Blogstory

intro, 28 decembrie 2009

NORAIUGA.WORDPRESS.COM

Peste câteva zile, pe 4 ianuarie 2010, Nora Iuga va împlini 79 de ani. Prilej numai bun pentru o nouă provocare. Cum a acceptat cu bucurie ideea unei „etape" virtuale, acesta va fi blogul personal al autoarei timp de un an.

Blogul va fi administrat de un cristian (micul ftiriadi) şi face parte din proiectul „Literatura română scrie pe mine".

La 79 de ani, Nora Iuga va deveni pentru mulţi cel mai „vârstnic scriitor român cu blog. Pentru noi, cei care ştim că în următorii ani „reinventarea va continua, blogul este doar un mic pas înainte spre borna 80 şi aşa mai departe.

Nu doar un blog, mai mult decât un experiment. Întâi sonor, mai apoi… Dar să nu mai întârziem. De-acum o veţi asculta pe Nora Iuga. Să începem!

un cristian

Decembrie 2009

Aici Nora Iuga 29 decembrie 2009, pentru biblioteca un cristian

• La Zürich, când intri într-un magazin, spui „Grüetzi, la Berlin, „Hallo, la Buenos Aires, „Ola, un „Hallo întors pe dos, poate unde-i pe emisfera cealaltă, la Viena, „Grüss Gott, dar şi la Sibiu, acum 60 de ani, se spunea tot „Grüss Gott. Timişoara nu cred că făcea opinie separată, că unde-i unu’ nu-i putere, o ştie tot românu’, dar nici Budapesta n-avea de ce să facă mofturi, de vreme ce Sisi, superba împărăteasă a Austriei, devenise regina Ungariei, datorită unui foarte cool conte maghiar… cam aşa se încrucişează şi limbile. „Grüss Gott înseamnă: „Salută-l pe Dumnezeu sau „Domnul să te aibe în pază. Din binecuvântare a ajuns marcaj de graniţă a fostului imperiu habsburgic. Gata. Mi-am făcut intrarea în scenă. De fapt n-am vrut decât să vă spun „Bună ziua.

• M-am gândit, aşadar, că noul meu jurnal berlinez o să îmi aducă titlul de mamă eroină, fiindcă şi de data asta bazele militare vor opera mână-n mână şi tirul concentrat împotriva lui va veni şi din Est şi din Vest şi parcă le aud ce vibrant vor striga „Foc!" într-un singur glas România şi Germania, că tot le-a unit Nike, zeiţa victoriei, sub cununa ei de lauri. Vedeţi, ăsta e defectul meu, fermentez, fiindcă, ce sunt eu altceva decât o sticlă de şampanie?… când sare dopul fac poc! Şi numai spuma se mai alege din tot ce-am spus.

• Sărbătorile adevărate nu sunt niciodată cele tradiţionale. De când a murit Nino – pentru cine nu ştie, Nino a fost bărbatul meu, alias poetul George Almosnino – am vorbit foarte puţin despre el, fiindcă până acum un an, viitorul meu era încă o vacă bună de muls… şi când mergi înainte nu prea întorci capul. I-am scris unui prieten că nu cred în rai sau în iad, cred în cele şapte vaci grase şi în cele şapte vaci slabe care sunt ca guvernele, se schimbă când li se termină mandatul sau după cum cad zarurile. Sunt şi perioade când dispar vacile de pe piaţă sau avem numai vaci nebune, ca şi guvernele. Dacă v-aş spune acum că, de când a murit Nino, pentru mine nu mai există Crăciun, nici An Nou, nici chiar Paşte – veţi zice că sunt o eretică – cred că adevăratele sărbători sunt legate definitiv de un om pe care l-ai iubit şi când acel om nu mai există se transformă într-un ceva, închis ermetic în tine – într-un organ de-al tău. Ce rost ar avea şi în ce măsură v-ar interesa să vorbesc tot timpul despre ficatul meu¹?

• Ieri, miercuri, 30 decembrie, am primit două contracte de la două edituri, una din Franţa pentru Inima ca un pumn de boxeur în traducerea lui Alain Paruit, care n-a mai apucat să şi-o vadă tipărită, şi una din Spania pentru Sexagenara şi tânărul. Parcă-s o căruţă la care trag doi cai – unul negru, poezia, unul alb, proza – în pas egal înainte, tot înainte, încotro? Sus pe platoul Caraimanului, nu vezi niciodată buza prăpastiei.

• Joachim Wittstock, cel mai devotat prieten al meu, mi-a scris din Sibiu că pasiunea pentru pălării nu constituie un corp delict pentru o „crimă de les majestate şi niciun motiv de boicot mediatic (o „instanţă supremă m-a acuzat public că am făcut disidenţă împotriva comunismului purtând pălării!). În biserică nu se intră cu pălăria pe cap. Să fi confundat „instanţa supremă" comunismul cu o biserică?

• Scriitorii din Est se prezintă în faţa publicului occidental ca sărmanul Iov. Ştiu una şi bună, că trebuie să fie victime. Ale cui victime contează mai puţin, important e să-şi pună rănile într-o lumină cât mai favorabilă. În felul ăsta lasă impresia că nici nu ştiu altceva decât să fie martiri, ceea ce e convenabil de ambele părţi. Ca şi când creşterea şi descreşterea lumilor ar urma legea punctelor cardinale. Ajungi să crezi că scriitorului din Est i-ar fi interzisă privirea în viitor. Până şi soarele tolerează asta: el emigrează tot timpul spre Vest ca să moară acolo tocmai când e cel mai frumos.

• Uneori am răutăţi gratuite. Dar de ce când spun că am avut o viaţă frumoasă trebuie să accept că aş fi fost ironică nu carecumva să devin suspectă. Parcă mă urmăreşte Gestapoul.

• Am primit o scrisoare. Am s-o deschid.

Dragă Nora,

Îmi mai aduc aminte şi acum Berlinul şi omul din fotoliu supa de ciuperci şi inima ca un pumn de boxeur scrisorile din Edenkoben şi doamna cu pălării ursulinele şi creierul frumos Kostas Venetis şi iluzia unei bătrâne pumnul cu frunze pe care vi l-a vârât Gellu Naum pe gât şi fetiţa cu pistrui plimbările la Bellu şi scheletele din gropile comune care pot fi recunoscute după parfum. Uite cum mănâncă viermii şi se-ngraşă peste noapte. Mi-e frică de Gestapo. Ce ştiu ei despre Virgil Mazilescu şi despre ţeava puştii înfiptă în spate când trenul vă ducea prima dată la Viena? Oare ştiu că aţi fost interzisă 8 ani? Până şi cărţile cunosc durerea mutilării. Ce ştiu ei despre pisicile care vă încălzeau noaptea ca o plapumă vie? Şi cât mai e kilogramul de carne albă provenită de la porcii Pasteur? Îţi imaginezi mărul putred care se ţine cu dinţii de creangă?

dragul dragului, George Chiriac

• Petrecându-mi sărbătorile singură i-am întrebat pe noii mei prieteni berlinezi ce fac de Crăciun, ca să mă transpun în gând în petrecerea lor – am atâta imaginaţie, nu trebuie decât să aprind lumina, îmi cunosc bine comutatorul şi toţi mi-au spus că îşi vizitează mamele trecute bine de 90. Am rămas uluită de funcţionarea fără cusur a maşinăriei vitale la germani, elveţieni, francezi, culmea, nu sporadic, la nivel de ţară, aş zice chiar de continent, cam „pân’ la Tisa / tot românu’ plânsu-mi-s-a…". Citesc în Berliner Zeitung la rubrica „Sie sucht ihn" (Ea îl caută pe el) „Doamnă atrăgătoare, intelectuală, cu situaţie, 78 de ani, caut partener, de preferinţă mai tânăr, pentru o vacanţă de vis în Caraibe sau în Insulele Galapagos". Până când e voie în România să fii bărbat sau femeie?

1 Pentru Nora Iuga la 80 de ani „Ce rost ar avea să scriu despre ficat?"

Are rost, fiindcă „iubirea care arde la ficaţi (vezi Anton Pann) este un vechi clişeu literar (în vechiul Orient ficatul e „sediul iubirii, arabii spun hubbu akbadi, „dragostea ficaţilor mei" – presupun că la fel e şi la evrei şi la alţi strămoşi ai lumii, rudele fiind, nu-i aşa, asemănătoare). Să scrii deci, dragă Nora, despre aceasta ardere; niciodată nu vom fi destul de înţelepţi pentru a ignora asta.

Dar ce vârstă poate fi oare mai minunată decât bătrâneţea? Junia a fost „calul ignoranţei, cum spunea poetul Abu Nuwas (un abbasid care şi-a petrecut viaţa lăudând vinul „cu suprafaţa scrisă ca mersul de furnici pe nisip, şi tinerii efebi care-l toarnă). A fost calul despre care spuneai că îţi place pe malul mării, care de milenii aleargă izbind zile şi nopţi (viaţa are preţ cât o goană a lui prin deşert). Poate nu-i rău să fii ignorant, să vânezi, să călăreşti, să te întreci la concursuri şi-n lupte, nu-i rău să ţii minte, să reciţi şi să scrii mii de poeme, să faci haz de necaz, să mergi mândru „izbindu-ţi de pământ papucii (doar, doar s-o auzi că ai apărut!), să fii elocvent, adorând totul cu „magie îngăduită, nu-i rău; dar e şi mai grozav să ajungi mirajul din urmă. Să vezi că „ţine" utopia însingurării, prezentată de filozofi ca soluţie a desăvârşirii, să laşi pe nisip şaua, să priveşti lucrurile nu din afară, ci din deasupra, să nu-ţi fie ruşine că dai un nume latinesc alergării (itinerarium mentis ad deum). N-am vrut să alunec într-o poveste, dar bătrâneţea e Orientul, ştii ce spune Goethe, Gottes ist der Orient. Mă bucur că ai împlinit optzeci de ani, am ospătat de ziua ta, in cinstea ta, multe lucruri grele pentru ficat şi o voi face şi de acum înainte!

Grete (Tartler)

Ianuarie 2010

• Scrisoare pentru Nino

Mă gândeam să-ţi scriu o scrisoare, dar n-are cum s-ajungă la tine. Tiberiu a ştiut încă de mic că dintre noi doi, tu ai fost cel mai bun, dar ei m-au văzut pe mine, fiindcă am făcut mai mult zgomot, fiindcă m-am aşezat mereu sub reflector, fiindcă purtam pălării. Tu rămâneai acasă, în fotoliul verde; îţi scoteai săculeţul cu beţişoarele de lemn şi te jucai ore în şir de-a războiul. Îţi notai într-un caiet dispozitivul celor două armate rivale, efectivul uman, dotarea cu armament şi amplasamentul trupelor, elaborai strategii şi tactici… Uneori, când nu eram acasă, te îmbrăcai în fusta mea neagră de lână, mulată pe corp. Te-am surprins o dată şi te-ai speriat, ţi-aminteşti? N-am mai vorbit niciodată despre asta. De fapt eram foarte săraci şi, spre norocul nostru, toţi trei – îl includ aici şi pe Tiberiu –, având aceeaşi măsură, ne-mbrăcam hainele cu schimbul. În toate zilele noastre, 35 de ani în şir, nedespărţiţi niciodată – doar trei zile când am evadat la Constanţa să citesc în linişte Demonii –, n-am făcut altceva decât să scriem poezii şi să vorbim despre ele cu aceeaşi plăcere cu care ne iubeam, oare mai ţii minte? Au mai fost şi câţiva prieteni buni, unii te duc mai departe cu ei prin mahalalele acestui Bucureşti bătut de paşii tăi, pe la Bumbăcărie, Combinatul de cauciuc – Jilava, când a fost asta?, pe Uranus, pe unde se intra pe stadion la peluză; în alţii, te-ai destrămat demult ca un abur mic. Nu-i mai numesc, e suficient că ei se ştiu. Nino, dragul meu, ce dacă nu exişti în literatura română, ce dacă nu exişti în literatura lumii, ce dacă nu ai obţinut bursa DAAD, dar noi doi ne-am iubit, eu îţi spuneam ce mare poet eşti tu şi tu-mi spuneai ce mare poetă sunt eu şi venea Tiberiu să-mpartă dreptate şi beam bere la meciurile Rapidului şi în după-amiezile fierbinţi, în blocul M36 din Titan, tu erai cel mai bun, de asta Uniunea Scriitorilor ţi-a pus şi o placă comemorativă (eu ştiu că tu nici n-o să observi cacofonia), aşa că, bucură-te, nu trebuie să-ţi mai numeri rândurile acordate de vreun contabil literar în dicţionare sau antologii şi, unde mai pui, ai privilegiul de a nu exista în istoriile literare – ştiu că te plictiseau de moarte vitrinele! Îţi ajungeau vorbele prietenilor, poate îţi ajungeai TU. Şi-acum toţi orbecăim, dăm din coate, visăm Nobeluri, Americi… Mai ştii plimbările noastre pe jos pân’ la aeroport să vedem avioanele când n-aveam bani să luăm autobuzul, mai ştii nopţile cu Lorca?

A fost Nino, a fost odată ca niciodată,

Nora

• Toată garnitura celor refugiaţi din România repetă de douăzeci şi cinci de ani acelaşi refren: frigul, întunericul, frica, foamea, interogatoriile, bineînţeles SECURITATEA care uneori am impresia că e confundată cu stema României.

Artistul din Vest să fie mai puţin clovn şi dacă da, atunci să spună ceva, ca bufonii lui Shakespeare.