MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÎNTULUI al REPUBLICII MOLDOVA

I.I.S.P. UNIVERSITATEA „PERSPECTIVA – INT”

TEZĂ DE LICENŢĂ

„ASIGURAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR

CIVILE PRIN GAJ”

A realizat:
Specialitatea Drept Economic

Conducător ştiinţific:

Chişinău,2003
 CUPRINS:

INTRODUCERE p.3

CAPITOLUL I. ISTORIA APARIŢIEI ŞI FORMĂRII

CONCEPTULUI DE GAJ p.5

CAPITOLUL II. GARANTAREA EXECUTĂRII

OBLIGAŢIILOR CIVILE

2.1 Noţiunea şi clasificarea mijloacelor de garantare a executării

obligaţiilor civile (clauza penală, fidejusiunea, arvuna,
garanţia, retenţia). p.14
2.2 Gajul ca garanţie reală
2.2.1 Ipoteca – gajul bunurilor imobile p.30
2.2.2 Gajul asupra bunurilor mobile şi imobile p.36

CAPITOLUL III. CONTRACTUL DE GAJ

3.1 Noţiunea, forma contractului de gaj. p.41

3.2 Obiectul şi părţile contractului de gaj. p.51
3.3 Caracterele juridice ale contractului de gaj. p.55
3.4 Stingerea gajului şi mijloacele de apărare juridică. p.56

ÎNCHEIERE p.67

LITERATURA p.68
 INTRODUCERE

Activitatea economică, atât cea productivă, cât şi comercială, care include şi

activitatea financiar-bancară este supusă la numeroase riscuri care se amplifică şi
mai mult atunci când este vorba de relaţii comerciale şi financiar-bancare.
Ca exemplu menţionăm: riscurile de investiţii, riscurile de creditare; riscurile
de transport; riscul de preţ şi riscul valutar, riscurile legate de întocmirea şi
interpretarea contractelor, riscul de insolvabilitate etc.
Protejarea împotriva acestor riscuri, prin instituirea, pe cale legală sau
convenţională a garanţiilor de executare a obligaţiilor civile constituie, în mod
evident unul din cele mai importante domenii în cadrul teoriei generale a
obligaţiilor civile, motiv pentru care cunoaşterea lor aprofundată este
indispensabilă pentru toţi oamenii de afaceri, care se confruntă direct cu numeroase
riscuri, precum şi puri, precum şi pşii acestora (specialişti sau simpli funcţionari).
În condiţiile economie de piaţă importanţa gajului, ca mijloc de garanţie a
executării obligaţiilor, a crescut substanţial, fapt datorat consolidării dreptului de
proprietate privată. Examinând conţinutul legislaţiei Republicii Moldova putem
determina, că gajul, acest institut tradiţional în ţările cu economie de piaţă, serveşte
drept un factor stabilizator în circuitul civil, o modalitate sigură de garanţie a
disciplinei financiare, un garant al drepturilor şi intereselor creditorului, cât şi o
modalitate de asigurare a transferului bogăţiilor naţionale în mâinile proprietarilor
responsabili, care desfăşoară o activitate eficientă, capabilă să soluţioneze cele mai
complexe probleme ale economiei contemporane, utilizând metode adecvate – din
cele spuse reieşind actualitatea temei lucrării date.
Atunci când vorbim despre garanţia unui drept în domeniul creditării
construim un şir de relaţii – dezvoltarea economiei nu va avea loc fără investiţii,
investiţiile nu pot exista fără credite, acordarea creditelor nu poate fi efectuată fără
asigurare, iar asigurarea este imposibilă fără o legislaţie bună. Din aceste
considerente trecerea Republicii Moldova la o economie de piaţă a solicitat
insistent crearea unui cadru legal necesar instituţiei de garanţie a executării
obligaţiilor. Aplicarea pe larg a instituţiei gajului, ipotecii (gajul bunurilor
imobile), garant sigur al drepturilor şi intereselor legitime ale creditorilor va
permite deblocarea relaţiilor economice, va contribui la constatarea durabilităţii
investiţiilor capitale, va impulsiona construcţia locativă şi alte domenii importante
ale economiei naţionale.
Obiectul cercetării îl constituie garantarea executării obligaţiilor civile sub
toate formele şi aspectele. Drept obiecte al cercetării sunt: formarea concepţiei de
gaj, noţiunea, forma, obiectul, elementele, particularităţile contractului de gaj.
Scopurile lucrării de teză – scopul principal al cercetării a fost în studierea
complexă a asigurării executării obligaţiilor civile prin gaj. Atingerea acestui scop
a condiţionat trasarea şi rezolvarea următoarelor sarcini:
 a arăta istoria apariţiei şi formării conceptului de gaj;
 a analiza noţiunea şi clasificarea mijloacelor de garantare a executării
obligaţiilor civile, a defini trăsăturile ei caracteristice (clauza penală,
arvuna, garanţia, retenţia, fidejusiunea);
 a analiza cauzele obiective şi subiective a existenţei contractului de
gaj;
 a studia lucrările de specialitate ale autorilor autohtoni şi străini în
acest domeniu, legislaţia în vigoare şi noul Cod civil.
Lucrarea este astfel structurată încât să conţină atât istoria apariţiei şi formării
concepţiei de gaj; clasificarea clasică a garanţiilor în cele două categorii: reale şi
personale; mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor civile; tipurile de gaj –
capitolul întâi şi doi al lucrării. În capitolul trei al lucrării s-a pus accentul pe
aspectele moderne ale contractului de gaj: noţiune de contract de gaj; obiectul şi
părţile contractului; efectele gajului; drepturile şi obligaţiile creditorului gajist;
stingerea gajului şi mijloacele de apărare juridică. În componenţa lucrării mai intră
încheierea şi lista de literatură folosită.
Baza teoretică a lucrării o constituie monografiile, lucrările didactice a
specialiştilor în domeniu, articole din revistele de specialitate, legislaţia Republicii
Moldova: Codul civil, Legea cu privire la gaj (din 30 iulie 2001).
 CAPITOLUL I. ISTORIA APARIŢIEI ŞI FORMĂRII
CONCEPTULUI DE GAJ

Institutul gajului a apărut multe secole în urmă. Încă în Babilon în secolul VI

î.e.n. erau banchiri, care dădeau bani în gajul diferitor lucruri de preţ. 1 Despre gaj
se scrie şi în Legile lui Manu (sec.II î.e.n.), gajului îi erau destinate norme aparte şi
darea proprietăţii în gaj era în calitate de cele optsprezece feluri de a începe
procedura judecătorească.2
O dată cu dezvoltarea comerţului, lărgirea părţilor participante are loc şi
dezvoltarea de mai departe a institutului gajului ca un instrument principal în
organizarea obligaţiunilor civile.
O dezvoltare fructuoasă gajul a avut-o în dreptul roman. Din toate sistemele
de drept din lumea antică anume dreptul roman a avut cea mai mare influenţă
asupra sistemului de drept a statelor europene contemporane.
Făcând dovada unei vitalităţi excepţionale, dreptul roman şi-a pus amprenta
asupra evoluţiei generale a ideilor şi instituţiilor juridice, fiind preluat şi adaptat la
realităţile societăţii feudale, pentru ca mai târziu să constituie principalul izvor de
inspiraţie în procesul elaborării codurilor moderne.3
Juriştii din epoca modernă au împrumutat din arsenalul dreptului roman
numeroase construcţii şi categorii juridice, precum şi o serie de categorii şi
principii generale pe care le-au pus la baza întregii reglementări a gajului.
Explicaţia acestui fenomen de vitalitate cu totul excepţional stă într-un
complex de factori obiectivi şi subiectivi, în realităţile economice şi sociale
specifice Romei antice şi, în primul rând, în faptul că dreptul roman este expresia
juridică generală şi abstractă a relaţiilor dintr-o societate întemeiată pe proprietate
privată şi pe producţia de mărfuri. 4
1
Будилов В.М. Залоговое право России и ФРГ. – Москва, 1993, р.7
2
Поповкин Н.А. Залог, история возникновения и развития залоговых отношений // Нотариус. – 1997, №1,
р.67
3
Hanga Vl. Drept privat roman. – Bucureşti, 1978, p.19
4 Molcuţ E. Drept roman. – Bucureşti,1999,p.10
 Instituţiile fundamentale ale dreptului privat roman s-au configurat în
condiţiile dezvoltării fără precedent a economiei de schimb, ca instrumente menite
s-o apere şi să o consolideze.
La romani feducia cum creditore şi gajul (pignus), ca forme originale ale
garanţiilor reale au apărut încă în epoca veche.1
Ipoteca, formă evoluată de garanţie, apare abia în dreptul clasic.
Feducia cum creditore se realiza prin transmiterea lucrului de către debitor
creditorului său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio, transmitere însoţită de o
convenţie prin care debitorul promitea ca la scadenţă să retransmită debitorului
lucrul, dacă acesta din urmă îşi va plătit datoria. Convenţia părţilor se numea la
origine pactum fiduciae. Dacă la scadenţă debitorul plătea, în virtutea convenţiei
încheiate, dobândea calitatea de creditor şi dispunea de o acţiune pe care o intenta
împotriva fostului creditor a-l sili să-i retransmită proprietatea asupra lucrului.
Aşadar, în cazul fiduciei, creditorul devine proprietarul lucrului dat în
garanţie şi, în acelaşi timp, debitorul sub condiţie a acelui lucru (din momentul
efectuării plăţii, debitorul devine creditor al lucrului transmis).
În epoca clasică, după apariţia contractelor reale, feducia cum creditore se
naşte din contractul real de feducie, contract sancţionat printr-o acţiune de bună
credinţă (actio feduciae).
Deşi este foarte avantajoasă pentru creditor, căci devine proprietar al lucrului
dat în garanţie, cu toate consecinţele ce decurg de aici feducia prezintă o seamă de
inconveniente pentru debitor.
În primul rând, ca o consecinţă a transmiterii dreptului de proprietate, dacă la
scadenţă plăteşte, debitorul nu dispune decât de o acţiune personală pentru a cere
restituirea lucrului. De aici decurg două consecinţe.
- Dacă la scadenţă, după efectuarea plăţii, creditul devine insolvabil,
debitorul
în calitate de titular al unei acţiuni personale, se vede în situaţia de a veni în

1 Хвостов В.М. Сиситема римского права. – Москва, 1996, p.335

concurs cu creditorii creditorului său şi de a nu primi decât o cotă parte din
valoarea lucrului transmis cu titlul de garanţie. Apoi, dacă lucrul dat în garanţie
ajunge la mâinile unor terţi, debitorul nu va putea să-l urmărească în mâinile
acestora, întrucât nefiind proprietar nu are dreptul de urmărire.
- În al doilea rând, valoarea lucrului dat în garanţie putea fi (şi de regulă era)
mai mare decât valoarea datoriei. Cu toate acestea, debitorul nu mai avea
posibilitatea de a garanta o nouă datorie cu acelaşi lucru, câtă vreme el se află în
mînile creditorului.1
Datorită acestor inconveniente ale feduciei, romanii au creat încă din epoca
veche o nouă garanţie reală, mai bine adaptată cerinţelor economiei de schimb în
continuă dezvoltare.
Gajul, ca formă perfecţionată de garanţie, se naşte din contractul real de gaj:
debitorul remite creditorului său posesiunea unui lucru, prin intermediul tradiţiunii,
transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul se obligă să retransmită
posesiunea asupra lucrului, dacă debitorul îşi va plăti datoria la scadenţă. 2 Prin
efectul contractului de gaj creditorul dobândeşte posesiunea asupra lucrului dat în
garanţie, şi, în acelaşi timp, devine debitor condiţional al lucrului.
Aşa cum s-a văzut, lucrul dat în gaj face obiectul unei simple tradiţiuni, prin
care creditorul dobândeşte posesiunea provizorie asupra lucrului (până la plata
datoriei). Posesiunea exercitată de către pretor prin intermediul interdictelor.
Faţă de feducia cum creditore, gajul prezintă anumite avantaje pentru debitor.
Astfel, dacă la scadenţă debitorul plăteşte, poate intenta acţiunea în
revendicare în calitate de proprietar al lucrului. Dacă după efectuarea plăţii
creditorul se dovedeşte insolvabil, debitorul nu riscă să vină în concurs cu
creditorii creditorului său. În acelaşi timp, debitorul poate urmări lucrul în mâinile
oricui, în virtutea dreptului de urmărire pe care îl conferă calitatea de proprietar.
Cu toate acestea, gajul prezintă şi unele inconveniente:1

1 Хвостов В.М. Сиситема римского права. – Москва, 1996, p.335

2 .Гаврилов Э. Некоторые вопросы залогового права // Государство и право. – 1995, Nr.6, p.22

1
Jacota M. Dreptul roman V.II. – Iaşi: Edit.Chemarea,1993,p.406
 - Cât îl priveşte pe debitor, gajul are dezavantajul că nu-i dă posibilitatea de a
garanta mai multe datorii cu acelaşi lucru (el nu poate transmite posesiunea
lucrului mai multor persoane în acelaşi timp). Pe de altă parte, creditorul nu
poate înstrăina lucrul dat în gaj, dacă la scadenţă debitorul nu plăteşte.
Funcţia lui se limitează la exercitarea unei anumite presiuni asupra
debitorului pentru a-l determina să-şi plătească datoria (creditorul nu restituie
lucrul până la plata datoriei).
- De asemenea, creditorul nu se poate folosi de lucrul dat în gaj.
Pe lângă gajul constituit prin convenţia părţilor de remiterea lucrului, romanii
au cunoscut şi gajul tacit. Un astfel de gaj exercită proprietarul imobilului asupra
lucrurilor mobile ale locatarului.
Faţă de inconvenientele proprii gajului, romanii au creat o formă nouă de
garanţie, perfect adaptată intereselor ambelor părţi.
V.M.Hvostov şi I.B.Noviţchii2 socot, că o dată cu dezvoltarea comerţului nici
feducia şi nici gajul nu puteau să îndeplinească toate cerinţele vieţii.
Ipoteca prezintă o formă a gajului mai dezvoltată în dreptul roman.
Faţă de gaj, ipoteca prezintă avantajul, că lasă lucrul afectat în posesiunea
debitorului numai dacă acesta nu plăteşte la scadenţă, creditorul ipotecar are
dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-l vinde, valorificându-şi în felul acesta
creanţa.3
Creditorul ipotecar se bucură de dreptul de preferinţă în raport cu creditorii
chirografari, după cum are şi dreptul de a urmări lucrul ipotecat.
Rezultă, aşadar, din scurta înfăţişare că ipoteca este o formă de garanţie foarte
bine adaptată cerinţelor unei societăţi întemeiate pe marfă şi pe credit: pe de o
parte, interesele creditorului sunt perfect asigurate, pe de altă parte debitorul
rămâne în posesiunea lucrului ipotecat până la scadenţă, urmând să fie deposedat
numai dacă nu efectuează plata.

2 .
Новицкий И.Б. Основы римского гпажданского права. – Москва: Юрид.лит.-ка, 1972,p.135
3
Molcuţ E. Drept roman. – Bucureşti,1999,p.221
 Contractele reale au apărut la sfârşitul epocii vechi şi începutul epocii
clasice, cu excepţia contractului de gaj.
Ele se formează printr-o convenţie însoţită de remiterea materială a lucrului,
ceea ce explică şi termenul tehnic prin care sunt desemnate.
Apariţia contractelor reale trebuie pusă în legătură cu avântul pe care viaţa
economică l-a cunoscut spre sfârşitul republicii şi care nu putea suporta forma
rigidă a contractelor solemne. Prin intermediul lor se realizau operaţiuni juridice ca
împrumutul de consumaţiune, împrumutul de folosinţă, constituirea unor garanţii
reale, păstrarea unor lucruri. Unele din aceste operaţiuni s-au practicat şi în epoca
veche a dreptului roman, dar instrumentele tehnice utilizate pentru realizarea lor
erau şi greoaie şi imperfecte. Ca o replică dată actelor solemne, contractele reale
creează posibilitatea efectuării unor operaţiuni economice dintre cele mai diverse,
într-o formă simplă şi eficientă, cu efecte juridice bine precizate.
Contractul de gaj a fost sancţionat abia în sec.al II-lea e.n. după comodat şi
depozit.
Deşi garanţia reală de gaj este efectul contractului de gaj, cele două figuri
juridice nu trebuie confundate, ele având fizionomii distincte 1. Aşa se face că
uneori contractul de gaj poate exista independent de garanţia reală cu acelaşi
nume.2
Presupunând că debitorul transmite un lucru ce nu-i aparţine, contractul de gaj
este valabil, căci modul său de formare nu presupune transmiterea proprietăţii, ci
numai a posesiunii, totuşi garanţia reală de v nu ia naştere. În baza contractului de
gaj, creditorul va putea obţine despăgubiri. Dacă o persoană transmite posesiunea
unui lucru în scopul garantării unei datorii inexistente, garanţia nu va lua naştere
din lipsa de obiect, dar contractul de gaj va fi valabil şi, în baza lui, tradens va
putea pretinde restituirea lucrului.

1 Tomulescu C. Drept privat roman. – Bucure;ti,1958, p648

2 Витрянский В.Обеспечение исполнения обязательств: залог // Хоз.и право. – 1995, Nr.10,p3

 În dreptul postclasic, debitorul avea dreptul, prin care putea să ceară, numai
după efectuarea plăţii, restituirea lucrului sau plata unor despăgubiri, dacă lucrul
pierea din vina creditorului. Creditorul răspundea pentru culpă.
La rândul său, creditorul dispunea de acţiunea contrarie, prin care cerea
despăgubiri pentru cheltuielile făcute cu păstrarea lucrului.
În raporturile cu terţii, situaţia creditorului gajist a fost pe deplin asigurată
abia în epoca lui Justinian. În epoca clasică, creditorul apărea ca un simplu titular
de drept personal, aşa încât nu avea nici o putere împotriva terţilor (avem în vedere
ipoteza în care debitorul pierdea posesiunea lucrului). În vremea lui Justinian însă,
prin unificarea ipotecii cu gajul, creditorul devine un veritabil titular real şi poate
urmări lucrul în mâinile oricui.
Fizionomia pe care garanţia reală de gaj a dobândit-o în epoca lui Justinian
(unificarea ei cu ipoteca) aruncă o şi mai puternică lumină asupra distincţiei pe
care o facem între contractul de gaj, care generează drepturi personale,
sancţionate prin acţiuni corespunzătoare şi garanţia reală de gaj, care a sfârşit
prin a se contopi cu ipoteca. Precizăm că unificarea s-a realizat numai în privinţa
efectelor, căci modul de formare al gajului a rămas acelaşi.
Problema formării şi evoluţiei dreptului nostru reprezintă unul dintre aspectele
procesului de formare a însuşi poporului român, în condiţiile fuziunii ce s-a realizat
pe plan etnic şi instituţional după ocuparea Daciei de către romani. De aceea,
înţelegerea corectă a formării şi dezvoltării dreptului nostru depinde de cunoaşterea
modalităţilor prin care s-a realizat influenţa dreptului privat roman asupra dreptului
nostru în trei momente principale: epoca de zămislire a poporului român şi de
formare a dreptului obişnuielnic, pe un fond juridic de drept roman: epoca
dreptului feudal scris, când influenţa dreptului roman se exercită prin filieră
bizantică şi, în fine, epoca elaborării operei legislative din timpul lui Alexandru
Ioan Cuza, când au fost preluate o serie de categorii şi principii ale dreptului clasic
roman.
Codificarea dreptului civil, înfăptuită sub domnia lui Al.I.Cuza reprezintă cel
de-
al treilea moment în care dreptul roman şi-a pus cu putere amprenta asupra
evoluţiei dreptului românesc. Opera de codificare s-a înfăptuit sub influenţa
dreptului roman care, prin reglementările sale abstracte şi unitare, a putut sluji ca
model pentru elaborarea unor instituţii juridice corespunzătoare nivelului de
dezvoltare a societăţii noastre în a doua jumătate a sec.XIX.
Menţionăm că elaborarea codului civil întrerupe linia de evoluţie a vechiului
nostru drept.
Dreptul roman a servit ca izvor de inspiraţie în special pentru reglementarea
instituţiilor ce ţin de materia bunurilor şi obligaţiilor. Aceste instituţii, intim legate
de producţia de mărfuri, au cunoscut în dreptul roman o reglementare atât de
evoluată, încât au putut fi preluate şi în societatea modernă.1
Legea Ţării (sec.IV-VIII) este denumirea care s-a generalizat din perioada
feudalismului timpuriu pentru ansamblul normelor juridice în cadrul uniunilor de
obşti – a „ţărilor” românilor fără vre-un determinativ teritorial-geografic sau etnic,
ceea ce denotă caracterul unilateral al acestor norme. Legea Ţării cunoştea
proprietatea privată. Ca persoane libere şi egale, membrii obştii româneşti aveau
capacitatea de a încheia diferite contracte. Deci, izvorul obligaţiilor erau
contractele, care, se pare, erau întocmite în formă orală, libere de formalismul
dreptului roman. În contracte, conform Legii Ţării, cea mai mare importanţă o avea
buna credinţă a părţilor şi exprimarea liberă a voinţei. O altă particularitate a
dreptului obligaţional o constituie faptul că obligaţiile grevau numai averea şi nu
persoana. Responsabilitatea pentru obligaţii se răsfrângea doar asupra averii, astfel
încât pentru datorii nimeni nu era transformat în rob. 2 Această situaţie diferă nu
numai de dreptul roman, ci şi de dreptul altor popoare vecine – ca, de exemplu,
dreptul vechi rus, care prevedea transformarea debitorului în om personal
dependent – zacup, care ulterior putea deveni rob (holop).1
1
Хаусманигер Г. О соврименном значении римского права // Советское государство и прво. – 1991,
Nr.5,p.98-
101
2
Aramă E. Istoria dreptului românesc. – Chişinău : Edit.S.A. »Reclama », 1998, p.22
1
Скворцов В.В. К истории формирования концепции залога в российском праве // Вестник МГУ: Право. –
2001, №4, р.100
 Zălogul era un mijloc legal mult practicat în epoca feudală pentru a garanta
obligaţiunile izvorâte din contracte, cum erau cele de vânzare-cumpărare,
împrumutul bănesc, comodat etc. El consta din bunuri mobile şi imobile – mai ales
pământ – şi din iobagi cu delniţele lor. Îndeplinirea la termen a obligaţiei garantate
trăgea răscumpărarea zălogului. Când zălogirea se făcea fără termen, creditorul era
îndreptăţit să stăpânească şi să folosească bunurile zălogite până la achitarea
datoriei (împrumut bănesc) sau până la înapoierea vitelor împrumutate (comodat).2
La zălogul cu termen actul încheiat putea prevedea ca în caz de nerespectare a
termenului bunurile zălogite să fie „pictoare”, „prăpădite”, „pierdute”, adică „să
fie luate pe seama d-sale” a creditorului. În lipsa unei asemenea clauze şi întrucât
valoarea zălogului era de obicei mai mare decât a obligaţiei garantate, se proceda
la preţuirea bunurilor şi la vânzarea lor către o persoană străină sau chiar către
creditor, reţinându-se din preţul obţinut valoarea garantată, iar diferenţa era dată
debitorului.
În cazul împrumutului bănesc, garantat prin zălog, aveau loc numeroase
procese intentate de debitor, din cauza că creditorul, aflându-se în posesia
bunurilor zălogite şi deţinând totodată un document scris, constatator al unei sume
de bani daţi proprietarului bunurilor, pretindea că ar fi avut loc o vânzare, nu o
zălogire.
În sec.XIV – mijlocul sec.XVI în materia obligaţiilor, reglementată de drept,
s-au păstrat unele norme vechi şi au apărut şi reguli noi. În primul rând, nu orice
cauzare a daunei este privită ca infracţiune. Începe a fi promovată concepţia că din
pricinuirea daunei decurg obligaţii de a recupera dauna. Se păstrează principiul
responsabilităţii prin avere, fiind exceptată cea prin personalitate. 3 Forma scrisă era
obligatorie pentru contractele care aveau ca obiect pământul şi holopii.
În secolele următoare ca forme de asigurare a contractului de împrumut se
utilizau garanţia personală (chezăşia) şi gajul (zălogul). Se putea ipoteca chiar şi
pământul; până la plata datoriei el trecea în mâinile creditorului, căruia îi

2
Cernea E., Molcut . Istoria statului şi dreptului românesc. – Bucureşti, 1999, p.121
3
Moldova în epoca feudalismului. – v.II. – Chişinău, 1961, p.130-131
aparţineau veniturile, care erau scăzute din suma totală a datoriei, micşorând-o. 1 În
celelalte cazuri folosirea gajului nu influenţa asupra sumei.
În dreptul obligaţional se disting două perioade: până la 1746-1749 şi după
1746-1749. În prima perioadă responsabilitatea pentru datorii se răsfrângea şi
asupra personalităţii, iar în a doua – responsabilitatea pentru datorii greva numai
averea. Se măreşte rolul încheierii tranzacţiilor în scris.
Ca mijloace de asigurare a contractului de împrumut erau aplicate gajul şi
chezăşia. În caz de insolvabilitate a debitorului obiectul gajat era vândut la licitaţie,
procedura petrecerii fiind reglementată de Hrisovul de Sobor din 1785.2
În sec.XIX-XX în materia obligaţiilor, reglementarea juridică era aproape de
cea modernă, făcând chiar o adevărată teorie a obligaţiilor.
Contractele sunt clasificate după formă (scrise, nescrise) şi după efecte
(unilaterale, bilaterale).

1
Moldova în epoca feudalismului. – v.II. – Chişinău, 1961, p.220-221
2
Aramă E. Op.cit., p.74
CAPITOLUL II. GARANTAREA EXECUTĂRII OBLIGAŢIILOR
CIVILE

2.1 Noţiunea şi clasificarea mijloacelor de garantare a executării obligaţiilor

civile (clauza penală, fidejusiunea, arvuna, garanţia)

Obligaţia – în sens larg – este raportul juridic în conţinutul căruia intră

dreptul subiectului activ, denumit creditor de acere subiectului pasiv, denumit
debitor, de a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de către
stat, în caz de neexecutare de bună voie.1
Indiferent de natura obligaţiei (civilă sau comercială), raţiunea finală a
acestuia este executarea ei.
În principiu, prestaţia debitorului se execută de bună voie şi întocmai. Numai
în cazul în care debitorul refuză executarea de bună voie a obligaţiei, creditorul va
putea recurge la forţa coercitivă a statului, pentru asigurarea îndeplinirii ei pe calea
„executării silite”.
Dar, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate se
pot datora nu numai refuzului de executare din partea debitorului, ci şi unei
multitudini de alte cauze, printre care un loc preponderent îl ocupă riscurile
inerente oricărei activităţi economice în condiţii de variabilitate a conjuncturii. De
aceea s-a considerat că nu este suficient să fie instituită, prin lege, calea
procedurală a executării silite a obligaţiilor, ci a fost necesar să fie adoptat şi un
sistem complex de garanţii care, alături sau în vederea executării silite, să asigure
într-un grad mai înalt, îndeplinirea întocmai a obligaţiilor de către debitor sau, în
orice caz, să constituie o protecţie corespunzătoare a creditorului împotriva
riscurilor.

Deci, într-o viziune de ansamblu asupra garanţiilor de executare a obligaţiilor

va trebui să avem în vedere totalitatea prevederilor legale, dar şi a

1
Stătescu C. Tratat de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: Edit.Academiei, 1981, p.12
 altor măsuri adoptate de părţi pe cale convenţională, privind atât executarea
silită a obligaţiilor, cât şi complexul de garanţii, legale sau convenţionale, menite
să asigure nu numai executarea dar şi acoperirea riscurilor de executare.
Nici în legislaţia noastră civilă, nici în legislaţiile altor ţări nu a fost definită
noţiunea de „garanţie” cu caracter general aplicabile oricăror forme de garanţie.
Sunt reglementate doar diferite modalităţi de garanţii şi există anumite dispoziţii cu
caracter special proprii anumitor tipuri de garanţii.
Această lacună de ordin legislativ a fost complinită de literatura juridică, fiind
exprimate păreri care reprezintă o paletă diversificată în ceea ce priveşte conţinutul
noţiunii de „garanţie”. Astfel, unii autori au considerat că noţiunii de garanţie
trebuie să i se atribuie un conţinut larg în sensul că aceasta (noţiunea de garanţie)
trebuie să servească pentru desemnarea oricărui mijloc juridic de evitare a unei
pierderi sau de reparare a unei pagube (executarea indirectă a obligaţiilor). 1 Cu alte
cuvinte, în această opinie, a avea o garanţie înseamnă a beneficia de un drept
subiectiv prin executarea căruia titularul s-ar putea proteja de consecinţele
păgubitoare ale unui fapt determinat. De asemenea, s-a mai susţinut că noţiunea de
„garanţie” trebuie luată într-un sens larg care să includă nu numai garanţiile
propriu-zise, ci şi anumite procedee tehnice ori mijloace juridice care întăresc
şansele de executare a obligaţiilor. Deci, prin „garanţii” ar trebui înţelese „toate
acele mijloace tehnice, extrinseci raportului obligaţiei, dar care vin să se alăture
acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea executării
silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în
cazul în care executarea reală nu mai are loc”.2
Această definiţie largă a noţiunii de „garanţie”, - care – după părerea noastră –
este concepută într-o viziune sistematică, modernă, a fost criticată de alţi autori
considerându-se că în felul acesta noţiunea de „garanţie” ar cuprinde în mod
nediferenţiat, toate modalităţile aflate la îndemâna oricărui creditor de a-şi vedea
satisfăcută creanţa, inclusiv posibilitatea de a apela la forţa de constrângere a

1
Patulea V. Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale. – Bucureşti : Scripta, 1994, p.8
2
Zlătescu V. Granţiile creditorului. – Bucureşti: Edit. Academiei, 1970, p.31
statului pentru realizarea executării silite, posibilitate care caracterizează, dealtfel,
orice normă juridică.1
În consecinţă, s-a propus o altă definiţie, cu conţinut restrictiv, potrivit căreia
garanţiile pot fi definite ca fiind acele mijloace juridice care, dincolo de limitele
dreptului de gaj general (dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este cea
mai generală garanţie pentru executarea obligaţiilor care, însă, este insuficientă în
caz de insolvabilitate a debitorului) şi în plus, faţă de acest drept, conferă
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie
într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de
neexecutare din partea debitorului, să urmărească o altă obligaţie ce revenea
debitorului (fidejusiunea).2
Autorul care o susţine recunoaşte totuşi că „toate mijloacele juridice care
sprijină, într-o formă sau alta, executarea obligaţiilor constituie, într-un sens foarte
larg, o garanţie”.3
În ceea ce ne priveşte, aşa cum am arătat mai sus, în mod indirect însă,
considerăm că instituţia garanţiilor de executare a obligaţiilor civile, trebuie
abordată într-o viziune sistematică care să înglobeze absolut toate mijloacele,
legale sau convenţionale, de natură să asigure executarea întocmai a obligaţiilor, ca
şi protecţia cât mai deplină a creditorului contra riscurilor de executare. Pentru
a înlătura riscul insolvabilităţii debitorului, au fost create la îndemâna creditorului
garanţii care le conferă dreptul de a fi îndestulaţi cu prioritate faţă de creditorii cu
care se află în concurs.
Aşadar, garanţiile obligaţiilor sunt acele mijloace juridice care conferă
creditorului garantat anumite prerogative suplimentare care constau fie în
satisfacerea creanţei lui cu prioritate faţă de alţi creditori (exemplu: gaj, ipoteca),
fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, deci în
subsidiar, creditorul să urmărească o persoană care s-a obligat să execute ea
prestaţia de care era ţinut debitorul (fidejusiunea).4
1
Stătescu V. Garantarea obligaţiilor, în op.cit., p.398
2
Ibidem. – p.397
3
Ibidem. – p.398
4
Urs I., Angheni S. Drept civil. V.2: Drepturi reale.Teoria Generală a obligaţiilor civile.- Bucureşti,2000,p.354
 Desigur, în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului, prin garanţie a
obligaţiilor se înţelege orice mijloc sau procedeu juridic prin intermediul căruia
creditorul îşi vede realizată creanţa. Din acest punct de vedere atât solidaritatea, cât
şi indivizibilitatea sunt garanţii ale creditorului, întrucât el se poate îndrepta
împotriva acelui debitor solidar care este solvabil. Dar atât clauza penală, arvuna şi
solidaritatea, cât şi indivizibilitatea nu creează creditorului garantat o poziţie
specială faţă de ceilalţi creditori.
Deci, trebuie să înţelegem prin garanţii ale obligaţiilor numai acele mijloace
juridice care conferă creditorului în favoarea cărora s-au constituit o situaţie
specială în concursul cu ceilalţi creditori.
În general, garantarea executării obligaţiilor sunt prevăzute în Codul civil al
Republicii Moldova, în Capitolul al cincisprezecelea.1
În noul Cod Civil al Republici Moldova (promulgat prin decretul
Preşedintelui RM din 11 iunie 2002) mijloacele de garantare a executării
obligaţiilor (clauza penală, arvuna, garanţia debitorului, retenţia) sunt prevăzute în
Capitolul VI a Titlului I din Cartea a treia; gajul – Capitolul V a Titlului IV din
Cartea a doua; iar fidejusiunea – în Capitolul XX a Titlului III din Cartea a treia.
Într-o clasificare tradiţională garanţiile se împart în raport cu izvorul şi
obiectul lor.
În raport cu izvorul, garanţiile sunt legale sau convenţionale, după cum îşi au
sursa în lege sau în voinţa părţilor (care, fireşte, trebuie să se manifeste tot în
limitele legii).
În funcţie de obiect, garanţiile pot fi grupate în: garanţii reale şi garanţii
personale.

1
Codul Civil al Republicii Moldova adoptat la 26-XII-1964, cu modificări şi completări pînă la 14 iunie 2001. –
Chişinău,2001, p34
 Garanţiile reale constau în afectarea specială a unui bun (bunuri) pentru
garantarea obligaţiei, în instituirea unui drept accesoriu de garanţie, cu privire la
acel bun. Din acest drept (real) decurge, pentru creditor, atât un „drept de
preferinţă”, cât şi un „drept de urmărire” (este gajul, ipoteca).1
Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o altă persoană (fizică
sau juridică) decât debitorul principal şi-l asumă faţă de creditor, de a executa el
obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va face (este cazul „fidejusiunii”,
denumită şi „cauţiune”, care apare ca un accesoriu al obligaţiei principale).
Conform art.165 al Codului Civil al Republicii Moldova adoptat la 26 –XII-
1964 (în continuare C.C. R.M.) mijloacele garantării obligaţiilor – „executarea
obligaţiilor poate fi „garantată, potrivit legii sau contractului, prin stabilirea unei
clauze penale (amenda, penalităţi de întârziere), fidejusiune şi gaj. Afară de
aceasta, obligaţiile între cetăţeni sau cu participarea lor pot fi garantate printr-o
arvună, iar obligaţiile între organizaţii – prin garanţie”.
Clauza penală art.166 (amenda, penalităţile de întârziere) constituie o sumă
de bani, determinată de lege sau de contract, pe care debitorul e obligat s-o
plătească creditorului pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătore a
unei obligaţii, în special, când este îndeplinită cu întârziere.
Clauza penală (amenda, penalităţile de întârziere) poate fi stipulată sub forma
unei sume fixe sau sub forma unei cote procentuale din valoarea obligaţiei
principale.
Prin clauza penală se poate garanta numai o creanţă valabilă. Creditorul nu
are dreptul să ceară plata clauzei penale (amenzii, penalităţilor de întârziere), dacă
debitorul nu poartă răspundere pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei.
Art.167 al C.C. R.M. reglementează forma învoielii cu privire la clauza
penală. Învoiala cu privire la clauza penală (amenda, penalităţile de întârziere)
trebuie să fie făcută în scris. Nerespectarea formei scrise duce la nulitatea învoielii
cu privire la clauza penală.

1
Stătescu V. Op.cit., p.399
 În Codul civil nou clauza penală este reglementată de articolele 624-630. În
conformitate cu art.624.clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală
prin care părţile evoluează anticipat prejudiciul, stipulând ca debitorul, în cazul
neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau un alt
bun. Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă. Clauza penală
poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma unei cote din valoarea obligaţiei
garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate. Părţile pot conveni asupra
unei clauze penale mai mari decât prejudiciul. Debitorul nu este obligat să
plătească penalitate în cazul în care neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.
Despre forma clauzei penale se vorbeşte în art.625 – clauza penală se face în scris
şi nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.
Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi plata clauzei
penale daca nu sunt stipulate penalităţi şi pentru cazul în acre debitorul nu execută
obligaţia în modul corespunzător, mai ales pentru cazul neexecutării la timp a
obligaţie (art.626). Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului în
partea neacoperită prin clauza penală (clauză penală inclusivă). În cazurile
prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate
(clauză penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate
(clauză penală punitivă), sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă).
În cazul în care a primit executarea, creditorul poate cere plata penalităţii numai
dacă şi-a rezervat expres acest drept la primirea executării.
Conform art.627 în cazul în care, prin clauză penală este garantată o obligaţie
indivizibilă şi neexecutarea acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor,
penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la fiecare
codebitor pentru partea acestuia. În utimul caz fiecare codebitor are dreptul de
acţiune împotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.
În cazul în care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie devizibilă,
penalitatea este deasemenea devizibilă şi decurge doar împotriva codebitorului care
nu a executat obligaţia şi doar pentru partea din obligaţie la acre acesta est ţinut
(art.628 p.1). Prevederile acestui punct nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se
aplică nici în cazul în care clauza penală a fost stipulată pentru a preveni plata
parţială, iar unul din codebitori a împiedicat executarea integrală a obligaţiei. În
acest caz, codebitorul este ţinut pentru întreaga penalitate, iar ceilalţi,
corespunzător părţii lor din obligaţie. În ultimul caz, fiecare codebitor are dreptul
de acţiunea împotriva celui care a
făcut să curgă penalitatea.
Penalitatea stabilită prin lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată anticipat
prin acordul părţilor (art.629).
În cazuri excepţionale, luîndu-se în considerarae toate înprejurările instanţa de
judecată poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari. La
reducerea clauzei penale, trebuie sa se ţină cont nu numai de interesele
patrimoniale ci şi de alte interese, ocrotite prin lege, ale creditorului. Nu se admite
reducerea penalităţii în cazul în care aceasta a fost plătită.
După cum se vede, din cele expuse mai sus, în noul cod civil clauza penală
este reglementată mai detailat, mai amănunţit, decât în vechiul cod.
În doctrina fidejusiunea este definită ca un contract prin care cel care se
obligă – fidejusorul - garantează faţă de creditor executarea obligaţiei de care este
ţinut debitorul, pentru cazul când acesta n-ar îndeplini-o.1 Este vorba deci de
intervenţia unei persoane care se obligă să plătească (să execute obligaţia) în locul
debitorului principal, dacă acesta din urmă nu o face.2
Conform art.180 al C.C. R.M. prin contractul de fidejusiune fidejusorul se
obligă faţă de creditorul unei terţe persoane să răspundă în întregime sau în parte
pentru executarea de către acesta din urmă a obligaţiei sale.
În articolul 1146 a Codului Civil nou contractul de fidejusiune este definit
astfel: prin contract de fidejusiune o parte (fidejusor) se obligă faţă de cealaltă
parte (creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia
debitorului. Prin fidejusiune se poate garanta şi o obligaţie viitoare sau afectată de
modalităţi.
Fidejusiunea poate garanta numai o creanţă valabilă.
1
Cosmovici P. Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. – Bucureşti, 1998, p.404
2
Selaru Şt. Garanţiile contractuale // Ghid juridic. – 2000, nr.1-2, p.46
 Contractul de fidejusiune trebuie să fie încheiat în formă scrisă. Nerespectarea
formei scrise atrage nulitatea contractului de fidejusiune.
Contractul este consensual – deoarece se formează prin simplu acord de
voinţă al părţilor dar, fidejusiunea trebuie să fie expresă şi nu poate fi extinsă peste
limitele prevederilor contractului.
De asemenea, este un contract accesoriu, ceea ce explică efectele sale în
raport cu contractul principal, deoarece fidejusorul se obligă să plătească numai în
mod subsidiar datoria debitorului principal către creditor.
O altă trăsătură esenţială a acestui contract este caracterul său unilateral,
având în vedere că cel ce se obligă e numai fidejusorul.
În sfârşit, ţinând seama că fidejusorul se obligă fără a obţine o contraprestaţie
– deci benevol – contractul este cu titlu gratuit.1
O persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului şi chiar fără ştirea
acestuia. Fidejusiunea poate fi prestată atât pentru debitorul principal, cît şi pentru
fidejusor. Fidejusorul ulterior care s-a obligat în privinţa îndeplinirii obligaţiei
fidejusorului anterior răspunde alături de acesta în acelaşi fel ca primul fidejusor
alături de debitorul principal (art.1149).
Temeiul apariţiei fidejusiunei este reglementat de art.1150: fidejusiunea poate
să rezulte din acordul părţilor, poate fi impusă prin lege sau poate fi instituită de
instanţa de judecată. Debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună
o persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţă în Republica Moldova sau o persoană
juridică întregistrată în Republica Moldova care să dispună de bunuri suficiente
pentru a garanta obligaţia. În cazul în care persoana propusă nu este acceptată,
debitorul trebuie să propună o altă persoană. Această regulă nu se aplică atunci
când creditorul a cerut în calitate de fidejusor o anumită persoană.
Debitorul ţinut să furnizeze o fidejusiune legală sau judiciară poate da în
schimb o altă garanţie suficientă.
Fidejusiunea are şi limitele sale (art.1152):

1
Negru V., Demetrescu P. Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi contractelor speciale. – Iaşi, 1978,
p.279
  nu poate exceda datoria debitorului şi nu poate fi făcută în condiţii mai
oneroase;
 fidejusiunea care excedă datoria debitorului sau acre este făcută în
condiţii mai oneroase este valabilă în limitele obligaţiei principale;
 ea poate fi contactată pentru o parte a obligaţiei şi în condiţii mai puţin
oneroase;
 obligaţia fidejusorului nu se majorează, după preluarea fidejusiunii, prin
actele juridice făcute de debitorul principal.
Articolul 181 al C.C. R.M. reglementează răspunderea fidejusorului în cazul
neexecutării obligaţiei, debitorul şi fidejusorul răspund în faţa creditorului va
debitori solidari, dacă contractul de fidejusiune nu prevede altfel.
Fidejusorul răspunde în aceeaşi măsură ca şi debitorul, în special, pentru plata
dobânzilor, pentru repararea daunelor, pentru plata clauzei penale, dacă contractul
de fidejusiune nu prevede altfel (art.181).
Părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească datoria numai
dupa urmărirea debitorului. În acest caz, fidejusorul trebuie să-i indice bunurile
debitorului şi să avanseze cheltuielile pentru urmărirea acestor bunuri (art.1156
p.2).
Drepturile şi obligaţiile fidejusorului în cazul intentării unei acţiuni împotriva
lui:
 dacă se intentează o acţiune împotriva fidejusorului , acest este obligat să-l
introducă în cauză pe debitor.
În caz contrar debitorul are dreptul să pună în acţiunea de regres a
fidejusorului toate excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului.
 fidejusorul are dreptul să opună în acţiunea creditorului toate excepţiile, pe
care le-ar fi putut opune debitorul. Fidejusorul nu pierde dreptul la aceste
excepţii nici în cazul când debitorul a renunţat la ele sau şi-a recunoscut
obligaţia.
Dacă creditorul va renunţa la dreptul lui de a fi îndestulat cu preferinţă sau la
garantarea obligaţiei stabilită în folosul lui, fidejusorul este eliberat de obligaţia sa,
întrucât creditorul ar fi avut posibilitatea să-şi îndestuleze creanţa, folosind
drepturile arătate mai sus (art.182).
Întinderea obiligaţiilor fidejusorului în legislaţia noua este reglementată de
art.1153.
Fidejusorul răspunde în toate cazurile doar până la suma maximă menţionată
în contractul de fidejusiune până la suma maximă menţionată în contractul de
fidejusiune, fidejusorul răspunde, în absenţa unei clauze contrare, pentru:
a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale în special atunci
când datoria principală a fost modificată datorită vinovăţiei ori
întârzierii debitorului principal, însă în situaţia unei penalităţi
contractuale sau a unei despăgubiri globale prevăzute pentru cazul
încetării contractului doar atunci când s-a convenit expres în acest
sens;
b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire în justiţie dacă
trebuie suportate de debitorul principal în măsura în care fidejusorului
i s-a dat la timp posibilitatea de a evitat prin satisfacerea cerinţelor
creditorului;
c) dobânzile datorate de debitorul principal daca s-a convenit în mod
expres asupra acestui lucru.
În cazul în care mai mulţi fidejusori au prestat fidejusiune pentru acelaş
debitor şi pentru aceeaşi obligaţie, fidejusorul care a executat obligaţia are drept
de regres contra celorlalţi fidejusori pentru partea fiecărui din ei.
În cazul insolvabilităţii unuia din fidejusori, partea acestuia se repartizează
proporţional între ceilalţi fidejusori (art.1154).
Asupra fidejusorului care a executat obligaţia trec toate drepturile creditorului
din această obligaţie.
După ce fidejusorul va îndeplini obligaţi, creditorul este obligat să-i remită
documentele, care atestă creanţa împotriva debitorului, precum şi să-i predea
drepturile care garantează această creanţă (art.183). Aceeşi cerinţă se cere şi în
articolul 1161 p.2
 Raporturile dintre creditor şi fidejusor sunt menţionate într-o secţiune aparte
în Codul Civil nou. Conform art. 1155 creditorul este obligat să furnizeze, la
cererea fidejusorului, toate informaţiile utile privind conţinutul şi modalităţile
obligaţiei principale şi privind stadiul de executare a acesteia. Fidejusorul nu poate
renunţa anticipat la dreptul de informare.
Dar, sînt şi unile excepţii pe care le poate invoca fidejusorul (art.1157).
1. Fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile pe care le-ar putea
opune debitorul. În caz de deces al debitorului principal, fidejusorul nu se
poate prevala de faptul că moştenitorii răspund limitat pentru obligaţia
debitorului.
2. Fidejusorul nu pierde dreptul de a invoca o excepţie doar prin faptul că
debitorul principal renunţă la aceasta.
3. Fidejusorul poate refuza satisfacerea cerinţelor atât timp cât debitorul are
dreptul de a ataca actul care stă la baza obligaţiei.
4. Dreptul prevăzut în punctul (3) este recunoscut fidejusorului şi în cazul care
creditorul poate să-şi satisfacă creanţa faţă de debitorul principal
compensarea datoriei sale faţă de aceasta.
Dacă creditorul micşorează, în defavoarea fidejusorului, anumite drepturi de
gajori alte garanţii sau drepturi de preferinţă, existente în momentul constituirii
fidejusiunii ori ulterior de debitorul şi destinate dreptului garantat prin fidejusiune,
obligaţia fidejusorului se reduce cu o sumă corespunzătoare acestei micşorări.
În cazul în care mai multew persoane au prestat o fidejusiune aceluiaşi
creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare din ele este obligată pentru întreaga
datorie dacă părţile nu au convenitasupra beneficiului de diviziune. În cazul în care
părţile au convenit asupra deviziunii, fidejusorii pot cere ca creditorul să-şi
divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează fiecare dintre ei.
Dacă debitorul principal este în întârziere cu executarea obligaţiilor sale,
creditorul trebuie să-l informeze despre aceasta pe fidejusor (art.1160).
Fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă în drepturile pe
care creditorul le avea contra debitorului. Transmiterea dreptului de creanţă nu se
poate efectua în dauna creditorului. Excepţiile debitorului principal bazate pe
relaţia dintre el şi fidejusor rămân neatinse.
Debitorul care a executat obligaţia garantată prin fidejusiune este obligat să
înştiinţeze de îndată despre aceasta pe fidejusor. În caz contrar fidejusorul, care a
executat obligaţia, îşi menţine dreptul de a intenta o acţiune de regres împotriva
debitorului (art.1165). În cazul acesta debitorul are dreptul să-l urmărească pe
creditor numai pentru restituirea celor primite fără temei (art.184).
Raporturile dintre fidejusor şi debitor în legislaţia nouă îi sunt consacrate art.
1162-1164.
Dacă se intenţionează o acţiune împotriva fidejusorului, acesta este obligat să-
l introducă în cauză pe debitor. În caz contrar, debitorul are dreptul să ridice în
acţiunea de regres a fidejusorului toate exepţiile pe care le-ar fi putut opune
creditorul.
Fidejusorul care a executat obligaţia principală are drept de regres contra
debitorului în mărimea sumelor pe acre le-a plătit, inclusivdatoria principală,
dobânda, precum şi toate cheltuielile pe care le-a suportat în legătură cu
fidejusiunea.
Fidejusorul nu are drept de regres faţă de debitorul care, de asemenea, a plătit
datoria din cauza faptului că fidejusorul nu l-a anunţat despre plata efectuată.
Fidejusorul poate acţiona contra debitorului chiar înainte de a fi plătit în cazul
în care fidejusorul este urmărit în justiţie pentru plată sau dacă debitorul s-a obligat
să-l elibereze de fidejusiune într-un termen determinat şi acesta a expirat. În cazul
în care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul care a prestat fidejusiunea
pentru toţi aceşti debitori are drept de regres contra fiecăruia din ei pentru a
recupera integral ceea ce a plătit.
Dacă s-a obligat la indicaţia debitoruluiprincipal sau dacă, în urma prestării
fidejusiunii, are drepturi de mandatar,în baza dispoziţiilor referitoare la gestiunea
de afaceri, faţă debitorul principal, fidejusorul poate cere acestuia să-l elibereze de
fidejusiune dacă:
a) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a înrăutăţit considerabil.
 b) urmărirea în justiţie a debitorului principal este îngreuiată considerabil
după preluarea fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului, reşedinţei,
sediului acestuia;
c) creditorul a obţinut o hotărâre judecătorească investită cu formulă
executorie împotriva fidejusorului.
În cazul în care obligaţia principală nu este încă scadentă, debitorul principal
poate să dea fidejusorului garanţii în loc să-l elibereze.
Articolul 185 reglementează garanţia prin fidejusiune dată de mai multe
persoane.
Persoanele care au dat împreună o garanţie prin fidejusiune sunt solidar
obligate faţă de creditor, dacă contractul de fidejusiune nu prevede altfel.
Fiecare din fidejusori are dreptul de a intenta o acţiune de regres împotriva
debitorului, în limitele sumei plătite de el.
Fidejusiunea încetează odată cu încetarea obligaţiei garantate prin ea.
Fidejusiunea încetează de asemenea, dacă creditorul în curs de trei luni de la
împlinirea termenului de executare a obligaţiei nu va intenta o acţiune
fidejusorului. Dacă termenul de executare a obligaţiei nu este arătat sau dacă
executarea poate fi cerută în orice moment, atunci, dacă lipseşte o altă învoială,
obligaţia fidejusorului încetează la expirarea unui an din ziua încheierii
contractului de fidejusiune (art.186).
Încetarea fidejusiunii în legislaţia nouă este reglamentată cu mult mai
amănunţit decât în cea veche.
În conformitate cu art.1166 dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea
obligaţiilor viitoare sau nedeterminate sau daca nu s-a stabilit un termen pentru
fidejusiune,fidejusorul are dreptul, după expirarea a trei ani de la constituirea
fidejusiunii să rezilieze contractul, cu un preaviy de trei luni faţă de creditor, de
debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori. O fidejusiune stabilită pe termen poate
fi reziliată după cinci ani cu respecatrea unui termen de preaviz de trei luni. După
rezielire, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile deja născutem chiar
dacă acestea sunt afectate de modalităţi.
 Stingerii sau modificării obligaţiei garantate îi este consacrat art. 1167.
Fidejusiunea încetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate. Fidejusiunea
încetează în cazul modificării, fără acordul fidejusorului, a obligaţiei garantate
când această modificare atrage mărirea răspunderii sau alte consecinţe nefavorabile
pentru fidejusor. Ea mai încetează în cazul remiterii datoriei garantate către o altă
persoană dacă fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea obligaţiei de către
noul debitor. Fidejusiunea încetează în caz de deces al fidejusorului. Orice clauză
contrară este nulă (art.1168).
Fidejusiunea încetează şi atunci când, din cauza creditorului, nu mai poate
avea loc subrogarea fidejusorului în drepturile creditorului faţă de debitor.
Fidejusorul, în acest caz este, eliberat în măsura prejudiciului suferit.
Fidejusiunea încetează odată cu expirarea termenului pentru care a fost
prestată. În cazul în care termenul nu este determinat, fidejusiunea încetează dacă
creditorul, în decursul unui an de la scadenţa obligaţiei garantate, nu a intentat nici
o acţiune contra fidejusorului (art.1170).
Conform art.187 al C.C. R.M. arvuna este o sumă de bani, plătită în contul
plăţilor datorate potrivit contractului de unul din contractanţi celuilalt, pentru a
confirma încheierea contractului şi a-i garanta executarea.
Contractul de arvună, indiferent de suma arvunei, trebuie să fie încheiat în
formă scrisă.
Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde partea care a dat arvuna,
aceasta rămâne celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde
partea care a primit arvuna, ea este obligată să plătească celeilalte părţi dublul
arvunei.
Pe lângă aceasta, partea care răspunde pentru neexecutarea contractului este
obligată să repare daunele cauzate celeilalte părţi, care n-au fost acoperite prin
plata arvunei, dacă contractul nu prevede altfel.
Conform art.631. al Codului Civil nou arvuna este o sumă de bani sau un alt
bun pe care o parte contractantă o dă celeilalte părţi pentru a confirma încheierea
contractului şi a-i garanta executarea. În caz de dubii, suma plătită este
considerată avans.Înţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie întocmită în scris.
Arvuna se ia în calcul la executarea prestaţiei, iar în cazul în care aceasta nu s-
a făcut, se restituie (art.632).
Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat arvuna,
aceasta rămâne celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea contractului răspunde
partea care a primit arvuna, ca este obligată să plătească celeilalte părţi dublul
arvunei. Pe lîngă aceasta, partea care răspunde pentru neexecutarea contractului
este obligată să repare celeilalte părţi prejudiciul neacoperit prin plata arvunei în
contract nu este prevăzut altfel (art.633).
Articolul 188 al C.C. R.M. reglementează garanţia.
Garanţia este obligaţia, prevăzută prin lege sau prin contract, pe care şi-o ia o
organizaţie socialistă de a plăti datoria unei alte organizaţii, în întregime sau în
parte în cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei.
Garanţia, stipulată prin contract, trebuie dată în formă scrisă. În cazul
neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei asigurate prin garanţie,
răspunderea materială a organizaţiei garante este complementară la răspunderea
debitorului.
Regulile cu privire la fidejusiune se extind şi asupra garanţiei (art.189).
În noul Cod Civil ca mijloc de garantare a executării obligaţiilor se
menţionează garanţia debitorului şi retenţia.
Noţiunea de garanţei a debitorului, conform art. 634 constă în – obligaţia lui
la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie depăşind obiectul propriu zis al
contractului. Validitatea garanţiilor este reglementată de art. 635 – acceptarea unei
garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor legale şi dacă debitorul nu
se obligă în mod exagerat. Garanţia produce efecte doar atunci cînd este făcută în
scris.
Dispoziţii generale cu privire la retenţie se dauîn art. 637 – cel care este dator
să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, în cazul prevăzut de lege, atâta
timp cât creditorul nu-l despăgubeşte pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-
a făcut pentru acel bun şi pentru prejudiciile pe carebunul le-a cauzat. Prin retenţie
se poate garanta se asemenea o creanţă care, deşi nu este legată direct de bunul
deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei sunt comericnţii. Dreptul de retenţie este
înlăturat în cazul în care creditorul oferă o garanţie reală.considerată suficientă de
către instanţă, sau consemnează suma pretinsă.
Toate cele descrise mai sus se aplică în măsura în care contractul nu prevede
altfel.
Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului provine
dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori ilegală sau dacă bunulş este insesiyabil. Acest
drept poate fi invocat de către posesorul de rea-credinţă, în afara cazurilor
prevăzute de lege (art.638).
Opozabilitatea dreptului de retenţie este reglementată de art.639 – dreptul de
retenţie este opozabil terţilor fără îndeplinirea vreunei formalităţi de publicitate. În
toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor care au început
executarea împotriva debitorului. Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge
dreptul de retenţie. Partea care exercită acest drept poate revendica bunul, ţinând
cont de regulile prescripţiei.
Retentorul trebuie să conserve bunul cu diligenta unui bun prpprietar. El va
percepe fructele, fiind obligat să le impute asupra creanţei sale (art 640).
Stingerea dreptului de retenţie este reglemenate de art. 641, care prevede
„dreptul de retenţie” se stinge în cazul în care bunul ajunge în posesiunea
creditorului sau titularului dreptului, dacă retentorul nu dobândeşte din nou bunul
în baza aceluiaşi temei juridic.

2.2 Gajul ca garanţie reală

2.2.1 Ipoteca – gajul bunurilor imobile

 Astăzi se foloseşte termenul de gaj, împrumutat din limba franceză. În dreptul
roman se utiliza termenul „pignus” (gaj), cu acelaşi înţeles.1
Termenul de gaj se întrebuinţează, în vorbirea curentă, pentru a desemna, în
acelaşi timp: dreptul real accesoriu al creditorului, convenţia sau contractul de gaj
şi bunul mobil care este obiectul garanţiei.
În Republica Moldova gajul este reglementat de articolele 168-171 al Codului
civil şi de Legea „Cu privire la gaj” nr.449-XV din 30 iulie 2001.2
În Codul Civil nou gajului îi sânt destinate articolele 454 - 494.
Noţiunea de gaj este dată în art.1 al Legii – gajul este o garanţie reală în al
cărei temei creditorul gajist poate urmări bunul gajat având prioritate faţă de alţi
creditori, inclusiv faţă de stat, la satisfacerea creanţei garantate.
Valabilitatea gajului depinde de valabilitatea obligaţiei garantate prin gaj.
Deci, art.168 al C.C. R.M. reglementează gajul. Conform acestui articol, în
virtutea gajului, creditorul (creditorul gajist) are dreptul, în cazul în care debitorul
(debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj, să i se satisfacă
revendicarea, cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea
bunurilor sau a drepturilor patrimoniale date în gaj.
Gajul se află în legătură cu obligaţia garantată prin gaj şi reprezintă,
suplimentar la obligaţia principală, un raport de drept accesoriu care este
condiţionat în timp de durata obligaţiei principale.
Noţiunea de gaj este reglementată în noul Cod de art. 454 – gajul este un
drept real în al cărui temei creditorul (creditorul gajist) poate pretinde satisfacerea
creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi creditori, inclusiv statul, din valoarea
bunurilor depuse în gajul în cazul în care (debitorul gajist) nu execută obligaţia
garantată pentru gaj. Gajul se află în legătură cu obligaţia garantată prin gaj,
reprezintă un raport de drept accesoriu faţă de obligaţia principală şi este
condiţionat în timp de durata acesteia dacă legea sau contractul de gaj nu prevede
altfel.

1
Pop L. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: Lumina Lex, 1998, p.430
2
Monitorul Oficial al RM. – 2001, 2 octombrie, p.3-12
 În conformitate cu art.455 gajul este de două tipuri: gajul înregistrat (gajul
fără deposedare) şi amanetul (gajul cu deposedare).
În cazul gajului înregistrat, obiectul gajului rămâne în posesiunea debitorului
gajist sau a unui terţ care acţionează în numele debitorului gajist.
Art.4 al Legii „Cu privire la gal” reglementează tipurile de gaj.
Gajul se constituie asupra unui bun mobil sau imobil, ori asupra unei
universalităţi de bunuri mobile sau imobile.
Gajul bunurilor mobile are loc cu sau fără deposedarea de ele.
Gajul bunului mobil cu deposedare este denumit amanet.
Gajul bunurilor imobile este denumit ipotecă.
Examinând istoria bogată a dezvoltării instituţiei gajului putem aprecia, că
ipoteca reprezintă cea mai perfectă formă a acestuia. Până în prezent noţiunea
„ipoteca” este utilizată în câteva sensuri.
- În primul rând, ipotecă este cunoscută ca formă istorică a gajului cu lăsarea
bunului gajat la debitorul gajist. La apariţia ipotecii puteau fi transmise întru
asigurarea executării obligaţiunii asumate atât bunuri
mobile, cât şi bunuri imobile.
În procesul recepţiei dreptului privat roman ipoteca a fost însuşită de către
ţările europene drept o formă a gajului, unde se garantează cu bunurile
imobile. În virtutea unei situaţii de neonorare a obligaţiunilor de către
debitorul gajist, aceste bunuri pot fi vândute numai la licitaţii publice.
- Al doilea sens al ipotecii semnifică gajul bunurilor imobile, în mod
inevitabil legate de un sistem de fixare a drepturilor asupra imobilului 1, acest
sistem fiind numit sistemul ipotecar (Noţiunea „ipotecă” este inerentă
noţiunii de „sistem ipotecar”, prima stând la originea celei de-a doua).
Esenţa sistemului ipotecar constă în existenţa unui registru special ţinut de
către o instituţie specializată în care sunt înscrise drepturile reale, sarcinile,
grevările instituţiei asupra unui imobil. În multe ţări acesta este un registru funciar,

1
Правовые проблемы организации рынка ипотечного кредитования в России / под ред.В.С.Ема. – Мсква,
1999, р.6
existenţa căruia este dictată de atitudinea legislatorului, care a fixat regula că bunul
principal este pământul, iar construcţiile îi urmează soarta. Această regulă a fost
fixată şi la noi în proiectul noului Cod Civil. Registrul de evidenţă, ţinut de către
Sistemul cadastral, creat în republică la 25.02.1998, în conformitate cu prevederile
Legii Cadastrului bunurilor imobile din 25.02.1998, este numit Registrul bunurilor
imobile. Acest registru reprezintă un sistem de înscrisuri, efectuate conform legii
enunţate mai sus, referitor la bunurile imobile şi drepturile patrimoniale stabilite
asupra lor. necesitatea acestui registru în ţara noastră s-a resimţit începând cu 1992
odată cu fundamentarea legislaţiei cu privire la proprietate. În 1998, prin Hotărârea
Guvernului Republicii Moldova nr.1030 din 12.10.1998 s-a aprobat Programul de
stat de creare a cadastrului bunurilor imobile.
La baza sistemului ipotecar sunt puse acele principii1, care asigură activitatea
uniformă şi siguranţa utilizatorilor acestuia (la categoria utilizatorilor se atribuie
proprietarii bunurilor imobile: cetăţenii şi întreprinderile, instituţiile, organizaţiile,
cât şi Guvernul Republicii Moldova, în calitate de garant al fiecărui proprietar).
Principiul înregistrării – unul din principiile fundamentale ale dreptului
ipotecar. Evidenţa unică a drepturilor asupra bunurilor imobile şi drepturilor
instituite asupra acestora este o garanţie pentru terţi, care intenţionează să le
procure. Legea Cadastrului bunurilor imobile stabileşte că bunurile imobile şi
drepturile patrimoniale stabilite asupra acestora se înregistrează la organul
cadastral teritorial în al cărui rază de activitate se află bunul imobil. Înregistrarea
oricărei informaţii se transcrie în registrul de evidenţă a bunurilor imobile.
Informaţia înregistrată are prioritate juridică asupra celei neînregistrate.
Principiul specialităţii2 este caracterizat de evidenţa unică dusă asupra
bunurilor imobile şi nu asupra proprietarilor, cu indicarea coproprietarilor,
servituţilor şi a altor sarcini etc. Dacă predecesorul organului cadastral, Biroul de
inventariere tehnică ducea evidenţa bunurilor imobile cu prioritate după
construcţii, subestimând astfel importanţa terenurilor de pământ, astăzi evidenţa
bunurilor imobile este dusă după terenurile de pământ, şi nu după adresa poştală, ci
1
Mocanu E. Creditarea ipotecară şi principiile regimului ipotecar // Revista Naţională de Drept. – 2001, nr.5, p.30
2
Покровский И.А. Основные проблемы гражданского права. – Москва: Изд.Статут, 1998, р.215
conform unui număr cadastral. Numărul cadastral este un număr individual,
irepetabil pe teritoriul ţării. Acesta fiind atribuit, conform unei proceduri stabilite
de legislaţie, se păstrează pe toată perioada de existenţă a bunului imobil în calitate
de drept unic.
Neindicarea în actul de ipotecă a situaţiei sau a naturii imobilelor ipotecate,
precum şi nedeterminarea sumei garantate atrage nulitatea absolută a ipotecii.
Principiul publicităţii presupune că orice ipotecă urmează a fi transcrisă în
Registrul bunurilor imobile, informaţia făcându-se accesibilă pentru orice doritor.
Art.6 al Legii cadastrului bunurilor imobile reglementează transparenţa datelor
despre înregistrare, care pot fi eliberate la cererea oricărei persoane care s-a
legitimat.
Inscripţia ipotecii în acest registru special nu interesează decât pe terţii, care
au cel mai mare interes să cunoască existenţa ipotecilor asupra unui bun imobil, fie
că ar dori să-l cumpere, fie că ar intenţiona să consimtă un împrumut garantat prin
ipotecă asupra imobilului. Formalitatea inscripţiei este numai un accesoriu, care nu
este de natură să atingă validitatea ipotecii. În scopul uşurării procesului de
înregistrare a ipotecii în Registrul bunurilor imobile s-a permis ca aceasta să fie
transcrisă atât la cererea debitorului, cât şi la cererea creditorului. Creditorul este
cel mai interesat în transcrierea ipotecii din două considerente:
 rândul ipotecilor, una faţă de alta, este determinat de data transcrierii;
 în altă situaţie înscrierea tardivă a ipotecilor nu va conduce la consecinţe
juridice. Spre exemplu, dacă creditorul s-a adresat cu cererea de înscriere a
ipotecii după vânzarea bunului imobil ipotecat, creditorul gajist nu este în
drept să urmărească bunul înstrăinat şi rămâne un simplu creditor.
Principiul certitudinii (veridicităţii) – informaţia înscrisă în registrul
bunurilor imobile este certă şi creează toate consecinţele pentru terţele personale,
legislatorul apărând interesele acestora din urmă. Art.22 al Legii Cadastrului
bunurilor imobile menţionează că dacă datele din registru nu coincid cu datele din
alte documente cadastrale sau datele constatate pe teren, se consideră veridice
datele din registrul bunurilor imobile. Înregistrarea de stat a drepturilor instituite
asupra bunurilor imobile se consideră unica dovadă a dreptului înregistrat. Pentru
fiecare bun imobil se întocmeşte dosar cadastral care conţine informaţia completă
privind temeiurile apariţiei bunului, transferurile dreptului de proprietate asupra
acestui bun, cât şi sarcinile instituite asupra lui. Dreptul înregistrat în Registru
poate fi contestat şi atacat numai pe cale judiciară.
Datorită sistemului de înregistrare al drepturilor asupra bunurilor imobiliare şi
în legătură cu acest fapt, întărirea drepturilor deţinătorului de gaj asupra bunurilor
imobile gajate, ipoteca este numită cel mai sigur mijloc de garantare a executării
obligaţiilor.
Principiul priorităţii – deoarece legislatorul a admis ipotecarea repetată a
unuia şi aceluiaşi bun, este inevitabil necesar acest principiu, care statorniceşte, că
primul creditor are prioritate la satisfacerea creanţelor sale, următorul creditor este
satisfăcut din sumele ce au rămas etc. Prioritatea rândului unui creditor, în raport
cu alt creditor ipotecar, se stabileşte în dependenţă de data înregistrării contractului
de ipotecă. Ar fi posibil ca un creditor să încheie contractul anterior altuia, dar din
cauza neînregistrării sau înregistrării cu întârziere a contractului acestuia la organul
cadastral teritorial să fie plasat într-o clasă mai inferioară.
De rând cu termenii „ipoteca”, „sistemul ipotecar” în literatură întâlnim
noţiunea de „creditare ipotecară”. Prin creditare ipotecară se subânţelege creditul
acordat sub garanţia unui imobil, garanţie înregistrată într-un registru public, creat
special pentru înregistrarea drepturilor instituite asupra bunurilor imobile, cu
folosirea elementelor de refinanţare de către creditorii care au acordat credite
ipotecare.
În lume sunt cunoscute două modele de creditare ipotecară:
- modelul creditării ipotecare constituit în două niveluri. Acest model este
specific sistemului anglo-saxon şi se aplică pe larg în Marea Britanie şi
SUA;
- modelul creditării ipotecare constituit într-un singur nivel. Acest model
este specific ţărilor europene.
 Sistemul ipotecar presupune două subsisteme (componente): economică şi
juridică. Cu toate că ipoteca are un caracter internaţional, în fiecare ţară ea este
caracterizată de specificul său. Din aceste considerente fiecare ţară a elaborat
cadrul legislativ necesar pentru reglementarea acestui domeniu. Deosebirile
reglementărilor în mare parte sunt în dependenţă de starea, dezvoltarea şi specificul
legislaţiei funciare.1 În diferite ţări obiectul creditării ipotecare diferă după
conţinutul său. Spre exemplu, în SUA unde gajul bunurilor imobiliare se aplică
deosebit de frecvent, inclusiv în sectorul agrar, prin ipotecă se subânţelege
creditarea în domeniul procurării spaţiului locativ.2
Examinând structura creditării ipotecare în Republica Moldova, putem
aprecia, că infrastructura necesară pentru susţinerea acestuia este într-o stare
deplorabilă, la început de cale. Nu există nici un cadru legislativ dezvoltat necesar,
care ar asigura existenţa pieţei ipotecare.
În conformitate cu art.171 C.C. R.M., după natura relaţiilor de drept, la
categoria de gaj înregistrat se raportă:
1) ipoteca – gajarea pământului, clădirilor, construcţiilor, altor bunuri imobile
legate nemijlocit de pământ, împreună cu terenul aferent, necesar
funcţionalităţii obiectului gajat, sau cu dreptul de folosinţă a acestui teren;
2) ipoteca de întreprinzător – gajul întreprinderii, care se extinde asupra
întregului patrimoniu al întreprinderii, inclusiv asupra fondurilor fixe şi
circulante, altor şi drepturi patrimoniale în bilanţul independent al
întreprinderii;
3) gajul mărfurilor care se află în circuitul civil sau în proces de
prelucrare;gajul bunurilor şi drepturilor patrimoniale pe care debitorul
gajist le va dobândi în viitor.
Aceeaşi reglementare o găsim în p.3 al art. 455 al Codului Civil nou.
2.2.2 Gajul asupra bunurilor mobile şi imobile

1
Смирнов В.В. Менеджер по ипотечным операциям. – Москва, 1999, р.13-14
2
Павлов П. США: система ипотечного кредитования в жилищной сфере // Закон. – 1995, №1, р.11
 După cum s-a menţionat mai sus, gajul bunului mobil cu deposedare este
denumit amanet.
Amanetul este constituit prin remiterea bunului sau titlului către creditorul
gajist sau către un terţ care acţionează în numele creditorului gajist, sau dacă bunul
este deja în mâinile acestuia, prin menţinerea posesiunii în baza consimţământului
debitorului gajist, în scopul garantării creanţei creditorului (art.20 l Legii).
Pentru apariţia amanetului nu este obligatorie încheierea în scris a
contractului.
Amanetul este făcut public prin posesiunea bunului sau a titlului exercitat de
creditor şi rămâne public doar dacă posesiunea este continuă. Publicitatea
determină gradul de prioritate al amenetului în conformitate cu art.57 p.1 al Legii
cu privire la gaj – „gradul de prioritate asupra aceluiaşi bun se stabileşte în
dependenţă de momentul înregistrării. Creanţa creditorului de un grad inferior se
satisface numai după satisfacerea deplină a creanţei creditorului la grad superior”.
Conservarea dreptului de amanet este reglementat de art.21 al Legii. Amanetul
subzistă în cazul în care exercitarea posesiunii este împiedicată de un terţ, fără ca
creditorul să fie consimţit.
Amanetul subzistă şi în cazul în care exercitarea posesiunii este întreruptă
provizoriu prin remiterea bunului sau titlului către debitorul gajist sau către un terţ
pentru evaluare, reparare, transformare sau ameliorare.
Cu consimţământul debitorului gajist, creditorul poate să exercite posesiunea
prin intermediul unui terţ, care trebuie informat privitor la titlul bunului.
Amanetul care grevează bunuri reprezentate printr-un conosament sau prin alt
titlu negociabil apare în momentul în care creditorul gajist şi-a executat prestaţia
dacă titlul îi este remis în următoarele 10 zile.
Dacă titlul este negociabil prin andosare şi remitere sau numai prin remitere,
transmiterea lui către creditorul gajist are loc prin andosare şi remitere sau numai
prin remitere.
 Creditorul gajist este obligată să eliberez, la cererea debitorului gajist, o
recipisă cu privire la caracterul şi, în măsura posibilităţilor, la mărimea obligaţiei, a
cărei executare este garantată de bunul amanetat.
Articolul 458 al noului Cod Civil reglamentează amanetarea bunurilor la
lombard. Pentru bunul preluat se emite chitanţa de amanetare, care confirmă
încheierea contractului de amanet.
Lombardul este obligat ca, în momentul transferării posesiunii, să asigure
bunul amanetat pe propria cheltuială, în favoarea debitorului şi corespunzător
valorii evaluate, care se determină în funcţie de preţurile pe piaţă pentru categoriile
şi calitatea obiectelor amanetate. Este nulă clauza care exclude obligaţia de
asigurare.
Lombardul nu are dreptul să folosească şi să dispună de bunurile amanetate
şi răspunde pentru pierderea sau deteriorarea lor în măsura în care nu poate dovedi
că pierderea sau deteriorarea este urmare a unei situaţii de forţă majoră.
În cazul în acre creditul garantat prin amanetarea bunurilor la lombard nu va fi
restituit în termen, lombardul are dreptul, în baza unui act notarial cu caracter
executoriu, să vândă , după expirarea termenului de graţie de o lună, bunul
amanetat conform regulilor de valorificare a patrimoniului amanetat. Creanţele
lombardului faţă de debitor se sting şi atunci când cîştigul din vînzarea nu acoperă
datoria.
Condiţiile contractului de amanetare la lombard prin care se limitează
drepturile debitorului în raport cu cele conferite prin prezentul Cod şi prin alte Legi
sânt nule. În locul unor astfel de condiţii se aplică dispoziţiile legale
corespunzătoare.
În cazul gajării mărfurilor care se află în circulaţie şi în proces de
prelucrare, debitorul gajist este în drept să modifice componenţa şi forma naturală
a obiectului gajului (stocurilor de mărfuri, materiei prime, materialelor,
semifabricatelor, produselor finite etc.) ci condiţia că valoarea lor totală să nu să se
reducă faţă de valoarea menţionată în contractul de gaj.
 Reducerea mărfurilor gajate care se află în circulaţie şi în proces de prelucrare
se admite proporţional cu partea executată a obligaţiei garantate prin gaj dacă în
contract nu este prevăzut altfel. Aceste mărfuri înstrăinate de debitorul gajist
încetează a fi obiect al gajului în momentul trecerii dreptului de proprietate asupra
lor către persoana care le-a cumpărat, iar mărfurile cumpărate de debitorul gajist,
menţionate în contractul de gaj, devin obiect al gajului în momentul în acre
debitorul gajist dobândeşte dreptul de proprietate sai de gestiune asupra lor.
Debitorul gajist al acestor mărfuri este obligat să înscrie în registrul gajului
condiţiile gajării mărfurilor şi datele despre toate operaţiunile ce conduc la
modificarea componenţei şi formei naturale a mărfurilo gajate (art.459).
Titlurile de valoare pot fi gajate în temeiul contractului de gaj. Gajarea
titlurilor de valoare care confirmă dreptul asupra unor anumite (titluri
reprezentative ale bunurilor) înseamnă şi gajarea bunurilor respective. Acţiunile
gajate nu dau creditorului gajist dreptul de a participa ca acţionar la adunările
generale , dreptul de participare fiind rezervat acţionarului. Certificatele cu privire
la dobânzi, dividende şi la alte venituri obţinute în temeiul dreptului exprimat în
titlul de valoare constituie obiectul gajului doar în cazul în care contractul nu
prevede altfel.
Gajul poate garanta una sau mai multe creanţe legale, existente sau viitoare,
pure şi simple sau afectate de modalităţi. Creanţa garantată prin gaj trebuie să fie
determinată sau determinabilă. Gajul poate fi constituit şi astfel încât doar suma
maximă pentru care bunul trebuie să garanteze să fie determinată prin înscriere în
registru. Gajul este constituit valid numai dacă creanţa garantată este exprimată
într-o sumă bănească. Dacă în contract nu se prevede altfel, gajul garantează
creanţa ţn volumul existent la momentul satisfacerii, inclusiv capitalul, dobânzile,
chheltuielile de urmărire şi cheltuielile de întreţinere a bunului gajat. Prin contract,
părţile pot extinde garanţia şi asupra penalităţilor şi prejudiciului cauzat prin
neexecutare. O creanţă poate fi garantată cu mai multe bunuri (gajul comun) şi de
mai multe persoane (art.461).
 Gajul constituit pentru garantarea plăţiiunei sume de bani este valabil chiar
dacă, la momentul constituirii lui, debitorul gajist încă nu a primit sau a primit doar
parţial prestaţia pentru care se obligă. Această regulă se aplică în special la
acordarea unui credit sau la emiterea obligaţillor sau altor titluri de îmmprumut.
Dacă creditorul gajist refuză să predea sumele de bani pe care s-a obligat să le dea
cu împrumut şi-i în a căror garantare deţine un gaj, debitorul gajist poate obţine, pe
cheltuiala creditorului, reducerea (cu excepţia ipotecii) sau radierea gajului,
plătind, în ultimul caz, doar sumele care i-au fost predate efectiv.
Gajul este indivizibil şi subzistă integral asupra tuturor bunurilor grevate,
asupra fiecăruia dintre ele şi asupra tuturor părţilor lor chiar şi în cazul în care
bunul sau obligaţia sînt divizibile.
Gajul subzistă asupra bunului mobil nou care rezultă din transformarea unui
bun gajat. Gajul se extinde asupra a ceea ce rezultă din confuziunea (amestecul)
sau unirea mai multor bunuri mobile dintre care cel mai puţin unul a fost gajat.
În continuare vom examina particularităţile gajului asupra unei universalităţi
de bunuri.
În cazul gajului asupra unei universalităţi de bunuri, nu este necesară
individualizarea părţilor ei constitutive. Se consideră gajate în mărimea stabilită de
contract toate bunurile care, conform particularităţilor de gen indicate în contract,
pot fi atribuite la această universalitate.
Gajul asupra unei universalităţi de bunuri subzistă şi se extinde asupra bunului
de aceeaşi natură care îl înlocuieşte pe cel vândut în cadrul unei activităţi obişnuite.
Dacă nici un bun nu înlocuieşte, în termenul stabilit de creditorul gajist, bunul
vândut, gajul asupra bunului vândut nu subzistă şi nu se extinde decât asupra
sumelor de bani provenite din vânzarea bunurilor gajate, dacă acestea pot fi
identificate.
Chiar dacă bunurile au fost pierdute, gajul asupra unei universalităţi de bunuri
subzistă dacă debitorul gajist le înlocuieşte într-un termen rezonabil ţinând cont de
natura lor.
 Gajul care grevează o universalitate de creanţe trebuie să fie înscris în
registrul respectiv chiar dacă este constituit prin remiterea titlului către creditor.
Trebuie înregistrat gajul care grevează o creanţă garantată printr-un gaj
înregistrat pe care debitorul gajist o deţine faţă de un terţ. Creditorul gajist trebuie
să remită debitorului creanţei gajate o copie de pe recipisa de înregistrare.
 CAPITOLUL III. CONTRACTUL DE GAJ

3.1 Noţiunea, forma contractului de gaj

Noţiunea de contract de gaj este reglementată de Codul Civil al Republicii

Moldova, Legea cu privire la gaj.
În literatura juridică s-a definit contractul de gaj – este acel contract prin care
debitorul sau o terţă persoană remite creditorului sau unui terţ un bun mobil,
corporal sau incorporal, în vederea garantării executării unei obligaţii.1
Cosmovici P. socoate contractul de gaj „un contract prin care datornicul
remite creditorului său un lucru mobil spre siguranţa datoriei”. Bunul mobil poate
fi corporal sau incorporal.2
Contractul de gaj este contractul prin care debitorul remite creditorului său
un bun mobil pentru garantarea executării obligaţiei, cu posibilitatea pentru
creditor ca, la scadenţă, în caz de nerespectare a obligaţiei, să fie satisfăcut cu
preferinţă din valoarea bunului respectiv.3
Termenul de gaj desemnează atât contractul de gaj, cât şi dreptul real de gaj,
născut din acel contract, precum şi însuşi bunul, care constituie obiectul acestui
drept.4
O definiţie a contractului de gaj în sensul menţionat mai înainte a fost dată şi
în practica judiciară în materie, precizându-se: „Contractul prin care debitorul
remite creditorului său un lucru mobil spre stingerea datoriei, este un contract de
gaj care împrumută caracterul civil sau comercial, de la creanţa pe care o
garantează”.5
În doctrina clasică însă predarea efectivă a lucrului către creditor este o
condiţie

1
Pop L. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: Lumina Lex, 1998, p.430
2
Cosmovici P. Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii. – Bucureşti, 1998, p.411
3
Stătescu C., Bârsan C. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti: Edit ALL, 1995, P.375-376
4
Ghionea I. Contractul de gaj // Tribuna economică, 1998, oct (nr.42), p.58
5
Găină V. Contractele de garantare a executării obligaţiilor // Dreptul, 1999, nr.3, p.18
esenţială pentru naşterea contractului deoarece numai astfel creditorul este apărat
de reaua credinţă a debitorului care, dacă ar păstra lucrul în posesia sa, l-ar putea
înstrăina. De asemenea, deposedarea debitorului avertizează pe terţi asupra grevării
lucrului cu un drept real. Se mai arată că deposedarea debitorului şi deţinerea
gajului de către creditor trebuie să fie efective şi permanente, dar se admite şi ca
lucrul dat în gaj să fie încredinţat unui terţ, ales de către părţi.
Pentru formarea contractului de gaj trebuie îndeplinite anumite condiţii:
 nu pot fi gajate decât bunuri mobile – corporale sau incorporale – care se
află în circuitul civil;
 cel ce constituie gajul trebuie să fie proprietarul bunului gajat şi să aibă
capacitatea de a înstrăina, deoarece în caz contrar creditorul ar fi expus
revendicării bunului de către adevăratul proprietar;
 contractul de gaj se încheie în scris. Bunurile în valoare de până la 10
salarii minime pot fi gajate prin înţelegerea orală (art.172 C.C. R.M.).
Conform art.13 al Legii cu privire la gaj contractul de gaj se întocmeşte în
scris sub sancţiunea nulităţii.
În cazul gajării unui bun a cărui vânzare trebuie autentificată notarial,
contractul de gaj de asemenea trebuie autentificat notarial. Părţile pot conveni
asupra autenticităţii notariale a oricărui contract de gaj.
Forma contractului de modificare sau completare a contractului de gaj trebuie
să fie similară formei prevăzute pentru contractul de gaj.
Contractul de gaj trebuie să conţină:
- numele şi prenumele (denumirea) părţilor;
- domiciliul (sediul) părţilor;
- acordul expres al debitorului gajist de a constitui gajul în favoarea
creditorului gajist;
- descrierea bunului gajat;
- esenţa şi scadenţa creanţei garantate prin gaj şi valoarea ei maximă fără
dobânzi şi cheltuieli;
 - tipul gajului.
Părţile pot include în contractul de gaj şi alte clauze.
Clauza cu privire la gaj poate fi inclusă în contractul din care izvorăşte
obligaţia garantată prin gaj.
Este nulă clauza prin care creditorul gajist devine proprietarul gajului în cazul
neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiei garantate prin gaj
(art.468).
Obligaţia ce decurge din contractul de gaj este considerată obligaţie garantată
prin gaj, dacă acest fapt este stipulat în contractul în cauză.
Poate fi garantată prin gaj una sau mai multe obligaţii. Obligaţia garantată
poate fi viitoare sau condiţionată.
Gajul este constituit valid numai dacă obligaţia garantată prin el este
exprimată în lei sau valută străină, în unităţi băneşti de calcul sau în orice îmbinare
a acestora.
Gajul garantează obligaţia propriu-zisă, dobânzile, cheltuielile de urmărire şi
cheltuielile de întreţinere a bunului gajat, dacă contractul nu prevede altfel. Părţile
pot extinde prin contract garanţia şi asupra penalităţilor şi prejudiciilor cauzate prin
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare.
Poate fi garantată prin gaj o obligaţie care apare după încheierea contractului
de gaj dacă acest fapt este stipulat în mod expres în contract.
Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani este valabil chiar
dacă, la momentul constituirii lui, debitorul gajist nu a primit prestaţia pentru care
se obligă sau a primit-o doar parţial. Această regulă se aplică în special la
acordarea de credite sau la omiterea de obligaţii sau de alte titluri de împrumut.
Dacă creditorul gajist refuză fără temei să transmită sumele de bani pe care s-a
obligat să le împrumute şi pentru a căror garantare deţine un gaj, debitorul gajist
poate obţine, pe cheltuiala creditorului reducerea, cu excepţia ipotecii, sau radierea
gajului, plătind în ultimul caz doar sumele încă datorate.
După modul în care se stabileşte obligaţia de a constitui gajul acesta poate fi:
convenţional şi legal.
 Gajul convenţional este acela în care părţile convin asupra necesităţii
constituirii gajului.
Gajul legal este acela prin care legea obligă anumite persoane să constituie un
gaj, cum este cazul Legii cu privire la gaj.
Gajul legal se poate naşte doar din:
- creanţele statului pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;
- persoanelor care au participat la construcţia imobilelor (art.467).
- creanţele rezultate dintr-o hotărâre judecătorească.
Gajul legal poate greva bunuri mobile şi imobile.
Gajul legal nu poate greva bunuri sau drepturi patrimoniale gajate deja în
folosul altor creditori dacă contractul de gaj nu prevede altfel.
Gajul apare doar în condiţiile şi în formele stabilite de Legea cu privire la gaj.
După cum s-a spus mai sus, ipoteca şi gajul bunurilor mobile fără deposedare
apar în momentul înscrierii lor în registrul respectiv.
Amanetul apare în momentul dobândirii posesiunii asupra bunului.
Gajul fără deposedare trebuie să fie înregistrat în (art.7 al Legii):
- registrul bunurilor imobile – în cazul ipotecii;
- registrul deţinătorilor de valori mobiliare nominative – în cazul gajului
valorilor mobiliare nominative;
- Registrul deţinătorilor de valori mobiliare ale statului – în cazul gajului
valorilor mobiliare ale statului;
- Registrul proprietăţii intelectuale – în cazul gajului drepturilor de
proprietate intelectuală;
- Registrul gajului bunurilor mobile – în cazul gajului altor bunuri
mobile.
În conformitate cu art.470 gajul fără deposedare trebuie să fie încris, în
modul prevăzut, întru-un registru public.
Gajul se înregistrează în modul următor:
 ipoteca se înregistrează conform legislaţiei privind cadastrul bunurilor
imobile la organul cadastral teritorial în a cărui rază teritorială este
 amplasată bunul imobil ipotecat. Contractul de gaj se prezintă pentru
înregistrarea ipotecii în termen de 3 luni de la data încheierii lui.
Nerespecatreatermenului atrage nulitatea contractului. Dacă contractul de
vînzare cumpărare şi contractul de gaj sânt încheiate concomitent, dreptul
de proprietate şi ipotecă trebuie să fie înregistrate consecutiv;
 ipoteca de întreprinzători se înregistrează la biroul notarial în a cărui rază
teritorială se află întreprinderea;
 gajul titlurilor de valoare nominative se înscrie în registrul deţinătorului
titlurilor de valoare nominative;
 gajul titlurilor de valoare ale statului se înscrie în registrul deţinătorilor
titlurilor de valoare ale statului;
 gajul celorlalte bunuri mobile se înscria în registrul gajului bunurilor
bonile;
 gajul drepturilor de proprietate intelectuală se înscrie în registrul
proprietăţii intelectuale.
Faptul că informaţia cu privire la gajeste înscrisă în registrul
gajuluiconstituie o prezumţie legală a veridicităţii ei. Înregistarrea gajului nu
conferă validitatea unui gaj lovit de nulitate. Din momentul înregistrării gajului
nimeni nu poate invoca necunoaşterea informaţiei înscrise în registrul gajului.
În raport cu terţii de bună-credinţă, debitorul gajist sau creditorul gajist nu
poate invoca corectitudinea informaţiei înscrise în registrul gajului.
Orice persoană poate lua cunoştinţă de registrul gajului,poate obţine
informaţie depre înregistrarea gajului şi extrase din registrul gajului în termen de 3
zile de la data solicitării. Dibitorul gajist poate cere interzicerea accesului terţilor la
informaţia din registrul gajului cu privire la gajul asupra bunurilor sale. În acest
caz, se prezumă că întregul patrimoniual debitorului gajist este grevat cu gaj. Orice
persoană are dreptul să atace în instanţade judecată respingerea cererii de
înregistrare a gajului, înregistrarea ilegală, eliberarea de informaţie eronată.
Gajul legal de garantare a creanţelor fiscale în cazul creanţelor statului care
iau naştere în temeiul legislaţiei fiscale, gajul legal se constituie doar dacă este
înregistrat în registru. Cererea de înregistrare reprezintă un aviz în care se indică
bunurile pe care creditorul intenţionează să le valorifice, temeiul creanţei şi
mărimea ei. Creditorul gajist are obligaţia să aducă la cunoştinţa debitorului gajist
avizul înregistrat.
Creditorul în a cărui favoare a fost emisă o hotărâre judecătorească cu privire
la încasarea unei sume de bani poate obţine un gaj legal asupra unui bun mobil sau
imobil, al debitorului său.
Gajul legal se constituie prin înregistrarea unui aviz, în care se indică bunul
gajat şi mărimea creanţei în cazul pensiei sau a pensiei de întreţinere – mărimea
plăţilor periodice şi coeficientul de indexare. La aviz se anexează o copie
autentificată de pe hotărârea judecătorească şi dovada aducerii avizului la
cunoştinţa debitorului.
La cererea proprietarului bunurilor gajate legal, instanţa judecătorească
stabileşte ce bunuri ar putea fi gajate, poate reduce numărul lor sau permite
reclamantului să substituie gajul legal cu o altă garanţie suficientă pentru plata
creanţei. În acest caz, instanţa judecătorească poate hotărî radierea înregistrării
gajului legal.
Creditorul care şi-a înregistrat gajul legal are dreptul de a urmări bunul gajat.
În virtutea acestor noţiuni se realizează acest mijloc de garanţie a executării
obligaţiilor pe calea evidenţierii unei legături juridice speciale, deosebite între
creditorul gajist şi debitorul gajist. În cadrul acesteia părţile stabilesc acel
patrimoniu, care va servi drept garanţie a executării obligaţiei, cercul drepturilor şi
obligaţiilor sale reciproce, modul lor de executare, condiţiile activităţii lor în
comun, adică între creditorul gajist şi debitorul gajist se stabileşte o legătură
juridică specială – raportul juridic de gaj.
De aceea, evidenţierea specificului aplicării şi activităţii unui astfel de mijloc
juridic, cum este gajul, este imposibilă fără efectuarea analizei raportului de gaj,
apărut între părţi.
Definirea acestui fenomen juridic (gajul) poate fi efectuată doar ca efect al
stabilirii naturii juridice a gajului.
 Analiza oricărui fenomen al realităţii necesită însă, elucidarea naturii juridice
a acestuia, adică determinarea locului fenomenului în sistemul clasificării
categoriilor juridice existente. Problema cu privire la natura juridică cu referire la
raportul juridic de gaj, are o mare importanţă atât teoretică, precum şi practică.
Acest fapt dă posibilitatea de a cunoaşte şi înţelege mai profund esenţa şi
potenţialul acestui mijloc juridic, mecanismul de acţiune a lui, de a evidenţia
cauzele neeficneţei în procesul implementării lui, care în consecinţă, permite de a
stabili criteriile principale aplicate în cadrul tălmăcirii şi aplicării legislaţiei în
vigoare, făcând posibilă elaborarea unor sugestii pentru desăvârşirea reglementării
juridice a raporturilor de gaj.
Raportul juridic de gaj, din punct de vedere al scopului său, funcţiilor şi
rolului său subsidiar (auxiliar), pentru care este chemat, ca mijloc de garanţie,
poate fi caracterizat complementar (accesoriu).
Caracterul accesoriu al raportului juridic de gaj constituie unul din semnele
cele mai importante, ce exprimă esenţa acestuia ca mijloc juridic.1
În acest sens un interes deosebit prezintă expunerea lui V.A.Udinţev, care
cercetând diferite forme ale raportului de gaj, nu exclude unicitatea naturii juridice
ale acestora. Această unitate „se încheie în momentul garanţiei... şi, din punct de
vedere juridic, se manifestă prin manifestă prin caracterul accesoriu”.2
Prin evidenţierea conţinutului acestui caracter accesoriu poate fi descoperit
mecanismul acţiunii de garantare a raportului juridic de gaj, precum şi de a stabili
locul acestuia în sistemul altor raporturi de drept civil.
Stabilirea unui raport de gaj nu constituie pentru părţi un scop în sine, dar un
mijloc, la care acestea recurg pentru a-şi asigura exercitarea unei alte obligaţiuni
celei de bază.
Gajul este un drept accesoriu, care nu există singur pentru sine, dar pentru a
asigura satisfacerea revendicării creditorului, în conformitate cu obligaţiunea

1
Beliban D. Natura juridică şi caracterul accesoriu al gajului // Rev.naţională de drept. – 2001, nr.3, p.39
2
Удинцев В.В. Подписка в вере. – Киев, 1998, р.24
existentă între părţi. De aceea, gajul nu poate apărea, dacă după el nu există vreo
obligaţie, el încetează, dacă această obligaţie este nimicită.
Caracterul accesoriu presupune existenţa unei obligaţii principale pe care o
garantează1, altfel spus, constituie legătura interdependentă între obligaţia de bază
şi raportul de gaj.
L.V.Gantover caracterizează această interdependenţă astfel: gajul este un
astfel de drept, care nu poate exista de sine stătător. Apariţia unei garanţii singure,
fără dreptul pentru care este stabilită, este de neconceput. Dacă nu există drept în
garantarea căruia este stabilit gajul, deoarece în aceste condiţii nu există obiectul ce
necesită a fi garantat.2
Caracterul accesoriu al gajului este reglementat de un şir de norme ale Legii
cu privire la gaj, precum şi de Codul Civil. Astfel Legea stabileşte că gajul se află
în legătură cu obligaţiunea garantată prin gaj şi reprezintă , la obligaţiunea
principală, un raport de drept accesoriu care este condiţionat în timp de durata
obligaţiunii principale, dacă legea sau contractul de gaj nu prevede altfel.
După art.168 C.C. R.M. gajul este o metodă de asigurare a executării
obligaţiunii de bază şi reprezintă suplimentar la obligaţiunea principală un raport
de drept accesoriu, care este condiţionat în timp de durata obligaţiei principale.
În consecinţă, reiese ideea că nevalabilitatea obligaţiei de bază are drept
consecinţă şi nevalabilitatea contractului de gaj, însă recunoaşterea nevalabilităţii
contractului de gaj în ordine judiciară, nu poate servi drept bază pentru încetarea
sau recunoaşterea nulă a obligaţiunii de bază.3
Existenţa drepturilor persoanei care deţine în posesie obiectul se află în
legătură cu soarta obligaţiei, garantată prin contract.
În baza legislaţiei în vigoare, odată cu încetarea obligaţiunii garantate prin gaj,
încetează şi dreptul de gaj. Trebuie să atragem atenţia, că executarea, constituind
unul din cele mai răspândite mijloace de încetare a obligaţiunilor, constă, conform

1
Zlătescu V. Op.cit., p.150
2
Гантовер Л.В. Налоговое право. – Санкт-Петербург, 1999, р.108
3
« Cu privire la aplicaţiile legislaţiei în soluţionarea litigiilor legate de obligaţiile de gaj” : Hotărârea Plenului Curţii
Supreme de Justiţie din 09.04.1999
regulii generale, în săvârşirea de către debitor a acţiunilor ce cuprind în sine
conţinutul obligaţiunilor lui. Astfel, acţiunile debitorului, întreprinse în cadrul
obligaţiunii principale, au o influenţă radicală, din punct de vedere juridic, asupra
raporturilor juridice, de gaj, acestea pot să le înceteze.
Cele expuse mai sus ne mărturisesc caracterul accesoriu (complimentar) al
raporturilor juridice de gaj şi acest punct de vedere este susţinut în mare parte de
savanţii din domeniu.1
Însă caracterul accesoriu al raporturilor juridice de gaj nu înseamnă că acestea
sunt nişte apendice, suplimente mecanice ale obligaţiunii principale. Raportul
juridic de gaj constituie valoarea proprie, îşi deţine locul său în mecanismul de
reglementare juridică. El (acest raport juridic) se află într-o legătură
interdependentă cu alte mijloace juridice şi nu doar cu obligaţiunea principală, iar
legătura cu această obligaţiune nu poate fi redusă la dependenţa totală a dreptului
de gaj de obligaţiunea garantată.
Astfel, deja la etapa apariţiei, raportul juridic de gaj se deosebeşte de
obligaţiunea principală după temeiul instituirii. Încheierea contractului de gaj,
asupra conţinutului şi formei căruia sunt înaintate cerinţe speciale (art.13 al Legii,
art.172 C.C. R.M.) constituie prin sine un fapt juridic de sine stătător, ce atrage
apariţia raporturilor juridice de gaj.
În acelaşi timp, momentul încheierii contractului de gaj poate să nu
corespundă cu apariţia obligaţiei principale, iar în calitate de debitor gajist poate
activa şi persoana care nu este subiect al obligaţiei principale (art.169 C.C. R.M.,
art.2 al Legii).
În acest context, deşi contractul de gaj nu este altceva decât un contract
auxiliar, ce are ca scop doar sprijinirea contractului independent, la etapa apariţiei
raportului juridic de gaj poate fi observată o manifestare specifică a caracterului
accesoriu.1 Pe de o parte, o condiţie obligatorie, necesară pentru instituirea gajului
1
Хвостов В.М. – р.328
Ганковер Л.В. – р.119
Брагинский В. Договорное право. – Москва, 1998, р.328
Гражданское право / под ред.Суханова Е.А. – Москва, 2000, р.97
Pop L. Op.cit. p.432
1
Beliban D. Op.cit., p.40
este existenţa obligaţiunii principale, şi în acest sens dreptul de gaj este subordonat,
absolut dependent de obligaţiunea principală. Pe de altă parte, raportul juridic de
gaj se deosebeşte de obligaţiunea principală după temeiurile apariţiei sale, după
conţinutul său, poate să se delimiteze al fel, după cercul de subiecţi participanţi sau
timpul apariţiei, adică manifestă o independenţă relativă.
Această independenţă a raportului juridic de gaj se manifestă prin capacitatea
lui de a influenţa soarta obligaţiunii principale.
În conformitate cu legislaţia în vigoare, creditorul gajist are dreptul să ceară
executarea înainte de termen a obligaţiunii garantate prin gaj, în cazul în care
dreptul de proprietate sau de gestiune asupra obiectului gajului încetează în
temeiurile prevăzute de lege (exproprierea), precum şi în cazul confiscării acestui
obiect al gajului, ca sancţiune pentru comiterea unei contravenţii sau infracţiuni.
În cazul în care debitorul gajist a încălcat regulile gajului următor, nu a respectat
obligaţiunile, adică nu le-a păstrat şi nu le-a întreţinut, respectând dreptul de
folosinţă, dacă a alienat obiectul gajului, dacă se află în posesiunea obiectului
gajului contrar condiţiilor contractului de gaj, precum şi dacă a încălcat regulile de
înlocuire a obiectului gajului, creditorul gajist are dreptul să ceară executarea, iar
în cazul neexecutării creanţei sale, să pună sun urmărire obiectului gajului.
Acest fapt demonstrează că raporturile juridice de gaj nu se află într-o simplă
dependenţă în raport cu obligaţiunea principală. Coraportul lor este mai adânc şi
mai complex. Specificul acestui coraport se explică prin existenţa particularităţii
caracteristice raportului juridic de gaj, ca instrument juridic de garanţie ce posedă
un mecanism specific de activitate, incluzând un sistem întreg de mijloace, la care
atribuie şi astfel de drepturi şi obligaţiuni ale părţilor raportului juridic de gaj, de
executarea cărora de foarte multe ori depinde soarta obligaţiunii principale.

3.2 Obiectul şi părţile contractului de gaj

Părţile la contractul de gaj:

În conformitate cu art. 169 CCRM
  Creditorul gajist este o persoană fizică sau juridică, obligaţiile faţă de care
sunt garantate prin gaj;
 Debitorul gajist este o persoană fizică sau juridică – proprietar sau un alt
posesor şi uzufructuar legal al bunurilor sau drepturilor patrimoniale date
în gaj – care are dreptul să înstrăineze aceste bunuri sau drepturi
patrimoniale. Debitor gajist poate fi atât debitorul obligaţiei garantate, cât
şi o terţă persoană.
În Codul Civil nou părţile contractului de gaj sînt reglementate de art.456,
care stipulează că :
 Creditorul gajist este persoana, obligaţiile faţă de care sînt garantate
prin gaj.
 Debitorul gajist este proprietarul sau un alt profesor şi uzufructuar
legal al bunurilor depuse în gaj care are dreptul de a înstrăina aceaste
bunuri.
Gajul poate fi constituit atăt de debitorul obligaţiei garantate, căt şi de un terţ.
Să examinăm mai detaliat drepturile şi obligaţiile părţilor contractului de
gaj.
Debitorul gajist şi creditorul gajist sînt liberi să stabilească, prin acord de
voinţă, drepturile şi obligaţiile fiecăruia dintre ei. Creditorul gajist poate desemna
un gestionar al gajului. Gestionarul acţionează în numele creditoruluigajist şi
întreprinde orice acţiune în legătură cu obiectul gajului, în limitele drepturilor
acestuia, cu exepţia dreptului de a transmite obligaţia garantată prin gaj. Debitorul
gajist ori terţul la carese află bunul este obligat să urmeze indicaţiile gestionarului
gajului. În caz de amanetar, o dată cu încetarea dreptului de gaj, creditorul gajist
este obligat să restituie imediat debitorul gajist bunul gajat.
Debitorul gajist are dreptul să folodească obiectul gajului conform
destinaţiei şi să dobândească fructele acestuia dacă din contract sau din esenţa
gajului nu reiese altfel (art.477).
Debitorul gajist nu este în drept să înstrăineze bunurile gajate, cu excepţia
cazurilor când dispune de autorizaţie în acest sens, eliberată de creditorul gajist) de
toţi creditorii gajişti în cazul gajului ulterior). Acordul care limitează dreptul
debitorului gajist de a lăsa prin testament bunul gajat este unul. Creditorul gajist
este în drept să folosească obiectul gajului doar în cazurile prevăzute de contract,
urmând să prezinte debitorului gajist o dare de seamă despre utilizarea lui.
Bunurile din proprietate comună pot fi gajate doar cu acordul tuturor
coproprietarilor.
Societăţile comerciale şi întreprinderile gajează bunurile lor în conformitate
cu documentele de constituire.
Cota parte din proprietatea comună pe cote părţi poate fi gajată fără acordul
celorlalţi coproprietari.
Bunurile proprietate a persoanelor fizice cu capacitate de exerciţiu restrânsă
sau a minorilor pot fi gajate numai cu acordul autorităţilor de tutelă şi curatelă.
Conform art.8 p.1 al Legii obiect al contractului de gaj poate fi orice bun
corporal sau incorporal, ori o universalitate de bunuri, cu excepţia bunurilor
inalienabile sau insesizabile. Obiect al gajului poate fi orice drept patrimonial sau
creanţă bănească, inclusiv dreptul la creanţă al debitorului gajist asupra creditorului
gajist.
Prin universalitate de bunuri, în sensul prezentei legi, se înţelege o totalitate
de bunuri, mobile sau imobile, prezente sau viitoare, corporale sau incorporale,
descrise la modul general, gajul asupra cărora se înregistrează în unul şi acelaşi
registru. Descrierea trebuie să permită identificarea categoriei, tipului sau
particularităţilor de gen ale obiectelor gajate, precum şi determinarea apartenenţei
lor la această universalitate de bunuri.
Dreptul de gaj se extinde şi asupra accesoriilor bunului gajat dacă contractul
nu prevede altfel.
Gajul se extinde asupra oricăruia bun care se uneşte prin accesiune cu bunul
gajat.
Nu se pot constitui obiecte ale gajului drepturile legate nemijlocit de persoana
debitorului gajist (pensiile alimentare, repararea prejudiciului cauzat vieţii sau
sănătăţii etc.), nici drepturile a căror cesiune este interzisă de lege (art.170 CCRM).
 Nu pot fi gajate separat bunurile care, conform legii, nu pot fi înstrăinate
separat.
Asupra venitului şi producţiei obţinute din utilizarea bunurilor gajate dreptul
de gaj se extinde numai în cazurile prevăzute de contract.
Creditorul gajist are dreptul de a fi satisfăcut în mod prioritar din contul
despăgubirilor de asigurare pentru pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului gajat,
indiferent de faptul în a cui favoare a fost asigurat acest bun, numai dacă pieirea,
pierderea sau deteriorarea nu se datorează culpei creditorului gajist sau dacă
contractul de gaj nu prevede altfel.
Fructele, veniturile şi produsele bunului gajat constituie obiect al gajului în
cazurile expres prevăzute de contract.
Gajul asupra bunurilor care vor intra în patrimoniul debitorului gajist în viitor,
inclusiv asupra bunurilor viitoare, nu grevează aceste bunuri decât din momentul în
care debitorul gajist devine titularul drepturilor gajate. Gradul de prioritate al
gajului se stabileşte conform art. 57 alin.1 al Legii cu privire la gaj – gradul de
prioritate al gajurilor asupra aceluiaşi bun se stabileşte în dependenţă de momentul
înregistrării. Creanţa creditorului de un grad inferior se satisface numai după
satisfacerea deplină a creanţei creditorului la grad superior.
Gajul subzistă asupra bunului mobil nou care rezultă din transformarea unui
bun gajat. Gajul se extinde asupra ceea ce rezultă din confuziunea (amestecul) sau
unirea mai multor bunuri mobile dintre care unele au fost gajate. Persoana care
dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului nou este, în special în virtutea
regulilor cu privire la accesiunea mobiliară, ţinută de acest gaj.
Obiect al gajului (bun gajat) (art.457) poate fi orice bun, inclusiv o
universalitate de bunuri, titluri de valoare şi drepturi confirmate prin certificate de
acţiuni. Nu pot constitui obiect al gajului bunurile retrase din circuitul civil,
bunurile inalienabile sau insesiyabile. Prin contract poate fi prevăzută extinderea
gajului asupra bunurilor care vor fi dobîndite în viitor. Bunurile care, conform
legii, nu pot fi transmise separat nu fi grevate separat cu un gaj. Nu poate fi obiect
al gajului o parte a bunului indivizibil. Bunurile care se află în proprietate comună
pot fi depuse în gaj doar cu acordul tuturor coproprietarilor. Unul dintre
coproprietarii poate depune în gaj cota sa din bunurile proprietate comună pe cote-
părţi fără acordul celorlalţi coproprietari dacă legea sau contractul nu prevede
altfel. În cazul imobilelor, menţiune cu privire la necesitatea unui asemenea acord
urmează a fi înscrisă în registrul bunurilor imobile. Dreptul de gaj se extinde
asupra accesoriilor bunului principal obiect al gajului dacă în contract nu este
prevăzut altfel. Dreptul de gaj se extinde doar în cazurile prevăzute de contract.
Cel care are asupra bunului un drept afectat de modalităţi sau susceptibil de
nulitate poate constitui doar un gaj afectat de aceleaşi modalităţi sau condiţii de
nulitate.

3.3 Caracterele juridice ale contractului de gaj

După cum s-a menţionat, contractul de gaj este acel contract prin care
debitorul sau o terţă persoană remite creditorului sau unui terţ un bun mobil,
corporal sau incorporal, în vederea garantării executării unei obligaţii.
Caracterele specifice ale contractului de gaj rezultă cu claritate din definiţiile
formulate mai sus. Astfel1:

1
Pop L. Op.cit., p.430-431
  este un contract real, deoarece, de regulă, se încheie valabil numai prin
remiterea bunului, fie creditorului, fie unui terţ, care îl conservă pentru
creditor. Aşadar, în principiu, gajul este cu deposedare. În cazul gajului
fără deposedare, contractul de gat este un contract consensual caracterizat
prin aceea că remiterea nu mai constituie o condiţie de existenţă a sa.
 Contractul de gaj este unilateral, deoarece el dă naştere unei singure
obligaţii, aceea a creditorului de a păstra bunul, de a-l conserva şi a-l
restitui debitorului când acesta îşi va executa obligaţi ce-i revine, pentru a
cărei garantare a constituit gajul.
 Caracterul accesoriu derivă din corelarea sa cu raportul principal de
obligaţie pe care îl garantează. Aşa fiind, existenţa, valabilitatea şi
stingerea contractului de gaj depinde de soarta obligaţiei principale
garantate.

3.4 Stingerea gajului şi mijloacele de apărare juridică.

Efectele gajului sunt reglementate de capitolul VII al Legii cu privire la gaj.

Conform art.48 al Legii nici debitorul gajist, nici posesorul bunului gajat nu poate
distruge sau deteriora bunul gajat ori diminua valoarea lui dacă aceasta nu se face
prin uzură normală sau în caz de necesitate.
 În cazul pericolului pierii sau deteriorării bunului gajat, partea care îl deţine
este obligată să informeze imediat cealaltă parte, aceasta fiind în drept să
examineze bunul (art.477. p.6 Codului Civil nou).
În cazul pierderii sau deteriorării bunului gajat, creditorul gajist poate, pe
lângă alte drepturi prevăzute de lege, să ceară daune – interese compensatorii până
la concurenţa creanţei sale în baza aceluiaşi titlu de gaj, chiar dacă creanţa sa nu
este scadentă.
Dacă, în urma deteriorăii, bunul gajat nu mai poate fi utilizat conform
destinaţiei sale directe, creditorul gajist este în drept să ceară substituirea ori
completarea bunului gasat sau achitarea de către debitorul gajist a valorii lui
stabilite în contract.
În cazul în care debitorul gajist refuză să substituie gajul sau nu-l poate
substitui într-un termen rezonabil, acordat de creditorul gajist, acesta este obligat
să înscrie în registrul respectiv informaţia despre pierderea gajului său. Informaţia
se înregistrează în baza demersului unilateral al creditorului gajist.
Creditorul gajist poate acţiona în conformitate cu legislaţia pentru a i se
recunoaşte gajul (ipoteca) şi a întrerupe prescripţia, chiar dacă creanţa lui nu este
scadentă.
Creditorul gajist trebuie să facă toate actele necesare conservării bunului pe
care îl deţine. Cheltuielile de conservare a bunului suportate de creditorul gajist
sunt rambursate de către debitorul gajist.
Creditorul gajist nu poate folosi bunul gajat fără permisiunea debitorului
gajist.
Creditorul gajist nu răspunde pentru pierderea bunului gajat cauzată de o forţă
majoră sau de maturitatea, perisabilitatea sau de utilizarea normală şi autorizată a
bunului.
Creditorul gajist este obligat să remită imediat, la momentul stingerii
obligaţiei garantate, debitorului gajist bunul gajat.
Creditorul gajist obligat să restituie bunul în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti pierde astfel dreptul său de gaj.
 În noul Cod exercitării dreptului de gaj şi încetarea gajului îi este consacrată
Secţiunea a 5-a.Conform art.487 creditorul gajist poate să exercite
dreptul de gaj dacă debitorul gajist nu a executat conform contractului sau a
executat în mod necorespunzător obligaţia garantată ori o parte a acesteia.
Creditorul gajist care intenţionează să-şi exercite dreptul de gaj trebuie să notifice
acest lucru debitorului creanţei garantate şi, după caz, debitorulu gajist şi terţului
deţinător al bunului gajat. După notificare, creditorul gajist depun la registrul în
care a fost înregistrat gajul în preaviz, la acare anexează dovada notificării
debitorului gajist. Preavizul trebuie să indice mărimea creanţei garantate, temeiul
începerii urmării, dreptul pe care creditorul gajist intenţionează să-l exercite, să
conţină descrierea bunului gajat şi somaţia ca debitorul gajist să transmită în
termenul acordat de creditorul gajist, bunul gajat. Preavizul se semnează de
creditorul gajist (art.488).
Gajul nu-l lipseşte pe debitorul gajist sau pe posesorul bunului gajat de
drepturile lor asupra bunurilor gajate. Aceştia trebuie să-şi exercite drepturile fără a
aduce atingere drepturilor creditorului gajist, dacă contractul nu prevede altfel.
Debitorul gajist are dreptul să folosească obiectul gajului conform destinaţiei,
să dobândească produsele acestuia, dacă contractul nu prevede altfel.
Debitorul gajist nu are dreptul să dispună cu titlu oneros sau gratuit de
bunurile gajate, dacă contractul de gaj nu prevede altceva.
Debitorul gajist nu are dreptul să transmită obiectul gajului în arendă sau în
folosinţă gratuită dacă în contract nu-i scris altfel.
Debitorul gajist se poate opune urmăririi de către creditorul gajist a bunului
gajat, plătind creanţa garantată sau, după caz, înlăturând încălcările menţionate în
preaviz şi cele ulterioare, plătind în ambele cazuri cheltuielile aferente înregistrării
preavizului. Acest drept poate fi exercitat de către debitorul gajist până la
momentul vânzării bunului luat în posesiune de creditorului gajist (art.489).
Părţile nu pot conveni asupra condiţiilor de înlocuire sau substituire a
obiectului gajului. Înlocuirea şi substituirea obiectului gajului reprezintă un nou
gaj.
 Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului care să acţioneze în
numele lui şi să întreprindă orice acţiune referitoare la obiectul gajului, în limitele
drepturilor acordate, cu excepţia dreptului de cesiune a creanţei garantate prin gaj.
Debitorul gajist sau terţul la care se află bunul sunt obligaţi să urmeze indicaţiile
gestionarului gajului.
Gajarea unui bun gajat se admite dacă nu este interzisă prin contractele de gaj
precedente (Gajul ulterior: art.480).
În cazul în care interzicerea gajului următor este înregistrată, nerespectarea
acesteia atrage nulitatea contractelor de gaj următoare şi obligaţiile debitorului
gajist de a repara prejudiciul cauzat creditorului gajist.
Creditorii gajişti pot conveni asupra cotei care va reveni fiecăruia dintre ei din
contul produsului vânzării bunului gajat.
În cazul cesiunii creanţei garantate prin gaj, noul creditor gajist dobândeşte
dreptul de gaj în volumul deţinut de cedent. Debitorul gajist rămâne obligat faţă de
creditorul gestionar.
În cazul cesiunii unei părţi a creanţei garantate prin gaj, noul creditor gajist
dobândeşte dreptul de gaj proporţional părţii din creanţă dacă contractul de gaj nu
prevede altfel.
Valabilitatea înregistrării precedente nu este afectată până la înregistrarea
noului gaj.
În cazul cesiunii datoriei, gajul se stinge dacă debitorul gajist nu a consimţit să
garanteze pentru noul debitor.
În cazul înstrăinării de către debitorul gajist sau de către terţul deţinător a
bunului gajat, gajul nu se stinge.
Bunul se dobândeşte liber de gaj dacă:
- cumpărătorul consideră cu bună-credinţă că bunul nu este gajat;
- creditorul gajist a permis alinierea bunului gajat, menţionând în mod
expres că acesta nu este gajat;
- este dobândit de la persoana care îl înstrăinează în cadrul unei activităţi
obişnuite.
 Este considerată de bună-credinţă persoana care dobândeşte:
- bunuri dintr-o universalitate de bunuri gajată în cadrul unei activităţi
comerciale obişnuite a debitorului gajist;
- bunuri a căror vânzare prin licitaţie a fost anunţată în mijloacele de
informare în masă;
- titluri negociabile, conosamente, acţiuni şi obligaţiuni ale societăţilor pe
acţiuni, bilete de ordin, contracte care sunt cotate la o bursă autorizată sau
cu care se fac, de regulă, tranzacţii la bursă.
Creditorul gajist poate permite debitorului gajist vânzarea bunului liber de gaj,
cu excepţia amanetului.
Deci, creditorul gajist poate exercita următoarele drepturi: să vândă el însăşi
bunurile gajate, să le vândă sub controlul instanţei judecătoreşti şi să le ia în
posesiune spre a le administra (art.487 p.2).
Creditorul gajist îşi exercită dreptul de gaj, indiferent de faptul cine deţine
bunul gajat (art.487 p.3).
Creditorul gajist nu-şi poate exercita drepturile de gaj înaintea expirării
termenului prevăzut pentru transmiterea bunului – termenul acordat de creditorul
gajist pentru transmiterea bunului nu va fi mai mic de 10 zile pentru un bun mobil,
de 20 de zile pentru un bun imobil şi de 10 zile pentru un bun luat în posesiune
spre a fi administrat, începând cu data înregistrării preavizului (art.488 p.4).
Creditorul de grad superior are prioritate în exercitarea drepturilor sale de gaj
faţă de creditorii de grad inferior.
Creditorul de grad superior este obligat să achite cheltuielile suportate de
creditorul de grad inferior, dacă, fiind avizat de acesta că îşi va exercita un drept de
gaj, omite totuşi să invoce într-un termen rezonabil prioritatea drepturilor sale.
Creditorul gajist al cărui drept de gaj grevează mai multe bunuri poate
exercita în mod simultan sau succesiv dreptul de gaj asupra bunurilor pe care le
alege.
Transmiterea bunului gajat în posesiune creditorului gajist poate fi benevolă
sau silită (art.490 al Codului Civil nou).
 Creditorul gajist care a obţinut transmiterea în posesiune a bunului gajat poate
exercita asupra lui numai dreptul de administrare până la momentul vânzării.
Transmiterea în posesiune este benevolă dacă, înaintea expirării termenului
indicat în preaviz, debitorul gajist transmite în mod efectiv bunul gajat în
posesiune creditorului gajist sau consimte în scris în formă autentică să-l pună la
dispoziţia acestuia la momentul convenit.
Actul de transmitere benevolă în posesiune se face în forma stabilită pentru
înstrăinarea bunului respectiv.
Transmiterea silită are loc după expirarea termenului din preaviz, în baza unei
hotărâri judecătoreşti.
Instanţa judecătorească examinează cererea fără a cita părţile şi constată doar
existenţa documentelor (contractelor) din care reiese obligaţia garantată şi dreptul
de gaj, mărimea creanţei garantate, faptul că debitorului i s-a notificat exercitarea
dreptului de gaj şi că preavizul este înscris în registrul respectiv.
Creditorul gajist poate cere instanţei judecătoreşti să dispună transmiterea
chiar înainte de expirarea termenului din preaviz dacă fără această măsură nu va fi
posibilă acoperirea creanţei sale sau dacă bunul este susceptibil de pieire sau de
depreciere rapidă. În cazul pericolului de pieire sau depreciere rapidă, creditorul
gajist poate exercita imediat dreptul de urmărire.
Instanţa judecătorească decide asupra transmiterii silite imediate, după
depunerea cererii privind transmiterea, dar nu mai târziu de 3 zile. Instanţa
judecătorească remite, în termen de 3 zile lucrătoare, creditorului gajist şi celui
care trebuie să transmită bunul gajat hotărârea privind transmiterea silită.
În hotărârea privind transmiterea silită a imobilului, instanţa judecătorească
este obligată să se pronunţe asupra evacuării silite a persoanelor şi bunurilor din
imobil. Debitorul gajist trebuie notificat la ultimul domiciliu pe care l-a comunicat
creditorului sau instanţei judecătoreşti.
Nu este obligatoriu ca cererea creditorului gajist privind transmiterea silită să
fie adusă la cunoştinţa celui care trebuie să transmită bunul gajat. Este obligatorie
însă aducerea la cunoştinţă acestuia a hotărârii judecătoreşti privind transmiterea
silită.
În baza hotărârii pe care a pronunţat-o, instanţa judecătorească eliberează
imediat creditorului gajist titlul executoriu.
Cel care trebuie să transmită bunul are dreptul să facă recurs în termen de 5
zile de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti privind transmiterea silită.
Recursul nu suspendă executarea hotărârii privind transmiterea silită.
În cazul în care hotărârea privind transmiterea silită este ulterior anulată,
creditorul gajist este obligat să restituie bunul sau să achite preţul de vânzare şi să
repare prejudiciul cauzat.
Terţul care deţine bunul gajat şi care nu este obligat să plătească creanţa
garantată răspunde personal pentru întârzierea transmiterii şi efectele întârzierii
transmiterii bunului în termenul stabilit de instanţa judecătorească.
Dacă are o creanţă prioritară în temeiul dreptului său de a reţine bunul mobil
gajat, terţul este obligat să-l transmită, dar grevat cu dreptul său prioritar.
În cazul în care a primit bunul ca plată pentru acoperirea creanţei sale,
prioritare şi/sau garantate, anterioare celei menţionate în preaviz, sau în cazul în
care a plătit creanţele prioritare şi/sau garantate anterior, terţul deţinător al bunului
gajat poate cere ca creditorul gajist să vândă bunul el însuşi sau sub controlul
instanţei judecătoreşti. Terţul nu este obligat totuşi să transmită bunul dacă
creditorul gajist nu îl prezintă garanţii, reale sau personale, că vânzarea bunului se
va face la un preţ suficient pentru a-i acoperi integral creanţele sale prioritare şi/sau
garantate anterior.
Drepturile reale pe care debitorul gajist le avea asupra bunului la momentul
dobândirii acestuia sau pe care le-a stins în timpul posesiunii sale renasc după
transmitere dacă numai ele nu au fost radiate.
Procedura propusă în Lege, în opinia noastră, este un mecanism eficient de
exercitare a dreptului de gaj, care asigură o echilibrare a drepturilor şi obligaţiilor
debitorului gajist şi a creditorului gajist.
Concluzionăm:
 Astfel, pentru ca debitorul să-şi poată apăra interesele sale, în calitate de
măsură prealabilă, expediază un preaviz, care este înregistrat în registrul gajului.
După expedierea preavizului are loc procedura de delasare a bunului, care poate fi
benevolă sau silită. Aceasta constituie transmiterea bunului gajat de către debitorul
gajist sau un terţ, care îl are în posesie, în posesia efectivă a creditorului. Procedura
delasării este concepută fără aplicarea principiului contradictorialităţii. Creditorul
gajist prezintă instanţei de judecată (în cazul delasării silite) documentele din care
rezultă creanţa sa, precum şi dovezile că a întreprins toate măsurile prealabile
delasării.
După dispunerea delasării creditorul gajist acţionează în temeiul legii, din
numele proprietarului, efectuând vânzarea bunului gajat.
Condiţiile vânzării bunului de către creditorul gajist sunt reglementate de
art.75 al Legii şi art.491 a Codului Civil nou.
După ce a obţinut în posesiune bunul gajat, creditorul gajist este îndreptăţit,
dacă a depus la registru un preaviz, să procedeze la vânzarea prin negocieri directe,
prin tender sau prin licitaţie publică a bunului gajat.
Creditorul trebuie să vândă bunul fără nici o întârziere nejustificată, contra
unui preţ comercial rezonabil şi în interesul major al debitorului gajist.
Dacă există mai multe bunuri el le poate vinde împreună sau separat.
Creditorul gajist care vinde bunul acţionează în numele proprietarului şi este
obligat să informeze cumpărătorul despre calitatea lui la momentul vânzării.
În cazul vânzării prin tender a bunului gajat, creditorul face public anunţul cu
privire la tender prin intermediul mass- media sau prin invitaţii. Anunţul cu privire
la tender trebuie să conţină informaţie suficientă pentru a permite persoanei
interesate să prezinte o ofertă în termenul şi la locul anunţat.
Creditorul gajist este obligat să accepte oferta cea mai mare cu excepţia
cazului în care condiţiile ataşate ofertei o fac mai puţin avantajoasă decât o ofertă
mai joasă sau preţul oferit nu este comercializat rezonabil.
Vânzarea de către creditorul gajist prin licitaţie publică a bunului gajat se face
la data, ora şi locul fixat în avizul de vânzare, adus la cunoştinţă debitorului gajist,
terţului care deţine bunul şi, după caz, administratorului fiduciar, notificat tuturor
creditorilor gajişti care au depus la registrul respectiv un preaviz privind urmărirea
bunului gajat. Creditorul gajist trebuie de asemenea, să informeze orice persoană
interesată care a făcut solicitare.
Creditorul gajist este în drept să apeleze la executorul judecătoresc pentru a
intra în posesiunea bunului.
Chestiunea distribuirii mijloacelor obţinute din comercializarea obiectului
gajului o hotărăşte instanţa judecătorească în conformitate cu legea (art.179/3
CCRM; art.493 al noului Cod Civil).
Creditorul trebuie să plătească din produsul vânzării bunului gajat cheltuielile
aferente vânzării, apoi creanţele prioritare drepturilor sale şi după aceea creanţele
proprii (art.493).
Dacă există şi alte creanţe care urmează să fie plătite din produsul vânzării
bunului gajat, creditorul care a vândut bunul va depune instanţei judecătoreşti care
a fi fost competentă pentru vânzarea bunului, o dare de seamă cu privire la
produsul vânzării bunului gajat şi îi va transmite suma rămasă după plată. În caz
contrar, creditorul gajist este obligat să prezinte în termen de 10 zile de la data
vânzării bunului, o dare de seamă proprietarului bunului vândut şi să-i remită
surplusul, dacă acesta există. Darea de seamă poate fi contestată în modul stabilit
de codul de procedură civilă.
Dacă produsul obţinut din vânzarea bunului nu a fost suficient pentru a plăti
creanţele sale şi cheltuielile, creditorul gajist conservă o creanţă neprivilegiată
pentru diferenţa datorată de debitorul său.
Cumpărătorul dobândeşte bunul grevat de drepturile reale existente la
momentul înscrierii preavizului în registrul respectiv, fără dreptul de gaj al
creditorului gajist care a vândut bunul şi fără creanţele prioritare dreptului acestuia.
Drepturile reale constituite după înscrierea preavizului nu sunt opozabile
cumpărătorului dacă acesta nu şi-a dat acordul.
În cazul în care cumpărătorul bunului transmite instanţei judecătoreşti în a
cărei circumscripţie se află, în totalitate sau în cea mai mare parte, bunurile gajate,
dovada că vânzarea a fost efectuată cu respectarea prevederilor legale şi că preţul a
fost plătit integral, instanţa emite o hotărâre de încetare şi anulare a gajurilor,
sechestrelor şi drepturilor reale (art.491 p.3-4).
Vânzarea bunului gajat are loc sub controlul instanţei judecătoreşti dacă
aceasta desemnează persoana care va efectua vânzarea bunurilor gajate, determină
condiţiile şi sarcinile vânzării prin negocieri directe, tender sau prin licitaţie
publică – şi stabileşte după caz, preţul după o expertiză a valorii bunului (art.492).
Creditorul gajist nu poate cere ca bunul să fie vândut grevat de gajul său.
Persoana desemnată este obligată să informeze părţile interesate, la solicitarea
acestora, despre acţiunile pe care le întreprinde pentru vânzarea bunurilor gajate.
Persoana desemnată acţionează în numele proprietarului şi este obligată să
anunţe despre acest fapt cumpărătorul.
Obiectul gajului poate fi vândut numai sub controlul instanţei judecătoreşti
dacă:
- lipseşte autorizaţia sau acordul unei alte persoane necesare la încheierea
contractului de gaj pentru validitatea acestuia;
- obiectul gajului îl constituie bunurile de valoare istorică, artistică sau
culturală;
- debitorul gajist lipseşte şi nu poate fi identificat locul aflării lui
În doctrina juridică gajul (contractul de gaj) se poate stinge pe cale accesorie
şi pe cale principală.
* Fiind un contract accesoriu, contractul de gaj se stinge ca efect a stingerii
sau desfiinţării obligaţiei principale pe care o însoţeşte şi o garantează. 1
Obligaţia principală se stinge prin plată, compensaţie, confuziune etc. Ea
se desfiinţează prin: anulare, nulitate absolută, imposibilitatea de
executare;
* Contractul de gaj poate înceta şi pe cale principală, chiar dacă obligaţia nu s-
a stins, prin modurile de stingere a obligaţiilor în general, cum sunt:

1
Pop L. Op.cit., p.433
 renunţarea creditorului la gaj, pierderea totală a lucrului gajat din cauză de
forţă majoră.
Stingerea gajului este reglementată de art.80 al Legii. Conform acestui articol
gajul se stinge în urma pieirii bunului gajat, punerii acestuia în afara circuitului
civil sau prin expropriere dacă aceste evenimente se produc asupra bunului în
întregime.
Gajul asupra bunului mobil încorporat unui imobil subzistă cu titlu de ipotecă
sub condiţia înscrierii în Registrul bunurilor imobile chiar dacă bunul mobil şi-a
schimbat natura. Acest gaj are gradul de prioritate stabilit conform înregistrării
anterioare.
Gajul se stinge prin stingerea obligaţiei a cărei executare acesta o garanta.
Amanetul se stinge odată cu încetarea posesiunii.
Ipoteca se stinge în termen de 30 de ani de la data înregistrării sau de la data
unei noi înregistrări.
În urma stingerii gajului, informaţia cu privire la gaj urmează a fi radiată din
registrul gajului (art.473 p.1)
Art.495.al Codului Civil nou reglementează temeiurile încetării dreptului de
gaj. Conform acestui articol dreptul de gaj încetează în cazul:
 stingerea obligaţiei garantate prin gaj;
 expirării termenului pentru care a fost constituit gajul;
 pieirii bunurilor gajate;
 comercializării silite a bunurilor gajate;
 a altor situaţii prevăzute în legislaţie.
Orice persoană în cazul încălcării drepturilor ei, poate să conteste în
instanţa de judecată valabilitatea gajului sau urmărirea bunului gajat, conform art.
494 a noului Cod Civil.
 ÎNCHEIERE

După încercarea de a pătrunde în esenţa întrebării referitoare la dreptul de gaj

în Republica Moldova, pot spune că în adoptarea „Legii cu privire la gaj” nu au
fost rezolvate toate întrebările care au stat până la adoptarea legii respective.
Dat fiind faptul că instituţiile dreptului civil au o legătură strânsă, între ele nu
se poate de a reglementa raporturile patrimoniale şi personal nepatrimoniale, cu
ajutorul unor legi, care după adoptarea lor, se vede că nu se integrează în sistemul
legislaţiei civile ale Republicii Moldova.
De aceea, a fost necesar de a adopta mai urgent un act normativ fundamental,
care ar pune temelia dezvoltării economiei naţionale şi anume: noul Cod Civil.
Despre necesitatea acestui act normativ s-a vorbit mult, în sfârşit îl avem rămâne
doar intrarea lui în viguare. După analiza făcută, după compararea dintre Codul
Civil vechi şi cel nou, se vede clar, că cel nou îl depăşeşte cu mult pe cel vechi în
problema reglementării asigurării executării obligaţiilor civile prin gaj.
Rezultatele obţinute în urma studierii temei constau în acumularea
volumului necesar de informaţie despre acest mijloc de garantare care sunt
aplicabile în practica de toate zilele. Realizările de natură teoretică sunt
susceptibile de a fi preluate de organele cu iniţiativă legislativă în procesul creării
actelor normative pentru a nivela lacunele legislaţiei în vigoare. La aceasta
contribuie şi rezultatele opiniilor practicienilor.
 LITERATURA

Acte normative:

1. Codul Civil al Republicii Moldova adoptat la 26 decembrie 1964, cu modificări

şi completări până la 14 iunie 2001. – Chişinău, 2001.

2. Codul Civil al Republicii Moldova. – Chişinău: Moldpres, 2002.

2. Cadastrul bunurilor imobile: Legea Republicii Moldova din 25.02.1998 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 1998, nr.44.

3. Cu privire la gaj: Legea Republicii Moldova nr.449-XV din 30 iulie 2001 //

Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001, nr.120 (2 octombrie)

BIBLIOGRAFIE

1. Aramă E. Istoria dreptului românesc. – Chişinău: Edit.S.A.”Reclama”, 1998

2. Beliban D. Natura juridică şi caracterul accesoriu al gajului // Revista

Naţională de drept. – 2001, nr.3, p.38-41

3. Cernea E., Molcuţ E. Istoria statului şi dreptului românesc. – Bucureşti, 1999

4. Cosmivici P. Dreptul civil. Drepturi reale. Obligaţii. – Bucureşti, 1998

5. Găină V. Contractele de garantare a executării obligaţiilor // Dreptul. – 1999,

nr.3, p.18-28

6. Ghionea I. Contractul de gaj // Tribuna economică. – 1998, oct.(nr.42), p.50-51

7. Hanga Vl. Drept privat roman. – Bucureşti, 1978

8. Jakota M. Dreptul roman. V.2. – Iaşi: Edit „Chemarea”, 1993

9. Mocanu E. Creditarea ipotecară şi principiile regimului ipotecar // Revista

Naţională de Drept. – 2001, nr.5, p.29-34

10.Molcuţ E. Drept roman. – Bucureşti, 1999.

11.Moldova în epoca feudalismului. V.2,4. – Chişinău, 1961

12.Negru V., Demetrescu P. Curs de drept civil. Teoria generală a obligaţiilor şi
contractelor speciale. – Iaşi, 1978

13.Pătulea V., Turianu C. Garanţiile de executare a obligaţiilor comerciale. –

Bucureşti: Scripta, 1994

14.Pop L. Teoria generală a obligaţiilor. – Bucureşti. Lumina Lex, 1998

15.Selaru Şt. Garanţiile contractuale // Ghid juridic. 2000, nr.1-2, p.45-48

16.Stătescu C. Garantarea obligaţiilor. – Bucureşti: Ed.Academiei, 1970

17.Stătescu C. Garanţiile creditorului. – Bucureşti, 1970

18.Stătescu C., Bîrsan C. Tratat de drept civil. Teoria generală. – Bucureşti:

Ed.Academiei, 1981 (1995)

19.Tomulescu C. Drept privat roman. – Bucureşti, 1958

20.Urs I., Angheni S. Drept civil. V.2. Drepturi reale. Teoria generală a
obligaţiilor civile. – Bucureşti, 2000.

***************

21.Брагинский Д. Договорное право. – Москва, 1998

22.Будилов В.М. Залоговое право России и ФРГ. – Москва, 1993

23.Витрянский В. Обеспечение исполнения обязательств: залог // Хозяйство

и право. – 1995б nr.10, р.3-22

24.Гаврилов Э. Некоторые вопросы залогового права // Государство и право.

– 1995, nr.6, р.22-25

25.Гантовар Л.В. Налоговое право. – Санкт Петербург, 1998

26.Гражданское право / под ред.Суханова Е.А. – Москва, 2000

27.Новицкий И.Б. Основы римского гражданского права. – Москва:

Юрид.лит-ра, 1972

28.Павлов П. США: система ипотечного кредитования в жилищной сфере //

Закон. – 1995, nr.1, р.11-15
29.Покровский И.А. Основные проблемы гражданского права. – Москва,
1998

30.Поповкин Н.А. Залог, история возникновения и развития залоговых

отношений // Нотариус. – 1997, nr.1, р.66-70

31.Правовые проблемы организации рынка ипотечного кредитования в

России / Под ред.В.С.Ема. – Москва, 1999

32.Скворцов В.В. К истории формирования концепции залога в российском

праве // Вестник МГУ: Право. – 2001, nr.4, р.96-110

33.Смирнов В.В. Менеджер по ипотечным операциям. – Москва, 1999

34.Удинцев В.А. Подписка в вере. – Киев, 1998

35.Хаусманигер Г. О современном значении римского права // Советское

государство и право. – 1991, nr.5, р.98-101

36.Хвостов В.М. Система римского права. – Москва, 1996