Vodcă roșie: O dușcă de necurat

Vodcă roşie

La mijlocul anilor ’70 criza îi plesni scurt şi năprasnic peste bot. Ce criză economică după război? Ce criză a rachetelor în Cuba? Criza cu care se confruntau statele est-europene din Blocul Comunist era mult mai gravă. Ca să sporească fantasmagoricele producţii record de pe ogoarele patriei, din fabrici şi uzine, autorităţile comuniste restrânseseră până la extrem producţia şi desfacerea băuturilor alcoolice. Crâşmele de cartier fuseseră nevoite să pună un afiş mare la intrare – „Nu servim persoanele în stare de ebrietate! –, pe care glumeţii locali puneau, invariabil, cu pixul, o virgulă după primul cuvânt. În spatele barurilor stăteau mândre sticlele cu borviz – apă minerală –, nectar şi Cico cu surprize – adică cu licheni sau gudron pe fund, în funcţie de cât de bine fusese spălată sticla ciobită reciclată. În lipsa băuturii clasice, primele devastate au fost farmaciile, de unde a dispărut clasicul spirt medicinal albastru, decantat în cană printr-o felie de pâine, menită să reţină albăstreala, dar şi toate frecţiile reumatice cu un anumit conţinut de alcool. Au urmat la rând parfumeriile – clasicele magazine de cosmetice – din care s-au topit aftershave-urile Bob, loţiunile de tonifiere şi „coloniile, nemuritoarele parfumuri ruseşti de lăcrămioare, care aveau şi forma ideală pentru buzunarul de la piept. De aici şi expresia: „Porcul, iar s-a parfumat!" E posibil să fi fost perioada în care bărbaţii miroseau cel mai bine din toată istoria recentă. Mai greu era cu spray-urile cu pulverizare – era nevoie de efort pentru o cinzeacă… şi uneori înţepenea degetul pe pulverizator…

Şi pentru că acestea erau doar soluţii ocolitoare, s-a mers spre esenţa problemei. Alambicuri, cazane, bidoaşte, ligheane de aramă găurite savant cu ţevi de cupru, pe care Securitatea nu mai prididea să le confişte şi să le predea la centrele de colectare de fier vechi, de unde beţivii pătimaşi le răscumpărau sau le furau. Un fel de circuit al ţuicii în natură. Şi au apărut şi soluţiile de compromis. Reţeta din închisori era prea radicală – pastă de dinţi „Cristal – face dinţii ca de cal", două tuburi, amestecate savant cu apă şi decantate, băute pe nerăsuflate. Te ameţeau instant, după care urmau un somn comatos şi o durere de cap de mahmureală, care să merite tot efortul. Mit urban sau nu, cert e că, din nou, s-a atins cu această ocazie un record naţional cu privire la consumul de produse de igienă orală. Însă în mediul ne-penitenciar existau şi soluţii mai naturale. Fără carcalete, secărică, şliboviţă, şuri-buri (trei părţi vodcă, o parte lichior), tunuri (bere Balada, cu Ciprian Porumbescu pe etichetă, la halbă, cu rom Pirat, în proporţii variabile) sau Bilele lui Dobrin (celebra ţuică cu două prune pe etichetă), atinşii de criză s-au orientat spre materiile prime care existau din abundenţă, îngheţând pe ogoarele patriei, în lipsa unor contingente suficiente de tilicari – soldaţi în termen şi puşcăriaşi – care să le culeagă. Sfecla se afla atunci în perioada ei de glorie. Cum băutura a ajuns să se dea pe sub mână şi la braseriile vremii, mulţi erau tentaţi din cauza mirosului şi aromei specifice să mai ceară, pe lângă paharul cu sfeclă, o felie de pâine, o farfurioară cu smântână şi un ardei iute. Şi apoi a apărut în scenă pufoaica. Unii spun că a fost o născocire, alţii spun că izul său de bideu a rămas şi azi îmbibat în lambriurile cârciumilor de cursă lungă, care au rezistat eroic vreme de câteva decenii, ca o fantomă a spirtoaselor de altădată. Care era povestea cu pufoaica? Reţeta de bază, mai mult sau mai puţin înflorită, era următoarea: se lua una bucată haină vătuită, cele de armată sau ruseşti dând produsului final o notă de vârf aparte, de aici venind şi denumirea băuturii. Haina de iarnă în cauză, fâşul sau cojocul se îmbiba cu o soluţie de apă şi găinaţ, bălegar sau, conform unor relatări ale vremii, cu ce culegea omul din toaleta din spatele casei, cu sau fără vidanjă. Şi se lăsa la fermentat. Zeama scursă se decanta şi… voilà! Se bea scurt, apucând păhărelul cu două degete de la mâna dreaptă, ca să nu rămână mirosul, în timp ce cu două degete de la stânga se ţinea, delicat, nasul.

După ce, din cauza acestei specialităţi, nu mai era nicio deosebire între aerul inspirat în habitaclul cârciumii şi cel de la toaleta din dotare, salvarea a venit sub forma unui produs numit simplu vodcă roşie. Licoarea cu pricina se bea îndeobşte în zonele miniere ale ţării, şi e de înţeles de ce, întrucât provenea din ceva solvenţi şi diluanţi folosiţi pentru echipamentele hidraulice din abataje. Cineva, foarte însetat sau în disperare de cauză, a băut din lichidul cu pricina, a văzut că nu păţeşte nimic şi că, dimpotrivă, îl cuprinde o toropeală bahică, soră cu anestezia, şi astfel s-a născut noua licoare naţională. Lipsa de efecte secundare era însă contrazisă de medicii la care ajungeau, după ceva timp, băutorii împătimiţi de vodcă roşie. Aceştia susţineau că, pe lângă ficatul franjurat, solventul cu pricina avea efecte nebănuite asupra creierului, cauzând halucinaţii şi psihoze cu care nu ar fi rivalizat nici cel mai scorţos absint sau cea mai jamaicană iarbă.

Cam de pe atunci, în zona minieră din Carpaţi au început să apară poveşti despre „pălugă. Aşa fusese poreclită entitatea fantomatică misterioasă cu care minerii ieşiţi din şut să se răcorească în pădurile din preajma exploatărilor miniere susţineau că s-ar fi întâlnit atunci când, în miez de noapte, după un schimb de dat cu târnăcopul şi „pilit (denumire muncitorească pentru consumul de băuturi alcoolice în timpul programului de lucru), aveau ideea să se ducă la cules de bureţi şi frăguţe. Cu sticla de vodcă roşie în dreapta şi o ciupercă posibil otrăvitoare în stânga, zeci de mineri povesteau cum văzuseră păluga păşind peste ei, peste brazi, pierzându-se în ceaţa munţilor neumblaţi. Păluga avea, din descrieri, vreo zece metri înălțime şi înfăţişarea unui bătrân uscăţiv, gol, strâmb, fără chip. Pe unii martori îi ignora, în cazul altora se oprea şi le făcea cu mâna, lungă cât un brad tânăr. Coincidenţă sau nu, mulţi dintre cei salutaţi de pălugă mureau la scurt timp în accidente stupide. Poveştile locale, care s-au răspândit rapid, încă nu desluşiseră rolul arătării – unii susţineau că ar fi un blestem, o piază rea, un prevestitor de rele şi dezastre, alţii că ar fi un spirit binevoitor al muntelui, care ar vrea doar să-i avertizeze pe oameni că se îndreaptă pe o cale a pierzaniei. Unii folclorişti locali i-au găsit complicate legături de rudenie cu o altă celebritate supranaturală locală – Muma-Pădurii, hârca cu braţe de copac strâmb şi dinţi de pietre de moară, mereu în căutare de copii rătăciţi şi fragezi. Nici azi nu s-a lămurit dacă poveştile cu păluga aveau un sâmbure de adevăr sau dacă erau doar rezultatul consumului de vodcă roşie, care făcea brazii