs de infracţ iuni cu conexitate etiologică, căci a comis o infracţ iune de distrugere pentru a înlesni comiterea unei infracţ iuni de furt. ♦ concurs real cu conexitate consecvenţ ială sau consecvenţ ională, ce se caracterizează prin aceea că infractorul săvârşeşte o infracţ iune pentru a ascunde o altă infracţ iune săvârşită anterior. Particularităţ ile acestui tip de concurs: (1) prima infracţ iune poate fi comisă atât cu intenţ ie, cât şi din culpă. În schimb, cea de-a doua e întotdeauna comisă pe baza intenţ iei, pentru că are un scop special, constând în ascunderea primei infracţ iuni; (2) hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţ iuni poate lua naştere atât înainte, cât şi după săvârşirea celei dintâi (printr-o infracţ iune de delapidare infractorul sustrage nişte bunuri din gestiune şi apoi incendiază spaţ iul unde erau depozitate bunurile - ideea incendierii poate fi luată înainte de furt, sau după furt). Prin excepţ ie, hotărârea privind comiterea celei de-a doua infracţ iuni ia naştere întotdeauna după comiterea primeia, în două situaţ ii: - atunci când prima infracţ iune este comisă din culpă (de exemplu, hotărârea de a părăsi locul accidentului de circulaţ ie). Evident prima infracţ iune fiind comisă din culpă situaţ ie în care autorul fie prevede dar nu acceptă producerea rezultatului, fie nici nu îl prevede, deşi trebuia şi putea - hotărârea privind săvârşirea celei de-a doua infracţ iuni, comise pentru a o ascunde pe prima, nu poate apărea decât ulterior săvârşirii acesteia. - în ipoteza în care cea de-a doua infracţ iune este susceptibilă să o absoarbă pe prima. Situaţ ia este evidenţ iată de un caz în care tatăl, enervat de comportamentul fiului său, l-a lovit în stomac, comiţ ând infracţ iunea de vătămare corporală. Apoi, ameninţ at de fiul său că va face plângere la poliţ ie, pentru a ascunde această infracţ iune, tatăl îşi aruncă fiul în râu şi acesta se îneacă. În acest caz, infracţ iunea de violenţ ă comisă iniţ ial (art. 193-194 C pen., în funcţ ie de gravitatea loviturii aplicate cu pumnul în stomac) se va reţ ine în concurs cu conexitate consecvenţ ială cu infracţ iunea subsecventă de omor. Pentru a avea, însă, în astfel de situaţ ii concurs cu conexitate consecvenţ ială trebuie să avem date că infractorul ia o nouă hotărâre, diferită de cea iniţ ială, după comiterea primeia, căci, în caz contrar şi, de regulă, infracţ iunea de 51 violenţ ă se va absorbi în infracţ iunea mai gravă de omor (aşa-numita absorbţ ie naturală) – de exemplu, să ne imaginăm, ca în exemplul de mai sus, că tatăl de la început a luat hotărârea de a-şi ucide copilul. În această situaţ ie se va reţ ine doar infracţ iunea mai gravă, finală, în speţ ă cea de omor, deoarece comiterea infracţ iunii de violenţ ă se va absorbi în aceasta din urmă – este normal să provoci anumite vătămări corporale încercând să omori o persoană prin aruncare de pe un pod, căci victima va opune rezistenţ ă. b) concurs formal sau ideal atunci când aceeaşi acţ iune sau inacţ iune, datorită împrejurărilor în care a avut loc sau urmărilor pe care le-a produs, realizează conţ inutul mai multor infracţ iuni. De exemplu, infractorul conduce neatent şi loveşte doi pietoni care stăteau de vorbă pe trotuar, unul decedând iar altul suferind vătămări corporale. Vor exista astfel două infracţ iuni: o ucidere din culpă [art. 192 alin. (2) C.pen.] şi o vătămare corporală din culpă (art. 196 C.pen.) Delimitarea în practică dintre concursul real şi cel formal este dificil de realizat, iar practica nu pune accent pe ea, luând în considerare că atât Codul penal 1969, cât şi Codul penal în vigoare prevăd acelaşi tratament sancţ ionator pentru ambele forme. În ciuda acestei situaţ ii, credem că realizarea corectă a distincţ iei este, totuşi, de mare interes din punct de vedere teoretic, pentru o mai bună înţ elegere a celor două forme a pluralităţ ii. În realizarea acestei distincţ ii, vom exemplifica printr-o speţ ă în care o persoană, care nu posedă permis de conducere, conduce pe drumurile publice, având în sânge o alcoolemie peste limita legală. Este evident că suntem în prezenţ a a două infracţ iuni: conducerea unui vehicul fără permis de conducere (art. 335 C.pen.) şi conducerea unui vehicul sub influenţ a alcoolului ori a altor substanţ e [art. 336 C.pen.]. În speţ a de faţ ă este un concurs ideal, deoarece avem o singură acţ iune, aceea de a conduce maşina pe drumurile publice. În absenţ a acestei acţ iuni, cele două fapte nu constituie infracţ iuni. Din cele de mai sus rezultă că criteriul de delimitare este următorul: se înlătură acţ iunea şi, dacă în urma acestei operaţ iuni nu mai avem nicio infracţ iune, înseamnă că suntem în prezenţ a unui concurs ideal. Dacă în urma înlăturării acţ iunii avem totuşi o infracţ iune, înseamnă ca suntem în prezenţ a unui concurs real. 52 2.3.2. După natura infracţ iunilor, se face distincţ ie între a) concurs omogen, când infracţ iunile săvârşite sunt de acelaşi fel (de exemplu, autorul comite două infracţ iuni de viol); b) concurs eterogen, când infracţ iunile comise sunt de natură diferită (o infracţ iune de furt şi un omor). Importanţ a acestei clasificări rezidă în faptul că concursul omogen ridică probleme sub aspectul delimitării lui de infracţ iunea continuată. 2.4. Sancţ ionarea concursului de infracţ iuni 2.4.1. Aspecte introductive De-a lungul timpului au fost implementate mai multe sisteme de sancţ ionare, pe care le vom prezenta în rândurile următoare. a) Sistemul cumulului aritmetic Este un sistem tradiţ ional, care presupune că pentru fiecare din infracţ iunile săvârşite instanţ a stabileşte o pedeapsă, iar infractorul trebuie să execute suma pedepselor. Acest sistem cunoaşte două variante: cumulul nelimitat, potrivit căruia inculpatul trebuie să execute suma pedepselor stabilite, ► indiferent care ar fi aceasta; este aplicat în unele state din S.U.A., în Africa de Sud, Australia etc. ► cumulul limitat, potrivit căruia inculpatul va executa o pedeapsă egală cu suma pedepselor stabilite, însă, fără a depăşi o anumită limită. Această limită se poate stabili fie prin indicarea unui maxim general, fie prin raportarea la pedeapsa cea mai grea. b) Sistemul absorbţ iei Potrivit acestui sistem de sancţ ionare, inculpatul va executa doar pedeapsa stabilită pentru infracţ iunea cea mai gravă, considerându-se că aceasta le absoarbe pe cele mai puţ in grave. Şi acest sistem are două variante: instanţ a judecă toate infracţ iunile comise, stabilind câte o pedeapsă pentru fiecare dintre ► ele şi apoi dispune să se execute doar pedeapsa cea mai grea. 53 ► instanţ a judecă doar infracţ iunea susceptibilă să atragă pedeapsa cea mai grea. Acest sistem prezintă marele inconvenient de a-i conferi infractorului care a comis o infracţ iune gravă impunitate pentru orice alte infracţ iuni mai puţ in grave pe care le-ar săvârşi ulterior. Sistemul absorbţ iei este aplicat în numeroase Coduri penale, dar cu corectivul că este restricţ ionat la materia concursului ideal, situaţ ie în care impedimentele de mai sus nu mai subzistă. c) Sistemul cumulului juridic Conform acestui sistem, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită în anumite limite prevăzute de lege. Aplicarea sporului poate fi obligatorie sau facultativă, iar sporul poate fi variabil sau fix. Acesta este sistemul care a fost adoptat, în mod tradiţ ional de către legiuitorul nostru. Dacă în privinţ a definiţ iei sau a formelor concursului reglementate de lege Codul penal nu a adus modificări faţ ă de Codul penal din 1969, în materia tratamentului sancţ ionator au intervenit transformări importante. Astfel, conform Codului penal din 1969, art. 34 – 36 şi art. 401 consacrau sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil. Acum, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, art. 39 C.pen. instituie sancţ ionarea concursului potrivit sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. 2.4.2. Sancţ ionarea în cazul persoanei fizice În dreptul nostru sancţ ionarea concursului de infracţ iuni în cazul persoanei fizice presupune parcurgerea mai multor etape: (1) stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţ iunile concurente Fiecare dintre infracţ iunile comise este judecată şi pentru fiecare se stabileşte o pedeapsă, făcând abstracţ ie de existenţ a celorlalte infracţ iuni. (2) aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţ iuni. Această a doua etapă cunoaşte, la rândul ei, mai multe momente: 54 ♦ alegerea pedepsei de bază: pedeapsa de bază este pedeapsa cea mai grea dintre cele stabilite pentru infracţ iunile concurente. Modul de identificare a pedepsei cele mai grave dintre cele stabilite deja de instanţ ă pentru infracţ iunile concurente urmează un algoritm. Astfel, se are în vedere, în primul rând, specia de pedeapsă. Astfel, detenţ iunea pe viaţ ă este mai grea decât închisoarea, care e mai grea decât amenda. Dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie, se are în vedere durata sau cuantumul acestor, fiind mai grea cea cu durata sau cuantumul mai mare. Dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie şi au aceeaşi durată sau acelaşi cuantum, pedeapsa de bază, în contextul Codului penal, poate fi aleasă oricare dintre acestea. (3) aplicarea sporului. Spre deosebire de Codul penal din 1969 potrivit căruia această majorare era facultativă, fiind făcută doar dacă instanţ a considera că pedeapsa de bază nu este suficientă pentru îndreptarea infractorului, în contextul Codului penal aplicarea sporului devine obligatorie. Astfel, în baza Codului penal din 1969, majorarea pedepsei de bază se făcea în două etape: a) instanţ a putea ridica pedeapsa de bază până la maximul ei special. Nu era însă obligatoriu ca această pedeapsă să atingă maximul special, ea putea fi majorată şi până la o limită mai mică decât acest maxim. b) dacă maximul special nu era suficient, instanţ a putea adăuga un spor de până la 5 ani, în cazul pedepsei închisorii sau de până la jumătate din maximul special, în cazul pedepsei amenzii. Potrivit reglementării actuale, sporirea pedepsei de bază devine obligatorie, legea stabilind şi modul de calcul al sporului aplicabil. Astfel, potrivit art. 39 C.pen.: a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţ iune pe viaţ ă şi una sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă. În acest caz este consacrat practic sistemul absorbţ iei în legislaţ ia română. 55 b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Exemplu: inculpatul a comis în concurs 4 infracţ iuni, pentru care instanţ a a stabilit pedepse de 4 ani, 3 ani, 2 ani, respectiv un an închisoare. În acest caz se va aplica pedeapsa de bază de 4 ani, la care se va adăuga un spor de 1/3 din suma celorlalte trei pedepse. Sporul va fi în exemplul nostru de (3 + 2 + 1)/ 3 = 6/3 = 2 ani. În consecinţ ă, condamnatul va executa pedeapsa de 4 ani plus sporul de 2 ani, adică 6 ani închisoare. c) când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. Algoritmul de sancţ ionare este similar cu cel consacrat pentru pedepsele cu închisoarea. d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii; În acest caz, legiuitorul a instituit sistemul cumulului aritmetic. Spre deosebire de Codul penal din 1969 potrivit căruia într-o asemenea ipoteză se aplica pedeapsa închisorii la care instanţ a putea adăuga amenda în tot sau în parte, Codul penal prevede că amenda se adaugă în întregime şi obligatoriu la pedeapsa închisorii. e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă se aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii conform lit. c). În acest caz se contopesc mai întâi între ele pedepsele din aceeaşi specie stabilite pentru infracţ iunile concurente, iar apoi la rezultanta pedepselor cu închisoarea se adaugă în întregime rezultanta amenzilor. O altă noutate a reglementării din art. 39, care nu îşi găseşte corespondent în Codul penal din 1969 este cea referitoare la înlocuirea pedepsei închisorii cu detenţ iunea pe viaţ ă. 56 Potrivit art. 39 alin. (2) C.pen., atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţ in una dintre infracţ iunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă. Exemplu: Inculpatul a comis 5 infracţ iuni sancţ ionate de lege cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani, instanţ a stabilind pentru una din ele o pedeapsă de 19 ani, iar pentru celelalte câte o pedeapsă de 18 ani închisoare. Potrivit art. 39 alin. (1) lit. b) C.pen., la pedeapsa de bază de 19 ani se va aplica un spor de 1/3 din suma celorlalte doua pedepse, sporul fiind în acest caz (4 x 18) / 3 = 24 ani. Pedeapsa de executat ar trebui astfel să fie de 19 + 24 = 43 ani, însă ea nu poate depăşi maximul general al pedepsei închisorii care este 30 de ani. În consecinţ ă, instanţ a are două posibilităţ i: fie aplică o pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, fie aplică pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă. 2.4.3. Aplicarea pedepsei în cazul judecării separate a infracţ iunilor concurente De regulă, infracţ iunile concurente se judecă împreună de către aceeaşi instanţ ă. Totuşi, prin excepţ ie, se poate ca infracţ iunile concurente să fie judecate separat, fie datorită competenţ ei instanţ ei, fie datorită descoperirii la date diferite a infracţ iunilor. În cazul judecării separate este necesară aplicarea pedepsei în aşa fel încât situaţ ia infractorului să fie precum ar fi fost în cazul judecării împreună a infracţ iunilor. Aceasta deoarece nu i se poate imputa acestuia omisiunea de a declara în faţ a organelor judiciare despre săvârşirea altor infracţ iuni şi, în consecinţ ă, nu i se poate crea o situaţ ia mai grea decât dacă ar fi fost judecate toate împreună, la acelaşi moment. Art. 40 C.pen. reglementează instituţ ia contopirii pedepselor pentru infracţ iuni concurente. Există două ipoteze reglementate de acest articol şi una nereglementată de către Codul penal, dar care poate fi dedusă pe baza celor prevăzute expres în cuprinsul textului de lege. 57 (1) situaţ ia în care, după condamnarea definitivă pentru o infracţ iune, infractorul e judecat pentru o altă infracţ iune concurentă. Într-un asemenea caz, potrivit art. 40 alin. (1) C.pen., instanţ a va proceda la stabilirea pedepsei pentru cea de-a doua infracţ iune şi apoi o va contopi potrivit art. 39, cu pedeapsa aplicată anterior pentru prima faptă. Primă pedeapsă, stabilită prin hotărârea de judecată iniţ ială pentru prima infracţ iune, se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel că instanţ a nu va putea să o modifice. (2) ambele infracţ iuni concurente au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri distincte. În acest caz, potrivit art. 40 alin. (2) C.pen., instanţ a care face contopirea va trece peste prima etapă (cea a stabilirii pedepselor pentru faptele concurente), şi va proceda la contopirea acestora, potrivit art. 39 C.pen. (3) ipoteza în care infracţ iunile concurente au fost judecate în grupe de către două sau mai multe, prin hotărâri distincte. Această ipoteză nu este reglementată expres de Cod, fiind cunoscută în literatura de specialitate şi în practica judiciară sub denumirea de „situaţ ia contopirilor parţ iale”. În acest caz nu se va proceda la contopirea rezultantelor parţ iale, ci la contopirea tuturor pedepselor stabilite distinct pentru fiecare infracţ iune concurentă, în parte. 2.4.4. Sancţ ionarea în cazul persoanei juridice Noua legislaţ ie nu a mai stabilit un dispoziţ ii speciale referitoare la concursul de infracţ iuni comis de persoana juridică, aşa cum făcea art. 40 1 C.pen. din 1969, introdus prin Legea nr. 278/2006. De altfel, mecanismul de sancţ ionare instituit de art. 40 1 era similar cu cel existent în cazul persoanelor fizice, cu singura deosebire că sporul aplicabil era mai redus decât în cazul persoanelor fizice. Potrivit reglementării actuale, se prevede în art. 147 că dispoziţ iile referitoare la sancţ ionarea concursului de infracţ iuni comis de persoana fizică se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanei juridice. Aşadar, dispoziţ iile referitoare la contopirea amenzilor prevăzute în art. 39 îşi găsesc aplicare şi în cazul persoanei juridice. 58 § 3. Recidiva Spre deosebire de concursul de infracţ iuni care a suferit modificări doar în materia regimului sancţ ionator, instituţ ia recidivei a fost vizată de o reformă mai profundă prin prevederile Codului penal. În cele ce urmează, analiza recidivei se va axa pe regimul prevăzut în cazul persoanei fizice, urmând ca persoanei juridice să îi fie dedicată o ultimă secţ iune, unde vom insista succint pe formele, condiţ iile de existenţ ă şi sistemul sancţ ionator aplicabil. 3.1. Definiţ ie Potrivit art. 37 C.pen. din 1969 exista recidivă pentru persoana fizică atunci când, după condamnarea sau după executarea unei pedepse mai mari de 6 luni ori a cel puţ in trei pedepse de până la 6 luni, inculpatul săvârşea o nouă infracţ iune sancţ ionată cu detenţ iunea pe viaţ ă sau cu închisoarea mai mare de un an. Potrivit textului, era necesar ca toate infracţ iunile să fie fapte intenţ ionate sau cel puţ in praeterintenţ ionate. Potrivit art. 41 C.pen., există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţ iune cu intenţ ie sau cu intenţ ie depăşită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare. Există de asemenea recidivă şi atunci când una dintre pedepse este detenţ iunea pe viaţ ă. 3.2. Formele recidivei Există numeroase clasificări ale recidivei, în funcţ ie de diverse criterii. Cele mai importante, reţ inute sunt: a) În funcţ ie de gravitatea condamnării sau condamnărilor care formează primul termen al recidivei, se distinge între: - recidivă mică; - recidivă mare. 59 b) În funcţ ie de momentul săvârşirii celei de-a doua infracţ iuni: - recidivă postcondamnatorie; - recidivă postexecutorie. În privinţ a primei clasificări, trebuie menţ ionat faptul că ea şi-a pierdut importanţ a în contextul Codului penal, deoarece acesta nu mai reglementează decât recidiva mare, astfel că sub imperiul noii legislaţ ii nu mai este necesar să se precizeze că este vorba despre o recidivă mare. În consecinţ ă, în cele ce urmează vom supune analizei formele recidivei, în funcţ ie de momentul comiterii celei de-a doua infracţ iuni. Analiza va fi una distinctă pentru fiecare formă de recidivă atât pentru a putea explica în detaliu condiţ iile de existenţ ă diferite, cât mai ales datorită tratamentului sancţ ionator prevăzut de lege în mod diferit pentru fiecare dintre aceste forme. 3.3. Recidiva postcondamnatorie Aceasta este cea mai frecventă formă a recidivei. Potrivit art. 41 C.pen., ea există atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă sau la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţ iune intenţ ionată sau praeterintenţ ionată, înainte de începerea executării, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţ iune este închisoarea de cel puţ in un an sau detenţ iunea pe viaţ ă. 3.3.1. Condiţ iile de existenţ ă ale recidivei postcondamnatorii I. Condiţ iile referitoare la primul termen al recidivei: a) să fie vorba de o infracţ iune intenţ ionată sau praeterintenţ ionată. 60 b) pedeapsa aplicată pentru acest prim termen să fie închisoare mai mare de un an. Această pedeapsă poate fi aplicată pentru o singură infracţ iune sau pentru concurs de infracţ iuni (pentru a fi mai scrupuloși, aşa cum va reieşi la finele prezentului capitol, în realitate aici putem vorbi nu doar de concurs de infracţ iuni, ci mai corect, de o pluralitate de infracţ iuni). În acest context este de semnalat o altă modificare faţ ă de Codul penal din 1969, dat fiind că potrivit acestuia, pedeapsa de la primul termen trebuie să fie închisoarea mai mare de 6 luni (art. 37 C.pen. 1969). În practică, în baza Codului penal din 1969, s-a pus problema existenţ ei stării de recidivă atunci când pedeapsa de la primul termen a fost aplicată pentru concurs de infracţ iuni în structura căruia intră atât fapte intenţ ionate, cât şi fapte din culpă. Discuţ ia la acel moment viza durata de 6 luni, dar problema îşi păstrează relevanţ a şi conform noii legislaţ ii, raportată însă la limita de 1 an. Astfel, dacă una dintre infracţ iunile componente ale concursului este intenţ ionată şi are stabilită o pedeapsă de peste 1 an, se va considera îndeplinită această condiţ ie a primului termen al recidivei. De asemenea, chiar dacă pentru toate infracţ iunile s-au stabilit pedepse mai mici sau egale cu 1 an, dar sunt toate intenţ ionate şi rezultanta lor depăşeşte 1 an, suntem din nou, în prezenţ a recidivei. În schimb, ce se întâmplă în cazul în care pedepsele stabilite pentru infracţ iunile componente ale concursului sunt mai mici sau egale cu 1 an şi unele dintre infracţ iuni au fost comise din culpă? În cele ce urmează, vom încerca în continuare să sugerăm nişte criterii de verificat pentru a stabili dacă suntem sau nu în prezenţ a recidivei. Pentru început, credem că vom fi în prezenţ a recidivei dacă putem constata că în durata pedepsei rezultante există o componentă mai mare de 1 an închisoare, stabilită pentru infracţ iuni intenţ ionate sau praeterintenţ ionate. 61 Astfel, în cazul în care pedeapsa de bază este stabilită pentru una dintre infracţ iunile intenţ ionate sau praeterintenţ ionate, credem că această componentă se va putea stabili matematic conform Codului penal, fără dificultăţ i majore. Exemplu: pentru infracţ iunile concurente au fost stabilite pedepse de 10 luni (intenţ ie), 6 luni (intenţ ie), 3 luni (intenţ ie) şi 9 luni (culpă). În acest caz, pedeapsa de bază va fi cea de 10 luni la care se va adăuga un spor de (6 luni + 3 luni + 9 luni) / 3 = 6 luni, în final pedeapsa rezultată fiind de 1 an şi 4 luni. După cum se poate observa, din cele 6 luni de spor, 3 luni sunt aferente infracţ iunilor intenţ ionate. Rezultă, aşadar că avem deja 1 an şi 1 lună pedeapsă stabilită doar în considerarea infracţ iunilor intenţ ionate, fiind astfel respectată condiţ ia gravităţ ii primului termen al recidivei. Dacă în exemplul de mai sus am schimba datele ecuaţ iei, iar pedeapsa de 3 luni ar fi fost stabilită pentru o infracţ iune din culpă, se observă atunci că sporul aplicat în considerarea infracţ iunii intenţ ionate ar fi fost de 2 luni. Cumulat cu cele 10 luni de la pedeapsa de bază, am avea exact 1 an pedeapsă stabilită pentru infracţ iuni intenţ ionate, nefiind respectat astfel standardul de gravitate pentru a fi în prezenţ a termenului 1 al recidivei. O problemă reală se ridică însă în cazul în care pedeapsa de bază nu este una stabilită pentru o infracţ iune intenţ ionată sau praeterintenţ ionată. Să ne imaginăm ipoteza în care autorul a comis în concurs un număr de 11 infracţ iuni: pentru prima, din culpă, se aplică o pedeapsă de 10 luni, iar pentru celelalte 10, toate furturi, se aplică 9 pedepse de câte 3 luni, respectiv o pedeapsă de 6 luni. În acest caz, pedeapsa rezultantă va fi stabilită conform formulei: 10 luni (Pedeapsa de bază) + (9 x 3 luni + 6 luni) / 3, adică 10 luni + 11 luni. Vom fi în acest caz în prezenţ a recidivei? Dacă ne raportăm la propunerea pe care tot noi am avansat-o mai sus, şi anume că vom fi în prezenţ a recidivei „dacă putem constata că în durata pedepsei rezultante există o componentă mai mare de 1 an închisoare stabilită pentru infracţ iuni intenţ ionate sau praeterintenţ ionate”, răspunsul ar trebui să fie unul negativ acum. Totuşi, observăm că dacă în acest exemplu nu am fi avut în componenţ a concursului infracţ iunea din culpă, pedeapsa rezultantă s-ar fi calculat după formula: 6 luni + ( 9 x 3 luni) /3, adică 6 luni + 9 luni. Aşadar am avea o pedeapsă rezultantă de 15 luni (1 an și 3 luni), care 62 are în componenţ ă doar infracţ iuni intenţ ionate, fiind clar îndeplinite condiţ iile termenului 1 al recidivei. În final, ca o concluzie pe marginea acestei probleme, credem că putem susţ ine că vom fi în prezenţ a recidivei în cazul în care putem constata în structura pedepsei rezultante există o componentă mai mare de 1 an aferentă unor infracţ iuni intenţ ionate sau praeterintenţ ionate (ceea ce acoperă exemplele în care pedeapsa de bază este stabilită pentru o infracţ iune intenţ ionată sau praeterintenţ ionată) sau în cazul în care, în absenţ a infracţ iunii sau infracţ iunilor din culpă, celelalte infracţ iuni intenţ ionate ar fi permis reţ inerea condiţ iei de gravitate pentru primul termen al recidivei (cazul în care pedeapsa de bază ar fi una dintre cele stabilite pentru infracţ iunea sau infracţ iunile din culpă). c) hotărârea de condamnare pentru infracţ iunea de la primul termen să fie definitivă Aceasta se va determina conform art. 551şi 552 C.proc.pen. d) condamnarea aplicată pentru acest prim termen al recidivei să nu se includă în cele din art. 42 C.pen. Este vorba despre: - faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală. Ca efect al intervenţ iei legii de dezincriminare, faptele respective vor ieşi din structura pluralităţ ii de infracţ iuni; - infracţ iunile amnistiate. Ca efect al amnistiei, care înlătură răspunderea penală pentru fapta comisă, starea de recidivă nu va exista; - infracţ iunile săvârşite din culpă. Datorită neglijenţ ei sau imprudenţ ei autorului în comiterea unor astfel de fapte, se consideră că lipseşte elementul relei-credinţ e. Textul art. 42 C.pen. nu mai face referire la alte două categorii de infracţ iuni reţ inute în reglementarea corespondentă din Codul penal 1969 (art. 38), şi anume, infracţ iunile săvârşite în timpul minorităţ ii şi condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitare. Explicaţ ia rezidă în faptul că prima dintre modificările menţ ionate (omiterea condamnărilor pentru fapte comise în timpul minorităţ ii) nu presupune o voinţ ă a legiuitorului 63 de a institui recidiva în cazul minorilor. Aceasta deoarece, potrivit Codului penal, infracţ iunile comise în timpul minorităţ ii nu mai atrag pedepse, ci doar măsuri educative, astfel încât nu mai este posibilă condamnarea la o pedeapsă susceptibilă de a constitui termen al recidivei pentru o asemenea faptă. În acelaşi context, trebuie menţ ionat că, pentru a nu se ivi nelămuriri în raport de situaţ ia persoanelor pentru care au fost aplicate pedepse cu închisoarea raportat la fapte comise în timpul minorităţ ii, potrivit Codului penal din 1969, art. 9 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal, prevede următoarele: „pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţ iilor Codului penal din 1969 pentru infracţ iuni comise în timpul minorităţ ii nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă, potrivit dispoziţ iilor Codului penal”. În ceea ce priveşte neîmplinirea termenului de reabilitare, această condiţ ie apare menţ ionată în definiţ ia recidivei din art. 42 C.pen., astfel încât nu mai era necesară reluarea ei. În plus, condiţ ia nu viza nici pe vechea reglementare recidiva postcondamnatorie, ci pe cea postexecutorie. II. Condiţ iile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei: a) infracţ iunile ce compun acest termen să fie fapte intenţ ionate sau cel puţ in praeterintenţ ionate; b) pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţ iune să fie detenţ iunea pe viaţ ă sau închisoarea de cel puţ in un an. Dacă în cazul primului termen se are în vedere pedeapsa concret stabilită de instanţ ă, în cazul celui de-al doilea termen se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege. Ceea ce interesează este ca maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru posibilul termen doi să fie închisoarea de cel puţ in un an. De exemplu, dacă este vorba despre o pedeapsă de la 3 luni la 2 ani alternativ cu amenda există recidivă, deoarece maximul special este mai mare de un an. Într-un astfel de caz nu interesează pedeapsa concret stabilită de instanţ ă – recidiva va continua să existe, chiar dacă instanţ a va aplica doar 3 luni sau chiar amenda. 64 Trebuie menţ ionat că, dacă potrivit Codului penal din 1969 închisoarea trebuia să fie mai mare de un an, potrivit actualului Cod penal o pedeapsă legală de un an este suficientă pentru a atrage starea de recidivă. c) noua infracţ iune să fie săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţ iunea ce constituie primul termen, dar înainte de executarea sau considerarea ca executată a pedepsei (înainte de începerea executării pedepsei, în cursul executării acesteia sau în stare de evadare); Aşadar infracţ iunea poate fi comisă în intervalul cuprins între hotărârea definitivă de condamnare (moment determinat potrivit art. 551 şi 552 C.proc.pen.) şi executarea propriu zisă a condamnării, înainte de începerea executării, în timpul executării sau în stare de evadare. d) condamnarea să nu se numere printre cele prevăzute de art. 42 C.pen. 3.3.2. Sancţ ionarea recidivei postcondamnatorii În materia sancţ ionării recidivei postcondamnatorii trebuie semnalată o modificare importantă adusă de Noul Cod penal. Potrivit vechii reglementări, în cazul recidivei postcondamnatorii, sistemul de sancţ ionare, prevăzut de art. 39 alin. (1) – (3) C.pen. 1969, consta în cumulul juridic, dar sporul aplicabil, tot facultativ şi variabil, era de până la 7 ani. Potrivit Codului penal, sistemul sancţ ionator în această materie are la bază cumulul aritmetic. Astfel, potrivit art. 43 C.pen., dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţ iune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Pentru a înţ elege mai bine diferenţ a între vechea şi noua reglementare, să presupunem că fiecare din cei doi termeni ai unei recidive este alcătuit dintr-o singură infracţ iune, iar infractorul comite cea de-a doua infracţ iune în timp ce executa prima pedeapsă. 65 În acest caz, potrivit Codului penal 1969, rezultanta se obţ inea contopind pedeapsa pentru cea de-a doua infracţ iune cu restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţ iuni şi scăzând din rezultanta contopirii ceea ce infractorul a executat din momentul comiterii celei de-a doua infracţ iuni şi până la data contopirii. Potrivit Codului penal în vigoare, pedeapsa pentru a doua infracţ iune se adaugă la restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţ iuni. Din această pedeapsă se scade ulterior ceea ce s-a executat din momentul comiterii celei de-a doua infracţ iuni până la momentul judecării pentru noua infracţ iune. Exemplu: Inculpatul se afla în executarea pedepsei P1, de 5 ani. După un an de la începerea executării condamnatul comite o nouă infracţ iune, pentru care, după 6 luni este condamnat la 3 ani închisoare. În acest caz, pedeapsa rezultantă se va obţ ine adăugând pedeapsa pentru noua infracţ iune (3 ani) la restul rămas neexecutat din prima pedeapsă (4 ani), din care se scade perioada executată după comiterea celei de-a doua infracţ iuni până la condamnarea pentru a doua infracţ iune (6 luni). Astfel, noua pedeapsă va fi 3 ani + 4 ani – 6 luni = 6 ani şi 6 luni. Dacă cel de-al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţ iuni, potrivit Codului penal 1969, se aplicau mai întâi dispoziţ iile referitoare la recidivă şi apoi cele referitoare la concurs. Astfel, ♦ mai întâi se aplica recidiva: fiecare din cele două pedepse stabilite pentru cele două infracţ iuni concurente (P2, P3) după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru prima infracţ iune (P1) se contopeau, potrivit art. 39, pe rând cu restul neexecutat din prima ♦ pedeapsă. apoi se aplica tratamentul specific concursului: se contopeau potrivit art. 34 C.pen. 1969 rezultantele parţ iale obţ inute prin contopirea anterioară R = (P2 P1) O (P3 P1 ) În această formulă am notat cu „ ” contopirea potrivit sistemului de la recidiva postcondamnatorie (art. 39 C.pen). şi cu „O” contopirea potrivit concursului (art. 34 C.pen.) 66 Codul penal schimbă ordinea de valorificare a celor două forme de pluralitate, prevăzând în art. 43 alin. (2) C.pen. următoarele: când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată sunt săvârşite mai multe infracţ iuni concurente, dintre care cel puţ in una se află în stare de recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziţ iilor referitoare la concursul de infracţ iuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta. Considerând că inculpatul a comis în timpul executării pedepsei două infracţ iuni concurente P2 şi P3, pedeapsa rezultantă va fi: R= (P2 O P3) +P1’ În această formulă am notat cu „O” contopirea potrivit sistemului de la concurs (art. 39 C.pen.), iar P1’ desemnează restul rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii primeia dintre infracţ iunile concurente. Din această pedeapsă se scade ceea ce s-a executat din momentul comiterii primeia dintre infracţ iunile concurente şi până la momentul stabilirii rezultantei. Mecanismul de sancţ ionare rămâne acelaşi chiar dacă una dintre infracţ iunile concurente este evadarea, aşa cum se întâmplă atunci când infractorul aflat în executarea pedepsei de la primul termen evadează, iar apoi în stare de evadare comite o nouă infracţ iune. Păstrând notările anterioare şi notând cu E pedeapsa stabilită pentru evadare, respectiv cu P2 pedeapsa pentru infracţ iunea comisă în timpul evadării, rezultanta va fi: R= (E O P2) +P1’ La fel ca şi în cazul concursului de infracţ iuni, Noul Cod penal consacră şi în materia recidivei posibilitatea înlocuirii pedepsei închisorii cu pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă. Astfel, potrivit art. 43 alin. (3) C.pen., dacă prin însumarea pedepselor în condiţ iile alin. (1) şi alin. (2) s-ar depăşi cu mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţ in una dintre infracţ iunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă. 67 3.4. Recidiva postexecutorie 3.4.1. Definiţ ie Potrivit art. 41 C.pen., recidiva postexecutorie există atunci când, după executarea sau considerarea ca executată a unei pedepse cu detenţ iunea pe viaţ ă sau a unei pedepse cu închisoarea mai mare de un an şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţ iune pentru care legea prevede pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă sau pedeapsa închisorii de cel puţ in un an. Modificările în privinţ a duratei pedepselor de la cei doi termeni pe care le-am evidenţ iat cu ocazia analizei recidivei postcondamnatorii sunt de amintit şi în acest context. 3.4.2. Condiţ iile de existenţ ă ale recidivei postexecutorii I. Condiţ iile referitoare la primul termen al recidivei: a) pentru infracţ iunea săvârşită instanţ a să fi stabilit o pedeapsă cu închisoarea mai mare de un an sau detenţ iunea pe viaţ ă; b) infracţ iunea săvârşită să fie intenţ ionată sau praeterintenţ ionată; c) pedeapsa pentru prima infracţ iune să fi fost executată sau considerată ca fiind executată (atunci când pedeapsa a fost graţ iată sau executarea pedepsei s-a prescris). d) condamnarea să nu fie dintre acelea de care nu se ţ ine seama la stabilirea stării de recidivă, potrivit art. 42 C.pen. II. Condiţ iile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei: a) să fie vorba de o infracţ iune săvârşită cu intenţ ie sau praeterintenţ ie; b) pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţ iune să fie de cel puţ in un an; 68 Din nou, toate cele precizate în raport de această condiţ ie, în cazul termenului al II-lea al recidivei postcondamnatorii îşi păstrează relevanţ a şi aici. c) cea de-a doua infracţ iune să fie comisă după executarea sau considerarea ca executată a primei pedepse. Momentul comiterii infracţ iunii prezintă o particularitate în raport de infracţ iunile cu durată de executare, în cazul cărora, pentru determinarea formei recidivei, se va lua în considerare momentul epuizării acestora (dacă o astfel de infracţ iune este începută în timpul executării şi se termină după executare, vom fi în prezenţ a recidivei postexecutorii). Amintim, totuşi, în acest context, situaţ ia particulară a infracţ iunii progresive, unde fapta se consideră săvârşită la momentul consumării, moment ce astfel devine relevant pentru a stabili forma de pluralitate de infracţ iuni incidentă în cauza concretă. d) noua infracţ iune comisă să nu fie dintre cele prevăzute la art. 42 C.pen. 3.4.3. Sancţ ionarea recidivei mari postexecutorii În acest caz nu se mai poate vorbi despre un cumul, ca în cazul recidivei postcondamnatorii, deoarece pedeapsa de la primul termen a fost deja executată sau este considerată ca fiind executată. Şi de această dată tratamentul sancţ ionator prevăzut de Codul penal diferă de reglementarea anterioară. Astfel, potrivit art. 39 alin. (4) C.pen. 1969, se putea aplica o pedeapsă până la maximul special, iar dacă acesta era neîndestulător, în cazul închisorii se putea adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul special. Potrivit art. 43 alin. (5) C.pen., dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată, se săvârşeşte o nouă infracţ iune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţ iune se majorează cu jumătate. 69 Spre exemplu, dacă se comite în stare de recidivă postexecutorie o infracţ iune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 la 10 ani, individualizarea se va face în intervalul 4 ani şi 6 luni – 15 ani. 3.5. Recidiva în cazul persoanei juridice În cazul persoanei juridice nu există deosebiri între reglementarea condiţ iilor de existenţ ă a recidivei între Codul penal din 1969 şi Codul penal actual. Aceasta deoarece şi art. 402 C.pen. 1969 reglementa doar recidiva mare, nu şi recidiva mică în cazul persoanei juridice. De asemenea, în cazul persoanei juridice, cum pedeapsa principală constă doar în amendă, nu există deosebiri nici sub aspectul limitelor pedepselor care formează cei doi termeni. Potrivit art. 146 alin. (1) C.pen. există recidivă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţ iune, cu intenţ ie sau cu intenţ ie depăşită. Nici în cazul persoanei juridice condamnările menţ ionate la art. 42 C.pen. nu atrag starea de recidivă. Singurul domeniu în care actualul Cod penal aduce modificări în materie este sancţ ionarea recidivei în cazul persoanei juridice. Potrivit Codului penal din 1969, în caz de recidivă postcondamnatorie, amenda stabilită pentru infracţ iunea săvârşită ulterior şi amenda aplicată pentru infracţ iunea anterioară se contopeau, potrivit dispoziţ iilor de la concursul de infracţ iuni, cu precizarea că sporul aplicabil putea fi de până la jumătate din maximul special. Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între amenda ce a mai rămas de executat şi amenda aplicată pentru infracţ iunea săvârşită ulterior. În caz de recidivă postexecutorie, se aplica pedeapsa amenzii până la maximul special, iar dacă acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim. Potrivit art. 146 alin. (2) şi (3) C.pen., în caz de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţ iune se majorează cu jumătate, fără a depăşi maximul general al pedepsei amenzii. 70 Dacă amenda anterioară nu a fost executată, în tot sau în parte, amenda stabilită pentru noua infracţ iune, potrivit alin. (2), se adaugă la pedeapsa anterioară sau la restul rămas neexecutat din aceasta. În cazul recidivei postexecutorii regimul sancţ ionator este similar celui prevăzut pentru persoana fizică, în sensul majorării cu jumătate a limitelor speciale. În cazul amenzii, această majorare operează numai cu privire la numărul zilelor-amendă. Spre exemplu, dacă pentru infracţ iunea comisă s-ar aplica o pedeapsă între 180 şi 300 zile-amendă, în cazul recidivei individualizarea se va face între 270 şi 450 zile-amendă. În cazul recidivei postcondamnatorii, tratamentul este mai sever decât în cazul persoanei fizice. Aceasta deoarece pedeapsa pentru infracţ iunea ce constituie al doilea termen nu se stabileşte între limitele prevăzute pentru infracţ iunea comisă, ci între limite majorate cu jumătate, la fel ca în cazul recidivei postexecutorii. Ulterior, amenda astfel stabilită se adaugă la restul rămas neexecutat din prima amendă. Este de precizat că în acest caz cumulul aritmetic nu se face între numărul de zile-amendă prevăzut pentru cele două infracţ iuni, ci între sumele stabilite prin aplicarea sistemului zileloramendă (ceea ce presupune că înainte de adunare se va înmulţ i numărul de zile-amendă stabilit pentru infracţ iunea de la termenul II cu suma corespunzătoare unei zile-amendă, iar suma astfel obţ inută se adaugă la suma neplătită din amenda stabilită pentru prima infracţ iune). § 4. Pluralitatea intermediară 4.1. Definiţ ie Denumirea de pluralitate intermediară nu a fost consacrată de Codul penal din 1969, dar şi sub imperiul acestuia ea era general acceptată în doctrină. Codul penal actual a consacrat denumirea acestei forme de pluralitate în art. 44, preluând astfel opţ iunea literaturii de specialitate şi a practicii judiciare. Conform art. 44 C.pen., există pluralitate intermediară de infracţ iuni când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare şi până la data la care pedeapsa este 71 executată sau considerată ca executată, condamnatul săvârşeşte din nou o infracţ iune şi nu sunt întrunite condiţ iile prevăzute de lege pentru starea de recidivă. Definiţ ia nu diferă decât ca formulare faţ ă de reglementarea din art. 40 C.pen. 1969, potrivit căruia această formă a pluralităţ ii există atunci când înainte de executarea unei pedepse, în cursul executării acesteia sau în stare de evadare, o persoană comite o nouă infracţ iune, dar nu sunt îndeplinite condiţ iile recidivei. 4.2. Distincţ ii faţ ă de concurs şi recidivă Pluralitatea intermediară diferă de concursul de infracţ iuni prin faptul că între cele două infracţ iuni a intervenit o hotărâre definitivă de condamnare pentru prima infracţ iune. De asemenea, ea diferă de recidivă prin faptul că nu sunt îndeplinite condiţ iile acesteia. Astfel, nu vor fi îndeplinite condiţ iile recidivei şi va fi pluralitate intermediară dacă: a) prin condamnarea definitivă s-a aplicat pedeapsa închisorii de un sau mai mică ori amenda în cazul primului termen; b) legea prevede doar amenda sau închisoarea mai mică de un an în cazul celui de-al doilea termen; c) cel puţ in una dintre cele două infracţ iuni este săvârşită din culpă. În cazul persoanei juridice vom fi suntem în prezenţ a pluralităţ ii intermediare doar atunci când cel puţ in una dintre infracţ iuni este din culpă. Pluralitatea intermediară corespunde recidivei postcondamnatorii. Astfel, dacă după executarea primei pedepse se comite o nouă infracţ iune care nu întruneşte condiţ iile recidivei postexecutorii, nu vom avea o pluralitate intermediară. 4.3. Sancţ ionarea pluralităţ ii intermediare La prima vedere, mecanismul de sancţ ionare al pluralităţ ii intermediare nu a fost modificat de Codul penal actual. Într-adevăr, atât art. 40 C.pen. 1969, cât şi art. 44 C.pen. că în caz de pluralitate intermediară se vor aplica regulile de sancţ ionare de la concursul de infracţ iuni. Cum însă tratamentul sancţ ionator al concursului a fost modificat de noua legislaţ ie penală, modificarea va opera şi în privinţ a pluralităţ ii intermediare. 72 În consecinţ ă, dacă ambii termeni ai pluralităţ ii intermediare constau în pedepse cu închisoarea, potrivit legii actuale, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă obligatoriu un spor de 1/3 din cealaltă. În efectuarea contopirii, la fel ca şi la concurs, se vor avea în vedere cele două pedepse în întregul lor, dar ceea ce s-a executat până la contopire se scade din durata pedepsei rezultante. Tot ca o noutate adusă de Codul penal, trebuie menţ ionat faptul că, atunci când după condamnarea definitivă se comit mai multe infracţ iuni concurente, dintre care unele se află în recidivă iar altele se află în pluralitate intermediară faţ ă de prima infracţ iune, se va aplica pentru toate tratamentul prevăzut de lege pentru recidivă [art. 43 alin. (2) C.pen.]. § 5. Dubla recidivă 5.1. Definiţ ie Desemnează situaţ ia când o infracţ iune este simultan în stare de recidivă postcondamnatorie faţ ă de o infracţ iune şi în stare de recidivă postexecutorie faţ ă de o altă infracţ iune. 5.2. Situaţ ia premisă Astfel, premisa constă în faptul că, ulterior executării unei pedepse mai mare de 1 an (P1) stabilite pentru săvârşirea unei infracţ iuni intenţ ionate sau praeterintenţ ionate (I 1), autorul comite o nouă infracţ iune intenţ ionată sau praeterintenţ ionată (I 2) pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel puţ in un an. În cursul executării pedepsei stabilite (P 2) printr-o hotărâre de condamnare definitivă pentru această infracţ iune, autorul comite o nouă infracţ iune intenţ ionată sau praeterintenţ ionată (I 3), pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Relaţ iile între fiecare infracţ iune în parte sunt: între I3 şi P1 – există recidivă postexecutorie; între I3 şi P2 – există recidivă postcondamnatorie. 73 I1 P1 I2 P2 I3 P2 1 R = P3 ⊗ P21 5.3. Sancţ ionare Ordinea de aplicare este la ora actuală unanim acceptată în doctrină şi în practică, conform Codului penal din 1969: astfel, se va da aplicare prima dată recidivei postexecutorii şi apoi recidivei postcondamnatorii. Argumentele pentru soluţ ia aceasta constau în verificarea situaţ iei alternative, şi anume, aplicarea sistemului sancţ ionator de la recidiva postcondamnatorie şi apoi a celei postexecutorii. Astfel, aplicând această soluţ ie, s-ar crea o situaţ ie inechitabilă, care nu ar corespunde realităţ ii, atrăgând posibilitatea aplicării unei pedepse rezultante nelegale. Aplicând recidiva postcondamnatorie prima dată între I 3 şi P2 şi apoi recidiva postexecutorie între rezultanta astfel obţ inută şi P 1 ar însemna, implicit, să reţ inem starea de recidivă postexecutorie şi între primele două infracţ iuni, situaţ ie care nu poate fi valorificată acum. Aceasta deoarece: a) E posibil ca între primele două infracţ iuni să nu existe recidivă postexecutorie. De exemplu, pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţ iune (I2) este închisoare de la 3 luni la 1 an, iar pedeapsa stabilită de instanţ ă este de 1 an şi 2 luni, ca urmare a reţ inerii unor circumstanţ e agravante (potrivit art. 78 C.pen., în caz de circumstanţ e agravante se poate aplica un spor de până la 2 ani, dar fără a depăşi 1/3 din maximul special). Astfel, sunt îndeplinite condiţ iile pentru ca I 2 să fie termenul I al recidivei postcondamnatorii cu I 3, dar nu şi condiţ iile pentru ca I 2 să fie termenul II al recidivei postexecutorii cu P 1. 74 b) Ipoteza în care I2 ar îndeplini condiţ iile de gravitate pentru a fi simultan atât termenul I al recidivei postcondamnatorii cu I3, cât şi termenul II al recidivei postexecutorii cu P 1, Alegând să valorificăm prima data recidiva postcondamnatorie între I 3 şi P2 ar echivala cu aplicarea unei pedepse pentru I3 între limitele speciale de pedeapsă prevăzute de lege, iar apoi pedeapsa astfel obţ inută să o adăugăm aritmetic, potrivit art. 43 alin. (1) C.pen. la restul rămas neexecutat din P2 la momentul comiterii I3. Astfel am obţ ine o pedeapsă concretă (să îi spunem R), având o durată mai mare sau mică, dar determinată. Pedeapsa astfel obţ inută (R) nu valorifică, însă, recidiva postexecutorie care există între I3 şi P1. Ne întrebăm cum am putea aplica pedepsei concrete deja obţ inute sistemul sancţ ionator de la recidiva postexecutorie din reglementarea actuală? Care ar fi limitele speciale ce ar trebui majorate cu jumătate şi, presupunând prin abstract (deşi nu vedem cum) că le-am identifica, ce repercusiune ar avea asupra pedepsei concrete deja aplicate? În plus, ca o ultimă critică, P 2 – care este inclus în R – a fost aplicată prin valorificarea recidivei postexecutorii care a existat ab initio în această ipoteză între I2 şi P1. Aşa că orice artificiu s-ar putea inventa pentru a aplica tratamentul recidivei postexecutorii pe final, ar suferi prin faptul că ar majora P 2 în considerarea recidivei postexecutorii, deşi P2 în sine a fost aplicat cu reţ inerea aceste cauze de agravare a pedepsei. În concluzie, credem că, datorită modificărilor de sistem sancţ ionator reglementate de Codul penal, soluţ ia va fi simplă. La pasul 1, vom valorifica recidiva postexecutorie existentă între I3 şi P1, stabilind astfel un P3 individualizat între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţ iunea comisă, majorate cu jumătate. Apoi acest P 3 astfel stabilit (prin majorarea limitelor speciale de pedeapsă) se va adăuga la restul rămas neexecutat din P 2 la momentul comiterii I3. 75 - Capitolul III PLURALITATEA DE FĂPTUITORI § 1. Formele pluralităţ ii de făptuitori Există trei forme ale pluralităţ ii de făptuitori: a) Pluralitatea naturală b) Pluralitatea constituită c) Pluralitatea ocazională (participaţ ia) Primele două forme ale pluralităţ ii nu au fost reglementate în partea generală nici în Codul penal din 1969 şi nici în Codul penal actual, ele fiind identificate doar pe baza textelor de incriminare din partea specială. § 2. Pluralitatea naturală Există atunci când participarea a două sau mai multe persoane la săvârşirea faptei este cerută de chiar natura infracţ iunii. Exemplu: infracţ iunea de încăierare (art. 198 C.pen.), infracţ iunea de incest (art. 377 C.pen.). Pluralitatea naturală nu cere, însă, ca toţ i participanţ ii să acţ ioneze cu vinovăţ ie. E posibil ca unii dintre participanţ i să se afle în eroare şi, astfel, ei nu vor răspunde penal. 76 § 3. Pluralitatea constituită Există atunci când textul de incriminare sancţ ionează constituirea unei asocieri infracţ ionale ori sprijinirea acesteia, dacă scopul celor ce s-au asociat constă în săvârşirea de infracţ iuni. Exemplu: constituirea unui grup infracţ ional organizat (art. 367 C.pen..), ce prevede că iniţ ierea sau constituirea unui grup infracţ ional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup constituie infracţ iune. § 4. Pluralitatea ocazională (participaţ ia penală) 4.1. Definiţ ie Există participaţ ie atunci când două sau mai multe persoane, în baza unei legături subiective participă la săvârşirea unei infracţ iuni cu acte materiale sau intelectuale, fără ca această participaţ ie să fie cerută de conţ inutul natural sau legal al infracţ iunii. 4.2. Condiţ ii de existenţ ă a) existenţ a a două sau mai multe persoane. Aceste persoane pot să acţ ioneze în calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. Atunci când toate aceste persoane acţ ionează cu intenţ ie suntem în prezenţ a participaţ iei propriu-zise. În ipoteza în care unele persoane acţ ionează din culpă sau fără vinovăţ ie avem de a face cu o participaţ ie improprie. b) Legătura subiectivă între făptuitori Această legătură se stabileşte în funcţ ie de forma de participaţ ie, înainte sau în timpul săvârşirii actelor de executare. Dacă această legătură se stabileşte după consumarea faptei, nu mai avem participaţ ie, ci suntem în prezenţ a unor infracţ iuni de sine-stătătoare (tăinuire, favorizare etc.) 77 c) participarea cu acte materiale sau intelectuale Natura acestor acte diferă în funcţ ie de forma de participaţ ie. Autorul şi coautorii participă întotdeauna cu acte de executare. Complicele poate participa cu acte materiale sau intelectuale, care înlesnesc sau ajută la producerea infracţ iunii. Instigatorul participă cu acte intelectuale având ca rezultat determinarea autorului să treacă la săvârşirea faptei. d) săvârşirea de participanţ i a aceleiaşi infracţ iuni Pentru toţ i participanţ ii fapta se califică în funcţ ie de acţ iunea sau inacţ iunea comisă de autor sau coautor. În cazul infracţ iunilor de simplă repetare (este vorba despre faptele care dobândesc un caracter infracţ ional doar o dată cu comiterea celui de-al doilea act, primul fiind contravenţ ie) s-a pus problema calificării actului comis de participant. Astfel, dacă autorul se află la prima faptă şi este sancţ ionat contravenţ ional, complicele, chiar dacă se află la a doua faptă nu va putea fi condamnat penal, pentru că nu poate exista complicitate în absenţ a unui act de executare comis de către de autor. În consecinţ ă, dacă fapta autorului este calificată drept o contravenţ ie şi fapta complicelui va rămâne tot în sfera dreptului contravenţ ional. Dacă autorul se află la a doua faptă i se va aplica pedeapsa pentru infracţ iune. În cazul complicelui său aflat la prima faptă există două soluţ ii, în funcţ ie de poziţ ia psihică a complicelui. Astfel, dacă acesta ştia că îşi aduce o contribuţ ie la săvârşirea unei infracţ iuni va fi sancţ ionat penal, iar dacă nu ştie că ajută la comiterea unei infracţ iuni, se află în eroare de fapt şi va răspunde doar contravenţ ional. e) Participarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţ inutul natural sau legal al infracţ iunii Astfel, această condiţ ie impune ca participarea mai multor persoane să nu fie cerută de natura infracţ iunii (cazul pluralităţ ii naturale) sau de elementele constitutive ale infracţ iunii (cazul pluralităţ ii constituite), caz în care nu ne vom găsi în prezenţ a participaţ iei penale. Totuşi, trebuie făcute unele distincţ ii şi aici în raport cu posibilitatea existenţ ei participaţ iei în cazul pluralităţ ii constituite sau naturale. 78 În cazul pluralităţ ii constituite se consideră majoritar în doctrină şi unanim în jurisprudenţ ă că nu este posibilă participaţ ia în niciuna din formele sale. Aceasta pentru că legea incriminează ca acte de executare şi acele acte care, potrivit naturii lor, ar constitui acte de instigare sau de complicitate – de exemplu, infracţ iunea prevăzută de art. 367 C.pen. de constituire a unui grup infracţ ional organizat sancţ ionează ca act de executare „iniţ ierea sau constituirea unui grup infracţ ional organizat, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup” În schimb, în cazul pluralităţ ii naturale, situaţ ia este alta: participaţ ia penală nu este posibilă, sub forma coautoratului. Aceasta deoarece fiecare persoană care participă cu acte de executare este considerat autor. Dar participaţ ia sub forma instigării sau complicităţ ii este unanim admisă în materia pluralităţ ii naturale – de exemplu, o persoană instigă doi fraţ i să întreţ ină raporturi sexuale (instigare la infracţ iunea de incest) sau le pune la dispoziţ ie în acest scop apartamentul său (complicitate la infracţ iunea de incest). 4.3. Formele participaţ iei penale Formele de participaţ ie penală reglementate expres de Codul penal sunt autoratul şi coautoratul (art. 46 C.pen.), instigarea (art. 47 C.pen.) şi complicitatea (art. 48 C.pen). Ca element de noutate, Codul penal adaugă formelor tradiţ ionale de participaţ ie (autorat, instigare şi complicitate) şi coautoratul, o formă de participaţ ie nereglementată explicit în Codul penal 1969, dar unanim admisă de doctrină şi jurisprudenţ ă. 4.3.1. Autoratul (art. 46 C.pen.) Este autor persoana care săvârşeşte, în mod nemijlocit, fapta prevăzută de legea penală. Autorul poate să acţ ioneze atât cu vinovăţ ie, cât şi fără vinovăţ ie. Dacă acţ ionează cu vinovăţ ie şi aceasta îmbracă forma intenţ iei, avem o participaţ ie propriu-zisă. Dacă autorul acţ ionează din culpă sau fără vinovăţ ie, suntem în prezenţ a participaţ iei improprii, aşa cum vom vedea în cele ce urmează. 79 4.3.2. Coautoratul (art. 46 C.pen.) Potrivit art. 46 alin. (2) C.pen., coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală. Aşadar, există coautorat atunci când două sau mai multe persoane participă cu acte de executare la săvârşirea aceleiaşi infracţ iuni. Legătura subiectivă în cazul coautoratului poate să se stabilească atât anterior începutului actului de executare, cât şi pe parcursul desfăşurării actului de executare. Exemplu: coautorii se pot hotărî dinainte să meargă să jefuiască o bancă, dar se pot hotărî şi în timpul consumării faptei. Sub aspectul laturii subiective, în cazul coautoratului e suficient ca toţ i coautorii să participe cu acte de executare, dar nu este necesar ca acţ iunea fiecăruia privită în mod izolat să producă rezultate prevăzute de norma de incriminare. În cazul infracţ iunii complexe în care există două acţ iuni sau inacţ iuni este posibil ca unul dintre coautori să săvârşească o acţ iune, iar al doilea pe cealaltă. Astfel, nu este absolut necesar ca fiecare coautor să lezeze ambele obiecte juridice, fiind suficient ca un coautor să comită acţ iuni prin care se aduce atingere obiectului secundar, iar celălalt o acţ iune care vizează obiectul principal. E posibil ca acţ iunea fiecărui autor privită izolat să nu producă rezultatul, producerea acestuia fiind determinată de efectul conjugat a acţ iunii coautorilor. Va exista coautorat şi în situaţ ia în care rezultatul a fost cauzat în mod nemijlocit de acţ iunea unuia dintre autori, în măsura în care toţ i au participat cu acte de executare. Există anumite infracţ iuni care nu pot fi săvârşite în coautorat. a) infracţ iunile caracterizate de o pluralitate naturală sau constituită – deoarece toţ i cei care participă cu acte de executare sunt consideraţ i autori; b) infracţ iunile cu autor unic (care se comit în persoană proprie) - evadarea, dezertarea, mărturia mincinoasă etc. c) infracţ iunile omisive, deoarece prin inacţ iune fiecare îşi încalcă o obligaţ ie personal (de exemplu, infracţ iunea de nedenunţ are a comiterii unor infracţ iuni, art. 266 C.pen.). Precizăm, însă, că este, totuşi posibil coautoratul în cazul infracţ iunilor comisive prin omisiune – de exemplu, în situaţ ia părinţ ilor care refuză să îşi hrănească fiul. 80 d) infracţ iunile din culpă. În cazul acestor infracţ iuni nu poate exista legătura subiectivă dintre participanţ i, astfel încât o parte a literaturii de specialitate consideră că nu se poate reţ ine coautoratul. Fără a insista, precizăm că sunt anumite ipoteze în care s-ar putea imagina şi coautorat la infracţ iunile din culpă, în măsura în care există o cooperare obiectivă între coautori şi sunt animaţ i de aceeaşi finalitate (chiar dacă nu cea prevăzută de legea penală) – de exemplu, când două persoane vor să transporte o grindă de mare greutate şi, din cauza neatenţ iei lor, o scapă de la un etaj superior, iar aceasta cade şi vatămă integritatea corporală a unui terţ . 4.3.3. Instigarea (art. 47 C.pen.) Constă în determinarea cu intenţ ie a unei persoane să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Tradiţ ional, instigarea se clasifică în funcţ ie de mai multe criterii. Astfel, a) După numărul de persoane care instigă: instigare cu un singur instigator, respectiv instigare realizată de mai multe persoane împreună (coinstigatori); b) În funcţ ie de modul în care se exteriorizează: instigare explicită sau implicită; c) În funcţ ie de faptul dacă hotărârea a fost adoptată de instigat şi acesta a trecut sau nu la executare, distingem între instigare imperfectă (sau neurmată de executare) şi, respectiv perfectă (sau urmată de executare). Cât priveşte momentul până la care se poate realiza legătura subiectivă, în cazul instigării legătura subiectivă nu se poate realiza decât înainte de luarea hotărâri de către autor. Aceasta deoarece dacă legătura subiectivă are loc ulterior adoptării rezoluţ iei infracţ ionale de către autor nu mai putem spune că autorul a fost determinat să comită fapta şi vom fi în prezenţ a complicităţ ii intelectuale. În ceea ce priveşte posibilitatea existenţ ei instigării, ea este posibilă la toate infracţ iunile, cu excepţ ia celor caracterizate de pluralitatea constituită. 81 Principala modificare adusă de Noul Cod penal în materia instigării o constituie renunţ area la reglementarea instigării neurmate de executare, anterior prevăzută de art. 29 C.pen. 1969 Potrivit art. 29 alin. (1) C.pen 1969 exista o instigare neurmată de executare atunci când autorul nu a trecut la executarea acţ iunii cerute de instigator. Acestei situaţ ii îi era asimilată din punct de vedere sancţ ionator şi ipoteza în care autorul trece la executare, dar se desistă sau împiedică producerea rezultatului, comiţ ând o tentativă nepedepsită. Potrivit Codului penal în vigoare, pentru ipotezele reglementate de art. 29 C.pen. 1969 se va reţ ine cu privire la instigator: - o faptă nepedepsită, dacă instigatul nu a trecut la executare. Prin excepţ ie, această formă de instigare ar putea constitui o infracţ iune autonomă, cum ar fi încercarea de a determina săvârşirea unei infracţ iuni (art. 370 C.pen.) sau influenţ area declaraţ iilor (art. 272 C.pen) etc. - o tentativă pedepsibilă, dacă instigatul a trecut la executare, dar s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului. Desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului de către autor sunt cauze personale de nepedepsire, care nu se răsfrâng asupra altor participanţ i, aceştia urmând a răspunde pentru tentativă la infracţ iunea respectivă. 4.3.4. Complicitatea (art. 48 C.pen.) Conform art. 48 alin. (1) C.pen., complice este persoana care, cu intenţ ie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este, de asemenea, complice persoana care înainte sau în timpul săvârşirii faptei promite că va tăinui bunurile provenite sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă ulterior nu îşi respectă promisiunea. Textul este similar celui din art. 26 C.pen. 1969, astfel că în materia complicităţ ii nu sunt modificări. În raport de modalităţ ile de realizare, complicitatea se clasifică, în principal în complicitate materială sau intelectuală. 82 a) Complicitatea materială Se realizează prin procurarea de către complice a mijloacelor de săvârşire a infracţ iunilor, prin înlăturarea unor piedici pe care le-ar putea întâmpina autorul ori prin ajutarea acestuia în orice mod. Este complice persoana care procură arma, persoana care îl ajută pe infractor să escaladeze un gard pentru a intra în incinta de unde va sustrage bunuri, casierul care lasă deschisă casa de bani etc. Actul complicelui poate fi în sine un act fără relevanţ ă penală (de exemplu, împrumutarea unui vehicul cu care autorul va săvârşi infracţ iunea) sau poate constitui prin el însuşi o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu, transmiterea unor documente cu caracter secret). Pentru a fi în prezenţ a complicităţ ii materiale este necesar ca mijloacele procurate de complice să fie puse efectiv la dispoziţ ia autorului. În plus, este necesar ca aceste mijloace să fi fost folosite efectiv de către acesta la săvârşirea infracţ iunii. În caz contrar, vom putea fi în prezenţ a unei complicităţ i intelectuale. b) Complicitatea intelectuală Se realizează prin întărirea rezoluţ iei infracţ ionale a autorului fie prin încurajări, fie prin asistarea în timpul săvârşirii faptei, fie prin promisiunea anterioară sau concomitentă de tăinuire sau de favorizare. Elementul esenţ ial de distincţ ie faţ ă de instigare, este momentul stabilirii legăturii subiective, căci în cazul complicităţ ii intelectuale trebuie stabilită ulterior luării hotărârii de către autor. În caz contrar am fi în prezenţ a instigării (a se vedea şi discuţ ia de la momentul stabilirii legăturii subiective din secţ iunea dedicată instigării). Sub aspectul efectelor, actul de instigare este cel care îl determină pe autor să ia hotărârea, în timp ce complicitatea intelectuală îi întăreşte hotărârea deja luată. Delimitarea complicităţ ii intelectuale de complicitatea negativă Complicitatea negativă se realizează atunci când complicele asistă la săvârşirea acţ iunii de către autor, fără ca între ei să existe o legătură subiectivă. 83 Suntem în prezenţ a complicităţ ii negative atunci când o persoană asistă la o infracţ iune (de exemplu, la săvârşirea unui furt), dar nu face nimic pentru a o împiedica. În dreptul românesc, complicitatea negativă nu se pedepseşte. Prin excepţ ie, uneori, complicitatea negativă este sancţ ionată ca infracţ iune de sine stătătoare. Exemplu: infracţ iunea de nedenunţ are a unor infracţ iuni (art. 266 C.pen.), omisiunea sesizării (art. 267 C.pen.), nedenunţ area unor infracţ iuni contra securităţ ii naţ ionale (art. 410 C.pen.). În măsura în care nu există legătura subiectivă avem complicitate negativă. Dacă există o legătură subiectivă, suntem în prezenţ a unei complicităţ i intelectuale. 4.4. Pedepsirea participaţ iei Conform art. 49 C.pen., coautorul, instigatorul şi complicele la o faptă prevăzută de legea penală săvârşită cu intenţ ie se sancţ ionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ţ ine seama de contribuţ ia fiecăruia la săvârşirea infracţ iunii, precum şi de dispoziţ iile art. 74. Textul este similar cu cel conţ inut în art. 27 C.pen. 1969., astfel că nu există modificări aduse de Codul penal actual. Potrivit ambelor reglementări tuturor participanţ ilor li se aplică aceleaşi limite legale de pedeapsă. 4.4.1. Ierarhizarea formelor de participaţ ie Între formele de participaţ ie există o ierarhizare sub aspectul periculozităţ ii. În ordine descrescătoare a gradului de pericol formele de participaţ ie pot fi ierarhizate începând cu autoratul şi coautoratul, continuând cu instigarea şi terminând cu complicitatea. Importanţ a ierarhizării, departe de a fi doar o altă creaţ ie doctrinară, rezidă în faptul că formele de participaţ ie au caracter absorbant, ceea ce înseamnă că forma mai puţ in gravă se absoarbe în forma mai gravă de participaţ ie. În consecinţ ă, la încadrarea juridică a faptei în cazul persoanei care a contribuit cu acte specifice mai multor forme de participaţ ie, se va reţ ine doar forma de participaţ ie mai gravă. Contribuţ iile sale specifice unei sau unor forme de participaţ ie de gravitate mai mică vor fi, însă, valorificate cu ocazia individualizării judiciare a pedepsei. 84 Ierarhizarea formelor de participaţ ie nu se impune în mod obligatoriu în ceea ce priveşte pedeapsa concret aplicată. Astfel, deşi autoratul este o formă mai gravă decât instigarea, e posibil ca, în caz concret, instigatorul să primească o pedeapsă mai severă decât autorul. În acest caz se are în vedere scopul urmărit de instigator, experienţ a de viaţ ă a instigatului şi a instigatorului. Sub aspectul limitei legale de pedeapsă, toţ i participanţ ii sunt sancţ ionaţ i cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. Această regulă este susceptibilă de anumite excepţ ii. Aceste excepţ ii sunt determinate de circumstanţ e reale şi personale şi de modul lor de comunicare între participanţ i. 4.4.2. Circumstanţ e Circumstanţ ele reale sunt împrejurări care privesc fapta şi care, potrivit art. 50 alin. (2) C.pen. se răsfrâng asupra tuturor participanţ ilor în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Constituie circumstanţ e reale săvârşirea faptei de două sau mai multe persoane împreună, săvârşirea pe timpul nopţ ii, într-un loc public. Circumstanţ ele personale sunt împrejurări care ţ in de persoana autorului sau a unui participant. Conform art. 50 alin. (1) C.pen., circumstanţ ele personale nu se răsfrâng asupra celorlalţ i participanţ i. Circumstanţ ele personale pot fi clasificate în: a) circumstanţ e personale subiective Sunt cele care privesc starea sau poziţ ia psihică a autorului (participantului) faţ ă de urmarea faptei săvârşite. Ele nu se răsfrâng niciodată asupra altor participanţ i. b) circumstanţ e personale de individualizare Se referă la calităţ i cerute de norma de incriminare ca elemente constitutive al infracţ iunii. Sunt susceptibile să se răsfrângă şi asupra altor participanţ i, în măsura în care le-au cunoscut şi le-au prevăzut (de exemplu, calitatea de gestionar sau de administrator, în cazul infracţ iunii de delapidare) 85 4.4.3. Cauze de nepedepsire. Împiedicarea săvârşirii faptei Potrivit art. 51 C.pen., participantul nu se pedepseşte dacă, înainte de descoperirea faptei, denunţ ă săvârşirea infracţ iunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi consumarea infracţ iunii. În aparenţ ă, textul art. 51 C.pen. pare să consacre o ipoteză suplimentară faţ ă de vechea reglementare (art. 30 C.pen. 1969 „participantul nu se pedepseşte dacă în cursul executării, dar înainte de descoperirea faptei, împiedică consumarea acesteia”), şi anume, ipoteza în care participantul denunţ ă săvârşirea infracţ iunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată. În realitate, nu este o modificare de fond, dat fiind că şi potrivit vechii reglementări, această ipoteză era cuprinsă în împiedicarea consumării, textul vechi nefăcând distincţ ie între împiedicarea realizată personal şi împiedicarea realizată prin solicitarea ajutorului unor terţ i, inclusiv autorităţ ile. Aşadar, în materia participaţ iei, regula este că desistarea nu este suficientă pentru a atrage nepedepsirea, fiind necesară împiedicarea consumării faptei. Prin excepţ ie, credem că şi desistarea poate produce efecte, dar doar în anumite ipoteze, şi anume, când este vorba despre desistarea autorului (singura persoana care comite acte de executare) sau a tuturor coautorilor. În acest caz, autorul sau toţ i coautorii nu vor fi pedepsiţ i pentru tentativă, reţ inându-se cauza de nepedepsire, iar toţ i ceilalţ i eventuali participanţ i (instigatori şi / sau complici), vor urma să răspundă pentru tentativa. Aceasta deoarece incidenţ a cauzei de la art. 51 C.pen. duce doar la nepedepsirea participanţ ilor în raport de care sunt întrunite condiţ iile (fiind o circumstanţ ă subiectivă). Oricum, fapta prevăzută de legea penală există, iar absolut toţ i ceilalţ i participanţ i vor fi sancţ ionaţ i pentru ea, dacă nu li se poate reţ ine cauza de nepedepsire. 4.5. Participaţ ia improprie Există atunci când participanţ ii acţ ionează cu forme de vinovăţ ie diferite. Legislaţ ia română, sub imperiul Codului penal din 1969, reglementa ca modalităţ i ale participaţ iei improprii (art. 31): 86 a) modalitatea intenţ ie şi culpă, existentă atunci când autorul acţ ionează din culpă, iar instigatorul sau complicele cu intenţ ie. Spre exemplu, instigatorul, dorind să ucidă victima, îi dă autorului o armă spunându-i că nu e încărcată şi determinându-l să sperie victima, apăsând pe trăgaci. Autorul face ceea ce i s-a cerut şi ucide victima (din culpă). b) modalitatea intenţ ie şi lipsă de vinovăţ ie, ce există atunci când autorul acţ ionează fără vinovăţ ie, iar instigatorul sau complicele cu intenţ ie. De pildă, instigatorul determină un minor în vârstă de 12 ani să sustragă un bun. Codul penal actual adaugă o ipoteză suplimentară reglementării anterioare. Potrivit art. 52 alin. (1), săvârşirea nemijlocită, cu intenţ ie, de către o persoană, a unei fapte prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăţ ie, contribuie cu acte de executare o altă persoană, se sancţ ionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenţ ie. Noua reglementare priveşte aşadar participaţ ia improprie în cazul coautoratului şi era necesară în contextul reglementării în Codul penal a acestei forme de participaţ ie în mod expres, în cuprinsul art. 46 alin. (2). Spre exemplu, un major comite o tâlhărie împreună cu un minor în vârstă de 13 ani, majorul aplicând victimei lovituri iar minorul sustrăgând bunul. În acest caz majorul va răspunde pentru o tâlhărie, chiar dacă o parte din actele de executare au fost comise de un minor care nu răspunde penal. În cazul participaţ iei improprii, coautorul ce a acţ ionat cu intenţ ie, precum şi instigatorul şi complicele răspund pentru o infracţ iune intenţ ionată, în vreme ce autorul sau celalalt coautor va răspunde pentru o infracţ iune din culpă (dacă fapta comisă este incriminată şi în această formă) în cazul modalităţ ii intenţ ie şi culpă, respectiv nu va răspunde penal, vinovăţ ia sa fiind înlăturată, în situaţ ia modalităţ ii intenţ ie şi lipsă de vinovăţ ie. 87 - Capitolul IV PEDEPSELE APLICABILE PERSOANEI FIZICE În dreptul nostru, legiuitorul a reglementat trei categorii de pedepse aplicabile persoanei fizice: pedepsele principale, pedepsele complementare, pedepsele accesorii. § 1. Pedepsele principale Potrivit art. 53 C.pen., pedepsele principale aplicabile persoanei fizice sunt: a) Detenţ iunea pe viaţ ă; b) Închisoarea; c) Amenda. Noua legislaţ ie penală nu a adus modificări în privinţ a speciilor de pedeapsă principală existente anterior. 1.1. Detenţ iunea pe viaţ ă (art. 56 - 59 C.pen.) Conform art. 56 C.pen., detenţ iunea pe viaţ ă constă în privarea de libertate a individului pe durată nedeterminată, executându-se conform Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Ca o consecinţ ă a principiului umanismului dreptului penal, pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă nu este aplicabilă în cazul unei anumite categorii de persoane. Potrivit art. 57 C.pen., dacă la momentul în care se pronunţ ă hotărârea de condamnare, inculpatul a împlinit vârsta de 65 de ani, în locul detenţ iunii pe viaţ ă i se va aplica ope legis pedeapsa închisorii pe durată fixă de 30 de ani, precum şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi de durata ei maximă. Pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă este o sancţ iune absolut determinată, nefiind susceptibilă de individualizare. Cu alte cuvinte, în cazurile în care legea permite aplicarea ei şi instanţ a 88 consideră necesar, detenţ iunea va fi aplicată, judecătorul neavând posibilităţ i de a-i individualiza executarea. Totuşi, detenţ iunea pe viaţ ă nu este de regulă perpetuă, aşa cum sugerează denumirea ei, cu alte cuvinte persoana condamnată nu va rămâne în executare în penitenciar până la finalul vieţ ii. În primul rând, aşa cum vom vedea în secţ iunea dedicată instituţ iei liberării condiţ ionate, este posibilă liberarea condiţ ionată din executarea pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă (a se vedea art. 99 C.pen.). În al doilea rând, legiuitorul a prevăzut posibilitatea înlocuirii pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă cu pedeapsa închisorii în momentul în care condamnatul împlineşte o anumită vârstă. Astfel, potrivit art. 58 C.pen., în cazul în care persoana condamnată la pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă împlineşte vârsta de 65 de ani în timpul executării pedepsei, instanţ a poate decide înlocuirea pedepsei cu închisoare pe durată a 30 de ani, precum şi pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă. În reglementarea anterioară, se prevedea că la împlinirea vârstei de 60 de ani, înlocuirea era obligatorie, fiind înlocuită detenţ iunea pe viaţ ă cu pedeapsa închisorii pe 25 de ani. Trecând de modificarea limitei de vârstă ce declanşează înlocuirea, respectiv de durata pedepsei închisorii ce va înlocui pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă, elementul principal de noutate faţ ă de Codul penal din 1969 este că actualmente înlocuirea va fi facultativă pentru instanţ ă. Pentru a decide eventuala înlocuire, instanţ a se va orienta după cum persoana condamnată a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei, a îndeplinit integral obligaţ iile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească) şi, respectiv, a făcut progrese constante şi evidente în vederea reintegrării sociale. În fine, potrivit art. 59 C.pen., în cazul în care se decide înlocuirea pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă cu închisoarea, perioada executării ca detenţ iune pe viaţ ă se socoteşte ca fiind executată în contul pedepsei cu închisoarea. 89 1.2. Închisoarea (art. 60 C.pen.) Conform art. 60 C.pen., închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, şi se execută potrivit Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Pedeapsa închisorii cunoaşte două categorii de limite, prevăzute în partea generală a Codului, respectiv în partea specială sau în legi penale speciale. Astfel: Limite generale. Prevăzute, aşa cum reiese din chiar denumirea lor, în partea generală a Codului penal, ele nu pot fi niciodată depăşite, indiferent de natura şi numărul cauzelor de agravare şi atenuare incidente. Potrivit art. 60 C.pen. acestea sunt cuprinse între 15 zile (minim general) şi 30 de ani (maxim general). Între aceste limite generale, se situează limitele speciale ale pedepsei, prevăzute de normele de incriminare pentru fiecare infracţ iune în parte. Limitele speciale. Sunt prevăzute pentru fiecare infracţ iune în parte, în funcţ ie de pericolul social al acestora. De exemplu, pentru omorul în formă simplă, limitele de pedeapsă prevăzute în cuprinsul art. 188 C.pen. sunt închisoarea de la 10 ani (minim special) la 20 ani (maxim special). Întotdeauna, minimul special este mai mare decât minimul general, iar maximul special este mai mic decât maximul general. 1.3. Amenda (art. 61 – 64 C.pen.) Pedeapsa amenzii constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat să o plătească statului. Modul de plată efectivă a amenzii este stabilit în cuprinsul Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Reglementarea pedepsei amenzii a fost complet modificată de prevederile Codului penal. 90 Astfel, potrivit Codului penal din 1969, limitele generale ale amenzii erau de 100 lei şi, respectiv, 50.000 lei. Limitele speciale ale amenzii, se determinau, potrivit dispoziţ iilor art. 63 C.pen. din 1969, în funcţ ie de pedeapsa închisorii cu care amenda este prevăzută alternativ. Astfel, atunci când amenda era prevăzută ca sancţ iune unică, nefiind alternativă cu închisoarea, limitele ei erau de la 150 lei la 10.000 lei. Atunci când era prevăzută şi pedeapsa închisorii de până la un an limitele erau de la 300 lei la 15.000 lei. În fine, atunci când închisoarea depăşea un an, amenda avea ca limite 500 lei şi 30.000 lei. Codul penal introduce sistemul zilelor-amendă pentru calcularea cuantumului amenzii ce trebuie plătită. Potrivit acestui sistem, reglementat de art. 61 C.pen., suma corespunzătoare unei zileamendă, cuprinsă între 10 lei şi 500 lei, se înmulţ eşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 400 de zile. Instanţ a stabileşte numărul zilelor-amendă potrivit criteriilor generale de individualizare a pedepsei, prevăzute de art. 74 C.pen. Cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabileşte, conform modificărilor aduse de Legea nr. 187/2012, ţ inând seama de situaţ ia materială a condamnatului şi de obligaţ iile legale ale acestuia faţ ă de persoanele aflate în întreţ inerea sa. Limitele speciale ale zilelor – amendă sunt cuprinse între: a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţ iunea săvârşită numai pedeapsa amenzii; b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani; c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Exemplu: Să presupunem că o persoană comite o infracţ iune de furt, sancţ ionată potrivit art. 228 C.pen. cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, iar instanţ a se orientează spre pedeapsa amenzii. 91 În acest caz, mai întâi instanţ a va stabili numărul zilelor-amendă. Fiind o amendă prevăzută alternativ cu închisoarea mai mare de 2 ani, limitele speciale ale zilelor-amendă vor fi 180, respectiv 300. Între aceste limite, pe baza criteriilor generale de individualizare instanţ a va stabili numărul de zile-amendă, spre exemplu 250. Ulterior, instanţ a stabileşte suma corespunzătoare unei zile-amendă, între 10 şi 500 lei, având în vedere situaţ ia materială a condamnatului şi obligaţ iile sale. Să presupunem că instanţ a stabileşte un cuantum de 50 lei pentru o zi-amendă. În fine, pentru a determina suma pe care condamnatul va trebui să o plătească, instanţ a înmulţ eşte suma corespunzătoare unei zile-amendă cu numărul zilelor-amendă stabilit. În exemplul nostru, suma va fi 50 x 250 = 7.500 lei. Potrivit art. 22 din Legea nr. 253/2013, persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Dacă persoana condamnată se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţ ii amenzii în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate depăşi 2 ani. În cazul în care dispune eşalonarea, încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eşalonează amenda, precum şi termenul de plată. Pe lângă elementul de noutate principal în materie, constând în sistemul zilelor-amendă, un alt element de inedit absolut pentru sistemul nostru constă în prevederea instituţ iei amenzii care însoţ eşte pedeapsa închisorii. Potrivit art. 62 C.pen., dacă prin infracţ iunea săvârşită s-a urmărit obţ inerea unui folos patrimonial, pe lângă pedeapsa închisorii, se poate aplica şi pedeapsa amenzii. Limitele speciale ale zilelor-amendă se determină în raport de durata pedepsei închisorii stabilite de instanţ ă, neputând fi reduse sau majorate în considerarea reţ inerii unor cauze de atenuare sau de agravare a pedepsei. Pentru stabilirea cuantumului sumei corespunzătoare unei zile-amendă se va ţ ine seama de valoarea folosului patrimonial obţ inut sau urmărit. Această sancţ iune poate fi utilă mai ales în cazul infracţ iunilor care nu presupun prin natura lor obţ inerea unui folos material, sau atunci când în privinţ a pedepsei cu închisoarea se 92 dispune suspendarea sub supraveghere a executării. Aceasta deoarece, aşa cum vom vedea, conform art. 91 alin. (2) C.pen., când pedeapsa închisorii este însoţ ită de pedeapsa amenzii (aplicate potrivit art. 62), amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost suspendată sub supraveghere. Pornind de la ipoteza unei hotărâri de condamnare definitive prin care a fost aplicată pedeapsa amenzii, Codul penal prevede două modalităţ i de reindividualizare a acesteia, în situaţ ia în care aceasta nu a fost achitată. 1.3.1. Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii Potrivit art. 63 C.pen., dacă persoana condamnată, cu rea-credinţ ă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare. Prin sintagma „rea-credinţ ă” se înţ elege situaţ ia în care persoana condamnată are posibilităţ ile financiare să achite amenda aplicată, dar din motive imputabile acesteia nu achită suma datorată către bugetul de stat. Pentru stabilirea existenţ ei relei-credinţ e, legiuitorul a prevăzut în art. art. 23 alin. (4) din Legea nr. 253/2013, procedura de urmat în caz de neexecutare a amenzii. Astfel, pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea pedepsei amenzii, instanţ a va solicita date privind situaţ ia materială a condamnatului de la autoritatea administraţ iei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţ iei Naţ ionale de Administrare Fiscală, precum şi altor autorităţ i sau instituţ ii publice care deţ in informaţ ii cu privire la situaţ ia patrimonială a condamnatului. Odată stabilită existenţ a relei-credinţ e, conform art. 63 C.pen., înlocuirea se va face pe baza unui algoritm simplu, unde o zi-amendă neplătită = o zi închisoare. Subliniem că o dată constatat elementul relei-credinţ e, înlocuirea operează în mod obligatoriu. Pedeapsa astfel obţ inută va fi obligatoriu executată în penitenciar, conform dreptului comun. În acest sens, arătăm că îşi menţ ine actualitatea decizia nr. 50 din 4 iunie 2007 pronunţ ată în interesul legii (publicată în Monitorul Oficial nr. 775 din 15 noiembrie 2007) de 93 Secţ iile Unite ale Înaltei Curţ i de Casaţ ie şi Justiţ ie. Chiar dacă raportat la dispoziţ iile art. 631 din Codul penal din 1969, instanţ a supremă a stabilit că în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, pedeapsa ce se stabileşte de instanţ ă nu poate fi decât cu executare efectivă. Cu alte cuvinte, cu forţ ă obligatorie pe viitor, s-a pus capăt unei practici inconstante a instanţ elor noastre, care, în unele cazuri, după ce înlocuiau amenda cu închisoarea, dispuneau suspendarea executării acesteia. Revenind la dispoziţ iile Codului penal actual, precizăm că înlocuirea operează şi pentru amenda neexecutată ce a însoţ it pedeapsa închisorii, aplicată în condiţ iile art. 62 C.pen. În acest caz, pedeapsa închisorii astfel obţ inute (prin acelaşi „algoritm de conversie” se va adăuga la pedeapsa închisorii iniţ iale, pedeapsa finală rezultată având regimul juridic al unei pedepse unice (aplicate pentru o singură infracţ iune). Deşi textul de lege din Codul penal face referire în mod expres doar la pedeapsa amenzii care a însoţ it pedeapsa închisorii, credem că aceeaşi va fi soluţ ia şi în cazul în care discutăm despre o pedeapsă rezultantă aplicată, în structura căreia avem atât pedeapsa închisorii, cât şi a amenzii (de exemplu, o pedeapsă obţ inută ca urmare a aplicării sistemului de sancţ ionare de la concursul de infracţ iuni, una dintre pedepsele stabilite pentru o infracţ iune concurentă fiind închisoare, iar alta sau altele amenda). Soluţ ia este prevăzută de altfel, de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 253/2013. 1.3.2. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţ ii a) Condiţ ii Potrivit art. 64 C.pen., în cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din motive neimputabile persoanei condamnate, cu consimţ ământul acesteia, instanţ a înlocuieşte obligaţ ia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţ ia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţ ii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţ ii. 94 Prevederile menţ ionate sunt un element de noutate, neexistând un corespondent în Codul penal din 1969. Conform reglementării vechi, în cazul în care condamnatul nu se sustrăgea cu rea-credinţ ă de la plata amenzii, nu era posibilă înlocuirea şi nici nu exista o altă modalitate de executare. În astfel de situaţ ii, de regulă, executarea pedepsei amenzii ajungea să se prescrie. Procedura de urmat în acest caz este detaliată în art. 560 C.pr.pen. şi în art. 23 din Legea nr. 253/2013. Sesizarea instanţ ei are loc din oficiu sau de către organul care trebuia să pună în executare amenda. În cazul specific în care neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, Legea nr. 253/2013 prevede că şi cererea condamnatului va putea sta la baza sesizării instanţ ei, chiar înainte de expirarea termenului de plată a amenzii. Noua reglementare prevede expres că înlocuirea cu munca în folosul comunităţ ii va opera doar pe baza consimţ ământului condamnatului, pentru a respecta reglementările privind interzicerea muncii forţ ate. Dacă acesta nu îşi dă consimţ ământul, amenda se înlocuieşte cu pedeapsa închisorii, conform art. 63 C.pen., în modul descris în secţ iunea de mai sus. În ipoteza în care există consimţ ământul persoanei condamnate, iar starea de sănătate îi permite să presteze muncă, instanţ a de executare va dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei astfel de activităţ i. Potrivit art. 560 C.pr.pen., când instanţ a înlocuieşte pedeapsa amenzii cu munca în folosul comunităţ ii va menţ iona în hotărâre două entităţ i din comunitate unde se va executa munca în folosul comunităţ ii. O copie a hotărârii va fi trimisă serviciului de probaţ iune competent, care va supraveghea executarea muncii neremunerate. Primind copia hotărârii judecătoreşti, consilierul de probaţ iune va decide, pe baza evaluării iniţ iale a persoanei, în care din cele două instituţ ii din comunitate menţ ionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţ ia şi tipul de activitate, comunicând acestei instituţ ii o copie a hotărârii, precum şi decizia sa. Consilierul de probaţ iune desemnat va supraveghea modul de executare a muncii neremunerate, încunoștinţ ând judecătorul delegat cu executarea despre orice nelămurire, împiedicare ori incident survenit în cursul executării a cărui soluţ ionare revine, potrivit legi i, judecătorului. 95 Dacă amenda care a fost înlocuită a însoţ it pedeapsa închisorii, potrivit art. 62 C.pen., obligaţ ia de a presta munca în folosul comunităţ ii va opera după executarea pedepsei închisorii. Din nou, pentru identitate de raţ iune, credem că soluţ ia este aplicabilă şi în cazul în care amenda aplicată este în considerarea sistemului sancţ ionator de la concurs sau recidivă postcondamnatorie. b) Încetarea obligaţ iei de a presta muncă nerenumerată în folosul comunităţ ii Executarea muncii în folosul comunităţ ii încetează, în mod firesc, la finele perioadei stabilite. De asemenea, aceasta poate înceta mai repede din punct de vedere temporal, în măsura în care este achitată amenda corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate. c) Înlocuirea cu închisoarea a muncii în folosul comunităţ ii Executarea prin muncă în folosul comunităţ ii se înlocuieşte cu închisoarea, în următoarele cazuri: ♦ când persoana nu îşi execută obligaţ ia în condiţ iile stabilite de către instanţ ă. În acest caz, instanţ a va înlocui numărul de zile-amendă neexecutate prin muncă de muncă în folosul ♦ comunităţ ii cu un număr egal de zile de închisoare. când persoana comite o nouă infracţ iune descoperită înainte de executarea integrală a obligaţ iei de muncă în folosul comunităţ ii. În acest caz, numărul de zile-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţ ii la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru noua infracţ iune se vor înlocui cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, ce se vor adăuga la pedeapsa pentru noua infracţ iune. § 2. Pedepsele complementare Conform art. 55 C.pen., pedepsele complementare aplicabile persoanei fizice sunt: a) interzicerea exercitării unor drepturi; b) degradarea militară; 96 c) publicarea hotărârii de condamnare. 2.1. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) C. pen. 2.1.1. Regim de aplicare Ea poate fi aplicată obligatoriu sau facultativ. Se aplică obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede şi se aplică facultativ atunci când, deşi nu este prevăzută în norma de incriminare, instanţ a apreciază că se impune aplicarea ei pentru întregirea conţ inutului pedepsei principale stabilite a închisorii sau a amenzii. 2.1.2. Pedeapsa principală pe lângă care se aplică Potrivit reglementării actuale, pedeapsa complementară se poate aplica pe lângă pedeapsa stabilită a închisorii sau a amenzii, indiferent de durata închisorii sau cuantumul amenzii. Este un element de noutate faţ ă de reglementarea anterioară, unde pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi – indiferent dacă era sau nu expres prevăzută în norma de incriminare – putea fi aplicată doar dacă pedeapsa principală concret aplicată era închisoarea de cel puţ in 2 ani. 2.1.3. Conţ inutul pedepsei complementare Unul dintre elementele de inedit cel mai vizibil în raport de noile prevederi este faptul că sfera drepturilor a căror exercitare poate fi interzisă s-a lărgit considerabil. Actualmente, această pedeapsă complementară constă în interzicerea unuia sau mai multor dintre următoarele drepturi: a) dreptul de a fi ales în autorităţ ile publice sau în orice alte funcţ ii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţ ie care implică exerciţ iul autorităţ ii de stat; c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; 97 d) dreptul de a alege; e) drepturile părinteşti; f) dreptul de a fi tutore sau curator; g) dreptul de a ocupa funcţ ia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţ iunii; h) dreptul de a deţ ine, purta şi folosi orice categorie de arme; i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţ ă; j) dreptul de a părăsi teritoriul României; k) dreptul de a ocupa o funcţ ie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; l) dreptul de a se afla în anumite localităţ i stabilite de instanţ ă; m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţ ă; n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţ iunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţ ă, ori de a se apropia de acestea; o) dreptul de a se apropia de locuinţ a, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţ i sociale, în condiţ iile stabilite de instanţ a de judecată. O succintă trecere în revistă a reglementării din Codul penal din 1969 relevă faptul că unele dintre aceste interdicţ ii apăreau ca măsuri de siguranţ ă. Cu titlu exemplificativ, este vorba despre: dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României; dreptul de a se afla în anumite localităţ i stabilite de instanţ ă etc. Raportat la conţ inutul efectiv al drepturilor care pot face obiectul interdicţ iilor, există unele aspecte legate de regimul acestora. Astfel, în cazul în care legea prevede interzicerea dreptului de a ocupa o funcţ ie publică (cu alte cuvinte, aplicarea pedepsei interzicerii acestui drept este obligatorie), instanţ a va interzice exercitarea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b). Cu titlu general, interzicerea drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) se vor dispune în mod cumulativ. 98 În fine, cu titlu special, dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (fosta măsură de siguranţ ă a expulzării) nu va putea fi dispusă dacă există motive întemeiate să se considere că viaţ a acestei persoane ar putea fi pusă în pericol odată expulzată, sau că există riscul supunerii la torturi sau tratamente inumane sau degradante în statul unde ar urma să fie expulzată. Pe marginea acestui aspect, în ciuda „recalificării” măsurii expulzării din măsură de siguranţ ă potrivit Codului penal din 1969 în pedeapsă complementară conform reglementării actuale, această măsură – indiferent de titulatura ei – nu trebuie să reprezinte, de fapt, o extrădare deghizată. Această noţ iune care desemnează situaţ ia în care un stat face cerere de extrădare, dar nu sunt îndeplinite condiţ iile extrădării. În acest caz, statul solicitat „expulzează” persoana în statul solicitant. O astfel de practică este ferm condamnată de jurisprudenţ a Curţ ii Europene a Drepturilor Omului, care interzice arestarea unei persoane în alte scopuri decât cele enumerate în art. 5 din Convenţ ie. Prin urmare, dacă art. 5 permite privarea de libertate în cadrul procedurilor de extrădare, nu e posibilă utilizarea acestui text pentru a executa o măsură de expulzare ce în realitate constituie o extrădare deghizată. 2.1.4. Durata pedepsei. Executarea pedepsei Conform Codului penal actual, durata pedepsei complementare este între 1 şi 5 ani. Executarea acesteia este guvernată de art. 29-31 din Legea nr. 253/2013. Art. 68 C.pen. prevede momentul precis de când începe să se execute pedeapsa complementară, în funcţ ie de mai multe ipoteze. Maniera exhaustivă în care legiuitorul a încercat să reglementeze aceste aspecte este datorată problemelor apărute în practica instanţ elor judecătoreşti în baza vechii reglementări. Astfel, executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe: a) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii; b) de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; c) după executarea pedepsei închisorii, după graţ ierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de prescripţ ie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţ ionate. 99 Cu titlu special de la aceste reglementări, art. 68 alin. (2) precizează în raport de interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României că această pedeapsă va opera de la momentul în care s-a dispus liberarea condiţ ionată din penitenciar. Raportat la durata pedepsei, fără a constitui o excepţ ie, cât mai degrabă o clarificare (plecând tot de la unele dificultăţ i întâlnite în practica judiciară pe baza Codului penal din 1969), se arată că în caz de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, respectiv de înlocuire a pedepsei amenzii cu închisoarea, în ambele cazuri pentru alte motive decât comiterea unei noi infracţ iuni, partea din durata pedepsei complementare rămase neexecutate se va pune în executare la finalul executării pedepsei închisorii. Exemplu: autorul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţ a dispunând şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa funcţ ia, ca pedeapsă complementară, pe durată de 2 ani. De la momentul rămânerii definitive a hotărârii, începe executarea pedepsei complementare. Să presupunem că persoana nu achită, cu rea-credinţ ă, amenda aplicată, astfel că instanţ a procedează conform art. 63 C.pen. şi înlocuieşte amenda iniţ ială cu pedeapsa închisorii. Între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii şi, respectiv, a hotărârii de înlocuire au trecut 6 luni. În consecinţ ă, după executarea pedepsei închisorii, autorului îi va fi mai fi interzis dreptul de a ocupa funcţ ia pe o durată de 1 an şi 6 luni (durata iniţ ială stabilită de instanţ ă, din care s-a scăzut intervalul de timp în care a fost executată efectiv). 2.2. Pedeapsa complementară a degradării militare Potrivit art. 69 C.pen., degradarea militară constă în pierderea gradului şi a dreptului de a purta uniformă. Degradarea militară se aplică în mod obligatoriu condamnaţ ilor militari în activitate, în rezervă sau în retragere, dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţ iunea pe viaţ ă. Ea se aplică facultativ, aceloraşi categorii de persoane, în cazul comiterii unor infracţ iuni intenţ ionate, dacă pedeapsa principală aplicată este de cel puţ in 5 ani şi de cel mult 10 ani. Cu alte cuvinte, degradarea militară nu poate fi aplicată dacă este vorba de o infracţ iune săvârşită cu orice formă de vinovăţ ie, iar pedeapsa aplicată este mai mică de 5 ani. 100 De asemenea, nu se poate aplica dacă este vorba despre o infracţ iune săvârşită din culpă, iar pedeapsa aplicată este închisoarea mai mică sau egală cu 10 ani. Pedeapsa complementară a degradării militare se pune în executare din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Conform art. 32 din Legea nr. 253/2013, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţ ii militare în a cărei evidenţ ă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar judeţ ean sau zonal de la domiciliul condamnatului. Reabilitarea, indiferent de formele ei, nu are ca efect redobândirea gradului militar. Persoana odată reabilitată poate urca, din nou, treptele ierarhiei militare conform dreptului comun în materie. 2.3. Publicarea hotărârii de condamnare Este o pedeapsă complementară nouă, care nu avea corespondent în dispoziţ iile Codului penal din 1969. Ea are însă o tradiţ ie în dreptul nostru, fiind reglementată şi de Codul penal din 1937. Raţ iunea reintroducerii ei în dreptul nostru este legată de efectul de prevenţ ie generală pe care difuzarea unor hotărâri de condamnare îl poate avea, mai ales în cazul unor fapte a căror comitere este mai puţ in mediatizată. Potrivit art. 70 C.pen., publicarea hotărârii definitive de condamnare se poate dispune când, ţ inând seama de natura şi gravitatea infracţ iunii, împrejurările cauzei şi persoana condamnatului, instanţ a apreciază că publicarea va contribui la prevenirea săvârşirii altor asemenea infracţ iuni. Hotărârea de condamnare se publică, pe cheltuiala persoanei condamnate, în extras şi fără a dezvălui identitatea altor persoane, în forma stabilită de instanţ ă, într-un cotidian local sau naţ ional, o singură dată. 2.4. Sancţ iunea în cazul nerespectării pedepselor complementare Sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare, constituie infracţ iunea distinctă de neexecutare a sancţ iunilor penale, prevăzută 101 de art. 288 C.pen. Pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţ iunii în discuţ ie, este necesară constatarea intenţ iei în comitere faptei. Exemplu: instanţ a a dispus aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare. Dacă judecătorul delegat cu executarea constată că nu s-a efectuat publicarea hotărârii în termenele stabilite de lege (pentru acestea, a se vedea art. 33 din Legea nr. 253/2013), iar aceasta îi este imputabilă neatenţ iei persoanei condamnate, îi poate acorda acesteia un termen nou pentru publicare, termen ce nu poate depăşi 15 zile. Dacă după acest termen nu este efectuată publicarea, instanţ a va sesiza organul de urmărire penală pentru comiterea infracţ iunii prevăzute de art. 288 alin. (1) C.pen., la care am făcut referire mai sus. § 3. Pedepsele accesorii 3.1. Conţ inut. Condiţ ii Raportat la condiţ iile de dispunere a pedepsei accesorii, aceasta este consecutivă aplicării unei pedepse privative de libertate, fie ea închisoare, fie detenţ iune pe viaţ ă. Cu titlu de drept comun, pedeapsa accesorie constă, potrivit art. 65 C.pen. în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1). C.pen. (mai puţ in dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României), drepturi a căror exercitare a fost în concret interzisă de instanţ ă ca pedeapsă complementară. Reglementarea actuală aduce deosebiri importante faţ ă de Codul penal din 1969, principala diferenţ ă fiind faptul că este legat conţ inutul pedepsei accesorii de conţ inutul concret al pedepsei complementare aplicate. În varianta iniţ ială a Codului penal (anterior modificării survenite prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Codului penal) erau exceptate din conţ inutul pedepsei complementare pe lângă dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României (exceptare firească, datorită interdicţ iei incompatibile cu natura pedepsei accesorii) şi interzicerea exercitării unor alte drepturi. Menţ ionăm interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţ a, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţ i. Probabil s-a considerat că o astfel de exceptare este firească, datorită faptului că pedeapsa accesorie presupune ab 102 initio o pedeapsă privativă de libertate în executare, astfel că în concret aceste drepturi nu ar putea fi exercitate, nefiind necesar o interzicere legală a acestora. În condiţ iile, în care, însă, şi pe durata termenului liberării condiţ ionate, pedeapsa se consideră a fi în executare, operează pedepsele accesorii, iar nu cele complementare. În consecinţ ă, este evident că şi interzicerea exercitării acestor drepturi trebuia să fie cuprinsă în conţ inutul pedepsei accesorii. 3.2. Specificul în cazul pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă Având în vedere faptul că pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă nu atrage o pedeapsă complementară, iar necesitatea pedepsei accesorii este evidentă şi în cazul detenţ iunii pe viaţ ă, maniera generală de reglementare din cuprinsul Codului penal, ce leagă conţ inutul pedepsei accesorii de conţ inutul concret al pedepsei complementare aplicate a impus reglementarea distinctă a pedepsei accesorii în cazul detenţ iunii pe viaţ ă. Astfel, potrivit art. 65 alin. (2) C.pen., în cazul pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţ ă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a) – o) sau a unora dintre acestea. Aşadar, în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă, instanţ a va urma să stabilească la cazul concret conţ inutul acestei pedepsei, ţ inând seama de împrejurările cauzei. Se observă că, spre deosebire de cazul pedepsei închisorii, unde nu se poate dispune ca pedeapsă accesorie interzicerea dreptului străinului de a se afla pe terenul României (care, în acest caz va opera – dacă se consideră necesar – ca pedeapsă complementară), în cazul detenţ iunii pe viaţ ă, legea permite interzicerea exercitării acestui drept, cu titlu de pedeapsă accesorie. Soluţ ia este logică, în condiţ iile în care aplicarea detenţ iunii pe viaţ ă nu permite, în mod legal, şi aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Art. 65 alin. (4) C.pen. reglementează şi ultimul aspect legat de această problemă, şi anume, momentul în care se va pune în executare această pedeapsă accesorie. Cu titlu de excepţ ie, în cazul detenţ iunii pe viaţ ă, pedeapsa accesorie cu conţ inutul de la art. 66 alin. (1) lit. c) C.pen. se va pune în executare la data liberării condiţ ionate din pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă, sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată (ipoteza la care ne putem gândi în acest caz este intervenţ ia prescripţ iei executării pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă). 103 3.3. Durata pedepsei accesorii Conform art. 66 alin. (2) C.pen., pedeapsa accesorie se pune în executare din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. Durata pedepselor accesorii nu coincide, întotdeauna, cu durata pedepsei privative de libertate. Astfel, durata pedepsei accesorie poate fi mai lungă decât cea a pedepsei privative de libertate. Exemplu: situaţ ia în care condamnatul se sustrage de la executare (perioadă pe care vor opera pedepsele accesorii), se amână începerea executării pedepsei, se întrerupe executarea pedepsei etc. De asemenea, pedeapsa accesorie poate avea o durată mai redusă decât cea a pedepsei principală privative de libertate. Exemplu: se compută reţ inerea şi arestul preventiv din pedeapsa pronunţ ată conform art. 72 alin. (1) C.pen. (evident, pe durata arestului preventiv, pedepsele accesorii nu funcţ ionează, neexistând o hotărâre definitivă de condamnare). 104 - Capitolul V INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR § 1. Criterii generale de individualizare Criteriile generale de individualizare cunosc o reglementare parţ ial diferită în art. 74 din Codul actual, faţ ă de reglementarea anterioară – art. 72 C.pen. din 1969. 1.1. Reglementarea în Codul penal din 1969 Astfel, art. 72 C.pen. reglementa drept criterii de individualizare a pedepselor următoarele elemente: dispoziţ iile părţ ii generale a Codului penal (dispoziţ ii ce se pot referi la aplicarea în timp şi spaţ iu a legii penale, la forma consumată ori de tentativă în care s-a realizat infracţ iunea, la contribuţ ia adusă la săvârşirea infracţ iunii etc.), respectiv limitele de pedeapsă fixate în partea specială (deşi Codul penal din 1969 făcea referire doar la „partea specială”, textul era interpretat că face referire şi la dispoziţ iile din legislaţ ia penală specială, căci la ora actuală există numeroase infracţ iuni reglementate în legi penale speciale). Alături de aceste elemente, Codul penal din 1969 mai prevedea drept criterii de individualizare: gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana făptuitorului, respectiv împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. În ştiinţ a dreptului aceste stări, situaţ ii sau împrejurări care atenuează sau agravează răspunderea penală sunt denumite cauze. În cadrul acestor cauze se face diferenţ ă între stări şi circumstanţ e. Sunt considerate stări de agravare: starea de recidivă, infracţ iunea continuată, concursul de infracţ iuni, iar stări de atenuare: tentativa şi minoritatea făptuitorului. Circumstanţ ele pot fi legale sau judiciare, atenuante sau agravante. 1.2. Reglementarea în Codul penal actual După cum anticipam, Codul penal în vigoare a renunţ at la menţ ionarea primelor două elemente, considerându-se că acestea nu reprezintă reale elemente de individualizare judiciară, 105 ci simple repere în încadrarea juridică a faptei, astfel încât ele sunt oricum avute în vedere de instanţ ă. În schimb, gravitatea infracţ iunii şi periculozitatea infractorului au fost explicitate prin menţ ionarea mai multor elemente care ajută la evaluarea lor. Aceste elemente sunt, potrivit art. 74 C.pen.: a) împrejurările şi modul de comitere a infracţ iunii, precum şi mijloacele folosite; b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită; Criteriul este funcţ ional în materia tentativei sau a infracţ iunilor de pericol. c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţ e ale infracţ iunii; Criteriul operează în cazul infracţ iunilor de rezultat, dar referirea la alte consecinţ e priveşte şi urmările indirecte. De pildă, în cazul unei infracţ iuni de distrugere nu se are în vedere doar valoarea patrimonială a bunului distrus, ci şi consecinţ ele legate de imposibilitatea folosirii acestuia (de exemplu, numărul persoanelor afectate de nefuncţ ionarea unei reţ ele de apă, electricitate etc.) d) motivul săvârşirii infracţ iunii şi scopul urmărit; e) natura şi frecvenţ a infracţ iunilor care constituie antecedente penale ale infractorului; Se are în vedere dacă sunt infracţ iuni de aceeaşi natură şi dacă au fost comise la intervale relativ scurte, ceea ce ar proba o „specializare” a infractorului. f) conduita după săvârşirea infracţ iunii şi în cursul procesului penal; g) nivelul de educaţ ie, vârsta, starea de sănătate, situaţ ia familială şi socială. § 2. Circumstanţ ele atenuante legale În materia circumstanţ elor atenuante legale nu există diferenţ e de fond între reglementarea actuală şi cea din Codul penal 1969, fiind modificat doar modul de structurare şi ordinea acestora în reglementare. Circumstanţ ele atenuante legale sunt prevăzute art. 75 C.pen., după cum urmează: 106 2.1. Starea de provocare Este definită în art. 75 lit. a) C.pen. ca fiind săvârşirea infracţ iunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţ ii, determinate de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţ ă, printr-o atingere gravă a demnităţ ii persoanei sau prin altă acţ iune ilicită gravă. Pentru a se putea reţ ine circumstanţ a provocării, trebuie să fie îndeplinite condiţ iile cumulative ale actului provocator şi, respectiv, ale ripostei. 2.1.1. Condiţ iile actului provocator: a) actul provocator să constea într-o violenţ ă, o atingere gravă a demnităţ ii persoanei sau o altă acţ iune ilicită gravă; O ameninţ are sau o violenţ ă psihică nu constituie nici violenţ ă şi nici atingere gravă adusă demnităţ ii, dar totuşi ea poate fi inclusă la altă acţ iune ilicită gravă. b) actul provocator poate fi comis cu orice formă de vinovăţ ie, dar să fie perceput ca fiind intenţ ionat de către persoana care ripostează (de exemplu, faptul că, în autobuzul aglomerat o persoană cade peste alta – se va putea reţ ine actul provocator dacă această din urmă persoană crede că prima a acţ ionat cu intenţ ie). Există o discuţ ie în doctrină dacă actul provocator comis de o persoană iresponsabilă poate produce efecte. În opinia noastră, acesta poate produce efecte, deoarece chiar şi acţ iunea unui iresponsabil poate provoca o puternică tulburare. În măsura în care poziţ ia psihică a „provocatorului” nu este cunoscută, se va putea reţ ine provocarea, dând efect şi erorii de fapt [art. 30 alin. (1) C. pen.]. Ce se întâmplă, însă, în situaţ ia când este cunoscută starea de iresponsabilitate? Fără discuţ ie, cunoaşterea stării subiective a iresponsabilului va avea ca efect reconsiderarea situaţ iei de fapt, respectiva acţ iune fiind puţ in probabil să genereze o stare de tulburare, victima fiind prevenită, şi, în consecinţ ă, impactul asupra stării sale sufleteşti fiind, evident, altul. Cu toate acestea, nu se poate afirma că provocarea nu poate fi incidentă aici. Într-adevăr, condiţ iile speciale ale tulburării victimei vor trebui interpretate mai strict, dar în măsura în care acestea sunt considerate prezente, se impune, credem noi, reţ inerea atenuantei. 107 c) actul provocator să determine o stare de puternică tulburare; aprecierea acestei condiţ ii se face in concreto, în fiecare caz particular instanţ a apreciind dacă acea persoană a fost sau nu în stare de tulburare; d) actul provocator să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare de provocare. 2.1.2. Condiţ iile ripostei a) trebuie să fie concomitentă sau posterioară actului de provocare; b) să fie intenţ ionată; c) să fie determinată de actul provocator, adică să existe o cauzalitate psihică între actul provocator şi ripostă; d) să se îndrepte împotriva provocatorului. 2.2. Depăşirea limitelor legitimei apărări Pentru a fi circumstanţ ă atenuantă trebuiesc îndeplinite condiţ iile: a) săvârşirea faptei să constea într-o apărare în faţ a unui atac material, direct, imediat, injust şi care să pună în pericol grav persoana sau drepturile ei; b) fapta infractorului să constea într-o apărare disproporţ ionată (acel exces de apărare intensiv); c) excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau temere în care s-a aflat infractorul [caz în care ne-am afla în prezenţ a excesului neimputabil, prevăzut la art. 26 alin. (1) C.pen.]. 2.3. Depăşirea limitelor stării de necesitate Condiţ ii: a) fapta trebuie să constea într-o acţ iune de salvare în faţ a unui pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel; b) urmarea cauzată de acţ iunea de salvare să fie vădit disproporţ ionată faţ ă de urmarea pe care ar genera-o pericolul; c) făptuitorul să-şi fi dat seama că există această disproporţ ie. 108 2.4. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţ iune Această circumstanţ ă atenuantă a fost introdusă prin Legea nr. 187/2012, preluând modelul care fusese introdus în Codul penal din 1969 de Legea nr. 202/2010 privind mica reformă (controversatul art. 741 C.pen. 1969., declarat ulterior ca fiind neconstituţ ional). a) acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţ iune; b) în cursul urmăririi penale sau al judecăţ ii, cel târziu până la primul termen de judecată; c) făptuitorul să nu mai fi beneficiat de această circumstanţ ă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei. Circumstanţ a atenuantă nu se aplică în cazul săvârşirii următoarelor infracţ iuni: contra persoanei, de furt calificat, tâlhărie, piraterie, fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, ultraj, ultraj judiciar, purtare abuzivă, infracţ iuni contra siguranţ ei publice, infracţ iuni contra sănătăţ ii publice, infracţ iuni contra libertăţ ii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate, contra securităţ ii naţ ionale, contra capacităţ ii de luptă a forţ e lor armate, infracţ iunilor de genocid, contra umanităţ ii şi de război, a infracţ iunilor privind frontiera de stat a României, a infracţ iunilor la legislaţ ia privind prevenirea şi combaterea terorismului, a infracţ iunilor de corupţ ie, infracţ iunilor asimilate infracţ iunilor de corupţ ie, a celor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, a infracţ iunilor privitoare la nerespectarea regimului materiilor explozive, materialelor nucleare sau al altor materii radioactive, privind regimul juridic al drogurilor, privind regimul juridic al precursorilor de droguri, a celor privind spălarea banilor, privind activităţ ile aeronautice civile şi cele care pot pune în pericol siguranţ a zborurilor şi securitatea aeronautică, privind protecţ ia martorilor, privind interzicerea organizaţ iilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţ iuni contra păcii şi omenirii, a celor privind traficul de organe, ţ esuturi sau celule de origine umană, privind prevenirea şi combaterea pornografiei şi a celor la regimul adopţ iilor. 109 § 3. Circumstanţ ele atenuante judiciare În această materie, Codul penal aduce o reglementare mai restrictivă în raport cu dispoziţ iile anterioare. Astfel, Codul penal din 1969 prevedea în art. 74, cu titlu exemplificativ, trei împrejurări care puteau constitui circumstanţ e atenuante: a) conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţ iunii; b) stăruinţ a depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracţ iunii sau a repara paguba pricinuită; d) atitudinea infractorului după săvârşirea infracţ iunii, rezultând din prezentarea sa în faţ a autorităţ ii, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţ ilor. Fiind doar o enumerare exemplificativă, instanţ a putea reţ ine şi alte circumstanţ e atenuante judiciare neprevăzute expres în lege, cum ar fi: starea de beţ ie accidentală incompletă, uneori starea de beţ ie voluntară completă, nivelul intelectual al făptuitorului, mediul din care provine acesta etc. În reglementarea actuală, însă, art. 75 alin. (2) C.pen. prevede că pot constitui circumstanţ e atenuante judiciare: a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţ elor infracţ iunii; b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţ iunii sau periculozitatea infractorului. Astfel, potrivit noii reglementări, deşi enumerarea rămâne deschisă, ea nu mai poate fi completată decât prin referire la criteriul de la lit. b), adică prin reţ inerea unor împrejurări legate de fapta comisă (spre exemplu, o eroare culpabilă asupra caracterului justificat al faptei). În consecinţ ă, nu mai este posibilă reţ inerea unor împrejurări legate exclusiv de persoana infractorului (conduita bună până la comiterea faptei, situaţ ia familială etc.). 110 § 4. Circumstanţ ele agravante În materia circumstanţ elor agravante, Cod penal aduce câteva modificări, cea mai importantă fiind dispariţ ia clasificării circumstanţ ele agravante legale, respectiv judiciare, căci instituţ ia circumstanţ elor agravante judiciare nu mai este reglementată. Potrivit art. 75 alin. (2) C.pen. din 1969, instanţ a putea reţ ine ca circumstanţ e judiciare şi alte împrejurări care conferă faptei un caracter grav, fără ca ele să fie prevăzute nici măcar exemplificativ de legea penală. O asemenea dispoziţ ie nu era compatibilă cu principiul legalităţ ii incriminării, mai exact cu caracterul previzibil al acesteia, fiind în realitate o clauză de analogie cu caracter eterogen ce opera în defavoarea inculpatului. În considerarea acestor motive, o astfel de dispoziţ ie nu a mai fost reluată în Codul penal actual. În consecinţ ă, potrivit Noului Cod penal nu mai există decât circumstanţ e agravante legale. Acestea sunt reglementate, exhaustiv, în cuprinsul art. 77 C.pen. Conform acestui text de lege, următoarele împrejurări constituie circumstanţ e agravante: a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună Această circumstanţ ă agravantă este realizată indiferent dacă toate trei persoanele sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuţ ia acestora la săvârşirea infracţ iunii şi indiferent dacă toţ i răspund penal. Ceea ce interesează este ca toţ i participanţ ii să fi acţ ionat concomitent, aşa încât sunt avuţ i în vedere autorul sau coautorii şi complicii concomitenţ i. Circumstanţ a este reală şi se răsfrânge asupra tuturor participanţ ilor care au cunoscut-o sau au prevăzut-o. b) săvârşirea infracţ iunii prin cruzimi Presupune o ferocitate din partea infractorului, o sălbăticie în comiterea faptei, prin care se cauzează victimei suferinţ e inutile pe o perioadă îndelungată de timp. Această faptă trebuie, prin natura ei, să cauzeze un sentiment de oroare victimei şi altor persoane. 111 Săvârşirea infracţ iunii prin cruzimi este prevăzută şi ca element circumstanţ ial al omorului deosebit de grav, caz în care nu se va mai reţ ine circumstanţ a agravantă din partea generală a Codului [art. 188 alin. (1) lit. h) C.pen.]. c) săvârşirea infracţ iunii prin metode ori mijloace de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri Este suficient ca prin metodele sau mijloacele folosite să se producă acest pericol, nefiind necesar să se fi produs şi urmarea potenţ ială. d) săvârşirea infracţ iunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună cu un minor Pentru reţ inerea circumstanţ ei nu este necesar ca minorul să răspundă penal, fiind suficient ca el să participe la comiterea infracţ iunii. De asemenea, se va reţ ine această circumstanţ ă şi dacă minorul este cel care l-a introdus în câmpul infracţ ional pe major. În cazul în care majorul nu cunoaşte vârsta minorului nu se reţ ine circumstanţ a agravantă deoarece majorul este într-o eroare de fapt. e) săvârşirea infracţ iunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţ ii sau altor cauze Este o agravantă nouă, nu are un corespondent direct în vechea reglementare. Pentru a se reţ ine agravanta nu este suficient ca victima să se afle în stare de vulnerabilitate, ci trebuie dovedit că infractorul a profitat de această stare pentru a comite infracţ iunea. În categoria „altor cauze” poate intra, spre exemplu, starea de somn, în cazul uciderii victimei în timp ce dormea. f) săvârşirea infracţ iunii în stare de intoxicaţ ie voluntară cu alcool sau cu alte substanţ e psihoactive, când a fost provocată în vederea comiterii infracţ iunii Pentru reţ inerea circumstanţ ei făptuitorul trebuie să comită fapta în stare de intoxicaţ ie completă sau incompletă cu alcool sau cu alte substanţ e psihoactive, stare pe care şi-a provocato el în ideea că aceasta l-ar fi ajutat să comită fapta. 112 g) săvârşirea infracţ iunii de către o persoană care a profitat de situaţ ia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de urgenţ ă Spre exemplu, ne imaginăm ipoteza în care profitând de căderile masive de zăpadă, ce blochează drumuri şi care conduc la izolarea unei localităţ i din mediul rural, autorul profită şi comite astfel o infracţ iune în localitatea respectivă. h) săvârşirea infracţ iunii pentru motive legate de rasă, naţ ionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţ ă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţ ie HIV/SIDA, ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţ ii unei persoane în raport cu celelalte Pentru reţ inerea agravantei fiind necesar să se stabilească că infracţ iunea a fost săvârşită în temeiul criteriilor discriminatorii enumerate expres. Este o circumstanţ ă subiectivă, deoarece se referă la temeiul în considerarea căruia a fost săvârşită fapta. Codul penal în vigoare nu a mai reluat două din circumstanţ ele prevăzute de Codul penal din 1969. Este vorba despre săvârşirea infracţ iunii prin violenţ e asupra membrilor familiei [art.75 alin. (1) lit. b) C.pen. 1969], respectiv săvârşirea infracţ iunii din motive josnice [art. 75 alin. (1) lit. d) C.pen. 1969]. Explicaţ iile celor două omisiuni sunt diferite. Prima dintre circumstanţ e nu se mai justifica în condiţ iile în care legislaţ ia actuală reglementează în partea specială a Codului în mod unitar faptele de violenţ ă domestică (art. 199 C.pen.), instituind astfel o agravantă specială pentru faptele în cauză. Cea de-a doua agravantă nu a mai fost reluată datorită impreciziei acesteia, care o făcea incompatibilă cu cerinţ a de previzibilitate a legii penale (într-adevăr, doctrina şi jurisprudenţ a nu au reuşit elaborarea unor criterii clare de încadrare a unui mobil în această categorie). 113 § 5. Efectele circumstanţ elor atenuante Trebuie să facem, întâi, unele distincţ ii între reţ inerea şi, respectiv, efectele circumstanţ elor atenuante, în funcţ ie de caracterul lor – legale sau judiciare. Astfel, în cazul circumstanţ elor atenuante legale, odată verificate condiţ iile lor de existenţ ă, reţ inerea lor este obligatorie pentru instanţ ă. În schimb, în cazul circumstanţ elor atenuante judiciare, reţ inerea lor este, întotdeauna, facultativă pentru instanţ ă. Odată reţ inute circumstanţ ele – indiferent că sunt legale sau judiciare – produc acelaşi efect, obligatoriu de atenuare, aşa cum vom vedea în continuare. Art. 76 alin. (2) C.pen. prevede în mod expres că efectul de atenuare va opera o singură dată, indiferent de numărul circumstanţ elor atenuante reţ inute in concreto. Reglementarea efectelor circumstanţ elor atenuante în Codul penal actual diferă faţ ă de vechea reglementare prin întinderea efectelor acestora, efecte care în cazul pedepsei închisorii şi amenzii au cunoscut o restrângere semnificativă. 5.1. Efectele în cazul detenţ iunii pe viaţ ă Potrivit art. 76 C.pen., atunci când există circumstanţ e atenuante în cazul unei pedepse cu detenţ iunea pe viaţ ă instanţ a este obligată să înlocuiască această pedeapsă cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 10 şi 20 de ani (conform art. 77 C.pen. 1969, în acest caz, detenţ iunea pe viaţ ă se înlocuia cu închisoare între 10 şi 25 de ani). 5.2. Efectele asupra pedepsei închisorii Spre deosebire de reglementarea anterioară, ce prevedea un algoritm destul de complex de coborâre obligatorie a pedepsei sub minimul special în caz de circumstanţ e atenuante, art. 76 C.pen. prevede un mecanism simplu, aplicabil cu titlu general în cazul pedepsei închisorii, indiferent de limitele de pedeapsă prevăzute de norma de incriminare. Astfel, în cazul circumstanţ elor atenuante (fie ele legale sau judiciare), se prevede reducerea cu o treime a limitelor legale ale pedepsei. 114 Exemplu: dacă în cazul unei fapte de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, sancţ ionate de art. 195 C.pen. cu închisoarea de la 6 la 12 de ani se reţ ine o circumstanţ ă atenuantă, limitele pedepsei aplicabile vor fi închisoare 4 ani – 9 ani. 5.3. Efectele asupra pedepsei cu amenda Diferenţ a de reglementare constatată în cazul pedepsei cu închisoarea se menţ ine şi în cazul amenzii. Astfel, art. 76 C.pen. prevede doar o reducere cu o treime a limitelor legale ale amenzii, spre deosebire de reglementarea anterioară, ce prevedea o coborâre obligatorie a pedepsei sub minimul special. În cazul Codului penal actual, în condiţ iile aplicării sistemului zilelor-amendă, reducerea va opera doar asupra numărului de zile-amendă, nu şi asupra sumei corespunzătoare unei zile-amendă. 5.4. Efectul asupra pedepselor complementare Potrivit Codului penal din 1969, atunci când existau circumstanţ e atenuante, pedeapsa complementară privativă de drepturi putea fi înlăturată. Noua reglementare nu a mai reluat această dispoziţ ie. În consecinţ ă, actualmente pedeapsa complementară nu mai este afectată de circumstanţ ele atenuante. § 6. Efectele circumstanţ elor agravante Aşa cum am arătat, în materia circumstanţ elor agravante, Codul penal nu mai prevede decât circumstanţ e legale. Acestea sunt obligatoriu de reţ inut pentru instanţ ă, dacă aceasta constată că sunt întrunite condiţ iile prevăzute de lege. În privinţ a efectelor, însă, circumstanţ ele agravante atrag o agravare facultativă a pedepsei. Potrivit art. 78 C.pen., în cazul în care instanţ a a reţ inut cel puţ in o circumstanţ ă agravantă, poate să aplice o pedeapsă până la maximul special. 115 Dacă acesta este neîndestulător mai poate adăuga un spor de până la 2 ani în cazul pedepsei închisorii, spor care nu poate depăşi însă niciodată o treime din maximul special. În cazul pedepsei amenzii, se poate aplica un spor de ce mult o treime din maximul special în cazul amenzii. Art. 78 alin. (2) C.pen. prevede că majorarea limitelor pedepsei se va face o singură dată, indiferent de numărul circumstanţ elor agravante reţ inute în concret. § 7. Concursul între cauzele de agravare şi de atenuare a pedepsei Noua legislaţ ie aduce o reglementare mai detaliată a ordinii de valorificare a cauzelor de atenuare şi agravare. Astfel, potrivit art. 79 alin. (1) C.pen. când în cazul aceleiaşi infracţ iuni sunt incidente două sau mai multe dispoziţ ii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţ iunea săvârşită se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţ iilor privitoare la tentativă, circumstanţ e atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, în această ordine. (2) Dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţ ii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţ iilor privitoare la circumstanţ e agravante, infracţ iune continuată, concurs sau recidivă. (3) Când în cazul aceleiaşi infracţ iuni sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţ iunea săvârşită se reduc conform alin. (1), după care limitele de pedeapsă rezultate se majorează conform alin. (2). Aşa cum se poate observa, potrivit Codului penal, ordinea de valorificare va fi tentativă, circumstanţ e atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei (spre exemplu, conform art. 230 C.pen., furtul care are ca obiect un vehicul, săvârşit în scopul de a-l folosi pe nedrept, iar nu de a-l însuşi pe nedrept se sancţ ionează cu pedeapsa prevăzută pentru furt sau furt calificat, după caz, limitele speciale reducându-se cu o treime). 116 Ulterior valorificării acestor elemente, se vor valorifica, dacă este cazul, circumstanţ ele agravante, forma continuată, concursul de infracţ iuni, respectiv recidiva. Trebuie precizat totuşi că ordinea priveşte doar recidiva postcondamnatorie, căci recidiva postexecutorie urmează să se aplice înaintea concursului. 117 - Capitolul VI INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A EXECUTĂRII PEDEPSELOR § 1. Renunţ area la aplicarea pedepsei (art. 80 - 82 C.pen.) Renunţ area la aplicarea pedepsei este o instituţ ie nouă, care nu are corespondent în Codul penal din 1969. Introducerea acesteia a fost determinată de renunţ area la criteriul material al pericolului social ca trăsătură generală a infracţ iunii, cu consecinţ a dispariţ iei reglementării conţ inute în art. 181 C.pen. 1969 şi a consacrării principiului oportunităţ ii urmăririi penale în Codul de procedură penală în vigoare de la 1 februarie 2014. Într-adevăr, noua reglementare reprezintă o prelungire în faza de judecată a principiului oportunităţ ii urmăririi, oferind instanţ ei posibilitatea nesancţ ionării unor infracţ iuni de gravitate redusă, pentru care acţ iunea penală nu ar fi trebuit exercitată încă din faza de urmărire penală. 1.1. Condiţ iile în care se poate dispune renunţ area 1.1.1. Condiţ iile cu privire la infracţ iune: a) infracţ iunea săvârşită prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura şi întinderea urmărilor produse, mijloacele folosite, modul şi împrejurările în care a fost comisă, motivul şi scopul urmărit; b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţ iunea săvârşită să fie amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani. În caz de concurs de infracţ iuni, renunţ area la aplicarea pedepsei se poate dispune dacă pentru fiecare infracţ iune concurentă sunt îndeplinite condiţ iile prevăzute de lege. 118 1.1.2. Condiţ iile cu privire la infractor: a) infractorul să nu mai suferit anterior o condamnare, cu excepţ ia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Cu alte cuvinte, nu constituie impediment pentru renunţ area la aplicarea pedepsei condamnările pentru fapte în raport de care are a intervenit dezincriminare, amnistia, reabilitarea sau s-a împlinit termenul de reabilitate prevăzut de lege. b) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţ iunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţ elor infracţ iunii, precum şi de posibilităţ ile sale de îndreptare, instanţ a apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţ elor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia. c) faţ ă de infractor să nu se mai fi dispus renunţ area la aplicarea pedepsei în ultimii 2 ani anteriori datei comiterii infracţ iunii pentru care este judecat; d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţ ilor; 1.2. Efectele renunţ ării la aplicarea pedepsei Dispunând renunţ area la aplicarea pedepsei, instanţ a aplică infractorului un avertisment, ce constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţ area la aplicarea pedepsei şi atenţ ionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a consecinţ elor la care se expune dacă va mai comite infracţ iuni. În caz de concurs de infracţ iuni se va aplica un singur avertisment. Infracţ iunea pentru care s-a dispus renunţ area la aplicarea pedepsei nu atrage decăderi, interdicţ ii sau incapacităţ i, aşa încât pentru aceasta nu va opera reabilitarea. Art. 82 alin. (2) C.pen. prevede că renunţ area la aplicarea pedepsei nu va produce vreun efect asupra executării măsurilor de siguranţ ă şi a obligaţ iilor civile prevăzute în hotărârea judecătorească. 119 1.3. Anularea renunţ ării la aplicarea pedepsei Conform art. 82 alin. (3) C.pen., anularea renunţ ării la aplicarea pedepse poate interveni dacă sunt îndeplinite următoarele condiţ ii: a) persoana faţ ă de care s-a luat această măsură a săvârşit anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţ iune; b) această nouă infracţ iune să fie descoperită în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus renunţ area la aplicarea pedepsei; c) pentru această infracţ iune să i se stabilească o pedeapsă chiar după expirarea termenului de 2 ani. În cazul întrunirii în mod cumulativ a condiţ iilor de mai sus, se va anula renunţ area la aplicarea pedepsei. Se va stabili o pedeapsă pentru infracţ iunea care a atras iniţ ial renunţ area la aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţ iile privitoare la concursul de infracţ iuni, recidivă sau pluralitate intermediară, în funcţ ie de forma pluralităţ ii de infracţ iunii ce există între cele două fapte. Se pune problema în acest context dacă pedeapsa rezultantă obţ inută în caz de concurs de infracţ iuni ar putea să facă obiectul unei amânări a aplicării pedepsei. Fără a insista, datorită unor necorelări cu textele corespondente din Codul de procedură penală, se prevede în mod expres că în urma anulării renunţ ării la aplicarea pedepsei, persoana va fi condamnată. Or, dacă se pronunţ ă condamnarea, înseamnă că deja a fost aplicată o pedeapsă, nemaiputând fi amânată aplicarea ea. Soluţ ia este nefirească, impunându-se o intervenţ ie legislativă urgentă care să corecteze aceste aspecte. 120 § 2. Amânarea aplicării pedepsei (art. 83 – 90 C.pen.) Este o instituţ ie nou introdusă, ea neregăsindu-se în Codul penal din 1969. Amânarea aplicării pedepsei prezintă anumite similitudini cu suspendarea condiţ ionată a executării pedepsei reglementată de art. 81 şi urm. din Codul penal din 1969, dar prezintă şi deosebiri importante faţ ă de aceasta. 2.1. Condiţ iile în care se poate dispune amânarea aplicării pedepsei 2.1.1. Condiţ iile cu privire la infracţ iune: a) pedeapsa stabilită, inclusiv în cazul concursului de infracţ iuni, este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani; b) pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţ iunea săvârşită este mai mică de 7 ani. 2.1.2. Condiţ iile cu privire la infractor: a) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu excepţ ia cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) şi lit. b) sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; b) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţ ii; c) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţ iunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţ elor infracţ iunii, precum şi de posibilităţ ile sale de îndreptare, instanţ a apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată; d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţ ilor. Dat fiind specificul acestei modalităţ i de individualizare, condiţ iile referitoare la infractor cunosc o reglementare mult mai restrictivă. 121 2.2. Regimul amânării aplicării pedepsei Amânarea se dispune pe o durată de 2 ani, numită termen de supraveghere. Acest termen de supraveghere se ca calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei. Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţ ă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţ iile ce îi revin, stabilite de instanţ ă potrivit art. 85 C.pen. Este de menţ ionat că, potrivit textului amintit, dispunerea măsurilor de supraveghere este obligatorie şi priveşte totalitatea acestora, în vreme ce impunerea unor obligaţ ii este facultativă pentru instanţ ă. Pe durata termenului, persoana trebuie să respecte următoarele măsurile de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de probaţ iune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţ iune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţ e, în prealabil, schimbarea locuinţ ei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile, precum şi întoarcerea; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţ ii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţ ă. Aşa cum precizam, instanţ a poate impune persoanei faţ ă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţ ii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; b) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţ ii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţ iile stabilite de instanţ ă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor; c) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţ iune sau organizate în colaborare cu instituţ ii din comunitate; d) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; 122 e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţ iunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţ ă, ori să nu se apropie de acestea; f) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţ ă; g) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţ ă; h) să nu deţ ină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; i) să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanţ ei; j) să nu ocupe sau să nu exercite funcţ ia, profesia, meseria ori activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţ iunii. Pentru stabilirea obligaţ iei privind prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţ ii, instanţ a va avea în vedere informaţ iile pe care i le furnizează, cu peridiocitate, serviciul de probaţ iune, raportat la posibilităţ ile concrete de executare existente la nivelul serviciului de probaţ iune şi la nivelul instituţ iilor din comunitate. Textul din Cod prevede expres că atunci când stabileşte obligaţ ia prevăzută la alin. (2) lit. e) - g), instanţ a individualizează, în concret, conţ inutul acestei obligaţ ii, ţ inând seama de împrejurările cauzei. În fine, persoana supravegheată trebuie să îndeplinească integral obligaţ iile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. Supravegherea unor obligaţ ii va fi realizată de către serviciul de probaţ iune – facem referire aici la cele de la lit. a) – c), respectiv la îndeplinirea obligaţ iilor civile. În cazul celorlalte, organele abilitate vor sesiza serviciul de probaţ iune cu privire la orice încălcare a acestora. Rolul principal pe care îl deţ ine serviciul de probaţ iune în supravegherea persoanei pe durata termenului de supraveghere este subliniat şi de faptul că această instituţ ie are obligaţ ia să sesizeze instanţ a, în următoarele ipoteze: f) dacă au intervenit motive care justifică fie modificarea obligaţ iilor impuse de instanţ ă, fie încetarea executării unora dintre acestea; g) dacă persoana supravegheată nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută, în condiţ iile stabilite, obligaţ iile ce îi revin; 123 h) dacă persoana supravegheată nu a îndeplinit obligaţ iile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. În raport de prima ipoteză dintre cele enumerate mai sus – în funcţ ie de motivele nouapărute, ce justifică fie impunerea unor noi obligaţ ii, fie sporirea sau diminuarea condiţ iilor de executare a celor existente -, instanţ a dispune modificarea obligaţ iilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse sporite de îndreptare. Corelativ, instanţ a dispune încetarea executării unora dintre obligaţ iile pe care le-a impus, atunci când apreciază că menţ inerea acestora nu mai este necesară. În raport de celelalte două ipoteze, acestea constituie cazuri de revocare a amânării aplicării pedepsei, motiv pentru care le vom trata mai detaliat în secţ iunea dedicată (a se vedea, pct. 2.4. mai jos). 2.3. Efectele dispunerii amânării aplicării pedepsei Efectul principal constă în neaplicarea pedepsei stabilite. Astfel, potrivit art. 90 alin. (1) C.pen., persoanei faţ ă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu i se mai aplică pedeapsa şi nu este supusă niciunei decăderi, interdicţ ii sau incapacităţ i ce ar putea decurge din infracţ iunea săvârşită, dacă nu a săvârşit din nou o infracţ iune până la expirarea termenului de supraveghere, nu s-a dispus revocarea amânării şi nu s-a descoperit o cauză de anulare. În consecinţ ă, nu este nevoie de intervenţ ia reabilitării cu privire la o asemenea pedeapsă. Acest efect se produce aşadar în măsura în care amânarea nu a fost revocată sau anulată. Este important de reţ inut că art. 90 alin. (2) C.pen. prevede că amânarea aplicării pedepsei nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţ ă şi a obligaţ iilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare. 124 2.4. Revocarea amânării 2.4.1. Cazuri de revocare Aceasta se dispune fie obligatoriu, fie facultativ. Se dispune obligatoriu în cazul în care: a) în termenul de supraveghere condamnatul săvârşeşte o nouă infracţ iune comisă cu intenţ ie sau cu intenţ ie depăşită care este descoperită în termenul de supraveghere. Aşadar, pentru revocarea obligatorie a amânării pe baza acestui caz, trebuiesc îndeplinite următoarele condiţ ii cumulative: ♦ infracţ iunea să fie săvârşită în termenul de supraveghere; ♦ infracţ iunea să fie intenţ ionată sau praeterintenţ ionată (comisă cu intenţ ie depăşită); ♦ infracţ iunea să fie descoperită în termenul de supraveghere. Nu are importanţ ă dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă chiar după expirarea termenului de supraveghere. b) infractorul nu-şi îndeplineşte integral până la finalul termenului de supraveghere obligaţ iile civile stabilite de instanţ ă prin hotărârea de condamnare. Când condamnatul face dovada că nu a avut posibilitatea de a plăti aceste despăgubiri şi cheltuieli amânarea nu va fi revocată. c) persoana supravegheată, cu rea-credinţ ă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţ iile impuse potrivit art. 85 C.pen.. Revocarea facultativă se dispune: când infractorul săvârşeşte o infracţ iune din culpă în interiorul termenului de supraveghere. În acest caz, dacă instanţ a alege să revoce amânarea, aceasta va urma regimul de drept comun în privinţ a efectelor (a se vedea secţ iunea de mai jos). Dacă instanţ a alege să nu revoce amânarea iniţ ială, aceasta practic va rămâne să îşi producă efectele prevăzute de lege. În raport de infracţ iunea din culpă comisă în termenul de supraveghere, credem că instanţ a are la îndemână toate modalităţ ile de individualizare a executării pedepsei prevăzute de lege. Aceasta deoarece hotărârea iniţ ială prin care s-a amânat 125 aplicarea pedepsei nu creează vreun inconvenient pe viitor – prevederile din materia amânării aplicării pedepsei, respectiv suspendării sub supraveghere a executării pedepsei trimit la hotărâri de condamnare. Or, în speţ ă nu suntem în prezenţ a vreunei astfel de hotărâri la acest moment. 2.4.2. Efectele revocării Atunci când revocarea e determinată de săvârşirea unei noi infracţ iuni pedeapsa cu privire la care s-a revocat amânarea se contopeşte cu pedeapsa pentru infracţ iunea care a atras revocarea potrivit regulilor de la concursul de infracţ iuni. Dacă revocarea se dispune din alte cauze decât comiterea unei noi infracţ iuni, instanţ a dispune aplicarea şi executarea pedepsei. Nu va fi posibilă dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere cu privire la această pedeapsă dat fiind că textul legal prevede că se va dispune executarea pedepsei. 2.5. Anularea Potrivit art. 89 C.pen., anularea se dispune dacă sunt îndeplinite condiţ iile următoare, în mod cumulativ: a) inculpatul să fi săvârşit anterior dispunerii amânării o altă infracţ iune de care instanţ a nu a avut cunoştinţ ă în momentul în care a dispus amânarea; b) această infracţ iune să fie descoperită în termenul de supraveghere; c) pentru infracţ iunea nou descoperită să se aplice o pedeapsă cu închisoarea. În cazul anulării pedeapsa pentru infracţ iunea judecată iniţ ial şi pedeapsa pentru infracţ iunea nou descoperită se vor contopi aplicându-se, după caz, dispoziţ iile privitoare la concursul de infracţ iuni, recidivă (poate fi recidivă atunci când infracţ iunea pentru care s-a dispus amânarea este al doilea termen al recidivei) sau pluralitate intermediară. Alin. (2) al art. 89 C.pen. prevede că în cazul concursului de infracţ iuni, dacă pedeapsa rezultată îndeplineşte condiţ iile prevăzute de art. 83 C.pen., se poate dispune amânarea aplicării pedepsei. În raport de ultima precizare, arătăm că intenţ ia legiuitorului a fost una justificată, şi anume, aceea de a permite amânarea aplicării pedepsei rezultante în cazul concursului de 126 infracţ iuni, nefiindu-i imputabil persoanei faptul că autorităţ ile judiciare nu au descoperit în timp util existenţ a concursului de infracţ iuni. Totuşi, în concret, textul de lege nu va putea funcţ iona. Aceasta din mai multe motive. În primul rând, o condiţ ie cumulativă pentru a se putea dispune anularea amânării este ca pentru infracţ iunea nou-descoperită să se aplice o pedeapsă cu închisoare. Or, o dată ce pentru una dintre infracţ iunile concurente s-a aplicat în concret deja pedeapsa închisorii, în mod legal nu mai este posibil amânarea aplicării pedepsei pentru pedeapsa rezultantă. În acest caz, în cel mai fericit scenariu, instanţ a va putea eventual dispune suspendare sub supraveghere a executării pedepsei rezultante. Este evident o omisiune a legiuitorului care nu trebuia să facă referire la sintagma „aplicarea unei pedepse cu închisoarea”, ci la „stabilirea unei pedepse cu închisoarea”, ceea ce ar fi permis textului să funcţ ioneze. În al doilea rând, presupunând că textul din Codul penal ar fi trimis la sintagma „stabilirea unei pedepse cu închisoarea”, aşa cum ar fi fost corect, oricum instituţ ia nu putea funcţ iona, datorită unor necorelări cu textele din materia executării din Codul de procedură penală. Aceasta deoarece art. 582 C.proc.pen. prevede că instanţ a anulând amânarea aplicării pedepsei dispune condamnarea inculpatului. Or, soluţ ia de condamnare nu mai permite o soluţ ia alternativă de amânare a aplicării pedepsei. § 3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere Această modalitate de individualizare se regăsea şi în Codul penal din 1969, fiind de semnalat totuşi modificări aduse de noua reglementare. 3.1. Condiţ iile suspendării sub supraveghere 3.1.1. Condiţ iile cu privire la infracţ iune: a) pedeapsa aplicată, inclusiv în cazul concursului de infracţ iuni, este închisoarea de cel mult 3 ani; b) pedeapsa aplicată să nu fie numai amenda; 127 c) pedeapsa să nu fi fost iniţ ial amânată, iar ulterior revocată. 3.1.2. Condiţ iile cu privire la infractor: a) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de un an, cu excepţ ia cazurilor prevăzute în art. 42 C.pen. sau pentru care a intervenit reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare. Faţ ă de reglementările corespondente în cazul condiţ iilor privind antecedentele persoanei în cazul renunţ ării la amânarea aplicării pedepsei, respectiv a amânării aplicării pedepsei, observăm că nu este reglementată ca o condiţ ie negativă de dispunere a măsurii existenţ a unei condamnări pentru o infracţ iune din culpă. Cu alte cuvinte, o eventuală condamnare definitivă anterioară pronunţ ată pentru comiterea unei infracţ iuni din culpă nu va impieta asupra dispunerii suspendării sub supraveghere. b) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţ ii; c) în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţ iunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţ elor infracţ iunii, precum şi de posibilităţ ile sale de îndreptare, instanţ a apreciază că aplicarea pedepsei este suficientă şi, chiar fără executarea acesteia, condamnatul nu va mai comite alte infracţ iuni, însă este necesară supravegherea conduitei sale pentru o perioadă determinată; d) infractorul să nu se fi sustras de la urmărire penală ori judecată şi să nu fi încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţ ilor. 3.2. Regimul suspendării sub supraveghere Conform art. 92 C.pen., în cazul suspendării sub supraveghere termenul de supraveghere este cuprins între 2 şi 4 ani, fără a putea fi însă mai mic decât durata pedepsei aplicate. Pe durata termenului de supraveghere, persoana faţ ă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei trebuie să respecte măsurile de supraveghere şi să execute obligaţ iile ce îi revin, stabilite de instanţ ă potrivit art. 93 C.pen. Măsurile de supraveghere sunt cele regăsite în cazul amânării aplicării pedepsei. În schimb, sfera obligaţ iilor care se pot impune pe durata termenului de supraveghere în cazul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei este 128 mai restrânsă. Astfel, art. 93 alin. (2) C.pen. impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţ ii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţ iune sau organizate în colaborare cu instituţ ii din comunitate; c) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală; d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţ ei. După cum se observă, şi în acest caz dispunerea măsurilor de supraveghere este obligatorie şi priveşte totalitatea acestora. Spre deosebire de amânarea aplicării pedepsei, în acest caz este obligatorie impunerea cel puţ in a uneia dintre obligaţ iile care se regăseau în conţ inutul obligaţ iilor facultative de la amânarea aplicării pedepsei. Astfel, conform art. 93 alin. (3) C.pen., pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în folosul comunităţ ii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţ iile stabilite de instanţ ă, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se stabileşte prin legea de executare a pedepselor. Se observă aşadar că motivul reglementării distincte a acestei obligaţ ii în cadrul art. 93 C.pen. este datorită caracterului obligatoriu al acesteia faţ ă de restul, în contextul suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. De altfel, aşa cum se anunţ a expres în Expunerea de motive a Codului penal, „prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţ ii este o caracteristică ce ţ ine de esenţ a acestei instituţ ii, întrucât prin suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se instituie în sarcina condamnatului, cu acordul acestuia, obligaţ ia executării unei asemenea activităţ i”. 3.3. Revocarea şi anularea suspendării sub supraveghere Cauzele revocării suspendării sub supraveghere sunt similare cu cele de la revocarea amânării aplicării pedepsei. În schimb, tratamentul sancţ ionator aplicabil atunci când revocarea s-a datorat comiterii unei noi infracţ iuni este diferit, de această dată operând regulile de la recidivă sau pluralitate intermediară. 129 De asemenea, cauzele de anulare şi efectele acesteia sunt identice cu cele de la amânarea aplicării pedepsei. 3.4. Efectele suspendării sub supraveghere O altă modificare importantă faţ ă de reglementarea conţ inută în Codul penal din 1969, este faptul că, potrivit reglementării actuale, suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei nu mai are ca efect reabilitarea de drept. Suspendarea are ca efect doar considerarea ca executată a pedepsei, astfel că, după împlinirea termenului de supraveghere, va începe să curgă termenul de reabilitare, conform dreptului comun. § 4. Executarea pedepsei într-un penitenciar Regimul de executare al pedepselor în regim de detenţ ie potrivit Codului penal este reglementat de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Nu ne oprim aici asupra acestor elemente, ce ţ in mai degrabă de dreptul execuţ ional penal, iar nu de dreptul penal, partea generală. Vom face doar câteva precizări referitoare la o modalitatea de individualizare administrativă legată de executarea într-un penitenciar - liberarea condiţ ionată. 4.1. Liberarea condiţ ionată Liberarea condiţ ionată este o modalitate de individualizare administrativă a executării pedepsei închisorii constând în executarea pedepsei în regim de libertate din momentul în care sunt îndeplinite condiţ iile legale. Liberarea condiţ ionată are un caracter facultativ, ea fiind dispusă de către instanţ a competentă a locului unde se află penitenciarul în care se execută pedeapsa. 130 4.1.1. Condiţ iile liberării condiţ ionate din executarea pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă (art. 99 C.pen.) Pentru a se putea dispune liberarea condiţ ionată în cazul detenţ iunii pe viaţ ă trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţ ii: a) cel condamnat a executat efectiv 20 de ani de detenţ iune; b) cel condamnat a avut o bună conduită pe toată durata executării pedepsei; c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţ iile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească; d) instanţ a are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Reglementarea din Codul penal diferă faţ ă de cea din Codul penal din 1969 sub două aspecte. În primul rând, s-a introdus condiţ ia îndeplinirii obligaţ iilor civile pentru acordarea liberării; în al doilea rând, a fost înlăturată reglementarea specială a liberării în cazul persoanelor care au împlinit vârsta de 60 de ani în cazul bărbaţ ilor, respectiv 55 de ani în cazul femeilor. 4.1.2. Condiţ iile liberării condiţ ionate din executarea pedepsei închisorii (art. 100 C.pen.) Pentru a se putea dispune liberarea condiţ ionată în cazul pedepsei închisorii trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţ ii: a) cel condamnat a executat cel puţ in două treimi din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţ in trei pătrimi din durata pedepsei, dar nu mai mult de 20 de ani, în cazul închisorii mai mari de 10 ani; La calcularea acestor fracţ iuni de pedeapsă nu se ia în considerare doar timpul petrecut efectiv în detenţ ie, ci şi perioada considerată ca executată în baza muncii prestate. Pentru a nu se ajunge la executarea unei părţ i foarte mici din pedeapsă, legiuitorul a stabilit nişte fracţ iuni care trebuiesc executate efectiv în penitenciar: pentru infracţ iunile intenţ ionate fracţ iunea este de 1/2 din pedeapsă atunci când aceasta este mai mică de 10 ani şi de 2/3 din pedeapsă când aceasta depăşeşte 10 ani. b) cel condamnat se află în executarea pedepsei în regim semideschis sau deschis; 131 c) cel condamnat a îndeplinit integral obligaţ iile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când dovedeşte că nu a avut nici o posibilitate să le îndeplinească; d) instanţ a are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate. Reglementarea actuală diferă faţ ă de cea din Codul penal 1969 sub mai multe aspecte : ► s-a introdus condiţ ia îndeplinirii obligaţ iilor civile pentru acordarea liberării; ► a fost înlăturată diferenţ ierea între pedepsele aplicate pentru infracţ iuni intenţ ionate şi cele dispuse pentru infracţ iuni din culpă sub aspectul condiţ iilor de acordare a liberării. Această modificare este, de altfel, mai mult decât binevenită, căci forma mai uşoară de vinovăţ ie a fost valorificată deja de către legiuitor prin stabilirea unei limite de pedeapsă mai mici pentru infracţ iunea comisă. Valorificarea încă o dată în procedura liberării condiţ ionate nu se justifica. ► ► s-a înlăturat posibilitatea liberării direct din regim închis de executare; s-a unificat la 60 de ani atât în cazul bărbaţ ilor cât şi în cazul femeilor vârsta de la care se poate beneficia de regimul special de acordare a liberării. Astfel, condamnaţ ii care ajung la 60 de ani pot fi liberaţ i condiţ ionat după executarea a 1/2 din pedeapsă atunci când aceasta este mai mică de 10 ani şi a 2/3 din pedeapsă când aceasta depăşeşte 10 ani. Spre deosebire de reglementarea anterioară, şi aceşti condamnaţ i trebuie să fi executat efectiv o parte din pedeapsă. Este vorba despre cel puţ in o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi cel puţ in jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani. 4.1.3. Efectele liberării condiţ ionate Există două categorii de efecte: imediate şi definitive. Efectul imediat constă în punerea în libertate a persoanei ce beneficiază de liberarea condiţ ionată. Persoana va fi considerată în continuare ca aflându-se în executarea pedepsei, dar fără privare de libertate. Pe durata termenului de încercare, se vor executa astfel pedepsele accesorii. Termenul de supraveghere reprezintă diferenţ a între pedeapsa aplicată şi pedeapsa 132 executată efectiv prin privare de libertate. În cazul liberării din executarea pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă termenul de supraveghere este de 10 ani. Codul penal actual modifică şi conţ inutul obligaţ iilor condamnatului pe durata termenului de supraveghere. Dacă potrivit Codului penal din 1969 liberatul nu avea decât obligaţ ia de a nu comite o infracţ iune, actualmente se prevede că dacă restul de pedeapsă rămas neexecutat la data liberării este de 2 ani sau mai mare, condamnatul trebuie să respecte măsurile de supraveghere arătate în art. 101 alin. (1) şi i se poate impune una sau mai multe dintre obligaţ iile prevăzute în art. 101 alin. (2) C.pen. Raportat la măsurile de supraveghere, acestea sunt aceleaşi din conţ inutul instituţ iei amânării aplicării pedepsei, respectiv a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei. Din nou, au acelaşi regim: se vor aplica în mod obligatoriu şi în integralitatea lor. Raportat la obligaţ ii, acestea se regăsesc în mare parte în conţ inutul instituţ iilor mai sus amintite, sub aceeaşi titulatură de obligaţ ii, ce se pot impune în mod facultativ de către instanţ ă. În acest caz, instanţ a poate impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligaţ ii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională; b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probaţ iune sau organizate în colaborare cu instituţ ii din comunitate; c) să nu părăsească teritoriul României; d) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţ ă; e) să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţ ii la săvârşirea infracţ iunii sau cu alte persoane, stabilite de instanţ ă, ori să nu se apropie de acestea; f) să nu conducă anumite vehicule stabilite de instanţ ă; g) să nu deţ ină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme. Art. 101 alin. (3) C.pen. prevede că obligaţ iile prevăzute în alin. (2) lit. c) - g) pot fi impuse în măsura în care nu au fost aplicate în conţ inutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi. Aceasta deoarece pe durata liberării condiţ ionate, pedeapsa fiind 133 considerată a fi în executare, se vor executa, de asemenea, pedepsele accesorii. Or, în considerarea noului regim al pedepselor accesorii, acestea vor avea acelaşi conţ inut cu cea a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Cu alte cuvinte, textul de lege evită astfel suprapunerea pe durata termenului liberării condiţ ionate a interdicţ iei exercitării unor drepturi, atât ca pedeapsă accesorie, cât şi ca obligaţ ie din conţ inutul liberării condiţ ionate. În fine, alin. (5) al art. 101 C.pen. stipulează că măsurile de supraveghere şi obligaţ iile prevăzute în alin. (2) lit. a) şi lit. b) se execută din momentul acordării liberării, pe o perioadă egală cu o treime din durata termenului de supraveghere, dar nu mai mult de 2 ani. Obligaţ iile prevăzute în alin. (2) lit. c) - g) se execută pe toată durata termenului de supraveghere (evident, în măsura în care nu au fost aplicate ca pedeapsă complementară). Efectul definitiv se produce la expirarea termenului de încercare, adică la împlinirea duratei pedepsei, şi constă în considerarea pedepsei ca executată. După expirarea termenului de încercare începe să se execute pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. 4.1.4. Revocarea liberării condiţ ionate Conform art. 104 C.pen. revocarea liberării este obligatorie atunci când: a) pe durata supravegherii persoana condamnată, cu rea-credinţ ă, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligaţ iile impuse; b) după acordarea liberării cel condamnat a săvârşit o nouă infracţ iune, care a fost descoperită în termenul de supraveghere şi pentru care s-a pronunţ at o condamnare la pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen. Revocarea pentru comiterea unei noi infracţ iuni intervine dacă sunt îndeplinite următoarele condiţ ii ♦ ♦ infracţ iunea să fie săvârşită ulterior liberării condiţ ionate; ♦ infracţ iunea să fie descoperită în termenul de supraveghere; pentru infracţ iune să se pronunţ e o hotărâre de condamnare la pedeapsa amenzii. Nu are importanţ ă dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă chiar după expirarea termenului de supraveghere. 134 În caz de revocare datorată comiterii unei noi infracţ iuni se va stabili o pedeapsă pentru noua infracţ iune, care se va contopi, după caz, potrivit dispoziţ iilor de la recidivă sau pluralitate intermediară cu restul de pedeapsă (de la prima condamnare, pentru care a fost dispusă liberarea condiţ ionată). 4.1.5. Anularea liberării condiţ ionate Codul penal aduce în materia instituţ iei liberării condiţ ionate un element de noutate, şi anume, posibilitatea anulării liberării condiţ ionate. O astfel de reglementare nu exista în cuprinsul Codului penal din 1969, deşi instituţ ia era necesară în practica judiciară. Conform art. 105 C.pen., pentru a se putea dispune anularea liberării condiţ ionate este necesar a fi întrunite următoarele condiţ ii, în mod cumulativ: ♦ să se fi săvârşit anterior dispunerii liberării o altă infracţ iune; ♦ infracţ iunea să fie descoperită pe parcursul termenului de supraveghere; ♦ pentru infracţ iunea nou-descoperită să se aplice pedeapsa închisorii. Nu are relevanţ ă dacă hotărârea de condamnare rămâne definitivă după expirarea termenului de supraveghere. Odată aceste condiţ ii îndeplinite, se va dispune anularea liberării condiţ ionate. În continuare, e vor aplica, după caz, dispoziţ iile privitoare la concursul de infracţ iuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Dacă în raport de pedeapsa rezultantă astfel obţ inută sunt întrunite condiţ iile din art. 99 sau art. 100 C.pen., instanţ a poate acorda liberarea condiţ ionată. Dacă s-a dispus liberarea, termenul de supraveghere se calculează de la data acordării primei liberări. Dacă, după anulare, se dispune executarea pedepsei rezultante, partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii. 135 - Capitolul VII MĂSURILE DE SIGURANŢ Ă § 1. Aspecte generale Se dispun în scopul înlăturării unei stări de pericol, relevată de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală nejustificate, stare care ar putea conduce în viitor la comiterea altor asemenea fapte. Sfera măsurilor de siguranţ ă s-a redus în Codul penal actual, în comparaţ ie cu reglementarea anterioară, datorită faptului că unele dintre măsurile de siguranţ ă prevăzute anterior au fost transferate, cu unele modificări, în categoria pedepselor complementare. Este vorba despre interzicerea de a se afla în anumite localităţ i, expulzarea şi interzicerea de a reveni în locuinţ a familiei. § 2. Obligarea la tratament medical (art. 109 C.pen.) Măsura se dispune dacă făptuitorul, din cauza unei boli, inclusiv cea provocată de consumul cronic de alcool sau alte substanţ e psihoactive, stupefiante sau alte asemenea substanţ e, prezintă pericol pentru societate. Măsura se dispune pe perioadă nedeterminată, până la însănătoşire, indiferent dacă s-a aplicat şi o pedeapsă sau nu. În caz de nerespectare, măsura se înlocuieşte cu internarea medicală. În cuprinsul Codului penal actual nu mai este reluată dispoziţ ia privind dispunerea provizorie a măsurii în cursul procesului, deoarece aceasta din urmă este o măsură procesuală şi îşi va găsi reglementarea în Codul de procedură penală. 136 § 3. Internarea medicală (art. 110 C.pen.) Se dispune când făptuitorul este bolnav psihic, consumator cronic de substanţ e psihoactive sau suferă de o boală infecto-contagioasă şi prezintă pericol pentru societate. Este o măsură privativă de libertate şi se dispune de asemenea pe o perioadă nedeterminată, până la însănătoşire. În cazul în care starea celui internat se ameliorează, ea poate fi înlocuită cu obligarea la tratament medical. Sustragerea de la executarea măsurii constituie infracţ iune de sine-stătătoare – neexecutarea sancţ iunilor penale (art. 288 C.pen.). § 4. Interzicerea unei funcţ ii sau profesii (art. 111 C.pen.) Reglementarea actuală nu diferă de reglementarea din Codul penal din 1969, măsura vizând interdicţ ia exercitării unei funcţ ii, profesii, meserii sau alte ocupaţ ii şi se dispune datorită incapacităţ ii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea acestora. Spre deosebire de pedeapsa complementară cu conţ inut similar, aici nu este vorba de o exercitare abuzivă a funcţ iei sau profesiei. În acest caz autorul o exercită cu bună-credinţ ă, dar este inapt sau nepregătit pentru exercitarea ei şi din această cauză a comis o faptă tipică (spre exemplu, un conducător auto are grave deficienţ e de vedere şi astfel comite un accident rutier soldat cu moartea unei persoane). Măsura se dispune pe o perioadă nedeterminată, dar se poate revoca după cel puţ in un an de la dispunere, dacă au dispărut cauzele care au determinat aplicarea ei. Dacă cererea de revocare este respinsă, o nouă cerere va putea fi formulată doar după trecerea a încă unui an. Nerespectarea interdicţ iei constituie infracţ iune de sine-stătătoare – neexecutarea sancţ iunilor penale (art. 288 C.pen.). 137 § 5. Confiscarea specială (art. 112 C.pen.) Este o măsură de siguranţ ă cu caracter patrimonial, constând în confiscarea unor bunuri determinate, aflate în legătură cu fapta penală comisă. Fac obiectul confiscării următoarele categorii de bunuri: a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală; Este vorba de bunuri care nu existau anterior comiterii faptei sau existau într-o altă formă. Spre exemplu, moneda contrafăcută, băuturile alcoolice produse ilegal etc. b) bunurile care au fost folosite, în orice mod, sau destinate a fi folosite la săvârşirea unei infracţ iuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţ inând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor. Pentru a se putea dispune confiscarea este necesar ca următoarele condiţ ii să fie îndeplinite: ♦ infracţ iunea în cauză să aibă la bază un element intenţ ional; ♦ bunul să se afle în proprietatea infractorului la data comiterii faptei. Nu este necesar să fie ale autorului, ele pot fi şi ale complicelui, care le-a pus la dispoziţ ia autorului. Dacă infractorul a înstrăinat bunurile, acestea se vor confisca de la terţ ul dobânditor numai dacă acesta era de rea-credinţ ă. Dacă terţ ul a fost de bună credinţ ă se va confisca de la infractor preţ ul bunului. ♦ bunul să fi fost folosit la comiterea infracţ iunii - arma cu care a fost ucisă victima, imprimanta cu care au fost confecţ ionate biletele contrafăcute etc. ♦ infracţ iunea să nu fi fost săvârşită prin presă. Măsura confiscării suferă şi o importantă restricţ ie, în domeniul infracţ iunilor săvârşite prin presă. În cazul libertăţ ii de exprimare, consacrate expres de art. 30 alin. (1) Constituţ ie şi art. 10 par. 1 Convenţ ia Europeană a Drepturilor Omului există şi anumite limitări, prevăzute de art. 30 alin. (6)-(8) din Constituţ ie, respectiv art. 10 par. 2, precum şi de unele norme penale. În cazul încălcării limitelor prevăzute de lege, răspunderea civilă, contravenţ ională şi penală poate fi atrasă. Totuşi, aplicarea măsurii confiscării bunurilor ce au folosit la săvârşirea acestor 138 infracţ iuni - evident mijloacele de suport tehnic audio-vizual, transmitere a datelor sau de imprimare - ar reprezenta o atingere nejustificată a dreptului la informaţ ie. Sancţ ionarea individului care a comis respectiva faptă - şi, de acum, chiar a persoanei juridice, dacă sunt întrunite condiţ iile legale - reprezintă o protecţ ie suficientă a intereselor persoanei şi a societăţ ii în ansamblul său, nefiind necesară măsura de siguranţ ă a confiscării, ce pare nejustificată şi oricum disproporţ ionată în aceste cazuri, din perspectiva bunurilor supuse confiscării. c) bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obţ inut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparţ inând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor; Este o ipoteză de confiscare nouă, care nu are corespondent în reglementarea anterioară. Fac obiectul confiscării pe acest temei, spre exemplu, vehiculele care au fost folosite la transportul bunurilor provenite dintr-o infracţ iune. d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a răsplăti pe făptuitor; Se include în această categorie, spre exemplu, o sumă de bani dată unei persoane pentru a comite un omor. e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; Este vorba despre bunuri care existau şi anterior comiterii faptei în aceeaşi formă dar care şi-au schimbat situaţ ia de fapt (spre exemplu, bunurile sustrase). Aceste bunuri se confiscă numai în măsura în care nu servesc la despăgubirea persoanei vătămate. Dacă infractorul a fost obligat la o despăgubire în favoarea părţ ii vătămate, se va confisca numai ceea ce excede plăţ ii făcute în favoarea acesteia. Atunci când infractorul a înstrăinat bunurile unui cumpărător rămas neidentificat, se va confisca suma încasată efectiv ca preţ şi nu valoarea de piaţ ă a bunului. Dacă terţ ul cumpărător este identificat, se va confisca bunul sau suma de bani în funcţ ie de buna sau reaua credinţ ă a acestuia. 139 f) bunurile a căror deţ inere este interzisă de legea penală. Este vorba de bunuri a căror deţ inere nu este autorizată de lege, sau de bunuri deţ inute în alte condiţ ii decât cele autorizate (spre exemplu, arme, substanţ e stupefiante, substanţ e explozive). Aşa cum se poate observa, Codul penal nu mai reia o ipoteză de confiscare introdusă în art. 118 C.pen. 1969 în urma modificării prin Legea nr.2 78/2006. Este vorba despre confiscarea bunurilor produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţ iuni, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale infractorului. Aceste bunuri intră însă oricum sub incidenţ a textului lit. b), fiind bunuri folosite sau destinate la a fi folosite la comiterea infracţ iunii. Limitarea confiscării în ipoteza existenţ ei unei disproporţ ii între valoarea bunurilor supuse confiscării şi natura şi gravitatea faptei, este prevăzută în art. 112 alin. (2) C.pen., care prevede că în acest caz se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ţ inând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce şi de contribuţ ia bunului la aceasta. Limitarea operează în privinţ a bunurilor prevăzute la lit. b), respective la ipoteza nou-introdusă la lit. c). Rămân însă confiscabile în întregime bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Potrivit art. 112 alin. (6) C.pen., se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţ inuţ i din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţ ia bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) şi c). În Codul penal actual nu mai există limitarea instituită prin Legea nr. 278/2006 în cuprinsul Codului penal din 1969 privind posibilitatea instanţ ei de a nu dispune confiscarea bunurilor care fac parte din mijloacele de existenţ ă, de trebuinţ ă zilnică ori de exercitare a profesiei persoanei în cauză, chiar dacă s-ar încadra în categoria de bunuri confiscabile. Actualmente, şi aceste bunuri – în măsura în care sunt subsumate unei categorii sau alta – vor face obiectul confiscării. 140 § 6. Confiscarea extinsă (art. 1121 C.pen.) Recenta modificare a Codului penal prin Legea nr. 63/2012 a introdus şi în Codul penal, anterior intrării sale în vigoare, o nouă măsură de siguranţ ă, în cadrul art. 112 1 C. pen., şi anume, confiscarea extinsă. Fiind inclusă în categoria măsurilor de siguranţ ă, confiscarea extinsă trebuie să satisfacă toate condiţ iile generale de dispunere a unei asemenea măsuri, precum şi unele specifice, reglementate în cadrul art. 112 1 C. pen., pe care le vom analiza pe scurt în cele ce urmează. a) Comiterea unei infracţ iuni Deşi potrivit art. 107 alin. (2) C. pen. pentru aplicarea unei măsuri de siguranţ ă în general este suficient să se comită o faptă prevăzută de legea penală, în cazul confiscării extinse este necesar ca fapta comisă să constituie infracţ iune, pentru care s-a pronunţ at o hotărâre de condamnare. b) Existenţ a unei stări de pericol Ca orice măsură de siguranţ ă şi confiscarea extinsă este menită să înlăture o stare de pericol, care ar putea conduce la comiterea de noi fapte prevăzute de legea penală. Lăsarea profiturilor obţ inute din săvârşirea de infracţ iuni în posesia făptuitorilor reprezintă un îndemn la comiterea unor noi astfel de fapte pe viitor, motiv pentru care se impune confiscarea acestora. c) Natura infracţ iunii săvârşite Spre deosebire de confiscarea specială, confiscarea extinsă nu cunoaşte o aplicabilitate generală, domeniul său de incidenţ ă fiind limitat la categoriile de infracţ iuni şi condiţ iile enumerate în art. 1121 alin. (1) C. pen. În determinarea sferei de aplicare a confiscării extinse, legiuitorul român a utilizat o tehnică discutabilă, impunând trei condiţ ii cumulative. Astfel, trebuie verificat ca infracţ iunea comisă să se găsească în lista exhaustivă de la art. 112 1 alin. (1) C. pen., mai apoi trebuie verificat dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţ iunea comisă este închisoarea de 5 ani 141 sau mai mare, iar în final dacă infracţ iunea este susceptibilă să îi procure inculpatului un folos material. d) Dobândirea de către condamnat a unor bunuri în valoare vădit mai mare decât veniturile sale licite într-o perioadă de 5 ani înainte, şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţ iunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţ ei Confiscarea extinsă are ca obiectiv declarat deposedarea condamnatului de bunurile a căror valoare excede nivelul veniturilor sale licite, dobândite în perioada luată în considerare. Câteva precizări se impun în legătură cu sfera acestor bunuri. În primul rând, vor fi avute în vedere toate bunurile mobile şi imobile obţ inute în intervalul de timp mai sus amintit. În al doilea rând, în evaluarea masei bunurilor dobândite, nu vor fi avute în vedere bunurilor produse sau dobândite prin comiterea infracţ iunii pentru care s-a pronunţ at condamnarea, bunuri pentru care s-a dispus confiscarea specială sau, după caz, restituirea în favoarea părţ ii civile. În al treilea rând, aşa cum arată art. 112 1 alin. (3) C. pen., urmează a fi avută în vedere şi valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată sau de un terţ unui membru de familie, persoanelor cu care persoana condamnată a stabilit relaţ ii asemănătoare acelora dintre soţ i ori dintre părinţ i şi copii, în cazul în care convieţ uiesc cu acesta, persoanelor juridice asupra cărora persoana condamnată deţ ine controlul. Nu are importanţ ă dacă transferul s-a făcut cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, însă atunci când transferul s-a făcut cu titlu oneros la categoria bunuri dobândite se va contabiliza doar valoarea bunurilor respective, nu şi sumele sau bunurile primite în schimbul lor. De asemenea, stabilirea valorii bunurilor se face prin raportare la momentul dobândirii acestora. În al patrulea rând, raportându-ne la intervalul de timp menţ ionat în textul de lege, acesta face referire la o perioadă de 5 ani înainte şi, dacă este cazul, după momentul săvârşirii infracţ iunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanţ ei. Alegerea legiuitorului este una discutabilă, deoarece în calculul termenului de 5 ani va intra inevitabil toată durata urmăririi penale, ce se finalizează prin sesizarea instanţ ei. Cu alte cuvinte, se va include o perioadă (mai lungă sau mai scurtă), dar în care este mai mult decât probabil că autorul nu va 142 continua comiterea actelor de natura celor ce i-au atras învinuirea şi, implicit, să mai obţ ină beneficii de pe urma lor. În al cincilea rând, pentru a atrage incidenţ a confiscării extinse, diferenţ a dintre bunurile dobândite în perioada de referinţ ă de 5 ani şi veniturile licite trebuie să fie una vădită. Legiuitorul a preferat să nu folosească un termen foarte exact, lăsând astfel o anumită marjă de apreciere judecătorului. e) Convingerea instanţ ei că bunurile respective provin din activităţ i infracţ ionale de natura celor prevăzute la alin. (1) Ca o ultimă condiţ ie cumulativă, textul de lege instituie o prezumţ ie simplă de dobândire ilicită. În consecinţ a caracterului judecătoresc al prezumţ iei, instanţ a nu va putea să îşi fundamenteze convingerea exclusiv în raport de comiterea infracţ iunii şi respectiv de disproporţ ia între valoarea bunurilor şi veniturile licite. Astfel, va trebui să se identifice elemente suplimentare în starea de fapt, care să susţ ină convingerea că bunurile supuse confiscării provin din activităţ i de aceeaşi natură, elemente ce vor trebui să se găsească în considerentele hotărârii de condamnare. Sub rezerva întrunirii în mod cumulativ a tuturor acestor condiţ ii, instanţ a va dispune măsura confiscării extinse, în raport de ceea ce excede nivelului veniturilor licite ale persoanei condamnate, fără însă a putea depăşi valoarea bunurilor dobândite în intervalul de timp amintit. 143 - Capitolul VIII MINORITATEA § 1. Aspecte introductive Conform art. 113 C.pen., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal. Reglementarea regimului sancţ ionator al minorităţ ii este una din materiile care au suferit cele mai mari transformări în Codul penal actual. Conform reglementării actuale, se renunţ ă complet la pedepse în cazul minorilor, instituindu-se un sistem sancţ ionator bazat exclusiv pe măsuri educative. Astfel, potrivit art. 114 C.pen., faţ ă de minorul care răspunde penal se ia de regulă o măsură educativă neprivativă de libertate. Faţ ă de minor se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri: a) dacă a mai săvârşit o infracţ iune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţ iunii pentru care este judecat; b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţ iunea săvârşită este închisoarea de 7 ani sau mai mare ori detenţ iunea pe viaţ ă. § 2. Măsurile educative neprivative de libertate Sunt sancţ iuni de drept penal care se aplică minorilor care au comis o infracţ iune a cărei gravitate nu necesită privarea de libertate. Acestea sunt: stagiul de formare civică; supravegherea; consemnarea la sfârşit de săptămână; asistarea zilnică. 144 2.1. Stagiul de formare civică Potrivit art. 117 C.pen., stagiul de formare civică constă în obligaţ ia minorului de a participa la un program cu o durată de cel mult 4 luni, pentru a-l ajuta să înţ eleagă consecinţ ele legale şi sociale la care se expune în cazul săvârşirii de infracţ iuni şi pentru a-l responsabiliza cu privire la comportamentul său viitor. Programul trebuie ales pe cât posibil în raport de natura infracţ iunii comise. 2.2. Supravegherea Măsura educativă a supravegherii constă în controlarea şi îndrumarea minorului în cadrul programului său zilnic, pe o durată cuprinsă între două şi 6 luni, sub coordonarea serviciului de probaţ iune, pentru a asigura participarea la cursuri şcolare sau de formare profesională şi prevenirea desfăşurării unor activităţ i sau intrarea în legătură cu anumite persoane care ar putea afecta procesul de îndreptare al acestuia. Măsura se apropie de conţ inutul măsurii educative a libertăţ ii supravegheate, prevăzută anterior de art. 103 C.pen. 1969, având însă o durată mai redusă dar valenţ e educative mai pronunţ ate prin implicarea serviciului de probaţ iune. 2.3. Consemnarea la sfârşit de săptămână Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână constă în obligaţ ia minorului de a nu părăsi locuinţ a în zilele de sâmbătă şi duminică, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni, afară de cazul în care, în această perioadă, are obligaţ ia de a participa la anumite programe ori de a desfăşura anumite activităţ i impuse de instanţ ă. 2.4. Asistarea zilnică Măsura educativă a asistării zilnice, dispusă pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni constă în obligaţ ia minorului de a respecta un program stabilit de serviciul de probaţ iune, care conţ ine orarul şi condiţ iile de desfăşurare a activităţ ilor, precum şi interdicţ iile impuse minorului. Măsura se deosebeşte de supraveghere deoarece presupune o implicare activă în programul zilnic al minorului, în vreme ce supravegherea nu presupune decât o monitorizare din exterior a conduitei acestuia. 145 2.5. Obligaţ ii pe durata executării măsurilor educative neprivative de libertate Trebuie menţ ionat că, potrivit art. 121 C.pen., pe durata executării oricăreia dintre măsurile educative neprivative de libertate, instanţ a poate impune minorului una sau mai multe dintre următoarele obligaţ ii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară sau formare profesională; b) să nu depăşească, fără acordul serviciului de probaţ iune, limita teritorială stabilită de instanţ ă; c) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţ ă; d) să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu participanţ ii la săvârşirea infracţ iunii ori cu alte persoane stabilite de instanţ ă; e) să se prezinte la serviciul de probaţ iune la datele fixate de acesta; f) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. Obligaţ iile de mai sus pot fi modificate, fie în sensul sporirii, fie în sensul diminuării condiţ iilor deja existente. Astfel, art. 122 alin. (1) C.pen. prevede că dacă, pe parcursul supravegherii, au intervenit motive care justifică fie impunerea unor noi obligaţ ii, fie sporirea sau diminuarea condiţ iilor de executare a celor existente, instanţ a dispune modificarea obligaţ iilor în mod corespunzător, pentru a asigura persoanei supravegheate şanse mai mari de îndreptare. Alin. (2) stipulează că instanţ a dispune încetarea executării unora dintre obligaţ iile pe care le-a impus, când apreciază că menţ inerea acestora nu mai este necesară. În fine, în cazul în care minorul nu execută măsura educativă în condiţ iile impuse de instanţ ă, se poate dispune fie prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, fie înlocuirea măsurii cu o altă măsură mai severă, putându-se ajunge în final la o măsură privativă de libertate (art. 123 C.pen.). § 3. Măsurile educative privative de libertate Noul Cod penal reglementează două măsuri educative privative de libertate: internarea într-un centru educativ şi respectiv internarea într-un centru de detenţ ie. 146 3.1. Internarea într-un centru educativ (art. 124 C.pen.) Măsura educativă a internării într-un centru educativ constă în internarea minorului, pe o perioadă cuprinsă între unu şi 3 ani, într-o instituţ ie specializată în recuperarea minorilor, unde va urma un program de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale, precum şi programe de reintegrare socială. În cazul în care pe durata internării minorul a dovedit interes constant pentru însuşirea cunoştinţ elor şcolare şi profesionale şi a făcut progrese evidente în vederea reintegrării sociale, după executarea a cel puţ in jumătate din durata internării, instanţ a poate dispune: a) înlocuirea internării cu măsura educativă a asistării zilnice pe o perioadă egală cu durata internării neexecutate, dar nu mai mult de 6 luni, dacă persoana internată nu a împlinit vârsta de 18 ani; b) liberarea din centrul educativ, dacă persoana internată a împlinit vârsta de 18 ani. Odată cu înlocuirea sau liberarea instanţ a impune respectarea uneia sau mai multora dintre obligaţ iile prevăzute în art. 121 până la împlinirea duratei măsurii internării. În măsura în care minorul nu respectă, cu rea-credinţ ă, condiţ iile de executare a măsurii asistării zilnice sau obligaţ iile impuse, instanţ a revine asupra înlocuirii sau liberării şi dispune executarea restului rămas neexecutat din durata măsurii internării într-un centru educativ. Instanţ a poate dispune prelungirea duratei măsurii, fără a depăşi maximul prevăzut de lege, sau o poate înlocui cu măsura internării într-un centru de detenţ ie atunci când: a) în perioada internării minorul săvârşeşte o nouă infracţ iune sau este judecat pentru o infracţ iune concurentă săvârşită anterior; b) după înlocuirea cu asistarea zilnică persoana comite o nouă infracţ iune înainte de împlinirea vârstei de 18 ani. Dacă în cursul executării măsurii educative persoana internată, care a împlinit vârsta de 18 ani, are un comportament prin care influenţ ează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate, instanţ a poate dispune continuarea executării măsurii educative într-un penitenciar. 147 3.2. Internarea într-un centru de detenţ ie (art. 125 C.pen.) Măsura educativă a internării într-un centru de detenţ ie constă în internarea minorului într-o instituţ ie specializată în recuperarea minorilor, cu regim de pază şi supraveghere, unde va urma programe intensive de reintegrare socială, precum şi programe de pregătire şcolară şi formare profesională potrivit aptitudinilor sale. Internarea se dispune pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, afară de cazul în care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţ iunea săvârşită este închisoarea de 20 de ani sau mai mare ori detenţ iunea pe viaţ ă, când internarea se ia pe o perioadă cuprinsă între 5 şi 15 ani. Această măsură nu are corespondent printre măsurile educative reglementate de Codul penal din 1969, ea fiind aplicabilă în ipotezele în care potrivit vechii reglementări sar fi aplicat pedepse privative de libertate. Regimul acestei măsuri este similar, sub aspectul înlocuirii, liberării sau prelungirii, cu cel prevăzut pentru internarea în centrul educativ. Şi în acest caz instanţ a poate dispune continuarea executării măsurii într-un penitenciar după împlinirea vârstei de 18 ani atunci când în cursul executării persoana are un comportament prin care influenţ ează negativ sau împiedică procesul de recuperare şi reintegrare a celorlalte persoane internate. § 4. Tratamentul sancţ ionator al pluralităţ ii de infracţ iuni în cazul minorului Potrivit art. 129 C.pen., în caz de concurs de infracţ iuni săvârşite în timpul minorităţ ii se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă pentru toate faptele, în condiţ iile art. 114, ţ inând seama de criteriile generale de individualizare a sancţ iunilor. În cazul săvârşirii a două infracţ iuni, dintre care una în timpul minorităţ ii şi una după majorat, pentru infracţ iunea comisă în timpul minorităţ ii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţ iunea săvârşită după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care: a) dacă măsura educativă este neprivativă de libertate, se execută numai pedeapsa; b) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este închisoarea, se aplică pedeapsa închisorii, care se majorează cu o durată egală cu cel puţ in o pătrime din durata măsurii educative ori din restul rămas neexecutat din aceasta la data săvârşirii infracţ iunii comise după majorat; Din pedeapsa astfel obţ inută se scade ceea ce s-a 148 executat din momentul săvârşirii infracţ iunii comise după majorat până la data judecării. Pedeapsa astfel aplicată nu poate face obiectul amânării aplicării pedepsei sau al suspendării executării sub supraveghere. c) dacă pedeapsa aplicată pentru infracţ iunea săvârşită după majorat este detenţ iunea pe viaţ ă, se execută numai această pedeapsă; d) dacă măsura educativă este privativă de libertate, iar pedeapsa este amenda, se execută măsura educativă, a cărei durată se majorează cu cel mult 6 luni, fără a depăşi maximul prevăzut de lege pentru aceasta. În cazul săvârşirii după majorat a două sau mai multe infracţ iuni concurente se aplică mai întâi regulile referitoare la concursul de infracţ iuni, după care se aplică regulile privind contopirea cu măsura educativă. § 5. Cauzele de atenuare şi de agravare la minori Potrivit art. 128 C.pen., în cazul unor infracţ iuni comise în timpul minorităţ ii, cauzele de atenuare şi de agravare vor fi valorificate de către instanţ ă în etapa alegerii măsurii educative, ele urmând a produce efecte între limitele prevăzute de lege pentru fiecare măsură educativă, odată alese. Cu alte cuvinte, în lumina noii concepţ ii asupra sancţ iunilor aplicabile minorilor, am observat că în cazul acestora nu se mai pot aplica pedepse. În consecinţ ă, cauzele de atenuare şi de agravare nu vor mai putea produce efectele clasice, pe care le produc în cazul pedepselor (scăderea sau majorarea limitelor de pedeapsă). La minori, cauzele de atenuare şi de agravare vor fi luate în considerare de instanţ ă pentru alegerea măsurii educative. Odată aleasă măsura, cauzele de atenuare sau agravare nu vor putea conduce la modificarea duratei prevăzute de lege pentru măsura educativă în parte – efectul lor va fi cantonat duratei legale. Exemplu: un minor comite o tentativă la o infracţ iune de furt calificat. Legea prevede pentru infracţ iunea comisă pedeapsa închisorii între 1 şi 5 ani, astfel că instanţ a se va orienta spre o măsură educativă neprivativă de libertate, potrivit art. 114 C.pen. În final, instanţ a consideră că este necesar aplicarea măsurii consemnării la sfârşit de săptămână. Art. 119 C.pen. prevede că această măsură se poate dispune pe o durată cuprinsă între 4 şi 12 săptămâni. Cauzele de agravare sau de atenuare vor fi luate în calcul pentru stabilirea 149 duratei, dar intervalul în care instanţ a va putea „individualiza” durata va fi cel prevăzut de lege, şi anume, 4 – 12 săptămâni. § 6. Alte particularităţ i ale regimului sancţ ionator al minorilor În materia prescripţ iei răspunderii penale pentru infracţ iunilor comise de minori, art. 131 C.pen. păstrează regula consacrată de Codul penal din 1969, potrivit căreia termenele de prescripţ ie a răspunderii penale se reduc la jumătate pentru cei care la data săvârşirii infracţ iunii erau minori. În schimb, nemaiexistând pedepse aplicabile minorului, în materia prescripţ iei executării sancţ iunilor apar reguli noi o dată cu intrarea în vigoare a Codului. Astfel, potrivit art. 132 C.pen., măsurile educative neprivative de libertate se prescriu într-un termen de 2 ani de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care au fost luate. Măsurile educative privative de libertate se prescriu într-un termen egal cu durata măsurii educative luate, dar nu mai puţ in de 2 ani. La fel ca şi în vechea reglementare, infracţ iunile comise în timpul minorităţ ii nu atrag interdicţ ii, decăderi sau incapacităţ i. 150 - Capitolul IX PERSOANA JURIDICĂ. PEDEPSE. PRESCRIPŢ IE. REABILITARE § 1. Aspecte generale În materia răspunderii penale a persoanei juridice, Codul penal actual păstrează în linii generale reglementarea instituită de Codul penal din 1969, aşa cum a fost ea instituită prin Legea nr. 278/2006. În materia sancţ iunilor aplicabile, sunt aduse câteva elemente de noutate faţ ă de vechea reglementare. § 2. Pedeapsa principală La fel ca în cazul Codului penal din 1969, pedeapsa principală rămâne amenda. Spre deosebire de vechea reglementare, actualmente se introduce şi în cazul persoanei juridice sistemul zilelor-amendă. Pentru a stabili limitele generale ale pedepsei amenzii, potrivit art. 137 C.pen., cuantumul amenzii se stabileşte prin sistemul zilelor-amendă. Suma corespunzătoare unei zile-amendă, cuprinsă între 100 şi 5.000 lei, se înmulţ eşte cu numărul zilelor-amendă, care este cuprins între 30 de zile şi 600 de zile. Limitele speciale ale pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice sunt determinate, ca în cazul persoanei fizice, în funcţ ie de pedeapsa închisorii cu care amenda este prevăzută alternativ. Astfel, art. 137 alin. (4) C.pen. prevede că limitele speciale ale zilelor-amendă sunt cuprinse între: a) 60 şi 180 de zile-amendă, când legea prevede pentru infracţ iunea săvârşită numai pedeapsa amenzii; 151 b) 120 şi 240 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 5 ani, unică sau alternativ cu pedeapsa amenzii; c) 180 şi 300 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani; d) 240 şi 420 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 20 de ani; e) 360 şi 510 de zile-amendă, când legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani sau detenţ iunea pe viaţ ă. De asemenea, consecinţ ă a introducerii ca element de noutate a pedepsei amenzii care însoţ eşte pedeapsa închisorii în cazul persoanei fizice, o dispoziţ ie corespondentă există şi în ipoteza persoanei juridice. În consecinţ a imposibilităţ ii obiective de a aplica pedeapsa închisorii în cazul acestui subiect de drept, art. 137 alin. (5) C.pen. prevede modul de soluţ ionare. Astfel, se arată că atunci când prin infracţ iunea săvârşită persoana juridică a urmărit obţ inerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă prevăzute de lege pentru infracţ iunea comisă se pot majora cu o treime, fără a se depăşi maximul general al amenzii. La stabilirea amenzii se va ţ ine seama de valoarea folosului patrimonial obţ inut sau urmărit. § 3. Pedepsele complementare Potrivit art. 136 alin. (3) C.pen., pedepsele complementare sunt: a) dizolvarea persoanei juridice; b) suspendarea activităţ ii sau a uneia dintre activităţ ile persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o durată de la 3 luni la 3 ani; d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţ ii publice pe o durată de la unu la 3 ani; e) plasarea sub supraveghere judiciară; f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare. Se observă că noua reglementare păstrează în linii generale categoriile de pedepse complementare consacrate de Codul penal din 1969, operând doar modificări sub duratei unora dintre pedepse şi adăugând o pedeapsă nouă – plasarea sub supraveghere judiciară. 152 Potrivit art. 138 C.pen., aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare se dispune atunci când instanţ a constată că, faţ ă de natura şi gravitatea infracţ iunii, precum şi faţ ă de împrejurările în care a fost săvârşită, aceste pedepse sunt necesare. Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este obligatorie când legea prevede această pedeapsă, iar pedepsele complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b) - f) se pot aplica în mod cumulativ. 3.1. Dizolvarea juridică Se aplică atunci când persoana juridică a fost constituită în scopul săvârşirii de infracţ iuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest scop, dacă în acest ultim caz pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 3 ani. De asemenea, în caz de neexecutare, cu rea-credinţ ă, a uneia dintre pedepsele complementare prevăzute în art. art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţ a dispune dizolvarea persoanei juridice. 3.2. Suspendarea activităţ ii sau a uneia dintre activităţ ile persoanei juridice Constă în interzicerea desfăşurării activităţ ii sau a uneia dintre activităţ ile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită infracţ iunea. În caz de neexecutare, cu reacredinţ ă, a pedepsei complementare prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. f) C.pen., instanţ a dispune suspendarea activităţ ii sau a uneia dintre activităţ ile persoanei juridice până la punerea în executare a pedepsei complementare, dar nu mai mult de 3 luni. Dacă până la împlinirea acestui termen pedeapsa complementară nu a fost pusă în executare, instanţ a dispune dizolvarea persoanei juridice (art. 140 C.pen.). Art. 141 prevede că dizolvarea şi suspendarea activităţ ii nu pot fi aplicate instituţ iilor publice, partidelor politice, sindicatelor, patronatelor şi organizaţ iilor religioase ori aparţ inând minorităţ ilor naţ ionale, constituite potrivit legii. Aceste dispoziţ ii se aplică şi persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. Faţ ă de reglementarea anterioară sunt de semnalat două modificări: în primul rând, se adaugă instituţ iile publice în această categorie, datorită extinderii incidenţ ei răspunderii penale în cazul acestor instituţ ii prin limitarea imunităţ ii; în al doilea rând se circumscrie mai exact sfera minorităţ ilor ale căror organizaţ ii nu pot face obiectul acestor sancţ iuni, precizându-se că este vorba doar de minorităţ i naţ ionale. 153 3.3. Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice Această pedeapsă complementară constă în închiderea unuia sau a mai multora dintre punctele de lucru aparţ inând persoanei juridice cu scop lucrativ, în care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită infracţ iunea. Dispoziţ iile acestea nu se aplică persoanelor juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei. 3.4. Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţ ii publice constă în interzicerea de a participa, direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de achiziţ ii publice prevăzute de lege. Interdicţ ia nu afectează derularea contractelor deja adjudecate înainte de condamnare. 3.5. Plasarea sub supraveghere judiciară Constă în desemnarea de către instanţ ă a unui administrator judiciar sau a unui mandatar judiciar care va supraveghea, pe o perioadă de la unu la 3 ani, desfăşurarea activităţ ii ce a ocazionat săvârşirea infracţ iunii. Administratorul sau mandatarul judiciar nu se substituie organelor de conducere statutare ale persoanei juridice, el având însă obligaţ ia de a sesiza instanţ a atunci când constată că persoana juridică nu a luat măsurile necesare în vederea prevenirii comiterii de noi infracţ iuni. În cazul în care instanţ a constată că sesizarea este întemeiată, dispune înlocuirea acestei pedepse cu suspendarea activităţ ii sau a uneia dintre activităţ i. Nici plasarea sub supraveghere judiciară nu se aplică în cazul persoanelor juridice menţ ionate în art. 141. Aşa cum am precizat anterior, în raport de această instituţ ie suntem în prezenţ a unei pedepse complementare nou-introduse de Codul penal, neavând corespondent în reglementările anterioare. 3.6. Afişarea sau publicarea hotărârii definitive de condamnare se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate. Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi dezvăluită identitatea altor persoane. 154 § 4. Atenuarea şi agravarea răspunderii penale Conform art. 147 alin. (1) C.pen., în caz de concurs de infracţ iuni, de pluralitate intermediară sau de cauze de atenuare ori agravare a răspunderii penale, persoanei juridice i se aplică regimul amenzii prevăzut de lege pentru persoana fizică. După cum se observă, există o reglementare distinctă doar în cazul recidivei, dar aceasta a fost tratată în secţ iunea dedicată analizei tratamentului sancţ ionator de la recidivă. Alin. (2) al art. 147 prevede că în caz de pluralitate de infracţ iuni, pedepsele complementare de natură diferită, cu excepţ ia dizolvării, sau cele de aceeaşi natură, dar cu conţ inut diferit, se cumulează, iar dintre pedepsele complementare de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţ inut se aplică cea mai grea. În fine, în caz de pluralitate de infracţ iuni, măsurile de siguranţ ă luate conform art. 112 se cumulează. § 5. Executarea pedepselor în cazul persoanei juridice În cazul pedepsei principale, Codul penal, la fel ca şi reglementarea anterioară, nu prevede posibilitatea suspendării executării pedepsei. Executarea pedepselor complementare începe după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Modul de executare efectivă a sancţ iunilor, inclusiv în cazul persoanei juridice, este reglementat în cuprinsul Legii nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. § 6. Prescripţ ia 6.1. Prescripţ ia răspunderii penale Potrivit art. 148 C.pen., răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în condiţ iile prevăzute de lege pentru persoana fizică. 155 Se renunţ ă, aşadar, la prevederea unor termene de prescripţ ie a răspunderii penale pentru persoana juridică diferite de cele prevăzute pentru persoana fizică, soluţ ie firească dacă avem în vedere că în principiu răspunderea penală a celor două categorii de subiecţ i se angajează concomitent. 6.2. Prescripţ ia executării pedepsei Termenul de prescripţ ie a executării pedepsei amenzii aplicate persoanei juridice este de 5 ani. Art. 149 alin. (2) C.pen. consacră şi posibilitatea stingerii prin prescripţ ie a executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice, într-un termen de 3 ani, care curge de la data la care pedeapsa amenzii a fost executată sau considerată ca executată. § 7. Reabilitarea persoanei juridice În cazul persoanei juridice, potrivit art. 150 C. pen., reabilitarea are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată, persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţ iune. După cum se observă, reglementarea reia textul din Codul penal 1969, nefiind niciun element de noutate în acest domeniu. Reabilitarea incidentă este doar cea de drept – soluţ ie ce decurge din faptul că doar pedeapsa amenzii este incidentă în acest caz. Termenul de 3 ani curge fie de la data executării pedepsei amenzii, fie de la data executării pedepselor complementare – momentul la care ne vom raporta în cazul în care instanţ a a dispus aplicarea şi a pedepsei amenzii şi a unor pedepse complementare va fi cel în care ambele tipuri de pedepse (principale şi complementare) au fost executate sau considerate ca executate. 156 - Capitolul X - CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ § 1. Amnistia (art. 152 C.pen.) 1.1. Definiţ ie Este actul de clemenţ ă al Parlamentului României prin care, din considerente de politică penală, este înlăturată răspunderea penală, executarea pedepsei şi celelalte consecinţ e ale condamnării pentru infracţ iuni comise până la data apariţ iei legii de amnistie. Reglementarea dată amnistiei de Codul penal este similară cu reglementarea anterioară. 1.2. Clasificare 1.2.1 După aria de cuprindere, de întindere 1. amnistie generală: când priveşte orice infracţ iune indiferent de gravitate; 2. amnistie specială: când priveşte anumite infracţ iuni, particularizate prin cuantumul pedepsei, natura lor, ori calitatea infractorilor. 1.2.2. După condiţ iile în care amnistia devine incidentă 1. amnistia necondiţ ionată (pură sau simplă): când incidenţ a ei nu este subordonată îndeplinirii vreunei condiţ ii speciale; 2. amnistia condiţ ionată: incidenţ a acesteia este subordonată îndeplinirii anumitor condiţ ii. 1.2.3. După momentul în care intervine 1. amnistia antecondamnatorie: când intervine după săvârşirea infracţ iunii, dar înainte de condamnarea definitivă pentru aceasta; 2. amnistia postcondamnatorie: când intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. 157 1.3. Efectele amnistiei 1.3.1. Efectele amnistiei antecondamnatorii Amnistia are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită. Astfel, dacă nu a fost declanşat procesul penal, acesta nu va mai fi pornit, iar dacă procesul a început deja, acesta va înceta în momentul aplicării actului de amnistie. Există o excepţ ie în acest caz, atunci când procesul va continua la cererea inculpatului pentru ca acesta să-şi poată dovedi nevinovăţ ia. Dacă la finalizarea procesului inculpatul este găsit nevinovat instanţ a va pronunţ a o soluţ ie de achitare. În cazul în care se constată vinovăţ ia inculpatului el nu va fi condamnat, făcându-se aplicarea prevederilor actului de amnistie. 1.3.2. Efectele amnistiei postcondamnatorie Amnistia are ca efect încetarea executării pedepsei, precum şi înlăturarea tuturor consecinţ elor care decurg din condamnare. Aceasta înseamnă că respectiva condamnare nu se ia în considerare la stabilirea stării de recidivă şi că nu va constitui un impediment la acordarea liberării condiţ ionate. Efectele amnistiei postcondamnatorie se produc întotdeauna numai pentru viitor. Astfel, amenda plătită până în momentul intervenirii actului de amnistie nu se va restitui, iar condamnatul nu va primi despăgubiri pentru partea executată din pedeapsă. 1.4. Limitele amnistiei 1.4.1. Limita temporală Prevederile actului de amnistie se aplică infracţ iunilor săvârşite până la data indicată în cuprinsul actului sau, în lipsa unei asemenea precizări, până la data intrării în vigoare a legii de amnistie. În legătură cu infracţ iunile cu durată de consumare în timp ale căror acte sunt săvârşite în parte înainte de intervenirea amnistiei şi în parte după intervenirea acesteia, atât doctrina cât şi jurisprudenţ a românească apreciază că amnistia poate produce efecte numai în măsura în care infracţ iunea s-a epuizat anterior adoptării actului de amnistie sau datei 158 prevăzută pentru aplicabilitatea acestuia (cu excepţ ia infracţ iunii progresive, unde prezintă importanţ a pentru a stabili momentul săvârșirii când s-a consumat fapta). 1.4.2. Limita materială Se referă la sfera infracţ iunilor pentru care legea de amnistie poate fi aplicată. Această limită poate fi determinată în funcţ ie de mai multe criterii: ♦ după natura infracţ iunilor; ♦ după valoarea prejudiciului; ♦ după persoana sau vârsta condamnatului; ♦ după limita pedepsei. 1.4.3. Limita efectelor Potrivit art. 152 alin. (2) C.pen., amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţ ă şi asupra drepturilor persoanei vătămate. Codul penal actual nu a mai reluat limitarea privind efectele amnistiei cu privire la măsurile educative, limitare prevăzută de art. 119 alin. (2) C.pen. 1969. Soluţ ia este corectă, întrucât măsurile educative sunt sancţ iuni principale, iar neaplicarea amnistiei în cazul lor ar conduce la crearea unei situaţ ii mai grele pentru minor decât pentru major. De altfel, marea majoritate a actelor de amnistie din trecut au prevăzut că amnistia se aplică şi măsurilor educative, legiuitorul derogând de-a lungul timpului în mod constant de la prevederile art. 119 alin. (2) C.pen. 1969. § 2. Prescripţ ia răspunderii penale (art. 153 - 156 C.pen.) 2.1. Noţ iune Are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta săvârşită. De aceea se consideră că, în dreptul penal, prescripţ ia reprezintă o sancţ iune la adresa pasivităţ ii organelor judecătoreşti care au avut dreptul să-l tragă la răspundere pe infractor. Efectul prescripţ iei răspunderii penale este similar cu cel al amnistiei antecondamnatorii. 159 2.2. Termene de prescripţ ie Termenele de prescripţ ie se determină în funcţ ie de natura şi durata sancţ iunii prevăzute de lege pentru fapta care se prescrie: ♦ dacă este o pedeapsă cu detenţ iunea pe viaţ ă sau cu închisoarea mai mare de 20 de ani, termenul este de 15 ani; ♦ dacă este o pedeapsă cuprinsă între 10-20 ani, termenul este de 10 ani; ♦ dacă este o pedeapsă cuprinsă între 5-10 ani, termenul este de 8 ani; ♦ dacă este o pedeapsă cuprinsă între 1-5 ani, termenul este de 5 ani; ♦ dacă este o pedeapsă cu închisoarea până la un an sau amenda, termenul este de 3 ani. Termenele reglementate de Codul actual sunt similare cu cele reglementate de Codul penal din 1969, cu o singură modificare, în sensul că pedepsele cuprinse între 15 şi 20 de ani se prescriu în 10 ani şi nu în 15 ani ca în reglementarea anterioară. Termenul de prescripţ ie începe să curgă de la data săvârşirii infracţ iunii (când are loc acţ iunea sau inacţ iunea în cazul infracţ iunilor formale, când se epuizează infracţ iunea în cazul infracţ iunilor cu durată de executare). Codul actual introduce două noi prevederi în materia momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţ ie, în art. 154 alin. (3) şi (4). Astfel: ► în cazul infracţ iunilor progresive, termenul de prescripţ ie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţ iunii sau inacţ iunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. Regula se justifică prin aceea că în cazul infracţ iunii progresive agravarea urmării are loc fără o nouă intervenţ ie a autorului, astfel încât termenul de prescripţ ie trebuie să curgă de la momentul încetării acţ iunii sau inacţ iunii. ► în cazul infracţ iunilor contra libertăţ ii şi integrităţ ii sexuale, săvârşite faţ ă de un minor, termenul de prescripţ ie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţ ie începe să curgă de la data decesului. O asemenea prevedere era necesară deoarece de cele mai multe ori minorii victime ale acestor infracţ iuni nu pot sesiza organele judiciare datorită presiunii psihice la care sunt supuşi de către agresor. 160 2.3. Întreruperea cursului prescripţ iei răspunderii penale Art. 155 C.pen.: cursul termenului prescripţ iei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Noua reglementare a renunţ at astfel la limitarea impusă de Codul penal din 1969, potrivit căreia doar actele care trebuiau comunicate învinuitului sau inculpatului puteau întrerupe cursul prescripţ iei. Fiind o sancţ iune pentru pasivitatea organelor judiciare, prescripţ ia nu îşi găseşte locul atunci când nu a existat o asemenea pasivitate, iar organele judiciare au efectuat acte de procedură în cauză, indiferent de natura acestora. 2.3. Suspendarea cursului prescripţ iei răspunderii penale Potrivit art. 156 C.pen, cauzele de suspendare pot fi cauze de suspendare de drept sau de fapt. Cauzele de suspendare de drept operează atunci când potrivit legii, există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau continuarea acţ iunii penale (de exemplu, în cazul infracţ iunilor care intră sub incidenţ a legii penale române în baza principiului realităţ ii, acţ iunea penală se pune în mişcare numai cu autorizarea procurorului general; până când intervine această autorizare, cursul prescripţ iei este suspendat). De asemenea se consideră suspendat cursul prescripţ iei şi în caz de suspendarea procesului penal pe motivul existenţ ei unei boli grave a învinuitului sau inculpatului. Constituie cauze de suspendare de fapt, situaţ iile când împrejurări de fapt neprevăzute împiedică punerea în mişcare a acţ iunii penale sau continuarea procesului penal, ca de exemplu, faptul că localitatea în care s-a comis infracţ iunea e izolată din cauza unor calamităţ i naturale etc. Diferenţ a dintre întreruperea şi suspendarea prescripţ iei: după întrerupere începe să curgă un nou termen de la începutul său, iar în caz de suspendare cursul termenului continuă după dispariţ ia cauzei de suspendare, luându-se în calcul şi perioada anterioară intervenirii suspendării. 161 2.4. Prescripţ ia specială Pentru a evita o prescripţ ie perpetuă, legiuitorul a reglementat o prescripţ ie specială care are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru fapta comisă indiferent de numărul întreruperilor dacă termenul de prescripţ ie a fost depăşit cu încă o dată durata sa [art. 155 alin. (4) C.pen. Textul reia fără modificări dispoziţ ia din art. 124 C.pen din 1969, aşa cum a fost modificat de Legea nr. 63/2012. § 3. Lipsa sau retragerea plângerii prealabile (art. 157 - 158 C.pen.) 3.1. Lipsa plângerii prealabile. Excepţ ii De regulă, acţ iunea penală se pune în mişcare din oficiu. Există totuşi şi excepţ ii, când promovarea unor acţ iuni este lăsată la latitudinea persoanei vătămate. Aceasta se face fie în considerarea pericolului social redus al infracţ iunii, fie datorită faptului că desfăşurarea procesului i-ar putea cauza prejudicii morale părţ ii vătămate. Atunci când legea prevede că acţ iunea se pune în mişcare doar la plângerea prealabilă a părţ ii vătămate, absenţ a acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Prin excepţ ie, acţ iunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu atunci când persoana vătămată e lipsită de capacitate de exerciţ iu sau e o persoană cu capacitate de exerciţ iu restrânsă. Art. 157 C.pen. introduce o prevedere suplimentară în această materie. Potrivit textului dacă persoana vătămată a decedat, sau în cazul persoanei juridice, aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţ iunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu. Textul a fost introdus pentru a răspunde solicitărilor practicii judiciare, care a recurs adeseori la o analogie pentru a permite angajarea răspunderii inculpatului, mai ales în cazul infracţ iunii de viol, atunci când victima a fost ucisă după consumarea faptei. 3.2. Solidaritatea activă şi pasivă Introducerea plângerii prealabile e guvernată de principiul solidarităţ ii active şi pasive. 162 Principiul solidarităţ ii active desemnează faptul că atunci prin aceeaşi faptă s-a adus vătămare mai multor persoane, va fi atrasă răspunderea penală a făptuitorului în raport de toate persoanele, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre acestea. Potrivit principiului solidarităţ ii pasive, atunci când fapta a fost comisă în participaţ ie este suficientă introducerea de către victimă pentru unul singur dintre participanţ i pentru a se antrena răspunderea penală a tuturor participanţ ilor. 3.3. Retragerea plângerii Are acelaşi efect ca şi lipsa acesteia, adică înlătură răspunderea penală. Pentru aceasta trebuie îndeplinite mai multe condiţ ii: 1. retragerea plângerii trebuie făcută de persoana prevăzută de lege, adică de către persoana vătămată sau de reprezentantul legal ori contractual al acesteia; 2. retragerea trebuie să fie explicită, adică să constea într-o declaraţ ie în faţ a instanţ ei prin care persoana vătămată arată că renunţ ă la acţ iunea penală introdusă (retragerea poate fi făcută personal sau prin persoane cu mandat special ori prin înscrisuri autentice). 3. retragerea plângerii să intervină înainte de rămânerea definitivă a hotărârii; 4. retragerea să fie totală. Spre deosebire de introducerea plângerii prealabile, potrivit reglementării actuale, în materia retragerii plângerii prealabile nu mai operează solidaritatea pasivă. Astfel, conform art. 158 alin. (2) C.pen., retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. În consecinţ ă, după intrarea în vigoare a Codului penal, este posibilă retragerea plângerii prealabile şi în privinţ a unuia sau mai multor coinculpaţ i, urmând să răspundă penal doar cei cu privire la care plângerea a fost menţ inută. O altă noutate introdusă prin prevederile art. 158 C.pen. priveşte ipoteza infracţ iunilor pentru care punerea în mişcare a acţ iunii penale este condiţ ionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţ iunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţ iile legii, caz în care retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror. Soluţ ia este firească dat fiind că procurorul este cel care a exercitat acţ iunea penală. 163 În cazul retragerii plângerii penale, inculpatul poate cere continuarea procesului pentru a-şi dovedi nevinovăţ ia, la fel ca în cazul amnistiei antecondamnatorii. § 4. Împăcarea (art. 159 C.pen.) 4.1. Definiţ ie Este un act bilateral prin care inculpatul şi persoana vătămată consimt să pună capăt procesului, înlăturând răspunderea penală şi stingând acţ iunea civilă. Împăcarea produce efecte in personam, operând doar între părţ ile care s-au împăcat. Principala modificare faţ ă de prevederile Codului penal din 1969 priveşte restrângerea domeniului de incidenţ ă a împăcării. Dacă în vechea reglementare împăcarea putea opera atât în cazul faptelor urmărite la plângere prealabilă cât şi al celor urmărite din oficiu, potrivit art. 159 C.pen., împăcarea poate interveni numai în cazul în care punerea în mişcare a acţ iunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În plus, pentru a produce efecte, împăcarea trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a instanţ ei [în reglementarea anterioară putea interveni până la rămânerea definitivă a hotărârii – art. 132 alin. (2) C.pen. din 1969]. 4.2. Condiţ ii Pentru a produce efecte, împăcarea părţ ilor trebuie să îndeplinească condiţ iile: 1. să fie vorba despre o acţ iune penală pusă în mişcare din oficiu; De regulă este vorba despre infracţ iuni care se urmăresc din oficiu, dar este posibilă împăcarea şi în cazul infracţ iunilor care se urmăresc la plângere prealabilă în măsura în care în concret acţ iunea penală s-a pus în mişcare din oficiu (de pildă, pentru că victima era o persoană lipsită de capacitate de exerciţ iu). 2. legea să prevadă expres împăcarea; 3. împăcarea să intervină până la citirea actului de sesizare; 4. împăcarea să se facă de către persoanele abilitate în acest sens. De regulă, împăcarea intervine între inculpat şi persoana vătămată. Totuşi, în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţ iu, împăcarea se face de către reprezentanţ ii lor 164 legali, iar în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţ iu restrânsă, împăcarea se face personal cu încuviinţ area ocrotitorului legal. Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile, împăcarea nu înlătură doar răspunderea penală, ci, conform art. 159 alin. (2) C.pen., stinge şi acţ iunea civilă. Dacă părţ ile s-au împăcat, ţ inând cont că este vorba de un act bilateral, partea vătămată nu mai poate cere continuarea procesului. În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convenţ ional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţ iunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţ ă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte [art. 159 alin. (5) C.pen.). În cazul în care infracţ iunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, împăcarea produce efecte numai dacă este însuşită de procuror. 165 - Capitolul XI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA PEDEPSEI § 1. Graţ ierea (art. 160 C.pen.) 1.1. Definiţ ie şi clasificare Este un act de clemenţ ă adoptat de către Parlament pe cale de lege sau de către şeful statului prin decret care are ca efect înlăturarea executării unei pedepse, reducerea unei pedepse sau înlocuirea acesteia cu o specie de pedeapsă mai uşoară. a) După destinatarii ei, Legea nr. 546/2002 privind graţ ierea şi procedura acordării graţ ierii distinge între: - graţ iere colectivă: care vizează un număr determinat de persoane, determinat în funcţ ie de anumite criterii; - graţ iere individuală: care vizează una sau mai multe persoane, nominalizate expres în decretul de graţ iere. b) În funcţ ie de întinderea efectelor se poate distinge între: - graţ iere totală: când se înlătură în întregime executarea pedepsei; - graţ iere parţ ială: când produce efecte doar asupra unei părţ i din pedeapsă. c) După modul în care se produc efectele graţ ierii există: - graţ iere necondiţ ionată: efectele sale se produc definitiv şi irevocabil de la data aplicării actului de graţ iere; - graţ iere condiţ ionată: efectele definitive se vor produce doar la expirarea unui termen de încercare stabilit prin actul de graţ iere. Deşi Codul penal nu o menţ ionează în mod expres, graţ ierea condiţ ionată este reglementată de Legea nr. 546/2002. Efectele definitive ale acesteia, respectiv considerarea ca executată a pedepsei ori a unei părţ i din pedeapsă, se produc la expirarea termenului de încercare. Acest termen este stabilit prin fiecare lege în parte, dar, de regulă, el este de 3 ani. 166 1.2. Efectele graţ ierii Indiferent de forma graţ ierii se vor produce aceleaşi efecte. Acestea pot fi: considerarea ca executată a pedepsei în întregul său, considerarea ca executată a unei părţ i din pedeapsă sau comutarea pedepsei într-o specie mai uşoară (comutarea detenţ iunii pe viaţ ă în pedeapsa cu închisoarea, sau comutarea acesteia din urmă în pedeapsa cu amenda). Dacă este vorba de o graţ iere necondiţ ionată, aceste efecte se produc de la momentul aplicării graţ ierii. Dacă intervine o graţ iere condiţ ionată, efectele se produc la momentul expirării termenului de încercare. Caracteristic graţ ierii condiţ ionate este şi faptul că în cazul acesteia poate interveni revocarea ei. Aceasta intervine atunci când condamnatul săvârşeşte o nouă infracţ iune (uneori legiuitorul prevede că orice infracţ iune poate atrage revocarea, alteori limitează acest efect doar la infracţ iunile intenţ ionate) în termenul de încercare. În caz de revocare a graţ ierii condiţ ionate se aplică cumulul aritmetic, pedeapsa graţ iată adăugându-se la pedeapsa aplicată pentru infracţ iunea care a atras revocarea graţ ierii. Condamnările în privinţ a cărora a intervenit graţ ierea pot fi luate în calculul stării de recidivă. 1.3. Limitele graţ ierii 1.3.1. Limita temporală La fel ca amnistia, graţ ierea operează retroactiv cu privire la fapte săvârşite anterior adoptării actului de graţ iere. În schimb, spre deosebire de amnistie, chiar dacă intervine anterior condamnării, graţ ierea va produce efecte doar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. În caz de graţ iere intervenită înainte de condamnare este obligatorie continuarea procesului penal până la finalizarea acestuia şi abia apoi se va face aplicarea actului de graţ iere. Este important de precizat că doar graţ ierea acordată pe bază de lege de către Parlament poate interveni anterior judecării definitive. Graţ ierea acordată de şeful statului prin decret prezidenţ ial intervine întotdeauna după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. 167 1.3.2. Limita materială Se referă la sfera infracţ iunilor la care se aplică graţ ierea. Această limitare este stabilită în fiecare caz în parte prin legea de graţ iere. 1.3.3. Limite care privesc efectele Graţ ierea nu produce efecte asupra pedepselor complementare afară de cazul când prin actul de graţ iere se dispune astfel. Spre deosebire de art. 120 C.pen. din 1969, care prevedea că graţ ierea nu are efecte asupra măsurilor educative, art.160 alin. (2) C.pen. prevede că graţ ierea nu are efecte asupra măsurilor educative neprivative de libertate, în afară de cazul când se dispune altfel prin actul de graţ iere. Noua reglementare restrânge astfel limitarea, punând-o în acord cu practica legislativă din trecut, care a cunoscut numeroase acte de graţ iere a căror aplicabilitate a fost extinsă şi în cazul măsurilor educative, mai ales al celor privative de libertate. Spre deosebire de Codul penal din 1969, noua reglementare prevede că graţ ierea nu are efecte asupra pedepselor a căror executare este suspendată sub supraveghere, în afară de cazul în care se dispune altfel prin actul de graţ iere [art. 160 alin. (4) C.pen.]. Se instituie astfel o limitare suplimentară, criticabilă după părerea noastră, în condiţ iile în care suspendarea sub supraveghere implică numeroase obligaţ ii în sarcina condamnatului, inclusiv prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţ ii. De aceea, ar fi de dorit ca actele de graţ iere colectivă să depăşească această limită. De asemenea, graţ ierea nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţ ă şi asupra drepturilor persoanei vătămate. 1.3.4. Limite specifice graţ ierii individuale Legea nr. 546/2002 prevede unele limite suplimentare în cazul graţ ierii individuale. Astfel, potrivit art. 9 din Lege, graţ ierea individuală se poate acorda doar pentru pedepse privative de libertate. În plus faţ ă de toate celelalte limitări ce funcţ ionează în cazul graţ ierii colective, acelaşi art. 9 din Lege prevede că nu pot fi graţ iate pedepsele deja executate, pedepsele a căror executare nu a început din cauza sustragerii condamnatului de la executare, condamnările cu suspendarea executării pedepsei, pedepsele complementare şi cele accesorii. 168 § 2. Prescripţ ia executării pedepsei (art. 161-164 C.pen.) 2.1. Efecte. Termene Are ca efect considerarea ca executată a pedepsei după trecerea unui interval de timp prevăzut de lege. Astfel, prescripţ ia are ca efect doar considerarea ca executată a pedepsei. Toate celelalte instituţ ii vor continua să îşi producă efectele, întocmai ca în cazul în care pedeapsa ar fi fost executată în integralitatea ei, conform dreptului comun. De exemplu, sub rezerva întrunirii condiţ iilor prevăzute de lege, o pedeapsă stinsă ca efect al prescripţ iei executării se va lua în considerare la starea de recidivă. Termenele de prescripţ ie, în acest caz, se determină în funcţ ie de natura pedepsei a cărei executare se prescrie, ţ inându-se cont de durata concret stabilită de instanţ ă a acestei pedepse. Astfel: ♦ dacă este o pedeapsă cu detenţ iunea pe viaţ ă sau cu închisoarea mai mare de 15 ani, termenul este de 20 de ani; ♦ dacă este o pedeapsă cu închisoarea de până la 15 ani, termenul va fi format dintr-o perioadă fixă de 5 ani la care se adaugă jumătate din pedeapsa aplicată, fără ca termenul să depăşească 15 ani; ♦ dacă este o pedeapsă cu amenda, termenul va fi de 3 ani; Termenul de prescripţ ie a executării pedepsei curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Noua reglementare păstrează aşadar termenele de prescripţ ie reglementate de Codul penal din 1969, aducând doar o serie de precizări privind momentul de la care aceste termene încep să curgă. Astfel, potrivit art. 162 C.pen., în cazul revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei, suspendării executării pedepsei sub supraveghere ori liberării condiţ ionate, termenul de prescripţ ie începe să curgă de la data când hotărârea de revocare sau anulare a rămas definitivă. În cazul revocării liberării condiţ ionate, pentru nerespectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţ iilor, termenul de prescripţ ie începe să curgă de la data când 169 hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat. În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţ ie curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii. După cum se observă, textul nu face nicio referire la situaţ ia particulară a anulării renunţ ării la aplicarea unei pedepse. În opinia noastră, suntem în prezenţ a unei necorelări legislative. Astfel, în varianta iniţ ială a Codului, nu exista posibilitatea anulării renunţ ării, ipoteză ce a fost introdusă doar prin Legea nr. 187/2012. Or, textele de la prescripţ ie au rămas în forma iniţ ială, nefiind supuse vreunei modificări prin Legea nr. 187/2012. Pe perioada termenului de prescripţ ie a executării pedepsei operează pedepsele accesorii, iar după expirarea acestui termen operează pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. 2.2. Întreruperea termenului prescripţ iei Legiuitorul a reglementat în art. 163 C.pen. trei cauze de întrerupere: - începerea executarea pedepsei; - săvârşirea unei noi infracţ iuni; - înlocuirea obligaţ iei de plată a amenzii cu obligaţ ia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţ ii. Această din urmă cauză de întrerupere este nou introdusă prin prevederile art. 163, ea neexistând în reglementarea din Codul penal din 1969. 2.3. Suspendarea termenului prescripţ iei intervine atunci când există o dispoziţ ie legală ce împiedică, potrivit Codului de procedură penală, punerea în executare sau continuarea executării pedepsei. 170 - Capitolul XII CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CONSECINŢ ELE CONDAMNĂRII. REABILITAREA § 1. Definiţ ie şi modalităţ i Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţ iile, precum şi incapacităţ ile care rezultă din condamnare. Legiuitorul reglementează două feluri de reabilitare: de drept şi judecătorească. § 2. Reabilitarea de drept Aceasta intervine în cazul persoanei fizice dacă sunt îndeplinite următoarele condiţ ii: 1. persoana cu privire la care intervine reabilitarea a fost condamnată la pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani sau la pedeapsa amenzii. 2. condamnatul nu a săvârşit o altă infracţ iune în termen de 3 ani de la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. Condamnatul poate beneficia de reabilitarea de drept şi pentru condamnări succesive în măsura în care niciuna dintre infracţ iuni nu a fost săvârşită în termenul de reabilitare pentru condamnarea precedentă. Codul penal actual extinde domeniul de incidenţ ă al reabilitării de drept, aceasta vizând condamnările de până la 2 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară, care limita incidenţ a reabilitării de drept la pedepsele de cel mult un an (art.134 C.pen. din 1969). Reabilitarea de drept intervine prin simpla împlinire a termenului, nefiind necesar ca ea să fie pronunţ ată de către instanţ ă. Condamnatul poate, eventual, solicita instanţ ei să constate intervenirea reabilitării şi să dispună radierea condamnărilor din cazierul judiciar în măsura în care acest lucru nu s-a făcut din oficiu. În cazul persoanei juridice, potrivit art. 150 C.pen., reabilitarea are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa 171 complementară, a fost executată sau considerată ca executată, persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă infracţ iune. Reglementarea este similară cu cea anterioară. § 3. Reabilitarea judecătorească Este acordată de către instanţ ă dacă sunt îndeplinite condiţ iile prevăzute de lege: 1. s-a împlinit termenul de reabilitare prevăzut de art. 166 C.pen. Acesta se calculează în raport de durata pedepsei executată sau considerată ca executată: ♦ 4 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani; ♦ 5 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani; ♦ 7 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani sau în cazul pedepsei detenţ iunii pe viaţ ă, comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii; ♦ 10 ani, în cazul condamnării la pedeapsa detenţ iunii pe viaţ ă considerată executată ca urmare a graţ ierii, a împlinirii termenului de prescripţ ie a executării pedepsei sau a liberării condiţ ionate. Se poate constata că actuala reglementare reduce semnificativ termenele de reabilitare judecătorească. Într-adevăr, vechea reglementare (art. 135 C.pen. 1969) prevedea că la termenele de 4, 5 respectiv 7 ani se adaugă jumătate din durata pedepsei executate. Termenul de reabilitare curge de la data când pedeapsa a fost executată sau considerată ca executată. Dacă pedeapsa s-a executat integral în regim de detenţ ie, termenul de reabilitare curge de la data punerii în libertate a condamnatului. Atunci când condamnatul a fost liberat condiţ ionat, termenul de reabilitare curge de la împlinirea duratei pedepsei, adică de la expirarea termenului de încercare a liberării condiţ ionate. În cazul în care a intervenit graţ ierea totală, termenul curge de la data aplicării actului de graţ iere (această dată poate fi data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare atunci când legea de graţ iere a intervenit în cursul procesului, respectiv data intrării în vigoare a 172 actului de graţ iere atunci când aceasta a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii). În caz de graţ iere condiţ ionată termenul de reabilitare curge tot de la data aplicării graţ ierii şi nu de la data împlinirii termenului de încercare. Când a intervenit prescripţ ia executării pedepsei, termenul de reabilitare curge de la data împlinirii termenului de prescripţ ie. În caz de condamnări succesive, termenul de reabilitare se calculează în raport de pedeapsa cu durata cea mai mare şi curge de la data executării sau considerării ca executată a ultimei pedepse. 2. să nu fi săvârşit o altă infracţ iune în termenul de reabilitare. 3. inculpatul să fi achitat integral cheltuielile de judecată şi şi-a îndeplinit obligaţ iile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când acesta dovedeşte că nu a avut posibilitatea să le îndeplinească sau când partea civilă a renunţ at la despăgubiri. S-a considerat în practica judiciară că această condiţ ie nu e îndeplinită atunci când plata despăgubirilor nu mai poate fi cerută de către partea civilă datorită intervenirii prescripţ iei civile. S-a renunţ at la două dintre condiţ iile prevăzute anterior de art. 137 C.pen. din 1969 – buna conduită a inculpatului şi asigurarea existenţ ei prin mijloace oneste. Cele două condiţ ii nu se legau nemijlocit de elemente relevante pentru înlăturarea decăderilor, interdicţ iilor sau incapacităţ ilor decurgând dintr-o hotărâre penală, iar prima dintre acestea prezenta un conţ inut extrem de larg şi imprecis. Potrivit art. 170 C.pen., în caz de respingere a cererii de reabilitare, se poate face o altă cerere în după un an, termen care se socoteşte de la data respingerii prin hotărâre definitivă a precedentei cereri. Şi în acest caz, Codul penal actual conţ ine o reglementare mai favorabilă condamnatului, întrucât potrivit vechilor dispoziţ ii nu se putea face o nouă cerere decât după un termen de 3 ani, în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după un termen de 2 ani în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani şi după un termen de un an în celelalte cazuri; aceste termene se socotesc de la data respingerii cererii. 173 Dacă respingerea cererii de reabilitare a fost determinată de neîndeplinirea unor condiţ ii de formă, o nouă cerere poate fi introdusă dispoziţ iilor Codului de procedură penală. În fine, conform art. 171 C.pen., există şi posibilitatea pentru instanţ ă de a anula reabilitarea. Anularea este posibilă doar în ipoteza reabilitării judecătoreşti şi va interveni atunci când după acordarea ei s-a descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamnare, care dacă ar fi fost cunoscută, ducea la respingerea cererii de reabilitare. 174