METABOLISMUL COMPUŞILOR CU AZOT

1. Necesarul şi aportul proteic

1.1. Necesarul din punct de vedere cantitativ

- pentru o persoană adultă necesarul de proteine alimentare este scăzut ; 1,5-2 g /
Kg masă corporală (min. 1 g/kg corp din care cel puţin jumătate trebuie să fie de
origine animală). Acest necesar este satisfăcut printr-o alimentaţie mixtă şi
echilibrată.

1.2. Necesarul din punct de vedere calitativ

- este reprezentat de aminoacizii indispensabili (esenţiali) şi de vitamine
Aminoacizii esenţiali:
 La adult sunt în număr de 8: valina, treonina, leucina, metionina, lizina,
fenilalanina, triptofanul
 În perioada de creştere sunt în număr de 10: cei 8 plus histidina şi arginina.
Proteinele animale aduc un aport suficient din aceşti aminoacizi în timp ce
proteinele din anumite cereale conţin o cantitate mică de triptofan şi lizină.
În ţările în care raţia alimentară depinde în mare parte de făinurile de cereale şi nu
este posibilitatea de a suplimenta cu proteine animale, se observă stări grave de
deficienţe în aminoacizi esenţiali şi vitamine.

2. Digestia şi absorbţia intestinală

2.1. Digestia proteinelor alimentare se realizează sub acţiunea enzimelor

gastrice, pancreatice şi intestinale.
 Endopeptidazele hidrolizează legătura peptidică în interiorul catenei:
pepsina, tripsina, chimotripsina, elastaza.

1
 Ele sunt secretate sub formă de proenzime inactive care sunt activate în intestin
prin diferite mecanisme.
Rezultatul proteolizei efectuate de endopeptidaze este un amestec complex de
peptide asupra cărora vor acţiona exopeptidazele.
 Exopeptidazele sunt: aminopeptidaze care detaşează aminoacidul situat în
poziţia N terminală; carboxipeptidazele detaşează aminoacidul situat în
poziţia C terminală.
Aceste două enzime permit hidroliza completă a celor mai multe peptide.
Rezultatul final este un amestec de 20 de aminoacizi şi câteva dipeptide care nu au
fost total hidrolizate.

2.2. Absorbţia intestinală a aminoacizilor.

Practic toţi aminoacizii şi cele câteva dipeptide ajung în enterocite prin
transport membranar activ. Dipeptidele suferă o hidroliză intracelulară.
Degradarea incompletă a glutenului (principala proteină din grâu) este
responsabilă la anumiţi copii de absorbţia şi apoi trecerea în sânge a unor peptide
care antrenează formarea de anticorpi producând leziuni ale mucoasei intestinale,
tulburări de absorbţie cu diaree, apoi tulburări generale (stoparea creşterii
ponderale) – boala celiacă. Tratamentul este preventiv prin înlăturarea din
alimentaţie a făinurilor de cereale care conţin gluten.
Boala celiacă poate apare şi la adult. Sindromul de mal absorbţie şi diareea
sunt însoţite de osteomalacie sau anemie prin carenţă.

3. Utilizarea metabolică
3.1. Biosinteza de proteine
Aminoacizii din sânge provin din aminoacizii din proteinele alimentare,
aminoacizi care provin din proteinele tisulare şi aminoacizi neesenţiali sintetizaţi
din substraturi ne proteice (ex. glucoza).
În ficat are loc sinteza proteinelor plasmatice cu excepţia imunoglobulinelor.

2
3.2. Neoglucogeneza
Cu excepţia leucinei si lizinei(cetoformatoare), toţi aminoacizii sunt
glucoformatori. Neoglucogeneza are loc în principal în ficat, este stimulată de
cortizol şi inhibată de insulină.

4. Catabolismul şi eliminarea azotului

 Excreţie prin fecale – relativ constantă şi scăzută (1 – 2 g/zi). Creşte în
sindromul de mal-absorbţie sau în insuficienţe pancreatice cronice.
 Pierderi mici prin descuamare cutanată, tăierea părului, a unghiilor, prin
transpiraţie
 Eliminarea renală este preponderentă. Ureea reprezintă 50% din totalul
azotului urinar. Se găsesc apoi urme de proteine, de aminoacizi, creatinină,
săruri de amoniu, acid uric.

5. Reglarea hormonală
5.1. Factori anabolizanţi favorizează biosinteza de proteine, tinde să antreneze un
bilanţ azotat pozitiv. Aceştia sunt factori hormonali şi factori de creştere.

 Factori hormonali
 Insulina favorizează biosinteza proteinelor.
 Hormonul de creştere stimulează biosinteza de proteine, creşterea şi
dezvoltarea tisulară, determinând de asemenea o retenţie de azot şi un
bilanţ azotat pozitiv.
 Androgenii antrenează o stimulare generală a biosintezei de acizi nucleici
şi proteine, exercitând în mod particular o acţiune trofică asupra
musculaturii scheletice şi a matricei proteice din os.
 Estrogenii. Acţiunea lor este greu de pus în evidenţă pentru că mai
degrabă asocierea estro-progestativă este implicată în dezvoltarea
celulelor din sfera genitală. Totuşi estrogenii au un efect favorabil în

3
 osteoporaza post-menopauză datorită unei troficităţi asupra matricei
proteice din os.

 Factorii de creştere şi citokinele

5.2. Factori catabolizanţi

Glucocorticoizii: cortizol, cortizon, corticoizi de sinteză accelerează
catabolismul proteic. Determină eliminarea urinară de azot, accelerează
neoglucogeneza determinând un bilanţ azotat negativ.
Inhibă incorporarea aminoacizilor în catena polipeptidică.
În caz de hipercorticism sau sindrom Cushing iatrogen apare acţiunea netă
asupra pielii ( foarte subţiată), la nivelul osului (osteoporoză gravă), la nivelul
muşchilor (atrofie).
Hormonii tiroidieni accelerează catabolismul azotat ca dealtfel toate
metabolismele. Slăbirea este un semn important în hipertiroidie.

4
 PROTEINELE PLASMATICE

In afară de fibrinogen care este o proteină fibroasă, toate celelalte sunt

proteine globulare. In afară de serum-albumina care este holoproteină, toate
proteinele plasmatice sunt heteroproteine (lipoproteine, metaloproteine şi mai ales
glicoproteine).
Proprietăţi: transportori, anticorpi, enzime, agenţi de presiune osmotică,
markeri ai imflamaţiei, markeri tumorali, agenţi de coagulare, factori de creştere,
proteine semnal (citokinele) etc.

Valori normale ale proteinelor totale: 6.7-8.4 g/100 ml plasma sau 6.5-8 g/100 ml
ser

Rolul proteinelor plasmatice:

- Menţin volumul normal si presiunea colid-osmotică a sângelui (albumina
exercită 80% din presiune oncotică a plasmei)
- De transport
- Menţinerea echilibrului acido-bazic
- In procesele de apărare specifică şi nespecifică prin: Ig, properdină, lizozim,
transferină, sistemul complement
- In coagulare, in sinteza de hormoni, în procesele de gluco- şi lipogeneză.
- În menţinerea tensiunii arteriale
- Reprezintă o rezervă proteică importantă în situaţii în care aportul proteic
scade.

5
 Principalele proteine plasmatice

1. Serum-albumina
Reprezintă 55 – 60% din proteinele plasmatice. Are masa moleculară de 69
000 Da. Este o moleculă relativ stabilă, conţinând 580 AA repartizaţi pe o singură
catenă peptidică. Gruparea tiol liberă (de la o cisteină) îi conferă o reactivitate
particulară.
Este sintetizată în ficat în proporţie de 10-12 g/zi.
Este principalul agent al presiunii oncotice şi joacă un rol important de
transport: al bilirubinei, acizilor graşi, medicamentelor, hormonilor tiroidieni.
Nivelul normal este de 40 – 50 g/l sau 0,5 – 0,7 mmoli/l.

2. Globulinele
Reprezintă 2,5-3,5g/100ml (35-45% din totalul proteinelor plasmatice)
Prin electroforeză se separă 4 fracţiuni: alfa1, alfa2, beta şi gama. Cu cît
metodele de separare sunt mai perfecţionate, cu atît se pot separa mai multe
subfracţiuni.
Astfel prin imunoelectroforeză se separă 30 de fracţiuni globulinice.
2.1. Alfa-globulinele 0,77g/100ml ser: alfa 1(0,3g/100ml ser) si alfa 2
(0,47g/100ml ser)
Prin imunoelectroforeză din fracţiunea alfa1 se mai separa:
 alfa1-antitripsina (inhibitor natural al proteazelor),
Variaţii patologice
- nivel crecut în stări inflamatorii
- nivel scăzut în patologii pulmonare (bronhopneumopatii sau emfizem) sau
hepatice.
 glucoproteina alfa1-acidă (reactant de fază acută în cursul inflamaţiilor),
 alfa1-fetoproteina (se sintetizează numai în cursul vieţii embrionare, marker
tumoral în hepatom malign) etc

6
 Prin imunoelectroforeză din alfa 2 s-au izolat 10 subfracţiuni: alfa2-
macroglobina, haptoglobina, ceruloplasmina şi anumiţi factori ai coagulării
(protrombina, proconvertina, globulina antihemofilică şi factorul fibrinostabilizant.
 Ceruleoplasmina bogată în cupru este de fapt o oxidază iar Cu este cofactor.
Creşte în stări inflamatorii, sarcină, tratamente cu estrogeni.
 Haptoglobinele sunt sintetizate de ficat şi sunt capabile să lege
hemoglobina – previne astfel o eventuală pierdere de fier pe cale urinară.
Sunt reactanţi de fază acută, crescând în infecţii microbiene, arsuri, reacţii
alergice, cancere şi leucemii. Scăderi în insuficienţa hepatică, anemii
hemolitice.

2.2. Beta-globulinele 0,9//100ml ser sunt sintetizate în ficat, intestin, splină:

 beta1-transferina (siderofilina) implicată în transportul Fe; Nivelul normal :

1,5 – 3 g/l
Scăderea nivelului sanguin apare în sindroame nefrotice, intoxicaţia etilică.

 beta1-microglobulina – se elimină uşor prin urină (valori crescute în urină în

inflamaţii, tumori maligne)

2.3. gama-globulinele 1,45g/100 ml (Ig G, Ig A, Ig M, Ig D, Ig E)

Nivel normal la adulţi g/l

Ig G Ig A Ig M Ig D Ig E
8 - 12 2-4 0,6 – 1,2 0,1 – 0,3 0,1 – 0,5

Structura:
- lanţuri L prezente la toate tipurile de Ig

7
 - lanţuri H sunt cele care imprimă apartenenţa la o clasă sau alta de Ig. Prin
metode imunologice au fost identificate 10 tipuri de lanţuri H:  (1, 2, 3,
4), µ (µ1 şi µ2,  (1 şi 2), , 

3. Markeri ai patologiei celulare

3.1. Proteine ale inflamaţiei
Anumite proteine plasmatice au un nivel mult crescut şi de manieră
nespecifică în cursul unor stări inflamatorii. Se numesc proteinele fazei acute.
Creşterea lor se datorează unei creşteri a sintezei lor hepatice mediate de
interleukina 1. Ele permit urmărirea evoluţiei stării inflamatorii.

Proteina C reactivă este un marker precoce al inflamaţiei. Se înregistrează creşteri

după 2-4 h de la debutul inflamaţiei. Activează complementul, facilitează
fagocitoza bacteriilor şi intervine în modularea multiplicării limfocitelor T.
Din cauza t1/2 foarte scurt, proteina C reactivă este un martor al eficacităţii
terapeutice a unui medicament (ex. antibiotic)
Nivel normal: 0 – 6 mg/l.

Valori crescute:
- stări inflamatorii
- infecţii bacteriene neonatale
- stări post-operatorii

Fibrinogenul este de asemenea o proteină a fazei acute, nivelul său creşte în cursul
stărilor inflamatorii.
Valori normale la adult: 2,5 – 3,5 g/l
Dozarea fibrinogenului se face în stări inflamatorii şi în hemostază.

8
3.2. Markeri tumorali

Markerii biologici ai cancerului sunt molecule secretate de celulele tumorale şi

prezente în circulaţie.
 CEA (antigen carcinoembrionar – carcinogenic embryonic antigen) –
monitorizarea cancerului colorectal în principal dar şi a melanomului,
limfomului, cancerului de sân, cancerului pulmonar, pancreatic, gastric, renal,
hepatic, ovarian, de vezică urinară şi de col uterin
 AFP (alfa-fetoproteina) – cancer testicular, cancer primar hepatocelular
 B-HCG (beta human chorionic gonadotrophin) – afecţiuni trofoblastice
gestaţionale, tumori cu celule germinale de ovar sau testicul
 PSA (antigen prostatic specific – prostate specific antigen) total şi liber –
afecţiuni prostatice benigne sau maligne
 Fosfataza acidă prostatică (PAP) – cancer de prostată
 CA 125 (cancer antigen 125) – cancerul de ovar
 CA15-3 – cancerul de sân
 CA27-29 – cancerul de sân
 CA19-9 (carbohzdrat antigen 19-9) – cancerul de pancreas
 CA50 şi CA242 (carbohidrate antigen 50 sau 242) – cancer colorectal,

pulmonar
 CA72-4 – cancer gastric
 CYFRA21-1 – cancer pulmonar altul decât cel cu celule mici
 NSE (neuron specific enolase) – cancer pulmonar cu celule mici, neuroblastom,
cancer tiroidian medular
 B2-M (beta 2 microglobulina) – boli limfoproliferative (mielom multiplu,
leucemia limfatică cronică)
 LDH – stări patologice maligne (cancer de testicul, sarcomul Ewing,
leucemii...)sau benigne (cardiace, anemie, hipotiroidism, afecţiuni pulmonare
sau hepatice)

9
3.3. Markeri non enzimatici ai tulburărilor cardiace
(- markeri enzimatici: transaminazele, creatin kinaza, LDH)
- markeri non enzimatici: mioglobina, miozina, troponina

Mioglobina are o masă moleculară mică şi trece rapid în ser de aceea este
considerată un marker precoce. Totuşi ea nu are o mare specificitate în afecţiuni
cardiace pentru că poare creşte şi în traumatisme musculare, intervenţii
chirurgicale ...
Valori normale  80 g/l

Troponinele
- troponina C fixează calciul
- troponina I fixează filamentul de actină la troponina C şi împiedică contracţia
musculară în absenţa calciului
- troponina T leagă complexul troponina la tropomiozina
Troponinele T şi I au izoforme cardiace diferite de izoformele musculare.
Valori normale  0,10 g/l

Cinetica mioglobinei şi troponinei în cursul unui infarct miocardic

10
 Explorarea proteinelor plasmatice

1. Dozarea proteinelor
1.1. Proteinemia totală: 65 – 75 g/l
1.2. Dozarea proteinelor particulare

 Dozări ale diferitelor proteine prin metode specifice

 Profil proteic: un profil larg se adresează la 8-10 proteine; un profil minim
(ţintit) comportă 2-3 proteine destinat în special urmăririi unui sindrom
inflamator, a unei intervenţii chirurgicale, stare de denutriţie profundă sau
hemoliză cronică.

2. Electroforeza proteinelor plasmatice

2.1. Proteinograma
Curba electroforetică normală

11
2.2. Imunoelectroforeza şi imunofixarea

Proteinuria

Proteinuria fiziologică  150 mg/24 h

Proteinuria patologică constituie un indicator sensibil şi precoce a tuturor
afecţiunilor renale.
Natura proteinelor urinare şi proporţia lor dau informaţii asupra localizării
afecţiunii renale (glomerulară, tubulară sau mixtă)

12
 VARIAŢII PATOLOGICE

1. Hipoproteinemii
1.1. Hipoalbuminemii sunt determinate de deficit de sinteză sau pierderi de
origini diverse
Deficit de sinteză
- carenţe nutriţionale prin deficit de aport proteic
- malabsorbţii şi indigestii
- caşexie canceroasă
- afecţiuni hepatice grave: ciroze, ictere grave (deficit de sinteză)
- sindroame inflamatorii
- sinteză anormal crescută din alte proteine (mecanism competitiv)

Pierderi
- pierderi renale: foarte importante în sindroame nefrotice

- pierderi digestive în cursul enteropatiilor exudative

- pierderi cutanate în arsuri extinse

13
1.2. Hipogamaglobulinemii pot fi congenitale sau dobândite.

Hipo- sau agamaglobulinemii dobândite

- pierderi renale sau digestive
- deficit de sinteză în sindroame de epuizare a sistemului imunoformator în cursul
terapiilor imunosupresive (corticoizi, ciclosporine)

2. Hiperproteinemii – hiperglobulinemii

Hiperproteinemiile sunt întotdeauna hiperglobulinemii.

2.1. Hiperglobulinemii difuze şi policlonale

- infecţii acute şi cronice, infestaţii parazitare. Intensitatea creşterii nu este
proporţională cu intensitatea infecţiei şi nici cu gravitatea bolii.
- ciroze
- boli autoimune
- alergii
- astm

2.2. Hiperglobulinemii monoclonale = sinteza unei singure imunoglobuline de o

clonă celulară de origine limfocitară B sau plasmocitară pe cale de multiplicare
anarhică.
- mielom plasmocitar = mielom multiplu al osului reprezintă o plasmocitoză
medulară malignă.
- macroglobulinemii
- boala catenelor lungi – plasmocitele monoclonale au pierdut capacitatea de a
asocia în mod normal catenele lungi cu catenele scurte.
- gamapatii manoclonale benigne

14