What do you think?
Rate this book
Caiete: 1957-1972
„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiţiei umane.
Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten.
Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre.
Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)
Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten.
Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre.
Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)
952 pages, Hardcover
First published November 4, 1997
About the author
Emil M. Cioran
154 books4,091 followersBorn in 1911 in Rășinari, a small village in the Carpathian Mountains of Romania, raised under the rule of a father who was a Romanian Orthodox priest and a mother who was prone to depression, Emil Cioran wrote his first five books in Romanian. Some of these are collections of brief essays (one or two pages, on average); others are collections of aphorisms. Suffering from insomnia since his adolescent years in Sibiu, the young Cioran studied philosophy in the “little Paris” of Bucarest.
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
A prolific publicist, he became a well-known figure, along with Mircea Eliade, Constantin Noïca, and his future close friend Eugene Ionesco (with whom he shared the Royal Foundation’s Young Writers Prize in 1934 for his first book, On the Heights of Despair).
Influenced by the German romantics, by Schopenhauer, Nietzsche, and the Lebensphilosophie of Schelling and Bergson, by certain Russian writers, including Chestov, Rozanov, and Dostoyevsky, and by the Romanian poet Eminescu, Cioran wrote lyrical and expansive meditations that were often metaphysical in nature and whose recurrent themes were death, despair, solitude, history, music, saintliness and the mystics (cf. Tears and Saints, 1937) – all of which are themes that one finds again in his French writings. In his highly controversial book, The Transfiguration of Romania (1937), Cioran, who was at that time close to the Romanian fascists, violently criticized his country and his compatriots on the basis of a contrast between such “little nations” as Romania, which were contemptible from the perspective of universal history and great nations, such as France or Germany, which took their destiny into their own hands.
After spending two years in Germany, Cioran arrived in Paris in 1936. He continued to write in Romanian until the early 1940s (he wrote his last article in Romanian in 1943, which is also the year in which he began writing in French). The break with Romanian became definitive in 1946, when, in the course of translating Mallarmé, he suddenly decided to give up his native tongue since no one spoke it in Paris. He then began writing in French a book that, thanks to numerous intensive revisions, would eventually become the impressive 'A Short History of Decay' (1949) -- the first of a series of ten books in which Cioran would continue to explore his perennial obsessions, with a growing detachment that allies him equally with the Greek sophists, the French moralists, and the oriental sages. He wrote existential vituperations and other destructive reflections in a classical French style that he felt was diametrically opposed to the looseness of his native Romanian; he described it as being like a “straight-jacket” that required him to control his temperamental excesses and his lyrical flights. The books in which he expressed his radical disillusionment appeared, with decreasing frequency, over a period of more than three decades, during which time he shared his solitude with his companion Simone Boué in a miniscule garret in the center of Paris, where he lived as a spectator more and more turned in on himself and maintaining an ever greater distance from a world that he rejected as much on the historical level (History and Utopia, 1960) as on the ontological (The Fall into Time, 1964), raising his misanthropy to heights of subtlety (The Trouble with being Born, 1973), while also allowing to appear from time to time a humanism composed of irony, bitterness, and preciosity (Exercices d’admiration, 1986, and the posthumously published Notebooks).
Denied the right to return to Romania during the years of the communist regime, and attracting international attention only late in his career, Cioran died in Paris in 1995.
Nicolas Cavaillès
Translated by Thomas Cousineau
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 47 reviews
November 28, 2024
E.M. Cioran ar fi vrut ca aceste caiete să nu se păstreze. Pe coperta celui dintîi (dar și pe altele) a scris: „Toate aceste caiete vor fi distruse”. Deși a încetat să mai noteze în ele în 1972, le-a păstrat. Nu știm de ce.
A acoperit cu scrisul lui citeț 34 de caiete de același format. Însemnările acoperă 15 ani: din 26 iunie 1957 și pînă în 1972. După 1972 și pînă la moarte, în 20 iunie 1995, le-a neglijat, dar nu s-a atins de ele. Caietele au stat permanent pe masa lui de lucru. Discreta Simone Boué n-a îndrăznit să le răsfoiască. L-a iubit nespus pe Cioran și i-a respectat întru totul intimitatea, deși notațiile nu dezvăluie aproape nimic personal.
Se știe ce însemna pentru Cioran admirația. Să te ferească Domnul de admirația lui... N-a scăpat nimeni de „admirația” moralistului, nici Paul Valéry, nici Mircea Eliade, nici Pierre Klossowski. Doar Beckett a fost privit cu oarecare îngăduință. Caietele conțin și însemnări ironice cu privire la unii cunoscuți și prieteni. Numele lor a fost înlocuit cu un X, deși acest X nu-i ascunde întotdeauna, putem ghici ușor la cine se referă. Cioran nu-și putea reprima unele resentimente. A fost un om, nu un înger.
În decembrie 1957, merge la Collège de France și audiază un curs ținut de istoricul religiilor Henri-Charles Puech (1902 - 1986): „Curs al lui Puech despre Evanghelia după Matei (apocrifele egiptene). Senzaţie teribilă: toată asistenţa mi s-a părut, dintr-o dată, formată din morţi”.
Prin 1958, subliniază vanitatea gloriei: „Paris: insecte înghesuite într-o cutie. Să fii o insectă celebră. Orice glorie este rizibilă; cel ce tînjeşte după glorie are pesemne gustul decăderii”.
Tot 1958: „O viaţă de ratat, de tîrîtură, cu tristeţi inutile şi istovitoare, cu nostalgii fără obiect şi fără direcţie; un nimic ce rătăceşte pe drumuri, ce se complace cu durerile şi grimasele lui”. Într-o zi, scria un rînd sau două, ca în 25 iunie 1958, alteori un aforism de 5 rînduri. Rareori, mai mult.
Bîrfele și malițiile lui Cioran: tot din 1958: „Există în mine un fond de venin pe care nimic nu-l va putea diminua sau neutraliza”. Sau: „X e atît de fals şi de interesat încît nu e capabil de nici o pornire spontană. Totul în el e premeditare şi aranjament: ai spune că respiră din calcul”. Sau: „X: un scriitor mort”. Sau: „Ieri seară, la Ionescu, am revăzut-o după treizeci de ani pe L. P. E oare cu putință ca timpul să uzeze în asemenea hal? Părea să nu priceapă nimic din ce se vorbea, punea întrebări stupide, aiurea... Dar, cel mai grav, dădea impresia că-i gata să plîngă sau că plînge de-a binelea... Mi-e groază să revăd oameni pe care i-am cunoscut în tinerețe. Pentru o femeie, e indecent să se arate după un sfert de secol” (2 aprilie 1969).
Pretutindeni, abuz de cuvinte mari: lui Cioran îi plăceau sonoritățile, eu nu mor după ele: vid, delir, isterie, teribil, angoasant etc. Panseurile din caiete sînt la fel de puțin spontane ca acelea din cărțile tipărite. Nu-l pot simpatiza pe Cioran. Între mesajul cărților și om se cască o prăpastie. Un ins care exaltă neființa e indecent dacă depășește 80 de ani. Oricum, lipsa de simpatie e doar vina mea. Știu, din fericire, că nu prea contează în ochii celorlalți și respir ușurat...
(8.04.23, sîmbătă)
A acoperit cu scrisul lui citeț 34 de caiete de același format. Însemnările acoperă 15 ani: din 26 iunie 1957 și pînă în 1972. După 1972 și pînă la moarte, în 20 iunie 1995, le-a neglijat, dar nu s-a atins de ele. Caietele au stat permanent pe masa lui de lucru. Discreta Simone Boué n-a îndrăznit să le răsfoiască. L-a iubit nespus pe Cioran și i-a respectat întru totul intimitatea, deși notațiile nu dezvăluie aproape nimic personal.
Se știe ce însemna pentru Cioran admirația. Să te ferească Domnul de admirația lui... N-a scăpat nimeni de „admirația” moralistului, nici Paul Valéry, nici Mircea Eliade, nici Pierre Klossowski. Doar Beckett a fost privit cu oarecare îngăduință. Caietele conțin și însemnări ironice cu privire la unii cunoscuți și prieteni. Numele lor a fost înlocuit cu un X, deși acest X nu-i ascunde întotdeauna, putem ghici ușor la cine se referă. Cioran nu-și putea reprima unele resentimente. A fost un om, nu un înger.
În decembrie 1957, merge la Collège de France și audiază un curs ținut de istoricul religiilor Henri-Charles Puech (1902 - 1986): „Curs al lui Puech despre Evanghelia după Matei (apocrifele egiptene). Senzaţie teribilă: toată asistenţa mi s-a părut, dintr-o dată, formată din morţi”.
Prin 1958, subliniază vanitatea gloriei: „Paris: insecte înghesuite într-o cutie. Să fii o insectă celebră. Orice glorie este rizibilă; cel ce tînjeşte după glorie are pesemne gustul decăderii”.
Tot 1958: „O viaţă de ratat, de tîrîtură, cu tristeţi inutile şi istovitoare, cu nostalgii fără obiect şi fără direcţie; un nimic ce rătăceşte pe drumuri, ce se complace cu durerile şi grimasele lui”. Într-o zi, scria un rînd sau două, ca în 25 iunie 1958, alteori un aforism de 5 rînduri. Rareori, mai mult.
Bîrfele și malițiile lui Cioran: tot din 1958: „Există în mine un fond de venin pe care nimic nu-l va putea diminua sau neutraliza”. Sau: „X e atît de fals şi de interesat încît nu e capabil de nici o pornire spontană. Totul în el e premeditare şi aranjament: ai spune că respiră din calcul”. Sau: „X: un scriitor mort”. Sau: „Ieri seară, la Ionescu, am revăzut-o după treizeci de ani pe L. P. E oare cu putință ca timpul să uzeze în asemenea hal? Părea să nu priceapă nimic din ce se vorbea, punea întrebări stupide, aiurea... Dar, cel mai grav, dădea impresia că-i gata să plîngă sau că plînge de-a binelea... Mi-e groază să revăd oameni pe care i-am cunoscut în tinerețe. Pentru o femeie, e indecent să se arate după un sfert de secol” (2 aprilie 1969).
Pretutindeni, abuz de cuvinte mari: lui Cioran îi plăceau sonoritățile, eu nu mor după ele: vid, delir, isterie, teribil, angoasant etc. Panseurile din caiete sînt la fel de puțin spontane ca acelea din cărțile tipărite. Nu-l pot simpatiza pe Cioran. Între mesajul cărților și om se cască o prăpastie. Un ins care exaltă neființa e indecent dacă depășește 80 de ani. Oricum, lipsa de simpatie e doar vina mea. Știu, din fericire, că nu prea contează în ochii celorlalți și respir ușurat...
(8.04.23, sîmbătă)
February 23, 2023
«Desde hace meses, vivo todos mis momentos de angustia en compañía de Emily Dickinson».
SÍ.
SÍ.
December 5, 2019
Ceea ce veti vedea mai jos e prima recenzie din 2016, urmata apoi de a doua recenzie din anul curent, 2019:
"Mi-am amintit azi-dimineaţă de începutul şederii mele la Bucureşti (aveam 18 ani). Ce lăcomie! Ce poftă în faţa oricărei cărţi! N-aveam nici un prieten, lectura era viaţa mea, şi am citit cum n-a citit nimeni vreodată. Tot ce-am devenit apoi se afla deja în germene în insul care citea cincisprezece ore pe zi. Trăiam «fără dialog». În vocabularul meu nu figura cuvântul «celălalt».Nu figurează nici astăzi. (Ba da, din păcate!)" O mie de pagini de călătorie în jurul lumii spirituale. Citate culese din cărţile pe care le-a citit, versuri din poezii care l-au marcat, referiri culturale de cel mai înalt nivel, din partea celui mai erudit român - ce-ţi poţi dori mai mult ca cititor? De la poeţi la filozofi, la romancieri, la mistici, teologi, regi, împăraţi, prinţi, sfinţi - tot universul îl găseşti în aceste o mie de pagini care conţin, de asemenea, observaţii cu privire la propria persoană, plecând de la experienţele din viaţa de zi cu zi - şi aici mi s-a părut extrem de interesant, pentru că lucrează cu exemple concrete, îşi este el sieşi material de lucru în a se cunoaşte, şi cred că va fi benefic pentru cititor şi va putea culege multe din analizele pe care Cioran le face asupra sa. O simplă întâlnire cu un prieten, devine, în jurnal, subiect de analiză, şi citind cum se analizează pe sine, te regăseşti şi tu în diverse situaţii, realizezi că făceai (inconştient, poate) întocmai ca el, sau, dacă nu, tot vei avea de câştigat, vei înţelege mai multe despre oameni. În fond, cartea este o autobiografie involuntară (şi deci desăvârşită) a lui Cioran. M-aşteptăm să găsesc multe rânduri despre Noica, Eliade sau Ionescu (cu ultimul a şi convieţuit la Paris), însă în afară de câteva rătăcite referiri la primii doi şi ceva mai multe rânduri consacrate lui Eugen Ionescu, ce mi-a atras atenţia în mod special au fost rândurile "dedicate" lui Samuel Beckett, mai cu seamă admiraţia lui Cioran faţă de acesta, pe care îl vede ca pe un simbol al cuvântului "nobil", iar dacă acest cuvânt are o semnificaţie, "el e acea semnificaţie". Aveam aceeaşi intuiţie faţă de "Sam" - cum îi spune Cioran, şi mă bucur să văd că un om de talia lui Cioran ţinea foarte mult la el, cum el însuşi o declară, întâlnindu-l odată pe o bancă în Jardin du Luxembourg. Memorabilă şi reciprocitatea dintre cei doi, la un moment dat, după ce a publicat o carte (Demiurgul cel rău), Samuel Beckett îi spune: 'Printre ruinele tale mă simt la adăpost'. Recomand cartea tuturor oamenilor vii.
Acum recenzia din 2019: Probabil am devenit și mai apatic, mai "mort" în proprii mei ochi, însă n-aș mai recomanda cartea azi. Nu știu dacă am îmbătrânit sau am obosit, însă simt că l-am "depășit" pe Cioran, îi simt prea bine tehnica, artificiul, tonul, a încetat să mă mai facă să râd, îmi e previzibil, mă simt în compania lui că într-o căsnicie care a luat sfârșit dar în care rămânem cei mai buni prieteni. Citindu-l, îmi aminteam de aerul proaspăt pe care-l simțeam citindu-l pe Nietzsche, de care eram entuziasmat să mă apuc a-l citit serios, cu care voiam să încep o nouă aventură (muzica din randurile sale ma cucereste total). Chiar lângă fotoliu cumpărasem Schopenhauer, cele două volume, la care iarăși, mă uitam cu euforie, nerabdator sa termin Caietele. Însă am avut proasta inspirație să îi încep Caietele bazându-ma pe cum m-am simțit acum 3-4 ani când am citit cartea. Mi-am dat seama că greșisem și că nu mai rezonez cu el după primele 100 de pagini (mai aveam 900!) dar am mers până la final. Îl voi iubi mereu pentru ce-a însemnat pentru mine, și îi voi reciti și operele publicate în ordine cronologica, e un adio pe care îl merită, însă simt să nu mai aud de el multă, multă vreme. Aceste Caiete - pe care le recomandam agresiv cândva, au fost de multe ori o povară, pagini greoaie, în care m-am simțit asfixiat de acreala și megalomania lui, de obsesia sa după paradox. Nu-mi mai plac oamenii care abuzează de "eu" și care se fataie dintr-o ipostază în alta de dragul paradoxului. El e și Chamfort, și Dumnezeu, și Iisus, și Iov. El e tot și e și nimic și amandoua deodată. Aceste chestii mă lasă rece azi, ba chiar le disprețuiesc. Expresii ca "n-a existat om ca mine care să" înainte m-aduceau în delir, azi mă exasperează. Nu mai am acel orgoliu, ori am decazut spiritual ori am evoluat, asta o sa vad cu timpul. Ceea ce simt eu pentru el azi scrie el că simte despre Paul Valery în chiar aceste Caiete. Am stat mult, mult prea mult (ani de zile!) d o a r în compania lui, era inevitabil să nu am astfel de sentimente. Cred c-ar fi fost o carte extraordinară dacă din cele o mie de pagini (!!!) s-ar fi cules 250 esențiale, în care își arată erudiția și talentul. Trebuie menționat totodată c-aceste Caiete erau ca un fel de barcă de salvare pentru Cioran, pentru că nu reușea să mai scrie și se folosea de aceste notări pentru a-și exersa mâna, urmând ca, așa cum spune la final (pe la pagina 900!) să culeagă ce era mai interesant din acele pasaje și poate să facă o carte din ele. În niciun caz n-ar fi vrut să fie publicate toate cele o mie de pagini (chiar pe aceste caiete stătea scris: NEPUBLICABIL). Rămâne unul dintre cei mai mari erudiți pe care i-am întâlnit, a citit literalmente tot, rămâne același om extrem de talentat, sensibil, omul trăirilor vii, același om plin de farmec și umor, însă mă despart de egocentrismul sau cu care nu mai rezonez, cu obsesia de a te pune constant pe post de ins ticsit de piruete si paradoxal. Obsesia sa de a vorbi numai și numai despre el îl transformă uneori într-un actor - uneori cabotin, alteori genial, însă joaca asta continuă de-a te asocia cu orice vezi, mă captiva candva, dar ma scoate din sărite azi. E în stare să spună că se vede pe el și dacă vede o înghețată. Sunt nedrept și vulgar, nu uit că el m-a învățat să scriu, că prin contactul cu el am câștigat mult în felul de a mă exprima (e un stilist imens pe care România nu-l merita), nu uit ca datorita lui am ajuns sa aflu de alti scriitori extraordinari la care prin "Universitate" n-as fi ajuns, nu uit că amandoi il iubim (cel mai mult) pe Dostoievski si cred ca avem o configuratie sufleteasca similara in cel mai inalt grad (poate datorita lui sunt capabil sa simt muzica din scrierile lui Nietzsche - de care Cioran vorbeste adesea in Caiete si la 60 de ani!), l-am iubit și-am respirat multă vreme prin el. Simt doar o nevoie de aer proaspăt, asta-i tot. Nu continui pentru că sunt sub influența caldă a lecturii abia încheiate și risc să fiu prea dur cu cel care mi-a fost și familie și prieten, cel care, in fond, mi-a fost mai aproape decât toți oamenii pe care i-am întâlnit la un loc.
"Mi-am amintit azi-dimineaţă de începutul şederii mele la Bucureşti (aveam 18 ani). Ce lăcomie! Ce poftă în faţa oricărei cărţi! N-aveam nici un prieten, lectura era viaţa mea, şi am citit cum n-a citit nimeni vreodată. Tot ce-am devenit apoi se afla deja în germene în insul care citea cincisprezece ore pe zi. Trăiam «fără dialog». În vocabularul meu nu figura cuvântul «celălalt».Nu figurează nici astăzi. (Ba da, din păcate!)" O mie de pagini de călătorie în jurul lumii spirituale. Citate culese din cărţile pe care le-a citit, versuri din poezii care l-au marcat, referiri culturale de cel mai înalt nivel, din partea celui mai erudit român - ce-ţi poţi dori mai mult ca cititor? De la poeţi la filozofi, la romancieri, la mistici, teologi, regi, împăraţi, prinţi, sfinţi - tot universul îl găseşti în aceste o mie de pagini care conţin, de asemenea, observaţii cu privire la propria persoană, plecând de la experienţele din viaţa de zi cu zi - şi aici mi s-a părut extrem de interesant, pentru că lucrează cu exemple concrete, îşi este el sieşi material de lucru în a se cunoaşte, şi cred că va fi benefic pentru cititor şi va putea culege multe din analizele pe care Cioran le face asupra sa. O simplă întâlnire cu un prieten, devine, în jurnal, subiect de analiză, şi citind cum se analizează pe sine, te regăseşti şi tu în diverse situaţii, realizezi că făceai (inconştient, poate) întocmai ca el, sau, dacă nu, tot vei avea de câştigat, vei înţelege mai multe despre oameni. În fond, cartea este o autobiografie involuntară (şi deci desăvârşită) a lui Cioran. M-aşteptăm să găsesc multe rânduri despre Noica, Eliade sau Ionescu (cu ultimul a şi convieţuit la Paris), însă în afară de câteva rătăcite referiri la primii doi şi ceva mai multe rânduri consacrate lui Eugen Ionescu, ce mi-a atras atenţia în mod special au fost rândurile "dedicate" lui Samuel Beckett, mai cu seamă admiraţia lui Cioran faţă de acesta, pe care îl vede ca pe un simbol al cuvântului "nobil", iar dacă acest cuvânt are o semnificaţie, "el e acea semnificaţie". Aveam aceeaşi intuiţie faţă de "Sam" - cum îi spune Cioran, şi mă bucur să văd că un om de talia lui Cioran ţinea foarte mult la el, cum el însuşi o declară, întâlnindu-l odată pe o bancă în Jardin du Luxembourg. Memorabilă şi reciprocitatea dintre cei doi, la un moment dat, după ce a publicat o carte (Demiurgul cel rău), Samuel Beckett îi spune: 'Printre ruinele tale mă simt la adăpost'. Recomand cartea tuturor oamenilor vii.
Acum recenzia din 2019: Probabil am devenit și mai apatic, mai "mort" în proprii mei ochi, însă n-aș mai recomanda cartea azi. Nu știu dacă am îmbătrânit sau am obosit, însă simt că l-am "depășit" pe Cioran, îi simt prea bine tehnica, artificiul, tonul, a încetat să mă mai facă să râd, îmi e previzibil, mă simt în compania lui că într-o căsnicie care a luat sfârșit dar în care rămânem cei mai buni prieteni. Citindu-l, îmi aminteam de aerul proaspăt pe care-l simțeam citindu-l pe Nietzsche, de care eram entuziasmat să mă apuc a-l citit serios, cu care voiam să încep o nouă aventură (muzica din randurile sale ma cucereste total). Chiar lângă fotoliu cumpărasem Schopenhauer, cele două volume, la care iarăși, mă uitam cu euforie, nerabdator sa termin Caietele. Însă am avut proasta inspirație să îi încep Caietele bazându-ma pe cum m-am simțit acum 3-4 ani când am citit cartea. Mi-am dat seama că greșisem și că nu mai rezonez cu el după primele 100 de pagini (mai aveam 900!) dar am mers până la final. Îl voi iubi mereu pentru ce-a însemnat pentru mine, și îi voi reciti și operele publicate în ordine cronologica, e un adio pe care îl merită, însă simt să nu mai aud de el multă, multă vreme. Aceste Caiete - pe care le recomandam agresiv cândva, au fost de multe ori o povară, pagini greoaie, în care m-am simțit asfixiat de acreala și megalomania lui, de obsesia sa după paradox. Nu-mi mai plac oamenii care abuzează de "eu" și care se fataie dintr-o ipostază în alta de dragul paradoxului. El e și Chamfort, și Dumnezeu, și Iisus, și Iov. El e tot și e și nimic și amandoua deodată. Aceste chestii mă lasă rece azi, ba chiar le disprețuiesc. Expresii ca "n-a existat om ca mine care să" înainte m-aduceau în delir, azi mă exasperează. Nu mai am acel orgoliu, ori am decazut spiritual ori am evoluat, asta o sa vad cu timpul. Ceea ce simt eu pentru el azi scrie el că simte despre Paul Valery în chiar aceste Caiete. Am stat mult, mult prea mult (ani de zile!) d o a r în compania lui, era inevitabil să nu am astfel de sentimente. Cred c-ar fi fost o carte extraordinară dacă din cele o mie de pagini (!!!) s-ar fi cules 250 esențiale, în care își arată erudiția și talentul. Trebuie menționat totodată c-aceste Caiete erau ca un fel de barcă de salvare pentru Cioran, pentru că nu reușea să mai scrie și se folosea de aceste notări pentru a-și exersa mâna, urmând ca, așa cum spune la final (pe la pagina 900!) să culeagă ce era mai interesant din acele pasaje și poate să facă o carte din ele. În niciun caz n-ar fi vrut să fie publicate toate cele o mie de pagini (chiar pe aceste caiete stătea scris: NEPUBLICABIL). Rămâne unul dintre cei mai mari erudiți pe care i-am întâlnit, a citit literalmente tot, rămâne același om extrem de talentat, sensibil, omul trăirilor vii, același om plin de farmec și umor, însă mă despart de egocentrismul sau cu care nu mai rezonez, cu obsesia de a te pune constant pe post de ins ticsit de piruete si paradoxal. Obsesia sa de a vorbi numai și numai despre el îl transformă uneori într-un actor - uneori cabotin, alteori genial, însă joaca asta continuă de-a te asocia cu orice vezi, mă captiva candva, dar ma scoate din sărite azi. E în stare să spună că se vede pe el și dacă vede o înghețată. Sunt nedrept și vulgar, nu uit că el m-a învățat să scriu, că prin contactul cu el am câștigat mult în felul de a mă exprima (e un stilist imens pe care România nu-l merita), nu uit ca datorita lui am ajuns sa aflu de alti scriitori extraordinari la care prin "Universitate" n-as fi ajuns, nu uit că amandoi il iubim (cel mai mult) pe Dostoievski si cred ca avem o configuratie sufleteasca similara in cel mai inalt grad (poate datorita lui sunt capabil sa simt muzica din scrierile lui Nietzsche - de care Cioran vorbeste adesea in Caiete si la 60 de ani!), l-am iubit și-am respirat multă vreme prin el. Simt doar o nevoie de aer proaspăt, asta-i tot. Nu continui pentru că sunt sub influența caldă a lecturii abia încheiate și risc să fiu prea dur cu cel care mi-a fost și familie și prieten, cel care, in fond, mi-a fost mai aproape decât toți oamenii pe care i-am întâlnit la un loc.
September 29, 2021
En algún momento Beckett le dice a Cioran algo más o menos así: entre tus ruinas encuentro refugio. Y así encontré, yo también, un refugio entre el devastado paisaje del rumano. No recuerdo ruinas más cálidas y acogedoras.
Una filosofía nacida directamente de la experiencia, de la existencia concreta, del sentirse vivo. Ningún sistema teórico o armazón lógico-formal; tan solo la desnuda condición del viviente.
Varios son los temas que se repiten en estos cuadernos: la lucha contra el estilo, el misticismo y la religión, el escepticismo y la duda, la condición irreal de lo real, las filosofías orientales, la nada y el nihilismo, la decadencia, el olvido, el desapego, la sapiencia y la sabiduría, las caminatas, etc. Una inagotable fuente de reflexiones. Fogonazos como golpes en el pecho del lector, al que no le queda más remedio que pensar.
Cioran es el profeta del exceso. Luciferino, santo pagano, místico de la angustia.
Una filosofía nacida directamente de la experiencia, de la existencia concreta, del sentirse vivo. Ningún sistema teórico o armazón lógico-formal; tan solo la desnuda condición del viviente.
Varios son los temas que se repiten en estos cuadernos: la lucha contra el estilo, el misticismo y la religión, el escepticismo y la duda, la condición irreal de lo real, las filosofías orientales, la nada y el nihilismo, la decadencia, el olvido, el desapego, la sapiencia y la sabiduría, las caminatas, etc. Una inagotable fuente de reflexiones. Fogonazos como golpes en el pecho del lector, al que no le queda más remedio que pensar.
Cioran es el profeta del exceso. Luciferino, santo pagano, místico de la angustia.
January 23, 2023
Notă din timpul lecturii: pe măsură ce se “subțiază” numărul de pagini care mi-au mai rămas de citit din Caietele lui Cioran, mă apucă și nostalgia, dar îmi sporește și pofta de a citi mai mult. După o vreme, o să-l reiau. Este una dintre puținele cărți ce merită realmente să le păstrez în bibliotecă.
Nu există “stele” suficiente pentru cartea asta! Mi-e și rușine să-i acord “stele”. Aceasta a fost a doua lectură a Caietelor cioraniene ce mă va invita în mod cert la o re-relectură cât de curând. Vreau să îmbătrânesc cu Cioran în brațe - asta, cu siguranță.
O carte de căpătâi - incomod de onestă, nemiloasă cu românii (patetici în a mai spera că ei ar însemna “ceva” pe lumea asta - ca popor, ca indivizi), cu iluzionații de profesie. O carte plină de un umor cinic, ură de sine, bârfe de un înalt nivel spiritual, nimicnicie. De nimicire (Vernichtung).
Carte de ținut pe noptieră (cum spune Liiceanu), pentru veșnica ei recitire. Unora le-aș mângâia tandru și bucuros creștetul cu volumul ăsta!
Nu există “stele” suficiente pentru cartea asta! Mi-e și rușine să-i acord “stele”. Aceasta a fost a doua lectură a Caietelor cioraniene ce mă va invita în mod cert la o re-relectură cât de curând. Vreau să îmbătrânesc cu Cioran în brațe - asta, cu siguranță.
O carte de căpătâi - incomod de onestă, nemiloasă cu românii (patetici în a mai spera că ei ar însemna “ceva” pe lumea asta - ca popor, ca indivizi), cu iluzionații de profesie. O carte plină de un umor cinic, ură de sine, bârfe de un înalt nivel spiritual, nimicnicie. De nimicire (Vernichtung).
Carte de ținut pe noptieră (cum spune Liiceanu), pentru veșnica ei recitire. Unora le-aș mângâia tandru și bucuros creștetul cu volumul ăsta!
January 25, 2021
O carte gigant de aproape 950 de pagini. Un exercițiu de răbdare cum rar îți e dat să întâlnești . O carte care îl cuprinde cu totul pe Emil Cioran ,o carte care cuprinde bolile sale,dorințele,neîmplinirile,amintirile și trăirile sale. Eu i-am acordat 5/5 deoarece a fost pe gustul meu,dar cei care vor să o citească le-aș recomanda să o răsfoiască înainte ,măcar câteva pagini.
Te poate dezgusta sau te poate bucura enorm,sunt 950 de pagini pline de emoție și viața.
Te poate dezgusta sau te poate bucura enorm,sunt 950 de pagini pline de emoție și viața.
July 15, 2018
Când te gândești că pe Pământ, care de pe Lună se vede ca o bășică, miliarde de subiecți vorbitori, ca să folosesc jargonul lingvisticii, suferă și se chinuie unii pe al��ii!
December 12, 2016
Caietele lui Emil Cioran, în noua ediție scoasă într-un volum masiv, e un cărțoi de aproape 1000 de pagini de care nu te poți dezlipi prea ușor... Această biblie a scepticismului mi s-a părut a fi un soi de manual autoreferențial de stil în scriere și supraviețuire prin adorația pentru cuvânt, manual plin de obsesii melancolice, capricii și toane afectate ce-și caută soluțiile în formulări eteroclite, dar trebuie să recunosc, desăvârșite. Fragmentele sunt bogate în anecdote, relatări ale întâlnirilor, portrete ale prietenilor și dușmanilor, descrieri ale excursiilor sale, singur ori împreună cu Simone (care nu apare decât de 2-3 ori), și ale nenumăratelor nopți bântuite de insomnii. Lista tuturor eșecurilor, nostalgiilor, suferințelor de tot felul, anxietăților, terorii în care trăia, a acceselor de furie ori de bucurie și a umilințelor îndurate, întocmită, zi după zi în aceste caiete, se află în dezacord cu multe dintre notațiile din care ni se revelă, dimpotrivă, un om tonic, vivace și șfichiuitor. Doar că aceste scurte și înțelepte notații, constituie numai o felie subțire din mecanismul unei minți ce trăia neîncetat în tortura îndoielii și a contradicțiilor.
E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viața de zi cu zi, Cioran nu era deloc o ființă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Și aș spune că nu-i scăpau bucuriile și frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. (Simone Boué)
Ce este frapant pentru un cititor obișnuit cu scrierile lui C. atunci când citește Caietele? La debutul lecturii, textele dau impresia că îți vor prilejui întâlnirea cu gândirea și simțirea adevăratului C., ale omului din culise, depășind idiosincraziile funambulești ale mai vechilor texte. Dar C. dispune de o mare putere de a simula sinceritatea; textele din Caiete nu sunt departe, în stil, de paradoxurile și antinomiile întâlnite în eseurile de tinerețe. Sunt exerciții de stil în jurul propriilor obsesii pe care i le cunoșteam, grosso modo, din cărțile anterioare. C. scrie aici rescriindu-se și comentându-se. Vezi lupta lui cu poezia, de care se declară total detașat, repudiind scrierile din tinerețe în care s-a lăsat ademenit de stilul afectat și liric.
Farmecul acestor caiete, dincolo de interesul pur biografic, vin și din schițarea unui autoportret de nonconformist și singuratic, un exagerat care, uneori, de dragul efectului literar, eșuează în tentativa de a fi 100% autentic cu sine. Stilul îi este atât de aiuritor, încât nu va înceta nicicând să-mi provoace hohote de râs, chiar și atunci când discută probleme dintre cele mai grave. :)) Multă butaforie, dar puțină confesiune. C. își afișează aici ostentativ una dintre marile sale plăceri: aceea de a se scruta și evalua fără multe menajamente, chiar cu voluptate.
Cum era, totuși, C. omul, putem afla citind și printre rânduri. Modest, exploziv, un individ ciclotimic, ambivalent prin excelență, prăbușit interior și de un scepticism devastator; lipsit de iluzii asupra lumii și asupra propriei ființe, pe alocuri extrem de critic cu scrierile sale, dar și cu ale celorlalți; un suflet permanent chinuit de angoasă, suferind de nenumărate boli: șase luni pe an avea guturai, la care se adăugau reumatismul, durerile crâncene de stomac și intestine. Nevoit să renunțe la tutun și la cafea, se plânge în paginile caietelor că îi devine imposibil să mai scrie în asemenea condiții. Adoră zilele răcoroase, când norii acoperă Parisul și se poate plimba nestingherit în Grădina Luxembourg. Detestă zilele caniculare, când, obligat să rămână închis în casă, este cuprins de urât. Pentru a se obosi, recurge la lungi plimbări pe bicicletă sau pe jos. În zilele de vară, beneficiind de ospitalitatea unor prieteni cu case à la campagne, merge să lucreze în grădină, trăind o voluptate a mișcării, uitând de oraș și de sine… Privește cu dezgust seratele și recepțiile la care, invitat fiind, merge din curtoazie, pentru ca în caiete să se năpustească furios împotriva lor, găsind că nu există lucru mai inutil decât să flecărești o seară întreagă în gol. Paralizat de îndoială, se uită uimit, dar cu antipatie la colegii de breaslă, atât de siguri pe ei și pe succesele lor în creație.
Mulți dintre compatrioții care îl vizitează la Paris începând cu anii '60, îl agasează și îi tulbură sufletul cu amintirile lor. Lăsându-se antrenat de ei și ieșind pentru scurtă vreme din singurătatea sa, C. ajungea să regrete ulterior și să se „pedepsească” pentru aceste scurte imersiuni în trecutul de care se voia pentru totdeauna rupt.
Deplânge și aici destinul anistoric al Valahiei și rămâne întrucâtva blocat în complexul izolaționismului nostru cultural. Tema exilului și a neantului valah se prefigurează încă din primele fragmente. Mereu cu gândul la Rășinarii copilăriei sale, faptul acesta îi provoca nostalgii dureroase, gândindu-se la părinții și prietenii dispăruți.
Toate aceste manii și obsesii par a alcătui o mască de histrion, modelată începând cu momentul rupturii esențiale, marcată de plecarea din Rășinari, și momentul ajungerii la Paris, unde va cunoaște o dublă alienare, existențială și creativă.
Fragmentele relevă pe de-o parte o mască prost întocmită, pe de alta o reprezentare a condiției umane sfâșiată între mizantropia intrinsecă și mândria creatoare. A fost neplăcut surprins, de pildă, când, după moartea lui Blaga, este găsită printre hârtiile acestuia o interventie împotriva sa. Blaga, model al detașării, străin în ochii săi de „lăutărismul” spațiului mioritic cade atunci de pe piedestalul integrității intelectuale; mereu indiferent la tribulațiile lumii, C. suferea, iată, când afla, opinii defavorabile despre sine, reacționînd violent.
Discursul fragmentat pe care îl folosește îi este accesoriul predilect pentru a traduce în scris, mai mult sau mai puțin retoric, inapetența sa la lume.
Plăcerea lui, vizibilă mai ales în Caiete, este aceea de a-și turna gândirea într-o formă unică și suficientă sieși, întrucât este terifiat de necesitatea de a se explica, comenta, argumenta, adică de tot ceea ce amintește de ticurile unui profesor.
Autoironia, auto-reflexia, ticurile de moralist, stârnesc amuzamentul. Moralistul, după opinia lui C. însuși, este cel care scrie fragmente și spune lucruri trăznite.
De ce s-a oprit C. cu notațiile în 1972? De ce nu a continuat exercițiul cinico-moralist?
După cum el însuși a recunoscut în mai multe rânduri, stilul fragmentar este apanajul indivizilor leneși și obosiți și exprimă o silă de univers sub forma protestului împotriva absurdității lumii. S-a plictisit, prin urmare, și a renunțat la autoscopie, de nu alte rațiuni obscure se află în spatele acestui hiatus inexplicabil.
Spiritele de care se declară legat prin afinități, viziune despre viață și tenebre: Epicur, La Rochefoucault, Emily Dickinson, Marc Aureliu.
De recitit acest cărțoi la intervale regulate, 2-5-10-25 de ani, să zicem...
-----------------------------------
Aproape tot ce fac spre a-mi câștiga existența poartă această pecete de inutilitate, căci tot ce nu mă interesează în mod absolut îmi pare de-o absurditate vecină cu supliciul.
Simt uneori, ascunse în mine, puteri infinite. Dar vai, nu știu la ce să le folosesc; nu cred în nimic, iar ca să acționezi e nevoie să crezi, să crezi, să crezi…
Fiecare crede că ceea ce face el e important; eu nu: așa încât nu pot face nimic…
Am citit prea mult… Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că „fac” ceva, că mă justific în fața „societății”, că am o ocupație, că-mi spăl rușinea de a fi un trândav - un om inutil și inutilizabil.
Nu propun adevăruri, ci semiconvingeri, erezii fără consecințe, ce n-au făcut nimănui nici rău și nici bine. Voi fi în veci omul fără discipoli, și e vrerea mea să nu am.
Nimic nu supără mai mult decât un gânditor care se crede dator să lămurească tot ce spune, care îneacă orice problemă în vorbe. Verva - păcat contra spiritului. Nici cei mai mari nu i-au scăpat.
Oriunde aș merge, același sentiment de neapartenență, de joc inutil și prostesc, de impostură - nu la ceilalți, ci la mine: simulez că mă interesează lucruri care de fapt mă lasă rece, joc permanent un rol, din lașitate sau ca să salvez aparențele; dar fără să particip, căci ceea ce mă interesează e altundeva.
Idei și sentimente confuze și tulburi - exprimate destul de clar, cam așa s-ar putea defini diversele mele opuscule.
Procedez ca pictorii: desenez, sau mai bine spus scriu contururile unui text; apoi îi dau consistență, aștern straturi succesive; ceea ce aduce obligatoriu contradicții, incompatibilități, discordanțe; e un risc care trebuie asumat, și îl asum.
Ce face însă un spirit coerent? Dă o definiție și se cramponează de ea; violează problema tratată, oricum o torturează; logica câștigă; viața suferă. Își asumă și el niște riscuri.
E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viața de zi cu zi, Cioran nu era deloc o ființă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Și aș spune că nu-i scăpau bucuriile și frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. (Simone Boué)
Ce este frapant pentru un cititor obișnuit cu scrierile lui C. atunci când citește Caietele? La debutul lecturii, textele dau impresia că îți vor prilejui întâlnirea cu gândirea și simțirea adevăratului C., ale omului din culise, depășind idiosincraziile funambulești ale mai vechilor texte. Dar C. dispune de o mare putere de a simula sinceritatea; textele din Caiete nu sunt departe, în stil, de paradoxurile și antinomiile întâlnite în eseurile de tinerețe. Sunt exerciții de stil în jurul propriilor obsesii pe care i le cunoșteam, grosso modo, din cărțile anterioare. C. scrie aici rescriindu-se și comentându-se. Vezi lupta lui cu poezia, de care se declară total detașat, repudiind scrierile din tinerețe în care s-a lăsat ademenit de stilul afectat și liric.
Idealul meu de scriitură: să-l amuțești definitiv pe poetul ascuns în tine; să-ți lichidezi ultimele rămășițe de lirism; - să te împotrivești esenței tale intime, să-ți trădezi inspirațiile; să-ți calci în picioare elanurile - și chiar grimasele.
Farmecul acestor caiete, dincolo de interesul pur biografic, vin și din schițarea unui autoportret de nonconformist și singuratic, un exagerat care, uneori, de dragul efectului literar, eșuează în tentativa de a fi 100% autentic cu sine. Stilul îi este atât de aiuritor, încât nu va înceta nicicând să-mi provoace hohote de râs, chiar și atunci când discută probleme dintre cele mai grave. :)) Multă butaforie, dar puțină confesiune. C. își afișează aici ostentativ una dintre marile sale plăceri: aceea de a se scruta și evalua fără multe menajamente, chiar cu voluptate.
Cum era, totuși, C. omul, putem afla citind și printre rânduri. Modest, exploziv, un individ ciclotimic, ambivalent prin excelență, prăbușit interior și de un scepticism devastator; lipsit de iluzii asupra lumii și asupra propriei ființe, pe alocuri extrem de critic cu scrierile sale, dar și cu ale celorlalți; un suflet permanent chinuit de angoasă, suferind de nenumărate boli: șase luni pe an avea guturai, la care se adăugau reumatismul, durerile crâncene de stomac și intestine. Nevoit să renunțe la tutun și la cafea, se plânge în paginile caietelor că îi devine imposibil să mai scrie în asemenea condiții. Adoră zilele răcoroase, când norii acoperă Parisul și se poate plimba nestingherit în Grădina Luxembourg. Detestă zilele caniculare, când, obligat să rămână închis în casă, este cuprins de urât. Pentru a se obosi, recurge la lungi plimbări pe bicicletă sau pe jos. În zilele de vară, beneficiind de ospitalitatea unor prieteni cu case à la campagne, merge să lucreze în grădină, trăind o voluptate a mișcării, uitând de oraș și de sine… Privește cu dezgust seratele și recepțiile la care, invitat fiind, merge din curtoazie, pentru ca în caiete să se năpustească furios împotriva lor, găsind că nu există lucru mai inutil decât să flecărești o seară întreagă în gol. Paralizat de îndoială, se uită uimit, dar cu antipatie la colegii de breaslă, atât de siguri pe ei și pe succesele lor în creație.
Mulți dintre compatrioții care îl vizitează la Paris începând cu anii '60, îl agasează și îi tulbură sufletul cu amintirile lor. Lăsându-se antrenat de ei și ieșind pentru scurtă vreme din singurătatea sa, C. ajungea să regrete ulterior și să se „pedepsească” pentru aceste scurte imersiuni în trecutul de care se voia pentru totdeauna rupt.
Deplânge și aici destinul anistoric al Valahiei și rămâne întrucâtva blocat în complexul izolaționismului nostru cultural. Tema exilului și a neantului valah se prefigurează încă din primele fragmente. Mereu cu gândul la Rășinarii copilăriei sale, faptul acesta îi provoca nostalgii dureroase, gândindu-se la părinții și prietenii dispăruți.
Toate aceste manii și obsesii par a alcătui o mască de histrion, modelată începând cu momentul rupturii esențiale, marcată de plecarea din Rășinari, și momentul ajungerii la Paris, unde va cunoaște o dublă alienare, existențială și creativă.
Fragmentele relevă pe de-o parte o mască prost întocmită, pe de alta o reprezentare a condiției umane sfâșiată între mizantropia intrinsecă și mândria creatoare. A fost neplăcut surprins, de pildă, când, după moartea lui Blaga, este găsită printre hârtiile acestuia o interventie împotriva sa. Blaga, model al detașării, străin în ochii săi de „lăutărismul” spațiului mioritic cade atunci de pe piedestalul integrității intelectuale; mereu indiferent la tribulațiile lumii, C. suferea, iată, când afla, opinii defavorabile despre sine, reacționînd violent.
Îl pusesem pe L. Blaga pe un piedestal (ca să vorbesc ca servitoarele), credeam că este mai presus de noi, că plutește, nepăsător sau meditativ, străin de certurile noastre, incapabil de reacții balcanice, de hachițe sau de accese de invidie. (…) Vai, zeul s-a prăbușit!
Discursul fragmentat pe care îl folosește îi este accesoriul predilect pentru a traduce în scris, mai mult sau mai puțin retoric, inapetența sa la lume.
Plăcerea lui, vizibilă mai ales în Caiete, este aceea de a-și turna gândirea într-o formă unică și suficientă sieși, întrucât este terifiat de necesitatea de a se explica, comenta, argumenta, adică de tot ceea ce amintește de ticurile unui profesor.
Autoironia, auto-reflexia, ticurile de moralist, stârnesc amuzamentul. Moralistul, după opinia lui C. însuși, este cel care scrie fragmente și spune lucruri trăznite.
De ce s-a oprit C. cu notațiile în 1972? De ce nu a continuat exercițiul cinico-moralist?
După cum el însuși a recunoscut în mai multe rânduri, stilul fragmentar este apanajul indivizilor leneși și obosiți și exprimă o silă de univers sub forma protestului împotriva absurdității lumii. S-a plictisit, prin urmare, și a renunțat la autoscopie, de nu alte rațiuni obscure se află în spatele acestui hiatus inexplicabil.
Spiritele de care se declară legat prin afinități, viziune despre viață și tenebre: Epicur, La Rochefoucault, Emily Dickinson, Marc Aureliu.
De recitit acest cărțoi la intervale regulate, 2-5-10-25 de ani, să zicem...
-----------------------------------
Aproape tot ce fac spre a-mi câștiga existența poartă această pecete de inutilitate, căci tot ce nu mă interesează în mod absolut îmi pare de-o absurditate vecină cu supliciul.
Simt uneori, ascunse în mine, puteri infinite. Dar vai, nu știu la ce să le folosesc; nu cred în nimic, iar ca să acționezi e nevoie să crezi, să crezi, să crezi…
Fiecare crede că ceea ce face el e important; eu nu: așa încât nu pot face nimic…
Am citit prea mult… Cititul mi-a devorat gândirea. Când citesc, am impresia că „fac” ceva, că mă justific în fața „societății”, că am o ocupație, că-mi spăl rușinea de a fi un trândav - un om inutil și inutilizabil.
Nu propun adevăruri, ci semiconvingeri, erezii fără consecințe, ce n-au făcut nimănui nici rău și nici bine. Voi fi în veci omul fără discipoli, și e vrerea mea să nu am.
Nimic nu supără mai mult decât un gânditor care se crede dator să lămurească tot ce spune, care îneacă orice problemă în vorbe. Verva - păcat contra spiritului. Nici cei mai mari nu i-au scăpat.
Oriunde aș merge, același sentiment de neapartenență, de joc inutil și prostesc, de impostură - nu la ceilalți, ci la mine: simulez că mă interesează lucruri care de fapt mă lasă rece, joc permanent un rol, din lașitate sau ca să salvez aparențele; dar fără să particip, căci ceea ce mă interesează e altundeva.
Idei și sentimente confuze și tulburi - exprimate destul de clar, cam așa s-ar putea defini diversele mele opuscule.
November 15, 2022
"Si la expresión exilio metafísico no tuviera ningún sentido, mi existencia le daría uno".
Un viaje hacia las profundidades cotidianas de una mente atormentada, crítica y enferma por realidad. Una eterna caída hacia las Cimas, capaz de elevarte por encima de ti mismo. Cuadernos repletos de reflexiones, gritos y escepticismos, no aptos para [in]sensibles.
Hay personas que, a pesar de los años y las diferencias, sencillamente no te son ajenas, parten de algo propio y común, y eso es lo que siempre me ha pasado con Cioran. Nada suyo me es ajeno, y este libro es su esencia en estado puro. Recomendadísimo para todos aquellos que quieran acercarse a él, a hurtadillas, a través de una lectura dilatada en el tiempo, más digerible en pequeñas dosis. Perfecta en compañía de domingos nublados.
"Las melodías que se improvisan dentro de nosotros testifican en contra de la soberanía del vacío".
"No conozco nada más bello en este bajo mundo que bordear un río en otoño, que correr, fluir con el agua, sin esfuerzo, sin prisa, sin nada de lo que marca las actividades del hombre".
"El hombre pasará".
Un viaje hacia las profundidades cotidianas de una mente atormentada, crítica y enferma por realidad. Una eterna caída hacia las Cimas, capaz de elevarte por encima de ti mismo. Cuadernos repletos de reflexiones, gritos y escepticismos, no aptos para [in]sensibles.
Hay personas que, a pesar de los años y las diferencias, sencillamente no te son ajenas, parten de algo propio y común, y eso es lo que siempre me ha pasado con Cioran. Nada suyo me es ajeno, y este libro es su esencia en estado puro. Recomendadísimo para todos aquellos que quieran acercarse a él, a hurtadillas, a través de una lectura dilatada en el tiempo, más digerible en pequeñas dosis. Perfecta en compañía de domingos nublados.
"Las melodías que se improvisan dentro de nosotros testifican en contra de la soberanía del vacío".
"No conozco nada más bello en este bajo mundo que bordear un río en otoño, que correr, fluir con el agua, sin esfuerzo, sin prisa, sin nada de lo que marca las actividades del hombre".
"El hombre pasará".
July 9, 2020
După cum remarcă și Gabriel Liiceanu, "Poate cel mai corect ar fi să numim paginile Caietelor lui Cioran jurnalul condiției umane."
Cioran este primul și ultimul autor care, prin degajarea sa nihilistă și certurile frenetice cu Dumnezeu, mi-a fost alături după terminarea ciclului liceeal în momentele de dezbinare totală pe care le aveam în legătură cu străbaterea altui început de drum în viață. Citisem Pe culmile disperării și Amurgul gândurilor ca și 'starter' în gândirea care a tulburat mai mult sau mai puțin națiunea românească (sau cel puțin a celor care au 'îndrăznit' să se încumete cu asemenea literatură), iar acum am retrăit inutilitatea celui care se vaită de propria existență și a dezgustului pe care îl resimțim atât împotriva lumii, cât și împotriva iluziilor pe care le hrănim din orgoliu.
Manual de self-denigration sau evanghelie sub forma reflecțiilor lui Epictet? În orice caz, Caietele mi-au stat la căpătâi într-o perioadă în care duceam lipsă de puțină zguduială emoțională și un reminder franțuzo-românesc de memento mori.
Cioran este primul și ultimul autor care, prin degajarea sa nihilistă și certurile frenetice cu Dumnezeu, mi-a fost alături după terminarea ciclului liceeal în momentele de dezbinare totală pe care le aveam în legătură cu străbaterea altui început de drum în viață. Citisem Pe culmile disperării și Amurgul gândurilor ca și 'starter' în gândirea care a tulburat mai mult sau mai puțin națiunea românească (sau cel puțin a celor care au 'îndrăznit' să se încumete cu asemenea literatură), iar acum am retrăit inutilitatea celui care se vaită de propria existență și a dezgustului pe care îl resimțim atât împotriva lumii, cât și împotriva iluziilor pe care le hrănim din orgoliu.
Manual de self-denigration sau evanghelie sub forma reflecțiilor lui Epictet? În orice caz, Caietele mi-au stat la căpătâi într-o perioadă în care duceam lipsă de puțină zguduială emoțională și un reminder franțuzo-românesc de memento mori.
July 31, 2021
Es un libro muy personal.
Incluso Cioran escribe indicando cuándo el telefono lo distrae.
Samuel Beckett aparece varias veces, en total admiración. Con el tiempo el compromiso de Becket con Havel seria no bien visto por Cioran, aunque la admiración siguió intacta.
Da una observación justa sobre Bataille: vida admirable, pero sin medios para ser un genio.
Weil y su orgullo, da en el clavo Cioran con esta apreciación, muy preciso.
Hay espacio para hablar contra Breton, contra Sartre, rescata a Claudel (e incluso a otros menos conocidos)
Muchos comentarios sobre su paso por el fascismo, sobre Ionesco y Eliade.
Eso con respecto a los chismes, con respecto a lo profundo: es bastante sincero, Cioran (a mi juicio personal) fue un gran ser humano.
Muy placentero, muy recomendado.
Incluso Cioran escribe indicando cuándo el telefono lo distrae.
Samuel Beckett aparece varias veces, en total admiración. Con el tiempo el compromiso de Becket con Havel seria no bien visto por Cioran, aunque la admiración siguió intacta.
Da una observación justa sobre Bataille: vida admirable, pero sin medios para ser un genio.
Weil y su orgullo, da en el clavo Cioran con esta apreciación, muy preciso.
Hay espacio para hablar contra Breton, contra Sartre, rescata a Claudel (e incluso a otros menos conocidos)
Muchos comentarios sobre su paso por el fascismo, sobre Ionesco y Eliade.
Eso con respecto a los chismes, con respecto a lo profundo: es bastante sincero, Cioran (a mi juicio personal) fue un gran ser humano.
Muy placentero, muy recomendado.
September 8, 2020
"A citi o carte pentru plăcerea de a o citi și a o citi ca s-o comentezi reprezintă două operații radical deosebite. În primul caz, te îmbogățești: îți adaugi substanța a tot ceea ce citești. E o activitate de asimilare; în cel de-al doilea (...) trebuie să transpui tot ce citești într-un limbaj care nu are nimic de a face cu cel al autorului." Emil Cioran.
Cu toate că un comentariu al filosofiei sale este deosebit de tentant, din cumpătare și respect față de lirismul fără pereche al marelui eseist și filosof existențialist de origine română, voi rămâne doar la prima parte și anume substanța “Caietelor”:
“Important e să te lecuiești de toate iluziile; restul e chestiune de nuanță.”
“Suferința nu are decât un singur țel: acela de a deschide ochii, de a trezi spiritul, de a face să avanseze cunoașterea.”
“E neelegant să te plângi de viață câtă vreme poți să-ți asiguri o oră de singurătate pe zi.”
Dincolo de greutatea cultural-filosofică a acestui mare erudit, Emil Cioran a fost și un personaj cu un umor savuros:
“Să devii modest din oboseală, din dezinteres...”
“Întâiul gânditor a fost fără îndoială întâiul maniac al lui "de ce".”
“Pentru faptul că nu au simțul timpului, îmi felicit compatrioții "în abstract". Când însă e vorba de o întâlnire, e altceva.”
(E. Cioran după ce l-a așteptat pe Ion Frunzetti 45 de minute)
"M-am gândit la "Împărat" (Marcus Aurelius) și m-am calmat...”
(E. Cioran, fiind enervat de cineva)
“Dacă fiecare ar percepe cu claritate locul neînsemnat pe care îl ocupă fiecare în societate - și în univers - lucrurile ar merge foarte bine, fără piedici.”
Socrate către Criton, înainte de a muri:
"Niciodată să nu vorbești incorect; nu numai că insulți gramatica, dar faci să sufere și sufletele."
În final, vă încurajez să meditați la acest îndemn, în cazul în care doriți să parcurgeți un maraton de 946 de pagini de memorii, aforisme și idei:
“Trebuie să citești nu ca să îl înțelegi pe altul, ci ca să te înțelegi pe tine însuți.”
Cu toate că un comentariu al filosofiei sale este deosebit de tentant, din cumpătare și respect față de lirismul fără pereche al marelui eseist și filosof existențialist de origine română, voi rămâne doar la prima parte și anume substanța “Caietelor”:
“Important e să te lecuiești de toate iluziile; restul e chestiune de nuanță.”
“Suferința nu are decât un singur țel: acela de a deschide ochii, de a trezi spiritul, de a face să avanseze cunoașterea.”
“E neelegant să te plângi de viață câtă vreme poți să-ți asiguri o oră de singurătate pe zi.”
Dincolo de greutatea cultural-filosofică a acestui mare erudit, Emil Cioran a fost și un personaj cu un umor savuros:
“Să devii modest din oboseală, din dezinteres...”
“Întâiul gânditor a fost fără îndoială întâiul maniac al lui "de ce".”
“Pentru faptul că nu au simțul timpului, îmi felicit compatrioții "în abstract". Când însă e vorba de o întâlnire, e altceva.”
(E. Cioran după ce l-a așteptat pe Ion Frunzetti 45 de minute)
"M-am gândit la "Împărat" (Marcus Aurelius) și m-am calmat...”
(E. Cioran, fiind enervat de cineva)
“Dacă fiecare ar percepe cu claritate locul neînsemnat pe care îl ocupă fiecare în societate - și în univers - lucrurile ar merge foarte bine, fără piedici.”
Socrate către Criton, înainte de a muri:
"Niciodată să nu vorbești incorect; nu numai că insulți gramatica, dar faci să sufere și sufletele."
În final, vă încurajez să meditați la acest îndemn, în cazul în care doriți să parcurgeți un maraton de 946 de pagini de memorii, aforisme și idei:
“Trebuie să citești nu ca să îl înțelegi pe altul, ci ca să te înțelegi pe tine însuți.”
March 26, 2018
Cioran being merely Cioran - this book is the only essential Cioran piece that I can think of.
September 17, 2016
"Przeczytałem, że za 500 tys. lat Wielka Brytania znajdzie się pod wodą, gdybym był Anglikiem byłby to wystarczający powód, by już nigdy nie wychodzić z łóżka."
Czym jest ta przechadzka po 15 latach życia Ciorana? Tak to długi spacer pełen bólu dla czytelnika, zachwyt przeplata się tu z nawarstwiającymi się co pewien czas paroksyzmami. Nie sposób EC jakkolwiek polubić, współczuć, chociaż równie ciężko pogardzać, nawet w ten sposób w jaki on opisuje świat i życie. Postać, która gloryfikuje swój ból istnienia, kładzie na ołtarz swojej chwały to, że chce się zabić, ale jeszcze nie może, chociaż tylko to trzyma go przy życiu. Dotknięty chorobami, bezsennością i swoją historią jako bagażem, który go wykrzywia na wiele sposobów. Najbardziej francuski Francuz, najbardziej epileptyczny epileptyk (tylko bez samego aktu padaczki), Żyd (bez żydowskiego pochodzenia) Austrowęgier bez C.K. monarchii, mistyk bez wiary, prorok bez Boga, tym wszystkim próbuje być i ponosi porażkę, którą może się upijać.
Na swój sposób ma manierę emigranta gardzącego wszystkim tym co zostawił za sobą. Pewnie spotęgowaną tego, że wyrzekł się nawet języka.
Czemu więc 4 gwiazdki? Bo Cioran nadal jest zagadką, nadal erudytą podszytym warstwami ironicznego języka, dzienniki te miały zostać zniszczone, ale je zachował i myślę, że ironicznie patrzy dziś z góry, która nie istnieje uważając, że dobrze rozegrał partię tej gry.
Czym jest ta przechadzka po 15 latach życia Ciorana? Tak to długi spacer pełen bólu dla czytelnika, zachwyt przeplata się tu z nawarstwiającymi się co pewien czas paroksyzmami. Nie sposób EC jakkolwiek polubić, współczuć, chociaż równie ciężko pogardzać, nawet w ten sposób w jaki on opisuje świat i życie. Postać, która gloryfikuje swój ból istnienia, kładzie na ołtarz swojej chwały to, że chce się zabić, ale jeszcze nie może, chociaż tylko to trzyma go przy życiu. Dotknięty chorobami, bezsennością i swoją historią jako bagażem, który go wykrzywia na wiele sposobów. Najbardziej francuski Francuz, najbardziej epileptyczny epileptyk (tylko bez samego aktu padaczki), Żyd (bez żydowskiego pochodzenia) Austrowęgier bez C.K. monarchii, mistyk bez wiary, prorok bez Boga, tym wszystkim próbuje być i ponosi porażkę, którą może się upijać.
Na swój sposób ma manierę emigranta gardzącego wszystkim tym co zostawił za sobą. Pewnie spotęgowaną tego, że wyrzekł się nawet języka.
Czemu więc 4 gwiazdki? Bo Cioran nadal jest zagadką, nadal erudytą podszytym warstwami ironicznego języka, dzienniki te miały zostać zniszczone, ale je zachował i myślę, że ironicznie patrzy dziś z góry, która nie istnieje uważając, że dobrze rozegrał partię tej gry.
November 9, 2024
Ler Cioran é diferente, é um exercício na capacidade de nos rirmos de tudo, até daquilo que outrora nos faria chorar. Sempre gostei de Cioran e vejo-o como um irmão mais novo de Fernando Pessoa. Ambos sentiam em demasia, a profundidade absurda do real e, por isso, escreviam para se libertarem. Para eles a produção literária era uma forma de catarse, de purificação, enfim, um género de terapia existencial.
Nestes cadernos, Cioran escreve no mesmo tom, estilo e ritmo da obra publicada; tudo nos é muito familiar. Aquelas tiradas sarcásticas, cheias de humor negro, aparecem ainda mais genuínas e cáusticas. Ao longo do livro, o seu pensamento obsessivo manifesta-se, expandindo as ideias até ao limite delirante de um homem que se sabe condenado.
O tédio, o vazio existencial perante uma morte anunciada, a profundidade absurda da escuridão, a atemporalidade do real, a ausência de sentido imanente na existência - tudo isso e mais - levam Cioran a uma embriaguez de cepticismo inquietante, onde a vertigem se afirma através da escuridão, aproximando-se, em passo de loucura, de uma experiência mística.
Para Cioran, esta é a sua única forma de "religião". Incapaz de acreditar em algo, imola o ser em chama de angústia existencial e experencia a morte, na divina transcendência do momento derradeiro. É este o salto de fé: expandir a consciência em direcção ao nada, de forma a atingir a experiência do transcendente possível e humano, quiçá, ainda demasiado humano.
Lembro-me agora, que em tempos idos, há coisa de vinte anos, namorava eu com uma moça bem vivaça, deixei-lhe um desenho, de um boneco triste e melancólico que fitava um ponto indefinido no espaço, cuja inscrição era "Quem não vê a morte cor rosa, sofre de daltonismo do coração". Desde então, muita coisa mudou, inclusive a namorada; mas mantenho a minha plena apreciação pela obra de Cioran. E estes cadernos s��o muito bem vindos à minha biblioteca.
Leitura recomendada.
Nestes cadernos, Cioran escreve no mesmo tom, estilo e ritmo da obra publicada; tudo nos é muito familiar. Aquelas tiradas sarcásticas, cheias de humor negro, aparecem ainda mais genuínas e cáusticas. Ao longo do livro, o seu pensamento obsessivo manifesta-se, expandindo as ideias até ao limite delirante de um homem que se sabe condenado.
O tédio, o vazio existencial perante uma morte anunciada, a profundidade absurda da escuridão, a atemporalidade do real, a ausência de sentido imanente na existência - tudo isso e mais - levam Cioran a uma embriaguez de cepticismo inquietante, onde a vertigem se afirma através da escuridão, aproximando-se, em passo de loucura, de uma experiência mística.
Para Cioran, esta é a sua única forma de "religião". Incapaz de acreditar em algo, imola o ser em chama de angústia existencial e experencia a morte, na divina transcendência do momento derradeiro. É este o salto de fé: expandir a consciência em direcção ao nada, de forma a atingir a experiência do transcendente possível e humano, quiçá, ainda demasiado humano.
Lembro-me agora, que em tempos idos, há coisa de vinte anos, namorava eu com uma moça bem vivaça, deixei-lhe um desenho, de um boneco triste e melancólico que fitava um ponto indefinido no espaço, cuja inscrição era "Quem não vê a morte cor rosa, sofre de daltonismo do coração". Desde então, muita coisa mudou, inclusive a namorada; mas mantenho a minha plena apreciação pela obra de Cioran. E estes cadernos s��o muito bem vindos à minha biblioteca.
Leitura recomendada.
April 16, 2024
me parece un libro muy personal al que vuelvo de vez en cuando. Leerlo de corrido es un embole pero el pensamiento puro y desnudo me parece genial. La verdad la mente de este tipo me parece fuera de lo común, es un loco (y lo digo para bien)
October 8, 2017
"Ogni giorno vado verso il Dubbio come altri vanno in ufficio." (p. 973)
November 6, 2020
Felicidad inconmensurable leyendolo, y, a pesar de que pudiera parecerlo, no lo digo con un ápice de ironía,
Read
October 12, 2022Cioranowe zapiski dla zabicia czasu...
"Nie bez powodu widzę w zaniechaniu - czegokolwiek by ono dotyczyło - wyróżnik mądrości" (65).
"Jedynym sposobem takiego stawiania czoła próbom, by od nich nie zginąć, jest przekonanie, że wszystko, co się tutaj przydarza, jest w gruncie rzeczy nierzeczywiste, i że wszystko, nawet nasze cierpienia, rozwiewają się bez śladu" (77).
"Małżeństwo zawsze wydawało mi się awanturą niewspółmierną z moimi siłami moralnymi" (89).
"Sceptyk [...] nie współpracuje z niczym, nawet z sobą" (90).
"Tego popołudnia w jakimś biurze naliczyłem, na przestrzeni dość szczupłej, osiemdziesięciu urzędników. Kobiety - zużyte, okropne. Ale panienka, która udzieliła mi żądanych informacji, nieładna i zdrowa, wyglądała zupełnie jak wiejska dziewucha. Czego szukała w tym piekle? Jaki bies ją podkusił do opuszczenia wsi? Tysiąc razy wolałbym wąchać gnój niż wdychać zabójcze wyziewy tego biura. Bez dwóch zdań: człowiek cuchnie. Gdy ma się węch chorobliwie wyostrzony, trzeba unikać obecności ludzi".
"Wczoraj w Samaritaine, obok mnie, przy kasie kobieta cuchnąca tak, że omal nie zemdlałem. Jestem pewien, że żadne zwierzę nie wydzielało takiego smrodu. Gdyby mnie zamknąć z taką kobietą, można by wyciągnąć ze mnie każdą tajemnicę. Wszystko, raczej hańba i zdrada niż znoszenie bodaj przez minutę takiej zarazy. Spece od tortur nie mają wyobraźni" (119).
"Wszelka świadoma aktywność krępuje życie. Spontaniczność i przenikliwość są nie do pogodzenia. Wobec zjawisk życia umysł gra rolę intruza psującego zabawę" (111).
"Jeśli przy jakiejkolwiek kwestii w grę wchodzą dwa wyjaśnienia - naukowe i "mistyczne" - zawsze najbardziej powierzchowne i wprowadzające w błąd jest to pierwsze" (143).
"Rozkwitam w czerni - we wszystkim, co ewokuje mój nieskończony smutek".
"Gdy ktoś mówi o elitach, wiem, że mam przed sobą kretyna".
"Pierwszy warunek doskonałego społeczeństwa: móc zabić wszystkich, których się nie lubi" (163).
"Ile w ciągu całego życia znałem umysłów niedających się zaszufladkować? Trzy, cztery? Reszta - ludzka materia" (222).
"Za chwilę trzeba będzie wyjść, spotkać się z przyjaciółmi, świętować wspólne koniec roku itp. Wolałbym zostać sam i płakać" (235).
"W tym świecie wypierdków i tłustych dziwek trzeba jednak zachować godność" (240).
"Trzeba mi chyba całego życia, bym przywykł do myśli, że jestem Rumunem" (262).
"Na niższym piętrze mieszkają dwie bardzo stare kobiety. Jedna przeszkadza mi odbiornikiem radiowym; druga, głucha, mówi - i mówi się do niej - bardzo głośno. Obje finansowo stoją bardzo kiepsko, od lat ledwo zipią i przyprawiają mnie o potworną handrę. Nienawidzę tych pluskiew, które zamiast w spokoju wyzionąć ducha, narzucają się mojej uwadze tak często, jak tylko mogą. Gdyby były lichwiarkami, odczuwałbym wobec nich pokusę à la Raskolnikow; ale nawet bez tego często miewam takie ciągoty" (310).
"Trzeba pisać dla siebie, koniec, kropka, inni się nie liczą. Myśl ma się zwracać do tego, kto ją spłodził" (324).
"Taka potrzeba samotności, że na samą myśl o ludzkiej twarzy mam ochotę krzyczeć".
"Nie ma nic gorszego od kretynizmu przybierającego maskę inteligencji (co widać u wszystkich posługujacych się żargonem filozoficznym bądź innym)" (351).
"Być filozofem to uważać, że jest się jedynym filozofem, że nikt inny nie zasługuje na to miano. Podobną mentalność mają tylko założyciele religii. Konstruowanie systemu to religia, tylko w głupszej wersji" (350).
"Jak to się dzieje, że tak mało jest ludzi przyzwoitych. Mam już dość tych wszystkich szkiców, karykatur, istot na poły tylko udanych" (352).
"Widząc na ulicy kolana jakiejś dziewczyny pomyślałem w sposób całkiem naturalny, że to szkielet, detal szkieletu, więc nie ma sensu zawracać sobie głowy bodaj cieniem pożądliwości" (357).
"Nie uprawiam filozofii ani literatury, lecz po prostu terapeutykę" (409).
"Od wielu lat podczas budzenia się rano uczucie, że zamiast mózgu mam step" (409).
"Nauka zepsuła wszystko i nie ma nic do zaoferowania. Jest pusta albo szatańska. Niczym wszystkie pozory. Co prawda nieraz bywa dobrodziejstwem, ale w swej istocie jest zgubna. Chętnie obylibyśmy się bez niej" (420-421).
"Wszystkie te okularnice walące w maszyny i wypisujące cyfry przyprawiły mnie o nieznośną chandrę. Dziwki z ulicy Saint-Demis tuż obok zdają mi się o wiele bardziej uprzywilejowane przez los. Pomyśleć, że istotę ludzką można skazać na tkwienie codziennie przez osiem godzin przed maszyną do pisania" (438).
"Postęp jest ideą judeochrześcijańską. Odpowiedzialność za nią ponoszą Prorocy i Apokalipsa - skorygowana, poprawiona, wykastrowana. Sąd Ostateczny jako zwieńczenie, ukoronowanie. Sąd Ostateczny na różowo" (454).
"Unicestwia się wszystko, by w końcu zyskać spokój; dopóki coś jest, żyjemy w niepokoju" (465).
Zreflektowanie: od fizjologi nastapiło przejście do teologii (465).
"Mam wstręt do rozwijania, wyjaśniania, komentowania, podkreślania, wstręt do wszystkiego, co kojarzy się z filozofią, a więc z profesorem".
"Dziś rano w radio jakiś profesor, mówiąc o starożytnych sofistach, oskarżał ich, za Sokratesem, że sprzedawali swe nauki, pobierali opłaty od uczniów, robili tournees po najwazniejszych miastach, żeby w nich zarabiać 'wykładami'" (507).
"Wielka myśl Musila, że filozofowie są Gewalttäter i że wielkie systemy filozoficzne zawsze były współczesne ustrojom tyrańskim" (516).
"Cała filozofia nie jest warta godziny udręki". To stwierdzenie Pascala formułowałem nieświadomie od czasów swej bezsenności, ilekroć czytałem lub sięgałem powtórnie do jakiegoś filozofa".
"Kloaka durniów - oto czym jest Uniwersytet we wszystkich krajach świata".
"Na próżno próbuję wyobrazić sobie przyszłość - nie daję rady, za mało mam okropieństwa w umyśle" (617).
"Co to jest twórczość? To sposób, w jaki ten czy ów brał się za bary z wszechświatem. Ależ on nie brał się za bary! Bardzo dobrze. W takim razie nie jest to twórczość, lecz produkcja. A produkować może byle kto" (631).
"Rozpacz to coś innego niż strapienie; to płomień, płomień przeszywające krew" (635).
"Prawdziwy kontakt między dwiema osobami, między ludźmi w ogóle, nawiązuje się drogą niemej obecności., pozornej nie-komunikacji, którą jest każda prawdziwa komunia; poprzez tajemną bezsłowną wymianę podobną do prawdziwej modlitwy" (639).
Agresywny ateizm zawsze wydawał mi się równie wstrętny jak nietolerancja religijna. Zresztą nie jest on niczym innym jak religją na odwrót. Kościoły i Antykościoły są tak samo podejrzane i rodzą takie samo zło. Nie powinno się być ani za, ani przeciw żadnemu bogu. Zajmowanie w tych sprawach wyraźnego stanowiska jest w złym guście. Co najmniej tyle w tej sprawie można powiedzieć" (649).
"Fragment jest przyrodzonym mi sposobem ekspresji, bycia. Urodziłem się dla fragmentu" (655).
"Zlikwidowanie psychoanalizy oznaczać będzie krok w stronę wolności intelektualnej" (655).
"Nazizm to duch Starego Testamentu zastosowany do Germanów, nazizm do niemiecki Jehowa" (661).
"Zauważyłem, że nie jestem zdolny porozumieć się z nikim noszącym piętno Uniwersytetu. Z chwilą, gdy odkryję w czyjejś umysłowości najmniejszy bodaj pierwiastek dydaktyczny, uznaję, że nie warto kontynuować z nim rozmowy" (661).
"Jaka jest moja prawdziwa natura, jakie są moje prawdziwe zachcenia? Policzkować, pluć ludziom w twarz, wrzeszczeć, włóczyć kogoś po ziemi, deptać go, ryczeć, skręcać się w konwulsjach" (680).
"Zarówno wierzący, jak i niewierzący cierpi na tę samą postać pychy, zmienia się tylko jej treść. Obaj sądzą, że posiedli prawdę, inaczej nie mogliby żyć. Jednakże słowem prawda nikt nie powinien się posługiwać. Uciekanie się do niego jest zarozumialstwem, a nawet bezwstydem" (683).
"Czy ludzie kłócą się z powodu Najświętszej Panienki czy Rewolucji, wchodzące w grę namiętności, ich natężenie i długotrwałość, są do siebie dziwnie podobne; nawet tonacje sporów są prawie identyczne, wszak w obu sytuacjach chodzi o wierzenia" (691).
"Kobieta była kimś, póki miała poczucie wstydu. Już go nie ma, odsłania wszystko za nic., niszczy iluzję uniemożliwiając pracę wyobraźni. Jakiś to dowód braku instynktu! Sądzi, że się emancypuje, a tylko się niszczy. Już teraz nic nie jest warta. Likwidacji uległo właśnie jedno z ostatnich kłamstw stanowiących o uroku życia" (691).
"Z niektórych sjest wychodzę jak z tragedii" (691).
"Przed chwilą na drodze na targ minąłem młodą brzemienną (najwidoczniej ostatni miesiąc!). Obrzydzenie, mdłości. Od razu pomyślałem, że moja matka, nosząc mnie, musiała być podobna do tej poczwary" (699).
"Gdy pomyślę, że przez tyle lat musiałem tak się męczyć, by zapomnieć to wszystko, czego nauczył mnie uniwersytet, by zatrzeć ślady, jakie we mnie pozostawił! Nie, nie ślady: brudne plamy" (719).
"Już dawno zrozumiałem, że filozofowie niczego mnie nie nauczą [...]" (731).
"Jak każdy skazany na introspekcję, mam wstręt do człowieka. [...] Niemniej ogarnia nas zdumienie na myśl, że ze spermatozoidu niekiedy rodzi się święty" (737).
"Człowiek głęboki nie rozumie... Idea podstawowa jest ta, że prawda nie kryje się w wiedzy" (803).
André-Jean Festugière: "Myśl, że bóg może być dobry, nie przeszła przez żadną grecką głowę przed Platonem, jako że pojęcie potęgi implikuje ideę boskiej dobroci w stopniu jeszcze mniejszym niż ideę sprawiedliwości" (805).
"Od przymusu czytania wszystkich tych nieczytelnych powieści tak obecnie chwalonych, wolałbym słup egzekucyjny" (835).
"Krytyka literacka (zresztą wszelka krytyka) to zawód hańbiący. Z fotela osądzać cudzy pot, ustalać, czy jest on prawdziwy czy udawany, pracować nad cudza pracą albo - by przywołać powyższy oraz - pocić się nad cudzym potem... (co za obraz!) Najgorsza forma pasożytnictwa; krytycy to literaccy stręczyciele" (856).
"Czuję się bliższy komuś, kto jest sam, nawet gdy broni złej sprawy, niż temu, kto zbiera aplauzy, broniąc sprawy słusznej" (857).
"Złoty wiek poprzedza Historię albo następuje po niej. Obie wizje są potępieniem procesu dziejowego" (885).
"Bycie intelektualista to błąd i przywara" (901).
"Ten styl profesorski, pedantyczny, wymęczony, kręcący się w kółko i którego głównym celem jest ukrycie, odsunięcie problemu, na dłuższą metę jest nie do zniesienie. Można jednak zrozumieć, że uwodzi młodych i uszczęśliwia profesorów" (909).
"Nie ma nic gorszego niż afektacja z żargonem naukowym" (914).
"Nie bez powodu widzę w zaniechaniu - czegokolwiek by ono dotyczyło - wyróżnik mądrości" (65).
"Jedynym sposobem takiego stawiania czoła próbom, by od nich nie zginąć, jest przekonanie, że wszystko, co się tutaj przydarza, jest w gruncie rzeczy nierzeczywiste, i że wszystko, nawet nasze cierpienia, rozwiewają się bez śladu" (77).
"Małżeństwo zawsze wydawało mi się awanturą niewspółmierną z moimi siłami moralnymi" (89).
"Sceptyk [...] nie współpracuje z niczym, nawet z sobą" (90).
"Tego popołudnia w jakimś biurze naliczyłem, na przestrzeni dość szczupłej, osiemdziesięciu urzędników. Kobiety - zużyte, okropne. Ale panienka, która udzieliła mi żądanych informacji, nieładna i zdrowa, wyglądała zupełnie jak wiejska dziewucha. Czego szukała w tym piekle? Jaki bies ją podkusił do opuszczenia wsi? Tysiąc razy wolałbym wąchać gnój niż wdychać zabójcze wyziewy tego biura. Bez dwóch zdań: człowiek cuchnie. Gdy ma się węch chorobliwie wyostrzony, trzeba unikać obecności ludzi".
"Wczoraj w Samaritaine, obok mnie, przy kasie kobieta cuchnąca tak, że omal nie zemdlałem. Jestem pewien, że żadne zwierzę nie wydzielało takiego smrodu. Gdyby mnie zamknąć z taką kobietą, można by wyciągnąć ze mnie każdą tajemnicę. Wszystko, raczej hańba i zdrada niż znoszenie bodaj przez minutę takiej zarazy. Spece od tortur nie mają wyobraźni" (119).
"Wszelka świadoma aktywność krępuje życie. Spontaniczność i przenikliwość są nie do pogodzenia. Wobec zjawisk życia umysł gra rolę intruza psującego zabawę" (111).
"Jeśli przy jakiejkolwiek kwestii w grę wchodzą dwa wyjaśnienia - naukowe i "mistyczne" - zawsze najbardziej powierzchowne i wprowadzające w błąd jest to pierwsze" (143).
"Rozkwitam w czerni - we wszystkim, co ewokuje mój nieskończony smutek".
"Gdy ktoś mówi o elitach, wiem, że mam przed sobą kretyna".
"Pierwszy warunek doskonałego społeczeństwa: móc zabić wszystkich, których się nie lubi" (163).
"Ile w ciągu całego życia znałem umysłów niedających się zaszufladkować? Trzy, cztery? Reszta - ludzka materia" (222).
"Za chwilę trzeba będzie wyjść, spotkać się z przyjaciółmi, świętować wspólne koniec roku itp. Wolałbym zostać sam i płakać" (235).
"W tym świecie wypierdków i tłustych dziwek trzeba jednak zachować godność" (240).
"Trzeba mi chyba całego życia, bym przywykł do myśli, że jestem Rumunem" (262).
"Na niższym piętrze mieszkają dwie bardzo stare kobiety. Jedna przeszkadza mi odbiornikiem radiowym; druga, głucha, mówi - i mówi się do niej - bardzo głośno. Obje finansowo stoją bardzo kiepsko, od lat ledwo zipią i przyprawiają mnie o potworną handrę. Nienawidzę tych pluskiew, które zamiast w spokoju wyzionąć ducha, narzucają się mojej uwadze tak często, jak tylko mogą. Gdyby były lichwiarkami, odczuwałbym wobec nich pokusę à la Raskolnikow; ale nawet bez tego często miewam takie ciągoty" (310).
"Trzeba pisać dla siebie, koniec, kropka, inni się nie liczą. Myśl ma się zwracać do tego, kto ją spłodził" (324).
"Taka potrzeba samotności, że na samą myśl o ludzkiej twarzy mam ochotę krzyczeć".
"Nie ma nic gorszego od kretynizmu przybierającego maskę inteligencji (co widać u wszystkich posługujacych się żargonem filozoficznym bądź innym)" (351).
"Być filozofem to uważać, że jest się jedynym filozofem, że nikt inny nie zasługuje na to miano. Podobną mentalność mają tylko założyciele religii. Konstruowanie systemu to religia, tylko w głupszej wersji" (350).
"Jak to się dzieje, że tak mało jest ludzi przyzwoitych. Mam już dość tych wszystkich szkiców, karykatur, istot na poły tylko udanych" (352).
"Widząc na ulicy kolana jakiejś dziewczyny pomyślałem w sposób całkiem naturalny, że to szkielet, detal szkieletu, więc nie ma sensu zawracać sobie głowy bodaj cieniem pożądliwości" (357).
"Nie uprawiam filozofii ani literatury, lecz po prostu terapeutykę" (409).
"Od wielu lat podczas budzenia się rano uczucie, że zamiast mózgu mam step" (409).
"Nauka zepsuła wszystko i nie ma nic do zaoferowania. Jest pusta albo szatańska. Niczym wszystkie pozory. Co prawda nieraz bywa dobrodziejstwem, ale w swej istocie jest zgubna. Chętnie obylibyśmy się bez niej" (420-421).
"Wszystkie te okularnice walące w maszyny i wypisujące cyfry przyprawiły mnie o nieznośną chandrę. Dziwki z ulicy Saint-Demis tuż obok zdają mi się o wiele bardziej uprzywilejowane przez los. Pomyśleć, że istotę ludzką można skazać na tkwienie codziennie przez osiem godzin przed maszyną do pisania" (438).
"Postęp jest ideą judeochrześcijańską. Odpowiedzialność za nią ponoszą Prorocy i Apokalipsa - skorygowana, poprawiona, wykastrowana. Sąd Ostateczny jako zwieńczenie, ukoronowanie. Sąd Ostateczny na różowo" (454).
"Unicestwia się wszystko, by w końcu zyskać spokój; dopóki coś jest, żyjemy w niepokoju" (465).
Zreflektowanie: od fizjologi nastapiło przejście do teologii (465).
"Mam wstręt do rozwijania, wyjaśniania, komentowania, podkreślania, wstręt do wszystkiego, co kojarzy się z filozofią, a więc z profesorem".
"Dziś rano w radio jakiś profesor, mówiąc o starożytnych sofistach, oskarżał ich, za Sokratesem, że sprzedawali swe nauki, pobierali opłaty od uczniów, robili tournees po najwazniejszych miastach, żeby w nich zarabiać 'wykładami'" (507).
"Wielka myśl Musila, że filozofowie są Gewalttäter i że wielkie systemy filozoficzne zawsze były współczesne ustrojom tyrańskim" (516).
"Cała filozofia nie jest warta godziny udręki". To stwierdzenie Pascala formułowałem nieświadomie od czasów swej bezsenności, ilekroć czytałem lub sięgałem powtórnie do jakiegoś filozofa".
"Kloaka durniów - oto czym jest Uniwersytet we wszystkich krajach świata".
"Na próżno próbuję wyobrazić sobie przyszłość - nie daję rady, za mało mam okropieństwa w umyśle" (617).
"Co to jest twórczość? To sposób, w jaki ten czy ów brał się za bary z wszechświatem. Ależ on nie brał się za bary! Bardzo dobrze. W takim razie nie jest to twórczość, lecz produkcja. A produkować może byle kto" (631).
"Rozpacz to coś innego niż strapienie; to płomień, płomień przeszywające krew" (635).
"Prawdziwy kontakt między dwiema osobami, między ludźmi w ogóle, nawiązuje się drogą niemej obecności., pozornej nie-komunikacji, którą jest każda prawdziwa komunia; poprzez tajemną bezsłowną wymianę podobną do prawdziwej modlitwy" (639).
Agresywny ateizm zawsze wydawał mi się równie wstrętny jak nietolerancja religijna. Zresztą nie jest on niczym innym jak religją na odwrót. Kościoły i Antykościoły są tak samo podejrzane i rodzą takie samo zło. Nie powinno się być ani za, ani przeciw żadnemu bogu. Zajmowanie w tych sprawach wyraźnego stanowiska jest w złym guście. Co najmniej tyle w tej sprawie można powiedzieć" (649).
"Fragment jest przyrodzonym mi sposobem ekspresji, bycia. Urodziłem się dla fragmentu" (655).
"Zlikwidowanie psychoanalizy oznaczać będzie krok w stronę wolności intelektualnej" (655).
"Nazizm to duch Starego Testamentu zastosowany do Germanów, nazizm do niemiecki Jehowa" (661).
"Zauważyłem, że nie jestem zdolny porozumieć się z nikim noszącym piętno Uniwersytetu. Z chwilą, gdy odkryję w czyjejś umysłowości najmniejszy bodaj pierwiastek dydaktyczny, uznaję, że nie warto kontynuować z nim rozmowy" (661).
"Jaka jest moja prawdziwa natura, jakie są moje prawdziwe zachcenia? Policzkować, pluć ludziom w twarz, wrzeszczeć, włóczyć kogoś po ziemi, deptać go, ryczeć, skręcać się w konwulsjach" (680).
"Zarówno wierzący, jak i niewierzący cierpi na tę samą postać pychy, zmienia się tylko jej treść. Obaj sądzą, że posiedli prawdę, inaczej nie mogliby żyć. Jednakże słowem prawda nikt nie powinien się posługiwać. Uciekanie się do niego jest zarozumialstwem, a nawet bezwstydem" (683).
"Czy ludzie kłócą się z powodu Najświętszej Panienki czy Rewolucji, wchodzące w grę namiętności, ich natężenie i długotrwałość, są do siebie dziwnie podobne; nawet tonacje sporów są prawie identyczne, wszak w obu sytuacjach chodzi o wierzenia" (691).
"Kobieta była kimś, póki miała poczucie wstydu. Już go nie ma, odsłania wszystko za nic., niszczy iluzję uniemożliwiając pracę wyobraźni. Jakiś to dowód braku instynktu! Sądzi, że się emancypuje, a tylko się niszczy. Już teraz nic nie jest warta. Likwidacji uległo właśnie jedno z ostatnich kłamstw stanowiących o uroku życia" (691).
"Z niektórych sjest wychodzę jak z tragedii" (691).
"Przed chwilą na drodze na targ minąłem młodą brzemienną (najwidoczniej ostatni miesiąc!). Obrzydzenie, mdłości. Od razu pomyślałem, że moja matka, nosząc mnie, musiała być podobna do tej poczwary" (699).
"Gdy pomyślę, że przez tyle lat musiałem tak się męczyć, by zapomnieć to wszystko, czego nauczył mnie uniwersytet, by zatrzeć ślady, jakie we mnie pozostawił! Nie, nie ślady: brudne plamy" (719).
"Już dawno zrozumiałem, że filozofowie niczego mnie nie nauczą [...]" (731).
"Jak każdy skazany na introspekcję, mam wstręt do człowieka. [...] Niemniej ogarnia nas zdumienie na myśl, że ze spermatozoidu niekiedy rodzi się święty" (737).
"Człowiek głęboki nie rozumie... Idea podstawowa jest ta, że prawda nie kryje się w wiedzy" (803).
André-Jean Festugière: "Myśl, że bóg może być dobry, nie przeszła przez żadną grecką głowę przed Platonem, jako że pojęcie potęgi implikuje ideę boskiej dobroci w stopniu jeszcze mniejszym niż ideę sprawiedliwości" (805).
"Od przymusu czytania wszystkich tych nieczytelnych powieści tak obecnie chwalonych, wolałbym słup egzekucyjny" (835).
"Krytyka literacka (zresztą wszelka krytyka) to zawód hańbiący. Z fotela osądzać cudzy pot, ustalać, czy jest on prawdziwy czy udawany, pracować nad cudza pracą albo - by przywołać powyższy oraz - pocić się nad cudzym potem... (co za obraz!) Najgorsza forma pasożytnictwa; krytycy to literaccy stręczyciele" (856).
"Czuję się bliższy komuś, kto jest sam, nawet gdy broni złej sprawy, niż temu, kto zbiera aplauzy, broniąc sprawy słusznej" (857).
"Złoty wiek poprzedza Historię albo następuje po niej. Obie wizje są potępieniem procesu dziejowego" (885).
"Bycie intelektualista to błąd i przywara" (901).
"Ten styl profesorski, pedantyczny, wymęczony, kręcący się w kółko i którego głównym celem jest ukrycie, odsunięcie problemu, na dłuższą metę jest nie do zniesienie. Można jednak zrozumieć, że uwodzi młodych i uszczęśliwia profesorów" (909).
"Nie ma nic gorszego niż afektacja z żargonem naukowym" (914).
July 2, 2022
Esta recopilación de pensamientos es simplemente increíble, tanto así, que me entra un profundo sentimiento de traición hacia Cioran. Al pasar por sus hojas me siento como un intruso dentro de sus angustias, dolores, sentimientos y demás situaciones de su vida cotidiana. Siento que no debería de poder estar leyendo algo tan personal, como si ese nunca fue su propósito. Fuera de eso, justamente por la calidad de las notas, puedo conocer más del autor, su ejercicio aplicado en estos cuadernos te habla de la naturaleza del ser de Cioran, el era un escritor, esa era su esencia máxima.
February 17, 2017
Un libro que nunca se pensaba publicar era obvio que tendría altibajos pero las reflexiones y anécdotas de Cioran resultan bastante lúcidas a la vez de deprimentes.
March 5, 2023
Omul e estetician. Se vede că se pricepe să jongleze cu cuvintele, că știe pe dinafară filozofiile, religiile, istoria, chiar mai nimerește și câte o profeție din când în când.
Totuși mi se pare toxic. Te încarci cu venin de pe urma lui, cu o energie negativă până îți vine să iei pe toată lumea la rost. Felul ăsta paradoxal de a îmbina nihilismul cu misticismul mi se pare de-o nebunească schizofrenie. E mai actual decât Noica, Eliade și Ionesco la un loc, cum spunea Dan C. Mihăilescu.
Se vede fățis că aceste caiete au fost un fel de refugiu de-al lui, un mod de a se descătușa de frustrări, eșecuri, remușcări, dar nu e constructiv pentru cititor.
În perioada liceului se pretează o astfel de lectură care merge mână-n mână cu rebeliunea tinerească, cu trădări în dragoste, veșnica ceartă a omului cu Dumnezeu sau alte supărări adolescentine. Se cunoaște că nu e finisat, un talmeș-balmeș intelectual care după câteva ore de lecturat îți face capul un ghiveci.
Beneficiul lecturării ei e că reușește să-ți dea un brânci cum nu reușește aproape nicio altă lectură. Te aduce cu picioarele pe Pământ, îți pune convingerile la încercare, te obligă incisiv să hotărăști ce ai de gând să faci cu viața ta ori dacă vrei să faci ceva cu ea, sau toate la un loc.
P.S. Nu-l lua în serios pe Cioran când vorbește despre sinucidere. El s-a jucat tot timpul cu conceptul ăsta, dar iubea viața la nebunie.
Îi dau totuși 3 stele pentru geniul său.
Totuși mi se pare toxic. Te încarci cu venin de pe urma lui, cu o energie negativă până îți vine să iei pe toată lumea la rost. Felul ăsta paradoxal de a îmbina nihilismul cu misticismul mi se pare de-o nebunească schizofrenie. E mai actual decât Noica, Eliade și Ionesco la un loc, cum spunea Dan C. Mihăilescu.
Se vede fățis că aceste caiete au fost un fel de refugiu de-al lui, un mod de a se descătușa de frustrări, eșecuri, remușcări, dar nu e constructiv pentru cititor.
În perioada liceului se pretează o astfel de lectură care merge mână-n mână cu rebeliunea tinerească, cu trădări în dragoste, veșnica ceartă a omului cu Dumnezeu sau alte supărări adolescentine. Se cunoaște că nu e finisat, un talmeș-balmeș intelectual care după câteva ore de lecturat îți face capul un ghiveci.
Beneficiul lecturării ei e că reușește să-ți dea un brânci cum nu reușește aproape nicio altă lectură. Te aduce cu picioarele pe Pământ, îți pune convingerile la încercare, te obligă incisiv să hotărăști ce ai de gând să faci cu viața ta ori dacă vrei să faci ceva cu ea, sau toate la un loc.
P.S. Nu-l lua în serios pe Cioran când vorbește despre sinucidere. El s-a jucat tot timpul cu conceptul ăsta, dar iubea viața la nebunie.
Îi dau totuși 3 stele pentru geniul său.
March 2, 2017
Finito! Dopo quattro anni esatti (il libro mi era stato regalato nel Natale 2003) fatti di letture notturne a spizzichi e bocconi (una decina massimo di pagine alla volta), sono arrivato alla fine delle 1100 pagine di questi quaderni: spunti, pensieri, annotazioni, ricordi, ecc. Chi conosce Cioran saprà benissimo la sua posizione nei confronti della vita e dell’uomo in particolare, ma nonostante ciò a me sembra che leggendo queste pagine la prima cosa a risaltare sia proprio l’interesse smisurato verso queste componenti centrali di qualsiasi esistenza mai esistita o che esisterà nel futuro. In più un pensatore come lui diventa umano grazie a questo scorcio di intimità e alle sue contraddizioni, ai suoi scoppi d’ira o di felicità, incontrollati o giustificati.
January 16, 2014
«Mortal, piensa como mortal»
October 20, 2014
Fondamentale, in un unico imperdibile volume la summa del pensiero del maestro rumeno.
July 12, 2022
I love You Emil Cioran
December 22, 2020
Cincisprezece ani de frământări, pierderi, căutări, insomnii, plecări și regăsiri. Cioran tânjea la singurătate, dar și-a petrecut întreaga viață în compania oamenilor, fiindu-i de cele mai multe ori imposibil să refuze o întâlnire, o scrisoare sau un telefon. Își găsea echilibrul și inspirația în plimbările sale solitare prin Paris, după miezul nopții, când orașul părea să respire, în sfârșit, lăsând doar spiritele chinuite ca al lui să-i străbată străzile în căutarea unei frânturi de pace. Ajuns din nou acasă, Cioran își așternea pe hârtie gândurile care îi măcinaseră esența de-a lungul întregii zile în aceste Caiete, un jurnal alcătuit din scurte impresii despre cărți sau scriitori contemporani, reflecții despre religia și destinul poporului român, cugetări izvorâte din durerile și temerile sale. Probabil cel mai aspru critic al său, Cioran nu concepea să primească laude pe care considera că nu le merită, însă ura în egală măsură și disprețul sau indiferența cunoscuților săi. Nu voia să fie uitat de lume, dar nici nu suporta aprecierile, considerând că în spatele fiecărui elogiu se află, de fapt, o slabă interpretare a operei sale sau adânci traume sufletești ale celor care reușesc să se regăsească în viziunea sa sumbră despre inutilitatea vieții.
Cioran scrie suferind și căutând, în același timp, izbăvirea. Scrisul îl vindecă și îl distruge: inițial, este o terapie, însă odată depășit momentul descătușării, durerile care au declanșat cuvintele renasc cu puteri îndoite. Filosoful vorbește atunci despre „neajunsul de a se fi născut”, despre greutățile pe care le-a întâmpinat ca scriitor atunci când a renunțat definitiv la limba română, despre redefinirea operei sale în acord cu particularitățile stilului francez („Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”), despre religii și influența lor asupra popoarelor, despre moarte și veșnicia ei, despre neliniști și decăderi. Cioran scrie așa cum gândește: liber, în afara tiparelor, fără să-și cenzureze opiniile care nu se bucură de aprobarea celorlalți. Geniul lui vine tocmai din această răzvrătire „calculată”: Cioran condamnă orice aliniere la standardele literare din acea perioadă, dar reușește cumva să-și creeze propriul stil, care va deveni un model pentru generațiile viitoare.
Viața filosofului român a avut, în ciuda crizelor sale de „urât”, a suferințelor și a dezamăgirilor, o strălucire aparte, dată fie de nostalgia unui paradis căruia acesta în mod cert i-a aparținut la un moment dat, fie de voluptatea eternelor sale căutări și lupte spirituale. Chiar dacă încearcă în permanență să se ascundă printre umbrele anonimatului, Cioran nu-și poate suprima sclipirea nativă și nici nevoia de a descoperi o „lumină ce nu are nume în limbile noastre”. El s-a născut pentru a scrie, pentru a pune la îndoială totul, pentru a găsi răspunsuri pe care singur să le respingă apoi… Cioran s-a născut pentru a-și transforma durerea și singurătatea în cuvinte, arătându-ne că există o cale de a te întoarce din Infern și chiar de a fuziona apoi cu Paradisul…
Cioran scrie suferind și căutând, în același timp, izbăvirea. Scrisul îl vindecă și îl distruge: inițial, este o terapie, însă odată depășit momentul descătușării, durerile care au declanșat cuvintele renasc cu puteri îndoite. Filosoful vorbește atunci despre „neajunsul de a se fi născut”, despre greutățile pe care le-a întâmpinat ca scriitor atunci când a renunțat definitiv la limba română, despre redefinirea operei sale în acord cu particularitățile stilului francez („Să treci de la limba română la limba franceză e ca și cum ai trece de la o rugăciune la un contract”), despre religii și influența lor asupra popoarelor, despre moarte și veșnicia ei, despre neliniști și decăderi. Cioran scrie așa cum gândește: liber, în afara tiparelor, fără să-și cenzureze opiniile care nu se bucură de aprobarea celorlalți. Geniul lui vine tocmai din această răzvrătire „calculată”: Cioran condamnă orice aliniere la standardele literare din acea perioadă, dar reușește cumva să-și creeze propriul stil, care va deveni un model pentru generațiile viitoare.
Viața filosofului român a avut, în ciuda crizelor sale de „urât”, a suferințelor și a dezamăgirilor, o strălucire aparte, dată fie de nostalgia unui paradis căruia acesta în mod cert i-a aparținut la un moment dat, fie de voluptatea eternelor sale căutări și lupte spirituale. Chiar dacă încearcă în permanență să se ascundă printre umbrele anonimatului, Cioran nu-și poate suprima sclipirea nativă și nici nevoia de a descoperi o „lumină ce nu are nume în limbile noastre”. El s-a născut pentru a scrie, pentru a pune la îndoială totul, pentru a găsi răspunsuri pe care singur să le respingă apoi… Cioran s-a născut pentru a-și transforma durerea și singurătatea în cuvinte, arătându-ne că există o cale de a te întoarce din Infern și chiar de a fuziona apoi cu Paradisul…
Cum funcționează spiritul meu atunci când se desprinde de cuvinte? Care-i este identitatea? Cine este el? Dar mai există oare?
December 9, 2020
Este é o Cioran que agardaba: fragmentario, corrosivo, misóxino, contraditorio... Nestes desencantados trozos de vida están as obsesións que non puido deixar medrando, coma un quiste, ata ser verdadeiramente póstumo. Cioran, o escritor de "pobres diablos", "el hombre más desocupado de París", o filósofo emo por decadencia.
Unha causa perdida, lino por primeira vez estas semanas. Convencérame de que me faría abanear o ánimo, pero, para o meu abraio, inspiroume máis piedade que simpatía. Nese momento apercibinme de que a miña personalidade quizais estaba a solidificarse, co que me superou un arranque de melancolía: comprendín ao momento que inda quedaba marxe para a dúbida, e a perda.
Fun quen de compartir asomos de carácter (por desagradable que sexa) con este escéptico tardorromántico. Admirei o seu paso dun primeiro misticismo alucinante ao desalento que o perseguiría polo resto dos seus días. E noites (brancura de sonámbulo). A través do exceso de malos humores, chegou á esterilidade e á autodestrución, seduciuse co suicidio, pero sempre tremeu ante a esperanza.
Apelidárono de nihilista. Pero el non levantou uns valores dende a ruína doutros, desfasados, escleróticos: sábeo inútil. Só dispón da incerteza como armazón contra o mundo, pero non logra protexerse, abandonarse ("todos hemos estado locos y, por tanto, hemos sido capaces de abrigar ilusiones"). Quen podería?
Afortunadamente, penso que Cioran está caduco, que nos apela como ser que se asomou ás cimas da desesperación e polos tempos exhibicionistas nos que nos tocou vivir. Isto só é unha descripción: calquera escritor é un impudoroso "espiritual". Eu tamén son unha desas guarras as que lles gusta provocar, pero incito desde puntas máis afiadas, pouco sutís e, desde logo, igualmente lícitas.
Para min, Instagram é unha persoal reescritura de "Cadernos"; un diario público, impúdico e á temperatura de sangue. Porque os meus pensamentos máis lúcidos só derivan da presión que sinto contra min: neste recuncho, nesta aresta. Tamén un lugar para a ironía.
Pouco importa que el non suscribise cousa do que vai escrito. A Cioran, pois, non se lle debe nada, só "la conciencia tranquilizadora de saber que no estás solo, que otros han gritado o se han reído burlones del mismo modo..." Léase con precaución e abstéñanse persoas tendentes á crise.
Unha causa perdida, lino por primeira vez estas semanas. Convencérame de que me faría abanear o ánimo, pero, para o meu abraio, inspiroume máis piedade que simpatía. Nese momento apercibinme de que a miña personalidade quizais estaba a solidificarse, co que me superou un arranque de melancolía: comprendín ao momento que inda quedaba marxe para a dúbida, e a perda.
Fun quen de compartir asomos de carácter (por desagradable que sexa) con este escéptico tardorromántico. Admirei o seu paso dun primeiro misticismo alucinante ao desalento que o perseguiría polo resto dos seus días. E noites (brancura de sonámbulo). A través do exceso de malos humores, chegou á esterilidade e á autodestrución, seduciuse co suicidio, pero sempre tremeu ante a esperanza.
Apelidárono de nihilista. Pero el non levantou uns valores dende a ruína doutros, desfasados, escleróticos: sábeo inútil. Só dispón da incerteza como armazón contra o mundo, pero non logra protexerse, abandonarse ("todos hemos estado locos y, por tanto, hemos sido capaces de abrigar ilusiones"). Quen podería?
Afortunadamente, penso que Cioran está caduco, que nos apela como ser que se asomou ás cimas da desesperación e polos tempos exhibicionistas nos que nos tocou vivir. Isto só é unha descripción: calquera escritor é un impudoroso "espiritual". Eu tamén son unha desas guarras as que lles gusta provocar, pero incito desde puntas máis afiadas, pouco sutís e, desde logo, igualmente lícitas.
Para min, Instagram é unha persoal reescritura de "Cadernos"; un diario público, impúdico e á temperatura de sangue. Porque os meus pensamentos máis lúcidos só derivan da presión que sinto contra min: neste recuncho, nesta aresta. Tamén un lugar para a ironía.
Pouco importa que el non suscribise cousa do que vai escrito. A Cioran, pois, non se lle debe nada, só "la conciencia tranquilizadora de saber que no estás solo, que otros han gritado o se han reído burlones del mismo modo..." Léase con precaución e abstéñanse persoas tendentes á crise.
November 5, 2021
Sin dudar puedo decir que muchas de las entradas que se leen aquí pueden ser aforismos. Me resulta interesante cómo es que Cioran, a pesar de que se sincera en sus párrafos y puede ser alguien más que el escribidor, logra derrochar sabiduría en muchos de los mismos. Y es que Cioran, varias veces en el libro alude a la no acción, a la reflexión antes de, que es donde se encuentra la verdadera libertad. Cosa que se encuentra en este libro así como pensamientos, ideas y muchas quejas sobre sí mismo (demasiadas) y comentarios sobre sus contemporáneos, la literatura y el ser escritor. Puedo decir que incluso alguno saca una que otra risa pero creo que esto por lo sincero que es, no porque pretenda ser gracioso. Un acercamiento personal a este autor que sin duda me gustó bastante hasta el punto de que creo que comenzaré a apuntar también mis pequeñas reflexiones e introspecciones sin quejarme demasiado sobre mí... al menos no tanto.
March 25, 2022
*4.5
O carte ce se situează dincolo de limbajul și formulele complicate care l-au consacrat pe subsemnatul și creațiile sale, așa pot descrie experiența mea cu această creație. Am reușit să îl descopăr pe Cioran, obsesiile sale, bolile, neajunsurile, dar și felul lui de a privi lumea. Parcurgerea Caietelor necesită un adevărat exercițiu de răbdare. Timp de aproape un an (9 luni) am purtat această carte după mine, atât la propriu cât și la figurat. Chiar dacă pe alocuri unele pasaje sunt plictisitoare, per total multe aforisme și notițe m-au marcat. Pot spune că, de aici încolo, o parte din Cioran va rămâne cu mine toată viața.
O carte ce se situează dincolo de limbajul și formulele complicate care l-au consacrat pe subsemnatul și creațiile sale, așa pot descrie experiența mea cu această creație. Am reușit să îl descopăr pe Cioran, obsesiile sale, bolile, neajunsurile, dar și felul lui de a privi lumea. Parcurgerea Caietelor necesită un adevărat exercițiu de răbdare. Timp de aproape un an (9 luni) am purtat această carte după mine, atât la propriu cât și la figurat. Chiar dacă pe alocuri unele pasaje sunt plictisitoare, per total multe aforisme și notițe m-au marcat. Pot spune că, de aici încolo, o parte din Cioran va rămâne cu mine toată viața.
Displaying 1 - 30 of 47 reviews