Genul Dramatic

Descărcați ca docx, pdf sau txt
Descărcați ca docx, pdf sau txt
Sunteți pe pagina 1din 3

GENUL DRAMATIC

1. Definiţie
Genul dramatic cuprinde operele literare în care conţinutul de idei şi sensul operei
sunt evidenţiate prin jocul actorilor care întruchipează personajele pe o scenă în faţa
spectatorilor.
Dramaticul – este o categorie estetică ce se caracterizează prin conflict, prin
tensiunea dintre două sau mai multe forţe opuse.

2. Caracteristici:
- Acţiunea este redusă la o durată reprezentabilă pe scenă
- Acţiunea se dezvoltă organic şi unitar
- Autorul nu intervine direct în text decât prin intermediul didascaliilor
( indicațiile scenice)
- În structura textului dramatic se întâlnesc atât elemente epice cât şi lirice
- Principalele moduri de expunere sunt dialogul şi monologul dramatic
- Este împărţit în acte, scene, tablouri
- Existenţa unui conflict puternic între personaje
- Personajele sunt numeroase, acţiunea concentrându-se asupra protagoniştilor
- Conţinutul de idei şi sensurile operei sunt puse în evidenţă prin jocul actorilor,
efecte vizuale, scenic

3. Acţiunea dramatică
Reprezintă o suită de evenimente prezentate pe o scenă care permit trecerea de la o
situaţie iniţială la una finală printr-o întreagă serie de medieri. Aceasta poate fi:
- Statică sau cu progresie lentă
- Dinamică sau implexă (cu peripeţii complicate).

4. Conflictul
Este considerat „adevărata identitate a dramaticului” de Adrian Marino, constând în
existenţa a 2 sau mai multor forţe opuse. Între aceste forţe se interpune un obstacol, iar
consecinţa va fi ciocnirea, şocul urmat de o criză. Dramatismul rezultă din tot felul de
răsturnări de situaţie, confruntări, ruperi de nivel, treceri de la o stare la alta. Acesta
poate fi:
- Exterior
- Interior

5. Compoziţia
Compoziţia operei dramatice presupune structurarea acţiunii în acte, tablouri şi
scene.
a) Actele sunt diviziuni care structurează subiectul reprezentând o etapă a
desfăşurării acţiunii.
b) Tablourile sunt unităţi mai întinse şi mai vagi şi aparţin dramaturgiei baroce
şi moderne
c) Scena reprezintă o diviziune a acţiunii, conform unei configuraţii
determinate de personaje, astfel încât o schimbare de scenă implică o
schimbare în coprezenţa personajelor.

6. Personajul dramatic
În dramaturgie contactul cu personajul este imediat. Pentru o mai bună înţelegere a
personajului de către spectator se apelează la anumite particularităţi comportamentale
şi de limbaj. Numele personajului constituie un mijloc de particularizare a eroului.
Defectele de limbaj devin mărci specifice. De multe ori, vocea personajelor ilustrează
concepţii ale autorului (Blaga, Camil Petrescu).

7. Limbajul dramaturgiei
„În teatru totul e limbaj” spunea Ionescu. Limbajul dramatic depinde de tema
aleasă: cuvintele din anumite sfere lexico-semantice creează atmosfera, culoarea
locală. Orice text dramatic se compune din două părţi distincte dar inseparabile:
dialogul/monologul şi didascaliile. În dialoguri vorbeşte personajul, pe când în
didascalii vorbeşte autorul, atribuindu-le fiecăruia un loc pentru a vorbi. Mijloacele
lingvistice de expresie teatrală sunt susţinute de cele paraverbale. Elementele ce
compun prozodia textului dramatic sunt: intonaţia, accentul, cezura, oprirea, pauza,
suflul, timbrul vocii, exclamaţia. Elementele paraverbale importante sunt: mimica,
decorul, muzica, dansul, mişcarea scenică. Acestea au rolul de a caracteriza personajul.

8. Didascaliile

Indicațiile autorului sau indicațiile scenice reprezintă vocea dramaturgului,


nefiind rostite de actori. Ele se pot regăsi atât înaintea textului dialogat, cât și
în interiorul acestuia. Sunt cunoscute și sub denumirea de didascalii. Ele se
împart în două categorii: externe și interne.
Din categoria indicațiilor externe, fac parte titlul, lista personajelor, date
despre spațiul și timpul acțiunii, inclusiv informațiile despre decor. Indicațiile
interne anunță decupajul în acte și scene, referindu-se și la intrările și ieșirile
din scenă ale personajelor, la deplasarea lor pe scenă, la intonație și mimică, la
gesturile și acțiunile acestora sau la momentele de tăcere.

Rolul lor este:


- De a prezenta stările interioare ale personajelor;
- De a prezenta elementele de decor;
- De a ilustra trăsături ale personajelor;
- De a prezenta acţiuni ale personajelor;
- Un suport pentru cititor care-i permite să construiască imaginar o scenă de
teatru.

9. Speciile genului dramatic


a) Tragedia: Eschil (Perşii, Prometeu încătuşat), Sofocle (Antigona, Oedip
rege), Euripide (Medeea, Ciclopul), Shakespeare (Hamlet, Romeo şi Julieta,
Regele Lear)
b) Comedia – Aristofan (Broaştele), Molière (Avarul), Shakespeare (Visul
unei nopţi de vară), Caragiale, Alecsandri, Eugen Ionescu (Scaunele).
c) Drama: Barbu Ştefănescu Delavrancea (Apus de soare), Caragiale
(Năpasta), Blaga (Meşterul Manole), Sorescu (Iona)
d) Vodevilul – Alecsandri (Rusaliile)
e) Melodrama
f) Tragi-comedia: Mihail Sorbul (Patima roşie), Eugen Ionescu (Relege
moare)
g) Farsa – Cântăreaţa cheală, de Eugen Ionescu
h) Feeria – basm pus în scenă: Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri

10. Monologul şi dialogul


Sunt moduri de existenţă şi de construcţie ale operei literare în totalitatea ei sau
numai ale anumitor părţi ale acesteia.
a) Dialogul – este o formă de comunicare între două sau mai multe persoane
care îşi transmit informaţiile cu diverse scopuri. Replica este intervenţia în
dialog a unui participant.

Funcţiile dialogului în opera dramatică:


- Declanşează şi motivează acţiunea
- Defineşte relaţiile dintre personaje
- Dezvăluie reacţia lor mentală şi afectivă în raport cu o anumită situaţie
- Contribuie la caracterizarea directă şi indirectă a personajelor

b) Monologul – este replica de dimensiuni ample emisă de un locutor care nu


are în mod obligatoriu un destinatar prezent. Acesta cunoaşte 2 realizări:
adresat şi interior

S-ar putea să vă placă și