ELABORAREA METODICĂ № 9

TEMA: Edentaţia totală şi aspectele câmpului protetic. Amprentarea preliminară şi

confecţionarea modelului preliminar. Confecţionarea lingurilor individuale.

1. Etiologia edentaţiei totale:

Cauzele care aduc la edentaţia totală sunt multiple:
 Caria dentară şi complicaţiile ei
 Afecţiunile parodontului
 Traumatismele
 Suprasolicitarea functionala a dinţilor
 Avitaminozele
 Maladiile glandelor endocrine (diabetul zaharos)
 Maladiile sistemului cardiovascular, nervos
 Intervenţii chirurgicale
 Foarte rar se întîlnesc edentaţiile totale congenitale,
cauzate de lipsa mugurilor dentari ai dinţilor
permanenţi

2. Câmpul protetic edentat total, noţiune, elementele componente, caracteristica:

Cîmp protetic edentat total se defineşte ca o situaţie clinică când lipsesc toţi dinţii de pe un maxilar
(edentaţie totală unimaxilară) sau de pe avibele maxilare (edentaţie totală bimaxilară) ca rezultat al
acţiunii unor factori de ordin patologic sau traumatic.
Câmpul protetic la maxilă. Aspectul morfofuncţional al câmpului protetic la maxilă în
edentaţia totală depinde de starea ţesutului osos al apofizelor alveolare, bolta palatină şi
tuberoziiăţile maxilare. Aceste formaţiuni anatomice au dimensiuni şi forme multiple favorabile,
mai puţin favorabile şi nefavorabile în terapia edentaţiei totale, dependente, în primul rând, de
proeminenţa apofizei alveolare.
Apofiza alveolară înaltă şi lată oferă posibilităţi favorabile de sprijin şi stabilizare a
protezei totale, iar micşorarea treptată în volum a apofizei alveoläre, ca urmare a atrofiei ţesutului
osos, scade şi gradul de menţinere a protezei.
Tuberozităţile maxilare pot fi comparate cu o prelungire a apofizei alveolare care formează
proeminenţe osoase în zona posterioare. În menţinerea şi stabilizarea protezei superioare
tuberozităţile maxilare au valoare deosebită. Dacă aceste formaţiuni sunt pronunţate, au versante
paralele între ele, atunci favorizează retentivitatea protezei şi invers, dacă au un volum redus sau
sunt caracterizate prin absenţa oricărui relief, reprezintă un factor negativ in stabilizarea protezelor
totale.
Bolta palatină are forme diverse de ia padent la pacient, cu valori protetice în sens pozitiv
sau negativ, dependent de forma şi înălţimea apofizei alveolare şi a tuberozităţilor maxilare. La
nivelul suturii mediane a boitei palatine în unele situaţii clinice, poate fi evidenţiat torusul
palatin, având diverse forme şi localizare. Prezenţa torusului palatin influenţează negativ
menţinerea protezei totale. În asemenea situaţii torusul palatin va fi foliat. În zona anterioară a
boitei palatine, la nivelul apofizei alveolare, este situată gaura incisivă care, de asemenea, este
necesar de protejat prin foliere, deoarece prin ea trece fascicolul mucovascular respectiv.
Posterior, limita bolţii palatine este formată din marginile distale ale lamelor orizontale ale
oaselor palatine care, la nivelul liniei mediane, trec în spina nazală posterioară. Important că aceste
margini sunt orientate oblic spre craniu, ceea ce permite realizarea unor prelungiri în proteze
pentru o închidere marginală mai bună.
Scheletul osos al maxilei este acoperit de fibromucoasă care în dependenţă de aderenţa ei la
ţesutul osos este divizată în fibromucoasă fixă şi mobilă. La trecerea fibromucoasei fixe în
fibromucoasă mobilă există o mică zonă de trecere, numită fibromucoasă pasiv mobilă sau
neutră. Această zonă, având o lăţime de 1—3 mm, este acoperită de marginile protezei totale
pentru a asigura o închidere marginală a protezei, favorizând fenomenul de succiune. Această zonă
este situată de-a lungul fundului de sac vestibular şi posterior la limita de trecere a palatului dur în
palatul moale, cunoscută în stomatologie ca linia «Ah».

Câmpul protetic la mandibulă edentată total este reprezentat de aceleaşi elemente

morfofuncţionale ca şi la maxilă, însă având dimensiuni comparative mult mai reduse. O
importanţă deosebită la confecţionarea protezelor totale o au tuberculii piriforrni, formaţiuni
morfologice situate în zonele retromolare.
Marginile totale ale protezei sunt situate ca şi la maxilă acoperind zona mucoasei neutre din
părţile vestibulară şi linguală conform reliefului fondului de sac vestibular şi planşeului bucal, iar
posterior, în dependenţă de valoarea protetică a tuberculilor piriforrni îi acoperă în întregime sau
numai cu 1/3 din suprafaţa anterioară. Limita protezei în aceste zone este indicată de către medic şi
poate fi extinsă posterior numai până la punctul de inserţie a ligamentului pterigomandibular, de
altfel în timpul funcţiei proteza se va desprinde de pe câmpul protetic.

Cîmpul protetic în edentaţia totală este reprezentat de ţesutul osos al maxilarelor şi fibromucoasă.
Aceste 2 elemente oferă sprijinul protezelor totale, însă nici fibromucoasa, nici substratul osos din
punct de vedere funcţional, nu sunt apte pentru recepţia şi amortizarea presiunilor masticatorii.
Totuşi dacă ţesutul osos oferă protezei totale sprijin rigid, atunci fibromucoasa serveşte ca un
amortizor şi poate fi comparată cu ligamentele periodontale ale dinţilor naturali în cazul aplicării
unei forţe. Pe lîngă această funcţie suportul muco-osos participă şi la menţinerea, fixarea şi
stabilizarea protezei totale pe cîmpul protetic.

3. Aspectul apofizelor alveolare în edentaţia totală, caracteristica după Schroder şi

Koller:
Schröder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei:
Tipul I. Acest tip de atrofie se caracterizează prin prezenţa unei apofize alveolare
pronunţate, semiovale, care uniform este acoperită cu o mucoasă normală depăşind cu mult nivelul
bolţii palatine, avînd tuberozitlţi bine exprimate, iar torusul palatin mai puţin exprimat sau chiar
lipsă. Plică trecătoare şi locul de inserţie a muşchilor se găsesc la distanţă destul de mare de la
suprafaţa apofizei alveolare. Acest tip de atrofie este cel mai favorabil pentru tratamentul protetic,
fiindcă formaţiunile anatomice de retenţie sînt destul de exprimate şi nu împiedică fixarea protezei.
Tipul II. Pentru acest tip de atrofie este caracteristic prezenţa unei apofize alveolare late, din
cauza atrofiei medii, depăşind cu puţin nivelul bolţii palatine. Tuberozităţile maxilare sînt mai puţin
exprimate, plică trecătoare şi locul de inserţie a muşchilor se găsesc mai aproape de suprafaţa
apofizei alveolare, comparativ cu tipul I.
Condiţii pentru tratamentul protetic, de obicei, avem bune, însă contracţia bruscă a muşchilor în
unele cazuri poate duce la un eşec.
Tipul III. Caracteristic pentru acest lip de atrofie esle dispariţia apofizei alveolare şi prezenţa
unei bolţi palatine aproape plată. Tuberozităţile maxilare sînt atrofiate esenţial. Plică trecătoare şi
locul de inserţie a frenumului buzei superioare şi a muşchilor se află la nivelul coamei apofizei
alveolare. Pentru tr-atamentul protetic acest tip de atrofie este cel mai nefavorabil, fiindcă lipsesc
formaţiunile anatomice retentive, iar inserţia joasă a fibrelor musculare contribuie la detaşarea
protezei.

Koller deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare mandibulare:

Tipul I. Apofiza alveolară prezintă o înălţime bine exprimată, egală pe toată întinderea,
rezorbţia producîndu-se într-o mică măsură. Această situaţie elinică se întîlneşte foarte rar şi se
presupune că ea poate surveni doar în cazul cînd pierderea dinţilor s-a produs simultan. Creasta
apofizei alveolare este rotunjită şi favorabilă pentru baza protezei, deoarece împiedică
microexcursia protezei ce poate avea loc la mişcarea mandibulei. Locul de inserţie i muşchilor şi
plică trecătoare a mucoasei sînt situate la o distanţă considerabilă de vîrful apofizei alveolare.
Această formă a apofizei alveolare este cea mai favorabilă pentru tratamentul protetic.

Tipul II. Atrofia apofizei alveolare este uniformă pe toată întinderea, însă este destul de
avansată, afectînd în unele cazuri şi corpul mandibulei. Pe măsură ce procesul de rezorbţie se
accentuează şi ajunge pînă la linia oblică internă şi externă, apofiza se transfo¬mă înlr-o
depresiune. Apofiza alveolară în zona frontală deseori capătă o formă ascuţită, ce împiedică
protezarea. Locul de inserţie a muşchilor este situat aproape de marginea crestei. Astfel de tip a
apofizei alveolare reprezintă mari dificultăţi pentru protezare, fiindcă lipsesc formaţiunile
anatomice retentive, iar inserţia fasciculelor musculare aproape de vîrful crestei alveolare duce ia
mişcarea protezei. Prin urmare, şi stabilitatea protezei este compromisă, deci trebuie căutate
posibilităţi de a folosi orice formaţiune retentivă a cîmpului protetic, oricît de redusă ar fi ca
întindere.
Tipul III. Apofiza alveolară este atrofiata esenţial în sens lateral şi mai puţin frontal, datorită
faptului că dinţii laterali au fost pierduţi mai timpuriu decît cei frontali. Acest tip de atrofie este
relativ favorabil pentru tratamentul protetic, fiindcă atrofia apofizei alveolare în zonele laterale nu
împiedică microexcursia protezei în plan transversal. Zona de retenţie este prezentă numai în
regiunea frontală care şi împiedică mişcarea protezei în plan sagital
în direcţia anterio-posterioară.
Tipul IV. Atrofia apofizei alveolare este accentuată în zona
frontală şi mai puţin exprimaţi în regiunile laterale. În aşa situaţie
stabilitatea protezei este asigurată numai în direcţia transversală, pe
cînd în plan sagital este foarte slabă datorită posibilităţii de
alunecare a protezei înainte.

O clasificare unică a atrofiei procesului alveolar pentru maxilă şi

mandibulă cu edentaţie totală a elaborat Lejoyeux (1973). Autorul
clasifică maxilarele în raport cu valoarea apofizelor alveolare
edentate în patru clase:
Clasa I. Sînt prezente apofize alveolare înalte, retentive cu
versante vestibulare şi linguale extinse, paralele între ele, fără exostoze.
Clasa a II - a. Gradul de atrofiere a apofizelor alveolare este mediu, versantele vestibuläre
sînt uşor oblice ca rezultat al pierderii: de substanţă osoasă şi al resorbţiei centripete.
Clasa a III-a. Apofizele alveolare au o valoare protetica slabă, sînt afectate prin resorbţie
accentuată determinată în special de proteze necorespunzătoare.
Clasa a IV-a. Apofize alveolare cu o atrofie de grad accentuat, cu valoare protetică negativă,
denivelate, dispărute parţial sau total prin purtarea unor proteze vechi ori cu suprafaţa ocluzală
redusă şi incongruente.

4. Fibromucoasa câmpului protetic edentat total, caracteristica formaţiunilor

anatomice după Suplle, Gavrilov:
E. Gavrilov consideră că rezilienţa mucoasei depind mai mult de numărul vaselor sangvine ale
fibromucoasei. Însuşirea vaselor sangvine de a se deşerta şi umple cu sînge duce la micşorarea sau
sporirea volumului fibromucoasei, numită sistem tampon.

5. Proteza totală – elementele componente, caracteristica:

Proteza totală este un corp fizic rigid şi rezistent la acţiunea presiunilor masticatorii, utilizată în
terapia edentaţiei totale cu scopul restaurării arcadelor dentare şi a funcţiilor dereglate ale
sistemului stomatognat.
Proteza totală este alcătuită din bază şi arcada dentară cu dinţi artificiali.
Baza protezei este alcătuită din şei unite cu o placă palatinală la maxilă, iar la mandibula placa se
confundă cu versantul lingual al şeii. Baza protezei acoperă toată suprafaţa cîmpului protetic
transmiţînd presiunile masticatorii substratului osos prin intermediul fibromucoasei cîmpului
protetic.

6. Etapele clinico-tehnice de confecţionare a protezei totale:

Confecţionarea protezelor totale este dependentă de consecutivitatea următoarelor operaţiuni
clinico-tehnice:
 - Clinic: examinarea pacientului şi obţinerea amprentelor preliminare.
- Laborator: confecţionarea modelelor preliminare şi a lingurilor individuale; la indicaţiile
medicului, lingurile individuale pot fi realizate cu borduri de ocluzie.
- Clinic: amprentarea definitivă (funcţională); dacă lingurile au fost confecţionate cu borduri
de ocluzie, la această etapă se vor determina şi relaţiile intermaxilare, iar dacă au fost confecţionate
fără borduri de ocluzie, relaţiile intermaxilare vor fi determinate la următoarea vizită a pacientului.
- Laborator: confecţionarea modelelor funcţionale (definitive) şi a şabloanelor cu bordurille de
ocluzie, dacă acestea n-au fost realizate o dată cu lingurile individuale.
- Clinic: determinarea relaţiilor intermaxilare.
- Laborator: fixarea modelelor în simulator; montarea dinţilor artificiali şi construirea
arcadelor dentare artificiale, modelarea machetei, protezei totale.
- Clinic: proba machetei în cavitatea bucală.
- Laborator: înlocuirea cerii, machetei protezei totale în acrilat; prelucrarea şi lustruirea
protezei totale.
- Clinic: aplicarea protezei totale în cavitatea bucală.

7. Amprentarea preliminară a câmpului protetic edentat total – scopul, materiale şi

utilaj necesar:
După examenul general şi local al pacientului se
trece la amprentarea preliminară, care reprezintă
imaginea negativă a cîmpului protetic. Scopul
amprentării preliminarea este obţinerea unui
model de lucru, pe care se va confecţiona lingura
individuală.
Materiale:
 Materiale amprentare termoplastice
 Ghipsul
 Alginatele
Utilaj:
 Lingura standard pentru maxilarele
edentate total

8. Modelul preliminar – scopul şi metodica de confecţionare:

Pe modelul preliminar dintii restanti se acopera cu ceara pentru a creea un spatiu între dinti si
lingura individuala. Modelul se umezeste, iar placa de baza aplicata pe el se plastifiaza uniform cu
flacara becului Bunsen. Adaptarea se realizeaza manual prin presiuni digitale aplicate mai întâi pe
bolta palatina, apoi pe versantele crestelor alveolare. Cu o foarfeca se sectioneaza excesul ce
depaseste modelul, iar marginile se rasfrâng astfel încât sa ramâna la nivelul limitelor trasate pe
model.

9. Linguri de amprentare standard şi individuale. Caracteristica:

Lingura individuală este confecţionată pe modelul de ghips obţinut după amprenta preliminară,
prin urmare lingura individuală poate fi socotită ca o portamprentă adaptată suprafeţei cîmpului
protetic, reprezentînd un suport rigid, nedeformabil pentru materialul amprentar. Totodată lingura
este utilizată şi cu scopul obţinerii unei amprente precise cu o grosime a materialului amprentar
egală pe toată suprafaţa cîmpului protetic.

Confecţionarea lingurii individuale are o mare însemnătate în realizarea protezelor totale,

deoarece doar cu ajutorul ei se poate de obţinut o amprentă care va reda cu exactitate starea
funcţională a cîmpului protetic, ceea ce va favoriza realizarea unui contact intim intre baza protezei
şi cîmpul protetic, astfel realizînduse efectul de supapă, contribuind astfel le menţinerea protezei
totale pe cîmpul protetic.