Partea I

Capitolul I
Nava Franklin

Există două posibilităţi de a nu ne mai revedea niciodată

prietenii de care ne separăm, din cauza unei lungi călătorii: pec ei
rămaşi este posibil să nu-i mai găsim la întoarcere; iar cei care
pleacă s-ar putea să nu mai revină. Dar marinarii care se
pregăteau să se îmbarce la bordul navei Franklin, în dimineaţa
zilei de 15 martie 1875, nu se gândeau deloc la această
eventualitate.
În acea zi, nava Franklin, comandată de căpitanul John
Branican, se pregătea să părăsească portul din San Diego
(California) pentru o călătorie în mările septentrionale ale
Oceanului Pacific.
Nava Franklin este un bastiment deosebit, cu un deplasament
de nouă sute de tone, prevăzut cu trei catarge, pe care flutură
brigantine, focuri şi săgeţi, o terţarolă, şi un papagal pe catargul
de la prora. Cu puntea superioară mult ridicată la prora, pentru a
despica valurile sub un unghi fin, cu partea de sub apă, a cocăi,
uşor înfundată, cu ansamblul catargelor puţin înclinat şi de un
paralelism perfect, cu greementul din fire galvanizate, superior în
comparaţie cu aspectul ruguros al barelor metalice, el reprezenta
unul dintre acele clipere modeme şi elegante, folosite pe larg în
America de Nord pentru comerţ şi care se întrec în viteză cu cele
mai bune steamere ale flotei sale comerciale.
Franklin era atât de bine construit şi comandat cu atâta
fermitate, încât niciun om din echipaj n-ar fi acceptat să se
îmbarce pe un alt bastiment, chiar dacă i s-ar fi promis un salariu
mai mare. Toţi plecau cu această dublă convingere în suflet,
bazată pe faptul că navigau cu o navă bună şi cu un căpitan la fel
de bun.
Franklin era pe cale să întreprindă prima sa călătorie de cursă
lungă pentru firma lui William H Andrew, din San Diego. Nava
urma să navigheze spre Calcutta, via Singapore, cu o încărcătură
de mărfuri fabricate în America, şi să preia o altă încărcătură cu
produse din India, destinaţia fiind unul dintre porturile litoralului
califomian.
Căpitanul John Branican avea douăzeci şi opt de ani. Având o
fizionomie atrăgătoare, dar hotărâtă, cu trăsături reliefând o rară
energie, el mai era înzestrat cu un curaj moral, superior celui
fizic, acel curaj specific „orelor două noaptea”, cum spunea
Napoleon, mai exact cel care face faţă neprevăzutului şi îl avem în
orice moment. Avea un cap frumos, cu păr aspru, ochii animaţi de
o privire vie şi deschisă, ţâşnind ca un pumnal din pupilele negre.
Oricine şi-ar fi imaginat cu greu la un om de vârsta lui o
constituţie mai viguroasă, braţe mai puternice. Acest fapt se
simţea din vigoarea pumnilor lui, care arătau un temperament
sangvin şi o forţă aparte a muşchilor săi. Aspectul asupra căruia
merită să insistăm este acela că sufletul lui, sălăşluind în acest
corp de fier, era cel al unui om generos şi bun, gata să-şi sacrifice
viaţa pentru aproapele său. John Branican avea temperamentul
acelor salvatori al căror sânge rece permite îndeplinirea, fără
ezitare, a actelor de eroism. Şi îşi dovedise această însuşire nu cu
mult timp în urmă. Într-o zi, în mijlocul gheţii sparte dintr-un
golf, în alta, la bordul unei şalupe inundate de apă, el salvase mai
mulţi copii, el însuşi fiind un copil. Mai târziu, nu şi-a dezminţit
instinctul de devotament, care i-a marcat adolescenţa.
De câţiva ani, John Branican îşi pierduse tatăl şi mama, apoi
s-a căsătorit cu Dolly Starter, orfană, aparţinând uneia dintre cele
mai înstărite familii din San Diego. Dota tinerei, foarte modestă,
era pe măsura situaţiei, nu mai puţin modestă, a tânărului
marinar, un simplu locotenent la bordul unei nave comerciale.
Dar putem spune că Dolly putea deveni într-o zi moştenitoarea
unui unchi foarte bogat, Edward Starter, care trăia în mediul
rural din zona cea mai sălbatică şi mai retrasă a statului
Tennessee. Până atunci însă, ei continuau să-şi ducă traiul
modest în doi, şi chiar în trei, deoarece micuţul Walter, alintat
Wat, veni pe lume în primul an de căsătorie. Astfel, John
Branican – şi, desigur, soţia lui îl aproba – nu avea de gând să
renunţe la meseria lui de marinar. Mai târziu va vedea ce va face
după ce va intra în posesia averii de pe urma moştenirii, sau se va
îmbogăţi lucrând pentru firma Andrew. În plus, cariera tânărului
va fi rapidă. Aşa cum vom vedea, el va parcurge repede etapele
profesionale, păstrându-şi, în acelaşi timp, verticalitatea. Era
căpitan de cursă lungă la o vârstă la care majoritatea colegilor lui
ajunseseră doar la gradul de secund sau de locotenent la bordul
navelor de comerţ. Dacă aptitudinile respective justificau această
precocitate, înaintarea lui pe plan profesional putea fi explicată,
de asemenea, de anumite împrejurări care îl situaseră, pe bună
dreptate, în centrul atenţiei.
Într-adevăr, John Branican era popular la San Diego, precum şi
în diversele porturi ale litoralului califomian. Actele lui de
devotament l-au făcut cunoscut, la modul surprinzător, atât
marinarilor, cât şi comercianţilor şi armatorilor Uniunii.
Cu câţiva ani înainte, o goeletă peruviană, Sonora, eşuase la
intrarea în Coronado Beach şi echipajul ar fi pierit dacă nu s-ar fi
reuşit stabilirea unei comunicaţii între bastiment şi cei de pe
uscat. Dar încercarea de a lega goeleta cu un cablu în mijlocul
valurilor furioase însemna să fie riscată însăşi viaţa celui care ar fi
purtat cablul. Însă John Branican nu a ezitat niciun moment. El
se aruncă în mijlocul talazurilor care se loveau cu violenţă de
ţărm, se izbeau de recifuri, apoi reveneau spre plaja bătută de un
resac violent.
În faţa pericolelor pe care voia să le înfrunte, fără să-i pese de
viaţa lui, ceilalţi încercară să-l reţină. El se împotrivi şi se aruncă
în valuri, înotând spre goeletă, reuşi să ajungă la ea şi, graţie lui,
oamenii de pe Sonora fură salvaţi.
Un an mai târziu, în timpul unei furtuni dezlănţuite la cinci
mile în larg, în vestul Pacificului, John Branican avu din nou
ocazia să arate tot ce se putea aştepta de la el. Era locotenent la
bordul navei Washington, al cărei căpitan tocmai fusese luat de
un talaz, împreună cu jumătate din echipaj. Rămas la bordul
navei avariate cu şase marinari, răniţi în majoritate, el luă
comanda bastimentului, care nu mai putea cârmi, reuşi să-i
păstreze direcţia, să ridice terţarola şi să-l ducă înapoi în portul
San Diego. De precizat că nava greu manevrabilă, având în cală o
încărcătură valorând peste cinci sute de mii de dolari, aparţinea
firmei Andrew.
Cu ce urale fu întâmpinat tânărul marinar, când nava ancoră
în portul din San Diego! Evenimentele pe mare îl făcuseră căpitan,
însă o singură voce din întreaga populaţie îi confirmă acest grad.
Firma Andrew îi oferi comanda navei Franklin, construită de
curând. Locotenentul acceptă, deoarece se simţea capabil să
comande, şi şi-a recrutat singur echipajul, atât de mare era
încrederea în el. Iată în ce condiţii Franklin urma să întreprindă
prima sa călătorie sub ordinele lui John Branican.
Plecarea aceasta reprezenta un eveniment marcant pentru oraş.
Firma Andrew era considerată, pe bună dreptate, drept una dintre
cele mai serioase din San Diego. Iar William Andrew era calificat
să o conducă, avându-se în vedere Abilitatea lui în stabilirea de
relaţii şi reputaţia lui solidă. Acest demn armator nu numai că era
stimat, dar şi iubit. Iar decizia lui în privinţa numirii în funcţia de
căpitan a lui Branican fu aplaudată unanim.
Nu trebuie deci să ne mirăm dacă, în acea dimineaţă de 15
martie, numeroşi spectatori – altfel spus, mulţimea de prieteni
cunoscuţi sau necunoscuţi ai tânărului căpitan – se îngrămădeau
pe cheiurile din zona Pacific Coast Steamship, în scopul de a
saluta cu un ultim „Ura!” trecerea lui.
Echipajul navei Franklin era compus din doisprezece oameni,
inclusiv maistrul de echipaj, toţi nişte marinari de treabă şi cu
experienţă, recrutaţi din portul San Diego, fericiţi să servească
sub ordinele lui John Branican. Secundul navei era un excelent
ofiţer, pe numele său Harry Felton. Deşi mai tânăr cu cinci sau
şase ani decât căpitanul lui, el nu era deloc ofensat de a servi sub
comanda lui Branican, nici invidios pe faptul că îi era superior în
grad. În opinia lui Felton, John Branican merita această funcţie.
Amândoi navigaseră înainte împreună şi se apreciau mutual. De
altfel, hotărârea lui William Andrew era luată. Harry Felton şi
camarazii lui îi erau devotaţi trup şi suflet. Majoritatea mai
fuseseră îmbarcaţi pe unele dintre navele armatorului. Erau ca o
familie compusă din ofiţeri şi din marinari – familie numeroasă,
nutrind afecţiune pentru şefii ei, care constituia personalul său
maritim şi creştea odată cu prosperitatea firmei.
Se poate spune chiar că echipajul abia aştepta să înceapă o
nouă campanie. Taţi, mame, părinţi se aflau pe chei pentru a-şi
lua rămas bun de la cei dragi, îmbarcaţi la bord, însă aveau în
inimi acea formă de salut adresată oamenilor pe care speră să-i
revadă nu peste mult timp: „La revedere şi pe curând, nu-i aşa?”
De fapt, era vorba despre o călătorie de şase luni, o simplă
navigaţie, în anotimpul frumos al verii, între California şi India,
un voiaj dus-întors San Diego-Calcutta, şi nu despre una dintre
acele expediţii lungi, comerciale sau de explorare, care poartă o
navă mulţi ani pe mările cele mai primejdioase dintre cele două
emisfere. Aceşti marinari văzuseră multe la viaţa lor şi
participaseră la numeroase asemenea călătorii, iar familiile lor
asistaseră la tot atâtea ceremoniale emoţionante cu ocazia
plecărilor.
În acest timp, pregătirile efectuate în vederea ieşirii în larg erau
aproape încheiate. Ancorat în mijlocul portului, Franklin urma să
se strecoare printre alte bastimente, al căror număr atestă
importanţa navigaţiei şi traficul intens în Golful San Diego. Din
locul unde se afla, nava cu trei catarge nu avea nevoie de ajutorul
unui „tug”, mai exact un remorcher, pentru a ieşi din şenal spre
larg, ci doar de a-i fi desfăşurate pânzele, fără să i se schimbe
murele. Astfel, sub adierea brizei, ea putea ieşi rapid din golf.
Căpitanul John Branican era mulţumit de o vreme atât de bună,
cu un vânt favorabil, bătând la suprafaţa acestei mări ce scânteia
în largul Insulelor Coronado, sub razele soarelui.
În acel moment – ora zece dimineaţa – întreg echipajul se găsea
la bord. Niciunul dintre marinari nu mai putea coborî pe uscat şi
se poate spune că, pentru ei, călătoria începuse. Câteva bărci din
port, acostate lângă scara din frânghie de la tribord, aşteptau
persoanele care doriseră să-şi îmbrăţişeze pentru ultima oară
părinţii sau prietenii. Aceste ambarcaţii urmau să îi ducă înapoi
pe chei, imediat ce Franklin avea să-şi înalţe focurile. Deşi
fluxurile sunt de mică intensitate în bazinul Pacificului, căpitanul
consideră că era mai optim să înceapă navigarea odată cu
refluxul, care nu va întârzia să-şi facă apariţia.
Printre vizitatori, merită să fie citaţi în mod deosebit directorul
firmei comerciale, William Andrew, şi doamna Branican, urmată
de doica ce îl ţinea pe micul Wat. Ei erau însoţiţi de Len Burker şi
de soţia lui, Jane Burker, verişoară de origine germană a lui Dolly.
Neavând familie, secundul Harry Felton nu trebuia să-şi ia
rămas-bun de la nimeni. Urările de bine ale lui William Andrew îi
fură de ajuns şi nu cerea mai mult, dar fu bucuros de faptul că
soţia căpitanului John dori să-i ureze şi ea călătorie plăcută, şi
chiar se aştepta s-o facă.
Harry Felton se afla în acel moment pe puntea din faţă, unde
şase oameni începeau să manevreze cabestanul pentru ridicarea
ancorei. Se auzeau clar sunetele metalice produse de troliu şi
lanţul urcând încet prin nara de bordaj.
Stindardul, cu iniţialele firmei Andrew, flutura în vârful
catargului mare, în vreme ce pavilionul american, unduind sub
adierea brizei în cornul brigantinei, îşi etala pânza pe care se
distingeau stelele federale. Velele desfăşurate erau gata să fie
întinse, imediat ce bastimentul ar fi căpătat puţină viteză împins
sub vântul trincilor şi al focurilor.
Aflat în faţa rufului, observând cu atenţie manevrele de plecare,
John Branican primea ultimele recomandări din partea lui
William Andrew, referitoare la conosament, altfel spus declaraţia
conţinând starea mărfurilor din cala navei Franklin. Apoi,
armatorul îl înmână tânărului căpitan, adăugând:
— În cazul în care împejurările te vor obliga să-ţi modifici
itinerarul, John, acţionează cum este mai bine pentru interesele
noastre, şi trimite veşti din primul loc unde vei ajunge. Probabil
că Franklin va face escală pe una dintre insulele Arhipelagului
Fiiipine. Fără îndoială, intenţia ta nu este de a trece prin
strâmtoarea Torres, nu-i aşa?
— Da, domnule Andrew, răspunse căpitanul John, nu am de
gând să mă aventurez cu Franklin în aceste periculoase mări din
nordul Australiei. Itinerarul meu trebuie să fie Insulele Hawai,
Mariane, Mindanao din Fiiipine, Insulele Celebes, strâmtoarea
Makassar, în scopul de a ajunge în Singapore prin Marea Java.
Pentru a mă îndrepta din acest punct spre Calcutta, ruta aceasta
mi se pare cea mai indicată. Nu cred deci că itinerarul în cauză ar
putea fi modificat de vânturile pe care le voi întâmpina în vestul
Pacificului. Dacă totuşi aveţi vreun ordin important să-mi
telegrafiaţi, trimiteţi-mi-l, vă rog, fie la Mindanao, unde, probabil,
voi acosta, fie la Singapore, unde voi face, sigur, escală.
— Desigur, John. Înştiinţează-mă, la rândul tău, imediat ce vei
putea despre cursul mărfurilor la Calcutta. Este posibil ca
variaţiile acestea la bursa de mărfuri să mă oblige să-mi schimb
opţiunile cu privire la încărcătura navei Franklin la înapoiere.
— O voi face, domnule Andrew, îl asigură John Branican.
în acel moment, Harry Felton se apropie de ei şi spuse:
— Ancora a fost ridicată, căpitane.
— Şi fluxul?
— Începe să se facă simţit…
— Aşteptaţi puţin.
Pe urmă, adresându-se lui William Andrew, căpitanul John
repetă, plin de recunoştinţă:
— Încă o dată, domnule Andrew, vă mulţumesc că mi-aţi
încredinţat comanda navei Franklin. Sper că mă voi ridica la
înălţimea încrederii dumneavoastră…
— Nu mă îndoiesc de asta, John, răspunse William Andrew, şi
cred că sunt pe mâini bune afacerile firmei mele!
Armatorul strânse cu putere mâna tânărului căpitan şi se
îndreptă spre partea din spate a rufului.
 Urmată de doică şi de copil, doamna Branican se alătură
soţului ei împreună cu domnul şi doamna Burker. Clipa separării
se apropia.
Căpitanul John Branican nu mai trebuia decât să-şi ia
rămas-bun de la soţie şi de la familie.
După cum ştim, Dolly era doar în al doilea an de căsătorie, iar
bebeluşul avea abia nouă luni. Deşi această separare îi provoca o
supărare profundă, ea nu voia să se vadă asta şi îşi ascunse,
printr-un zâmbet discret, neliniştea. În schimb, verişoara ei, Jane,
o fire mai slabă, puţin energică, nu-şi putea disimula emoţia. Ea o
iubea mult pe Dolly, în apropierea căreia găsise întotdeauna o
alinare la mâhnirea pe care i-o provoca firea autoritară şi violentă
a soţului ei. Dar dacă Dolly îşi ascundea neliniştile, Jane nu îşi
dădea seama că ea şi le exprima făţiş, direct. Fără îndoială,
căpitanul John urma să se înapoieze din călătorie după şase luni;
dar, în sfârşit, era o separare – prima de când se căsătoriseră – şi,
dacă ea era destul de puternică pentru a-şi reţine lacrimile, putem
spune că Jane plângea pentru ea. Cât despre Len Burker, un om
în privirile căruia nu sclipise niciodată o scânteie de emoţie
tandră, cu ochii inexpresivi şi goi, cu mâinile în buzunare, privind
scena despărţirii cufundat în nu se ştie ce gânduri, el se plimba
încolo şi-ncoace. Evident, nu împărtăşea ideile vizitatorilor ale
căror sentimente de afecţiune îi aduseseră pe chei, lângă o navă
gata de a-şi ridica pânzele.
Căpitanul John luă cele două mâini ale soţiei sale, o apropie de
el şi îi spuse cu o voce cuprinsă de emoţie:
— Dragă Dolly, voi pleca… Absenţa mea nu va fi lungă… în
câteva luni, ne vom revedea… Vom fi iar împreună, Dolly a mea…
Nu te teme!… Pe nava mea, cu echipajul meu, de ce ne-ar fi frică
de pericolele mării?… Fii puternică aşa cum trebuie să fie o soţie
de marinar… Atunci când voi reveni din călătorie, micuţul Wat va
avea cincisprezece luni… Va fi deja un băiat mare… Va vorbi, iar
primul cuvânt pe care-l voi auzi la întoarcere…
— Va fi numele tău, John!… răspunse Dolly. Numele tău va fi
primul cuvânt pe care îl voi învăţa să-l rostească!… Vom vorbi
despre tine, în fiecare zi!… Dragă John, scrie-mi oricând vei avea
timp!… Cu ce nerăbdare îţi voi aştepta scrisorile!… Şi spune-mi,
odată ajuns acolo, tot ce ai făcut, tot ce ai de gând să faci… Să-mi
simt amintirea amestecată cu toate gândurile tale…
— Da, dragă Dolly, îţi voi scrie… Te voi ţine la curent cu
desfăşurarea călătoriei… Scrisorile mele vor fi întocmai jurnalului
de bord, în care voi adăuga şi toată afecţiunea mea pentru tine,
pentru Wat!
— Ah! John, sunt geloasă pe marea aceasta, care te duce atât
de departe!… Cât îi invidiez pe cei ce se iubesc şi pe care nu-i
desparte nimic în viaţă!… Dar nu… Mă simt vinovată
gândindu-mă la asta…
— Draga mea, te rog, spune-mi că pentru copilul nostru plec…
cât şi pentru tine… pentru a vă asigura amândurora bunăstare şi
fericire!… Dacă speranţele noastre în privinţa averii pe care o
putem dobândi se vor împlini într-o zi, atunci nu ne vom mai
separa!
În acel moment, Len Burker şi Jane se apropiară. Căpitanul
John se întoarse spre ei:
— Dragul meu Len, spuse el, îţi las în grijă soţia şi copilul!…
Ţi-o încredinţez ca şi cum aţi fi singurii ei părinţi pe care îi are în
San Diego!
— Contează pe noi, John, răspunse Len Burker, încercând să-şi
atenueze asprimea vocii. Jane şi cu mine suntem aici… Vom avea
grijă de Dolly…
— Şi îi vom fi aproape, adăugă doamna Burker. Ştii bine cât te
iubesc, draga mea Dolly!… zise ea adresându-se soţiei lui John.
Ne vom vedea adesea… Voi veni în fiecare zi să petrecem câteva
ore împreună… Vom vorbi despre John…
— Da, Jane, adăugă doamna Branican, şi mă voi gândi mereu
la el!
Harry Felton întrerupse din nou această Conversaţie:
— Căpitane, spuse el, este timpul…
— Bine, Harry, răspunse John Branican, înălţaţi focul şi
brigantina.
Secundul se îndepărtă pentru a îndeplini ordinele, ce anunţau
o plecare iminentă.
— Domnule Andrew, spuse tânărul căpitan adresându-se
armatorului, barca vă va duce înapoi pe chei împreună cu soţia şi
cu părinţii ei… Când veţi dori…
— Imediat, John, răspunse William Andrew, şi, încă o dată,
drum bun!
— Da!… Drum bun!… repetară ceilalţi vizitatori, care începură
să coboare în ambarcaţiile acostate la tribordul navei Franklin.
— Adio, Len!… Adio, Jane! spuse John strângându-le mâna la
amândoi.
— Adio!… Adio!… răspunse Burker.
— Şi tu, draga mea Dolly, du-te!… Trebuie să pleci!… adăugă
John. Franklin va ieşi în larg.
Şi, într-adevăr, brigantina şi focul generară puţin ruliu navei, în
timp ce marinarii cântau:

Iată o fată,
Una drăguţă!
Una care pleacă, o să fie bine,
Alte două vin, este şi mai bine!
Iată deci două fete,
Drăguţe amândouă!
Două care pleacă, o să fie bine,
Alte trei vin, este şi mai bine…
Şi aşa mai departe.

În acest timp, căpitanul John îşi conduse soţia la trăsură şi, în

momentul în care ea punea piciorul pe scară, el se simţi, de
asemenea, incapabil să-i vorbească şi se mărgini doar să-i strângă
cu putere braţul.
Atunci, bebeluşul, pe care Dolly tocmai îl luase de la doică, îşi
întinse braţele spre tatăl lui, îşi agită mânuţele, surâzând, şi
gânguri câteva frânturi de cuvinte:
— Ta… ta!… Ta… ta!…
— Dragul meu John, strigă Dolly, ai auzit deci primele lui
cuvinte înainte de a te despărţi de el!
Cu toată stăpânirea lui de sine, căpitanul nu-şi putu reţine o
lacrimă în colţul ochilor, care se prelinse pe obrazul micuţului
Wat.
— Dolly!… şopti el, adio!… adio!…
Apoi strigă cu voce puternică, pentru a pune capăt acestei
scene înduioşătoare:
— Îndreptaţi-vă spre ţărm!
O clipă după aceea, barca se dezlipi de coca navei şi ajunse
lângă chei, unde pasagerii debarcară imediat.
Căpitanul John supraveghea îndeaproape manevrele de plecare.
Ancora fusese ridicată. Eliberat de ultima piedică, Franklin
primea deja adierea brizei în pânze, care se scuturau cu putere.
Focul mare tocmai fusese înălţat, iar brigantina făcu nava să
cârmească în direcţia vântului, imediat ce fu desfăşurată la
rândul ei. Această manevră trebuia să permită navei să facă un
mic ocol, pentru a evita câteva bastimente ancorate la intrarea în
golf.
La un nou ordin al căpitanului Branican, pânza mare şi mizena
fură înălţate cu o îndemânare demnă de braţele unui echipaj
priceput. Apoi, Franklin, cârmind cu un sfert spre babord, se
îndreptă spre larg, fără să fie nevoită să-şi schimbe murele.
În zona de pe chei, ocupată de numeroşi spectatori, puteau fi
admirate aceste manevre diferite. Ce putea fi mai graţios decât
acest bastiment cu o formă atât de elegantă, înclinat de vânt sub
rafalele lui capricioase! în timpul evoluţiei lui, el se apropie de
extremitatea cheiului, unde se aflau William Andrew, Dolly, Len şi
Jane Burker, la mai puţin de o jumătate de ancablură.
Tânărul căpitan aruncă deci o ultimă privire spre soţia, părinţii
ei, spre prieteni şi le spuse un ultim adio, cu o voce ce se auzea
clar. Toţi răspunseră acestui glas, cât şi mâinii care se întindea în
direcţia lor.
— Adio!… Adio! zise el.
— Ura! strigă mulţimea spectatorilor, în timp ce erau fluturate
nenumărate batiste.
Căpitanul Branican era iubit de toată lumea! Nu era el, oare,
unul dintre copiii cu care oraşul se mândrea cel mai mult? Da!
Toţi vor fi aici, pe chei, la întoarcerea lui, când va apărea la
intrarea în golf.
Aflat deja în faţa şenalului îngust, Franklin trebui să evite o
navă lung curier, ce tocmai se pregătea să intre în port. Cele două
nave se salutară prin sunete ce sfâşiară aerul cu zgomotul lor
ascuţit, şuierător, ambele având în vârful catargului pavilioane în
culorile Statelor Unite ale Americii.
Pe chei, doamna Branican, nemişcată, privea nava Franklin
estompându-se puţin câte puţin sub voalul unei brize uşoare
dinspre nord-est. Voia să o urmărească astfel cu privirea, până
când catargele ei vor fi dispărând dincolo de promontoriul Island.
Dar Franklin se mai zări câteva minute bune în timp ce ocolea
Insulele Coronado, situate în afara golfului. O clipă, îşi arătă, în
dreptul unei scobituri a falezei, pavilionul care flutura în vârful
catargului mare… Apoi dispăru…
— Adio, dragul meu John… adio!… şopti Dolly.
De ce, oare, un inexplicabil presentiment o împiedică să
adauge: „La revedere!”

Capitolul II
Situaţie de familie

Trebuie menţionate câteva detalii distincte referitoare la

doamna Branican, pe care împrejurările acestei povestiri le impun
a fi evidenţiate.
La acea vreme, Dolly avea douăzeci şi unu de ani. Ea era de
origine americană. Dar, coborând în timp de-a lungul arborelui ei
genealogic, constatăm oarece înrudiri cu rasa spaniolă sau mai
degrabă mexicană, din care se trag principalele familii ale acestei
ţări. Mama ei, într-adevăr, se născuse la San Diego, iar oraşul în
cauză era deja întemeiat în perioada în care California de Sud
aparţinea încă Mexicului. Descoperit în urmă cu aproximativ trei
secole şi jumătate de navigatorul spaniol Juan Rodriguez Cabrillo,
numit iniţial San Miguel, vastul golf căpătă o nouă denumire în
1602. Apoi, în 1846, această provincie îşi schimbă drapelul în trei
culori cu liniile orizontale şi cu stelele Confederaţiei, când intră
definitiv în componenţa Statelor Unite.
Cu o înălţime medie, o faţă animată de doi ochi mari, profunzi
şi negri, un ten deschis, un păr lung de culoare brun foarte
închis, cu mâinile şi picioarele puternice, aşa cum nu se prea
observă, de obicei, la genul spaniol, un mers sigur, dar graţios, cu
o fizionomie ce denota deopotrivă un caracter dârz şi o bunătate
sufletească, aşa era doamna Branican. Una dintre acele femei
care nu merita o privire indiferentă şi, pe bună dreptate, Dolly
trecea, înainte de a se căsători, drept una dintre tinerele fete din
San Diego – unde frumuseţea nu constituie o raritate – care
atrăgea toată atenţia. Ea lăsa să se întrevadă o fire serioasă,
meditativă, mult bun-simţ, o minte deschisă, calităţi morale, pe
care, cu siguranţă, căsătoria nu putea decât să le dezvolte în
structura ei.
Da! Indiferent de împrejurări, oricât de grave ar fi putut fi,
Dolly, devenită doamna Branican, va şti să-şi facă datoria. Privind
deschis prin fereastra vieţii, şi nu printr-o prismă înşelătoare, ea
era înzestrată cu un suflet la fel de deschis, cu o voinţă puternică.
Dragostea pe care i-o purta soţul ei o făcea mai hotărâtă în
îndeplinirea sarcinii sale. Dacă ar fi fost cazul – nu este o frază
banală, ce se aplică doamnei Branican – ea şi-ar fi dat chiar viaţa
pentru John, la fel cum el şi-ar fi jertfit viaţa pentru ea, şi la fel
cum amândoi şi-ar fi dat-o pentru copilul lor. Îl adorau pe micuţul
care tocmai gângurise cuvântul „tata”, în clipa în care tânărul
căpitan se despărţea de mama lui şi de el. Asemănarea dintre
micul Wat şi tatăl lui era deja uimitoare – cel puţin prin trăsături,
deoarece avea tenul deschis ca al lui Dolly. Cu o constituţie
viguroasă, copilul nu avea de ce să se teamă în privinţa maladiilor
copilăriei. De altfel, el va fi îngrijit cu multă atenţie şi afecţiune!…
Ah! câte visuri de viitor zămislise deja imaginaţia paternă şi
maternă pentru acest copil, aflat la primii paşi în viaţă!
Desigur, doamna Branican ar fi fost cea mai fericită dintre
femei, dacă situaţia lui John i-ar fi permis să renunţe la meseria
de marinar, unul dintre inconvenientele ei cele mai grele fiind
faptul că îi ţinea încă departe unul de altul, în anumite perioade.
Dar, în momentul în care tocmai i se încredinţase lui John
comanda navei Franklin, cum ar fi putut ea să se gândească la
faptul de a-l reţine? Şi apoi, nu trebuia să aibă în vedere
necesităţile gospodăriei, întreţinerea unei familii care nu se
rezuma doar la acest unic copil? Zestrea lui Dolly abia asigura
minimul necesar pentru nevoile zilnice. Evident, John Branican se
baza pe averea pe care unchiul o va lăsa nepoatei lui şi ar fi
trebuit un concurs de împrejurări nemaipomenite pentru ca
averea în cauză să le scape, deoarece Edward Starter, aproape
sexagenar, nu avea alţi moştenitori decât pe Dolly. Într-adevăr,
verişoara ei, Jane Burker, aparţinând liniei materne a familiei, nu
avea niciun grad de rudenie cu unchiul lui Dolly! Aceasta avea
deci să fie bogată… dar va trebui să treacă zece, poate douăzeci de
ani înainte ca ea să intre în posesia moştenirii. De aici obligaţia
lui John de a munci în prezent şi de a nu se îngrijora prea mult în
privinţa viitorului, deoarece prezentul era ceva sigur, în vreme ce
viitorul, atât de nesigur. Astfel, el era hotărât să continue să
navigheze pentru firma Andrew, cu atât mai mult cu cât îi era
acordat o parte din profitul obţinut de pe urma operaţiunilor
speciale ale navei Franklin. Or, cum marinarul din el era dublat
de un comerciant priceput în domeniul comerţului, totul lăsa să
se întrevadă că John avea să dobândească prin munca sa o
creştere uşoară a bunăstării, până la intrarea în posesia
moştenirii unchiului Starter.
Câteva precizări şi despre acest american, de un „americanism”
absolut original.
Era fratele tatălui lui Dolly şi, ca urmare, unchiul propriu-zis al
tinerei fete, devenită ulterior doamna Branican. Acest frate, mai
mare cu cinci sau şase ani, o crescuse, pentru a spune astfel,
deoarece amândoi erau orfani. Încă de tânăr, Starter nutrise
pentru ea deopotrivă o vie afecţiune şi recunoştinţă. Favorizat de
împejurări deosebite, el urmase drumul averii, în timp ce fratele
lui mai mare rătăcea pe drumuri piezişe, ce rareori duceau spre
un capăt. Fiind nevoit să călătorească departe pentru a încerca
speculaţii fericite, cumpărând şi defrişând vaste terenuri în statul
Tennessee, el nu a ţinut legătura cu fratele său, ale cărui afaceri îl
reţineau în statul New York. Când acesta din urmă a rămas
văduv, el s-a stabilit în San Diego, oraşul natal al soţiei, unde
muri, când Dolly şi John Branican hotărâseră deja să-şi unească
destinele pe viaţă. Căsătoria a fost oficiată după zăgazul impus de
doliu, iar tânărul însurăţel nu a beneficiat decât de foarte
modesta avere lăsată de fratele mai mare, Starter.
La puţin timp după aceea, sosi la San Diego o scrisoare,
adresată lui Dolly Branican de către Starter cel tânăr. Era prima
pe care o scria nepoatei sale; şi ultima, de asemenea.
în principal, scrisoarea reda, într-o formă nu mai puţin concisă
decât practică, următoarele:
Deşi Starter cel tânăr fusese foarte departe de ea, şi cu toate că
nu o văzuse niciodată, el n-a uitat că avea o nepoată, fiica fratelui
său.
El nu a reuşit s-o vadă niciodată, din cauză că Starter cel mare
şi Starter cel tânăr nu s-au întâlnit deloc de când Starter mai în
vârstă se însurase, iar Starter mezinul locuia în apropiere de
Nashville, în zona cea mai îndepărtată a statului Tennessee, în
vreme ce ea îşi avea reşedinţa la San Diego. Or, între Tennessee şi
California, există câteva sute de mile, pe care Starter cel tânăr nu
prea dorea să le străbată. Deci, dacă Starter mai mic considera
prea obositoare călătoria pentru a-şi vedea nepoata, o estima la fel
şi pentru ea, dacă ar fi vrut să vină să-l vadă, şi o ruga, aşadar, să
nu se deranjeze în acest sens.
În realitate, acest personaj era un adevărat urs – nu neapărat
unul dintre acei grizzly din America de Nord, prevăzut cu gheare
şi cu blană, ci unul dintre acei urşi omeneşti, care preferă să
trăiască în afara relaţiilor sociale.
De altfel, acest fapt nu o îngrijora pe Dolly. Ea era nepoata unui
urs, de acord! Dar acest urs avea o inimă de unchi. El nu uita
ceea ce îi datora lui Starter cel mare, iar fiica fratelui său va fi
unica moştenitoare a averii lui.
Starter mezinul adăugă că averea aceasta abia aştepta să fie
însuşită. Ea se ridica atunci la cinci mii de dolari şi urma să
crească, deoarece afacerile cu defrişarea terenurilor prosperau în
statul Tennessee. Cum averea în speţă era axată pe terenuri şi pe
animale de fermă, ea putea fi uşor de realizat; profiturile aveau un
preţ avantajos şi cumpărătorii nu vor lipsi.
Dacă toate acestea erau zise la modul pozitiv şi oarecum brutal,
specific americanilor de viţă veche, ceea ce era spus era spus.
Averea lui Starter mezinul va merge întreagă la doamna Branican
sau la copiii lui, în cazul în care ar exista ruşte urmaşi ai lui
Starter. Iar în eventualitatea unui deces al doamnei Branican,
fără descendenţi direcţi sau alţii, averea va reveni Statului, care
va fi foarte bucuros să accepte bunurile lui Starter mezinul, încă
două lucruri de menţionat:
Starter mezinul era celibatar. El va rămâne celibatar. „Prostia
pe care o facem prea des între douăzeci şi treizeci de ani nu o voi
face la şaizeci”, frază textuală din scrisoarea lui. Nimic nu putea
deturna această avere de la cursul pe care voinţa lui categorică
înţelegea să i-o imprime, ea urmând să se arunce în menajul
Branican la fel de sigur cum Mississippi se aruncă în Golful
Mexic.
Starter mezinul va face tot posibilul – cu eforturi
supraomeneşti – pentru a-şi îmbogăţi nepoata cât mai târziu
posibil. El îşi va propune să moară cel puţin centenar şi nu
trebuie să fim nemulţumiţi de această obstinaţie a lui de a-şi
prelungi existenţa până la ultimele limite ale posibilului.
În sfârşit, Starter mezinul o rugă pe doamna Branican – chiar îi
ordonă – să nu răspundă scrisorii. De altfel, nu prea existau
legături de comunicaţie între oraşele şi regiunea forestieră, unde
locuia în zona cea mai îndepărtată a statului Tennessee. Cât
despre el, nu va mai scrie, exceptând cazul în care va fi anunţată
moartea lui, deşi, oricum, acele rânduri nu vor fi scrise de mâna
lui.
Aceasta era unica scrisoare primită de doamna Branican. Că
Dolly urma să fie moştenitoarea, legatara universală a unchiului
ei, Starter, asta nu mai reprezenta o îndoială. Ea va intra într-o zi
în posesia acestei averi de cinci mii de dolari, care va creşte,
probabil, foarte mult în timp, graţie muncii depuse de acest abil
defrişator de păduri. Dar, cum tânărul Starter îşi manifesta
extrem de clar intenţia de a depăşi o sută de ani – şi cunoaştem
cât sunt de tenace aceşti americani din nord – John Branican
procedase înţelept când nu renunţase la meseria de marinar. Prin
inteligenţa, curajul şi voinţa lui, este probabil că el va oferi soţiei
şi copilului său o anumită bunăstare, cu mult înainte ca unchiul
să consimtă a pleca de pe această lume.
Aceasta era deci situaţia tinerei familii, în momentul în care
Franklin ridica pânzele pentru a se îndrepta spre ţinuturile de
ţărm occidentale ale Pacificului. Fiind deci stabilite faptele ce se
vor derula în această istorisire, ar trebui să acordăm atenţie în
continuare „părinţilor” lui Dolly Branican din San Diego, domnul
şi doamna Burker.
Len Burker, american de origine, în vârstă atunci de treizeci şi
unu de ani, se instalase doar de câţiva ani în capitala Californiei
de Sud. Acest yancheu din Noua Anglie, cu o fizionomie sobră, cu
trăsături aspre, cu o constituţie robustă, era foarte hotărât, foarte
activ şi, de asemenea, foarte stăpân pe sine, nelăsând să se vadă
nimic din ceea ce gândea, nespunând nimic despre ceea ce făcea.
Avea o fire care semăna cu nişte case închise ermetic şi ale căror
uşi nu se deschideau pentru nimeni. Şi totuşi, la San Diego, nu
s-au auzit vorbe supărătoare pe seama acestui om atât de puţin
comunicativ, care a devenit, prin căsătoria cu Jane, vărul lui John
Branican. Nu trebuie deci să ne mirăm că soţul lui Dolly, neavând
altă familie decât pe cea a lui Burker, le-a încredinţat lor pe soţie
şi pe copil. Dar, în realitate, el o dădea pe Dolly mai ales în grija
lui Jane, ştiind că cele două verişoare nutreau o afecţiune
profundă una faţă de alta.
Şi ar fi fost cu totul altfel dacă John ar fi ştiut cine era, de fapt,
Len Burker, dacă ar fi cunoscut perfidia ce se ascundea în spatele
măştii impenetrabile a fizionomiei lui, cu ce lipsă de jenă trata
convenienţele sociale, respectul de sine şi drepturile semenului.
Înşelată de trăsăturile lui destul de seducătoare, de un fel de
fascinaţie dominatoare, pe care o avea asupra ei, Jane se
căsătorise cu el în urmă cu cinci ani la Boston, unde ea locuia cu
mama sa, ce muri la puţin timp după mariajul lor, ale cărui
consecinţe urma să fie atât de regretabile. Zestrea lui Jane şi
moştenirea maternă ar fi trebuit să asigure existenţa proaspăt
căsătoriţilor, dacă Len Burker ar fi fost omul care să urmeze căile
obişnuite şi nu drumurile lăturalnice. Dar nu a fost aşa. După ce
a tocat în parte averea soţiei sale, Len Burker, destul de rău văzut
în privinţa încrederii de care dădea dovadă în Boston, se hotărî să
părăsească oraşul. În cealaltă parte a Americii, avea convingerea
că reputaţia lui îndoielnică nu îl va urma, această provincie
aproape nouă oferindu-i şanse pe care nu le mai putea găsi în
Noua Anglie.
Cunoscându-şi soţul, Jane fu de acord cu acest proiect de
plecare, fericită să părăsească oraşul Boston, unde situaţia lui
Len Burker lăsa loc unor comentarii nu tocmai plăcute, fericită
să-şi regăsească părintele care-i mai rămăsese. Prin urmare, Jane
şi Len se stabiliră în San Diego, unde Dolly şi Jane se întâlniră şi
fură foarte bucuroase de revedere. De altfel, de trei ani de când
locuia în oraş, Len Burker nu dăduse încă motive de suspiciuni,
deoarece era foarte abil în a-şi disimula afacerile necurate.
Acestea fură împrejurările ce conduseră la reîntâlnirea celor
două verişoare, în perioada în care Dolly nii devenise încă doamna
Branican.
Cele două femei legară o prietenie strânsă. Deşi se părea că
Jane o domină pe Dolly, lucrurile erau invers. Dolly era puternică,
Jane era slabă, iar aceasta din urmă deveni curând sprijinul
pentru verişoara ei mai mare. Când John şi Dolly se hotărâseră
să-şi unească destinele, Jane se arătă foarte fericită de această
căsătorie, care promitea să nu fie niciodată ca a ei! Şi ce consolări
ar fi putut găsi în intimitatea noii familii, dacă s-ar fi decis să-i
încredinţeze secretul greutăţilor ei.
În acest timp, situaţia lui Len Burker devenea din ce în ce mai
gravă. Afacerile lui se aflau în pericol. Puţinul care mai rămăsese
din averea soţiei, după ce părăsise oraşul Boston, era aproape
risipit. Acest om, un jucător sau mai degrabă un speculator
neînfrânat, era unul dintre aceia care vor să mizeze totul pe
hazard şi să aştepte tot de la el. Un asemenea temperament,
refractar la sfaturile raţiunii, nu putea decât să aducă rezultate
deplorabile.
De la sosirea lui la San Diego, Len Burker îşi deschisese o
agenţie pe strada Fleet – unul dintre acele birouri unde orice idee,
bună sau rea, devine punctul de plecare al unei afaceri. Foarte
îndemânatic în a profita de riscurile unei combinaţii, fără niciun
scrupul în privinţa mijloacelor pe care le folosea, priceput în a
schimba subtilităţile în argumente, predispus oricând să
privească bunurile altora drept ale lui, el nu întârzie să se lanseze
în douăzeci de speculaţii care se năruiră treptat, nu însă fără să
iasă puţin jumulit de pe urma lor. În perioada în care debutează
această istorisire, Len Burker trăia din expediente, iar menajul lui
resimţea lipsa de bani. Totuşi, ţinându-şi în mare secret afacerile,
el se bucura în continuare de o oarecare încredere şi o folosea
pentru a face noi înşelăciuni şi noi combinaţii.
Oricum, situaţia aceasta nu putea conduce decât la o
catastrofă. Nu era departe ora când vor apărea primele reclamaţii.
Yancheul acesta aventuros, ajuns în vestul Americii, nu avea,
probabil, altă şansă decât să părăsească San Diego, aşa cum
făcuse şi în cazul oraşului Boston. Şi totuşi, în mijlocul acestui
oraş cu o înfloritoare activitate comercială, care progresa din an în
an, un om inteligent şi integru ar fi găsit sute de ocazii să
reuşească. Dar trebuia să aibă ceea ce Len Burker nu avea:
justeţea sentimentelor, a ideilor, onestitatea inteligenţei.
Este important să insistăm asupra acestui aspect: nici John
Branican, nici William Andrew, nimeni nu bănuia ce se ascunde
dedesubtul afacerilor lui Len Burker. În mediul industrial şi
comercial, nu se ştia că aventurierul acesta – şi, slavă cerului, îşi
merita pe deplin un asemenea calificativ! — se îndrepta spre un
dezastru iminent. Şi chiar şi atunci când se va produce catastrofa,
probabil cei din jur nu vor vedea în el decât un om puţin favorizat
de soartă şi nu unul dintre acele personaje imorale, pentru care
toate mijloacele sunt bune pentru a se îmbogăţi. Astfel, cu toate
că nu resimţea pentru el o simpatie profundă, John Branican nu
se arătase câtuşi de puţin neîncrezător în privinţa lui Len. În
absenţa sa, John avea certitudinea că se află în siguranţă şi conta
pe grija familiei Burke pentru soţia sa. Dacă s-ar fi ivit o
împrejurare în care Dolly ar fi fost nevoită să recurgă la ei, ea nu
ar fi făcut-o în van. Casa lor îi era deschisă şi acolo ea va găsi nu
numai o prietenă, ci şi o soră.
De altfel, referitor la acest subiect, sentimentele lui Jane Burker
nu puteau fi puse la îndoială. Afecţiunea pe care o nutrea pentru
verişoara ei era necondiţionată, liberă de restricţii. Departe de a
blama prietenia sinceră, ce unea cele două femei, Len Burker o
încurajase, desigur, într-o viziune confuză asupra viitorului şi a
avantajelor pe care i le-ar fi adus această legătură. El ştia, în fond,
că Jane nu va spune niciodată nimic din ceea ce nu trebuia să
spună, că va păstra o atitudine rezervată în privinţa situaţiei ei
personale, a ceea ce ştia despre dubioasele afaceri în care se
băgase, a dificultăţilor cu care menajul ei începuse să se
confrunte. Despre toate acestea, Jane nu va spune nimic şi va
tăcea; nu-i va scăpa nici cel mai mic reproş. Repetăm, dominată
în întregime de soţul ei, ea îi resimţea influenţa absolută, deşi îl
cunoştea ca pe un om fără conştiinţă, care-şi pierduse orice urmă
de integritate morală, capabil de actele cele mai de neiertat. Şi,
după atâtea deziluzii, cum ar mai fi putut ea să simtă pentru el
chiar şi cea mai infimă stimă? Cert este că Jane se temea de el,
intrase în mâinile sale ca un copil şi îl va urma la cel mai mic
semn al lui, în cazul în care siguranţa o va obliga să plece în cine
ştie ce parte a lumii. În sfârşit, ea nu a dorit să-şi dezvăluie
problemele prin care trecea şi suferinţele pe care le îndura, din
respect pentru propria persoană, chiar şi verişoarei ei, Dolly, care
le bănuia, poate, însă nu i se făcuse niciodată confidenţe în acest
sens.
Ajunşi la prezentul povestirii noastre, situaţia lui John şi a lui
Dolly Branican, pe de-o parte, şi cea a lui Len şi Jane Burke, pe
de altă parte, sunt detaliate suficient pentru a se putea relata în
continuare faptele, cu claritate. În ce măsură aceste situaţii vor fi
modificate de evenimentele neaşteptate, care aveau să se producă,
atât de curând şi de brusc? Nimeni nu ar fi putut să prevadă.

Capitolul III
Prospect House

De treizeci de ani, California de Sud – aproape un sfert din

statul California – număra doar treizeci şi cinci de mii de locuitori.
La vremea povestirii noastre, populaţia ei ajunsese la o sută
cincizeci de mii. În acea perioadă, teritoriile acestei provincii,
aflate la marginea vestului Americii, erau necultivate şi puteau fi
folosite doar la creşterea vitelor. Cine ar fi putut ghici ce viitor era
rezervat unei regiuni atât de abandonate, când legăturile de
comunicaţie se reduceau, pe uscat, la câteva drumuri străbătute
de căruţe; iar pe mare, la o singură linie de pacheboturi, care
făceau escală pe coastă.
Şi totuşi, din anul 1769, începuse să prindă contur un orăşel la
câteva mile în interior, în nordul Golfului San Diego. Astfel că
oraşul actual îşi poate reclama în cărţile de istorie privilegiul de a
figura drept cea mai veche aşezare din ţinutul californian.
Atunci când noul continent, unit de vechea Europă prin simple
posesiuni coloniale, pe care Regatul Unit se încăpăţâna să le
păstreze cu orice preţ, generă un violent cutremur, aceste
posesiuni dispărură. Uniunea statelor din nordul Americii se
fondă sub drapelul independenţei. Anglia nu păstră aici decât
nişte limburi, Dominionul şi Columbia, a cărei revenire în cadrul
confederaţiei ar putea avea loc într-un timp nu prea îndepărtat,
fără îndoială. Cât despre mişcarea separatistă, ea s-a propagat în
rândul populaţiei din centru, care nu avea decât un singur gând,
un unic ţel: să se elibereze de lanţuri, oricare ar fi fost acestea.
Pe atunci, California nu se afla sub jugul anglo-saxon. Ea
aparţinea mexicanilor, şi va aparţine până în 1846. În acel an,
după ce s-a eliberat pentru a intra în republica federală,
municipalitatea din San Diego, creată cu unsprezece ani înainte,
deveni ceea ce trebuia să fie dintotdeauna: americană.
Golful San Diego este magnific. Poate fi comparat cu Golful
Napoli, dar comparaţia ar fi, probabil, mai exactă cu cel al
Golfului Vigo sau Rio de Janeiro. Cu o lungime de douăsprezece
mile şi o lăţime de două, oferă un spaţiu suficient ancorării unei
flote comerciale, cât şi manevrelor unei escadre, deoarece el este
considerat un port militar. Având o formă aproape ovală, deschis
la vest de un şenal îngust, cuprins între promontoriile Island şi
Loma sau Coronado, golful este adăpostit din toate părţile.
Vânturile din larg îl respectă, hula Pacificului abia îi tremură
suprafaţa apei, bastimentele ies de aici uşor sau pot să-şi arunce
ancora fără probleme, adâncimea fiind de minim douăzeci şi trei
de picioare. Este singurul port sigur şi practicabil, favorabil
escalelor, pe care litoralul de vest îl oferă la sud de San Francisco
şi la nord de San Quentin.
Cu atâtea avantaje naturale, era evident ca vechiul oraş să fie
clădit pe falezele acestui golf. Mai multe barăci fuseseră construite
pentru instalarea unui detaşament de cavalerie, pe terenurile din
jur, acoperite de o vegetaţie mică. Graţie iniţiativei domnului
Horton, a cărui intervenţie s-a dovedit, de altfel, o afacere
excelentă, în acest loc a fost înălţată o anexă, aceasta devenind
ulterior oraşul care este etajat pe colinele din nordul golfului.
Dezvoltarea oraşului avu loc în ritmul accelerat atât de obişnuit
americanilor. Un milion de dolari investiţi în terenuri, ca nişte
seminţe, au făcut să răsară, printr-o altfel de germinaţie, casele
private, edificiile publice, birourile şi vilele, în 1885, San Diego
număra deja cincisprezece mii de locuitori – la vremea povestirii
noastre, treizeci şi cinci de mii. Primul tronson de cale ferată
datează din 1881. În prezent, Atlantic and Pacific road, Southern
California road, Southern Pacific road fac legătura terestră cu
continentul, în vreme ce Pacific Coast Steamship asigură
raporturi maritime frecvente cu San Francisco.
Este un oraş plăcut şi confortabil, foarte aerisit, cu un mediu
curat, sub un climat al cărui elogiu nu mai trebuie făcut. În
împrejurimi, zonele rurale sunt de o fertilitate incomparabilă.
Viţa-de-vie, măslinii, portocalii, lămâile cresc alături de arborii,
fructele şi legumele ţinuturilor din nord. Am putea spune că
Normandia a fuzionat cu Provence.
Cât despre oraşul propriu-zis San Diego, el este clădit cu
această uşurinţă pitorească, această libertate de orientare,
această fantezie aparte, atât de profitabilă igienei, când nu există
inconvenientul îngustimii terenurilor. Peste tot putem vedea pieţe,
scuaruri, străzi largi, zone umbroase, mai exact sănătate în
legătură directă cu un cub de aer, atât de generos oferit acestei
populaţii fericite.
Şi apoi, dacă progresul, sub toate formele lui, nu s-ar găsi
într-un oraş modern, mai ales când acest oraş este american,
unde să-l căutăm? Lumină cu gaz, telegraf, telefon, locuitorii nu
trebuie decât să facă un semn pentru a fi luminaţi, pentru a face
schimb de telegrame sau pentru a vorbi, graţie unui fir, de la un
cartier la altul. Există chiar catarge, dacă putem face această
comparaţie marină, înalte de o sută cincizeci de picioare, ce-şi
varsă lumina electrică pe străzile oraşului. Chiar dacă, în San
Diego, laptele nu este distribuit încă de General Milk Company, şi
nu funcţionează încă trotuarele mobile, ce se deplasează cu o
viteză de patru leghe pe oră, acestea vor putea fi văzute, cu
siguranţă, într-un răgaz de timp… nu prea îndepărtat.
La aceste avantaje mai adăugăm instituţiile diverse, unde este
elaborată mişcarea vitală marilor aglomerări urbane, o vamă în
cadrul căreia importanţa tranzacţiilor creşte zilnic, două bănci, o
Cameră de Comerţ, o societate de emigrare, birouri vaste,
numeroase agenţii, unde se derulează afaceri pe scară largă cu
lemn şi făină, biserici afectate unor culte diverse, trei pieţe de
legume şi fructe, un teatru, un gimnaziu, trei şcoli mari, Russ
County, Court House şi Maronie and old fellows, destinate copiilor
săraci, în sfârşit, numeroase stabilimente de învăţământ, unde
pot fi obţinute diplome universitare – şi din toate acestea putem
vedea viitorul unui oraş încă tânăr, grijuliu, până la încăpăţânare,
în privinţa intereselor lui morale şi materiale, în sânul căruia se
acumulează atâţia factori de prosperitate. Îi lipsesc, oare, ziarele?
Nu! Aici apar trei gazete cotidiane, printre altele Herald, iar aceste
publicaţii tipăresc fiecare o ediţie săptămânală. Turiştii se pot
teme că nu găsesc cazare în condiţii de confort optime? Nu! Fără a
lua în calcul hotelurile modeste, la dispoziţia turiştilor se află trei
magnifice stabilimente, Horton House, Florence Hotel şi Gerlad
Hotel, cu sute lor de camere, iar pe malul opus al golfului,
dominând plajele promontoriului Coronado, într-o zonă
admirabilă, în mijlocul vilelor încântătoare, se înalţă un nou hotel,
ale cărui costuri s-au ridicat la nu mai puţin de cinci milioane de
dolari.
San Diego este un oraş foarte animat, un furnicar activ, dar
ordonat în acest hăţiş al afacerilor, ca majoritatea oraşelor din
America. Dacă viaţa este exprimată prin mişcare, putem spune că
vedem aici sensul cel mai reliefant al cuvântului. Timpul pare
prea scurt pentru încheierea tranzacţiilor comerciale, atât de alert
este ritmul lor. Dar dacă lucrurile se petrec astfel pentru oamenii
al căror instinct şi ale căror obişnuinţe îi târăsc în acest vârtej, nu
se poate afirma la fel despre cei a căror existenţă se desfăşoară
într-un interminabil timp liber. Când mişcarea se opreşte, orele se
scurg, evident, prea încet!
Exact asta simţi doamna Branican, după plecarea navei
Franklin. De la căsătoria ei, se implicase puţin în munca lui John.
Chiar şi atunci când nu naviga, legăturile lui cu firma Andrew îi
ofereau căpitanului John numeroase ocupaţii. Între altele, luase
parte la nişte operaţiuni de comerţ, respectiv supravegherea
construcţiei unei nave cu trei catarge, a cărei comandă urma să o
preia. Cu ce zel, am putea spune chiar cu ce dragoste examina
toate detaliile! Se străduia să fie foarte atent şi să-l mulţumească
pe proprietar, care înfiinţase firma în cadrul căreia John va lucra
toată viaţa. Ba chiar mai mult, deoarece nava nu reprezenta doar
firma, nu numai un mijloc de a face avere, ci un ansamblu din
lemn şi din fier, de care urma să depindă existenţa atâtor oameni.
De altfel – nu este aşa? — este ca un fragment desprins din solul
natal, în care revine pentru a-l părăsi apoi iar, şi al cărui destin,
din nefericre, nu e întotdeauna să-şi încheie cariera maritimă în
portul în care s-a născut!
Deseori, Dolly îl însoţea pe căpitanul John pe şantier. Această
coastă care se înălţa pe chila înclinată, aceste curbe ce confereau
aspectul osaturii unui gigantic mamifer marin, aceste bordaje ce
tocmai erau îmbinate, această cocă prevăzută cu forme complexe,
această punte pe care se distingeau largi panouri destinate
încărcării sau descărcării mărfii, aceste catarge, culcate,
aşteptând să fie înălţate, amenajările interioare, cabina
echipajului, duneta şi cabinele ei, toate acestea nu o interesau,
oare? însemnau viaţa lui John şi a camarazilor lui, pe care
Franklin trebuia s-o apere împotriva hulelor din Oceanul Pacific.
Astfel, nu era placă de lemn în care Dolly să nu pună, prin gândul
ei, o binecuvântare, o lovitură de ciocan, în mijlocul zgomotului
asurzitor de pe şantier, care să nu-i tresalte inima. John o iniţia
în privinţa acestei munci de construire a unei nave, îi explica rolul
fiecărei piese din lemn sau din metal, detaliile planului de
execuţie. Ea iubea acestă navă, al cărei suflet avea să fie soţul ei,
stăpânul după Dumnezeu!… Şi, uneori, ea se întreba de ce nu ar
pleca împreună cu căpitanul, de ce nu ar lua-o cu el, de ce nu ar
împărţi amândoi pericolele călătoriei, de ce Franklin nu ar
aduce-o înapoi, odată cu el, în portul San Diego? Da! Ea ar fi vrut
să nu se separe de soţul ei!… Şi traiul marinarilor la bordul navei,
navigând împreună timp de mai mulţi ani, nu intrase, oare, de
multă vreme în obişnuinţa populaţiei din nord, pe vechiul, dar şi
pe noul continent?…
Dar mai era şi Wat, bebeluşul, şi pe Dolly nu ar fi lăsat-o inima
să-l încredinţeze unei doici, departe de mângâierile materne?…
Nu!… Putea ea să-l ia pe mare, să-l expună unor eventuale
pericole într-o călătorie atât de primejdioasă pentru o fiinţă atât
de micuţă?… Nicidecum! Ea va rămâne lângă copil, pentru a-i
asigura viaţa pe care 1-0 dăduse, fără să-l părăsească o clipă,
înconjurându-l cu afecţiune şi cu tandreţe, astfel încât, crescând
sănătos, să poată surâde la întoarcerea tatălui! De altfel, absenţa
căpitanului John nu avea să dureze decât şase luni. Imediat ce va
încărca marfă la Calcutta, nava Franklin va reveni în portul de
bază. Şi, oricum, ideal ar fi ca soţia unui marinar să se
obişnuiască, de altfel, cu aceste separări indispensabile, chiar
dacă în inima ei nu se va putea împăca niciodată cu ideea
despărţirilor cauzate de fiecare călătorie pe mare!
Trebuia deci să se resemneze, şi Dolly se resemnă. Dar, după
plecarea lui John, imediat ce, în jurul său, mişcarea îşi încetini
ritmul, ce constituia însăşi viaţa ei, existenţa i-ar fi părut goală,
monotonă, dezolantă dacă nu ar fi fost absorbită de copil, dacă nu
şi-ar fi concentrat toată grija şi dragostea asupra lui.
Casa lui John Branican se afla pe vârful acestor coline care îm
prejmuiesc litoralul din nordul golfului. Era un fel de vilă în stil
elveţian, construită în mijlocul unei mici grădini, plantate cu
portocali şi cu măslini, închisă cu un simplu gard din lemn. Un
parter, precedat de o galerie în partea din spate, înspre care se
deschideau uşa şi ferestrele salonului şi ale bucătăriei, un etaj cu
un balcon deservind faţada pe toată lungimea ei, iată configuraţia
acestei locuinţe foarte simple şi foarte atrăgătoare. La parter,
salonul şi bucătăria, mobilate modest; la etaj, două camere, a
doamnei Branican şi a copilului; în spatele casei, o mică anexă
pentru bucătărie şi servitori formau dispunerea interioară a vilei.
Prospect House fusese construită în aşa fel, încât se afla cu faţa
spre răsărit, oferind o panoramă asupra întregului oraş şi,
traversând golful, până la stabilimentele de la promontoriul Loma.
Se găsea, fără îndoială, puţin departe de cartierul de afaceri; dar
acest uşor dezavantaj era compensat de amplasamentul vilei,
lângă ocean, sub adierea brizei dinspre sud, înmiresmată de aerul
salin al Pacificului.
În această locuinţă aveau să se scurgă, pentru Dolly, orele lungi
de absenţă a soţului ei. Doica şi o servitoare erau de ajuns pentru
personalul de serviciu. Singurele persoane care o frecventau erau
doamna şi domnul Burker, mai rar Len, mai des, Jane. Aşa cum
promisese, William Andrew o vizita frecvent pe Dolly, dornic să-i
comunice toate veştile despre Franklin, care soseau pe cale
directă sau indirectă. Înainte ca scrisorile să ajungă la destinaţie,
ziarele relatau despre întâlnirea unor nave, despre escalele lor în
diferite porturi, despre unele întâmplări petrecute pe mare, care îi
interesau pe armatori. Dolly era deci ţinută la curent. Cât despre
relaţiile cu lumea exterioară şi legăturile din vecinătate, obişnuită
cu traiul izolat în Prospect House, ea nu le căutase niciodată. Un
singur gând îi umplea viaţa şi, chiar dacă vizitatorii s-ar fi
îngrămădit pe aleea ducând spre vilă, casa i s-ar fi părut goală,
deoarece John nu se afla printre ei, şi trăia cu sentimentul că va
rămâne pustie până la întoarcerea lui.
Primele zile fură foarte anoste. Dolly nu a părăsit deloc Prospect
House, unde Jane Burker venea zilnic să o vadă. Amândouă se
ocupau de micuţul Wat şi vorbeau despre căpitanul John. De
obicei, când era singură, Dolly îşi petrecea o parte din zi în
balconul vilei. Privirile i se pierdeau dincolo de golf, deasupra
promontoriului Island, şi chiar mai departe de Insulele
Coronado… Depăşeau linia mării, unindu-se cu orizontul… Nava
Franklin se afla deja dincolo de această linie… Dar Dolly era la
bordul ei, în gând, aproape de soţul ei… Iar atunci când vreun
bastiment, venit din larg, căuta un loc de ancorare, ea îşi spunea
că, într-o zi, la fel va apărea şi Franklin, la început ca un punct
minuscul în depărtate, apoi mărindu-se treptat în apropiere de
uscat, cu John la bordul său…
Deşi trăia retrasă şi izolată în vila Prospect House, Dolly nu
dorea ca şi micuţul Watt să aibă parte de o claustrare absolută,
deoarece îşi dădea seama că are nevoie de aer, de plimbări lungi,
de soare, în a doua săptămână după plecarea lui John, vremea
devenise foarte frumoasă, iar briza atenua temperaturile ridicate
din timpul zilei. Ca atare, doamna Branican începu să facă
excursii în împrejurimi, însoţită de doică. Mergeau pe jos, când
plimbările se rezumau la împrejurimile oraşului San Diego, până
la casele din Old Town, vechiul oraş. Aerul curat îi făcea bine
micuţului, ai cărui obraji, mângâiaţi de razele soarelui, căpătaseră
o tentă roz şi plină de prospeţime. Iar atunci când doica se oprea,
el îşi agita mânuţele şi surâdea mamei, să-l ia în braţe. O dată
sau de două ori, cu ocazia unor excursii mai lungi, o trăsurică –
încântătoare şi elegantă – închiriată, i-a dus pe toţi trei până la
colina Knob Hill, presărată cu vile, ce domină hotelul Florenţa,
oferind o panoramă superbă spre vest şi până dincolo de insule.
În altă zi, se alătură şi Jane Burker şi vizitară plaja Coronado
Beach, de care se spărgeau talazuri furioase, cu un zgomot de
tunet.
Apoi, vizitară zona numită „Lits de Mussel”, unde fluxul acoperă
cu spumă rocile superbe ale litoralului. Dolly se descălţa şi intra
în apele oceanului, câţiva paşi departe de plajă, şi valurile îi
aduceau ca un ecou imagini ale ţinuturilor de ţărm îndepărtate,
unde John naviga departe de ea, acest ocean ale cărui talazuri se
spărgeau, poate, de coca navei Franklin, ajuns la mii de mile în
larg. Ea rămânea acolo, nemişcată, văzând nava tânărului căpitan
printre faldurile imaginaţiei sale, şoptind numele lui John!
La 30 martie, spre orele zece dimineaţa, doamna Branican era
în balcon, când o zări pe Jane Burker, îndreptându-se spre
Prospect House. Ea venea cu paşi grăbiţi, voioasă, şi făcea semne
cu mâna, care arătau că aducea veşti bune. Dolly coborî degrabă
şi ajunse la poarta vilei.
— Ce s-a întâmplat, Jane?… întrebă ea.
— Dragă Dolly, răspunse doamna Burker, am să-ţi spun ceva
care te va bucura! Vin din partea lui William Andrew pentru a te
anunţa că nava Boundary, care a ancorat azi-dimineaţă în Golful
San Diego, a intrat în contact cu Franklin…
— Cu Franklin?…
— Da! William Andrew tocmai a fost înştiinţat de asta, atunci
când m-a întâlnit pe strada Fleet; nu va putea veni aici decât
după-amiază, astfel încât m-am grăbit să alerg pentru a-ţi
spune…
— Şi a primit veşti de la John?…
— Da, Dolly.
— Ce fel de veşti?… Vorbeşte odată!
— În urmă cu opt zile, Franklin şi Boundary s-au intersectat pe
mare şi a avut loc un schimb de mesaje între cele două nave.
— Este totul în regulă la bord?…
— Da, draga mea Dolly. Cei doi căpitani s-au aflat destul de
aproape pentru a vorbi, iar ultimul cuvânt ce a fost auzit de
comandantul lui Boundary a fost numele tău!
— Sărmanul John! exclamă doamna Branican, şi din colţul
ochilor i se scurse o lacrimă de compasiune.
— Ce mult mă bucur, Dolly, reluă Jane Burker, de faptul că
sunt prima care îţi dă această veste!
— Şi îţi mulţumesc mult! adăugă doamna Branican. Dacă ai şti
cât sunt de fericită!… Ah! dacă aş afla în fiecare zi astfel de veşti…
Dragul meu John!… Căpitanul navei Boundary l-a văzut… John
i-a vorbit… A fost ca un alt adio pe care l-a transmis pentru mine!
— Da, dragă Dolly, şi, îţi repet, totul este în regulă la bordul lui
Franklin.
— Jane, spuse doamna Branican, trebuie să-l văd pe căpitanul
de pe Boundary… îmi va povesti totul amănunţit… Unde a avut
loc întâlnirea?…
— Nu ştiu, răspunse Jane; dar putem afla din Jurnalul de
bord, iar căpitanul de pe Boundary îţi va furniza toate informaţiile
necesare.
— Ei bine, Jane, aşteaptă-mă să mă îmbrac şi vom merge
împreună… într-o clipă sunt gata…
 — Nu… nu astăzi, Dolly, preciză doamna Burker. Nu vom putea
urca la bordul lui Boundary.
— De ce?
— Întrucât abia a sosit azi-dimineaţă şi se află în carantină.
— Pentru cât timp?
— Oh! Doar pentru douăzeci şi patru de ore… Nu este decât o
formalitate, însă nu poate urca nimeni la bord.
— Şi cum a aflat William Andrew de această întâlnire?
— I-a transmis cineva, în vamă, mesajul căpitanului. Dragă
Dolly, linişteşte-te!… Nu există nicio îndoială în ceea ce tocmai
ţi-am dat de veste, vei avea confirmarea mâine… Nu-ţi cer decât
să ai răbdare o zi.
— Ei bine, Jane, pe mâine, zise doamna Branican. Mâine
dimineaţă voi fi la tine, pe la ora nouă. Mă vei însoţi la bordul lui
Boundary?
— Cu cea mai mare plăcere, dragă Dolly. Te aştept mâine şi,
cum carantina va fi încheiată, vom putea fi primite de căpitan…
— Căpitanul Ellis este un prieten de-al lui John?… întrebă
doamna Branican.
— Chiar el, Dolly, iar Boundary aparţine firmei Andrew.
— Bine, ne-am înţeles, Jane… Voi fi la tine la ora menţionată…
Dar ce lungă îmi va părea ziua aceasta!…. Rămâi cu mine la micul
dejun?…
— Dacă doreşti, draga mea Dolly. Len lipseşte până diseară şi
pot să-ţi ofer după-amiaza…
— Mulţumesc, dragă Jane, şi vom vorbi despre John… numai
despre el… mereu!
— Şi micuţul Wat?… Cum îi merge bebeluşului nostru?…
întrebă doamna Burker.
— Îi merge foarte bine!… răspunse Dolly. Este vesel ca o
vrăbiuţă!… Şi ce bucuros va fi tatăl lui când îl va revedea!… Jane,
vreau să-l iau cu mine mâine, împreună cu doica!… Ştii, nu-mi
place să-l las singur, nici măcar pentru câteva ore!… N-aş fi
liniştită dacă nu l-aş avea sub ochi… dacă n-ar fi cu mine!
— Ai dreptate, Dolly, zise doamna Burker. Este o idee bună că
vrei să-l scoţi la plimbare pe micul Wat… Afară e frumos… apele
golfului sunt calme… Va fi prima lui călătorie pe mare!… Deci,
rămâne stabilit?…
— Da, rămâne stabilit! răspunse doamna Branican.
Jane rămase la Prospect House până la orele cinci seara. Apoi,
despărţindu-se de verişoara ei, îi repetă că o aşteaptă a doua zi la
ea pe la ora nouă dimineaţa, pentru a merge împreună la bordul
navei Boundary.

Capitolul IV
La bordul navei Boundary

A doua zi, locatarii vilei Prospect House se treziră

dis-de-dimineaţă. Era un timp superb. Adiind dinspre uscat, briza
împrăştia în larg ultimele ceţuri ale nopţii. Doica îl îmbrăca pe
micuţul Wat, în timp ce doamna Branican îşi făcea toaleta. Fusese
stabilit, după cum ştim, că vor lua micul dejun la doamna Burker
şi Dolly abia aştepta să audă veştile din gura căpitanului Ellis, ba
chiar considera extrem de interesant ce avea să povestească.
Doamna Branican şi doica, ţinând copilul în braţe, părăsiră
vila, în momentul în care orologiul din San Diego suna ora opt şi
jumătate. Coborâră cu pas voios străzile largi ale oraşului,
străjuite de vile şi de grădini, apoi o luară pe nişte străduţe mai
înguste şi foarte aproape de casele de pe marginea lor, din
cartierul comercial.
Len Burker locuia pe strada Fleet, nu departe de debarcaderul
aparţinând companiei Pacific Coast Steamship. În fond, făcuseră
un drum destul de lung, deoarece traversaseră tot oraşul, şi era
ora nouă când Jane îi deschise lui Dolly poarta casei sale.
Era o locuinţă simplă, şi chiar cu un aspect trist, cu ferestrele
sale acoperite mai tot timpul de persiene. Neprimind decât oameni
de afaceri, Len Burker nu prea avea relaţii cu vecinii. Şi nici nu
era prea cunoscut pe strada Fleet, activităţile lui obligându-l
frecvent să lipsească de dimineaţa până seara. Călătorea mult şi
se ducea cel mai des la San Francisco pentru nişte operaţiuni
despre care nu-i vorbea niciodată soţiei sale. În acea dimineaţă,
nu era acasă când sosi doamna Branican. Jane Burker se scuză
deci că soţul ei nu putea să le însoţească în vizita lor la bordul
navei Boundary, adăugând că va ajunge, sigur, la masa de prânz.
— Sunt gata, draga mea Dolly, spuse ea, după ce îmbrăţişă
copilul. Nu vrei să te odihneşti puţin?
— Nu sunt obosită, răspunse doamna Branican.
— N-ai nevoie de nimic?…
— Nu, Jane!… Abia aştept să fiu în prezenţa căpitanului EllisL.
Să plecăm imediat, te rog!
Doamna Burker nu avea decât o bătrână pentru menajul casei,
o mulatră pe care soţul ei o adusese de la New York, când el se
stabilise la San Diego. Numită No, bătrâna fusese doica lui Len
Burker. Fiind de multă vreme în serviciul familiei acestuia, îi era
foarte devotată şi chiar îl tutuia, ca şi cum ar fi fost încă un copil.
Această creatură, cu trăsături aspre şi cu o atitudine autoritară,
era singura care a exercitat mereu o anumită influenţă asupra lui
Len Burker, ce i-a încredinţat total conducerea casei. Şi de câte
ori suferise Jane de pe urma acestei dominări din partea bătrânei,
încât uneori nici nu se priveau! Dar suporta această dominare, la
fel cum o suporta şi pe aceea a soţului ei. În resemnarea ei, care
reprezenta, de fapt, propria slăbiciune, ea lăsa lucrurile în voia
lor, iar N6 nu o consulta în nicio privinţă în problema menajului.
în momentul în care Jane era tocmai pe punctul de a pleca,
mulatra îi recomandă expres să se întoarcă înainte de prânz,
deoarece Len Burker nu va întârzia şi nu trebuia lăsat să aştepte.
El avea, de altfel, o problemă importantă de discutat cu doamna
Branican.
— Despre ce este vorba? o întrebă Dolly pe verişoara ei.
— De unde să ştiu? răspunse tot printr-o întrebare doamna
Burker. Vino, Dolly, vino!
Nu era timp de pierdut. Doamna Branican şi Jane Burker,
însoţite de doică şi de copil, se îndreptară spre chei, unde
ajunseră în mai puţin de zece minute.
Abia ieşită din carantină, nava Boundary nu îşi ocupase încă
locul destinat descărcării mărfii, de-a lungul debarcaderului
rezervat firmei Andrew. Era ancorată în extremitatea golfului, la o
ancablură mai jos de promontoriul Loma. Trebuia deci să fie
traversat golful pentru a se ajunge la bordul navei, ce urma să fie
descărcată mai târziu. Era o distanţă de aproape două mile, pe
care navele de transport pasageri, steam-launches, un fel de
ambarcaţii cu abur folosite în cadrul acestui serviciu, o
parcurgeau de două ori pe oră.
Dolly şi Jane Burker luară loc într-una dintre aceste
steam-launches, împreună cu alţi zece pasageri. Majoritatea erau
prieteni sau părinţi ai membrilor echipajului de pe Boundary, care
voiau să-i revadă cât mai repede pe cei dragi, odată ce accesul pe
navă era liber după încheierea carantinei. Ambarcaţia fu dezlegată
de odgon, se dezlipi de chei şi, sub acţiunea elicei, navigă oblic în
golf, pufnind la fiecare eliberare a aburilor sub presiune.
Vremea fiind foarte senină, golful apărea pe toată întinderea lui,
cu amfiteatrul caselor din San Diego, cu colina dominând oraşul
vechi, cu şenalul îngust legând promontoriile Island şi Loma, cu
imensul hotel Coronado, cu o arhitectură demnă de un palat, şi
cu farul ce-şi proiectează departe, pe mare, fasciculele de lumină,
după asfinţit.
Diverse nave erau ancorate ici şi colo, pe care steam-launchul
le ocoli nu fără greutate, cât şi bărcile venind din sens contrar,
sau şalupele de pescuit.
Doamna Branican era aşezată aproape de Jane pe una dintre
băncile din spate. Iar alături şedea doica, ţinând copilul în braţe.
Bebeluşul nu dormea şi ochii lui se bucurau de lumina zilei, pe
care briza părea să o facă şi mai strălucitoare cu adierea ei.
Tresări chiar atunci când o pereche de pescăruşi trecu pe
deasupra ambarcaţiei scoţând un srigăt ascuţit. Copilul radia de
sănătate, cu obrajii lui îmbujoraţi şi buzele de culoare roz, încă
umede de laptele supt de la doica lui, înainte de a părăsi casa
familiei Burker. Mama lui îl privea cu tandreţe, aplecându-se
uneori pentru a-l îmbrăţişa, iar el gângurea şi surâdea dând din
mânuţe.
Curând însă atenţia lui Dolly fu atrasă de profilul navei
Boundary, aflată în apropiere, al cărei contur se zărea clar în
extremitatea golfului. Pe cele trei catarge ale ei, pavilioanele
fluturau sub un cer însorit, iar prora era orientată spre vest, în
timp ce de lanţul ancorei, întins la maxim, se spărgeau ultimele
ondulaţii ale hulei.
Din nou, ca într-un sinopsis, lui Dolly îi trecu prin faţa ochilor
întreaga viaţă. Ea se gândea la John, aflat pe o navă, departe, atât
de asemănătoare cu cea pe care o privea Dolly, încât ai fi zis că
sunt gemene! Şi nu erau ele, oare, copiii aceleiaşi firme Andrew?
Nu aveau, oare, acelaşi port de bază? Nu ieşiseră, oare, de pe
acelaşi şantier?
Învăluită de farmecul iluziei, cu imaginaţia străbătută de
amintiri, Dolly se lăsă iar purtată de gândul că John era… la
bord… că o aştepta… că îi făcea cu mâna, zărind-o… că ea i se
arunca în braţe… Numele lui îi răsărea pe buze… îl chema… şi el
îi răspundea pronunţându-i-l pe al ei…
Apoi, strigătul uşor al copilului o readuse la realitate… Spre
Boundary se îndrepta, nu spre Franklin, aflat departe atunci,
foarte departe de acolo, la mii de leghe de coasta americană!
— Va fi aici… într-o zi… în acest loc! şopti ea, privind-o pe
doamna Burker.
— Da, draga mea Dolly, răspunse Jane, iar la bord ne va
întâmpina atunci John!
Ea înţelegea că inima tinerei femei era cuprinsă de o vagă
nelinişte, când o întreba despre viitor.
în acest timp, steam-launchul parcurse într-un sfert de oră cele
două mile ce separă cheiul din San Diego de Capul Loma.
Pasagerii debarcară pe debarcaderul de pe plajă, unde doamna
Branican păşi împreună cu Jane, doica şi copilul şi se îndreptară
spre Boundary, aflat la o distanţă puţin mai mare de o ancablură.
La capătul debarcaderului se găsea, păzită de doi marinari, o
ambarcaţie trimisă de Boundary. Doamna Branican spuse cine
este, iar cei doi mateloţi se puseră la dispoziţia ei pentru a o duce
la bordul navei, după ce ea se asigură mai întâi că în acel moment
căpitanul Ellis se afla acolo.
Din câteva mânuiri de vâslă, barca ajunse la navă şi căpitanul
Ellis o recunoscu pe Dolly, în timp ce urca scara, urmată de Jane,
nu înainte de a-i spune doicii să ţină bine copilul. Apoi, după ce
păşiră pe punte, căpitanul le conduse pe dunetă, în vreme ce
secundul începu pregătirile pentru a duce nava Boundary la
cheiul din San Diego.
— Domnule Ellis, întrebă mai întâi doamna Branican, am aflat
că aţi întâlnit nava Franklin…
— Da, doamnă, răspunse căpitanul, şi pot să vă mărturisesc că
era în stare bună, aşa cum i-am spus şi domnului William
Andrew.
— L-aţi văzut… pe John?…
— Franklin şi Boundary au trecut foarte aproape una de alta la
contrabord şi am reuşit astfel să schimb câteva vorbe cu
căpitanul Branican.
— Da!… l-aţi văzut!… repetă doamna Branican, ca şi cum,
vorbindu-şi mai degrabă ei însăşi, ar fi încercat să vadă în privirea
căpitanului o reflexie a imaginii lui Franklin.
Doamna Burker puse apoi mai multe întrebări, pe care Dolly le
ascultă atentă, deşi ochii ei scrutau orizontul mării, dincolo de
şenalul îngust.
— În acea zi, timpul era foarte blând, adăugă căpitanul Ellis,
iar Franklin naviga cu toate pânzele sus. Căpitanul John se afla
pe dunetă, cu luneta în mână. El dăduse ordin să fie cârmit
Franklin cu un cart pentru a se apropia de Boundary, deoarece
nu am putut să-mi modific ruta, fiind prea aproape şi neavând
timp să execut manevra curentă pentru tras „în vânt”, către proră,
a grandeelor de cădere a velelor pătrate.
Fără îndoială, doamna Branican nu era la curent cu termenii
marinăreşti, pe care-i folosea căpitanul Ellis, şi nu le cunoştea
semnificaţia exactă. Dar reţinu totuşi că cel ce-i vorbea îl văzuse
pe John, că putuse schimba o clipă câteva vorbe cu el.
— Când navele au ajuns foarte aproape una de alta, reluă el,
soţul dumneavoastră, doamnă Branican, mi-a făcut semn cu
mâna, strigând: „Totul este în regulă, Ellis! Imediat ce vei ajunge
în San Diego, transmite-i soţiei, draga mea Dolly, că sunt bine!”
Apoi, cele două bastimente s-au separat şi în curând s-au pierdut
din vedere.
— Şi în ce zi aţi întâlnit nava Franklin? întrebă doamna
Branican.
— Era pe 23 martie, răspunse căpitanul Ellis, ora opt şi
douăzeci şi cinci dimineaţa!
Dolly ceru şi alte detalii, iar căpitanul trebui să-i indice pe
hartă punctul exact, în care avusese loc întâlnirea dintre Franklin
şi Boundary: 148° longitudine şi 20° latitudine, adică la 1700 de
mile în largul oraşului San Diego. În cazul în care vremea
continua să fie favorabilă – şi existau toate şansele să fie aşa în
acel anotimp frumos, de sfârşit de primăvară – căpitanul John va
efectua o navigare rapidă şi plăcută prin ţinuturile de ţărm
îndepărtate ale Pacificului. În plus, încărcând marfa imediat ce
avea să ajungă la Calcutta, va face o escală scurtă în capitala
Indiei, reîntoarcerea în America efectuându-se astfel foarte
prompt. Absenţa lui Franklin va fi deci limitată la câteva luni,
conform previziunilor firmei Andrew.
În timp ce căpitanul Ellis răspundea când întrebărilor doamnei
Burker, când celor ale doamnei Branican, aceasta din urmă
continua să-şi imagineze că se află la bordul navei Franklini… Nu
Ellis, ci John îi spunea acele lucruri… Vocea lui credea că o
aude…
În acel moment, secundul urcă pe dunetă şi îl preveni pe
căpitan că pregătirile urmau să se încheie. Postaţi pe teuga de la
prora, marinarii nu aşteptau decât un ordin pentru a dezlega
odgonul cu care era legat steam-launchul.
 Atunci, căpitanul Ellis o anunţă pe doamna Branican că trebuie
să revină pe uscat, cel puţin dacă nu ar fi preferat să rămână la
bord, şi chiar îi făcu această invitaţie; în acest caz, putea traversa
golful la bordul lui Boundary şi să debarce odată sosită la
debarcader. Totul va dura cel mult două ore.
Doamna Branican ar fi acceptat bucuroasă invitaţia
căpitanului, dar era aşteptată la masa de prânz. Ea înţelese că
Jane, după cele ce-i spusese mulatra, ar fi foarte îngrijorată dacă
nu ar ajunge la timp acasă, odată cu soţul ei. Şi îl rugă deci pe
căpitanul Ellis să o conducă până la debarcader, pentru a nu rata
următoarea cursă efectuată de steam-launch.
Aşteptând sosirea acestuia, ce tocmai părăsise cheiul din San
Diego, doamna Branican privi cu un viu interes manevrele navei
Boundary. La ordinul şefului de echipaj, mateloţii traseră ancora,
în vreme ce secundul supraveghea înălţarea focului mare, trincăi
şi brigantinei. Sub această velatură va ajunge uşor în port.
Curând, ambarcaţia cu vapori acostă la debarcader. Apoi
scoase câteva şuierături pentru a anunţa pasagerii, iar doi sau
trei întârziaţi grăbiră pasul, alergând dinspre hotelul Coronado.
Steam-launchul nu staţiona decât cinci minute. Doamna
Branican, Jane Burker şi doica se urcară şi se aşezară pe
bancheta de la tribord, pe când ceilalţi pasageri, aproximativ
douăzeci, se plimbau încoace şi încolo pe punte, de la pupa la
prora. O ultimă şuierătură se auzi, elicea se puse în mişcare şi
ambarcaţia se îndepărtă de coastă.
Era abia ora unsprezece şi jumătate şi doamna Branican putea
ajunge la timp la casa de pe strada Fleet, deoarece traversarea
golfului dura un sfert de oră. Pe măsură ce ambarcaţia se
îndepărta, privirile lui Dolly rămăseseră aţintite asupra navei
Boundary. Ancora fusese ridicată, pânzele înălţate, iar
bastimentul îşi părăsi încet locul de ancorare. Odată ce va fi
ancorat, de data aceasta în faţa debarcaderului din San Diego,
Dolly va putea să-l viziteze pe căpitanul Ellis oricând ar fi dorit.
Steam-launchul naviga cu rapiditate. Cu cât se apropia de San
Diego, casele oraşului, dispuse pe pitorescul amfiteatru etajat, se
măreau văzând cu ochii. Mai era un sfert de milă până la
debarcader, când, la un moment dat, unul dintre marinari, aflat
în partea din faţă a ambarcaţiei, strigă:
— Atenţie!
Şi se întoarse spre omul de la cârmă, care stătea în picioare pe
o mică pasarelă dinaintea coşului de fum. Auzind strigătul,
doamna Branican privi în direcţia portului, unde era efectuată în
acea clipă o manevră, ce atrase atenţia şi celorlalţi pasageri. Toţi
se îmbulziră atunci spre pupa, pentru a vedea mai bine.
Un bric-goeletă, de dimensiuni mari, care tocmai îşi făcea loc
printre navele ancorate de-a lungul cheiului, se pregătea să iasă
din golf, cu partea din faţă orientată spre Capul Island. Era ajutat
de un remorcher care trebuia să-l ducă dincolo de şenal şi
obţinuse deja o anumită viteză.
Acest bric-goeletă se afla pe ruta de înaintare a ambarcaţiei cu
vapori, şi chiar foarte aproape, încât fu nevoie de o manevră
bruscă pentru a-l ocoli prin partea lui din spate, fapt ce motivase
strigătul marinarului adresat omului de la cârmă.
Pasagerii încercară un sentiment de îngrijorare, cu atât mai
justificată, cu cât portul era plin de nave, ancorate ici şi colo.
Astfel, dintr-un instinct natural, ei se dădură cu un pas înapoi,
temându-se de o iminentă ciocnire.
Manevra era, de altfel, necesară: trebuia oprită ambarcaţia,
pentru a face loc remorcherului şi bricului şi să nu pornească
decât după ce trecerea va fi liberă. Câteva şalupe de pescuit
îngreunau însă trecerea, în vreme ce se intersectau în faţa
cheiului din San Diego.
— Atenţie! repetă marinarul din faţă.
— Da!… da! răspunse omul de la cârmă. Nu trebuie să ne
temem!… Am destul loc!
Dar, stânjenit de apariţia bruscă a unui steamer mare care îl
urma, remorcherul făcu o manevră la care nu se aştepta nimeni şi
se îndreptă spre babordul steam-launchului. Se auziră mai multe
strigăte, la care se adăugară cele ale echipajului bricului-goeletei,
care încercă să faciliteze manevra remorcherului cârmind în
aceeaşi direcţie.
Doar douăzeci de picioare separau în acel moment remorcherul
de steam-launch.
înspăimântată, Jane s-a ridicat în picioare. Mânată de instinct,
doamna Branican îl luă pe micuţul Wat din braţele doicii şi îl
strânse la piept.
— La tribord!… La tribord! striga din răsputeri căpitanul
remorcherului timonierului ambarcaţiei, indicându-i cu mâna
direcţia de urmat.
Acesta nu-şi pierdu sângele rece şi roti violent roata cârmei,
astfel încât să iasă din calea remorcherului, aflat în
imposibilitatea de a stopa, bricul-goeletă fiind în plin avânt şi
riscând să-l abordeze în flanc.
Prin rotirea viguroasă a roţii cârmei, steam-launchul viră brusc
la tribord şi, cum era de aşteptat, pasagerii, pierzându-şi
echilibrul, fură împinşi toţi în această parte. Izbucniră noi strigăte
care, de data aceasta, erau pline de spaimă, întrucât pasagerii
crezură că ambarcaţia se va scufunda din cauza prea marii
greutăţi de la tribord.
În acel moment, doamna Branican, stând în picioare în
apropiere de bastingaj şi nereuşind să-şi ţină echilibrul, fu
proiectată peste bord, împreună cu copilul. Iar bricul-goeletă
trecu la câţiva centimetri de ambarcaţie, fără să o atingă, astfel
încât orice risc de abordaj fu îndepărtat.
— Dolly!… Dolly! strigă Jane, pe care unul dintre pasageri o
reţinu să nu cadă şi ea în apă.
Deodată, un marinar de pe steam-launch sări fără ezitare peste
bastingaj, în ajutorul doamnei Branican şi a copilului. Susţinută
de haine, Dolly plutea la suprafaţa apei; îşi ţinea copilul în braţe,
însă odată ce hainele aveau să fie bine îmbibate, greutatea lor ar fi
dus-o, cu siguranţă, la fund, cu tot cu copil. Acest lucru nu se
întâmplă, deoarece marinarul ajunse la timp lângă ea.
Ambarcaţia îşi opri motoarele imediat, şi marinarului, de altfel
viguros şi bun înotător, nu-i fu greu să parcurgă distanţa până la
navă pentru a o aduce pe Dolly. Din nefericire, în momentul în
care o apucă de talie, biata femeie îşi deschise braţele, pe când se
zbătea în apă, pe jumătate sufocată, iar copilul dispăru înghiţit de
valuri.
După ce Dolly fu urcată la bord şi întinsă pe punte, ea îşi
pierdu cunoştinţa. Din nou, marinarul – era un om în vârstă de
treizeci de ani, pe numele lui Zach Fren – se aruncă în mare, se
scufundă de câteva ori, cercetând zona din preajma ambarcaţiei…
Dar în zadar… Nu reuşi să dea de urma copilului, luat, cu
siguranţă, de un curent submarin.
în acest timp, pasagerii îi acordau lui Dolly toate îngrijirile, în
vreme ce, înnebunite de durere şi de spaimă, Jane şi doica se
străduiau să o aducă în simţiri. Nemişcat, steam-launchul aştepta
ca Zach să renunţe la speranţa de a-l salva pe micul Wat.
în sfârşit, Dolly îşi reveni din leşin, deschise ochii şi începu să
bolborosească numele lui Wat, iar primul ei strigăt fu următorul:
 — Copilul meu!
Îl văzu pe Zach urcând la bord… însă Wat nu era în braţele lui.
— Copilul meu! strigă încă o dată Dolly.
Apoi, ridicându-se, îi împinse pe cei ce o înconjurau şi alergă
spre pupa. Dacă nu ar fi fost împiedicată, s-ar fi aruncat peste
bord… Câţiva pasageri tebuiră s-o ţină bine pe nefericita femeie,
în timp ce steam-launchul îşi reluă navigarea spre cheiul din San
Diego.
Cu faţa convulsionată, cu mâinile crispate, doamna Branican
se prăbuşi pe punte şi rămase nemişcată.
După câteva minute, ambarcaţia ajungea la debarcader şi Dolly
fu transportată la casa lui Jane. Len Burker tocmai sosise. La
ordinul său, mulatra alergă să aducă un medic.
Acesta veni curând şi abia după mai multe încercări reuşi s-o
readucă la viaţă pe doamna Branican. Ea îl privi pierdută, cu
ochii mari aţintindu-l, şi îi spuse:
— Ce este?… Ce s-a întâmplat?… Ah!… ştiu!…
Apoi, surâzând:
— John al meu… Se întoarce… se întoarce!… strigă ea. Îşi va
regăsi soţia şi copilul!… John! iată-l pe John al meu!…
Doamna Branican înnebunise.

Capitolul V
Trei luni se scurg…

Cum am putea descrie efectul produs la San Diego de această

dublă catastrofă, moartea copilului… nebunia mamei! Se ştie cu
ce simpatie înconjura populaţia familia Branican, ce interes
inspira căpitanul navei Franklin. Era plecat abia de cincisprezece
zile şi iată că nu mai se putea mândri cu titlul de tată… Nefericita
lui soţie înnebunise!… La întoarcerea lui, în casa goală, el nu va
mai regăsi nici surâsul micului Wat, nici gesturile tandre ale lui
Dolly, care nu-l va mai recunoaşte!… în ziua în care Franklin va
reintra în port, nu vor mai răsuna strigătele de „Ura” ale celor
veniţi să-l întâmpine.
Dar nu va trebui aşteptată întoarcerea sa pentru ca John
Branican să fie înştiinţat de îngrozitoarea nenorocire. William
Andrew nu-l putea lăsa pe tânărul căpitan în situaţia de a nu şti
ce s-a întâmplat, ori să afle din cine ştie ce zvon referitor la
înspăimântătoarea catastrofă. Trebuia să fie expediată imediat o
telegramă unuia dintre corespondenţii din Singapore. În acest fel,
John va cunoaşte crudul adevăr înainte de a pleca spre India. Şi
totuşi, William Andrew nu dori să trimită imediat telegrama. Se
gândea că, probabil, Dolly nu era iremediabil pierdută! Putea,
oare, ca în urma îngrijirilor să-şi revină?… De ce să fie lovit de
două ori, înştiinţându-l de moartea copilului şi de nebunia soţiei
lui, dacă nebunia putea fi vindecată într-un răgaz scurt şi să fie
doar o pierdere temporară a facultăţilor mintale?
După ce a vorbit cu Len şi cu Jane Burker, William Andrew
hotărî să mai aştepte până când medicii vor oferi un diagnostic
precis în privinţa stării mintale a lui Dolly. De altfel, aceste cazuri
de alienare subită, în opinia specialiştilor, se pot vindeca mai uşor
decât cele cauzate de o lentă dezorganizare a vieţii intelectuale.
Da!… şi era deci mai bine să se aştepte câteva zile, sau chiar
câteva săptămâni.
În acest timp oraşul era cuprins de consternare. Oamenii se
îngrămădeau în faţa casei de pe strada Fleet, în scopul de a afla
noi veşti despre doamna Branican. Între timp, fuseseră efectuate
cercetări minuţioase pentru a fi găsit trupul copilului, însă nu au
dus la niciun rezultat. Într-adevăr, corpul micuţului fusese luat
de un curent submarin, apoi de retragerea fluxului. Sărmanul
copil nu putea avea deci parte de un mormânt la care să vină să
se roage mama lui, atunci când îşi va recăpăta stările mintale.
Mai întâi, medicii au constatat că nebunia lui Dolly se
manifesta printr-o formă de melancolie blândă. Nu a existat o
criză nervoasă, niciunul dintre acele acte violente inconştiente,
care necesită imobilizarea şi legarea de pat a persoanei care le
manifestă. Nu se consideră deci necesar să fie luate măsuri de
prevedere în cazul acestor excese pe care le comit uneori alienaţii,
fie împotriva celor din jur, fie a lor înşişi. Dolly nu era decât un
corp fără suflet, iar în conştiinţa ei nu mai rămăsese nicio
amintire despre oribilul accident. Avea privirile pierdute şi ochii
goi. Părea că nu mai vede şi nu mai aude nimic. Nu mai era în
această lume şi trăia doar o existenţă materială.
Aşa se pe trecură lucrurile cu doamna Branican în prima lună
după accident. S-a pus problema internării ei într-o clinică, unde
ar fi primit un tratament adecvat. Era, de altfel, şi sfatul lui
William Andrew, care a fost urmat fără ezitare de Len Burker, însă
el îi modifică această hotărâre. Venind la biroul lui William
Andrew, Len îi spuse:
— Suntem siguri acum, nebunia lui Dolly nu are o manifestare
periculoasă, care ar necesita internarea ei, şi deoarece nu are altă
familie decât pe noi, o vom supraveghea. Dolly o iubeşte mult pe
soţia mea şi cine ştie dacă grija lui Jane nu va fi mai eficace decât
cea a unor străini? Dacă vor apărea mai târziu nişte crize, atunci
vom fi pregătiţi să luăm măsurile cuvenite. Ce credeţi, domnule
Andrew?
Onorabilul armator nu răspunse decât după unele ezitări,
deoarece nu-l prea agreea pe Len Burker, deşi nu cunoştea nimic
despre situaţia lui atât de compromisă şi nu avea de ce să-i
suspecteze cinstea. În fond, prietenia dintre Dolly şi Jane părea
profundă, şi, întrucât doamna Burker era singura ei rudă, era
evident să-i fie dată ei în grijă. Important era ca nefericita femeie
să se afle permanent lângă cineva care să aibă grijă de ea, în
starea în care se afla.
— Întrucât vreţi să vă asumaţi această sarcină, răspunse
William Andrew, nu văd niciun inconvenient, domnule Burker, ca
Dolly să fie lăsată în grija verişoarei ei, al cărei devotament nu
poate fi pus la îndoială….
— Devotament de care va da dovadă întotdeauna, nu numai în
acest caz! adăugă Len Burker.
Dar spuse aceasta pe un ton rece, neutru, în stilul său
obişnuit.
— Demersul vostru este grăitor, reluă apoi William Andrew. O
simplă remarcă totuşi: mă întreb dacă, în casa voastră de pe
strada Fleet, în mijlocul acestui cartier comercial zgomotos, biata
Dolly va fi într-un mediu favorabil pentru restabilirea ei. Are
nevoie de linişte, de aer curat…
— Da, răspunse Len Burker, ne-am gândit şi noi la asta şi
intenţionăm să o ducem la Prospect House şi să stăm acolo cu ea.
Vila îi este familiară şi vederea obiectelor cu care e obişnuită ar
putea exercita asupra ei o influenţă benefică. De altfel, acolo va fi
la adăpost de unele inconveniente… Mediul rural este aproape…
Jane se va plimba cu ea prin împrejurimile pe care le cunoaşte, pe
care le-a vizitat cu copilul ei… Dar cred că John ar fi de acord,
dacă ar fi aici, cu ceea ce propun eu!… Şi ce părere va avea la
întoarcerea lui de pe mare, găsindu-şi soţia internată într-o
clinică, încredinţată unor asistente?… Domnule Andrew, nu
trebuie neglijat nimic ce ar putea avea influenţă asupra stării
mintale a bietei noastre verişoare.
Acest răspuns era dictat, evident, de bunele lui sentimente. Dar
de ce, oare, cuvintele acestui om păreau întotdeauna să inspire
doar neîncredere? Oricum, propunerea lui, în împrejurarea de
faţă, merita să fie acceptată, iar William Andrew nu a putut decât
să-i mulţumească pentru asta, adăugând că tânărul căpitan îi va
fi recunoscător.
La 27 aprilie, doamna Branican a fost transportată la Prospect
House, unde Jane şi Len Burker se instalară chiar în acea seară.
Această decizie a lor a fost acceptată unanim.
Putem bănui la ce se gândea Len Burker. Chiar în ziua
catastrofei, avea de gând, după cum se ştie, să poarte un dialog
cu Dolly referitor la o anumită afacere. De fapt, era vorba despre o
sumă de bani, pe care el dorea să i-o ceară cu împrumut. Dar, de
atunci, lucrurile se schimbaseră. Era posibil ca Len Burker să
devină tutorele verişoarei lui şi să preia astfel controlul financiar
al casei, să găsească resurse, ilicite, fără îndoială, dar care să-i
permită să câştige timp. Asta şi intuise Jane, şi, chiar dacă era
bucuroasă să se consacre în întregime lui Dolly, era cuprinsă de
temeri, bănuind că proiectele soţului ei vor fi înfăptuite sub masca
unui sentiment de omenie.
Cei trei îşi organizară noua existenţă, la Prospect House, în
aceste noi împrejurări. Dolly a fost instalată în camera din care
ieşise ultima dată pentru a trăi acea teribilă întâmplare. Şi nu mai
era o mamă care intra în odaia rspectivă, ci o fiinţă lipsită de
raţiune. Vila atât de iubită, salonul, unde câteva fotografii păstrau
amintirea soţului plecat, grădina în care amândoi trăiseră zile atât
de fericite, toate nu-i aminteau nimic despre existenţa trecutului.
Jane ocupa o cameră vecină cu a doamnei Branican, iar Len
Burker se instală la parter, în cabinetul căpitanului John.
Începând din acea zi, Len Burker îşi reluă activităţile obişnuite,
în fiecare dimineaţă, el cobora pantele oraşului vechi pentru a
merge la San Diego, la biroul lui de pe strada Fleet, unde îşi
derula afacerile. Dar ceea ce putem observa e faptul că el nu uita
niciodată să revină în fiecare seară la Prospect House, iar în
curând vizitele în afara oraşului i se răriră.
Trebuie precizat totuşi că mulatra îşi urmase stăpânul în noua
locuinţă, unde a fost ceea ce fusese dântotdeauna şi peste tot, o
fiinţă pe al cărei devotament se putea conta pe deplin. Doica
micului Wat fusese concediată, deşi îşi oferise serviciile în
continuare doamnei Branican. Cât despre servitoare, ea era
păstrată temporar pentru necesităţile vilei, cărora mulatra N6 nu
le putea face faţă singură.
De altfel, nimeni nu era mai potrivită ca Jane să aibă grijă de
Dolly, cu atâta afecţiune şi atenţie ce se impuneau cu precădere
în starea în care se afla soţia lui John. Prietenia lui Jane crescuse,
dacă putem spune aşa, după moartea copilului de care ea se
simţea vinovată şi avea remuşcări, crezând că ea a fost cauza
principală a acelei pierderi. Dacă ea nu ar fi venit s-o vadă pe
Dolly la Prospect House, dacă nu i-ar fi sugerat ideea de a-l vizita
pe căpitanul navei Boundary, copilul ar fi astăzi lângă mama lui,
consolând-o cu lungile ore ale zilelor de absenţă ale lui John!…
Dolly nu ar fi înnebunit!
Fără îndoială, Len Burker era preocupat de gândul ca îngrijirile
lui Jane să pară suficiente celor care se interesau de situaţia
doamnei Branican. Chiar şi William Andrew a trebuit să
recunoască faptul că biata femeie nu se putea afla în mâini mai
bune. În cursul vizitelor lui, el încerca să observe dacă starea lui
Dolly prezenta unele tendinţe de ameliorare. Încă mai spera ca
prima telegramă, ce urma să fie adresată căpitanului John la
Singapore sau în India, să nu-l anunţe despre o dublă nenorocire,
moartea copilului său… nebunia lui Dolly… Care nu însemna,
oare, tot o moarte?… Ei bine, nu! Nu putea crede că Dolly, încă
tânără, cu o stare de spirit atât de aparte, cu o fire energică,
putea fi afectată iremediabil la nivelul stării ei mintale! Nu se
ascundea, oare, o vâlvătaie mică sub cenuşă?… Nu se vor
reaprinde într-o zi câteva scântei?… Şi totuşi, se scurseseră deja
cinci săptămâni şi nicio urmă de luciditate nu împrăştiase
tenebrele. În faţa unei nebunii calme, rezervate, letargice şi
neutre, care nu genera nicio excitaţie fiziologică, medicii nu preau
aveau mari speranţe şi vizitele lor se răriră. La fel, curând,
William Andrew, pierzându-şi orice nădejde în vindecarea lui
Dolly, începu să vină mai rar la Prospect House, simţindu-se
stânjenit în faţa acelei sărmane femei, atât de indiferentă şi
inconştientă la lumea din jur.
Atunci când Len Burker era obligat, dintr-un motiv sau altul,
să petreacă o zi afară, mulatra avea ordin să o supravegheze
îndeaproape pe doamna Branican. Fără a încerca să jeneze cu
nimic îngrijirile lui Jane, ea nu o lăsa aproape niciodată singură
cu Dolly şi îi raporta fidel stăpânului ei tot ceea ce remarca în
evoluţia stării bolnavei. Se încăpăţâna chiar să le conducă pe cele
câteva persoane care veneau la vilă să afle veşti despre doamna
Branican. Era contrar recomandărilor medicilor, spunea ea…
trebuia o linişte absolută… Aceste deranjamente puteau provoca
unele crize… Şi chiar doamna Burker îi dădea dreptate mulatrei
N6, când aceasta îi îndepărta pe vizitatori ca pe nişte inoportuni,
care nu aveau ce căuta la Prospect House. În acest fel era izolată
doamna Branican.
— Sărmana Dolly, se gândea Jane, dacă starea ei se va
înrăutăţi şi nebunia va căpăta accente violente, dacă va conduce
la excese… va fi luată de sub grija mea… şi închisă într-o clinică
specializată… Va fi pierdută pentru mine!… Nu! Să dea Dumnezeu
să-mi fie lăsată în grijă pe mai departe… Cine o va îngriji cu mai
multă afecţiune decât mine!
În cea de-a treia săptămână a lunii mai, Jane a vrut să o scoată
pe Dolly la câteva plimbări în împrejurimile vilei, gândindu-se că
verişoara ei se va simţi puţin mai bine. Len Burker nu s-a opus
acestei idei, dar a ţinut să fie însoţită de No. De altfel, aşa era mai
prudent, a fost explicaţia lui. Mersul pe jos, aerul curat puteau
produce tulburări lui Dolly şi, probabil, i-ar fi putut încolţi în
minte ideea de a fugi, iar Jane nu ar fi avut forţa să o reţină. Te
poţi teme de orice în privinţa unei nebunii, care poate chiar
împinge un om să se sinucidă…. Nu trebuia deci să se expună
unei alte nenorociri.
Într-o zi, doamna Branican ieşi deci la braţul lui Jane. Ea se
lăsa condusă ca o fiinţă pasivă, mergând unde era dusă, fără să
fie preocupată de nimic, absolut indiferentă.
La începutul acestor plimbări, nu se produse niciun incident.
Totuşi, mulatra nu întârzie să observe o anumită tendinţă în
modificarea stării lui Dolly. La calmul ei obişnuit se adăugă o
exaltare vizibilă, ce putea avea consecinţe nefaste. De mai multe
ori, vederea copiilor mici pe care îi întâlnea îi provocă o criză
nervoasă. Era, oare, o amintire despre ceea ce pierduse şi se agăţa
de ea ca de un colac de salvare?… Wat îi revenea în gândurile ei,
ca nişte frânturi de memorie?… Oricum, admiţând că putea fi
vorba despre un simptom favorabil, acesta ar fi putut genera o
agitaţie cerebrală, de natură să-i agraveze starea.
În altă zi, doamna Burker şi mulatra o duseră pe bolnavă pe
înălţimile Knob Hill. Dolly se aşezase pe iarbă, întoarsă spre
orizontul mării, dar se părea că mintea îi era golită de gânduri, la
fel cum şi ochii ei erau goi.
Deodată, faţa i se lumină, corpul îi tresări, în ochi îi străfulgeră
o sclipire vie, şi, cu o mână tremurătoare, ea arătă spre un punct
care strălucea în larg.
— Acolo!… Acolo!… strigă Dolly.
Iar vocea ei cu tonalităţi stranii nu părea să mai aparţină unei
fiinţe omeneşti.
În timp ce Jane o privea înspăimântată, mulatra clătina din cap
în semn de nemulţumire. Ea se grăbi să apuce braţul lui Dolly,
repetând acest îndemn:
— Vino!… Vino!…
Dar Dolly nu o auzea.
— Vino, draga mea Dolly, vino!… spuse Jane.
Şi încercă să o ridice, să o facă să-şi desprindă privirile de pe
pânza care se deplasa la orizont. Dolly rămase nemişcată.
— Nu!… Nu! strigă ea, şi o respinse pe mulatră cu o forţă de
care nu ar fi crezut că poate fi capabilă de a o avea.
Doamna Burker şi N6 se simţiră foarte îngrijorate. Se temeau
ca Dolly să nu facă un gest necugetat, să nu coboare pantele
Knob Hill şi să se arunce în mare, atrasă irezistibil de acea
tulburătoare viziune, dominată de amintirea lui John. Dar, brusc,
această surexcitare scăzu în intensitate. Soarele tocmai dispăruse
în spatele unui nor, iar pânza nu mai apărea la suprafaţa
oceanului.
Redevenită inertă, cu braţele căzute şi privirea stinsă, Dolly nu
era conştientă de situaţia în care se afla. Hohotele de plâns, care îi
făceau să tresalte convulsiv pieptul, se opriră, ca şi cum viaţa i se
scursese undeva afară din ea. Atunci, Jane o luă de mână, iar
Dolly se lăsă ridicată şi condusă, fără să opună rezistenţă, înapoi
la Prospect House.
începând cu acea zi, Len Burker a decis că Dolly nu se va mai
plimba în împrejurimile vilei şi Jane a trebuit să se conformeze
acestei hotărâri. În aceeaşi perioadă, William Andrew se decise la
rândul lui să-l înştiinţeze pe căpitanul John despre tot ceea ce se
întâmplase, alienarea doamnei Branican nedând semne şi vreo
speranţă de ameliorare. Însă lunga telegramă nu o trimise la
Singapore, de unde Franklin, probabil, plecase deja, după ce-şi
descărcase marfa, ci la Calcutta, unde John o va găsi la sosirea
lui în India.
Şi totuşi, chiar dacă William Andrew nu mai avea nicio
speranţă în privinţa lui Dolly, opinia medicilor lăsa să se întrevadă
o modificare posibilă a stării mintale a bolnavei, în cazul în care
ea putea resimţi un şoc violent, de exemplu, în ziua în care soţul
ei va apărea în faţa sa. Este adevărat, această şansă era singura
care mai rămăsese, şi, oricât de mică era, William Andrew nu o
omise în telegrama adresată căpitanului John Branican. Astfel,
după ce îl implorase să nu se lase pradă disperării, îi ceru să
predea comanda navei Franklin secundului său, Harry Felton, şi
să revină la San Diego cât mai repede posibil. Acest om
cumsecade şi-ar fi sacrificat interesele cele mai dragi, pentru a
încerca ultima şansă de vindecare a lui Dolly, şi solicită
căpitanului să-i răspundă telegrafic ce credea el de cuviinţă să
facă.
Atunci când Len Burker află despre telegrama pe care William
Andrew considera că este optim să o trimită lui John, el a fost de
acord, dar îşi exprimă temerea că întoarcerea tânărului căpitan ar
fi putut produce o schimbare în conştiinţa soţiei lui. Totuşi, Jane
credea în şansa aceasta, că vederea lui John putea să o scoată pe
Dolly din acea stare iraţională, iar Len Burker promise că-i va
scrie în acest sens, pentru a nu întârzia să plece spre San Diego –
promisiune pe care, de altfel, nu şi-o ţinu.
În săptămânile care urmară, nu se produse nicio schimbare în
starea mintală a doamnei Branican. Dacă viaţa psihică interioară
nu îi era tulburată în niciun fel, şi deşi sănătatea nu lăsa nimic de
dorit, alterarea fizionomiei sale a început să fie vizibilă. Nu mai
era acea femeie care nu împlinise încă douăzeci şi unu de ani, cu
trăsăturile care între timp se accentuaseră şi cu tenul a cărui
culoare atât de caldă devenise palid, ca şi cum focul sufletului se
stinsese în ea. De altfel, era văzută rar, fie în grădina vilei, aşezată
pe vreo bancă, fie plimbându-se alături de Jane, care o îngrijea cu
devotament, zi şi noapte, fără oboseală.
La începutul lui iunie, trecuseră deja două luni şi jumătate de
când Franklin părăsise portul San Diego. De la întâlnirea cu
Boundary, nu se mai primiseră veşti de la nava comandată de
John. La acea dată, după ce făcuse escală la Singapore,
exceptând cazul în care ar fi avut loc unele accidente neaşteptate,
bastimentul trebuia să fie pe cale de a ajunge la Calcutta. Nu
fuseseră semnalate condiţii meteo nefavorabile în nordul
Pacificului, nici în Oceanul Indian, ce ar fi putut provoca întârzieri
unui velier de cursă lungă.
 Totuşi, William Andrew nu a fost surprins de această lipsă de
noi informaţii. El nu-şi putea explica de ce corespondentul lui
nu-i semnalase trecerea navei Franklin prin apele de coastă ale
oraşului Singapore. Cum să admită că Franklin nu a făcut escală
acolo, deoarece căpitanul John avea ordine categorice în această
privinţă. În sfârşit, se va afla în câteva zile, imediat ce Franklin va
ajunge la Calcutta.
Se scurse o săptămână. La 15 iunie, din nou, nicio veste.
Atunci a fost expediată o telegramă corespondentului firmei
Andrew, solicitându-se un răspuns imediat referitor la John
Branican şi la nava Franklin.
Răspunsul a sosit după două zile.
Nu se ştia nimic despre Franklin la Calcutta. Vaporul american
cu trei catarge nici măcar nu fusese întâlnit, la acea dată, în
regiunile de ţărm îndepărtate ale Golfului Bengal.
Surpriza lui William Andrew se transformă în îngrijorare, şi,
cum secretul unei telegrame este imposibil de ţinut, zvonul se
răspândi la San Diego, că Franklin nu ajunsese nici la Singapore,
nici la Calcutta.
Familia Branican era deci lovită de o altă nenorocire, la fel ca şi
familiile din San Diego, cărora le aparţinea echipajul de pe
Franklin?
Len Burker nu se arătă impresionat, atunci când află aceste
veşti alarmante. Totuşi, afecţiunea lui pentru căpitanul John nu
fusese niciodată făţişă şi nu era omul căruia să-i pese de
nenorocirea altora, chiar şi atunci când era vorba de propria
familie. Oricum, din ziua în care lucrurile părură serioase şi grave
în privinţa soartei navei Franklin, el afişă un aer mai sobru, mai
preocupat de gânduri, mai reticent la toate relaţiile – chiar şi în
privinţa afacerilor lui. Nu a mai fost văzut decât rareori pe străzile
din San Diego, la biroul lui de pe strada Fleet, şi dădea impresia
că prefera să rămână închis dincolo de gardul ce împrejmuia
Prospect House.
Cât despre Jane, faţa ei palidă, ochii înroşiţi de lacrimi şi
fizionomia ce afişa o mare supărare ilustrau că ea urma să treacă
din nou prin grele încercări.
în acea perioadă, s-a produs o schimbare în cadrul
personalului vilei. Fără vreun motiv aparent, Len Burker o
concedie pe servitoare, păstrată în serviciu până atunci şi despre
care nu i se putea reproşa nimic.
 Mulatra rămase singura care se ocupa de menaj. Cu excepţia
lui Jane şi a lui No, nu mai avea nimeni acces la doamna
Branican. Cu sănătatea foarte afectată de aceste lovituri ale
soartei, William Andrew a trebuit să-şi înceteze vizitele la Prospect
House. Mai mult, în faţa pierderii aproape probabilă a navei
Franklin, ce ar fi putut spune sau face? De altfel, de la sistarea
plimbărilor, ştia că Dolly îşi redobândise calmul şi că tulburările
nervoase dispăruseră. Ea trăia, sau mai degrabă vegeta, într-o
stare inconştientă, reprezentând specificul nebuniei ei, iar
sănătatea sa nu mai solicita nicio grijă specială.
La sfârşitul lui iunie, William Andrew primi o nouă telegramă
din Calcutta. Ştirile maritime nu semnalau prezenţa navei
Franklin pe niciuna dintre rutele pe care le străbătuse în regiunile
de ţărm îndepărtate din Fiiipine, Celebes, Marea Java şi Oceanul
Indian. Or, cum acest vapor părăsise de trei luni portul San
Diego, se presupunea că pierise, fie în unim unei ciocniri cu altă
navă, fie prin naufragiu, înainte de a ajunge la Singapore.

Capitolul VI
Sfârşitul unui an trist

Această serie de catastrofe, întâmplate familiei Branican, l-au

pus pe Len Burker într-o situaţie asupra căreia merită să ne
concentrăm atenţia.
După cum ştim, starea materială a doamnei Branican era
modestă, iar ea era, de asemenea, unica moştenitoare a unchiului
ei, bogatul Edward Starter. Retras în continuare pe domeniul său
forestier vast, aflat în zona cea mai inabordabilă, ca să spunem
aşa, a statului Tennessee, acest american plin de originalitate îşi
interzise, practic, să ofere veşti despre el şi viaţa lui. Cum nu avea
decât cincizeci şi nouă de ani, averea sa putea să se lase aşteptată
multă vreme.
Probabil că şi-ar fi modificat dispoziţiile testamentare dacă ar fi
aflat că doamna Branican, singura rudă directă care îi mai
rămase din toată familia, fusese atinsă de alienare mintală în
urma pierderii copilului ei. Dar nu ştia nimic despre dubla
nenorocire; de altfel, nici nu ar fi avut cum să afle, deoarece
refuzase permanent să primească sau să scrie scrisori. Este
adevărat, Len Burker ar fi putut să treacă peste acest zid al
izolării lui Starter, din cauza schimbărilor survenite în existenţa
lui Dolly, iar Jane i-a dat să înţeleagă că era de datoria lui să-l
înştiinţeze pe Edward Starter; şi totuşi, Len i-a cerut să păstreze
tăcerea şi a avut grijă ca ea să-i urmeze sfatul.
Interesul lui îi dicta să se abţină, dar între interesul şi datoria
lui se întindea o graniţă ce putea fi trecută oricând, iar el nu era
omul care să ezite. Afacerile lui luau în fiecare zi o turnură prea
îngrijorătoare pentru a sacrifica astfel această ultimă şansă de a
pune mâna pe o avere deloc neglijabilă.
Într-adevăr, lucrurile se prezentau la modul cel mai simplu:
dacă doamna Branican murea fără să aibă copii, verişoara ei,
Jane, unica rudă ce o moştenea, ar fi beneficiat de moştenirea
lăsată de soţia lui John. Or, după moartea micuţului Wat, Len
Burker întrezărise, cu siguranţă, şanse sporite ca soţia lui să
moştenească averea lui Edward Starter.
Şi, în realitate, evenimentele nu se derulau în favoarea lui,
pentru a pune mâna pe această avere imensă? Copilul era mort,
Dolly înnebunise, însă, după părerea medicilor, doar întoarcerea
lui John i-ar fi putut modifica starea mintală.
Şi iată că tocmai soarta navei Franklin genera cele mai vii
nelinişti. Dacă veştile aveau să lipsească timp de câteva
săptămâni, dacă John Branican nu era întâlnit pe mare, dacă
firma Andrew nu aflase că nava lui a făcut escală într-un port
oarecare, asta însemna că nici Franklin, nici echipajul nu vor mai
reveni vreodată la San Diego. Prin urmare, ar mai rămâne doar
Dolly, lipsită de facultăţile mintale, între averea ce trebuia să-i
revină şi Len Burker. Astfel, aflat într-o situaţie disperată, nu ar
încerca orice acest om fără conştiinţă, când moartea lui Edward
Starter o va pune pe Dolly în drepturile legale de a intra în posesia
moştenirii lui bogate?
Dar, pentru ca doamna Branican să-l poată moşteni, trebuia ca
ea să supravieţuiască unchiului. Len Burker avea deci interesul
ca viaţa nefericitei femei să se prelungească până în ziua în care
moştenirea lui Edward Starter îi va reveni de drept lui Dolly. Len
avea astfel două posibilităţi împotriva lui: ori moartea lui Dolly,
survenită prea devreme, ori întoarcerea căpitanului John, în cazul
în care, după ce a naufragiat pe o insulă necunoscută, el va reuşi
să se repatrieze. Dar această ultimă eventualitate era cel puţin
aleatorie, iar pierderea definitivă a navei Franklin trebuia
considerată deja drept certă.
Iată situaţia în care se găsea Len Burker, şi viitorul pe care-l
întrevedea, şi asta în momentul în care se simţea redus la nişte
expediente supreme. Într-adevăr, dacă ar fi intervenit justiţia în
afacerile lui, ar fi trebuit să răspundă acuzaţiei de abuz de
încredere. O parte din fondurile care i-au fost încredinţate de nişte
oameni imprudenţi, sau pe care le dobândise prin manevre
nedelicate, se topise. Reclamaţiile erau iminente, deşi folosea
banii unora pentru a-i mulţumi pe alţii. Exista o stare de lucruri
care nu putea dura. Ruina se apropia, şi, mai mult decât ruina,
respectiv dezonoarea şi arestarea lui sub inculpările cele mai
grave.
Doamna Burker bănuia, fără îndoială, că situaţia soţului ei era
serios ameninţată, însă nu credea că se va ajunge până la
tribunal. Mai mult, legătura lor încă nu suferise acele fisuri
inerente problemelor de cuplu, mai ales când ele sunt foarte
sensibile. Iar atmosfera din Prospect House nu devenise
tensionată.
Iată din ce motiv.
De când Dolly suferise căderea psihică manifestată prin acea
alienare mintală, în absenţa soţului ei, trebuia să fie numit un
tutore. Len Burker era cel mai indicat pentru această calitate,
datorită înrudirii lui cu doamna Branican, şi deci îşi luase sarcina
în serios şi administra averea soţiei lui John. Banii pe care îi
lăsase căpitanul pentru necesităţile casei erau deci la dispoziţia
lui, doar că el îi folosise în scopuri personale.
Era un amănunt nesemnificativ, de fapt, întrucât absenţa navei
Franklin nu trebuia să dureze decât cinci sau şase luni, dar exista
dota pe care Dolly o adusese odată cu căsătoria, şi chiar dacă nu
era prea mare, câteva mii de dolari, Len Burker o folosise şi pe
aceasta pentru a face faţă reclamaţiilor tot mai presante, ca să
câştige timp, asta era esenţial.
Prin urmare, acest om necinstit nu întârzie să abuzeze de
mandatul lui de tutore. El deturnă acţiunile care însumau averea
doamnei Branican, deopotrivă pupila şi ruda sa. Graţie acestor
resurse financiare ilicite, a reuşit să obţină puţin răgaz şi să se
lanseze în noi afaceri, nu mai puţin echivoce. Luând-o pe drumul
care duce la crimă, Len Burker îl va urma până la capăt, dacă va
trebui.
De altfel, întoarcerea căpitanului John era din ce în ce mai
puţin plauzibilă. Săptămânile se scurgeau, iar firma Andrew nu
primise încă nicio veste de la nava Franklin, a cărei prezenţă nu
fusese semnalată nicăieri de şase luni. August şi septembrie
trecură astfel fără informaţii despre soarta bastimentului. Nici la
Calcutta, nici la Singapore, corespondenţii nu au aflat vreun
indiciu care să le furnizeze informaţii precise despre ce se
întâmplase cu vaporul american. Şi nu fără motive, era considerat
pierdut definitiv, iar San Diego se afla în doliu. Cum dispăruse şi
în ce condiţii? în această privinţă, opiniile erau împărţite, deşi se
bazau doar pe ipoteze. Într-adevăr, de la plecarea navei Franklin,
mai multe bastimente comerciale, având aceeaşi destinaţie,
urmaseră o rută identică. Or, cum ele nu găsiseră nicio urmă a
navei americane cu trei catarge, devenea evidentă ipoteza
următoare: prinsă în unul dintre acele uragane puternice, ori
într-o tornadă devastatoare, ce bântuie regiunile de ţărm
îndepărtate ale Mării Celebes sau ale Mării Java, nava Franklin se
scufundase şi niciun membru al echipajului nu supravieţuise
dezastrului. La 15 octombrie 1875, se împlineau şapte luni de
când Franklin părăsise portul San Diego şi totul lăsa să se creadă
că nu va mai reveni niciodată acolo.
În acea perioadă chiar, în oraş domnea această convingere,
astfel încât fuseseră deschise subscripţii pentru familiile atât de
crud lovite de catastrofa în speţă. Echipajul de pe Franklin, ofiţeri
şi mateloţi, aparţinea portului San Diego, şi aici se aflau soţiile,
copiii, părinţii, care trebuiau ajutaţi.
Iniţiativa subscripţiilor aparţinea firmei Andrew, care contribui
cu o sumă importantă. Din interes, dar şi din prudenţă, Len
Burker a vrut să contribuie şi el la opera caritabilă, iar celelalte
firme de comerţ din oraş, proprietarii, detailiştii îi urmară
exemplul. Ca urmare, de aici rezulta că familiile echipajului
dispărut au fost ajutate într-o mare măsură, uşurând puţin
consecinţele sinistrului maritim.
După cum bănuim, William Andrew considera o datorie în a
asigura doamnei Branican, privată de o viaţă intelectuală, cel
puţin o existenţă materială. El ştia că, înainte de a pleca în cursă,
căpitanul John lăsase pentru necesităţile casei şi ale traiului
soţiei şi copilului o anumită sumă de bani, calculată pentru o
absenţă estimată la şase-şapte luni. Dar gândindu-se că banii
aveau să se termine curând, şi nedorind ca Dolly să rămână la
mila „părinţilor” ei, armatorul decise să aibă o discuţie în acest
sens cu Len Burker.
La 17 octombrie, după-amiază, deşi sănătatea nu îi era încă
restabilită complet, William Andrew pomi spre Prospect House, şi,
după ce urcă pantele spre cartierul oraşului vechi, sosi în faţa
vilei.
În exterior, nu se schimbase nimic, în afara persienelor de la
ferestrele de la parter şi de la primul etaj, care erau trase. S-ar fi
zis că nu locuieşte nimeni în vila învăluită de mister şi de o linişte
ce sugera o locuinţă pustie.
William Andrew sună la poartă, dar nu se arătă nimeni. Se
părea, de asemenea, că vizitatorul nu fusese nici zărit, nici auzit
venind. Nu era, oare, nimeni în acel moment în casă?
După ce mai sună o dată, se auzi zgomotul unei uşi laterale,
care se deschise. Apoi apăru mulatra şi, imediat ce-l recunoscu pe
William Andrew, nu-şi putu reţine un gest de necaz, pe care el, de
altfel, nu-l observă.
Ea se apropie şi, fără să aştepte ca să fie deschisă poarta,
Andrew îi vorbi pe deasupra gardului:
— Doamna Branican este acasă?… întrebă el.
— A ieşit… domnule Andrew… răspunse Nâ, cu o ezitare
evidentă, amestecată vizibil cu teamă.
— Unde este deci?… spuse William Andrew, care insista să
intre.
— La plimbare cu doamna Burker.
— Credeam că s-a renunţat la aceste plimbări, care îi provocau
stări de surexcitare şi crize!…
— Da, fără îndoială… răspunse N6. Dar de câteva zile… a
început să iasă iar… Cred că doamnei Branican îi fac bine
plimbările…
— Îmi pare rău că nu am fost prevenit, adăugă William Andrew.
Domnul Burker este acasă?
— Nu ştiu…
— Vedeţi dacă este, şi, în caz afirmativ, spuneţi-i că doresc să-i
vorbesc.
Înainte ca mulatra să răspundă – şi, probabil, ar fi fost foarte
stânjenită să o facă! — uşa de la parter a fost deschisă. În pragul
ei a apărut Len Burker, care traversă apoi grădina, şi, ajuns la
poartă, spuse:
 — Poftiţi, intraţi, domnule Andrew. În absenţa lui Jane, care a
ieşit cu Dolly, permiteţi-mi să vă primesc eu.
Şi aceste vorbe nu au fost rostite pe obişnuitul ton rece al lui
Len Burker, ci cu o voce uşor tulburată, puţin mieroasă.
în fond, deoarece William Andrew venise, de fapt, la Prospect
House să discute cu Len Burker, el intră în curte. Apoi, fără să
accepte oferta ce i-a fost făcută, de a merge în salonul de la
parter, se aşeză pe una dintre băncile din grădină.
Luând cuvântul, Len Burker confirmă ce spusese mulatra: de
câteva zile, doamna Branican îşi reluase plimbările în
împrejurimile Prospect House, ceea ce era foarte bine pentru
sănătatea ei.
— Dolly nu se va întoarce curând? întrebă William Andrew.
— Nu cred că Jane o va aduce acasă înainte de masa de seară,
răspunse Len Burker.
William Andrew păru foarte contrariat, deoarece trebuia să
meargă neapărat la firma lui de comerţ la ora sosirii curierului.
De altfel, Len Burker nici nu se sinchisi să-i ofere măcar prilejul
de a o aştepta la vilă pe doamna Branican.
— Nu aţi constatat nicio ameliorare în privinţa stării lui
Dolly?… reluă el.
— Din nefericire, nu, domnule Andrew, şi mă tem că este vorba
aici de o nebunie pe care nici îngrijirile, nici timpul nu o vor putea
lecui.
— Cine ştie, domnule Burker? Ceea ce nu pare posibil
oamenilor este întotdeauna posibil pentru Dumnezeu!
Len Burker clătină din cap în semn că nu admitea deloc
intervenţia divină în lucrurile pământeşti.
— Ceea ce este mai degrabă regretabil, continuă William
Andrew, este că nu trebuie să mai contăm pe întoarcerea
căpitanului John. Trebuie deci să renunţăm la modificările
fericite, pe care revenirea lui le-ar putea aduce stării mintale a
sărmanei Dolly. Ştiaţi, domnule Burker, că am renunţat la orice
speranţă de a revedea nava Franklin?…
— Habar nu aveam, domnule Andrew, şi este o nouă şi mai
mare nenorocire adăugată atâtor altele. Şi totuşi – fără ca măcar
Providenţa să se amestece în asta, adăugă el pe un ton ironic
destul de deplasat în acele clipe – întoarcerea căpitanului John, în
opinia mea, nu ar fi deloc extraordinară…
— După ce au trecut şapte luni fără nicio veste de la Franklin,
observă William Andrew, şi fără ca informaţiile primite de mine
să-mi ofere vreun rezultat?…
— Dar nimic nu dovedeşte că Franklin s-a scufundat, reluă Len
Burker. Sau că s-a lovit de una dintre numeroasele stânci
submarine din acele regiuni de ţărm îndepărtate, pe care le-a
traversat… Cine ştie dacă John şi marinarii lui nu s-au refugiat
pe o insulă pustie?… Or, dacă este aşa, aceşti oameni, dârzi şi
energici, vor şti cum să plece de acolo şi să revină acasă… Nu ar
putea construi o barcă sau o ambarcaţie rudimentară din
fragmentele navei lor?… Semnalele lor nu ar putea fi văzute, dacă
ar trece prin apropierea insulei vreun bastiment?… Evident, este
nevoie de o anumită perioadă de timp pentru ca astfel de
eventualităţi să aibă loc… Dar pot să afirm răspicat că nu mi-am
pierdut speranţa în revenirea lui John… în câteva luni, dacă nu în
câteva săptămâni… Există numeroase exemple de nave
naufragiate, despre care s-a crezut că erau iremediabil pierdute…
şi care au revenit în portul de unde plecaseră!
Len Burker vorbise, de data aceasta, cu o volubilitate care nu
era ceva obişnuit la el. Fizionomia lui, atât de liniştită, se
însufleţise subit. Ai fi zis că exprimându-se în felul acela, punând
în valoare argumente mai mult sau mai puţin plauzibile, nu lui
William Andrew îi răspundea, ci lui însuşi, propriilor anxietăţi,
fricii pe care o resimţea permanent de a vedea, dacă nu nava
Franklin semnalată în largul coastelor oraşului San Diego, atunci
cel puţin o altă navă aducându-l acasă pe căpitanul John,
împreună cu echipajul lui. Şi asta îi încurca socotelile în privinţa
viitorului său.
— Da… răspunse apoi William Andrew, ştiu… Au existat cazuri
de salvări aproape miraculoase… Tot ce mi-aţi spus, domnule
Burker, mi-am spus şi eu… Dar îmi este imposibil să am chiar şi
cea mai infimă speranţă! Orice ar fi – şi tocmai pentru asta am
venit să vă vorbesc astăzi – doresc ca Dolly să mai rămână sub
tutela dumneavoastră…
— Oh! domnule Andrew…
— Nu, domnule Burker, şi sper să fiţi de acord ca salariul
căpitanului John să rămână la dispoziţia soţiei lui, atât timp cât
va trăi…
— Vă mulţumesc pentru încredere, zise Len Burker. Această
generozitate…
— Nu-mi fac decât datoria, preciză William Andrew. Şi bănuind
că banii lăsaţi de John înainte să plece au fost cheltuiţi în mare
parte…
— Într-adevăr, domnule Andrew, confirmă Len Burker. Dar
Dolly nu este fără familie, e şi de datoria noastră să o ajutăm…
mai ales că afecţiunea noastră…
— Da… ştiu că putem conta pe devotamentul doamnei Burker.
Totuşi, permiteţi-mi să-i vin în ajutor, într-o oarecare măsură,
pentru a asigura soţiei căpitanului John, văduvei sale, vai!…
sprijinul şi îngrijirile care, sunt sigur de asta, i-au fost date din
partea dumneavoastră.
— Va fi aşa cum doriţi, domnule Andrew.
— V-am adus, domnule Burker, ceea ce consider a fi legitim
datorat căpitanului Branican de la plecarea navei Franklin. Şi, în
calitatea dumneavoastră de tutore, veţi putea încasa lunar
onorariile lui de la casieria firmei mele.
— Dacă aşa doriţi… spuse Len Burker.
— Vă rog să-mi daţi o chitanţă pentru suma pe care v-am
adus-o…
— Desigur, domnule Andrew.
Şi Len Burker merse în cabinet pentru a scrie chitanţa
respectivă.
Când reveni în grădină, William Andrew, exprimându-şi
regretul că nu a putut să o vadă pe Dolly şi să aştepte întoarcerea
ei, îi mulţumi lui Len pentru devotamentul pe care soţia lui şi el îl
arătau pentru sărmana nebună. Convertiră că orice infimă
schimbare care se va produce în starea ei va fi adusă la
cunoştinţă de Len lui William Andrew. Acesta a fost condus apoi
până la poartă, s-a oprit pentru a vedea dacă Dolly, în compania
lui Jane, nu se zărea revenind la Prospect House, pe urmă coborî
spre San Diego. Imediat ce dispăru din vedere, Len Burker o
chemă repede pe mulatră şi îi spuse:
— Jane ştie că domnul Andrew tocmai a fost aici?
— Foarte probabil, Len. L-a văzut sosind şi plecând.
— Dacă ar mai veni în vizită – deşi nu cred, cel puţin câtăva
vreme – nu trebuie s-o vadă pe Jane, şi mai ales pe Dolly!…
înţelegi, N6?
— Voi fi atentă la asta, Len.
— Iar dacă Jane va insista…
— Oh! când ai spus: nu vreau! replică No, nu Jane va încerca
să lupte împotriva voinţei tale.
 — Fie, dar trebuie să ne ferim de surprize!… Hazardul ar putea
scoate în cale o întâlnire… şi… în acest moment… am risca să
pierdem tot…
— Sunt eu aici, răspunse mulatra, şi nu ai de ce să te temi,
Len!… Nu va intra nimeni în Prospect House atât cât… atât cât
vom crede noi de cuviinţă!
Aşadar, în cele două luni care urmară, casa a rămas închisă
mai mult ca niciodată. Jane şi Dolly nu se mai arătau, nici măcar
în grădină. Nu au mai fost zărite nici sub verandă, nici la
ferestrele primului etaj, care erau mai tot timpul închise. Cât
despre mulatră, ea nu ieşea decât pentru necesităţile menajului,
cât mai scurt timp posibil, şi niciodată în absenţa lui Len Burker,
astfel încât Dolly să nu rămână niciodată singură cu Jane în vilă.
S-a mai observat, de asemenea, că, spre sfârşitul anului, Len
Burker a venit rar la biroul lui de pe strada Fleet. Au fost chiar
săptămâni în care n-a apărut deloc acolo, ca şi cum, reducându-şi
numărul afacerilor, se pregătea pentru un nou viitor.
În aceste împrejurări se încheie anul 1875, atât de funest
familiei Branican, cu John pierdut pe mare, cu Dolly lipsită de
facultăţile mintale, cu copilul lor înecat în adâncurile Golfului San
Diego!

Capitolul VII
Eventualităţi diverse

În primele luni ale anului 1876 nu sosi nicio veste despre

Franklin. Niciun indiciu referitor la trecerea vaporului prin mările
Pacificului, Celebes sau Java. La fel şi în cazul regiunilor de ţărm
îndepărtate ale Australiei septentrionale. De altfel, cum putea fi
admis faptul că John s-ar fi aventurat prin faţa Strâmtorii Torres?
O singură dată, în nordul Insulelor Sonde, la treizeci de mile de
Batavia, a fost pescuită, de către o goeletă federală, un fragment
de etravă şi adusă la San Diego, pentru a se vedea dacă aparţinea
navei Franklin. Dar după o examinare amănunţită, s-a ajuns la
concluzia că etrava respectivă era dintr-un lemn mai vechi decât
materialele folosite de constructorii navei dispărute.
În plus, fragmentul nu s-ar fi desprins decât dacă nava s-ar fi
lovit de o stâncă submarină sau dacă ar fi fost abordată pe mare.
Or, în ultimul caz, secretul coliziunii nu ar fi putut fi păstrat fără
să iasă ceva la iveală – cel puţin dacă cele două bastimente nu
s-au scufundat după bordaj. Dar, întrucât nu fusese semnalată
dispariţia unei nave, în ultimele zece luni, ideea unei coliziuni
trebuia îndepărtată, precum şi eventualitatea unui naufragiu,
pentru a reveni la explicaţia cea mai simplă: şi anume că Franklin
trebuie să se fi scufundat în urma uneia dintre acele tornade care
izbucnesc frecvent în regiunile îndepărtate de ţărm ale Malaeziei şi
căreia nu i-ar putea face faţă niciun bastiment.
Se scursese un an de la plecarea navei Franklin şi ea a fost
clasată definitiv în categoria navelor pierdute sau presupus
pierdute, figurând în număr foarte mare în analele sinistrelor
maritime.
Iama 1875-l876 a fost foarte aspră, chiar şi în această regiune a
Californiei de Sud, unde climatul este, în general, moderat. Din
cauza temperaturilor extrem de scăzute, care persistau până la
sfârşitul lui februarie, nimeni nu s-ar fi mirat de faptul că doamna
Branican nu părăsise niciodată Prospect House, nici măcar
pentru a ieşi la aer în mica grădină din faţa vilei.
Totuşi, această recluziune ar fi devenit, în cele din urmă,
suspectă vecinilor din apropierea vilei, dacă s-ar fi prelungit prea
mult. Lumea s-ar fi întrebat mai degrabă dacă maladia doamnei
Branican nu s-a agravat şi nu ar fi presupus că Len Burker putea
avea un scop anume pentru a ascunde boala verişoarei sale. Ca
atare, cuvântul sechestrare nu a fost pronunţat niciodată. Cât
despre William Andrew, el fusese ocupat cu treburile firmei cea
mai mare parte a iernii, nerăbdător totuşi să vadă cu ochii lui în
ce stare se afla Dolly, şi de aceea îşi promise că va merge la
Prospect House imediat ce ea se va simţi capabilă să iasă afară.
Or, în prima săptămână a lui martie, iată că doamna Branican
îşi reluă plimbările în împrejurimile vilei, în compania lui Jane şi
a mulatrei. La puţin timp după aceea, în urma unei vizite făcute
la Prospect House, William Andrew constată că sănătatea tinerei
femei nu oferea niciun motiv de îngrijorare. Fizic, starea ei era
destul de satisfăcătoare. În schimb, din punct de vedere moral, e
adevărat, nu se produse nicio ameliorare: inconştienţă, lipsă de
memorie, de comprehensiune, semnele aceleiaşi degenerescenţe
mintale. Chiar în cursul plimbărilor, care ar fi putut să-i aducă în
minte unele amintiri, în prezenţa copiilor întâlniţi pe drum, în faţa
mării pe care se zăreau, in depărtare, numeroase pânze, doamna
Branican nu mai resimţea acea emoţie ce o tulburase atât de
profund altădată. Ea nu încerca să fugă şi putea fi lăsată singură,
sub supravegherea lui Jane. Orice gest de împotrivire, orice
veleitate de reacţie erau stinse şi Dolly avea un aer resemnat,
dublat de cea mai completă indiferenţă. Iar dacă William Andrew
ar fi văzut-o atunci, el ar fi avut convingerea că nebunia ei era
incurabilă.
în acea perioadă, situaţia lui Len Burker era din ce în ce mai
compromisă. Averea doamnei Branican nu reuşise să acopere
golul căscat sub picioarele lui. Această luptă pe care se
încăpăţâna să o continue avea să ia sfârşit odată cu cheltuirea
ultimelor resurse financiare. În câteva luni, sau, poate, câteva
săptămâni el putea fi ameninţat cu urmărirea judiciară, de ale
cărei consecinţe nu va putea scăpa decât părăsind San Diego.
O singură împrejurare l-ar fi putut salva; dar nu se părea că ea
avea să se producă, cel puţin într-un timp util. Într-adevăr,
doamna Branican trăia, iar unchiul ei, Edward Starter, era şi el
bine mersi. Len Burker s-ar fi putut informa despre yancheu,
retras pe domeniul său forestier din îndepărtata şi inaccesibilă
zonă a statului Tennessee, nu fără infinite precauţii, ca acesta să
nu afle despre demersul lui.
Robust şi viguros, în plenitudinea facultăţilor lui morale şi
fizice, având abia şaizeci de ani, Edward Starter îşi ducea
existenţa în aer liber, în mijlocul preriilor şi al pădurilor de pe
acest imens teritoriu, împărţindu-şi activitatea în partide de
vânătoare de-a lungul unui ţinut plin de vânat, sau pescuind pe
numeroasele cursuri de apă, care-l udă, străbătându-l pe jos sau
călare, administrându-şi singur vastele domenii. În mod hotărât,
era unul dintre acei dârzi fermieri nord-americani, care mor
centenari şi nu-şi poate explica nimeni de ce nu vor să se decidă a
părăsi această lume.
Aşadar, nu se putea conta într-un viitor apropiat pe moştenirea
lui şi se părea că unchiul avea toate şansele să supravieţuiască
nepoatei. Speranţele lui Len Burker de a-l vedea mort pe Starter
se năruiau, evident, şi în faţa lui se înălţa inevitabila catastrofă.
Se scurseră două luni, răstimp in care situaţia lui deveni incâ
şi mai grea. Zvonuri neliniştitoare se răspândiră pe seama lui la
San Diego, cât şi în afara oraşului. A fost ameninţat de mai multe
ori de oamenii care nu reuşiseră să-şi obţină banii înapoi. Pentru
prima dată, William Andrew află cine era, de fapt, Burker şi,
foarte alarmat în privinţa intereselor doamnei Branican, se decise
să-l oblige pe tutore să-i prezinte situaţia financiară. Dacă va
trebui, tutela lui Dolly va fi dată unui mandatar mai demn de
încredere, deşi nu i se putea reproşa nimic lui Jane, profund
devotată verişoarei sale.
Or, în acea perioadă, deja două sferturi din averea doamnei
Branican erau cheltuite şi din ea mai rămăsese doar o mie cinci
sute de dolari.
În mijlocul acestor reclamaţii care îl presau din toate părţile, o
mie cinci sute de dolari reprezenta o picătură de apă în Golful San
Diego! Oricum, chiar dacă suma nu-i ajungea pentru a face faţă
obligaţiilor, era suficientă pentru a se pune la adăpost împotriva
urmăririlor. Şi nu prea avea timp.
Într-adevăr, au fost depuse o serie de plângeri împotriva lui Len
Burker, referitoare la escrocherie şi abuz de încredere. Curând, pe
numele lui a fost emis un mandat de arestare. Dar atunci când
agenţii de poliţie se prezentară la biroul lui de pe strada Fleet,
constatară că el nu trecuse pe acolo din ajun.
Apoi, poliţiştii se duseră degrabă la Prospect House… Dar Len
Burker părăsise vila în toiul nopţii, iar soţia lui, fie că a vrut sau
nu, a fost constrânsă să-l urmeze. Doar mulatra N6 rămăsese
lângă doamna Branican.
Au fost ordonate cercetări în San Diego, apoi în San Francisco
şi în diverse zone ale statului California, cu scopul de a se da de
urmele lui Len Burker: dar fără niciun rezultat.
Imediat ce zvonul acestei dispariţii se răspândi în oraş,
împotriva nedemnului om de afaceri se ridică un protest de
indignare, deficitul cauzat de el, după cum se află rapid,
ridicându-se la o sumă considerabilă.
În acea zi, 17 mai, la prima oră, William Andrew constatase,
după ce se duse la Prospect House, că nu mai rămăsese nimic din
valorile aparţinând doamnei Branican. Dolly era fără nicio
resursă. Infidelul ei tutore nu-i lăsase nici atât cât să-şi ducă
zilele şi să aibă un trai minim. William Andrew alese astfel singura
variantă pe care o putea lua: internarea doamnei Branican într-o
clinică, unde situaţia ei era asigurată, şi concedierea lui No, care
nu-i inspira nicio încredere.
Deci, dacă Len Burker sperase că mulatra va rămâne lângă
Dolly şi că îl va ţine la curent cu modificările stării de sănătate ale
soţiei lui John sau ale averii, ce puteau surveni în viitorul
apropiat, el a fost decepţionat de aceasta. Ea părăsi chiar în acea
zi Prospect House. Intuind că mulatra va încerca, fără îndoială,
să-i întâlnească pe soţii Burker, poliţia o urmări câtva timp. Dar
femeia aceasta, foarte neîncrezătoare şi vicleană, îşi dădu seama,
îi depistă pe agenţi şi dispăru la rândul ei, fără să se mai afle
ulterior ce s-a întâmplat cu ea.
Vila Prospect House era deci abandonată, casa unde John şi
Dolly trăiseră fericiţi, unde îşi făuriseră atâtea vise pentru bucuria
copilului lor!
Doamna Branican a fost internată de William Andrew în clinica
doctorului Brumley, care o tratase înainte. Starea ei mintală se
resimţea după schimbările recente survenite în existenţa sa?
Speranţe deşarte. Ea rămase la fel de indiferentă cum fusese la
Prospect House. Singurul aspect demn de luat în considerare este
că un fel de instinct natural părea să plutească în mijlocul
naufragiului din mintea ei. Câteodată, se trezea intonând un
cântec pentru bebeluşi, ca şi cum ea ar fi vrut să adoarmă un
copil pe braţe. Dar numele lui Wat nu-i scăpă niciodată de pe
buze.
În cursul anului 1876, nicio veste despre John Branican. Rarele
persoane care încă mai credeau că echipajul navei Franklin, în
frunte cu căpitanul, va fi repatriat, chiar dacă nava se scufundase
sau pierise în urma unui uragan ori tornadă, au fost constrânse
să renunţe la această ipoteză. Speranţa nu poate rezista infinit la
acţiunea distructivă a timpului. Astfel, această şansă de a fi găsiţi
naufragiaţii, care slăbea din zi în zi, se nărui atunci când anul
1877, luând sfârşit, contura clar o absenţă de peste optsprezece
luni de când nu se mai ştia nimic referitor la nava dispărută.
La fel se poate spune şi despre soţii Burker. Căutările rămaseră
fără rezultat şi nu se ştia în ce stat se refugiaseră, nici locul unde
cei doi se ascundeau sub un nume fals.
Şi, într-adevăr, Len Burker ar fi avut de ce să se plângă de
neşansa lui, că nu a reuşit să-şi menţină afacerile la biroul de pe
strada Fleet. La doi ani după dispariţia lui, hazardul pe care-şi
clădise planurile tocmai se realizase şi putem spune că se înecase
în port!
Spre mijlocul lunii iunie 1878, William Andrew primi o
scrisoare pe adresa lui Dolly Branican, informându-l despre
moartea neaşteptată a lui Edward Starter. Yancheul pierise
într-un accident. Un glonţ tras de unul dintre însoţitorii lui la o
partidă de vânătoare a ricoşat şi l-a lovit în inimă, ucigându-l pe
loc.
La deschiderea testamentului său, s-a aflat că-şi lăsase toată
averea nepoatei lui, Dolly Starter, soţia căpitanului Branican.
Starea în care se afla în acea perioadă moştenitoarea lui nu
schimbase dispoziţiile testamentare, deoarece Edward Starter nu
ştia că ea fusese atinsă de alienare mintală, nici despre dispariţia
căpitanului John.
Niciuna dintre aceste veşti nu ajunsese în această regiune
îndepărtată a statului Tennessee, pe domeniul inaccesibil şi
sălbatic, unde, conform voinţei lui Edward Starter, nu ajungeau
nici ziare, nici scrisori.
Averea testamentarului, provenind din profiturile realizate de pe
urma fermelor, animalelor domestice, cirezilor de vite, dar axată şi
pe valori industriale diverse, putea fi evaluată la două milioane de
dolari.
Iată moştenirea care îi revenea nepoatei lui Edward Starter în
urma morţii accidentale a acestuia. Cu ce bucurie ar fi întâmpinat
populaţia din San Diego această îmbogăţire a familiei Branican,
dacă Dolly ar fi fost încă soţie şi mamă, în deplinătatea facultăţilor
mintale, dacă John ar fi fost acolo pentru a împărţi această
bogăţie cu ea! în ce scopuri caritabile ar fi folosit-o, câţi oameni
nefericiţi ar fi ajutat! Dar nu! Veniturile acestei averi, pusă în
rezervă, se vor acumula în profitul nimănui. Este greu de spus
dacă în locul unde se refugiase, Len Burker aflase despre moartea
lui Edward Starter şi de averea considerabilă pe care o lăsase.
Administrator al bunurilor lui Dolly, William Andrew se hotărî
să vândă pământurile din Tennessee, fermele, pădurile şi
păşunile, care ar fi fost dificil de girat la asemenea distanţă. Se
prezentară numeroşi cumpărători, iar vânzările decurseră în
condiţii excelente.
Sumele provenite din acestea, convertite în valori de primă
mână, adăugate celor ce formau o parte importantă din
moştenirea lui Edward Starter, au fost depuse la Consolidated
National Bank din San Diego. Costurile internării doamnei
Branican în clinica doctorului Brumley nu trebuiau să absoarbă
decât o mică parte din veniturile pe care ea urma să le primească
anual, iar acumularea acestora va constitui una dintre cele mai
mari averi din California de Sud.
De altfel, în pofida schimbării situaţiei, nu se puse problema de
a o scoate pe doamna Branican din clinica doctorului Brumley,
deoarece William Andrew nu consideră necesară externarea.
Clinica îi oferea doamnei Branican tot confortul şi tratamentul
adecvat, pe care le doreau prietenii ei. Aşadar, ea va rămâne aici
şi, fără îndoială, va lua sfârşit traiul ei plin de privaţiuni, existenţa
inutilă pe care viitorul avea toate şansele să i le rezerve!
Dar chiar dacă timpul se scurgea, amintirea încercărilor care
copleşiseră familia Branican erau încă vii în memoria populaţiei
din San Diego, care nutrea, ca în prima zi, aceeaşi simpatie
sinceră şi profundă pentru Dolly.
Anul 1879 începu şi toţi cei care credeau că el va trece ca şi
ceilalţi, fără să aducă nicio schimbare în această situaţie, se
înşelau amarnic.
Într-adevăr, în timpul primelor luni din noul an, doctorul
Brumley şi medicii clinicii au fost foarte uimiţi de modificările
survenite în starea morală a doamnei Branican. Calmul ei
deznădăjduit, indiferenţa apatică, pe care o arăta pentru toate
detaliile vieţii materiale, începură să facă loc, treptat, unei agitaţii
caracteristice. Nu erau deloc crize, urmate de o reacţie anume, în
care nu se putea vedea o urmă de conştientizare. Nu! Dolly lăsa
impresia că simţea nevoia să-şi reia viaţa intelectuală, că sufletul
ei încerca să rupă legăturile ce o împiedicau să revină la realitatea
lumii exterioare. Copiii care îi fură prezentaţi obţinură de la ea o
privire atentă, aproape un surâs. După cum ştim, la Prospect
House, în prima perioadă a fazei ei de nebunie, Dolly avusese
acele tresăriri instinctuale, estompate de criză. Acum, dimpotrivă,
aceste impresii tindeau să persiste. Se părea că Dolly reprezenta
tipicul unei persoane ce-şi punea întrebări, încercând să
regăsească în adâncurile memoriei amintiri îndepărtate.
Doamna Branican era, oare, pe cale să-şi redobândească
raţiunea? Avea loc un proces de regenerare a celulelor la nivelul
creierului? îşi va recăpăta plenitudinea vieţii morale?… Din
păcate, în prezentul existenţei sale, când nu mai avea nici soţ, nici
copil, medicii vedeau vindecarea, ba chiar acest miracol ca pe o
sursă în plus de deznădejde şi de nefericire, cu urmări pe care nu
le puteau estima!
Totuşi, ei întrevedeau posibilitatea vindecării şi lipsa unor
sechele, contând pe prietenii doamnei Branican, care o puteau
ajuta să treacă peste momentele în care va conştientiza că este
singură pe lume, fără soţ şi copil. Doctorii făcuseră tot ce era
posibil pentru a reactiva în mintea, în inima doamnei Branican
emoţii, sentimente şi amintiri. Luară chiar în calcul ipoteza de a o
externa şi de a o duce la Prospect House, de a o reinstala în
camera sa din vilă. Iar după aceea ea ar avea mai multe şanse de
a conştientiza modificarea adusă existenţei sale, de a fi interesată
să trăiască în noi împrejurări.
Începând cu primele zile ale primăverii – era atunci prin aprilie,
reîncepură plimbările prin împrejurimi. Doamna Branican a fost
dusă de mai multe ori pe plaja de la Capul Island. Ea urmărea cu
privirea navele care treceau în larg şi câteodată îşi întindea mâna
în direcţia orizontului. Dar ea nu mai încerca să fugă ca altădată,
să scape de sub supravegherea doctorului Brumley, care o
însoţea. Nu mai era înspăimântată de zgomotul valurilor
tumultuoase, acoperind ţărmul cu apele lor înspumate. Ne putem,
oare, imagina, că imaginaţia ei o purta în acele clipe spre ruta
urmată de Franklin, părăsind portul din San Diego, în momentul
în care pânzele lui dispăreau dincolo de înălţimile falezei?… Da…
probabil!… Şi buzele ei vor şopti, într-o zi, distinct, numele lui
John!…
Era evident că maladia doamnei Branican tocmai intrase într-o
perioadă în care trebuiau studiate cu grijă diversele ei faze. Puţin
câte puţin, obişnuindu-se să trăiască la vilă, ea începu să
recunoască, ici şi colo, obiectele ce îi erau dragi. Memoria sa se
regenera în acest mediu, care fusese atât de mult timp al ei. Un
portret al soţului ei, aflat pe un perete din camera sa, începu să-i
atragă atenţia. Zilnic, ea îl privea cu mai multă insistenţă şi,
uneori, din colţul ochilor i se prelingea o lacrimă.
Da! Dacă nu ar fi existat certitudinea în privinţa pierderii navei
Franklin, dacă John ar fi fost pe punctul de a reapărea, şi ar fi
reapărut brusc, poate că Dolly şi-ar fi recăpătat minţile!… Dar nu
mai trebuia să se spere în întoarcerea lui John!
De aceea, doctorul Brumley decise să provoace bietei femei un
şoc psihologic uşor, care să nu aibă repercusiuni grave. El voia să
acţioneze înainte ca ameliorarea observată să-şi reducă
intensitatea, înainte ca bolnava să recadă în acea indiferenţă ce
reprezentase o caracteristică a nebuniei ei din ultimii patru ani.
Întrucât se părea că sufletul ei vibra încă la revenirea treptată şi
disparată a unor amintiri, trebuia să i se adauge o vibraţie
supremă, mai puternică, şi chiar cu riscul ca Dolly să aibă de
suferit de pe urma acestei încercări! Da! Era mai bine decât să fie
lăsată să reintre în acel neant, comparabil cu moartea!
 Ca atare, William Andrew îşi dădu acordul şi îl încurajă pe
doctorul Brumley să încerce experienţa.
într-o zi, la 27 mai, amândoi o vizitară pe doamna Branican la
Prospect House. Apoi, plecară toţi trei cu o trăsură pe străzile din
San Diego, până la cheiul din port, şi se opriră la debarcader,
unde steam-launch prelua pasagerii care voiau să se îndrepte
spre promontoriul Loma.
Intenţia doctorului Brumley era nu de a reconstitui scena
catastrofei, ci de a o replasa pe doamna Branican în situaţia în
care se găsea atunci când a suferit acea pierdere de personalitate,
însoţită de fazele unei stări în care mintea ei fusese răvăşită atât
de dureros.
În acel moment, privirile lui Dolly erau cuprinse de o strălucire
vie şi părea însufleţită de o agitaţie neobişnuită. Era ca şi cum în
întreaga ei fiinţă se produsese o retrezire la viaţă…
Doctorul Brumley şi William Andrew o conduseră spre
steamlaunch şi, imediat ce ea puse piciorul pe puntea
ambarcaţiei, cei doi însoţitori rămaseră foarte surprinşi de
comportamentul femeii. Din instinct, ea ocupă tocmai acel loc pe
care se aşezase, înainte de accident, atunci când îşi ţinea copilul
în braţe, şi anume pe bancheta aflată la tribord. Apoi privi spre
capătul golfului, spre Capul Loma, ca şi cum ar fi căutat cu
privirea locul unde era sau ar fi trebuit să fie ancorat Boundary.
Pasagerii ambarcaţiei o recunoscură pe doamna Branican şi,
după ce William Andrew îi preveni despre ceea ce urma să aibă
loc, toţi au fost cuprinşi de o emoţie profundă. Urma să fie ei,
oare, martorii unei scene având ca obiectiv o renaştere… dar nu
renaştere a unui corp, ci aceea a unui suflet?… O vindecare
subită sau, mai exact o revenire dintr-o moarte latentă în viaţa
normală, în realitate?…
Trebuie menţionat că fuseseră luate toate precauţiile pentru ca,
în eventualitatea unei crize de nebunie, Dolly să nu se arunce
peste bord.
Ambarcaţia făcuse deja o jumătate de milă şi Dolly încă nu-şi
dezlipise privirile de pe suprafaţa golfului, ci erau îndreptate în
continuare spre Capul Loma, apoi ea şi le întoarse când vru să
observe manevrele unei nave comerciale, care, cu toate pânzele
ridicate, apăruse la intrarea în şenal…
Faţa lui Dolly se transformă brusc… Ea se ridică, privind
această navă…
 Nu era Franklin şi ea nu se putea înşela. Dar, clătinând din
cap, spuse:
— John!… Dragul meu John!… Şi tu vei reveni curând… şi voi
fi aici pentru a te întâmpina!
Deodată, privirile ei părură să cerceteze apele golfului pe care
tocmai îl recunoscuse. Scoase un strigăt sfâşietor şi,
întorcăndu-se spre William Andrew, zise:
— Domnule Andrew… dumneavoastră… Dar el… micul meu
Wat… copilul meu… bietul meu copilaş!… Acolo… acolo… îmi
amintesc!… îmi amintesc!…
Şi căzu în genunchi pe puntea ambarcaţiei, cu ochii înecaţi de
lacrimi.

Capitolul VIII
Situaţie dificilă

Recăpătându-şi starea conştientă şi facultăţile mintale, doamna

Branican era ca şi cum ar fi fost o moartă revenită la viaţă. De
vreme ce rezistase acestei amintiri, evocării scenei respective, iar
acea străfulgerare a memoriei nu îi agravase starea letargică, se
putea spera că revenirea nu va fi temporară, ci definitivă?
Conştiinţa ei nu se va prăbuşi a doua oară, când va afla că nu se
mai primiseră veşti de la nava Franklin de patru ani, că trebuia
considerată dispărută fără urmă, că nu-l va mai revedea niciodată
pe căpitanul John?…
Resimţindu-se puternic după această emoţie foarte intensă,
Dolly a fost dusă imediat la Prospect House. Nici William Andrew,
nici doctorul Brumley nu au vrut s-o părăsească şi, graţie
ajutorului femeilor din serviciul ei, ea primi toate îngrijirile pe care
le impunea starea sa.
Dar experienţa s-a dovedit atât de acută, încât a fost urmată de
o febră mare. Mai mult, timp de câteva zile Dolly a avut o serie de
deliruri, în privinţa cărora medicii se arătară foarte îngrijoraţi,
deşi doamna Branican revenise acasă în deplinătatea facultăţilor
mintale. Într-adevăr, atunci când va sosi momentul în care va afla
adevărul, câte precauţii vor fi luate pentru a atenua impactul
dureros al realităţii!
Cert este că la prima întrebare pe care o puse Dolly, şi anume
de cât timp zăcuse în acea letargie, doctorul Brumley,
aşteptându-se la asta, îi răspunse:
— De două luni!
— Doar… două luni! şopti ea gânditoare, având impresia că, de
fapt, trecuseră două secole în mintea ei! Două luni! adăuga ea.
Probabil că John nu a revenit încă, deoarece nu sunt decât trei
luni de când a plecat!… Şi ştie, oare, că bietul nostru copil?…
— Domnul Andrew i-a scris… replică fără ezitare doctorul
Brumley.
— Şi s-a primit vreo veste despre nava Franklin?…
se răspunse că soţul ei trebuie să fi scris din Singapore, dar că
nu ajunseseră încă scrisorile. Totuşi, conform corespondenţei
maritime, se presupune că Franklin va ajunge în curând în India
şi sunt aşteptate în acest sens mai multe telegrame.
Apoi, după ce Dolly întrebă de ce nu se află lângă ea Jane
Burker, doctorul îi preciză că domnul şi doamna Burker sunt
plecaţi într-o călătorie şi că nu se ştie când vor reveni.
De fapt, sarcina cea mai grea, de a o înştiinţa pe doamna
Branican despre catastrofa navei Franklin, cădea pe umerii lui
William Andrew. Dar se conveni să nu i se dezvăluie această
informaţie decât după ce medicii vor constata că starea de
sănătate a doamnei Branican putea suporta o nouă lovitură. Ba
chiar căzură de acord să i se povestească puţin câte puţin faptele
şi să accepte mai uşor realitatea conform căreia nu exista niciun
supravieţuitor al naufragiului.
Problema moştenirii, dobândite în urma morţii lui Edward
Starter, a fost, de asemenea, tratată cu rezervă. Doamna Branican
va afla destul de curând că intrase legal în posesia acestei averi,
deoarece soţul ei nu o va mai putea împărţi cu ea!
În următoarele cincisprezece zile, doamna Branican nu părăsi
vila şi doar William Andrew şi doctorul Brumley o vizitară. La
început foarte mare, febra începu ulterior să scadă şi erau semne
că avea să dispară curând. Doctorul îi recomandă bolnavei, atât
din punct de vedere medical, dar şi din cauză că voia să evite a
răspunde la întrebări precise din partea ei, o linişte absolută. Şi,
mai ales, în faţa ei trebuia să nu fie făcută nicio aluzie la trecut, la
tot ce ar fi putut să-i permită să înţeleagă faptul că se scurseseră
patru ani de la moartea copilului ei, după plecarea căpitanului
John. De fapt, era indicat ca, pentru o anumită perioadă, anul
1879 să nu fie pentru Dolly decât anul 1875.
De altfel, Dolly simţea doar o dorinţă sau mai degrabă era
dominată de un singur impuls de nerăbdare firească: să
primească o scrisoare de la John. Conform calculelor ei, Franklin
fiind pe punctul de a sosi la Calcutta, dacă nu ajunsese deja
acolo, firma Andrew va fi înştiinţată curând de asta printr-o
telegramă… Curierul transoceanic nu se va lăsa aşteptat… Apoi,
imediat ce va fi în stare, ea îi va scrie lui John… Vai! Ce va
conţine scrisoarea – prima pe care i-o va adresa soţului ei de când
se căsătoriseră, deoarece ei nu fuseseră niciodată separaţi înainte
de plecarea lui Franklin?… Da! Câte lucruri triste vor fi scrise în
această scrisoare!
Inevitabil, Dolly se întorcea mereu în trecut, conştiinţa ei se
lupta cu acel neiertător „Dacă”. Se învinuia că provocase moartea
copilului ei!… Ziua nefastă de 31 martie îi revenea obsedant în
minte!… Dacă l-ar fi lăsat acasă pe micul Wat, el ar fi rămas în
viaţă!… De ce l-a luat cu ea în vizita pe care o făcuse la bordul
navei Boundary?… De ce a refuzat invitaţia căpitanului Ellis, care
i-a propus să rămână la bord până la sosirea navei la cheiul din
San Diego?… îngrozitoarea nenorocire nu s-ar fi întâmplat!… Şi,
de asemenea, de ce, printr-un gest necugetat, şi-a smuls copilul
din braţele doicii, în momentul în care ambarcaţia evolua brusc
pentru a evita un abordaj!… Ea a căzut peste bord, iar micul Wat
i-a scăpat din braţe… ei, mamei lui… şi ea nu a avut instinctul de
a-l strânge la piept, să nu-i dea drumul orice s-ar fi întâmplat… Şi
când marinarul a adus-o la bord, micuţul Wat nu mai era în
braţele ei!… Bietul copil, care nici măcar nu avea un mormânt la
care ea să meargă să plângă!
Aceste imagini, extrem de viu evocate în conştiinţa ei, o făceau
să-şi piardă liniştea care îi era atât de necesară. De mai multe ori,
un delir violent, cauzat de ridicarea temperaturii, îi produse
doctorului Brumley o îngrijorare foarte mare. Din fericire, aceste
crize şi-au redus intensitatea şi au dispărut în cele din urmă. Nu
mai existau temeri pentru starea mintală a doamnei Branican. Se
apropia momentul în care William Andrew putea să-i dezvăluie
adevărul lui Dolly.
Imediat ce intră în perioada de convalescenţă, ea obţinu
permisiunea de a-şi părăsi patul. A fost instalată într-un şezlong,
în faţa ferestrei din camera sa, de unde privirile ei îmbrăţişau
golful din San Diego, şi se îndreptau chiar şi mai departe de
promontoriul Loma, până la orizontul mării. Acolo, pe şezlong,
Dolly rămânea ore întregi.
 Apoi Dolly simţi nevoia să-i scrie lui John; să-i vorbească
despre copilul lor, pe care nu avea să-l mai revadă vreodată, şi îşi
strecura întreaga durere în fiecare rând scris din scrisoarea pe
care John nu trebuia să o primească niciodată.
William Andrew luă scrisoarea, promiţând că o va include în
curierul pentru India, şi, odată făcut acest lucru, doamna
Branican redeveni destul de calmă, trăind doar cu speranţa de a
obţine pe cale directă sau indirectă veşti despre Franklin.
Totuşi, starea aceasta de lucruri nu putea dura. Evident, Dolly
va afla, mai devreme sau mai târziu, ceea ce i se ascundea –
dintr-un exces de prudenţă, probabil. Cu cât ea se gândea mai
mult la faptul că va primi o scrisoare de la John şi că fiecare zi
scursă o apropia de întoarcerea lui, cu atât lovitura va fi mai
teribilă atunci când va afla adevărul!
Şi momentul acesta a avut loc în urma unei discuţii dintre
doamna Branican şi William Andrew, la 19 iunie.
Pentru prima dată, Dolly coborâse în mica grădină a vilei
Prospect House, unde William Andrew o zări stând pe o bancă, în
faţa clădirii. Se aşeză şi el lângă ea şi, luându-i mâinile, le strânse
afectuos.
În această a doua perioadă a convalescenţei, doamna Branican
se simţea deja întărită fizic şi sufleteşte. Tenul feţei îşi recăpătase
culoarea caldă de altădată, deşi ochii ei erau în continuare
umeziţi de lacrimi.
— Observ că vindecarea ta face progrese rapide, dragă Dolly,
spuse William Andrew. Da, îţi este mai bine.
— Într-adevăr, domnule Andrew, răspunse Dolly, dar mi se pare
că am îmbătrânit mult în timpul acestor două luni!… Ce
schimbată mă va găsi sărmanul John la întoarcerea lui!… Şi apoi,
sunt singura care-l aşteaptă!… Nu mai sunt decât eu…
— Curaj, draga mea Dolly, curaj!… Te voi sprijini… Acum sunt
eu tatăl tău… da, tatăl tău!… şi vreau să mă asculţi!
— Dragă domnule Andrew!
— În sfârşit!
— Scrisoarea pe care i-am scris-o lui John a plecat, nu e aşa?…
întrebă Dolly.
— Desigur… şi trebuie să aştepţi cu răbdare răspunsul!…
Uneori sunt întârzieri mari în cazul curierului dinspre India!…
Iată că plângi!… Te rog, nu mai plânge!…
— Oare pot, domnule Andrew, când mă gândesc… Şi nu a fost
din vina mea… eu…
— Nu, biată mamă, nu! Dumnezeu te-a lovit nemilos… dar El
vrea ca orice durere să aibă un sfârşit!
— Dumnezeu!… şopti doamna Branican, Dumnezeu mi-l va
aduce pe John!
— Draga mea Dolly, te-a vizitat azi doctorul? întrebă William
Andrew.
— Da, iar starea sănătăţii mele i s-a părut bună!… Forţele îmi
revin, iar curând voi putea ieşi…
— Nu înainte de a ţi se permite, Dolly!
— Da, domnule Andrew, vă promit că nu o să fac imprudenţe.
— Contez pe promisiunea ta.
— Nu aţi primit încă nimic referitor la Franklin, domnule
Andrew?
— Nu, şi nu mă uimeşte asta!… Navele au nevoie uneori de
mult timp pentru a reveni din India…
— John ar fi putut scrie din Singapore?… Nu a făcut acolo
escală?
— Este posibil, Dolly!… Dar dacă a ratat curierul cu câteva ore,
scrisoarea lui poate întârzia cincisprezece zile.
— Aşadar… nu sunteţi surprins de faptul că John nu a reuşit
până acum să vă trimită o scrisoare?…
— Deloc… răspunse William Andrew, care simţea că,
într-adevăr, discuţia devenea stânjenitoare.
— Şi aceste ştiri maritime nu au menţionat trecerea lui?…
întrebă Dolly.
— Nu… după ce a fost întâlnit de Boundary… în urmă cu…
— Da… în urmă cu aproximativ două luni… Şi de ce a trebuit
ca întâlnirea aceasta să aibă loc!… Nu m-aş mai fi dus la bordul
lui Boundary… iar copilul meu…
Trăsăturile feţei doamnei Branican se schimbară brusc,
învăluite de tristeţe, şi din ochi îi curgeau lacrimi.
— Dolly… draga mea Dolly, continuă William Andrew, nu
plânge, te rog, nu plânge!
— Ah! domnule Andrew… nu ştiu… Uneori am un
presentiment… Este inexplicabil… Mi se pare că o nouă
nenorocire… Sunt îngrijorată în privinţa lui John!
— Nu trebuie să fii, Dolly!… Nu există niciun motiv pentru a fi
neliniştită…
— Domnule Andrew, întrebă doamna Branican, nu puteţi să-mi
aduceţi câteva ziare unde se găsesc ştirile maritime? Aş dori să le
citesc…
— Desigur, draga mea Dolly, le voi aduce… De altfel, dacă s-ar
afla ceva referitor la nava Franklin… fie că a fost întâlnită pe
mare, fie că apropiata sa sosire în India a fost semnalată, voi fi
primul informat, şi imediat…
Cert este că trebuia dată o altă întorsătură discuţiei, deoarece
doamna Branican ar fi remarcat, în cele din urmă, ezitarea cu
care îi răspundea William Andrew, a cărui privire se cobora în faţa
ochilor ei, când ea îl întreba mai direct. Astfel, demnul armator se
pregătea să-i vorbească doamnei Branican, pentru prima dată,
despre moartea lui Edward Starter şi despre averea considerabilă
pe care o lăsase nepoatei lui, adică lui Dolly, când aceasta îl
întrebă:
— Jane Burker şi soţul ei sunt plecaţi în călătorie, după cum
mi s-a spus?… Au părăsit de mult timp San Diego?…
— Nu… Două sau trei săptămâni…
— Şi nu vor reveni curând?…
— Nu ştiu… răspunse William Andrew. N-am primit nicio
veste…
— Nu se cunoaşte deci unde au plecat?…
— Da, draga mea Dolly. Len Burker era băgat în nişte afaceri
foarte aventuroase. Se poate să fi fost chemat departe de aici…
foarte departe…
— Şi Jane?…
— Doamna Burker trebuie să-şi fi urmat soţul… şi nu aş şti
să-ţi spun ce s-a întâmplat…
— Biata Jane! spuse doamna Branican. Am pentru ea o vie
afecţiune şi aş fi fericită să o revăd… Este, de fapt, singura rudă
care mi-a mai rămas!
Ea nu se gândea nici măcar la Edward Starter, nici la legătura
de familie, care îi unea.
— Dar cum se face că Jane nu mi-a scris niciodată până acum?
întrebă ea.
— Draga mea Dolly… erai încă foarte bolnavă atunci când
Burker şi soţia lui au plecat din San Diego…
— Într-adevăr, domnule Andrew, de ce să scrie cuiva care nu
mai putea înţelege!… Draga Jane, o compătimesc!… Viaţa a fost
dură cu ea!… Mi-a fost întotdeauna teamă ca Len să nu se lanseze
într-o speculaţie care să iasă prost!… Poate că şi John se temea!
 — Şi totuşi, adăugă William Andrew, nu se aştepta nimeni la
un deznodământ atât de regretabil…
— Len Burker a părăsit deci San Diego ca urmare a unor
afaceri necurate?… întrebă făţiş Dolly.
Şi îl privi pe William Andrew, a cărui stânjeneală era foarte
vizibilă.
— Domnule Andrew, reluă ea, vorbiţi!… Nu mă lăsaţi în
neştiinţă de cauză!… Vreau să ştiu tot!
— Ei bine, Dolly, nu doresc să-ţi ascund o nenorocire pe care o
vei afla curând!… Da! în ultima vreme, situaţia lui Len Burker s-a
agravat… Nu şi-a putut onora angajamentele… Au fost şi nişte
reclamaţii împotriva lui… Ameninţat cu arestarea, el a trebuit să
fugă…
— Şi Jane l-a urmat?…
— Cu siguranţă, el a constrâns-o şi, după cum ştii, ea nu
crâcnea în faţa lui…
— Biata Jane!… Sărmana Jane!… şopti doamna Branican. Cât
de mult o deplâng, şi dacă aş fi putut să o ajut…
— Ai fi putut! zise William Andrew. Da… ai fi putut să-l salvezi
pe Len Burker, şi dacă nu pe el, care nu merită nicio simpatie, cel
puţin pe soţia lui…
— Şi John ar fi fost de acord, sunt sigură de asta, să-i ajutăm
cu ceva bani din modesta noastră avere!
William Andrew se feri să răspundă că patrimoniul doamnei
Branican fusese cheltuit de Len Burker. Ar fi însemnat să
mărturisească faptul că el fusese desemnat tutorele ei, iar Dolly
s-ar fi întrebat cum a fost posibil ca într-un răstimp aşa de scurt –
abia două luni – să se petreacă atâtea evenimente.
Ca atare, William Andrew se mărgini să precizeze:
— Nu mai vorbi de starea voastră financiară modestă, draga
mea Dolly… Ea s-a schimbat între timp!
— Ce vreţi să spuneţi, domnule Andrew? întrebă suspicioasă
doamna Branican.
— Vreau să spun că eşti bogată… foarte bogată!
— Eu?…
— Unchiul tău, Edward Starter, a murit…
— Mort?… A murit?… De când?…
— De…
William Andrew tocmai era pe punctul de a se trăda, dând data
exactă a decesului lui Edward Starter, survenit deja de doi ani, şi
dezvăluind astfel întreg adevărul.
Dar Dolly se gândea doar că moartea unchiului ei, dispariţia
verişoarei sale o lăsaseră fără familie. Şi, când află că averea
acestei rude pe care o cunoscuse foarte puţin, avere pe care ea şi
John credeau ca o vor moşteni intr-un viitor foarte îndepărtat, se
ridica la două milioane de dolari, ea văzu un prilej potrivit ca să o
ajute pe Jane.
— Da, domnule Andrew, spuse Dolly, voi veni în sprijinul bietei
Jane!… O voi salva de la ruină şi de la ruşine!… Unde este ea?…
Unde poate fi?… Ce se va întâmpla cu ea?…
William Andrew trebui să repete că cercetările efectuate pentru
găsirea lui Len Burker nu dăduseră niciun rezultat. El se
refugiase într-o regiune îndepărtată din Statele Unite, sau
părăsise în grabă America? Era imposibil de ştiut.
— Totuşi, dacă nu au trecut decât câteva săptămâni de când el
şi Jane au dispărut din San Diego, observă doamna Branican,
poate că vom afla…
— Da… câteva săptămâni! se grăbi să răspundă William
Andrew.
Dar, în acel moment, doamna Branican se gândea la următorul
aspect: graţie moştenirii lăsate de Edward Starter, John nu mai
trebuia să navigheze… Şi deci nu o va mai părăsi. Şi că, de fapt,
această călătorie a lui la bordul lui Franklin, pentru firma
Andrew, va fi ultima pe care o va face…
Şi nu era, oare, chiar ultima, de vreme ce căpitanul John nu se
va mai întoarce niciodată?
— Dragă domnule Andrew, strigă Dolly, odată revenit acasă,
John nu va mai pleca pe mare!… îşi va sacrifica pentru mine
pasiunea lui pentru meseria de marinar!… Vom trăi împreună…
nedespărţiţi pentru totdeauna!… Nu ne va mai separa nimic!
La ideea că bucuria aceasta va fi risipită cu un singur cuvânt –
cuvânt pe care trebuia să-l pronunţe – William Andrew nu se mai
simţea stăpân pe sine. El se grăbi să pună capăt discuţiei; dar,
înainte de a pleca, a obţinut de la doamna Branican promisiunea
că ea nu va comite cine ştie ce imprudenţă, că nu se va hazarda
să iasă din casă, că nu va reveni la viaţa dinainte, atât timp cât
doctorul nu-i va permite asta. Apoi, trebui să repete că dacă va
primi direct sau indirect unele informaţii despre Franklin, le va
aduce imediat la Prospect House.
Când William Andrew îi vorbi despre această discuţie doctorului
Brumley, acesta nu-şi ascunse teama că Dolly ar fi putut afla
adevărul în urma unei eventuale indiscreţii. Este adevărat,
nebunia ei durase patru ani, şi tot de atâta vreme nu se mai
aflase nicio veste despre Franklin, şi nu avea să-l mai revadă pe
John. Da! Şi era mai bine ca, după ce vor lua toate precauţiile,
William Andrew sau Brumley să o informeze pe Dolly despre
adevărata stare de lucruri, decât să audă din altă parte.
Se decise deci că în următoarele opt zile, când nu va mai exista
niciun motiv plauzibil de a i se interzice doamnei Branican să
părăsească vila, să i se dezvăluie întreg adevărul.
— Iar Dumnezeu să-i dea forţa să reziste acestei grele încercări!
spuse William Andrew.
În ultima săptămână din iunie, existenţa doamnei Branican
continuă la Prospect House la fel cum fusese mereu, înainte de
accident. Graţie îngrijirilor acordate, ea îşi recăpăta treptat forţa
fizică şi energia morală. Astfel, William Andrew se simţea din ce în
ce mai stânjenit, atunci când Dolly îl presa cu întrebări în privinţa
cărora îi era interzis să-i răspundă.
În după-amiaza de 23, el veni s-o vadă, pentru a-i înmâna o
sumă importantă de bani şi a-i face cunoscută o estimare a averii,
depusă în valori mobiliare la Consolidated National Bank din San
Diego.
În acea zi, doamna Branican se arătă foarte indiferentă la
subiectul pe care îl abordase William Andrew. Abia dacă-l asculta.
Dolly nu vorbea decât despre John, se gândea doar la el. Cum! Nu
venise încă nicio scrisoare!… Tocmai acest fapt o îngrijora!… Cum
era posibil ca firma Andrew să nu fi primit nicio telegramă
menţionând sosirea navei Franklin în India?
Armatorul încercă să o liniştească pe Dolly spunându-i că
tocmai expediase o telegramă la Calcutta şi că, într-o zi sau două,
va primi răspuns. Pe scurt, reuşi să o facă să se gândească la
altceva, însă ea îl tulbură în mod deosebit când îl întrebă:
— Domnule Andrew, există un om despre care nu v-am vorbit
până acum… Este cel care m-a salvat, dar, din nefericire, nu a
putut face acelaşi lucru şi în cazul copilului meu… Este acel
marinar…
— Acel marinar?… se arătă întrebător William Andrew, nu fără
o vizibilă ezitare.
— Da… acel om curajos… căruia îi datorez viaţa… A fost
răsplătit?…
 — A fost recompensat, Dolly.
Dar, în realitate, nu fusese.
— Mai este în San Diego, domnule Andrew?…
— Nu… draga mea Dolly… Nu!… Am auzit vorbindu-se că a
plecat iar pe mare…
Ceea ce era adevărat.
După ce părăsise serviciul din port, acest marinar se îmbarcase
şi efectuase mai multe curse comerciale, iar la acea vreme naviga
la bordul unei nave, în cine ştie ce regiune de ţărm.
— Dar, cel puţin, îmi puteţi spune cum se numeşte?… întrebă
doamna Branican.
— Se numeşte Zach Fren.
— Zach Fren?… Bine!… Vă mulţumesc, domnule Andrew!
spuse Dolly.
Şi ea nu insistă să afle mai mult despre marinarul căruia
tocmai îi aflase numele.
Dar, începând din acea zi, Zach Fren reveni des în gândurile lui
Dolly, era legat imuabil în mintea ei de amintirea catastrofei
întâmplate în golful din San Diego. Pe acest Zach Fren îl va
reîntâlni la încheierea călătoriei lui… Nu plecase decât pentru
câteva săptămâni… Ea va afla la bordul cărei nave se îmbarcase…
O navă din portul San Diego, probabil… şi bastimentul în cauză
va reveni în şase luni… într-un an… şi atunci… Cu siguranţă,
Franklin va acosta în port înaintea lui… John şi ea vor fi de acord
să-l recompenseze pe Zach Fren… să-şi plătească datoria lor de
recunoştinţă… Da! John nu va întârzia să aducă înapoi nava
Franklin, a cărui comandă o va preda… Nu se vor mai separa
unul de altul!
„Şi, în acea zi, medită ea, de ce ar mai fi nevoie ca săruturile
noastre să se amestece cu lacrimile!”

Capitolul IX
Revelaţii

Cu toate acestea, William Andrew dorea şi se temea de

întrevederea în cadrul căreia doamna Branican va afla despre
dispariţia navei Franklin, pierderea echipajului şi a căpitanului ei
– pierdere care nu mai reprezenta o îndoială în San Diego. Mintea
ei, zdruncinată o dată, va rezista la această ultimă lovitură? Chiar
dacă trecuseră patru ani de la plecarea lui John, în cazul ei ar fi
fost ca şi cum moartea soţului era datată abia în ajun! Pentru
Dolly, timpul, care se scursese peste atâtea dureri omeneşti,
stagnase în cazul său!
Atâta vreme cât doamna Branican va rămâne la Prospect
House, se putea spera că nicio indiscreţie nu va fi comisă
prematur. William Andrew şi doctorul Brumley îşi luaseră
precauţiile lor în acest sens, oprind ziarele şi scrisorile înainte de
a ajunge la vilă. Dar Dolly se simţea destul de puternică pentru a
ieşi, şi, cu toate că doctorul nu o autorizase încă să o facă, ei îi
trecu prin minte să părăsească Prospect House fără să spună
nimănui!…
Ca atare, Andrew şi Brumley nu mai trebuiau să ezite, să
amâne în a-i dezvălui doamnei Branican adevărul, să-i spună cât
mai grabnic că nu se mai putea conta pe întoarcerea navei
Franklin.
Doamnei Branican îi încolţi în minte gândul de a părăsi
neştiută de nimeni Prospect House după discuţia avută cu
William Andrew. Era deci hotărâtă să iasă, fără să le prevină pe
femeile din serviciul său, care ar fi făcut orice ca să o determine
să se răzgândească. Dacă ieşirea în cauză nu prezenta niciun
pericol în starea actuală a sănătăţii ei, ea putea conduce la nişte
rezultate nefaste, în cazul în care o întâmplare oarecare avea să-i
dezvăluie adevărul, fără să fi existat nişte menajamente prealabile.
Părăsind Prospect House, doamna Branican avea de gând să
afle câte ceva despre Zach Fren.
După ce aflase numele acestui marinar, Dolly era obsedată de
un singur gând.
„S-au ocupat de el, îşi repeta ea. Da!… I-au fost daţi nişte bani
şi totuşi n-am putut interveni cu nimic…. Apoi Zach Fren a
plecat, în urmă cu cinci sau şase săptămâni… Dar poate că are o
familie, o soţie, copii… nişte oameni sărmani, desigur!… Este de
datoria mea să-i vizitez, să-i ajut cu ce pot!… îi voi vedea, şi voi
face pentru ei ceea ce trebuie să fac!”
Şi dacă doamna Branican s-ar fi consultat cu William Andrew
în privinţa acestei intenţii, cum ar fi putut el să o împiedice să-şi
ducă la bun sfârşit acest act de recunoştinţă şi de caritate?
La 21 iunie, Dolly ieşi din vilă spre ora nouă dimineaţa; nu o
zări nimeni. Era îmbrăcată în doliu – doliul purtat pentru copilul
ei, a cărui moarte, în mintea ei, se petrecuse doar cu două luni în
urmă. Ieşi cu mare emoţie pe poarta vilei, singură, ceea ce nu i se
mai întâmplase până atunci.
Vremea era frumoasă şi destul de caldă pentru aceste prime
săptămâni din vara californiană, deşi temperatura aerului era
atenuată de briza mării.
Doamna Branican o luă pe străduţele oraşului vechi. Absorbită
de gânduri, referitoare la ceea ce urma să facă, şi cu privirea
distrasă, ea nu observă anumite schimbări survenite în acest
cartier, câteva construcţii recente, care ar fi trebuit, în mod
obişnuit, să-i atragă atenţia. De altfel, percepţia ei era destul de
vagă, iar modificările în speţă nu erau chiar aşa de importante
pentru a o împiedica să-şi urmeze drumul, traversând străzile ce
coborau spre golf. Ea nu remarcă nici măcar că două sau trei
persoane, care o recunoscuseră, o priveau cu o anumită uimire.
Trecând prin faţa unei capele catolice, în apropiere de Prospect
House, pentru care fusese una dintre enoriaşele cele mai asidue,
Dolly simţi o dorinţă irezistibilă de a intra. Parohul capelei tocmai
îşi începu slujba, în momentul în care ea îngenunche în faţa unei
bănci joase, aflată într-un ungher destul de întunecos. Acolo,
sufletul ei se umplu de rugăciuni pentru copilul, soţul ei, pentru
toţi cei pe care-i iubea. Cei câţiva credincioşi care asistau la mesă
nu o observară şi, după ce ea se retrase, ei părăsiseră deja capela.
În acel moment îşi dădu seama că un detaliu al aranjamentului
interior îi produsese o surprindere neobişnuită. I se păru că
altarul nu era cel la care se ruga de obicei. Cu un stil mai bogat şi
mai nou, acest altar era situat în faţa unei abside, care părea să
fie construită recent. Oare capela fusese mărită de puţin timp?…
Nu a fost decât o impresie trecătoare, care s-a risipit imediat ce
doamna Branican a început să coboare străzile acestui cartier
comercial, foarte animat în acele momente. Dar, la fiecare pas, în
faţa ochilor ei putea răsări adevărul… un afiş cu o dată… un orar
cu mersul trenurilor… un aviz referitor la plecările navelor pe
rutele Pacificului… anunţul unei sărbători sau al unui spectacol
indicând anul 1879… Şi atunci Dolly va afla, brusc, că William
Andrew şi doctorul Brumley minţiseră, că nebunia ei durase patru
ani şi nu câteva săptămâni… Şi că nava Franklin nu părăsise San
Diego în urmă cu două luni, ci cu patru ani… Şi dacă i s-au
ascuns acestea, înseamnă că John nu revenise… că nu se va
întoarce niciodată!…
Doamna Branican se îndreptă rapid spre cheiurile portului,
când îi veni ideea să treacă prin faţa casei lui Len Burker. Şi nu
trebuia să facă decât un mic ocol.
„Biata Jane!”, murmura ea.
Ajunsă în faţa biroului de pe strada Fleet, întâmpină o oarecare
dificultate în a-l recunoaşte, ceea ce îi provocă mai mult decât o
surpriză, şi anume o vagă şi tulburătoare nelinişte…
Într-adevăr, în locul casei mici şi întunecoase se ridica o clădire
importantă, cu o arhitectură anglo-saxonă, cuprinzând mai multe
etaje, cu ferestre înalte, la parter prevăzute cu grilaje. Deasupra
acoperişului, se înălţa un luminator, pe care flutura un stindard
pe a cărui pânză erau brodate iniţialele H. W. În apropierea uşii se
afla un panou pe care se puteau citi aceste cuvinte aurite:
Harris Wadanton and Co.
Iniţial, Dolly crezu că s-a înşelat. Ea privi la dreapta, la stânga.
Nu! La casa aceasta venea, la intersecţia cu strada Fleet, s-o vadă
pe Jane Burker…
Dolly îşi duse mâna la ochi… Un presentiment inexplicabil îi
strângea inima… Ea nu-şi putea dădea seama exact ce simţea…
Agenţia comercială a lui William Andrew nu era departe.
Grăbind pasul, Dolly o zări în capătul străzii. Mai întâi se gândi să
o ia înapoi. Nu… se va opri acolo după ce va vizita familia lui Zach
Fren… Intenţiona să ceară adresa marinarului la biroul
Companiei navale, aflată aproape de debarcader.
Cu gândurile departe, privirea nehotărâtă şi cu inima
palpitând, Dolly îşi continuă drumul. Ochii i se opriră la un
moment dat asupra persoanelor pe care le întâlnea…. Simţea o
nevoie irezistibilă de a se duce la acele persoane, pentru a le
întreba, a le cere… ce anume însă?… Ar fi considerat-o nebună…
Dar era sigură că nu-şi va pierde minţile încă o dată?… Existau
lacune în memoria ei?…
Doamna Branican ajunse pe chei. Dincolo, golful se arăta pe
toată întinderea lui. Câteva nave se legănau sub hulă în zonele
unde erau ancorate. Altele se pregăteau să iasă în larg. Câte
amintiri îi reveneau Iui Dolly în minte, legate de această agitaţie
din port!… Trecuseră abia trei luni de când stătuse la
extremitatea acestui wharf… Din acest loc văzuse nava Franklin
evoluând ultima dată pentru a se îndrepta spre şenal… De aici a
primit ultimul adio din partea lui John!… Apoi nava a ocolit Capul
Island; pânzele ei s-au profilat o clipă deasupra litoralului, iar pe
urmă Franklin a dispărut în largul mării, departe…
 După alţi câţiva paşi, Dolly ajunse în faţa biroului Companiei
navale, în apropiere de estacada ce servea pasagerilor. Una dintre
ambarcaţii tocmai se desprinsese în acel moment de platforma
respectivă, îndreptându-se spre Capul Loma.
Dolly o urmări cu privirea, ascultând zgomotul produs de aburii
care şuierau la ieşirea din coşul negru.
Şi sufletul i-a fost invadat de o amintire tristă, cea a copilului
ei, al cărui corp fusese înghiţit, pentru totdeauna, de apele
golfului, şi, ciudat, aceste unde o atrăgeau… o fascinau… Se
simţea ca şi cum îşi pierduse pentru moment echilibrul, şi o
părăsiseră forţele, ca şi cum solul îi fugea de sub picioare… Capul
i se învârtea… Şi a fost cât pe-aci să cadă…
O clipă după aceea, doamna Branican intra în biroul companiei
care asigura cursele regulate ale navelor pentru pasageri.
Văzând această femeie, cu trăsăturile contractate, cu faţa
palidă, angajatul, care era aşezat în faţa unei mese, apropie un
scaun şi spuse:
— Vă este rău, doamnă?
— Nu e nimic, răspunse Dolly. Un moment de slăbiciune… Mă
simt mai bine…
— Vreţi să vă aşezaţi până la cursa următoare? Cel mult în zece
minute…
— Vă mulţumesc, domnule, zise doamna Branican. Am venit
doar să cer o informaţie… Puteţi cumva să mi-o oferiţi?…
— În ce privinţă, doamnă?
Dolly se aşeză şi, după ce-şi duse mâna la frunte, pentru a-şi
aduna gândurile, răspunse:
— Domnule, lucrează cumva în cadrul companiei un marinar
numit Zach Fren?…
— Nu, doamnă, răspunse angajatul. Acest marinar n-a lucrat
multă vreme la noi, dar l-am cunoscut foarte bine.
— El este, nu-i aşa, cel care şi-a riscat viaţa pentru a salva o
femeie… o mamă nefericită…
— Într-adevăr, îmi amintesc… doamna Branican… Da!… este
el.
— Şi acum se află pe mare?…
— Pe mare.
— Pe ce navă e îmbarcat?…
— Pe Califomian, o navă cu trei catarge.
— Din San Diego?…
 — Nu, doamnă, din San Francisco.
— Cu ce destinaţie?…
— Mările din Europa.
Mai obosită decât şi-ar fi putut imagina, doamna Branican
rămase tăcută câteva clipe, în timp ce angajatul aştepta să-i pună
alte întrebări. După ce-şi mai reveni, Dolly continuă:
— Zach Fren este din San Diego?… întrebă ea.
— Da, doamnă.
— Puteţi să-mi spuneţi unde locuieşte familia lui?…
— Am auzit vorbindu-se că Zach Fren este singur pe lume. Nu
cred că mai are vreun părinte în viaţă, nici la San Diego, nici în
altă parte.
— Nu este căsătorit?…
— Nu, doamnă.
Nu putea fi pus la îndoială răspunsul acestui angajat, care îl
cunoştea bine pe Zach Fren.
Deci, în acel moment, nu era nimic de făcut, deoarece
marinarul n-avea familie, şi trebuia ca doamna Branican să
aştepte revenirea în America a navei Califortiian.
— Se ştie cât durează călătoria lui Zach Fren? mai întrebă ea.
— Nu aş şti să vă spun, doamnă, deoarece Califomian este
plecată în cadrul unei campanii îndelungate.
— Vă mulţumesc, domnule, zise doamna Branican. Îmi va face
mare plăcere să-l întâlnesc pe Zach Fren, dar până atunci va trece
multă vreme, fără îndoială…
— Da, doamnă!
— Totuşi, este posibil să primiţi veşti despre Califortiian în
câteva luni… sau câteva săptămâni?
— Veşti?… se arătă mirat angajatul. Dar firma din San
Francisco, căreia aparţine această navă, a primit deja mai multe
veşti…
— Deja?…
— Da… doamnă!
— De mai multe ori?…
Repetând aceste cuvinte, doamna Branican, care se ridicase, îl
privea pe angajat ca şi cum nu i-ar fi înţeles bine vorbele.
— Ţineţi, doamnă, reluă acesta, întinzând un ziar. Iată
Shipping Gazette… Anunţă că nava Califomian a părăsit portul
Liverpool în urmă cu opt zile…
— În urmă cu opt zile! şopti doamna Branican, care luase
ziarul, cu mâinile tremurânde.
Apoi, cu o voce foarte schimbată, pe care angajatul abia o
desluşi, ea întrebă:
— De cât timp este deci plecat Zach Fren?…
— De aproape optsprezece luni…
— Optsprezece luni!
Rostind acestea, Dolly a trebuit să se sprijine de colţul mesei…
Inima încetase subit să-i mai bată câteva clipe.
Brusc, privirile ei s-au oprit pe un afiş postat pe perete şi care
indica orarul curselor vapoarelor de pasageri pentru sezonul de
vară.
în partea de sus a afişului, se afla scris:

Martie 1879

Martie 1879!… Fusese, aşadar, minţită!… Copilul ei murise de

patru ani… şi tot de atâta vreme John părăsise San Diego!… Ea
fusese deci nebună în aceşti patru ani!… Da!… Iar dacă William
Andrew şi doctorul Brumley au lăsat-o să creadă că nebunia ei nu
durase decât două luni, înseamnă că au vrut să-i ascundă
adevărul asupra navei Franklin… Prin urmare, de patru ani nu
mai fuseseră primite veşti despre John şi nava sa!
Spre marea uimire a angajatului, doamna Branican a fost
cuprinsă de un spasm violent. Dar reuşi, cu un efort suprem, să
se stăpânească şi, ieşind din birou, străbătu rapid străzile
oraşului nou.
Cei care au văzut-o pe această femeie, cu faţa palidă, ochii
rătăciţi, probabil că se gândeau că era o nebună.
Şi dacă nu era, nefericita Dolly avea să înnebunească din nou?
Încotro se îndrepta? Spre casa lui William Andrew, unde sosi,
aproape inconştientă, în câteva minute. Ea trecu prin câteva
birouri, unde lucrau mai mulţi subalterni, care nu au avut timp
s-o oprească, şi deschise uşa cabinetului armatorului.
William Andrew rămase mai întâi înlemnit, văzând-o pe doamna
Branican intrând, apoi se sperie, observându-i faţa descompusă şi
paloarea înspăimântătoare.
Şi, înainte ca el să poată rosti un cuvânt, Dolly i-o reteză scurt:
— Ştiu… ştiu!… strigă ea. M-aţi minţit!… Timp de patru ani,
am fost nebună!…
— Draga mea Dolly… linişteşte-te!
 — Răspundeţi!… Nava Franklin este plecată de patru ani, nu-i
aşa?…
William Andrew îşi coborî capul.
— Nu mai aveţi veşti despre ea… de patru ani… de patru ani?…
William Andrew tăcea în continuare.
— Este considerată ca şi pierdută!… Nu va mai reveni nimeni
din echipajul ei… şi nu-l voi mai revedea niciodată pe John!
Lacrimile au fost singurul răspuns pe care-l dădu William
Andrew.
Doamna Branican a căzut brusc pe un fotoliu… îşi pierduse
cunoştinţa.
William Andrew o chemă pe una dintre femeile firmei, care se
grăbi să vină în ajutorul lui Dolly. De asemenea, unul dintre
subalterni a fost trimis imediat după doctorul Brumley, care
locuia în cartier şi care sosi în scurt timp.
William Andrew îl puse la curent. Nu ştia dacă doamna
Branican aflase adevărul printr-o indiscreţie sau din întâmplare,
la Prospect House sau pe străzile din San Diego, dar nu asta
conta! Ea ştia, în prezent! Ştia că trecuseră patru ani de la
moartea copilului, de când îşi pierduse facultăţile mintale, de
când nu se mai primise nicio veste despre nava Franklin…
Doctorul Brumley o readuse în simţiri pe nefericita Dolly, nu
fără dificultate, întrebându-se dacă mintea ei rezistase acestei
ultime lovituri, cea mai groaznică dintre cele pe care le primise.
După ce îşi reveni, treptat, ea conştientiză deplin ceea ce tocmai
aflase!… Revenise la viaţă în această stare de conştienţă, ştiind
exact că gândeşte şi trăieşte în realitate!… Şi, printre lacrimi,
privirea îl întreba pe William Andrew, care, îngenuncheat lângă
ea, îi ţinea mâinile.
— Vorbiţi… vorbiţi… domnule Andrew!
Şi acestea au fost singurele cuvinte care îi scăpară de pe buze.
Atunci, cu o voce întretăiată de hohote de plâns, William
Andrew îi spuse câtă îngrijorare a provocat la început lipsa
veştilor referitoare la Franklin… Au fost trimise scrisori şi
telegrame la Singapore şi în India, unde vaporul nu a mai ajuns…
a fost efectuată o anchetă în privinţa itinerarului parcurs de nava
lui John!… Şi nu a fost găsit niciun indiciu despre naufragiu!
Nemişcată, doamna Branican asculta, fără grai, cu privirea fixă.
Iar după ce William Andrew îşi isprăvi relatarea, ea şopti pierdută:
— Copilul meu, mort… soţul meu, mort… Ah! De ce Zach Fren
nu m-a lăsat şi pe mine să mor!
Dar faţa i se lumină brusc şi energia ei naturală se manifestă
cu o asemenea intensitate, încât doctorul Brumley se
înspăimântă.
— Conform ultimelor cercetări, spuse ea cu o voce hotărâtă, nu
s-a aflat nimic despre Franklin?
— Nimic, răspunse William Andrew.
— Şi o consideraţi pierdută?…
— Da… pierdută!
— Şi nu s-a primit nicio veste despre John şi echipajul lui?…
— Niciuna, sărmana mea Dolly, iar de acum înainte nu mai
avem speranţa…
— Nicio speranţă! exclamă doamna Branican cu un ton aproape
ironic.
Ea se ridică şi întinse mâna spre una dintre ferestre, prin care
se zărea orizontul mării.
William Andrew şi doctorul Brumley o priveau speriaţi,
temându-se pentru starea ei mintală.
Dar Dolly era foarte stăpână pe sine, şi, cu o privire iluminată
de focul sufletului ei, repetă:
— Nicio speranţă!… Aţi spus nicio speranţă!… Domnule
Andrew, dacă John este pierdut pentru dumneavoastră, pentru
mine nu e!… Această avere care îmi aparţine nu o vreau fără el!…
O voi dona pentru căutarea lui John şi a însoţitorilor lui de la
bordul navei Franklini… Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi voi
găsi!… Da!… îi voi găsi!

Capitolul X
Pregătiri

Pentru doamna Branican, urma să înceapă o viaţă nouă. Dacă

avea certitudinea absolută în privinţa morţii copilului ei, nu
aceeaşi convingere exista şi în cazul soţului ei John şi însoţitorii
lui supravieţuiseră, oare, naufragiului navei lor şi se refugiaseră
pe una dintre numeroasele insule din Mările Fiiipine, Celebes sau
Java? Era deci posibil să fie prizonieri ai vreunui trib indigen şi
fără niciun mijloc de a scăpa? De această speranţă se legase
doamna Branican, şi cu o tenacitate atât de extraordinară, încât
nu întârzie să provoace un reviriment în opinia publică din San
Diego pe marginea subiectului navei Franklin. Nu! Ea nu credea,
nu putea crede că John şi echipajul lui pieriseră cu toţii şi,
probabil, tocmai acest gând a ajutat-o să-şi păstreze mintea
limpede. Totuşi, unii înclinau să creadă că era vorba de un fel de
monomanie ce putea fi numită „nebunia speranţei exagerate”. Dar
nu era aşa, după cum vom vedea în continuare. Doamna
Branican îşi recăpătase pe deplin facultăţile mintale; îşi
redobândise acea judecată clară, ce o caracterizase dintotdeauna.
Şi avea un singur ţel: să-l găsească pe John, să-şi continue viaţa
alături de el, şi-l va căuta cu o dârzenie pe care împrejurările i-o
vor spori curând. Deoarece Dumnezeu a vegheat-o atunci când
Zach Fren a salvat-o din prima catastrofă, şi apoi când şi-a
recăpătat conştienţa, întrucât El i-a pus la dispoziţie toate
mijloacele de acţiune, pe care i Ie înlesnea averea, asta însemna
că John trăia, că va fi salvat de Dolly. Ea va folosi această avere
pentru cercetări minuţioase, pentru recompense, pentru
armament. Nu va fi insulă, sau insuliţă, din regiunile de ţărm
străbătute de tânărul căpitan, care să nu fie vizitată, parcursă în
lung şi-n lat. Ceea ce lady Franklin făcuse pentru John Franklin,
va face şi doamna Branican pentru John Branican, şi ea va reuşi
acolo unde a eşuat văduva ilustrului amiral.
Din acea zi, ceea ce înţeleseră prietenii lui Dolly era că trebuia
ajutată în această nouă perioadă a existenţei sale, încurajată în
investigaţiile pe care le plănuia, că trebuia să-şi unească eforturile
lor cu ale ei. Şi asta şi făcu William Andrew, deşi nu mai spera
într-un rezultat fericit al tentativelor care aveau drept scop găsirea
supravieţuitorilor naufragiului. El deveni consilierul cel mai
înfocat al doamnei Branican, ajutat de comandantul navei
Boundary, a cărui navă era atunci la San Diego în stare de
dezafectare. Un om hotărât, pe care se putea conta, prieten
devotat al lui John, căpitanul Ellis primi invitaţia de a veni să
discute cu doamna Branican şi cu William Andrew.
La Prospect House avură loc mai multe întâlniri. Oricât de
bogată era, după ce intrase în posesia moştenirii lui Edward
Starter, doamna Branican n-a dorit să-şi părăsească modesta vilă.
Acolo o lăsase John Ia plecarea lui, tot acolo o va găsi când se va
întoarce. Atât timp cât el nu va reveni la San Diego, nu trebuia să
se schimbe nimic în felul ei de viaţă. Ea va duce aceeaşi existenţă
cu o simplitate similară, cheltuind mai mult decât îi cereau
necesităţile zilnice doar pentru a acoperi costurile cercetărilor şi
bugetul alocat actelor de caritate.
În curând, despre toate aceste pregătiri află întreg oraşul, care
începu să o simpatizeze şi mai mult pe această femeie curajoasă,
care nu voia să fie văduva lui John Branican. Mai mult, ea stârni
pasiuni, era admirată, chiar venerată, deoarece evenimentele
tragice, care o afectaseră, justificau această veneraţie. Mulţi
oameni nu numai că îi urau succes în reuşita campaniei pe care
se pregătea să o întreprindă, ci chiar credeau cu adevărat în acest
succes. Atunci când Dolly cobora din cartierele oraşului vechi
pentru a merge fie la casa lui Andrew, fie la cea a căpitanului
Ellis, când era zărită, gravă şi sobră, îmbrăcată în veşmintele ei de
doliu, îmbătrânită cu zece ani – deşi avea abia douăzeci şi cinci –
bărbaţii îşi scoteau pălăriile în semn de respect, iar femeile se
înclinau uşor la trecerea sa. Dar ea nu vedea nimic din aceste
semne de deferentă la adresa persoanei sale.
În timpul discuţiilor dintre doamna Branican, William Andrew
şi căpitanul Ellis, primul lucru pe care încercară să-l stabilească
fu itinerarul pe care estimau că-l urmase nava Franklin. Şi
trebuia determinat cu precizie, pentru a restrânge aria căutărilor.
Firma Andrew îşi trimisese bastimentul în India, şi era
prevăzută o escală la Singapore, şi în acest port trebuia să-şi
descarce o parte din marfă înainte de a se îndrepta spre ţara
Gangelui. Or, navigând în larg, spre vestul coastei americane,
căpitanul John ajunsese, probabil, în apropierea Arhipelagului
Hawai sau Sandwitch. Părăsind zonele din Micronezia, Franklin a
întâlnit după aceea Insulele Mariane, Fiiipine; pe urmă,
străbătând Marea Celebes şi Strâmtoarea Makassar, a intrat în
Marea Java, mărginită la sud de Insulele Sonde, pentru a acosta,
în sfârşit, Ia Singapore. La extremitatea vestică a Strâmtorii
Malacca, formată din peninsula cu acelaşi nume şi Insula Java, se
află Golful Bengal, în care, în afara Insulelor Nicobar şi Andaman,
naufragiaţii nu ar fi putut găsi un refugiu. De altfel, nu exista
nicio îndoială că John Branican nu apăruse în Golful Bengal. Or,
din moment ce nu făcuse escală la Singapore – cee ce era foarte
sigur – înseamnă că el nu depăşise extremitatea Mării Java şi a
Insulelor Sonde.
în ceea ce priveşte ipoteza că Franklin, în loc să urmeze una
dintre rutele maritime spre Malaezia, a încercat să se îndrepte
spre Calcutta trecând prin trecătorile dificile ale Strâmtorii Torres,
de-a lungul coastei septentrionale a continentului australian,
niciun marinar nu ar fi admis-o. Căpitanul Ellis afirma că John
Branican nu ar fi comis sub niciun chip această imprudenţă
inutilă, de a se aventura în mijlocul pericolelor existente în
strâmtoarea respectivă. Această ipoteză fu înlăturată definitiv:
cercetările trebuiau efectuate doar în regiunile de ţărm
malaeziene.
într-adevăr, în Mările Caroline, Celebes şi Java, insulele şi
insuliţele sunt în număr de câteva mii, şi doar aici, dacă a
supravieţuit unui accident pe mare, putea fi abandonat sau
reţinut de vreun trib echipajul navei Franklin, fără niciun mijloc
de repatriere.
Fiind stabilite aceste zone posibile, se decise trimiterea unei
expediţii în mările Malaeziei. Doamna Branican făcu o propunere
căreia îi acordă o importanţă foarte mare. Ea îl întrebă pe
căpitanul Ellis dacă este de acord să preia comanda acestei
expediţii.
Căpitanul Ellis era liber atunci, deoarece Boundary fusese
dezafectat de firma Andrew. Astfel, deşi surprins de neaşteptata
propunere, el nu ezită să se pună la dispoziţia doamnei Branican,
cu acordul lui William Andrew, care îi mulţumi călduros.
— Nu-mi fac decât datoria, răspunse el, şi voi face tot ceea ce
depinde de mine pentru a-i găsi pe supravieţuitorii de pe Franklini
Dacă mai trăieşte căpitanul…
— John trăieşte! spuse doamna Branican cu un ton atât de
categoric, încât nici cei mai pesimişti nu ar fi îndrăznit s-o
contrazică.
Apoi, căpitanul Ellis puse în discuţie câteva aspecte ce trebuiau
rezolvate. Recrutarea unui echipaj demn să-i sprijine eforturile se
va face fără dificultate. Dar rămânea problema navei. Evident,
utilizarea lui Boundary, pentru o expediţie de acest gen, ieşea din
discuţie. Nu era un bastiment cu pânze, apt să întreprindă o
asemenea campanie, trebuia o navă cu aburi.
La vremea aceea se afla în portul din San Diego un anumit
număr de steamere optime acestei navigaţii. Doamna Branican îl
însărcină deci pe căpitanul Ellis să achiziţioneze cât mai grabnic
cel mai rapid dintre aceste steamere şi puse la Dispoziţia lui
fondurile necesare acestei cumpărări. După câteva zile, tranzacţia
fu încheiată, iar doamna Branican deveni proprietara navei Davitt,
al cărei nume fu schimbat în Dolly Hope, denumire de bun augur.
Era un steamer cu elice, cu un deplasament de nouă sute de
tone, cu o cală putând adăposti o încărcătură suficientă de
cărbune pentru parcurgerea unei distanţe lungi, fără să fie nevoie
de reaprovizionare cu acest gen de combustibil solid. Având trei
catarge, prevăzut cu o velatură destul de mare, motorul lui, de
200 CP, furniza o viteză medie de deplasare de cincisprezece
noduri pe oră. În aceste condiţii de viteză şi de tonaj, Dolly Hope,
foarte uşor de condus, şi optim din punct de vedere marinăresc,
urma să răspundă tuturor exigenţelor unei călătorii prin mijlocul
mărilor având o întindere relativ restrânsă, presărate cu insule,
insuliţe şi stânci submarine. Ar fi fost dificil să fie făcută o alegere
mai apropiată nevoilor unei astfel de expediţii.
Nu mai trebuiau decât vreo trei săptămâni pentru a o pune pe
Dolly Hope în stare de funcţionare, a-i examina cazanele, a-i
verifica motorul, a-i repara greementul şi velatura, a-i regla
aparatele de măsurat, a încărca în cală cărbunii, a asigura
alimentele pentru o călătorie care va dura, poate, mai mult de un
an. Căpitanul Ellis era hotărât să nu abandoneze regiunile de
ţărm, în care este posibil să se fi pierdut Franklin, decât după ce
le va explora toate zonele de refugiu. Îşi dăduse cuvântul de
marinar şi era un om care-şi ţinea promisiunile.
Alegerea unei nave bune şi a unui echipaj la fel de bun mărea
şansele de reuşită şi, în această privinţă, căpitanul Ellis nu putea
decât să se felicite de ajutorul pe care i-l dădu populaţia maritimă
din San Diego. Cei mai buni marinari s-au oferit să servească sub
ordinele lui. Toţi se îngrămădeau să plece în căutarea victimelor
ce aparţineau toate familiilor portului.
Echipajul lui Dolly Hope era compus dintr-un secund, un
locotenent, un şef de echipaj, un şef de cart şi douăzeci şi cinci de
oameni, inclusiv mecanicii şi cei care se ocupă de cazane.
Căpitanul Ellis era sigur că va obţine tot de la aceşti marinari
devotaţi şi curajoşi, oricât de lungă şi de grea avea să fie călătoria
prin mările Malaeziei.
Trebuie menţionat totuşi că, în vreme ce erau efectuate aceste
pregătiri, doamna Branican nu rămăsese inactivă. Ea îl ajuta pe
căpitanul Ellis intervenind oricând era necesar, rezolvând toate
dificultăţile financiare, nedorind să neglijeze nimic din ceea ce ar
fi putut garanta succesul expediţiei.
Între timp, această femeie caritabilă nu uitase familiile pe care
dispariţia navei le lăsaseră într-o situaţie mai grea. În acest sens,
ea completase măsurile deja luate de firma Andrew şi concretizate
prin subscripţiile publice. În urma acestor acţiuni, existenţa
familiilor respective era asigurată la un mod satisfăcător şi toate
aşteptau ca tentativa doamnei Branican să-i aducă înapoi pe
naufragiaţii navei Franklin.
Dacă Dolly ajutase familiile atât de greu lovite de această
catastrofă, generozitatea ei nu o va lăsa să nu facă acelaşi lucru şi
pentru Jane Burker? Ea ştia în acele momente pregătitoare ale
expediţiei cât de mult o sprijinise pe durata maladiei această biată
femeie. Cunoştea că Jane nu o părăsise subit, ci doar forţată de
anumite împrejurări… Fără îndoială, Jane ar fi rămas în
continuare la Prospect House, împărtăşindu-i speranţa, în cazul
în care deplorabilele afaceri ale soţului ei nu ar fi silit-o să
părăsească San Diego, şi chiar Statele Unite. Oricâte reproşuri
merita Len Burker, este sigur că atitudinea lui Jane fusese aceea
a unei rude a cărei afecţiune mergea până la un devotament total.
Dolly îi păstrase deci o prietenie desăvârşită şi, gândindu-se Ia
nefericita ei situaţie, regretul său cel mai profund era că nu-i
putea dovedi recunoştinţa sa, venindu-i în ajutor. Dar, în pofida
sârguinţei lui William Andrew, fusese imposibil să se afle ce se
întâmplase cu soţii Burker. Este adevărat, dacă ar fi fost cunoscut
locul unde se refugiaseră, doamna Branican nu ar fi putut totuşi
să-i cheme înapoi la San Diego, deoarece Len Burker purta
asupra lui nişte acuzaţii copleşitoare de deturnare de fonduri; dar
ea s-ar fi grăbit să sară în ajutorul lui Jane, de care această
nefericită femeie avea mare nevoie.
La 27 iulie, Dolly Hope era gata de plecare. Doamna Branican
se urcă dimineaţa la bord, pentru a recomanda ultima dată
căpitanului Ellis să nu precupeţească niciun efort în tentativa de
a descoperi urmele navei Franklin. De altfel, ea nu se îndoia în
privinţa reuşitei expediţiei. John şi echipajul lui va fi repatriat!…
Ea repetă această frază cu o asemenea convingere, încât marinarii
o aplaudară. Toţi îi împărtăşeau credinţa, precum şi prietenii,
părinţii lor, veniţi să asiste la plecarea navei Dolly Hope.
Căpitanul Ellis se adresă atunci doamnei Branican, dar şi lui
William Andrew, care-l însoţise la bord:
— În faţa dumneavoastră, doamnă, spuse el, şi a domnului
William Andrew, în numele ofiţerilor şi al echipajului meu, jur, da!
Jur că nu mă voi lăsa descurajat de niciun pericol, nici de
oboseală pentru a-l găsi pe căpitanul John şi pe oamenii de pe
Franklin. Această navă pe care aţi pregătit-o se numeşte acum
Dolly Hope, şi ea îşi va justifica numele…
— Cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu devotamentul celor care-şi
pun nădejdea în El! răspunse doamna Branican.
— Ura!… Ura! pentru John şi Dolly Branican!
Aceste strigăte fură repetate de toată mulţimea, care se
îngrămădea pe cheiul portului.
După ce fură dezlegate frânghiile care o amarau, Dolly Hope
începu să se îndrepte încet, graţie primelor rotiri ale elicei, spre
ieşirea din port. Apoi, imediat ce ajunse în capătul şenalului, puse
cap compas spre sud-vest şi, sub acţiunea puternicului motor,
pierdu curând din vedere pământul american.

Capitolul XI
Prima campanie în Malaezia

După un parcurs de două mii două sute de mile, Dolly Hope

ajunse în dreptul Muntelui Mauna Kea, sau Muntele Alb în
hawaiană, care domină de la cincisprezece mii de picioare Insula
Hawai, cea mai meridională din grupul Sandwich.
Independentă faţă de aceste cinci mari insule şi de altele trei
mai mici, grupul în cauză cuprinde încă un anumit număr de
insuliţe, pe care nu avea rost să fie efectuate cercetări în privinţa
urmelor navei Franklin. Era evident că naufragiul ar fi fost
cunoscut de mult, dacă ar fi avut loc aici, printre numeroasele
stânci submarine ale arhipelagului, ori în apele ce înconjoară
Insula Medo Mânu, deşi aceste fâşii de pământ nu sunt
frecventate decât de numeroase păsări marine, într-adevăr, pe
Insulele Sandwich locuieşte o populaţie destul de densă – o sută
de mii de locuitori, o nimica toată pentru Insula Hawai – şi, graţie
misionarilor francezi, englezi şi americani, ce trăiesc pe aceste
insule, vestea dezastrului ar fi ajuns prompt la porţile Californiei.
De altfel, cu patru ani în urmă, atunci când căpitanul Ellis
întâlnise nava Franklin, cele două bastimente se aflau deja
dincolo de grupul Insulelor Sandwich. Dolly Hope îşi urmă deci
ruta spre sud-vest, străbătând această mare admirabilă a
Pacificului, care îşi merită pe bună dreptate numele pe durata
celor câteva luni ale sezonului cald.
Şase zile mai târziu, rapidul steamer trecu linia convenţională,
pe care geografii au trasat-o de la sud la nord între Polinezia şi
Micronezia. În această parte occidentală a mărilor polineziene,
căpitanul Ellis nu avea de făcut nicio investigaţie. Dar, dincolo de
zonele respective, mările microneziene mişună de insule, insuliţe
şi de recifuri, unde Dolly Hope ar putea avea sarcina periculoasă
de a găsi indiciile unui naufragiu.
La 22 august, nava făcu escală la Otia, insula cea mai
importantă a grupului Marshall, vizitată de Kotzebue şi de ruşi în
anul 1817. Acest grup, întinzându-se pe o distanţă de treizeci de
mile de la est la vest, şi treisprezece mile de la nord la sud,
cuprinde cel puţin şaptezeci şi cinci de insuliţe sau atoli.
După ce îşi completă proviziile de apă dulce pe insulă, Dolly
Hope îşi prelungi escala cu încă cinci zile. Îmbarcat la bordul
şalupei cu vapori, căpitanul Ellis se putu convinge că nu se
pierduse nicio navă printre aceste stânci submarine, în ultimii
patru ani. Fură întâlnite câteva resturi de-a lungul Insuliţei
Mulgrave; dar nu erau decât trunchiuri de brad, de palmieri, de
bambus, aduse de curenţii dinspre nord sau sud, şi pe care
locuitorii le folosesc pentru a-şi construi pirogile. Căpitanul Ellis
află de la căpetenia Insulei Otia că, din 1872, nu fusese menţionat
decât un singur bastiment ce s-a sfărâmat de atolii din est, un
bric englez, al cărui echipaj a fost repatriat ulterior.
Odată ieşită din Arhipelagul Marshall, Dolly Hope îşi continuă
drumul spre Insulele Caroline. Trecând prin dreptul lor, îşi lăsă la
apă şalupa în apropierea Insulei Ualam, a cărei explorare nu oferi
niciun rezultat. La 3 septembrie, nava străbătu vastul arhipelag,
care se întinde între 12 grade latitudine nordică şi 3 grade
latitudine sudică, pe de-o parte, şi între 129 grade longitudine
estică şi 170 grade longitudine vestică, adică 125 de leghe de la
nord spre est de ambele părţi ale Ecuatorului, şi aproape 1000 de
leghe de la vest la est.
Dolly Hope rămase trei luni în aceste mări ale Insulelor
Caroline, cunoscute suficient după ce studiile lui Llltke,
îndrăzneţul navigator rus, s-au adăugat celor ale francezilor
Duperrey şi Dumont d'Urville. În această perioadă fură vizitate
succesiv principalele grupuri care formează acest arhipelag,
grupul Pâliou, Marinarii Periculoşi, Martirii, Saavedra, Sonsorol,
Insulele Mariera, Ana, Lord North etc.
Căpitanul Ellis îşi stabili centrul operaţiunilor în privinţa
grupului Yap sau Guap, care aparţine ansamblului propriu-zis al
Carolinelor, ce cuprinde aproape cinci sute de insule. De aici îşi
îndreptă steamer-ul investigaţiile spre punctele cele mai
îndepărtate. De altfel, acest arhipelag a fost teatrul multor
naufragii, dintre care îl putem menţiona pe cel al navei Antilope,
în 1793, şi al căpitanului american Bamard pe Insulele Mortz şi
Lord North, în 1832!
În timpul acestei perioade, devotamentul oamenilor de pe Dolly
Hope fu deasupra oricăror elogii. Niciunul dintre ei nu luă în
seamă nici eventuale pericole, nici oboseala cauzată de navigaţia
prin mijlocul recifurilor fără număr, prin aceste trecători ale căror
funduri marine sunt presărate cu excrescenţe coraligene. În plus,
sezonul urât începea să domine aceste regiuni de ţărm, unde
vânturile se dezlănţuie cu o forţă teribilă şi în care naufragiile
sunt şi la vremea povestirii noastre încă numeroase.
În fiecare zi, ambarcaţiile de la bord, lăsate la apă, cercetau
golfuleţele, la suprafaţa cărora curenţii ar fi putut aduce unele
fragmente de navă, resturi plutitoare, orice ar fi putut aminti de
naufragiul navei Franklin. Bărcile erau bine echipate, deoarece nu
era vorba de cercetări asemănătoare celor efectuate de amiralul
Franklin, adică în zonele deşertice ale ţinuturilor arctice; în cazul
de faţă insulele erau locuite în majoritate, iar sarcina căpitanului
Ellis consta mai ales în a acţiona întocmai exploratorului
d'Entrecasteaux, când a scotocit atolii unde se credea că
dispăruse Laperouse. Era important deci să se intre în contact cu
indigenii. Echipajul lui Dolly Hope fu adesea întâmpinat cu
manifestări ostile de anumite populaţii, reticente şi neospitaliere
cu străinii. Au avut loc unele agresiuni şi a trebuit să se răspundă
prin forţă. Doi sau chiar trei marinari au fost răniţi, însă, din
fericire, rănile nu s-au dovedit grave.
Din acest arhipelag al Carolinelor a adresat căpitanul Ellis
primele scrisori către doamna Branican, prin intermediul navelor
ce efectuau această rută spre litoralul american. Dar ele nu
conţineau nimic referitor la urma lui Franklin sau la naufragiaţi.
Rămânând fără rezultat în Caroline, tentativele urma să fie
reluate spre vest, înglobând vastul sistem al Malaeziei. În
realitate, acolo, existau şanse mai mari de a-i găsi pe
supravieţuitorii catastrofei, probabil pe una dintre acele
numeroase insuliţe a căror prezenţă este atestată încă de studiile
hidrografice, chiar şi după cele trei recunoaşteri făcute în această
parte a Oceanului Pacific.
La 2 decembrie, după ce parcurse şapte sute de mile mai spre
vest de Insulele Caroline, Dolly Hope atinse una dintre marile
insule ale grupului Fiiipine, cel mai important dintre
arhipelagurile malaeziene, dar şi cel mai mare dintre cele a căror
poziţie a fost determinată în hidrografia malaeziană şi chiar pe
toată suprafaţa Oceaniei. Descoperit de Magellan în 1521, grupul
în speţă se întinde de la al cincilea la al douăzeci şi unulea grad
latitudine septentrională, şi de la o sută paisprezece la o sută
douăzeci şi trei grade longitudine orientală.
Dolly Hope nu făcu escală pe marea Insulă Lucon, numită şi
Manila. Cum să se admită că Franklin ar fi ajuns atât de departe
în Marea Chinei, de vreme ce ea avea ruta spre Singapore.
Căpitanul Ellis preferă tocmai din acest motiv să-şi concentreze
investigaţiile pe Insula Mindanao, la sud de aşa-zisul arhipelag,
adică pe acelaşi itinerar urmat, negreşit, de John Branican pentru
a ajunge în Marea Java.
La acea dată, Dolly Hope era ancorată în partea de sud-vest a
portului Zamboanga, reşedinţa guvernatorului care răspunde de
cei trei primari ai insulei.
Mindanao cuprinde două părţi, una spaniolă, cealaltă
independentă, aflată sub dominaţia unui sultan, care a făcut din
Selangan capitala lui.
Căpitanul Ellis, aşa cum era indicat, trebuia să obţină primele
informaţii de la guvernator şi de la primari în legătură cu un
naufragiu ce ar fi putut avea loc pe litoralul Insulei Mindanao.
Autorităţile se puseră la dispoziţia lui cu multă amabilitate. Dar
nu fusese semnalat, în ultimii cinci ani, niciun incident de acest
gen, cel puţin în regiunea spaniolă a Insulei Mindanao.
Este adevărat, pe coastele zonei independente a insulei, unde
locuiesc mindanezii, caragos, lutas, subanii şi alte diverse
populaţii sălbatice, pe bună dreptate suspectate de canibalism, se
pot produce multe dezastre, fără să fie cunoscute vreodată, aceste
populaţii având tot interesul să le ţină ascunse! Pot fi întâlniţi
chiar numeroşi malaezieni care practică în mod curent meseria de
corsar. Cu navele lor uşoare, înarmate cu tunuri, ei atacă
bastimentele comerciale, pe care vântul dinspre vest le împinge pe
litoralul lor, şi după ce le cuceresc, le distrug. Dacă Franklin ar fi
avut parte de o asemenea soartă, cu siguranţă că guvernatorul nu
ar fi fost informat. Singurele informaţii pe care le fumiză,
referitoare la zona insulei aflată sub autoritatea sa, fură deci
considerate nesemnificative.
 Astfel, Dolly Hope trebui să înfrunte aceste mări atât de dure în
timpul iernii. De câteva ori, fură efectuate debarcări în mai multe
locuri de pe coastă, iar marinarii se aventurară în aceste
admirabile păduri de tamarin, bambus, copaci înrudiţi cu
manglierul, abanos cu scoarţă neagră, acaju sălbatici, lemn de
fier, manglieri, arbori ce reprezintă una dintre bogăţiile Filipinelor.
În mijlocul acestor fertile câmpii, unde interferează produsele
zonelor temperate cu cele din zonele tropicale, căpitanul Ellis şi
oamenii lui vizitară câteva sate în speranţa de a găsi aici unele
indicii, resturi ale naufragiului, prizonieri reţinuţi de triburile
malaeziene; dar cercetările lor rămaseră fără rezultat, iar
steamer-ul fu constrâns să revină la Zamboanga, greu încercat de
vremea proastă şi scăpând doar prin miracol de recifurile
submarine din aceste regiuni de ţărm.
Explorarea Arhipelagului Filipinelor dură aproape două luni şi
jumătate; au fost cercetate peste o sută de insule, dintre care cele
mai importante, după Lucon şi Mindanao, sunt Mindoro, Leyte,
Samar, Panay, Negros, Zebu, Masbate, Palawan, Catanduanes etc.
Căpitanul Ellis scotoci grupul Bassilan, la sud de Zamboanga,
apoi se îndreptă spre Arhipelagul Rolo, unde sosi la 25 februarie
1880.
Aici se află un adevărat cuib de piraţi, în care indigenii mişună
în mijlocul acestor numeroase insule acoperite de o junglă deasă,
întinzându-se între zona sudică a Insulei Mindanao şi cea nordică
a Insulei Borneo. Un singur port este frecventat uneori de navele
ce traversează Marea Chinei şi bazinele Malaeziei, portul Bevuan,
situat pe principala insulă care a dat numele ei grupului.
Dolly Hope făcu escală la Bevuan. Acolo, se stabiliră oarecare
relaţii cu sultanul, care guvernează o populaţie compusă din şase
sau şapte mii de locuitori. Căpitanul Ellis, este adevărat, oferi
unele daruri şi plăti o anumită sumă de bani pentru a obţine
informaţii. Atunci, indigenii îi indicară locurile unor diverse
naufragii ce avuseseră loc pe aceste insule, apărate de centura lor
de corali şi de madrepori.
Dar, printre resturile care fură găsite, nu fu recunoscut
niciunul care să fi aparţinut navei Franklin. Se subînţelege astfel
că naufragiaţii ori pieriseră, ori fuseseră repatriaţi.
După ce-şi completă proviziile de cărbuni în timpul escalei din
Mindanao, Dolly Hope avea cala plină la sfârşitul acestei navigări
printre meandrele grupului Hoi. Îi rămânea deci destul
combustibil pentru a străbate Marea Celebes, îndreptându-se spre
Insulele Maratubas şi să ancoreze apoi în portul din Bandger
Massing, situat la sud de Bomeo.
Căpitanul Ellis pătrunse în mijlocul acestui bazin închis, ca un
lac, ici de marile insule malaeziene, colo de o centură de insuliţe.
De altfel, Marea Celebes nu prea este apărată, în pofida acestor
obstacole naturale, împotriva furiei furtunilor şi, dacă totuşi ne
putem minuna de splendorile apelor ei, care mişună de zoofite în
culori strălucitoare şi de mii de specii de moluşte, dacă imaginaţia
navigatorilor a mers până acolo, încât le-a comparat cu o grădină
de flori lichide, atunci uraganele violente, care o bântuie, aduc o
pată de umbră acestui minunat tablou.
Dolly Hope resimţi din plin o asemenea manifestare climaterică
în noaptea de 28-29 februarie. În timpul zilei, vântul se înteţise
puţin şi, chiar dacă îşi diminuase sensibil intensitatea spre seară,
nori enormi cu aspect livid, îngrămădiţi la orizont, prevestiră o
noapte foarte agitată.
Într-adevăr, spre orele 23,00, se declanşă un uragan de o
violenţă extremă, iar marea fu cuprinsă în câteva clipe de un
tangaj extraordinar.
Până atunci preocupat doar de motorul lui Dolly Hope,
căpitanul Ellis se văzu pus în situaţia de a face faţă furtunii şi de
a lua toate precauţiile pentru a evita orice accident ce i-ar fi putut
compromite campania; în acest scop, el puse nava în capă, astfel
încât să nu forţeze elicea şi să obţină o viteză necesară pentru ca
Dolly Hope să răspundă uşor la manevrarea cârmei.
În pofida acestor precauţii, tornada se dezlănţuia cu o
asemenea intensitate şi talazurile se izbeau cu atâta furie de cocă,
încât Dolly Hope nu le putu evita. Sute de tone de apă năvăliră pe
punte, se izbiră de tambuchiuri, mai să le rupă, şi ajunseră în
cală. Dar pereţii despărţitori etanşi rezistară şi, formând un
obstacol în calea apei, o împiedicară să se răspândească spre
compartimentele sălii cazanelor şi a motorului. Un caz fericit,
deoarece, dacă ar fi fost stinse focurile, Dolly Hope ar fi rămas
fără apărare împotriva forţelor dezlănţuite ale naturii şi,
nemaiputând cârmi, purtată în derivă pe crestele talazurilor,
izbită din faţă, ar fi fost în pericol de a se scufunda.
Dar echipajul reuşi să-şi păstreze sângele rece şi curajul în
aceste împrejurări critice. El fu de mare ajutor comandantului şi
ofiţerilor. Se arătă demn de căpitanul care-l alesese din elita
marinarilor din San Diego. Nava fu salvată de îndemânarea şi de
precizia manevrelor pe care le executară marinarii.
După cincisprezece ore îngrozitoare de furtună, marea se
domoli; se putea chiar spune că ea se linişti complet în apropiere
de marea Insulă Borneo, iar în dimineaţa de 2 martie, Dolly Hope
ajunse lângă coastele Insulelor Maratubas.
Aceste insule care, din punct de vedere geografic, depind de
borneo, constituiră obiectul celor mai minuţioase explorări în
prima jumătate a lunii martie, iar căpeteniile populaţiilor făcură
faţă tuturor exigenţelor anchetei. Totuşi, fu imposibil de
descoperit orice informaţie referitoare la dispariţia navei Franklin.
Cum aceste regiuni de ţărm ale Malaeziei sunt frecventate prea
des de piraţi, existau temerile potrivit cărora John Branican şi
echipajul lui fuseseră masacraţi până la ultimul om.
Şi într-o zi, vorbind sccundului despre eventualitatea aceasta,
căpitanul Ellis îi spuse:
— Este foarte posibil ca pierderea lui Franklin să fi fost cauzată
de un atac de acest gen. Fapt ce ar explica de ce nu am descoperit
până acum niciun indiciu al naufragiului. Aceşti piraţi nu se
dezmint de cruzimea lor. Când dispare o navă, catastrofa o pun pe
seama unui uragan, şi cu asta am spus totul!
— Aveţi foarte mare dreptate, căpitane, observă secundul de pe
Dolly Hope. Piraţii bântuie pe aceste mări şi trebuie să fim cu
ochii-n patru când vom trece prin Strâmtoarea Makassar.
— Fără îndoială, reluă căpitanul Ellis, dar noi ne aflăm într-o
situaţie mai bună decât cea în care se găsea John Branican
pentru a scăpa de aceşti ticăloşi. Cu vânturi neregulate şi
schimbătoare, o navă cu pânze nu manevrează în voie. Pentru noi,
atât timp cât motorul va funcţiona, ambarcaţiile malaeziene nu ne
pot ajunge. Totuşi, recomand cea mai mare vigilenţă.
Dolly Hope pătrunse în Strâmtoarea Makassar, care desparte
litoralul Insulei Borneo de cel atât de capricios dantelat al Insulei
Celebes. Timp de două luni, între 15 martie şi 15 mai, după
reaprovizionarea cu cărbuni în portul Damaring, căpitanul Ellis
scotoci toate golfuleţele din est.
Recunoscută de Magellan, Insula Celebes măsoară pe puţin
optzeci şi două de leghe lungime şi douăzeci şi cinci lăţime. Din
cauza formei sale, geografii au asemănat-o cu o tarantulă, ale
cărei picioare enorme sunt figurate de peninsule. Frumuseţea
peisajelor sale, bogăţia produselor, dispunerea optimă a munţilor
fac din această fâşie de pământ o egală a superbei Borneo. Dar
tăieturile multiple ale coastei sale oferă multe refugii pirateriei,
astfel încât navigaţia prin strâmtoare este, într-adevăr, foarte
periculoasă.
În pofida acestor aspecte, căpitanul Ellis îşi continuă misiunea.
Dând ordin să fie ţinute permanent cazanele navei sub presiune,
el vizită golfuleţele litoralului cu ambarcaţiile de la bord, gata să
se întoarcă în orice moment dacă s-ar fi ivit vreun pericol.
Apropiindu-se de extremitatea meridională a strâmtorii, Dolly
Hope reuşi să navigheze în aceste condiţii mai puţin alarmante.
Într-adevăr, această parte a Insulei Celebes se află sub dominaţia
olandeză. Capitala acestor colonii este Makassar, odinioară
Wlaardingen, apărată de fortul Rotterdam. Aici făcu escală
căpitanul Ellis, la 17 mai, în scopul de a oferi puţin răgaz
echipajului şi de a reface proviziile de combustibil. Chiar dacă nu
descoperi nimic care să-l pună pe urmele lui John Branican, el
află în acest port o veste foarte importantă referitoare la itinerarul
pe care e posibil să-l fi urmat nava Franklin: la data de 3 mai
1875, bastimentul a fost semnalat la zece mile în larg de
Makassar, îndreptându-se spre Marea Java. Exista deci
certitudinea că nu pierise la acea vreme în aceste mări de temut
ale Malaeziei. Urmele ei trebuiau, aşadar, căutate dincolo de
Celebes şi de Borneo, adică în Marea Java, extinzându-se
cercetările până la Singapore.
Într-o scrisoare pe care o adresă doamnei Branican din această
zonă mărginaşă a Insulei Celebes, căpitanul Ellis o informă în
privinţa acestei circumstanţe, reînnoindu-şi promisiunea de a o
ţine la curent cu investigaţiile ce vor fi întreprinse de acum înainte
între Marea Java şi Insulele Sonde.
Într-adevăr, s-a stabilit ca Dolly Hope să nu depăşească
meridianul Singapore, care constituie punctul terminus al
campaniei sale spre vest. Ea o va completa la întoarcere, scrutând
ţărmurile meridionale ale Mării Java şi vizitând acest ansamblu
de insule care o delimitează; apoi, navigând prin acest grup al
Insulelor Moluques, va ajunge din nou în Oceanul Pacific pentru a
reveni pe pământ american.
Dolly Hope părăsi Makassar în ziua de 23, navigă în apropiere
de coasta inferioară, ce separă Insula Celebes de Insula Borneo, şi
făcu escală la Bandger Massing. Aici îşi are reşedinţa
guvernatorul Insulei Borneo, sau mai degrabă Kalematan, pentru
a-i aminti adevăratul său nume geografic. În portul menţionat
fură consultate minuţios registrele maritime; dar nu se află niciun
indiciu conform căruia Franklin ar fi fost zărită în aceste regiuni
de ţărm. În fond, faptul este explicabil, dacă nava a preferat să
navigheze în largul Mării Java.
După zece zile, în care căpitanul Ellis conduse nava spre
sud-vest, aceasta ancoră în portul Batavia, la extremitatea marii
Insule Java, în mare parte de origine vulcanică şi oferind aproape
întotdeauna un peisaj deosebit, cu cratere din care ţâşnesc aburi
şi flăcări produse de magma incandescentă.
Fură de ajuns câteva zile echipajului pentru a-şi reface
proviziile în acest mare oraş, care este capitala coloniilor olandeze
din Oceania. Ţinut la curent prin veştile maritime despre
eforturile doamnei Branican de a-i găsi pe naufragiaţi,
guvernatorul general îl primi călduros pe căpitanul Ellis. Din
nefericire, el nu putu oferi nicio informaţie despre soarta navei
Franklin. La acea vreme, opinia marinarilor din Batavia era că
bastimentul cu trei catarge, prins într-o tornadă, se scufundase.
În primele luni din 1875, existau rapoarte despre mai multe nave
despre care nu se mai ştia nimic şi care dispăruseră în timpul
unor asemenea uragane, şi niciun fragment din epavele lor nu
fusese adus de curenţi în apropierea ţărmului.
Părăsind Batavia, Dolly Hope lăsă la babord Strâmtoarea
Sonde, care uneşte Marea Java cu Marea Timor, apoi ajunse în
dreptul Insulelor Billitow şi Banga. Altădată, apele de coastă ale
acestor insule erau pline de piraţi, iar bastimentele care ancorau
aici pentru a încărca minereu de fier şi de cositor evitau cu greu
atacurile lor. Dar poliţia maritimă i-a nimicit până la urmă şi deci
nu mai stătea în picioare ipoteza că nava Franklin ar fi putut fi
victima agresiunilor acestor tâlhari ai mărilor.
Continuând să se îndrepte spre nord-vest, vizitând insulele
litoralului Sumatra, Dolly Hope ocoli vârful Peninsulei Malacca şi
ancoră în dimineaţa zilei de 20 iunie în apele de coastă ale Insulei
Singapore, după o călătorie întârziată de vânturi potrivnice.
Unele reparaţii la motorul navei îl obligară pe căpitanul Ellis să
rămână cincisprezece zile în port, situat în sudul insulei. Cu o
întindere redusă – două sute şaptezeci de mile pătrate – această
colonie, foarte importantă pentru relaţiile ei comerciale cu Europa
şi cu America, a devenit una dintre cele mai bogate din Extremul
Orient, din ziua în care englezii au fondat aici prima agenţie, în
1818.
După cum se ştie, nava Franklin trebuia să-şi descarce o parte
din marfă Ia Singapore, în beneficiul firmei Andrew, înainte de a
se îndrepta spre Calcutta. Cunoaştem, de asemenea, că
bastimentul american cu trei catarge nu a mai ajuns niciodată
acolo. Totuşi, căpitanul Ellis vru să facă escală aici pentru a
obţine unele informaţii referitoare la naufragiile survenite în
Marea Java, în ultimii ani.
De fapt, deoarece, pe de-o parte, Franklin fusese semnalată în
largul Strâmtorii Makassar, şi, pe de altă parte, întrucât nava nu
mai sosise la Singapore, trebuia admis, negreşit, că naufragiase
între aceste două puncte. Cel puţin dacă, în realitate, căpitanul
John Branican nu a ieşit din Marea Java şi a trecut prin una
dintre strâmtorile care separă Insulele Sonde pentru a ajunge în
Marea Timor… Dar de ce s-a răzgândit în acest sens, de vreme ce
avea ca destinaţie Singapore? Era un fapt inexplicabil, chiar
inadmisibil.
Întrucât în urma anchetei fură obţinute rezultate negative,
căpitanului Ellis nu-i mai rămase decât să-şi încheie vizita la
guvernatorul oraşului-port Singapore pentru a-şi duce nava în
America.
La 25 august, manevrele de plecare se făcură pe o vreme foarte
furtunoasă. Temperatura în aer era înăbuşitoare, aşa cum este,
de obicei, în luna august, în această zonă toridă, situată la câteva
grade sub linia Ecuatorului. Dolly Hope resimţi din plin vremea
defavorabilă, care marchează ultimele săptămâni ale acestei luni.
Totuşi, navigând în apropierea coastelor Insulelor Sonde, nu lăsă
aici niciun punct neexplorat. Căpitanul Ellis vizită, succesiv,
Insula Madura, una dintre cele douăzeci de regenţe ale Insulei
Java, apoi Bali, cu o activitate comercială dintre cele mai
înfloritoare în cadrul acestor colonii, cât şi Lombok şi Sumbrava,
al cărei vulcan, Tombovo, ameninţa atunci această regiune cu o
erupţie la fel de dezastruoasă precum cea din 1815.
Între aceste diverse insule se deschid numeroase strâmtori,
care dau în Marea Timor. Dolly Hope a fost nevoită să manevreze
prudent pentru a evita curenţi marini foarte puternici, ce
antrenează bastimentele chiar şi împotriva musonului dinspre
vest. Se înţelege, aşadar, câte pericole pot exista în timpul
navigării în această mare, mai ales în cazul velierelor, care nu
sunt ajutate de forţa motoarelor. De aici, catastrofe maritime
destul de frecvente în interiorul zonei malaeziene.
Din regiunile de ţărm ale Insulei Flore, căpitanul Ellis urmă
lanţul altor insule, care închid la sud Marea Moluques, dar în van.
După atâtea decepţii, nu e de mirare că echipajul fu descurajat de
rezultatul campaniei. Cu toate acestea, nu trebuia pierdută
speranţa găsirii navei Franklin, atât timp cât nu se va încheia
explorarea. Exista posibilitatea ca John Branican, în loc să
străbată Strâmtoarea Makassar părăsind Insula Mindanao din
Fiiipine, să fi traversat Arhipelagul şi Marea Moluques pentru a
intra în Marea Java şi să ajungă în largul Insulei Celebes.
Oricum, timpul se scurgea, iar jurnalul de bord continua să
rămână mut în privinţa soartei navei Franklin. Nici la Timor, nici
în cele trei grupuri care constituie Arhipelagul Moluques, grupul
Amboine, reşedinţa guvernatorului general, ce cuprinde Ceram şi
Buru, grupul Banda, şi grupul Gilolo nu a fost posibilă obţinerea
unor informaţii despre o navă ce s-ar fi pierdut între aceste insule
în primăvara anului 1875. Din 23 septembrie, data sosirii lui
Dolly Hope în Timor, până în 27 decembrie, data la care ajungea
la Gilolo, au fost trei luni de investigaţii şi niciun indiciu nu reuşi
să facă lumină în privinţa acestei catastrofe maritime.
Dolly Hope îşi încheiase expediţia. Cu Insula Gilolo, care este
cea mai importantă a grupului Moluques, se închidea cercul pe
care căpitanul Ellis se angajase să-I urmeze prin regiunile
malaeziene. Astfel, echipajul beneficie de câteva zile de odihnă, la
care aveau tot dreptul. Şi totuşi, dacă ar fi fost descoperit un nou
indiciu, aceşti oameni de treabă nu s-ar fi sfiit să încerce orice,
chiar cu preţul unor pericole dintre cele mai mari!
Ternate, capitala Insulei Gilolo, cea mai importantă din Marea
Moluques, şi unde locuieşte un rezident olandez, îi fumiză lui
Dolly Hope tot ce îi fu necesar în materie de provizii de alimente şi
de cărbune pentru călătoria de întoarcere. Aici se încheie anul
1881 – al şaselea de la dispariţia navei Franklin.
Căpitanul Ellis dădu ordin pentru începerea manevrelor de
plecare în dimineaţa zilei de 9 ianuarie şi nava puse cap compas
spre nord-est.
La acea vreme era sezonul nefavorabil. Călătoria a fost grea, iar
vânturile neprielnice au provocat întârzieri destul de mari. Dolly
Hope fu semnalată de semafoarele din San Diego abia la 23
ianuarie.
Campania în Malaezia a durat nouăsprezece luni. În pofida
eforturilor căpitanului Ellis şi a devotamentului echipajului său,
secretul dispariţiei navei Franklin rămăsese ascuns în
misterioasele dedaluri ale mărilor.

Capitolul XII
Încă un an

Scrisorile primite de doamna Branican în cursul acestei

expediţii nu i-au întărit speranţa că tentativa va fi încununată de
succes. Astfel, după sosirea ultimei misive, ea nu mai avea decât o
infimă convingere în privinţa reuşitei cercetărilor efectuate de
căpitanul Ellis în regiunile de ţărm ale grupului Moluques.
Imediat ce află că Dolly Hope se zări în largul coastelor portului
din San Diego, doamna Branican, însoţită de William Andrew, sosi
în port. După ce nava ancoră, cei doi fură conduşi la bord.
Atitudinea căpitanului Ellis şi a echipajului său spunea destul,
şi anume că a doua etapă a campaniei nu avusese mai multe
şanse decât prima.
Întinzând mâna căpitanului, doamna Branican se îndreptă spre
aceşti oameni, atât de greu încercaţi de oboseala unei astfel de
călătorii, şi, cu o voce hotărâtă, spuse:
— Vă mulţumesc, căpitane Ellis, şi vouă, prieteni!… Aţi făcut
tot ceea ce aşteptam de la devotamentul vostru! Nu aţi reuşit şi
poate că sunteţi dezamăgiţi din cauza asta! Dar eu nu mi-am
pierdut speranţa!… Nu!… Am convingerea în continuare că-l voi
revedea pe John şi pe însoţitorii lui de pe Franklini… Speranţa
mea este în Dumnezeu… El o va împlini!
Rostite cu o încredere extraordinară, aceste cuvinte denotau o
rară energie, o hotărâre de nezdruncinat a doamnei Branican de a
nu renunţa, iar convingerea ei le pătrunse în inimi. Şi ascultând-o
cu respectul pe care îl exprima atitudinea ei, cei de faţă îşi dădură
seama că nu era femeia care să pună la îndoială pierderea
definitivă a navei Franklin şi a echipajului ei.
Şi totuşi, trebuia, oare, să se încreadă doar în instinctul cu care
este înzestrată adesea o femeie? în timp ce un bărbat se rezumă
doar la observarea directă a faptelor şi a consecinţelor ce decurg
din acestea, este sigur că femeia are uneori o previziune mai clară
a viitorului, graţie însuşirilor ei intuitive. Este un fel de instinct
genial, care o ghidează şi îi dă o anumită clarviziune a lucrurilor…
Cine ştie dacă doamna Branican nu va avea dreptate într-o zi în
faţa opiniei generale?
William Andrew şi ea merseră apoi în careul navei Dolly Hope,
unde căpitanul Ellis le relată în detaliu cum decurse expediţia.
Desfăşurate pe masă, hărţile Polineziei şi ale Malaeziei arătară
ruta parcursă de steamer, escalele în numeroasele puncte
explorate, informaţiile obţinute în principalele porturi şi oraşe
indigene, cercetările efectuate în mijlocul insuliţelor şi al insulelor,
cu o minuţiozitate răbdătoare şi cu un zel neobosit.
Apoi, după ce termină expunerea, căpitanul Ellis zise:
— Permiteţi-mi, doamnă Branican, să vă atrag atenţia în mod
special asupra următorului aspect: Franklin a fost văzută pentru
ultima dată în partea de sud a Insulei Celebes, la 3 mai 1875, la
aproape şapte săptămâni de la plecarea sa din San Diego, şi, din
acea zi, nu a mai fost întâlnită nicăieri. Deci, întrucât nu a ajuns
la San Diego, catastrofa s-a produs, fără îndoială, în Marea Java.
Cum? Nu există decât două ipoteze. Prima e că Franklin s-a
scufundat sau a pierit în urma unei coliziuni, fără să fi lăsat nicio
urmă. A doua, s-a sfărâmat din cauza unor stânci submarine sau
a fost distrusă de piraţii malaezieni, şi, în aceste două cazuri, este
posibil să găsim nişte fragmente ale navei. Or, în pofida
cercetărilor noastre, nu am găsit niciun rest din nava Franklin.
Concluzia reieşită din această argumentaţie indica faptul că era
logic să fie luat în calcul unul dintre cazurile primei ipoteze, cel ce
atribuia pierderea navei Franklin uneia dintre acele tornade atât
de frecvente în regiunile de ţărm malaeziene. Într-adevăr, pentru
al doilea caz, cel al unei ciocniri, cum este destul de rar ca una
dintre cele două nave abordate să nu se scufunde, secretul acestei
întâlniri ar putea fi cunoscut mai devreme sau mai târziu. Deci,
nu mai trebuia să se spere prea mult în această privinţă.
Asta şi înţelese William Andrew, care-şi plecă trist capul în faţa
privirilor întrebătoare ale doamnei Branican.
— Ei bine, nu! spuse ea, nu!… Franklin nu s-a scufundat!…
Nu!… John şi echipajul lui n-au pierit!…
Şi cum insistenţa lui Dolly era vădită, discuţia continuă şi
căpitanul Ellis îi oferi detalii mult mai precise. Ea revenea mereu
la convingerea ei, întrebând, discutând, fără să cedeze nimic.
Conversaţia se prelungi timp de trei ore, iar atunci când
doamna Branican se hotărî să plece şi îşi luă la revedere de la
căpitanul Ellis, acesta o întrebă dacă dorea ca Dolly Hope să fie
dezafectată.
— Nicidecum, căpitane, răspunse ea, şi aş regreta dacă
echipajul şi dumneavoastră aţi avea intenţia să debarcaţi. Aş
putea afirma că noi indicii vor înlesni o nouă campanie? Deci,
dacă veţi consimţi să păstraţi comanda navei Dolly Hope…
— Aş fi foarte bucuros, răspunse căpitanul Ellis, dar lucrez
pentru firma Andrew, doamnă Branican, şi poate că ea are nevoie
de serviciile mele…
— Nu este nicio problemă, dragul meu Ellis, preciză William
Andrew. Voi fi fericit să rămâi la dispoziţia lui Dolly, deoarece o
doreşte.
— Sunt la ordinele ei atunci, domnule Andrew. Eu şi cu
echipajul vom rămâne la bordul lui Dolly Hope…
— Iar eu vă rog, căpitane, adăugă doamna Branican, să fiţi
pregătiţi oricând pentru a ieşi în larg!
Dându-şi consimţământul, armatorul nu a avut alt gând decât
de a-i îndeplini dorinţa lui Dolly. El şi cu căpitanul ştiau că ea nu
va renunţa la o a doua campanie, după rezultatele
nesatisfăcătoare ale primei expediţii. Chiar dacă timpul nu-i va
şterge niciodată din suflet amintirea catastrofei, el nu-i distrusese
însă speranţa.
Astfel, conform voinţei doamnei Branican, Dolly Hope nu fu
dezafectată. Căpitanul Ellis şi oamenii lui rămaseră sub
angajament, îşi luară salariul, ca şi cum ar fi fost în curs de
navigare. De altfel, existau reparaţii importante de făcut, după
nouăsprezece luni petrecute pe mările atât de dificile ale
Malaeziei, la cocă, apoi greementul trebuia reînnoit în unele
locuri, cazanele necesitau înlocuirea lor, câteva piese de la motor
de schimbat. După efectuarea acestor reparaţii, fură îmbarcate
proviziile de alimente, se asigură necesarul complet de cărbune,
iar Dolly Hope putea ieşi în larg la primul ordin.
Doamna Branican îşi reluă viaţa obişnuită la Prospect House,
unde, cu excepţia lui William Andrew şi a căpitanului Ellis,
nimeni nu era admis în intimitatea ei. Dolly trăia absorbită în
totalitate de amintirile şi de speranţele ei, păstrând mereu vie în
minte dubla nenorocire care o atinsese. La acea vreme micul Wat
ar fi împlinit şapte ani, vârstă la care apar primele sclipiri de
raţiune în creierele acestea tinere atât de receptive la noi
informaţii, iar micuţul Wat nu mai era! Apoi, gândurile lui Dolly se
îndreptau spre cel care îi salvase viaţa, Zach Fren, pe care a vrut
să-l cunoască şi care nu revenise încă în San Francisco. Dar acest
fapt nu mai avea să întârzie mult. De mai multe ori, veştile
maritime oferiseră informaţii despre Califomian, şi, fără îndoială,
anul 1881 nu se va încheia înainte ca bastimentul să intre în
portul de bază. Imediat ce va ancora, doamna Branican îl va
chema pe Zach Fren şi îi va plăti datoria de recunoştinţă, care îi
va asigura viitorul.
De altfel, doamna Branican ajuta în continuare familiile greu
încercate de pierderea navei Franklin. Ea părăsea Prospect House
şi mergea in cartierele de jos ale oraşului doar pentru a le vizita
modestele locuinţe, a veni în întâmpinarea nevoilor lor şi a face o
operă caritabilă faţă de ele. Generozitatea faţă de protejaţii ei se
manifesta sub toate formele, arătându-se preocupată atât de
nevoile lor morale, cât şi de cele materiale. Astfel, în primele luni
ale acestui an, Dolly îl consultă pe William Andrew în privinţa
unui proiect pe care dorea să-l pună grabnic în execuţie.
Era vorba de construirea în San Diego a unui ospiciu, destinat
să găzduiască în saloanele lui copiii abandonaţi, micuţii orfani de
tată şi de mamă.
— Domnule Andrew, spuse ea armatorului, doresc să înfiinţez
această instituţie şi să asigur resursele financiare întreţinerii ei
întru amintirea copilului meu. La întoarcerea lui, John va fi de
acord cu mine, fără îndoială. Şi ce întrebuinţare mai bună putem
face în privinţa averii noastre?
Nea vând nimic de obiectat, William Andrew se puse la
dispoziţia doamnei Branican în privinţa demersurilor ce necesitau
finalizarea unui stabiliment de acest gen, al cărui cost de execuţie
se ridica la cincizeci de mii de dolari. Mai întâi, trebuia cumpărat
un imobil convenabil, banii urmând să fie folosiţi ulterior pentru
retribuirea anuală a personalului angajat în diverse posturi.
Proiectul demară rapid, graţie sprijinului oferit doamnei
Branican de municipalitate. În rest, nu mai fu nevoie să se ridice
o clădire. Se achiziţionă un vast edificiu, situat pe pantele din San
Diego, în apropiere de Old Town. Un arhitect specialist amenajă
acest edificiu pentru noua sa destinaţie, astfel încât să poată
adăposti cinci sute de copii, plus un personal suficient pentru a-i
creşte, îngriji şi a-i instrui, înconjurată de o grădină vastă, la
umbra a numeroşi arbori, prevăzută cu instalaţii sanitare noi,
clădirea oferea, din punct de vedere igienic, un aşezământ dintre
cele mai modeme.
 La 19 mai, ospiciul, care primi numele Wat House, fu inaugurat
în aplauzele oraşului întreg, care dori, cu ocazia aceasta, să-i
ofere doamnei Branican cele mai vii mărturii de simpatie din
partea sa. Caritabila femeie nu apăru totuşi la ceremonia de
deschidere, întrucât nu a dorit să-şi părăsească reşedinţa. Dar,
după ce primii copii fură aduşi la Wat House, ea veni zilnic să-i
viziteze, ca şi cum ar fi fost mama lor. Ei puteau rămâne în cadrul
ospiciului până la vârsta de doisprezece ani. Aici puteau învăţa să
citească, să scrie, să primească o educaţie morală şi religioasă,
dar şi să înveţe o meserie în funcţie de aptitudinile lor. Unii dintre
ei, aparţinând unor familii de marinari şi care aveau înclinaţii
pentru mare, puteau să se îmbarce, după ce părăseau Wat House,
ca muşi sau novici. Şi, într-adevăr, se părea că Dolly resimţea
pentru ei o afecţiune aparte, fără îndoială, în amintirea
căpitanului John.
La sfârşitul anului 1881, în San Diego sau în împrejurimi nu
sosi nicio veste referitoare la nava Franklin. Deşi fusese promisă o
recompensă importantă pentru oricine ar fi oferit un indiciu cât
de mic, nu se reuşi trimiterea lui Dolly Hope într-o a doua
campanie. Şi totuşi, doamna Branican nu-şi pierdea speranţa.
Dacă 1881 nu-i adusese nimic, va fi posibil să-i ofere anul
1882?…
în ce-i priveşte pe soţii Burker, ce se mai ştia despre ei? în ce
loc se refugiase Len Burker pentru a scăpa de urmărirea judiciară
ordonată împotriva lui? După ce poliţia federală abandonă în cele
din urmă ancheta în această privinţă, doamna Branican trebui să
renunţe şi ea în a afla ce se întâmplase cu Jane.
Şi, cu toate acestea, Dolly era profund mâhnită şi foarte
îngrijorată de situaţia nefericitei sale rude. Se mira că nu primise
nicio scrisoare de la Jane, misivă pe care fi putut s-o scrie, fără să
compromită securitatea soţului ei. Nu ştiau, oare, amândoi că
Dolly, după ce îşi recăpătase facultăţile mintale, trimisese o navă
pentru a o găsi pe Franklin şi că expediţia în cauză nu dăduse
niciun rezultat? Era inadmisibil. Oare ziarele nu urmăriseră
diversele etape ale acestei campanii şi ne putem imagina deci că
Len şi Jane Burker nu au avut cunoştinţă de ea? Trebuia totuşi
să fi aflat că doamna Branican se îmbogăţise în urma morţii
unchiului ei, Edward Starter, şi că ea avea resurse financiare
pentru a le veni în ajutor! Şi totuşi, niciunul, nici celălalt nu au
încercat să-i scrie, deşi situaţia lor era, probabil, foarte precară.
 Trecuseră deja primele trei luni şi se putea crede că anul 1882
nu va aduce nicio modificare acestei stări de lucruri, când se
produse un eveniment ce păru să arunce o anumită lumină
asupra catastrofei navei Franklin.
La 27 martie, steamer-ul Califomian, la bordul căruia se afla
îmbarcat matelotul Zach Fren, ancoră în golful din San Francisco,
după o campanie de mai mulţi ani prin diversele mări din Europa.
Imediat ce doamna Branican află despre întoarcerea navei
respective, ea îi scrise Iui Zach Fren, care era atunci şef de echipaj
la bordul lui Califomian, invitându-l să-i facă grabnic o vizită la
reşedinţa ei din San Diego.
Cum Zach Fren intenţiona să revină în oraşul natal pentru a se
odihni câteva luni, el răspunse că, imediat ce va putea debarca,
va merge la San Diego, iar prima vizită va fi la Prospect House. Şi
acest fapt nu îi va lua mai mult de câteva zile.
Dar, în acelaşi timp, se răspândi o veste al cărei răsunet avea
să fie imens în Statele Confederaţiei, dacă s-ar fi confirmat.
Se spunea că nava Califomian recuperase un fragment de
epavă, care, într-adevăr, provenea de la Franklin… Un ziar din
San Francisco inserase o notă conform căreia bastimentul
american întâlnise restul de epavă în nordul Australiei, în
regiunile de ţărm cuprinse între Marea Timor şi Marea Arafura, în
largul Insulei Melville, la vest de Strâmtoarea Torres.
Odată ajunsă vestea în San Diego, William Andrew şi căpitanul
Ellis, care fuseseră informaţi printr-o telegramă, alergară la
Prospect House.
La primul cuvânt rostit în privinţa acestui subiect, doamna
Branican deveni foarte palidă.
— După epavă, vom găsi nava Franklin, iar după aceasta, pe
John şi pe însoţitorii lui, spuse ea pe un ton care denota o
convingere absolută.
În realitate, găsirea acelui fragment de epavă constituia un
aspect ce avea importanţa lui.
Era prima dată, de fapt, când a fost recuperat un rest din nava
pierdută. Pentru a demara o cercetare în privinţa locului
catastrofei, doamna Branican avea deci veriga lipsă din lanţul ce o
lega de prezent.
Ea ceru să i se aducă imediat o hartă a Oceaniei. Apoi, William
Andrew şi căpitanul Ellis examinară posibilitatea efectuării unei
noi campanii, deoarece Dolly dorea ca hotărârea să fie luată cât
mai degrabă.
— Deci Franklin nu a urmat o rută spre Singapore, navigând în
apele Filipinelor şi ale Malaeziei, observă mai întâi William
Andrew.
— Dar acest fapt este improbabil… e imposibil! răspunse
căpitanul Ellis.
— Totuşi, reluă armatorul, dacă a urmat acest itinerar, cum a
putut fi găsit acest fragment de epavă în Marea Arafura, în nordul
Insulei Melville?
— Nu pot să-mi explic asta, nu înţeleg, domnule Andrew,
preciză căpitanul Ellis. Tot ce ştiu este că Franklin a fost văzută
trecând la sud-vest de Insula Celebes, după ce ieşise din
Strâmtoarea Makassar. Or, dacă a intrat în strâmtoarea
respectivă, e evident că a venit dinspre nord şi nu dinspre est. Nu
a traversat deci Strâmtoarea Torres.
Această chestiune fu dezbătută îndelung şi până la urmă
căzură de acord asupra opiniei căpitanului Ellis.
Doamna Branican asculta obiecţiile şi răspunsurile fără să facă
nicio observaţie. Dar o cută de pe frunte arăta cu ce tenacitate, cu
ce încăpăţânare refuza să admită pierderea lui John şi a
însoţitorilor lui. Nu! Ea nu va crede niciodată asta, atât timp cât
nu îi va fi furnizată proba materială a morţii lor!
— Fie! spuse William Andrew. Cred ca şi dumneata, dragul meu
Ellis, că Franklin a traversat Marea Java, îndreptându-se spre
Singapore…
— Cel puţin în parte, domnule Andrew, deoarece naufragiul ar
fi putut surveni între Singapore şi Insula Celebes.
— De acord, dar cum a plutit în derivă epava până în regiunile
de ţărm ale Australiei, dacă Franklin s-a sfărâmat de vreo stâncă
submarină din Marea Java?
— Acest fapt poate fi înţeles doar printr-un aspect, răspunse
căpitanul Ellis, admiţând că epava în cauză a fost purtată de
curenţi marini în Strâmtoarea Sonde sau în una dintre celelalte
strâmtori ce separă aceste insule de Mările Timor şi Arafura.
— Curenţii marini ajung până la aceste coaste?…
— Da, domnule Andrew, aş adăuga chiar că dacă Franklin a
fost pusă în situaţia de a nu mai putea fi manevrată în urma
vreunei furtuni, ea ar fi putut să-şi schimbe direcţia spre una
dintre aceste strâmtori, pentru a naufragia în cele din urmă
printre recifurile din nordul litoralului australian.
 — Într-adevăr, dragul meu Ellis, răspunse William Andrew, este
singura ipoteză plauzibilă şi, în acest caz, dacă o epavă a fost
găsită în largul Insulei Melville, la şase ani după naufragiu,
înseamnă că ea s-a desprins recent de pe recifurile de care s-a
sfărâmat Franklini.
Niciun marinar n-ar fi acceptat să combată explicaţia aceasta,
foarte serioasă.
Cu privirile aţintite în continuare asupra hărţii desfăşurate
înaintea ei, doamna Branican spuse atunci:
— Deoarece Franklin a fost, într-adevăr, aruncată pe coastele
Australiei, şi devreme ce supravieţuitorii naufragiului nu au
apărut încă, putem deduce de aici că sunt prizonierii vreunei
populaţii indigene…
— Acest lucru nu este imposibil, Dolly… şi totuşi… interveni
William Andrew…
Doamna Branican tocmai voia să protesteze vehement
împotriva îndoielii intuite în răspunsul lui William Andrew, când
căpitanul Ellis crezu de cuviinţă să adauge:
— Mai rămâne să aflăm dacă epava pescuită de Califomian
aparţine în realitate navei Franklin.
— Şi vă îndoiţi de asta? întrebă Dolly.
— Ne vom lămuri curând în această privinţă, răspunse
armatorul, întrucât am dat ordin să ne fie expediat framgmentul
respectiv de epavă…
— Iar eu, adăugă Dolly, dau ordin ca Dolly Hope să fie gata să
iasă în larg.
La trei zile după această întâlnire, şeful de echipaj Zach Fren,
care tocmai sosise la San Francisco, se prezentă la vila Prospect
House.
În vârstă de treizeci şi şapte de ani la acea vreme, viguros şi cu
o înfăţişare ce denota hotărâre, cu faţa bronzată de arşiţa mării,
cu o fizionomie plăcută şi prietenoasă, era unul dintre acei
marinari care inspiră încredere în ei înşişi şi care merg
întotdeauna acolo unde Ii se spune să meargă.
Primirea pe care i-o făcu doamna Branican fu manifestată
printr-un viu sentiment de recunoştinţă, la care bravul marinar
nu ştiu cum să răspundă.
— Prietene, îi spuse ea, după ce-şi descărcă primele efuziuni ale
inimii, tu eşti… cel care mi-a salvat viaţa, tu, cel care ai făcut tot
posibilul pentru a-mi salva bietul copil… Ce pot face pentru
tine?…
Şeful de echipaj se arătă modest şi preciză că nu-şi făcuse
decât datoria!… Un marinar care n-ar fi acţionat aşa cum a făcut
el nu ar fi un adevărat marinar!… ci doar un mercenar!…
Singurul lui regret era că nu l-a putut aduce mamei pe copilaşul
ei!… Dar, în sfârşit, nu merita nimic pentru asta… El îi mulţumi
doamnei Branican pentru bunele ei intenţii în privinţa sa… Dacă
ea îi va permite, o va mai vedea, cât timp va fi pe uscat…
— Zach Fren, aştept de mulţi ani sosirea ta, spuse doamna
Branican, şi sper că vei fi alături de mine, în ziua în care va
reapărea John…
— Ziua în care va reapărea John!…
— Zach Fren, crezi că…
— … a pierit căpitanul John?… Ah! nu aşa ceva, de exemplu!
replică şeful de echipaj.
— Da!… ai speranţa…
— Mai mult decât speranţa, doamnă Branican… o certitudine
nestrămutată!… Credeţi că un căpitan precum căpitanul John se
pierde ca o beretă luată de vânt!… Să fim serioşi!… Aşa ceva nu
s-a mai văzut niciodată!…
Ceea ce zisese Zach Fren, şi cu un ton ce exprima o credinţă
deplină, îi făcu doamnei Branican să-i tresalte inima. Nu era deci
singura care credea că John va fi găsit… Altcineva îi împărtăşea
convingerea… iar acest altcineva era cel căruia ea îi datora viaţa…
Şi Dolly vedea în asta un semn al Providenţei.
— Mulţumesc, Zach, spuse ea, mulţumesc!… Nici nu ştii cât
bine îmi faci!… Repetă-mi… repetă-mi că John a supravieţuit
naufragiului…
— Bineînţeles că da! Desigur, doamnă Branican! Iar dovada că
a supravieţuit o vom găsi într-o zi!… Şi dacă nu va fi o dovadă…
Apoi, Zach Fren oferi multe detalii asupra împrejurărilor în care
a fost pescuit fragmentul de epavă de către marinarii de la bordul
lui Califomian. În sfârşit, doamna Branican îi zise:
— Zach Fren, sunt decisă să finanţez imediat noi cercetări.
— Bine… şi de data aceasta vor fi încununate de succes…. Şi
voi lua parte la ele, dacă îmi permiteţi, doamnă!
— Vei accepta să te alături căpitanului Ellis?…
— Cu dragă inimă!
— Mulţumesc, Zach Fren!… îmi imaginez că prezenţa ta la
bordul lui Dolly Hope va constitui o şansă în plus…
 — Cred sincer asta, doamnă Branican! răspunse şeful de
echipaj, clipind vesel din ochi… Da!… cred… şi sunt gata de
plecare…
Dolly luă mâna lui Zach Fren şi o strânse ca pe aceea a unui
prieten. Imaginaţia îi dădea aripi, o făcea, poate, să rătăcească în
voie pe cărări nebănuite. Dar ea credea că şeful de echipaj va
reuşi acolo unde alţii dăduseră greş.
Totuşi, aşa cum remarcase căpitanul Ellis – şi cum doamna
Branican îşi exprimase acordul în această privinţă – trebuia
obţinută certitudinea că fragmentul de epavă pescuit de
Califomian aparţinuse navei Franklin.
Expediat, aşa cum s-a spus, Ia cererea lui William Andrew,
fragmentul respectiv sosi la San Diego, pe calea ferată, şi fu
transportat imediat la şantierul marinei. Acolo fu examinat de
către un inginer şi nişte maiştri, care conduseseră proiectul de
construcţie a navei Franklin.
Bucata descoperită de echipajul de pe Califomian în largul
Insulei Melville, la zece mile de coastă, era desprinsă din etravă,
sau mai degrabă din sculptura reprezentând un şarpe fantastic,
aflată, de obicei, la prora navelor cu pânze. Acest fragment din
lemn era foarte deteriorat, nu din cauza unei şederi îndelungate în
apă, ci a faptului că fusese expus intemperiilor aerului. De unde
concluzia că a stat multă vreme pe recifurile de care s-a sfărâmat
nava, apoi s-a desprins dintr-un motiv oarecare – probabil sub
acţiunea unui curent marin – şi a plutit în derivă timp de câteva
săptămâni sau luni, după care a fost zărit de marinarii de pe
Califomian. Cât despre navă, era cea a căpitanului John?… Da,
deoarece resturile sculpturii, recunoscute pe fragment, semănau
cu cele ce ornau şarpele de la prora lui Franklin.
Iată ce s-a stabilit la San Diego. Tn această privinţă, nu exista
nicio îndoială din partea constructorilor. Lemnul de tec, folosit
pentru sculptura cu şarpele, provenea, într-adevăr, de pe şantier.
Se descoperi chiar şi urmele unei armături din fier, care unea
sculptura de extremitatea etravei, precum şi resturile unui strat
de vopsea roşie, cu tente aurii, pe ornamentul în formă de frunze
sau de plante încolăcite, desenat în partea din faţă.
Astfel, epava adusă de Califomian aparţinea, incontestabil,
navei firmei Andrew, căutată zadarnic în bazinul Malaeziei.
Odată stabilit acest fapt, trebuia admisă explicaţia dată de
căpitanul Ellis: întrucât Franklin fusese semnalată în Marea Java,
în sud-vestul Insulei Celebes, ea a traversat, negreşit, câteva zile
mai târziu, Strâmtoarea Sonde sau alte trecători deschise spre
Marea Timor sau Marea Arafura, pentru a ajunge la ţărmurile
abrupte ale coastei australiene.
Trimiterea unui bastiment, care ar avea ca misiune explorarea
bazinului cuprins între Insulele Sonde şi litoralul nordic al
Australiei, era deci pe deplin justificată. Această campanie va fi
încununată de succes în comparaţie cu cea din Fiiipine, Celebes
şi Moluques? Se putea spera asta.
De data aceasta, doamna Branican avu ideea să ia parte
personal la expediţie, îmbarcându-se pe Dolly Hope. Dar William
Andrew şi căpitanul Ellis, cărora se alătură Zach Fren, reuşiră s-o
facă să se răzgândească, nu fără oarecare greutate. O călătorie de
acest gen, care va fi, într-adevăr, foarte lungă, putea fi
compromisă de prezenţa unei femei la bord.
Se înţelege de la sine că Zach Fren se îmbarcă pe Dolly Hope ca
şef de echipaj, iar căpitanul Ellis dădu ultimele dispoziţii pentru
ieşirea în larg în cel mai scurt timp.

Capitolul XIII
Campanie în Marea Timor

Dolly Hope părăsi portul din San Diego la ora zece dimineaţa, în
ziua de 3 aprilie 1882. În largul coastelor Americii, căpitanul Ellis
urmă spre sud-vest o direcţie puţin diferită de cea a primei
campanii. Într-adevăr, el voia să ajungă cât mai curând în Marea
Arafura, străbătând Strâmtoarea Torres, dincolo de care fusese
găsit fragmentul din sculptura de la prora lui Franklin.
La 26 aprilie, fură întâlnite Insulele Gilbert, împrăştiate în
mijlocul acestor regiuni de ţărm, unde apele liniştite ale
Pacificului, în acea perioadă a anului, făceau navigaţia atât de
înceată şi de greoaie pentru navele cu pânze. După ce lăsă în nord
cele două grupe, Scarborough şi Kingsmill, care compun acest
arhipelag, situat la opt sute de mile de litoralul califomian, în
sud-estul Insulelor Caroline, căpitanul Ellis se angajă în
traversarea grupului Vanikoro, semnalat de la cincisprezece leghe
de Muntele Kapogo, întrezărindu-se la orizont.
Aceste insule pline de verdeaţă şi fertile, acoperite cu păduri
dese pe toată întinderea lor, aparţin Arhipelagului Viti. Ele sunt
împrejmuite de recifuri madreporice, care fac extrem de
periculoasă orice apropiere de ele. După cum se ştie, aici au găsit
Dumont d'Urville şi Dillon resturile bastimentelor lui Lapărouse,
Recherche şi Esperance, plecate din Brest în 1791 şi care, ajunse
în zona recifurilor din Vanikoro, nu s-au mai întors niciodată.
La vederea acestei insule atât de trist celebră, în mintea
oamenilor de pe Dolly Hopeişi făcură loc gânduri pesimiste.
Franklin avusese, oare, soarta navelor lui Lap6rouse? Şi aşa cum
li s-a întâmplat lui Dumont d'Urville şi Dillon, căpitanul Ellis nu
va găsi decât resturile navei pierdute? Iar dacă nu va descoperi
locul catastrofei, destinul lui John Branican şi al însoţitorilor lui
va rămâne învăluit în mister?
La două sute de mile mai încolo, Dolly Hope traversă oblic
Arhipelagul Solomon, denumit odinioară Noua Georgie sau Terre
Arsacides.
Acest arhipelag reuneşte zece insule mari, răspândite pe o
suprafaţă de două sute de leghe lungime şi patruzeci lăţime.
Printre ele se găsesc Insulele Carteret, numite şi Insulele
Masacrului, şi al căror nume arată sugestiv ce scene sângeroase
s-au petrecut acolo.
Căpitanul Ellis nu dori să obţină vreo informaţie de la indigenii
acestui grup şi nu efectuă nicio investigaţie în aceste regiuni de
ţărm. El nu făcu escală aici şi se grăbi să ajungă în Strâmtoarea
Torres, nu mai puţin nerăbdător decât Zach Fren, pentru a intra
în Marea Arafura, unde fusese descoperit fragmentul de epavă.
Acolo avea de gând să efectueze o anchetă minuţioasă, cu o
perseverenţă neobosită, care îi va putea asigura, probabil,
succesul.
Ţinutul Papuasiei, numită şi Noua Guinee, nu se afla prea
departe. La câteva zile după ce străbătuse Arhipelagul Solomon,
Dolly Hope făcu cunoştinţă cu Arhipelagul Louisiadelor. Nava
trecu prin largul Insulelor Rossel, d'Entrecasteaux, Trobriand, cât
şi al multor insuliţe, adăpostite sub cupola magnifică a
cocotierilor lor.
În sfârşit, la capătul unei călătorii de trei săptămâni, omul de
cart în „cuibul de cioară” recunoscu la orizont falezele Noii
Guinee, apoi promontoriile Capului York, ce se întrezăreau pe
litoralul australian şi mărgineau la nord şi la sud Strâmtoarea
Torres.
Stâmtoarea în cauză constituie o trecătoare foarte periculoasă.
Chiar dacă sunt constrânşi să o străbată, căpitanii de cursă lungă
o fac cu prudenţă şi atenţi să nu se hazardeze. Se pare că în acest
punct companiile maritime de asigurări refuză să garanteze
riscurile marine întâlnite aici.
Trebuie multă atenţie în privinţa curenţilor marini, care se
deplasează neîncetat de la est la vest, antrenând apele Pacificului
spre Marea Indiei. Stâncile submarine din aceste ape fac navigaţia
extrem de periculoasă şi este indicat să nu te aventurezi aici decât
câteva ore în timpul zilei, atunci când poziţia soarelui permite
zărirea stâncilor sub dârele de spumă ale hulei.
La vederea Strâmtorii Torres, căpitanul Ellis, într-o discuţie pe
care o avu cu secundul său şi cu Zach Fren, îl întrebă pe şeful de
echipaj:
— Califomian a pescuit fragmentul de epavă al navei Franklin
în apropierea Insulei Melville?
— Exact, răspunse Zach Fren.
— Ar trebui deci să estimăm o distanţă de aproape cinci sute de
mile între Marea Arafura şi strâmtoare?…
— Într-adevăr, căpitane, şi înţeleg ce vă stânjeneşte. Având în
vedere curenţii marini regulaţi, care au direcţia de la est spre vest,
se pare că, întrucât această bucată din sculptura de la prora
navei a fost găsită în largul Insulei Melville, Franklin trebuie să fi
naufragiat la intrarea în Strâmtoarea Torres…
— Fără îndoială, Zach Fren, şi de aici ar trebui să tragem
concluzia că John Branican a ales această trecătoare periculoasă
pentru a se îndrepta spre Singapore? Or, asta nu voi admite
niciodată. Chiar dacă sunt unele împrejurări care-mi scapă,
persist să cred că ea a trebuit să traverseze regiunile de ţărm ale
Malaeziei, aşa cum am făcut şi noi în timpul primei campanii,
deoarece a fost zărită pentru ultima dată la sud de Insula Celebes.
— Şi cum acest fapt nu poate fi pus în discuţie, remarcă
secundul, rezultă de aici că dacă John Branican a intrat în Marea
Timor, el nu a pătruns în apele ei decât prin una dintre
strâmtorile care separă Insulele Sonde.
— Este incontestabil, răspunse căpitanul Ellis, şi nu mai pricep
cum de s-a îndreptat spre vest Franklin. Din două una, ori nu a
mai putut fi manevrată, ori era în stare de funcţiune. Dacă nu mai
putea fi manevrată, atunci curenţii marini au antrenat-o la sute
de mile în vestul Strâmtorii Torres. Dacă naviga normal, de ce ar fi
revenit spre această strâmtoare, de vreme ce Singapore se află în
direcţia opusă?
— Nu ştiu ce să cred, replică secundul. Dacă epava a fost găsită
în Marea Indiei, asta ar putea explica un posibil naufragiu, ce ar fi
avut loc fie în apele Insulelor Sonde, fie în apropierea litoralului
vestic al Australiei…
— De vreme ce fragmentul a fost pescuit în apele Insulei
Melville, continuă căpitanul Ellis, asta înseamnă că Franklin s-a
pierdut în zona Mării Arafura, vecină cu Strâmtoarea Torres, sau
chiar în această strâmtoare.
— Probabil că, observă Zach Fren, există curenţi marini de-a
lungul coastei australiene, care au împins epava spre strâmtoare.
În acest caz, naufragiul s-ar fi putut produce la vest de Marea
Arafura.
— Vom vedea, spuse căpitanul Ellis. Dar, până atunci, să
acţionăm ca şi cum Franklin s-a sfărâmat de stâncile submarine
ale Strâmtorii Torres…
— Şi dacă vom cerceta bine, repetă Zach Fren, îl vom găsi pe
căpitanul John!
În definitiv, era cea mai bună pistă, şi exact pe aceasta o
urmară.
Lăţimea Strâmtorii Torres este estimată la treizeci de mile. Se
disting dificil nenumăratele insuliţe şi recifuri, a căror poziţie e
stabilită cu greu de către cei mai buni hidrografi. Au fost
recenzate cel puţin nouă sute, în majoritate apărând la suprafaţa
apei, şi dintre care cele mai mari au o circumferinţă ce nu
depăşeşte trei-patru mile. Ele sunt locuite de triburi de andamani,
foarte periculoase pentru echipajele care cad în mâinile lor, aşa
cum dovedeşte masacrul marinarilor conduşi de căpitanii
Chesterfield şi Hormuzier.
Navigând de la o insulă la alta în pirogile lor uşoare, de
construcţie malaeziană, aceşti indigeni pot ajunge fără greutate
din Noua Guinee în Australia sau din Australia în Noua Guinee.
Deci, în cazul în care căpitanul John şi însoţitorii lui s-au refugiat
pe una dintre aceste insuliţe, le-ar fi fost destul de uşor să ajungă
la coasta australiană, apoi la un cătun din Golful Carpentaria sau
al Peninsulei Capului York, iar repatrierea lor nu ar fi întâmpinat
mari greutăţi. Or, cum niciunul dintre ei nu apăruse, singura
ipoteză admisibilă e că au căzut în mâinile indigenilor ce trăiesc în
preajma strâmtorii, şi de la aceşti sălbatici prizonierii nu pot spera
să fie cruţaţi: ei îi ucid fără milă, îi mănâncă, şi atunci unde să
mai fie căutate urmele unor asemenea catastrofe sângeroase?
Iată ce gândea căpitanul Ellis, ce spuneau oamenii de pe Dolly
Hope. Asta trebuie să fi fost soarta supravieţuitorilor navei
Franklin, dacă s-a pierdut în Strâmtoarea Torres… Este adevărat,
mai rămânea cazul în care nava nu a traversat strâmtoarea; dar
atunci, cum poate fi explicat faptul că fragmentul de epavă a fost
găsit în largul Insulei Melville?
Căpitanul Ellis dădu ordin să se îndrepte nava spre aceste
trecători de temut, luând în acelaşi timp toate măsurile impuse de
prudenţă. Având un steamer bun, ofiţeri vigilenţi, un echipaj
curajos şi cu sânge rece, ei sperau să se descurce în acest labirint
de stânci submarine şi, de asemenea, să-i ţină la respect pe
indigenii care ar încerca să-i atace.
Dacă, dintr-un motiv sau altul, bastimentele pătrund în
Strâmtoarea Torres, a cărei intrare este străjuită de bancuri de
corali de pe coasta Oceanului Pacific, ele navighează, de obicei,
de-a lungul coastei australiene. Dar, în sudul Papuasiei, există o
insulă mare, Murray, care merita să fie vizitată şi cercetată cu
atenţie.
Pentru asta, Dolly Hope înaintă printre cele două recifuri
periculoase şi desemnate sub numele Eastem Fields şi Boor Reef.
Şi cum acesta din urmă avea, prin dispunerea stâncilor lui, forma
unei nave naufragiate, căpitanul Ellis şi oamenii lui crezură că
erau resturile navei Franklin. Ei fură cuprinşi de o emoţie intensă,
dar de scurtă durată, deoarece fură trimişi acolo câţiva marinari,
cu şalupa cu vapori, şi ei constatară că nu era vorba decât de o
îngrămădire bizară de stânci coraligene.
Deodată, în apropierea Insulei Murray fură zărite mai multe
bărci, de fapt nişte simple trunchiuri de arbori scobite cu ajutorul
focului sau al toporului, prevăzute cu balansiere care le asigură
stabilitatea pe mare şi manevrate cu pagaia de cinci sau şase
indigeni. Aceştia scoteau strigăte, sau mai degrabă adevărate
urlete de sălbatici. Navigând cu cazanele sub presiune mică, Dolly
Hope făcu înconjurul insulei, fără să fie nevoită să respingă atacul
lor. Nu se zări nicăieri urmele vreunui naufragiu. Pe aceste insule
şi insuliţe nu se vedeau decât indigeni cu pielea neagră, cu forme
atletice, cu părul lânos, vopsit în roşu, cu pielea strălucitoare,
nasul gros, neturtit. Manifestându-şi intenţiile ostile, ei îşi agitau
lăncile, arcurile, săgeţile, după ce se adunaseră la adăpostul
cocotierilor, cu miile în aceste regiuni ale strâmtorii.
 Timp de o lună, până la 10 iunie, după ce şi-a reînnoit provizia
de combustibil la Somerset, unul dintre porturile Australiei
Septentrionale, căpitanul Ellis cercetă minuţios spaţiul cuprins
între Golful Carpentaria şi Noua Guinee. El făcu escală în Insulele
Mulgrave, Banks, Horn, Albany, pe Insula Booby, scobită de
caverne întunecoase, într-una dintre ele aflându-se cutia poştală
a Strâmtorii Torres. Dar navigatorii nu se mulţumesc să-şi
depună scrisorile în această cutie, a cărei golire nu e regulată,
după cum ne putem imagina. Un fel de convenţie internaţională
obligă marinarii din diverse state să-şi facă depozite de cărbune şi
de alimente pe Insula Booby, şi nu prea există pericolul de a fi
jefuite de indigeni, deoarece violenţa curenţilor marini nu permite
ambarcaţiilor lor uşoare să acosteze aici.
De mai multe ori, oferindu-li-se cadouri cu o valoare infimă, se
reuşi să se intre în contact cu câteva căpetenii ale acestor insule.
Ele au dat la schimb „kaiso”, sau carapace de broască ţestoasă, şi
„incra”, cochilii înşirate pe un şnur, folosite drept monedă. Din
cauza dificultăţilor întâmpinate pentru a li se înţelege limbajul, a
fost imposibil de aflat dacă andamanii aceştia ştiau ceva despre
un naufragiu a cărui dată ar fi putut coincide cu cea a dispariţiei
navei Franklin. În orice caz, nu a părut că ei ar fi deţinut obiecte
de fabricaţie americană, arme sau ustensile. Nu s-au găsit nici
ferecături, nici piese de şarpantă, nici resturi de catarg sau de
vergă, ce ar fi putut proveni de la dezmembrarea unei nave. Astfel,
atunci când căpitanul Ellis îi părăsi definitiv pe insularii
Strâmtorii Torres, el nu putea afirma că Franklin s-a zdrobit de
aceste stânci şi că a găsit vreun indiciu referitor la acest incident.
Mai departe, stabili că trebuie explorată Marea Arafura, după
care urmează Marea Timor, între şiragul insuliţelor grupului
Sonde, la nord, şi litoralul australian, la sud. Cât despre Golful
Carpentara, căpitanul Ellis nu consideră că merită cercetat,
intuind că un naufragiu ce s-ar fi putut produce acolo nu ar fi
rămas necunoscut pentru colonii din apropiere.
Dimpotrivă, el îşi propuse să-şi continue investigaţiile pe
litoralul care străjuieşte Terre Amheim. Apoi, la întoarcere, va
explora zona septentrională a Mării Timor şi numeroasele trecători
care oferă aici o cale de acces între insule.
Navigarea în apropierea coastelor abrupte din apele Terre
Amheim, presărate cu insuliţe şi recifuri, nu dură mai mult de o
lună. Ea fu făcută cu un zel şi cu o îndrăzneală pe care nu le
putea descuraja nimic. Dar peste tot, de la zona occidentală a
Golfului Carpentaria până la Golful Van Diemen, informaţiile
lipsiră. Echipajul de pe Dolly Hope nu reuşi să găsească nicăieri
resturile vreunui bastiment naufragiat. Nici indigenii australieni,
nici chinezii, care fac comerţ cu castravete-de-mare în aceste
zone, nu ştiau şi nu auziseră nimic. În plus, dacă supravieţuitorii
de pe Franklin fuseseră luaţi prizonieri de triburile australiene din
acest ţinut, triburi dedate la canibalism, niciunul nu ar fi fost
cruţat, ori poate că au scăpat ca prin miracol.
La 11 iulie, ajuns la 130° longitudine, căpitanul Ellis începu o
recunoaştere a Insulei Melville şi a Insulei Bathurst, separate doar
de o trecătoare destul de îngustă. Fragmentul de epavă de pe
Franklin fusese găsit la zece mile în nordul acestui grup. Ca să nu
fie purtat de valuri mai departe, spre vest, se poate ca el să se fi
desprins de recifuri, sub acţiunea curenţilor marini, doar la foarte
scurt timp înainte de sosirea navei Califomian. Era deci posibil ca
locul catastrofei să nu fie prea departe.
Explorarea dură aproape patru luni, deoarece ea vizase nu
numai parcurgerea celor două insule, dar şi zonele de coastă ale
Terre Amheim până la canalul Reine şi chiar până la gura de
vărsare a râului Victoria.
Era foarte dificil să fie efectuate investigaţii spre interior. Ar fi
însemnat ca oamenii de pe Dolly Hope să se expună unui risc
inutil, fără şansa de a obţine informaţii. Aceste triburi, care
locuiesc în teritoriile din nordul continentului australian, sunt
foarte periculoase. Recent – şi căpitanul Ellis tocmai aflase asta în
timpul uneia dintre escalele campaniei sale – avuseseră loc noi
acte de canibalism în aceste regiuni de ţărm. Echipajul unei nave
olandeze, Groning, ademenit de falsele intenţii ospitaliere ale
indigenilor din Insula Bathurst, a fost masacrat şi devorat de
aceste fiare sălbatice, şi nu este, oare, expresia care li se
potriveşte cel mai bine? Oricine devine prizonierul lor poate fi
considerat ca fiind destinat unei morţi dintre cele mai
înspăimântătoare!
Totuşi, în cazul în care căpitanul Ellis ar fi renunţat să afle
unde şi când căzuse echipajul navei Franklin în mâinile acestor
indigeni, poate că se va ajunge la găsirea vreunui indiciu al
naufragiului. Şi se va putea spera în continuare, mai ales că
trecuseră abia opt luni de când Califomian pescuise acest
fragment din sculptura de la prora navei în nordul Insulei
Melville.
Căpitanul Ellis şi echipajul său începură, aşadar, să
scotocească golfurile, golfuleţele şi recifurile coastei, neluând în
seamă nici oboseala, nici pericolele la care se expuneau. Fapt ce
explică durata acestei explorări. Ea fu foarte lungă, întrucât a
contat să fie efectuată cu minuţiozitate.
De câteva ori, Dolly Hope fu cât pe aci să se sfărâme de stâncile
submarine încă greu de observat şi de evitat în aceste mări. De
asemenea, în mai multe rânduri, fu pe punctul de a fi invadată de
indigeni, ale căror pirogi a trebuit să fie respinse cu focuri de
armă, când se aflau la o oarecare distanţă, şi cu lovituri de
secure, atunci când băştinaşii au încercat să urce pe punte.
Dar nici pe Insulele Melville şi Bathurst, cu atât mai mult pe
Terre Amheim până la estuarul râului Victoria, ori în Strâmtoarea
Torres, cercetările nu oferiră rezultatul scontat. Nu se descoperi
nicăieri urmele vreunui naufragiu sau vreo epavă.
Iată în ce stadiu se afla expediţia la data de 3 noiembrie. Ce
pistă avea să urmeze mai departe căpitanul Ellis? îşi considera
misiunea încheiată, cel puţin în ceea ce privea litoralul australian,
insulele şi insuliţele limitrofe? Trebuia să se gândească la
întoarcere, după ce explorase Insulele Sonde, în zona
septentrională a Mării Timor? într-un cuvânt, conştientiza că
făcuse tot ce era omeneşte posibil?
Acest brav marinar ezita, se înţelege, să-şi continue misiunea
până la ţărmurile Australiei.
Dar un incident neaşteptat puse capăt şovăielii lui.
În dimineaţa zilei de 4 noiembrie, el se plimba cu Zach Fren la
pupa steamer-ului, când şeful de echipaj îi arătă câteva obiecte ce
pluteau la o distanţă de o jumătate de milă de Dolly Hope. Nu
erau nicidecum bucăţi de lemn, fragmente de bordaj sau
trunchiuri de arbori, ci nişte mase enorme de ierburi, un fel de
sargase de culoare gălbuie, urcate la suprafaţă din adâncurile
marine şi urmând contururile ţărmului.
— Iată ce este deosebit, observă Zach Fren. Pe legea mea, dacă
ierburile acestea nu vin dinspre vest şi chiar sud-vest! Putem fi
siguri că există un curent marin, care le îndreaptă în această zonă
a coastei?
— Da, răspunse căpitanul Ellis, şi trebuie să fie un curent
local, care se îndreaptă spre est, cel puţin dacă nu există acolo o
deplasare a refluxului.
 — Nu cred, căpitane, preciză Zach Fren, deoarece, în zori – îmi
dau seama acum – am văzut deja o anumită masă compactă din
aceste ierburi plutind în derivă spre amonte.
— Eşti sigur de asta, şefule de echipaj?…
— La fel de sigur cum ştiu că îl vom găsi, în cele din urmă, pe
căpitanul John!
— Ei bine, în cazul în care există acest curent, reluă căpitanul
Ellis, ar putea fi posibil ca fragmentul de epavă al navei Franklin
să fi venit dinspre vest, plutind în apropierea coastei australiene.
— Este exact punctul meu de vedere, răspunse Zach Fren.
— Atunci, nu mai trebuie să ezităm, Zach. Ar fi bine, aşadar, să
extindem aria de căutări de-a lungul acestor coaste, traversând
Marea Timor până la extremitatea Australiei Occidentale?
— Niciodată n-am fost mai convins de asta, căpitane Ellis,
deoarece este în afară de orice îndoială faptul că există un curent
de coastă, a cărui direcţie, foarte sensibilă, atinge Insula Melville.
Presupunând că John Branican s-a pierdut în regiunile de ţărm
vestice, asta ar explica deci că un fragment din nava lui ar fi putut
ajunge în regiunile de ţărm unde l-am luat de la bordul lui
Califomian.
Căpitanul Ellis ceru să fie chemat secundul său, apoi îl
consultă în privinţa continuării călătoriei mai departe, spre vest.
Secundul fu de părere că existenţa acestui curent local ar
trebui să impună ajungerea în locul unde el lua naştere.
— Să ne continuăm ruta spre vest, spuse căpitanul Ellis.
Trebuie să ne întoarcem la San Diego nu cu îndoieli, ci cu o
certitudine. Aceea că nu a mai rămas nimic din Franklin, dacă a
pierit pe coasta australiană!
Ca o consecinţă a acestei hotărâri, foarte justificată, de altfel,
Dolly Hope navigă până la Insula Timor, în scopul de a se
reaproviziona cu combustibil.
După o escală de patruzeci şi opt de ore, ea se îndreptă spre
promontoriul Londonderry, care se proiectează în unghiul pe
care-l formează cu Australia Occidentală.
Părăsind Queen's Channel, căpitanul Ellis dădu ordin să se
navigheze cât mai aproape posibil de coastele continentului,
plecând de la Turtle Point. În acest loc, curentul îşi arăta foarte
clar direcţia de la vest spre est.
Nu era unul dintre acele efecte ale mareei, care se schimbă în
timpul fluxului şi al refluxului, ci un transport permanent al
apelor din aval în amonte, în această parte meridională a Mării
Timor. Trebuia deci străbătută, cercetând golfuleţele şi recifurile,
atât timp cât Dolly Hope nu va ajunge în apele internaţionale, la
limita Oceanului Indian.
Sosită la intrarea în Golful Cambridge, care scaldă poalele
Muntelui Chockbum, căpitanul Ellis consideră că era imprudent
să se aventureze cu nava sa în mijlocul acestei pâlnii lungi,
presărată cu stânci submarine, şi ale cărei ţărmuri sunt
frecventate de triburi periculoase. Astfel, fu lansată la apă şalupa
cu vapori, în care urcară şase oameni bine înarmaţi, aflaţi sub
comanda lui Zach Fren, cu misiunea de a cerceta interiorul
golfului.
— Evident, îi spuse căpitanul Ellis şefului de echipaj, dacă
John Branican a căzut în mâinile indigenilor din această zonă a
continentului, e de presupus că el şi echipajul lui nu au
supravieţuit. Dar ceea ce contează pentru noi este să aflăm dacă
mai sunt încă resturi din Franklin, în cazul în care australienii au
determinat-o să eşueze în Golful Cambridge…
— Ceea ce nu m-ar mira deloc în privinţa acestor ticăloşi!
răspunse Zach Fren.
Misiunea şefului de echipaj fiind conturată, el o îndeplini cu
conştiinciozitate, fiind foarte vigilent. Zach îşi conduse şalupa
până la Insula Adolphus, aproape în capătul golfului; o înconjură
şi nu descoperi nimic care să-l determine să-şi continue
investigaţiile.
Atunci, Dolly Hope ieşi din Golful Cambridge, ocoli Capul
Dussăjour şi se îndreptă spre nord-vest, navigând în apropierea
coastei ce aparţine uneia dintre aceste mari diviziuni ale
Australiei, cunoscută sub numele Australia Occidentală. Aici sunt
numeroase insuliţe, iar golfuleţele au dantelări foarte capricioase.
Dar nici la Capul Rhuliers, nici la promontoriul Londonderry nu
fu obţinut un rezultat care să răsplătească eforturile şi oboseala
echipajului, asumate atât de curajos.
Oboseala şi pericolele acestei navigaţii se dovediră mult mai
grave, atunci când Dolly Hope depăşi promontoriul Londonderry.
Pe această coastă, asaltată direct de puternicele hule ale
Oceanului Indian, sunt puţine refugii practicabile, în care să se
adăpostească un bastiment lipsit de manevrabilitate. Or, un
steamer se află întotdeauna la voia motorului său, care nu poate
face faţă situaţiei, atunci când scuturăturile ruliului sunt cauzate
de talazuri violente. Plecând de la acest promontoriu până la
Golful Collier, spre York Sund şi Golful Brunswick, nu se vede
decât o îngrămădire de insuliţe, un labirint de bancuri de nisip şi
de recifuri, comparabile cu cele existente în Strâmtoarea Torres.
În preajma Capurilor Talbot şi Bougainville, coasta este bătută de
un resac atât de puternic, încât litoralul ei nu este accesibil decât
ambarcaţiilor indigenilor, care nu riscă să se răstoarne din cauza
cotragreutăţilor balansierelor lor. Golful Admiralty, deschis între
Capul Bougainville şi Capul Voltaire, este plin de stânci şi şalupa
cu vapori fu cât pe aci să se izbească de unele dintre acestea. Dar
nimic nu putea atenua ardoarea echipajului şi toţi aceşti marinari
îndrăzneţi cooperau strâns într-o asemenea operaţiune
periculoasă.
Dincolo de Golful Collier, căpitanul Ellis dădu ordin să fie
îndreptată nava spre Arhipelagul Buccaneer. De altfel, intenţia lui
nu era să depăşească astfel Capul L6veque, al cărui punct
terminus îl constituie, spre nord-vest, estuarul King Sund.
Mai mult, nu era îngrijorat de condiţiile atmosferice, care
tindeau să se amelioreze zilnic. Pentru această parte a Oceanului
Indian, situată în Emisfera Australă, lunile octombrie şi noiembrie
corespund lunilor aprilie şi mai din Emisfera Boreală. Anotimpul
frumos începea deci să-şi reintre treptat în drepturi, iar campania
putea continua în condiţii destul de favorabile. Însă nu trebuia
prelungită prea mult; destinaţia ei finală va fi atinsă odată ce
curentul marin de litoral, care se îndrepta spre est transportând
epave până la Insula Melville, nu va mai fi simţit.
în sfârşit, spre sfârşitul lunii ianuarie 1883, Dolly Hope îşi
încheie – fără rezultat în rest – recunoaşterea largului estuar King
Sud, în extremitatea căruia se varsă fluviul Fitzroy. Şalupa cu
vapori a trebuit chiar să facă faţă, la gura de vărsare a acestui
important curs de apă, unui atac furios din partea indigenilor. Doi
oameni fură răniţi în această confruntare, nu prea grav, este
adevărat. Iar această ultimă tentativă nu degeneră în dezastru
tocmai din cauza sângelui rece al căpitanului Ellis.
Imediat ce Dolly Hope ieşi din King Sund, ea îşi opri motoarele
în dreptul Capului L6veque. Căpitanul Ellis ţinu atunci un
consiliu cu secundul şi cu şeful de echipaj. După ce studiară
atent hărţile maritime, se decise ca expediţia să se încheie în acest
punct, la limita paralelei a optsprezecea a Emisferei Australe.
Dincolo de King Sund, coasta este deschisă, nu sunt decât rare
insuliţe în preajmă, iar această zonă a Tasmaniei, care mărgineşte
Marea Indiei, figurează încă în alb în atlasele de publicaţie
recentă. Nu exista niciun motiv să se continue călătoria mai
departe, spre sud-vest, nici să fie cercetate ţărmurile
Arhipelagului Dampier.
în plus, navei Dolly Hope nu-i mai rămăsese decât o cantitate
mică de cărbune şi cel mai optim era să se îndrepte direct spre
Batavia, unde putea să-şi facă plinul cu combustibil. Căpitanul
Ellis puse deci cap compas spre nord şi, curând, Dolly Hope lăsă
în urmă coasta australiană.

Capitolul XIV
Insula Browse

Spaţiul cuprins între coasta de nord-vest a Australiei şi partea

occidentală a Mării Timor nu cuprinde insule importante.
Geografii abia au recenzat aici câteva insuliţe. Însă ceea ce poate
fi întâlnit în această zonă sunt, în pricipal, nişte formaţii
coraligene bizare, la adâncimi mici, desemnate prin denumirile
„banks”, „rocks”, „rifts” sau „shoals” – cum ar fi Lynher Riff, Scott
Riff, Seringapatam Riff, Korallen Riff, Courtier Shoal, Rowley
Shoal, Hibernia Shoal, Şahul Bank, Echo Rock etc. Poziţia
stâncilor submarine este cunoscută, cu exactitate în majoritate,
aproximativ pentru câteva. Este chiar posibil să mai fie
descoperite un anumit număr dintre aceste recife îngrijorătoare
printre cele aflate la suprafaţa apei. Prin urmare, navigaţia este
dificilă şi impune o atenţie constantă în mijlocul acestor regiuni
de ţărm, unde se aventurează uneori bastimentele venind din
Marea Indiei.
Timpul era frumos, marea, destul de calmă dincolo de stâncile
de la suprafaţa apei. Motorul puternic al lui Dolly Hope funcţiona
normal de la plecarea din San Diego, iar cazanele la fel. Aşadar,
vremea bună şi starea mării promiteau o călătorie favorabilă între
Capul L£veque şi Insula Java. Dar, în realitate, era calea de
întoarcere. Căpitanul Ellis nu prevedea alte întârzieri în afară de
cele cauzate de escale, de care voia să profite pentru a explora
micile Insule Sonde.
În timpul primelor zile care urmară plecării efectuate în dreptul
Capului L£v£que, nu se produse niciun incident pe mare.
Oamenilor de veghe li se ceruse cea mai mare atenţie. Urcaţi în
vârful catargului mare, ei trebuiau să semnaleze cât mai departe
posibil aceste formaţiuni coraligene, dintre care unele abia se
întrezăreau la suprafaţa apei.
La 7 februarie, spre ora nouă dimineaţa, unul dintre marinari,
aflat pe catargul mizenei, strigă:
— Recif la babord!
Cum reciful nu era vizibil pentru oamenii de pe punte, Zach
Fren se urcă pe hobane, pentru a vedea cu ochii lui poziţia
indicată.
După ce ajunse destul de sus, şeful de echipaj zări destul de
clar un platou stâncos la şase mile în larg, în spatele babordului.
În realitate, nu era nicio stâncă, niciun banc, ci mai degrabă o
insuliţă de forma unui spate de catâr, ce se contura spre
nord-vest. Dată fiind distanţa, era chiar admisibil ca insuliţa să fie
o insulă de o anumită întindere, aşa cum se vedea în sensul
lăţimii ei.
După câteva minute, Zach Fren coborî şi îi raportă căpitanului
Ellis. Acesta dădu ordin să se cârmească în direcţia vântului cu
un sfert, pentru a se apropia de aşa-zisa insuliţă.
În timpul observaţiei de la prânz, când calculă înălţimea şi făcu
punctul, căpitanul notă în jurnalul de bord faptul că Dolly Hope
se găsea la 14°07' latitudine sudică şi 133°13' longitudine estică.
Raportat pe hartă, acest punct coincidea cu amplasamentul unei
anumite insule, desemnată sub numele Insula Browse de geografii
moderni şi situată la aproximativ două sute cincizeci de mile de
York Sund, de pe coasta australiană.
Întrucât insula în cauză se afla aproape pe ruta sa, căpitanul
Ellis decise să-i urmeze contururile, deşi nu avea intenţia să
oprească aici.
O oră mai târziu, Insula Browse se afla doar la o milă de Dolly
Hope. Marea puţin agitată îşi spărgea cu zgomot valurile şi
acoperea cu spumă un cap alungit spre nord-est. Întinderea
insulei nu putea fi estimată, deoarece nu putea fi cuprinsă cu
vederea decât pieziş. În orice caz, ea avea forma unui platou
ondulat, a cărui suprafaţă nu prezenta nicio excrescenţă.
Totuşi, cum nu avea timp de pierdut, căpitanul Ellis dădu ordin
mecanicului să pornească motorul, când Zach Fren îi atrase
atenţia, spunând:
— Căpitane, priviţi… acolo… Nu este, oare, un catarg care se
înalţă pe acest cap?
Şi şeful de echipaj întinse mâna în direcţia capului conturat la
nord-est şi care se termina brusc cu o coamă stâncoasă înaltă,
retezată în vârf.
— Un catarg?… Nu!… Mi se pare că nu este decât un trunchi
de arbore, răspunse căpitanul Ellis.
Apoi, luându-şi luneta, privi mai atent obiectul semnalat de
Zach Fren.
— Este adevărat, spuse el, nu te înşeli, Zach!… Este un catarg
şi cred că zăresc o bucată de pavilion zdrenţuit de vânt… Da!…
da!… Trebuie să fie un semnal!…
— Atunci cred că ar fi mai bine să ne apropiem… zise şeful de
echipaj.
— Este şi părerea mea, răspunse căpitanul Ellis.
Şi dădu ordin ca nava să se îndrepte spre Insula Browse, cu
viteză moderată.
Ordinul fu executat imediat. Do//y Hope începu să se apropie
de recifuri, care formau o centură în jurul insulei la circa trei sute
de picioare în larg. Valurile mării se spărgeau violent de ele, nu
din cauza vântului puternic, ci a curenţilor marini, care
împingeau hula în această direcţie.
Curând, în faţa ochilor apărură clar detaliile coastei. Acest
litoral avea un aspect sălbatic, arid, pustiu, fără nicio urmă de
verdeaţă, cu caverne în care resacul pătrundea cu zgomot de
tunet. La intervale scurte, o bucată de plajă gălbuie tăia linia
stâncilor, deasupra cărora zburau stoluri de păsări de mare.
Totuşi, de pe această coastă nu se vedeau nici epave ale unui
naufragiu, nici resturi de catarg sau de cocă. Catargul înfipt în
capătul promontoriului trebuia să fie făcut dintr-un bompres; dar
în ceea ce priveşte stindardul, fâlfâind sub adierea brizei, era
imposibil să i se distingă culoarea.
— Sunt şi naufragiaţi acolo… strigă Zach Fren.
— Sau au fost! răspunse secundul.
— Nu mi se pare neobişnuit, spuse căpitanul Ellis, că un
bastiment a ajuns lângă această insulă.
— Ceea ce e nu mai puţin sigur, adăugă secundul, este că nişte
naufragiaţi au găsit aici un refugiu, deoarece au înălţat acest
catarg drept semnal, şi probabil că nu l-au părăsit, întrucât s-au
gândit că navele cu destinaţia Australia sau India îl pot zări, dacă
trec prin apropierea Insulei Browse.
 — Aveţi de gând să o cercetaţi? întrebă Zach Fren.
— Da, însă, deocamdată, nu am zărit niciun loc unde am putea
acosta. Să începem deci să o ocolim, înainte de a lua o decizie.
Dacă mai este locuită de nişte bieţi naufragiaţi, este imposibil să
nu ne zărească şi să ne trimită semnale…
— Şi dacă nu vedem pe nimeni, ce veţi face?… întrebă Zach
Fren.
— Vom încerca să debarcăm, imediat ce va fi posibil, răspunse
căpitanul Ellis. Dacă insula nu este locuită, ea poate să fi păstrat
indiciile unui naufragiu, ceea ce constituie un aspect important
pentru campania noastră.
— Şi, cine ştie?… murmură Zach Fren.
— Cine ştie?… Vrei să spui, Zach, că Franklin ar fi putut acosta
în apele Insulei Browse, situată în afara rutei sale?…
— De ce nu, căpitane?…
— Deşi mi se pare cu totul de necrezut, continuă căpitanul
Ellis, nu trebuie să evităm o asemenea improbabilitate şi vom
încerca o debarcare!
Acest proiect, care consta în înconjurarea Insulei Browse, fu
demarat imediat. Menţinându-se, din prudenţă, la o ancablură de
recifuri, Dolly Hope nu întârzie să ocolească diversele promontorii
pe care insula le proiecta spre nord. Aspectul litoralului nu varia
prea mult – stânci înşirate ca şi cum s-ar fi cristalizat sub o formă
aproape similară, coaste abrupte şi bătute foarte violent de hulă,
stânci submarine acoperite de stropi de val duşi de vânt, toate
acestea făcând debarcarea dificilă. În spate, câteva pâlcuri de
cocotieri piperniciţi dominau un platou stâncos, unde nu se zărea
niciun fel de vegetaţie.
Cât despre locuitori, nici urmă. Locuinţe, ioc. Nu tu vreo
şalupă, o barcă de pescuit. Marea pustie, la fel şi insula. Doar
câteva stoluri de pescăruşi, zburând de la un promontoriu la
altul, însufleţeau această singurătate tristă.
Chiar dacă insula nu era una dorită de naufragiaţi, unde
nevoile existenţei sunt asigurate, cel puţin ea ar fi putut oferi un
refugiu supravieţuitorilor unui naufragiu.
Insula Browse măsoară aproximativ şase-şapte mile în
diametru: fapt constatat după ce căpitanul Ellis îi examină
contururile din sud. În van încercă însă echipajul să distingă
intrarea vreunui port sau, în lipsa acestuia, un golfuleţ amenajat
în mijlocul stâncilor, unde steamer-ul să se poată adăposti, cel
puţin pentru câteva ore. Se constată curând că nu putea fi
efectuată o debarcare decât folosindu-se ambarcaţiile de la bord,
şi mai trebuia găsită şi o trecătoare care să permită coborârea pe
insulă.
Era puţin după prânz, când Dolly Hope se află sub bătaia
vântului insulei. Cum briza sufla atunci dinspre nord-vest, hula
bătea mai puţin violent poalele stâncilor. În acest loc, coasta
descria o concavitate largă şi forma un fel de vastă radă, unde
putea ancora fără dificultate un bastiment, atât timp cât nu se
modifica intensitatea vântului. Se decise imediat ca Dolly Hope să
ancoreze aici, sau cel puţin să navigheze cu viteză redusă, în timp
ce o şalupă cu vapori va fi trimisă spre ţărm. Mai rămânea de
găsit un loc prielnic pentru a se coborî printre aceste recifuri,
înspumate de resac.
Cercetând plaja cu luneta lui, căpitanul Ellis descoperi, în cele
din urmă, o depresiune a platoului, un fel de scobitură în masivul
insulei, prin care un râuleţ se vărsa în mare.
După ce privi la rândul său prin lunetă, Zach Fren afirmă că
poate fi efectuată o debarcare la poalele acestui făgaş. Aici, coasta
părea mai puţin abruptă, iar profilul ei se încheia într-un unghi
destul de ascuţit. Se zărea, de asemenea, o trecătoare îngustă,
printre recifuri, ferită de valurile mării.
Căpitanul Ellis dădu ordin să fie pregătită şalupa cu aburi, a
cărei punere în funcţiune nu putea dura mai mult de o jumătate
de oră. Apoi, se îmbarcă împreună cu Zach Fren, un om la cârmă,
altul la cange, cazangiul şi mecanicul. Din prudenţă, fură luate la
bord două puşti, două topoare şi câteva revolvere. În timpul
absenţei căpitanului, secundul trebuia să navigheze încet cu Dolly
Hope în această radă şi să fie atent la toate semnalele ce puteau fi
făcute de pe ţărm.
La ora unu şi jumătate, ambarcaţia fu lăsată la apă, se îndreptă
spre ţărmul aflat la o milă distanţă, apoi intră în trecătoare, în
vreme ce mii de pescăruşi asurzeau aerul cu ţipetele lor stridente.
Câteva minute mai târziu, ea se opri pe o plajă nisipoasă,
presărată ici şi colo cu oase de peşte. Căpitanul Ellis, Zach Fren şi
cei doi marinari debarcară grabnic, lăsând mecanicul şi cazangiul
de gardă pe şalupă, ce trebuia menţinută cu motorul pornit.
Străbătând apoi scobitura prin care râuleţul se vărsa în mare, toţi
patru ajunseră pe creasta platoului.
La câteva sute de metri distanţă se înălţa un fel de colină
stâncoasă, de formă bizară, al cărei vârf domina plaja de la o
înălţime de treizeci de yarzi.
Căpitanul Ellis şi însoţitorii lui se îndreptară imediat spre
colină, o urcară fără dificultate şi, observată de la această
înălţime, insula apăru în toată întinderea ei.
Nu era, în realitate, decât un masiv oval, semănând cu o
carapace de broască ţestoasă, a cărei coadă o reprezenta
promontoriul. Câteva parcele cu vegetaţie acopereau pe alocuri
acest masiv, care nu era de formaţie madreporică, precum atolii
din Malaezia sau grupurile coraligene ale Strâmtorii Torres. Ici şi
colo, petice de verdeaţă apăreau printre lespezile granitice; dar
erau mai mult muşchi decât iarbă, mai mult pietre decât rădăcini,
mai mult nişte mărăcini decât tufe. De unde ieşea acest pârâu, a
cărui albie, vizibilă pe o anumită porţiune a cursului său, şerpuia
printre pantele platoului? Se alimenta din vreun izvor interior?
Cert e că era greu de recunoscut, deşi se putea ajunge cu privirea
până la catargul postat ca semnal.
De pe creasta colinei, căpitanul Ellis şi oamenii lui priveau în
toate direcţiile. Nicio dâră de fum nu se vălătucea în aer, nu se
arăta nicio fiinţă omenească. Din asta se deduse deci că dacă
Insula Browse fusese locuită – şi nu exista nicio îndoială în acest
sens – atunci era puţin probabil să fie şi la vremea sosirii navei
Dolly Hope în preajma sa.
— Trist adăpost pentru nişte naufragiaţi! spuse la un moment
dat căpitanul Ellis. Dacă au fost nevoiţi să rămână aici mai mult
timp, mă întreb cum au reuşit să supravieţuiască!
— Da… răspunse Zach Fren, nu este decât un platou aproape
pustiu. Ici şi colo câte un pâlc de arbori… Stâncile abia dacă sunt
acoperite de muşchi… Dar, în sfârşit, lucrurile nu stau chiar aşa
de rău, chiar dacă e vorba de un naufragiu!… O bucată de stâncă
sub picioare e mai bună decât o grămadă de apă deasupra
capului!
— În primul moment, da! spuse căpitanul Ellis, dar după
aceea!…
— De altfel, observă Zach Fren, este posibil ca naufragiaţii care
s-au refugiat pe această insulă să fi fost luaţi de vreun
bastiment…
— La fel cum e posibil, Zach, să fi pierit din cauza
privaţiunilor…
— Şi la ce vă gândiţi, căpitane?
 — La faptul că, dacă ei au reuşit să părăsească insula într-un
mod sau altul, mai întâi ar fi dărâmat acest catarg de semnal. Mă
tem că ultimul dintre aceşti nenorociţi nu a murit înainte de a fi
fost salvat. Mai mult, propun să ne îndreptăm spre acest catarg.
Poate că vom găsi acolo vreun indiciu despre naţionalitatea navei
ce s-a pierdut în aceste regiuni de ţărm.
Căpitanul Ellis, Zach Fren şi cei doi marinari coborâră pantele
colinei şi merseră spre promontoriul care se contura în direcţia
nord. Dar abia făcură câţiva paşi, când unul dintre oameni se opri
pentru a lua de jos un obiect în care tocmai dăduse cu piciorul.
— Ia uitaţi-vă, ce o fi asta?… spuse el.
— Lasă-mă să văd! zise Zach Fren.
Era o lamă de cuţit, de genul acelora purtate de marinari la
centură, băgat într-o teacă de piele. Ruptă la baza mânerului,
ciobită în totalitate, lama fusese aruncată, fără îndoială,
nemaiputând fi folosită.
— Ei bine, Zach?… întrebă căpitanul Ellis.
— Caut vreo marcă pentru a afla provenienţa lamei, răspunse
Zach Fren.
Într-adevăr, putea avea o marcă de fabricaţie, dar lama era atât
de oxidată, încât a trebuit să fie curăţată de stratul subţire de
rugină. După ce făcu asta, Zach Fren reuşi să descifreze, nu fără
oarecare dificultate, câteva cuvinte gravate pe lama de oţel:
Sheffield England.
Aşadar, cuţitul era de origine engleză. Dar de aici până la a
afirma că naufragiaţii de pe Insula Browse erau englezi s-ar fi
dovedit prea categoric. Cuţitul putea să fi aparţinut unui marinar
de o naţionalitate diferită, de vreme ce produsele manufacturii
Sheffield sunt răspândite în lumea întreagă? Dacă s-ar găsi şi alte
obiecte, această ipoteză ar putea deveni certitudine.
Căpitanul Ellis şi însoţitorii lui îşi reluară mersul spre
promontoriu. Pe solul pe care nu există nicio cărare, mersul fu
destul de anevoios. Admiţând că ar fi fost străbătut de picioarele
unor oameni, acest fapt s-ar fi petrecut într-o perioadă dificil de
stabilit, deoarece urmele paşilor dispăruseră sub iarbă şi muşchi.
După o cale de aproximativ două mile, căpitanul Ellis se opri
lângă un pâlc de cocotieri piperniciţi, ale căror nuci de cocos,
căzute în urmă cu multă vreme, putreziseră şi se fărâmiţaseră.
Deocamdată, nu fuseseră găsite alte obiecte; dar, la câţiva paşi
de pâlcul de arbori, pe panta unei uşoare ondulaţii de teren,
puteau fi recunoscute uşor câteva urme de agricultură în mijlocul
unui talmeş-balmeş presărat cu mărăcini. Ceea ce mai rămăsese
erau nişte igname şi cartofi ce păreau revenite la starea sălbatică.
Un târnăcop zăcea sub nişte mărăcini, descoperit din întâmplare
de unul dintre marinari. Părea să fi fost fabricat în America, după
felul în care era ataşat fierul, de altfel, mâncat de rugină.
— Ce părere aveţi despre asta, căpitane Ellis? întrebă şeful de
echipaj.
— Nu cred că ne putem pronunţa, deocamdată, în privinţa
acestui subiect, răspunse căpitanul Ellis.
— Atunci, să mergem înainte, replică Zach Fren, făcând semn
oamenilor să-l urmeze.
După ce coborâră pantele platoului, ei sosiră pe marginea care
făcea legătura cu promontoriul din nord. În acest loc, era scobită
o sinuozitate îngustă, arcuindu-se pe creastă, care permitea o
coborâre uşoară până la o mică plajă nisipoasă. Măsurând circa
un acru, plaja era încadrată de stânci roşcate, scăldate neîncetat
de valurile resacului.
Pe nisip erau împrăştiate numeroase obiecte, indicând că nişte
fiinţe omeneşti stătuseră mult timp în această parte a insulei:
bucăţi de sticlă sau de faianţă, cioburi de gresie, cuie din fier,
cutii de conservă, a căror provenienţă americană nu mai putea fi
pusă la îndoială de data aceasta; apoi, alte ustensile marinăreşti,
câteva fragmente de lanţ, inele rupte, capete de greement din fier
galvanizat, un braţ de ancoră cu cange, mai multe fragmente
dintr-un scripete, un inel de care se prinde cablul ancorei,
deformat, un mâner de pompă, fragmente de vergă şi de saulă,
fâşii de tablă, despre a căror origine nişte marinari din California
nu se puteau înşela.
— În apele acestei insule nu a eşuat o navă engleză, zise
căpitanul Ellis, ci una din Statele Unite…
— Şi am putea chiar afirma că a fost construită în unul dintre
porturile noastre din Pacific! răspunse Zach Fren, a cărui opinie
fu împărtăşită de cei doi marinari.
Totuşi, nimic până aici nu arăta că nava aceasta era Franklin.
În orice caz, se punea o întrebare: acest bastiment, oricare ar fi
fost, se scufundase, de vreme ce nu i se găsiseră nici cuplurile,
nici bordajele cocăi sale? Erau la bordul lui ambarcaţii cu care se
refugiase echipajul pe Insula Browse?
Nu! Şi căpitanul Ellis fumiză curând dovada materială că
naufragiul a avut loc pe aceste recifuri.
La aproape o ancablură de plajă, în mijlocul unei îngrămădiri
de roci ascuţite şi al unor stânci submarine la suprafaţa apei,
apăru deodată o lamentabilă masă contorsionată a unui
bastiment sfărâmat de coastă, de care talazurile se loveau cu
violenţa unui mascaret, astfel încât, într-o clipă, lemn sau fier,
totul este dezmembrat, distrus complet, împrăştiat, făcut bucăţi,
luat de resac până deasupra stâncilor submarine.
Căpitanul Ellis, Zach Fren, cei doi marinari priveau, cuprinşi de
o emoţie profundă, ceea ce rocile mai păstrau dintr-un asemenea
dezastru. Din coca navei nu mai rămăsese decât nişte curbe
deformate, bordaje sfâşiate şi presărate cu nituri rupte, bare
contorsionate, un fragment din cârmă, mai multe şiruri de bordaj
de la nivelul punţii, dar nimic din castelatura exterioară, din
catarg, fie că el a căzut în mare, fie că, după eşuarea
bastimentului, a fost întrebuinţat pentru necesităţile instalării pe
insulă. Nu exista măcar o piesă intactă din osatura navei, sau o
piesă întreagă din chilă. În mijlocul acestor stânci cu vârfuri
tăioase, dispuse ca nişte capre cu sârmă ghimpată, este de
explicat că nava fusese măcinată de ape, astfel încât resturile ei
deveniseră inutilizabile.
— Să căutăm, spuse căpitanul Ellis, şi poate că vom găsi un
nume, o literă, o marcă, un indiciu care ne-ar permite să
recunoaştem naţionalitatea acestui bastiment…
— Da! Şi să dea Dumnezeu să nu fie Franklin, redusă la o
asemenea stare! adăugă Zach Fren.
Dar exista acel indiciu de care amintea căpitanul? Admiţând
chiar că resacul ar fi cruţat o bucată de tablă de la pupa sau
pavoaze de la prora, pe care sunt înscrise, de obicei, numele
navelor, atunci nu au fost şterse de intemperiile cerului, de stropii
de val duşi de vânt?
De altfel, nu se găsi nici pavoaze, nici panouri. Cercetările
rămaseră fără rezultat şi, dacă unele obiecte adunate de pe plajă
erau de fabricaţie americană, nu se putea afirma că ele
aparţinuseră navei Franklin.
Dar, considerându-se ca real faptul că naufragiaţii s-au refugiat
pe Insula Browse – iar catargul de semnal, înălţat la extremitatea
promontoriului, o dovedea grăitor – şi că, pe durata unei perioade
care nu poate fi evaluată, au trăit pe această insulă, atunci, cu
siguranţă, s-au adăpostit în vreo grotă, probabil în apropierea
plajei, în scopul de a putea utiliza resturile găsite între stânci.
Unul dintre marinari nu întârzie să descopere grota ocupată de
supravieţuitorii naufragiului. Ea era scobită într-o enormă masă
granitică, în unghiul format de platou şi de plajă.
Căpitanul Ellis şi Zach Fren merseră imediat la marinarul care
îi chema. Conţinea, oare, grota secretul catastrofei?… Putea
dezvălui numele bastimentului?…
În cavernă nu se putea intra decât printr-o deschidere îngustă,
foarte joasă, în apropierea căreia se vedea cenuşa unei vetre
exterioare, al cărei perete stâncos fusese înnegrit de fum.
Înaltă de circa zece picioare, lungă de douăzeci şi lată de
cincisprezece, grota era destul de încăpătoare pentru a adăposti
douăsprezece persoane. Ca mobilier, în interior se aflau un
aşternut de ierburi uscate, acoperit cu o pânză făcută zdrenţe, un
banc de lucru, fabricat din fragmente de bordaj, două scăunele
fără spetează, de acelaşi gen, o masă şchioapă, provenind de pe
navă, probabil masa din careu. Ca ustensile, câteva farfurioare şi
talere din metal, trei furculiţe, două linguri, un cuţit, trei pahare
fără picior, din metal, toate mâncate de rugină. Într-un colţ, un
butoi ce servea proviziei de apă, furnizată de râuleţ. Pe masă, o
lampă de bord, cocoşată şi oxidată, scoasă din uz. Ici şi colo,
diverse obiecte de bucătărie, mai multe veşminte zdrenţuite,
aruncate pe aşternutul de ierburi.
— Sărmanii! strigă Zach Fren, în ce hal au putut trăi cât timp
au stat pe insulă!
— Nu au salvat aproape nimic din materialul de la bordul
bastimentului, spuse căpitanul Ellis, şi asta demonstrează cât de
violent s-a izbit de coastă! Totul s-a fărâmat, totul! Cum, oare,
s-au hrănit aceşti oameni?… Fără îndoială, cu puţine grăunţe,
came sărată, conserve, pe care le-au golit până la ultima!… dar ce
existenţă mizeră au avut şi cât au suferit!
Da! Şi, adăugând la asta hrana pe care o furniza pescuitul, ne
putem imagina cum şi-au asigurat naufragiaţii nevoile zilnice
alimentare. Cât despre faptul dacă mai erau pe insulă, se părea că
întrebarea aceasta era, hotărât, negativă. În rest, dacă pieriseră,
era probabil să fie găsite rămăşiţele celui ce murise ultimul…
Totuşi, după cercetări minuţioase efectuate în interiorul şi în
afara grotei, nu se găsi nimic.
— Trebuie deci să credem, observă Zach Fren, că naufragiaţii
au fost repatriaţi?…
 — Şi cum? întrebă căpitanul Ellis. Au fost capabili să
construiască până la urmă, cu ajutorul resturilor bastimentului
lor, o ambarcaţie destul de mare şi de rezistentă pentru a putea
naviga pe mare?…
— Nu, căpitane, şi nici măcar nu au avut din ce să
construiască o barcă. Aş crede mai degrabă că semnalele lor au
fost zărite de vreo navă…
— Nu pot să accept acest fapt, Zach.
— Şi de ce, căpitane?
— Deoarece, dacă i-a cules vreo navă, vestea s-ar fi răspândit în
lumea întreagă, cel puţin dacă nava în cauză nu s-ar fi scufundat
ulterior, ceea ce e greu de crezut. Îndepărtez deci ipoteza că
naufragiaţii de pe Insula Browse au fost salvaţi în aceste
împrejurări.
— De acord! zise Zach Fren, care nu se lăsa convins uşor. Dar
dacă le-a fost imposibil să construiască o şalupă, nimic nu
dovedeşte că toate ambarcaţiile de la bord au pierit în naufragiu,
iar în acest caz…
— Ei bine, chiar şi în acest caz, continuă căpitanul Ellis,
întrucât nu am auzit spunându-se nimic despre un echipaj
dispărut şi care să fi fost salvat, în ultimii ani, în regiunile de ţărm
ale Australiei Occidentale, aş intui că ambarcaţia trebuie să se fi
scufundat în timpul acestei călătorii de mai multe sute de mile
între Insula Browse şi coasta australiană!
Era dificil să se răspundă acestui raţionament. Zach Fren a
înţeles bine; dar nevoind să se renunţe în a afla ce se întâmplase
cu naufragiaţii, el întrebă:
— Acum, căpitane, aş putea crede că intenţionaţi să cercetaţi
celelalte zone ale insulei?
— Da… spre a fi cu conştiinţa împăcată, răspunse căpitanul
Ellis. Dar mai întâi, propun să dărâmăm acest catarg de semnal,
astfel încât navele să nu mai devieze de la ruta lor, deoarece nu
mai există niciun om de salvat aici!
Căpitanul, Zach Fren şi cei doi marinari cercetară ultima dată
plaja, după ce ieşiră din grotă. Apoi, urcând pe colină, ei se
îndreptară spre capătul promontoriului.
Fură nevoiţi să ocolească o groapă adâncă, un fel de eleşteu
plin cu pietre, în care se aduna apa de pe urma ploilor, şi îşi
reluară apoi mersul în direcţia iniţială.
Deodată, căpitanul Ellis se opri.
 în acel loc, solul avea patru umflături, paralele. Probabil că
dispunerea lor nu ar fi atras atenţia, dacă nişte mici cruci din
lemn, pe jumătate putrezite, nu le-ar fi semnalat prezenţa. Erau
nişte morminte. Acolo era cimitirul naufragiaţilor.
— În sfârşit, strigă căpitanul Ellis, vom afla, poate, misterul?
Nu era o profanare propriu-zisă, sau o lipsă de respect pentru
cei morţi, în acele condiţii, şi deci mormintele trebuiau cercetate,
exhumate corpurile, să se afle în ce stare erau şi să se caute
vreun indiciu al naţionalităţii lor.
Cei doi marinari se apucară deci de săpat şi, scobind pământul
cu ajutorul cuţitelor, îl aruncau într-o parte. Trecuseră mulţi ani
de când fuseseră îngropate cadavrele în acest loc, deoarece solul
nu dădea la iveală decât oseminte. Căpitanul Ellis ceru să fie
acoperite din nou şi crucile fură puse la loc în capătul
mormintelor.
Mai erau multe neclarităţi pentru a se răspunde la întrebările
referitoare la naufragiu. Dacă patru fiinţe omeneşti fuseseră
îngropate în acest loc, ce se întâmplase cu cel care le-a săpat
mormintele? Şi dacă el a murit la rândul său, unde-i era
mormântul, va fi găsit, oare, scheletul său abandonat într-un alt
loc de pe insulă?
Căpitanul Ellis nu prea avea speranţe în acest sens.
— Nu vom reuşi, strigă el, să cunoaştem numele navei care s-a
pierdut pe Insula Browse!… Să revenim la San Diego, fără să fi
descoperit resturile navei Franklin, fără să ştim ce s-a întâmplat
cu John Branican şi cu echipajul lui?…
— De ce nu ar fi nava aceasta tocmai Franklin? întrebă unul
dintre marinari.
— Şi de ce ar fi? răspunse Zach Fren.
Nimic, într-adevăr, nu lăsa să se afirme că resturile ce
acopereau recifurile Insulei Browse erau ale lui Franklin, şi se
părea că a doua expediţie a lui Dolly Hope va fi lipsită de succes
ca şi prima.
Căpitanul Ellis rămase tăcut, cu privirile ţintuite spre sol, unde
bieţii naufragiaţi puseseră capăt privaţiunilor lor doar odată cu
moartea! Erau compatrioţi, americani ca şi el?… Erau cei pe care
Dolly Hope venise să-i caute?…
— Să mergem la catargul de semnal! spuse el.
Zach Fren şi oamenii lui îl însoţiră, în timp ce cobora lunga
pantă stâncoasă, prin care promontoriul se unea cu masivul
insulei.
Jumătatea de milă, ce îi separa de catarg, fu străbătută
anevoie, în douăzeci de minute, întrucât solul era presărat cu
pietre şi mărăcini.
Atunci când căpitanul Ellis şi însoţitorii lui se opriră în
apropierea catargului, ei observară că era înfipt adânc într-o
excavaţie stâncoasă, şi din cauza aceasta rezistase unor îndelungi
şi aspre intemperii. Aşa cum fusese deja recunoscut cu ajutorul
lunetei, catargul, un fragment din bompres, provenea din resturile
navei.
Cât despre stindardul agăţat în vârf, acesta nu era decât o
bucată de pânză, zdrenţuită de briză, fără niciun indiciu de
naţionalitate.
Din ordinul căpitanului Ellis, cei doi marinari se pregăteau să
doboare catargul, când Zach Fren strigă:
— Căpitane… acolo… priviţi!…
— Un clopot!
Pe un batiu încă solid, se afla un clopot, al cărui inel din fier
era mâncat de rugină.
Aşadar, naufragiaţii nu s-au mulţumit doar să înalţe acest
catarg de semnal şi să agaţe în vârful lui pavilionul. Ei
transportaseră în acest loc clopotul de la bord, sperând că putea fi
auzit de vreun bastiment ce ar fi trecut prin apropierea insulei…
Dar acest clopot nu avea gravat pe el numele navei căruia
aparţinea, conform uzanţelor obişnuite în marină?
Căpitanul Ellis se îndreptă spre batiu, când, brusc, se opri.
La baza batiului zăceau resturile unui schelet, sau, mai bine
spus, o grămadă de oseminte căzute pe sol, pe care se zăreau
câteva zdrenţe.
Supravieţuitorii care se refugiaseră pe Insula Browse erau deci
în număr de cinci. Patru muriseră, iar al cincilea rămăsese
singur…
Apoi, înr-o zi, el a părăsit grota, s-a târât până la capătul
promontoriului, a sunat din clopot, pentru a se face auzit de o
navă din larg… şi a căzut în acest loc, dându-şi ultima suflare…
După ce dădu ordin celor doi marinari să sape o groapă pentru
a îngropa aceste oseminte, căpitanul Ellis îi făcu semn lui Zach
Fren să-l urmeze pentru a examina clopotul…
Pe bronz era gravat acest nume şi câteva cifre, încă vizibile:
Franklin
 1875

Capitolul XV
Epava vie

În timp ce Dolly Hope îşi continua a doua campanie prin Marea

Timor şi o încheia în condiţiile pe care le ştim, doamna Branican,
prietenii ei, familiile echipajului dispărut treceau prin toate
neliniştile specifice aşteptării. Câte speranţe îşi puseseră ei în
acea bucată de lemn găsită de Califomian şi care aparţinea,
incontestabil, navei Franklini Va reuşi căpitanul Ellis să
descopere resturile navei pe una dintre insulele din această mare
sau într-o zonă a litoralului australian? îi va găsi pe John
Branican, pe Harry Felton şi pe cei doisprezece marinari îmbarcaţi
la ordinele lor? Va aduce el, în sfârşit, la San Diego unul sau mai
mulţi supravieţuitori ai acestei catastrofe?
De la plecarea navei Dolly Hope sosiseră două scrisori din
partea căpitanului Ellis. Prima informa despre rezultatul
nesatisfăcător al explorării printre trecătorile Strâmtorii Torres şi
până la extremitatea Mării Arafura. A doua înştiinţa că Insulele
Melville şi Bathurst fuseseră cercetate, dar fără să se fi găsit urma
trecerii navei Franklin. Astfel, doamna Branican era informată că
cercetările urma să fie efectuate, în Marea Timor şi până la partea
occidentală a Australiei, in mijlocul diverselor arhipelaguri aflate
în apropiere de Tasmania. După ce va face investigaţii în micile
Insule Sonde şi nu va găsi vreun indiciu, echipajul de pe Dolly
Hope va reveni în portul San Diego.
În urma acestei ultime scrisori, corespondenţa încetă. Se
scurseră câteva luni, şi la vremea povestirii noastre se aştepta din
zi în zi ca Dolly Hope să fie semnalată de semafoarele din San
Diego.
Totuşi, anul 1882 se încheiase şi, cu toate că doamna Branican
nu mai primise nicio veste de la căpitanul Ellis, asta nu trebuia să
surprindă; serviciile poştale sunt lente şi neregulate de-a lungul
Oceanului Pacific. De fapt, nu era niciun motiv de îngrijorare în
privinţa lui Dolly Hope, toţi fiind nerăbdători să o revadă în port.
Cu toate acestea, la sfârşitul lunii februarie William Andrew
începuse să creadă că expediţia navei Dolly Hope se prelungea
peste măsură. În fiecare zi, un anumit număr de persoane se
ducea la Capul Island, sperând să zărească nava în larg. Oricât de
departe s-ar fi aflat, marinarii din San Diego o recunoşteau uşor
doar după forma ei, la fel cum ai recunoaşte un francez faţă de un
german, şi chiar un englez de un american.
În sfârşit, Dolly Hope apăru în dimineaţa zilei de 27 martie, la
nouă mile în larg, cu motorul funcţionând la putere maximă, sub
adierea unei brize răcoroase dinspre nord-vest. În mai puţin de o
oră, nava ajunse la intrarea în şenal, îl traversă şi acostă în golful
din San Diego.
Vestea se răspândi în tot oraşul, iar populaţia se îngrămădi o
parte pe chei, o alta pe promontoriile Island şi Loma.
Doamna Branican, William Andrew, împreună cu câţiva
prieteni, grăbindu-se să intre în legătură cu Dolly Hope, se
îmbarcară pe un remorcher pentru a ajunge în apropierea navei.
Mulţimea era cuprinsă de o oarecare nelinişte şi, atunci când
remorcherul trecu de ultimul debarcader pentru a ieşi din port,
nu se auzi niciun strigăt. Părea că vestea despre succesul
campaniei conduse de căpitanul Ellis străbătuse deja lumea
întreagă.
Douăzeci de minute mai târziu, doamna Branican, William
Andrew şi însoţitorii lor acostară lângă Dolly Hope.
Doar câteva minute trecură, şi fiecare află rezultatul expediţiei.
Nava Franklin naufragiase la limita de vest a Mării Timor, pe
Insula Browse… Acolo se refugiaseră supravieţuitorii
naufragiului… Acolo îşi găsiseră sfârşitul!
— Toţi?… întrebă plină de îngrijorare doamna Branican.
— Toţi! răspunse căpitanul Ellis.
Consternarea fu generală, atunci când Dolly Hope ancoră în
mijlocul golfului, cu pavilionul în bernă, semn de doliu, cel al
naufragiaţilor navei Franklin.
Plecată din San Diego la 3 aprilie 1882, Dolly Hope revenea
acasă la 27 martie 1883. Campania sa durase aproape
douăsprezece luni, expediţie în cursul căreia entuziasmul şi
credinţa nu au lipsit niciodată. Dar ea nu a avut alt rezultat decât
acela de a nărui şi ultimele speranţe.
În răstimpul scurt, în care doamna Branican şi William Andrew
rămaseră la bord, căpitanul Ellis le relată sumar faptele
referitoare la naufragiul navei Franklin pe recifurile Insulei
Browse.
Deşi află că nu mai exista nicio îndoială în privinţa căpitanului
John şi a însoţitorilor lui, doamna Branican îşi păstră atitudinea
obişnuită. Nicio lacrimă nu i se scurse din ochi. Nu puse nicio
întrebare, întrucât resturile navei Franklin fuseseră găsite pe
această insulă, şi nu mai rămăsese niciun naufragiat dintre cei
care se adăpostiseră acolo, ce ar mai fi putut întreba în acele
momente? Relatarea pe larg a expediţiei i se va comunica mai
târziu. Astfel, după ce întinse mâna căpitanului Ellis şi lui Zach
Fren, ea se aşeză pe o bancă la pupa lui Dolly Hope, gânditoare.
Şi, în faţa atâtor dovezi grăitoare, Dolly încă mai spera, refuzând
„să se simtă văduva lui John Branican”!
Imediat ce Dolly Hope aruncă ancora în golf, Dolly reveni în
partea din faţă a dunetei şi îi rugă pe William Andrew, pe
căpitanul Ellis şi pe Zach Fren să vină în aceeaşi zi la Prospect
House. Ea îi va aştepta după-amiaza, în scopul de a cunoaşte în
detaliu cum s-a derulat această explorare prin Strâmtoarea
Torres, Marea Arafura şi Marea Timor.
O ambarcaţie o aduse la chei pe doamna Branican. Mulţimea se
dădu la o parte respectuos, în timp ce ea străbătea cheiul şi se
îndrepta spre cartierul nordic din San Diego.
După mai puţin de trei ore, în aceeaşi zi, William Andrew,
căpitanul Ellis şi şeful de echipaj se prezentară la vilă, unde fură
primiţi imediat, apoi introduşi în salonul de la parter, unde se afla
doamna Branican.
După ce se aşezară în jurul unei mese, pe care era desfăşurată
o hartă cu mările Australiei Septentrionale, Dolly spuse:
— Căpitane Ellis, vreţi să-mi relataţi pe larg cum s-a derulat
campania?
Şi atunci, căpitanul Ellis vorbi ca şi cum avea sub ochi jurnalul
său de bord, neomiţând niciun detaliu, neuitând niciun incident,
adresându-se uneori lui Zach Fren pentru a-i confirma spusele. El
povesti chiar în amănunţime explorările efectuate în Strâmtoarea
Torres, în Marea Arafura, în Insulele Melville şi Bathurst, între
arhipelagurile grupului Tasmania, deşi era inutil. Dar doamna
Branican acorda atenţie relatării, ascultând în tăcere şi
aţintindu-şi asupra căpitanului o privire fixă.
Când expunerea ajunse la episoadele petrecute pe Insula
Browse, el relată oră cu oră, minut cu minut tot ce se petrecuse
după ce omul de veghe zărise catargul de semnal înălţat pe
promontoriu. În continuare nemişcată, cu mâinile tremurând
uşor, doamna Branican vedea în gând aceste diverse scene ca şi
cum s-ar fi petrecut în faţa ochilor ei: debarcarea căpitanului Ellis
şi a oamenilor lui la gura de vărsare a râuleţului, ascensiunea
colinei, lama de cuţit găsită pe jos, urmele de agricultură,
târnăcopul abandonat, plaja pe care valurile mării adusese
resturile naufragiului, fragmentele informe ale navei Franklin în
acea îngrămădire de stânci, unde fusese aruncată, desigur, de o
furtună foarte violentă, grota în care locuiseră supravieţuitorii,
descoperirea celor patru morminte, scheletul ultimului dintre
aceşti nenorociţi, la baza catargului de semnal, aproape de
clopotul de alarmă… La această ultimă scenă, Dolly se ridică
brusc, ca şi cum ar fi auzit sunetele clopotului respectiv în
mijlocul solitudinii vilei Prospect House…
Scoţând din buzunar un medalion, tern din cauza umidităţii,
căpitanul Ellis i-l arătă.
Dar dacă medalionul dovedea faptul conform căruia căpitanul
John se afla printre cei cinci naufragiaţi ce îşi găsiseră refugiu pe
insulă, nu trebuie să tragem de aici concluzia că el murise din
cauza lipsurilor şi a abandonului?…
Harta mărilor australiene era desfăşurată pe masă, această
hartă în faţa căreia, timp de şapte ani, Dolly evocase atât de mult
amintirea lui John. Ea ceru căpitanului să-i arate Insula Browse,
un punct abia perceptibil, pierdut în regiunile de ţărm bătute de
uraganele din Oceanul Indian.
— Dacă am fi ajuns pe insulă cu câţiva ani mai devreme,
adăugă căpitanul Ellis, poate că i-am fi găsit încă în viaţă… pe
John… şi însoţitorii lui…
— Da, probabil, murmură William Andrew, şi acolo ar fi trebuit
să întreprindă Dolly Hope prima sa campanie!… Dar cine s-ar fi
gândit vreodată că Franklin ar fi pierit pe o insulă din Oceanul
Indian?…
— Nu aveam cum, răspunse căpitanul Ellis, după ruta pe care
trebuia s-o urmeze, şi pe care a urmat-o efectiv, deoarece Franklin
a fost văzută la sud de Insula Celebes!… Nemaiputându-şi
manevra bastimentul, căpitanul John a trebuit, oare, să străbată
Strâmtorile Sonde în Marea Timor şi apoi a fost împins până pe
Insula Browse?
— Da, şi nu este de mirare că lucrurile s-au petrecut întocmai!
interveni Zach Fren.
 — Căpitane Ellis, spuse atunci doamna Branican, căutând
nava Franklin în mările Malaeziei, aţi acţionat corect… Dar mai
întâi trebuia să ajungeţi la Insula Browse!… Da!… acolo era cheia
misterului!
Apoi, luând parte la conversaţie, şi dorind într-un fel să-şi
sprijine pe nişte cifre sigure tenacitatea ei de a păstra o lumină de
speranţă, Dolly continuă:
— La bordul lui Franklin se aflau căpitanul John, secundul,
Harry Felton şi doisprezece marinari. Pe insulă aţi găsit rămăşiţele
a patru oameni, îngropaţi, şi ale ultimului mort, la baza
catargului de semnal. Ce credeţi că s-a întâmplat cu ceilalţi nouă?
— Nu ştim, răspunse căpitanul Ellis.
— Ştiu, zise doamna Branican, insistând, dar vă întreb: Ce
credeţi că s-ar fi putut întâmpla cu ei?
— Probabil că au pierit în timp ce Franklin se zdrobea de
recifurile insulei.
— Admiteţi deci că nu au supravieţuit naufragiului decât cinci
oameni?…
— Din nefericire, este explicaţia cea mai plauzibilă! adăugă
William Andrew.
— Nu este şi părerea mea, preciză doamna Branican. Oare
John, Felton şi cei doisprezece oameni din echipaj nu e posibil să
fi ajuns teferi pe Insula Browse?… Iar nouă dintre ei să fi reuşit
apoi să părăsească restul grupului?…
— Şi cum au reuşit acest lucru, doamnă Branican? întrebă
impetuos căpitanul Ellis.
— Îmbarcându-se pe una dintre şalupele construite din
resturile navei lor…
— Doamnă Branican, reluă căpitanul Ellis, Zach Fren v-a spus
la fel de bine ca mine: în starea în care se aflau acele resturi, ni
s-a părut imposibil!
— Dar… una dintre bărcile lor…
— Bărcile de pe Franklin, admiţând că nu au fost deteriorate de
furtună sau în urma şocului cauzat de izbirea de recifuri, nu s-au
putut aventura într-o traversare până la coasta australiană sau la
Insulele Sonde.
— Şi, de altfel, observă William Andrew, dacă nouă dintre
naufragiaţi au reuşit să părăsească insula, de ce au mai rămas
cinci acolo?
— Adaug, continuă căpitanul Ellis, că, dacă au avut la
dispoziţie o ambarcaţie oarecare, cei care au plecat au pierit pe
mare, ori au fost victimele indigenilor australieni, deoarece nu au
mai reapărut niciodată!
Atunci, doamna Branican, disimulându-şi abil orice semn de
slăbiciune, se adresă şefului de echipaj:
— Zach Fren, spuse ea, aveţi aceeaşi convingerea cu cea a
căpitanului Ellis?
— Cred… răspunse Zach Fren clătinând din cap, cred că dacă
lucrurile s-au petrecut aşa… este foarte posibil să se fi întâmplat
totuşi şi altfel!
— Prin urmare, reluă doamna Branican, părerea mea este că
nu avem o convingere deplină referitoare la ce s-a întâmplat cu cei
nouă oameni ale căror rămăşiţe nu au fost găsite pe insulă. Cât
despre dumneavoastră şi echipaj, căpitane Ellis, aţi făcut tot ce
era posibil omeneşte.
— Aş fi vrut totuşi să facem mai mult, doamnă Branican!
— Ne vom retrage, draga mea Dolly, zise William Andrew,
estimând că întâlnirea durase destul.
— Da, prietene, opină doamna Branican. Am nevoie să rămân
singură… Dar ori de câte ori căpitanul Ellis va dori să vină la
Prospect House, voi fi fericită să vorbesc cu el despre John, despre
însoţitorii lui…
— Voi fi mereu la dispoziţia dumneavoastră, răspunse
căpitanul.
— Şi tu, de asemenea, Zach Fren, adăugă doamna Branican,
nu uita că eşti binevenit oricând în casa mea, care este şi a ta.
— A mea?… se arătă mirat şeful de echipaj. Dar ce se va
întâmpla cu Dolly Hope?…
— Cu Dolly Hope? afişă aceeaşi surprindere doamna Branican,
ca şi cum întrebarea i se părea inutilă.
— Nu crezi, draga mea Dolly, observă William Andrew, că, dacă
s-ar ivi o ocazie, ar fi bine să o vindem…
— Să o vindem, exclamă revoltată Dolly, să o vindem?… Nu,
domnule Andrew, niciodată!
Doamna Branican şi Zach Fren schimbară o privire; amândoi
erau înţeleşi.
începând din acea zi, Dolly trăi retrasă la Prospect House, unde
solicitase să fie transportate cele câteva obiecte găsite pe Insula
Browse, ustensilele pe care le folosiseră naufragiaţii, lampa de
bord, bucata de tablă fixată în vârful catargului de semnal,
clopotul de pe Franklin etc.
Cât despre Dolly Hope, după ce a fost dusă în capătul portului
şi dezafectată, ea fu încredinţată sub paza lui Zach Fren.
Recompensaţi generos, oamenii din echipaj aveau asigurată de
acum înainte existenţa în privinţa nevoilor lor. Dar dacă Dolly
Hope urma să iasă vreodată în larg pentru o nouă expediţie, se
putea conta pe ei.
În acest timp, Zach Fren veni frecvent la Prospect House.
Doamnei Branican îi făcea plăcere să-l vadă, să discute cu el, să
reia în detaliu diversele evenimente din ultima lui campanie. De
altfel, acelaşi mod de a vedea lucrurile îi apropia în fiecare zi, tot
mai mult. Nu credeau că fusese spus ultimul cuvânt în privinţa
catastrofei navei Franklin, iar Dolly îi repeta şefului de echipaj:
— Zach Fren, nici John, nici cei opt camarazi ai lui nu sunt
morţi!
— Cei opt?… nu ştiu, răspundea invariabil şeful de echipaj.
Dar, cu siguranţă, căpitanul John este viu!
— Da!… viu!… Şi unde să mergem să-l căutăm, Zach Fren?…
Unde este, bietul meu John?
— Este acolo unde este, şi, desigur, undeva, doamnă
Branican!… Şi dacă nu ne vom duce acolo, vom primi veşti de la
el!… Nu spun că va fi printr-o scrisoare timbrată, prin poştă… dar
le vom primi!…
— John este în viaţă, Zach Fren!
— Fără asta, doamnă Branican, te-aş mai fi salvat eu
vreodată?… Dumnezeu ar fi îngăduit acest lucru?… Nu… Ar fi fost
prea greu din partea Lui!
Şi Zach Fren, cu modul său de a spune lucrurilor pe nume, şi
doamna Branican, cu obstinaţia pe care o alătura acestui mod,
păstrau o speranţă pe care nici William Andrew, nici căpitanul
Ellis, nici altcineva dintre prietenii lor nu o mai puteau păstra.
În timpul anului 1883, nu surveni niciun incident de natură să
readucă în atenţia publicului afacerea Franklin. Căpitanul Ellis
primi comanda unei nave, în beneficiul firmei Andrew, şi plecase
pe mare. William Andrew şi Zach Fren erau singurii vizitatori
primiţi la vilă. Cât despre doamna Branican, ea îşi dedica tot
timpul pentru a asigura bunul mers al orfelinatului pentru copii
abandonaţi, Wat House.
La acea vreme, erau crescuţi în ospiciu cincizeci de copilaşi
sărmani, unii foarte micuţi, alţii deja mărişori, iar doamna
Branican îi vizita zilnic, veghind asupra sănătăţii, educaţiei şi a
viitorului lor. Suma considerabilă alocată întreţinerii orfelinatului
Wat House îi ajuta să fie fericiţi atât cât puteau fi nişte copii fără
tată, nici mamă.
Când ajungeau la vârsta uceniciei, Dolly îi plasa în atelierele,
agenţiile comerciale şi pe şantierele din San Diego, unde ea
continua să-i vegheze. În acel an, trei sau patru fii de marinari
reuşiră chiar să se îmbarce sub comanda unor căpitani destoinici
şi demni de încredere. La început muşi, ei vor trece apoi la gradul
de novice, între treisprezece şi optsprezece ani, pe urmă mateloţi,
asiguraţi astfel cu o meserie bună pentru vârsta lor şi cu o pensie
la bătrâneţe. Şi acest fapt se constată ca atare, ospiciul Wat
House era destinat să constituie o pepinieră pentru aceşti
marinari care fac onoare populaţiei din San Diego şi alte porturi
din California.
În afară de aceste preocupări, doamna Branican continua să fie
binefăcătoarea acestor oameni sărmani. Nimeni nu bătea în van la
uşa vilei Prospect House. Cu veniturile considerabile ale averii
sale, administrate prin grija lui William Andrew, Dolly concura cu
toate operele de binefacere, de pe urma cărora familiile
marinarilor de pe Franklin beneficiau de cota cea mai mare. Şi
dintre aceşti absenţi, nu spera ea ca unii să revină într-o zi acasă?
Era unicul subiect al întâlnirilor ei cu Zach Fren. Ce soartă
avuseseră naufragiaţii ale căror urme nu fuseseră găsite pe Insula
Browse?… De ce nu au părăsit-o la bordul unei ambarcaţii
construite de ei, orice ar fi spus căpitanul Ellis?… Este adevărat,
se scurseseră deja atâţia ani, încât părea o nebunie să se mai
spere încă în faptul că mai sunt în viaţă!
Noaptea mai ales, în timpul unui somn agitat de vise stranii,
Dolly îl vedea şi revedea pe John apărându-i în faţa ochilor…
Fusese salvat în urma naufragiului şi luat de o navă în nişte mări
îndepărtate… Bastimentul care îl va repatria era în larg… John
revenea Ia San Diego… Şi ceea ce era mai extraordinar era că
iluziile acestea, după trezire, persistau cu o intensitate aşa de
mare, încât Dolly se ataşa de ele ca de nişte fapte reale.
Şi la fel se încăpăţâna şi Zach Fren să creadă în miracolul
supravieţuirii celor nouă oameni din echipajul lui Franklin. Dacă
e să-i dăm crezare, aceste idei erau bătute în creierul său cu un
ciocan de lemn întocmai cuielor din acelaşi material în bordajul
unei nave! Şi el îşi repeta că nu fuseseră găsiţi decât cinci
naufragiaţi din paisprezece, că restul a reuşit să părăsească
Insula Browse, că era o eroare afirmându-se că a fost imposibil
să-şi construiască o ambarcaţie din resturile navei Franklin. Şi
este, oare, adevărat, faptul că nu se ştia ce se întâmplase cu ei de
atâta vreme? Dar Zach Fren nu voia să se gândească la asta, însă
pe William Andrew îl apuca exasperarea văzând cum şeful de
echipaj îi sporeşte aceste iluzii lui Dolly. Se temea că o asemenea
surescitare să nu devină periculoasă pentru un creier care fusese
deja atins de o pierdere a facultăţilor mintale… Iar atunci când
voia să-l chestioneze pe Zach în privinţa acestui subiect, acesta se
încăpăţâna în ideile sale şi răspundea:
— Nu voi renunţa la o ancoră bună, atât timp cât braţele îi sunt
solide şi e în stare bună!
Se scurseră mai mulţi ani. În 1890, se împliniseră paisprezece
ani de când căpitanul John Branican şi oamenii de pe Franklin
părăsiseră portul din San Diego. Doamna Branican era atunci în
vârstă de treizeci şi şapte de ani. Chiar dacă părul începuse să-i
albească şi tenul feţei devenise mai stacojiu şi mat, ochii îi erau la
fel de luminoşi ca altădată. Nu părea să-şi fi pierdut cu nimic din
puterea ei fizică şi morală, ori din energia ce o caracteriza, şi nu
aştepta decât o ocazie pentru a oferi noi dovezi referitoare la
capacitatea de a le manifesta.
Putea la fel ca lady Franklin să organizeze expediţii după
expediţii, să-şi irosească averea întreagă pentru a găsi urmele lui
John şi ale însoţitorilor lui. Dar unde să-i caute?… Opinia
generală nu era, oare, aceea că drama aceasta maritimă avusese
acelaşi deznodământ ca al expediţiei ilustrului amiral englez?…
Marinarii de pe Franklin nu pieriseră, oare, în regiunile de ţărm
ale Insulei Browse, la fel cum marinarii de pe Erebus şi Terror
sfârşiseră în mijlocul gheţurilor din mările arctice?…
În timpul acestor ani lungi, care nu aduseseră nicio dezlegare
în privinţa misterioasei catastrofe, doamna Branican a continuat
să se informeze despre Len şi Jane Burker. Dar şi în privinţa
acestor căutări nu exista absolut nicio informaţie. Nicio scrisoare
nu ajunsese la San Diego. Totul lăsa să se înţeleagă că Len
Burker părăsise America şi se stabilise sub un nume fals în vreo
ţară îndepărtată. Pentru doamna Branican, asta însemna o mare
supărare, adăugată atâtor altele. Ce bucurie ar fi simţit dacă ar fi
avut-o lângă ea pe biata Jane, la care ţinea atât de mult!…
Verişoara ei ar fi fost o companie ideală… Dar ea era departe, nu
mai puţin pierdută pentru Dolly la fel ca şi căpitanul John!
Primele şase luni ale anului 1890 se încheiară, când un ziar din
San Diego publică, în numărul din 26 iulie, un articol al cărui
efect trebuia să fie şi chiar fu imens, am putea spune, pe cele
două continente.
Articolul era preluat după o relatare apărută într-un ziar
australian, Morning Herald, din Sydney, şi iată ce conţinea:
«După cum ne amintim, ultimele cercetări efectuate, în urmă cu
şapte ani, de Dolly Hope, în scopul de a-i găsi pe supravieţuitorii
navei Franklin, nu au dus la niciun rezultat. S-ar putea crede că
naufragiaţii au pierit toţi, fie înainte de a ajunge pe Insula Browse,
fie după ce au părăsit-o.
Or, problema este departe de a fi dezlegată.
Într-adevăr, unul dintre ofiţerii de pe Franklin toanai a sosit la
Sydney. Este vorba despre Harry Felton, secundul căpitanului
John Branican. Găsit pe malul râului Parru, unul dintre afluenţii
lui Darling, aproape la graniţa cu Noua Galie de Sud şi cu
Queensland, el a fost adus la Sydney. Dar din cauza stării sale de
slăbiciune, nu s-a putut obţine nicio informaţie de la el, şi există
temeri că ar putea muri într-o zi sau alta.
Această ştire este un aviz pentru cei interesaţi de catastrofa
navei Franklin.»
La 27 iulie, imediat ce William Andrew luă cunoştinţă de acest
articol, care sosi telegrafic la San Diego, el se duse imediat la
Prospect House, unde Zach Fren se găsea în acel moment.
Doamna Branican fu informată grabnic, iar singurul ei răspuns
fu acesta:
— Plec la Sydney.
— La Sydney?… întrebă uluit William Andrew.
— Da… răspunse Dolly.
Apoi, întorcându-se spre şeful de echipaj, zise:
— Mă vei însoţi, Zach Fren?
— Oriunde veţi merge, doamnă Branican.
— Dolly Hope este pregătită să iasă în larg?
— Nu, răspunse William Andrew, şi este nevoie de trei
săptămâni pentru a fi reafectată…
— Trebuie să ajung la Sydney mai repede! zise doamna
Branican. Există vreun pachebot gata de plecare spre Australia?…
— Oregon va părăsi San Francisco chiar în noaptea aceasta.
— Zach Fren şi cu mine vom fi în seara aceasta la San
Francisco.
— Draga mea Dolly, spuse William Andrew, dea Dumnezeu să-l
regăseşti pe John!…
— Îl voi găsi! răspunse doamna Branican.
în acea seară, spre ora unsprezece, un tren special, organizat la
cererea doamnei Branican, o duse pe ea şi pe Zach Fren în
capitala Californiei.
La ora unu dimineaţa, Oregon părăsea San Francisco cu
destinaţia Sydney.

Capitolul XVI
Harry Felton

Steamer-ul Oregon navigase cu o viteză medie de şaptesprezece

noduri în timpul acestei călătorii, favorizată de o vreme superbă,
timp normal, de altfel, în partea aceasta a Pacificului şi în acea
perioadă a anului. Curajoasa navă, aşa cum repeta bucuros Zach
Fren, împărtăşea nerăbdarea doamnei Branican. Trebuie spus că
ofiţerii, pasagerii, echipajul nutreau pentru această femeie dârză o
caldă simpatie, ale cărei mâhniri şi energia cu care le suporta o
făceau atât de demnă.
Când Oregon ajunse la 33°51' latitudine sudică şi 148°40'
longitudine estică, omul de veghe din vârful catargului semnală
pământ. La 15 august, după o călătorie de şapte mii de mile
marine, efectuată în nouăsprezece zile, steamer-ul intră în golful
din Port Jackson, între falezele înalte, şistoase, care au forma unei
porţi grandioase, deschisă spre Pacific.
Lăsând la dreapta şi la stânga aceste golfuleţe, presărate cu vile
şi cu vilişoare, purtând numele Watson, Vaucluse, Rose, Double,
Elisabeth, Oregon trecu prin faţa Earme Love, Sydney Love şi
ajunse la Darling Harbour, portul propriu-zis din Sydney, unde
ancoră la cheiul debarcaderului.
Prima persoană care se prezentă la bord, unul dintre agenţii
vamali, fu întrebat direct de doamna Branican:
— Harry Felton?…
— Este în viaţă, îi răspunse agentul, care o recunoscu pe
doamna Branican.
De fapt, întreaga populaţie a oraşului Sydney ştia că Dolly se
îmbarcase la bordul lui Oregon şi o aştepta cu cea mai mare
nerăbdare.
— Unde este Harry Felton? adăugă ea.
— La Spitalul Marinei.
Urmată de Zach Fren, doamna Branican debarcă grabnic.
Mulţimea o întâmpină cu acelaşi respect ca şi la San Diego, şi pe
care l-ar fi găsit peste tot unde ar fi mers.
O trăsură îi transportă la Spitalul Marinei, unde fură primiţi de
medicul de gardă.
— Harry Felton a putut să vorbească?… Şi-a recăpătat
cunoştinţa?… întrebă doamna Branican.
— Nu, doamnă, răspunse medicul. Acest nefericit nu şi-a
revenit în simţiri… Se pare că nu poate vorbi… Poate muri dintr-o
oră în alta!
— Nu trebuie ca Harry Felton să moară! spuse doamna
Branican. Este singurul care ştie dacă mai trăiesc căpitanul John
şi însoţitorii lui!… Doar el ne poate spune unde sunt!… Am venit
special pentru Harry Felton… pentru a-l asculta…
— Doamnă, vă conduc în salonul în care este internat, preciză
medicul.
După câteva clipe, doamna Branican şi Zach Fren erau
introduşi în camera ocupată de Harry Felton.
Cu şase săptămâni înainte, nişte călători strrăbăteau provincia
Ulakarara, în Noua Galie de Sud, la limita inferioară a provinciei
Queensland. Ajunşi pe malul stâng al râului Parru, ei zăriră un
bărbat care zăcea la rădăcina unui arbore. Acoperit cu zdrenţe,
epuizat de lipsuri, copleşit de oboseală, bărbatul nu-şi recăpătă
cunoştinţa, iar dacă nu ar fi fost găsit într-unul dintre buzunarele
lui carnetul de ofiţer în marina comercială, nu s-ar fi ştiut
niciodată cine este.
El era Harry Felton, secundul de pe Franklin.
De unde venea? Din ce zonă îndepărtată şi necunoscută a
continentului australian plecase? De cât timp rătăcea prin aceste
ţinuturi pustii ale deşerturilor din centrul Australiei? Fusese luat
prizonier de indigeni, reuşise să scape? Dacă mai avea însoţitori,
unde îi lăsase? Sau era singurul supravieţuitor al dezastrului
întâmplat în urmă cu paisprezece ani?… Toate aceste întrebări
rămăseseră fără răspuns până atunci.
Exista totuşi un interes considerabil de a se afla de unde venea
Harry Felton, de a se cunoaşte amănuntele referitoare la existenţa
lui de la naufragiul navei Franklin pe recifurile Insulei Browse, de
a se dezlega, în sfârşit, misterul catastrofei.
Harry Felton fu transportat la halta cea mai apropiată, Oxley,
urcat în tren şi aşa a ajuns la Sydney. Informată, înaintea unui
alt ziar, de sosirea lui în capitala asutraliană, conducerea
publicaţiei Moming Herald a dispus inserarea articolului pe care îl
cunoaştem, adăugând că locotenentul de pe Franklin nu a putut
încă răspunde la niciuna dintre întrebările ce i-au fost adresate.
Aflată în faţa lui Harry Felton, doamna Branican abia dacă-l
mai putea recunoaşte. La vremea plecării navei Franklin, el avea
doar patruzeci şi şase de ani, iar acum, şaizeci. Şi era singurul om
– aproape un cadavru – care ştia ce se întâmplase cu căpitanul
John şi cu echipajul său!
Până la sosirea doamnei Branican, îngrijirile acordate nu
ameliorară cu nimic starea lui Harry Felton, cauzată, evident, de
oboseala accentuată suferită timp de săptămâni sau, cine ştie,
sau luni cât a durat călătoria lui prin Australia Centrală. Suflul
infim de viaţă, ce îi mai rămăsese, putea fi întrerupt dintr-o clipă
în alta de o sincopă. De când fusese internat în ospiciu, abia dacă
deschisese ochii, dar fără să se ştie dacă el îşi dădea seama unde
se află şi ce se petrece în jurul lui. Era hrănit cu puţină hrană şi
nu părea să conştientizeze asta. Medicii se temeau ca nu cumva
suferinţele excesive să-i fi anihilat facultăţile intelectuale, să-i fi
afectat sau distrus funcţionarea memoriei, de care depindea,
poate, salvarea celorlalţi naufragiaţi.
Doamna Branican se postă la căpătâiul lui Harry Felton,
urmărindu-i privirile, când i se întredeschideau pleoapele,
şoaptele stinse, cel mai mic indiciu posibil de perceput, un cuvânt
scăpat pe buzele lui. În picioare, lângă ea, Zach Fren încerca să
surprindă o sclipire de inteligenţă, aşa cum un marinar caută o
lumină printre ceţurile orizontului.
Dar sclipirea nu străluci nici în acea zi, nici în următoarele trei.
Pleoapele lui Harry Felton se încăpăţânau să rămână închise şi,
atunci când Dolly le ridica, nu găsea sub ele decât o privire
inconştientă.
Totuşi, ea nu-şi pierdea speranţa, la fel şi Zach Fren, căruia îi
spunea:
— Dacă Harry Felton o va recunoaşte pe soţia căpitanului său,
va şti să se facă înţeles, şi asta fără să vorbească!
Da! Era important să o recunoască pe doamna Branican. Dar
era posibil ca după asta să încerce vreun sentiment izbăvitor?
Atunci, va trebui acţionat cu mare prudenţă, în timp ce el se va
obişnui cu prezenţa lui Dolly. Treptat, amintirile despre Franklin
îi vor reveni în memorie… Va şti să exprime prin semne ceea ce nu
putea spune…
Deşi fusese sfătuită să nu rămână închisă în camera lui Harry
Felton, doamna Branican refuză să facă pauză cel puţin o oră
pentru a lua puţin aer. Nu voia să se dezlipească de căpătâiul
patului în care zăcea secundul de pe Franklin.
— Harry Felton poate muri din clipă în clipă şi, dacă singurul
cuvânt pe care îl aştept de la el e rostit cu ultima suflare, trebuie
să fiu aici pentru a-l auzi… Nu-l voi părăsi!
Spre seară, se produse o uşoară ameliorare în starea lui Harry
Felton. Ochii i se deschiseră de câteva ori; dar ei nu erau
îndreptaţi asupra doamnei Branican. Şi totuşi, aplecată asupra
lui, ea îi spunea pe nume, repeta numele lui John… căpitanul
navei Franklin… din San Diego!… De ce aceste nume nu îi trezeau
amintirea camarazilor lui?… Un cuvânt… nu i se cerea decât un
cuvânt: Vii? Erau vii?
Iar Dolly îşi zicea că toate suferinţele îndurate de Harry Felton
pentru a ajunge aici trebuie să le fi îndurat şi John… Apoi se
gândea că John căzuse pe drum… Dar nu… John nu I-a putut
urma pe Harry Felton… A rămas acolo… cu ceilalţi… Unde?… La
vreun trib de pe litoralul australian?… Ce trib era acesta?… Doar
Harry Felton putea să o spună, şi totuşi se părea că-şi pierduse
capacităţile mintale, că buzele lui uitaseră să mai vorbească!
Noaptea, starea de slăbiciune a lui Harry Felton se accentuă.
Ochii nu i se mai deschideau, mâinile îi deveniseră reci, ca şi cum
puţina viaţă rămasă se retrăsese spre inimă. Avea să moară fără
să pronunţe vreun cuvânt?… Iar Dolly se gândea în acele clipe că
şi ea îşi pierduse amintirile şi facultăţile mintale câţiva ani!… La
fel cum atunci nu se putuse obţine nimic de la ea, tot aşa ea nu
putea obţine nimic de la acest muribund… ceva ce doar el ştia!
În zori, medicul, foarte îngrijorat de starea lui Harry Felton,
încercă o medicaţie suplimentară, dar fără niciun efect. Curând,
Harry Felton îşi putea da ultima suflare…
Astfel, doamna Branican îşi vedea spulberate speranţele pe care
Harry Felton i le reînnoise odată cu găsirea lui!… Lumina pe care
ar fi putut s-o aducă va fi precedată de un întuneric total, ce nu
va mai putea fi risipit vreodată!… Şi atunci, totul va fi sfârşit,
pentru totdeauna!…
 La cererea lui Dolly, principalii medici ai oraşului se reuniră
într-o consultaţie. Dar după ce examinară bolnavul, ei se
declarară neputincioşi.
— Nu puteţi face nimic pentru acest om? îi întrebă doamna
Branican.
— Nu, doamnă, răspunse unul dintre medici.
— Nici măcar să-i redaţi pentru un minut o urmă de activitate
conştientă… un minut de amintire?…
Şi doamna Branican ar fi plătit acest minut cu întreaga ei
avere!
Dar ceea ce, la un moment dat, nu se mai află în puterea
oamenilor se află în puterea lui Dumnezeu. Lui trebuie să i se
adreseze omul, atunci când sunt epuizate resursele omeneşti.
Imediat ce medicii se retraseră, Dolly se aşeză în genunchi şi,
după ce Zach Fren reveni în cameră, o găsi rugându-se lângă
bolnav.
Brusc, într-un moment în care Zach Fren se apropiase pentru a
se asigura dacă muribundul mai respira, el strigă:
— Doamnă!… doamnă!
Crezând că şeful de echipaj nu mai găsise decât un cadavru în
patul lângă care era îngenuncheată, Dolly se ridică…
— A murit?… şopti ea.
— Nu… doamnă… nu!… Vedeţi… Ochii îi sunt deschişi… El
priveşte…
într-adevăr, sub pleoapele ridicate, ochii lui Harry Felton
licăreau cu o strălucire extraordinară. Faţa i se luminase uşor, iar
mâinile i se mişcară de câteva ori. Părea că iese încet din această
toropeală în care zăcuse atât de multă vreme. Apoi, după ce îşi
aţinti privirea asupra doamnei Branican, un surâs slab îi apăru
pe buze.
— M-a recunoscut! strigă Dolly.
— Da!… răspunse Zach Fren…. Soţia căpitanului său se află
lângă el, ştie asta… va vorbi!…
— Şi dacă nu va putea, dea Dumnezeu să se facă cel puţin
înţeles!
Apoi, luând mâna lui Harry Felton, pe care o strânse uşor în a
ei, Dolly se apropie de el.
— John?… John?… rosti ea.
O mişcare din ochi arătă că Harry Felton o auzise şi o înţelese.
— Este viu?… întrebă ea.
 — Da!
Iar acest „da”, chiar dacă fu pronunţat stins, Dolly l-a auzit
foarte clar!

Capitolul XVII
Prin „da“ şi „nu“

Doamna Branican ceru să vină imediat medicul. În pofida

schimbării care se produsese în starea intelectuală a lui Harry
Felton, medicul a înţeles că era vorba doar de o ul timă licărire de
viaţă, pe care moartea o va stinge.
De altfel, muribundul părea să o vadă doar pe doamna
Branican. Nici Zach Fren, nici medicul nu îi atrăgeau atenţia.
Ceea ce îi mai rămăsese din activitatea conştientă a minţii se
concentra în întregime asupra soţiei căpitanului său, John
Branican.
— Harry Felton, întrebă doamna Branican, dacă John este viu,
unde l-ai lăsat?… Unde este?
Harry Felton nu răspunse.
— Nu poate vorbi, zise medicul, dar nu e posibil să obţinem un
răspuns de la el prin semne?
— Poate, însă numai prin privire voi şti să interpretez! preciză
doamna Branican.
— Aşteptaţi, spuse Zach Fren. Este important ca întrebările să-i
fie puse într-un anume mod şi, cum cred că mă voi înţelege cu el
ca între doi marinari, lăsaţi-mă pe mine să o fac. Doamna
Branican să ţină mâna lui Felton, iar ochii lui să nu se
dezlipească de ai ei. Îl voi interoga… Va spune „da” sau „nu” din
priviri, şi asta va fi de ajuns!
Aplecată asupra lui Harry Felton, doamna Branican îi luă
mâna.
Dacă Zach Fren ar fi întrebat, pentru început, unde se afla
căpitanul John, ar fi fost imposibil să obţină o indicaţie
satisfăcătoare, deoarece ar fi trebuit să-l oblige pe Harry Felton să
pronunţe numele unui ţinut, unei provincii sau al unui cătun,
lucru de care, fără îndoială, nu era capabil. Aşadar, mai bine era
să se ajungă treptat la asta, reluând cronologic itinerarul navei
Franklin din ultima zi în care a fost zărită şi până la cea în care
Harry Felton s-a separat de John Branican.
— Felton, spuse Zach Fren cu o voce clară, o ai alături pe
doamna Branican, soţia lui John Branican, comandantul navei
Franklin. Ai recunoscut-o?…
Buzele lui Harry Felton nu se mişcară; dar o clipire uşoară a
pleoapelor, o apăsare slabă a mâinii sale răspunseră afirmativ.
— Franklin, reluă Zach Fren, nu a mai fost semnalată nicăieri
după ce a fost zărită la sud de Insula Celebes… Mă auzi… mă
auzi, nu-i aşa, Felton?
O nouă afirmaţie schiţată cu privirea.
— Ei bine, reluă Zach Fren, ascultă-mă, şi după cum vei
deschide sau închide ochii, voi şti dacă este sau nu exact ceea ce
spun.
Nu era nicio îndoială că Harry Felton înţelesese ceea ce tocmai
îi zisese Zach Fren.
— Ieşind din Marea Java, continuă şeful de echipaj, căpitanul
John a intrat deci în Marea Timor?
— Da.
— Prin Strâmtoarea Sonde?…
— Da.
— De bună voie?…
Întrebarea aceasta fu urmată de un semn de negaţie, în privinţa
căruia nu se puteau înşela.
— Nu! spuse Zach Fren, pentru a confirma într-un fel
răspunsul lui Felton.
Exact ceea ce crezuseră căpitanul Ellis şi el. Pentru ca nava
Franklin să fi trecut din Marea Java în Marea Timor, ea trebuie să
fi fost nevoită să o facă.
— A fost în timpul unei furtuni?… întrebă Zach Fren.
— Da.
O tornadă violentă, care v-a surprins în Marea Java,
probabil?…
— Da.
— Şi care v-a aruncat în faţa Strâmtorii Sonde?…
— Da.
— Franklin a fost în imposibilitatea de a fi manevrată, cu
catargele rupte, cu cârma nefuncţionabilă?…
— Da.
Cu ochii fixaţi asupra lui Harry Felton, doamna Branican îl
privea tăcută.
Vrând să reconstituie diversele faze ale catastrofei, Zach Fren
continuă în felul următor:
 — Neputând să facă punctul de câteva zile, căpitanul John nu
cunoştea poziţia navei?…
— Da.
— Şi după ce a plutit în derivă un anumit timp până la vest de
Marea Timor, nava a eşuat pe stâncile Insulei Browse?…
O mişcare uşoară indică surpriza lui Harry Felton, care nu ştia,
evident, numele insulei de ale cărei coaste se zdrobise Franklin, şi
a cărei localizare în Marea Timor nu a putut fi determinată în
urma vreunei observări.
Zach Fren reluă:
— Când aţi ieşit în larg, la San Diego, la bord se afla căpitanul
John, tu, Harry Felton, doi oameni din echipaj, în total
paisprezece… După naufragiul lui Franklin, tot paisprezece
eraţi?…
— Nu.
— Câţiva dintre oameni au pierit deci în momentul în care nava
se sfărâma de stânci?…
— Da.
— Unul?… Doi?…
Un semn afirmativ aprobă ultima cifră.
Prin urmare, doi marinari lipseau când se produse naufragiul
pe coastele Insulei Browse.
în acel moment, la recomandarea doctorului, se decise să-i fie
acordat lui Harry Felton un moment de repaos, pe care
interogatoriul îl obosea vizibil.
Apoi, întrebările fură reluate după câteva minute, iar Zach Fren
obţinu diverse informaţii despre modul în care căpitanul John,
Harry Felton şi cei zece însoţitori au reuşit să-şi asigure nevoile
existenţei. Fără o parte a încărcăturii, constând în conserve şi
făină, fără pescuitul care deveni una dintre principalele lor surse
de hrană, naufragiaţii ar fi murit de foame. Nu au zărit decât rar
nave trecând în largul insulei. Înălţat în vârful catargului de
semnal, pavilionul lor nu a fost văzut niciodată. Şi totuşi, nu
aveau altă şansă de salvare decât de a fi repatriaţi de un
bastiment.
Zach Fren întrebă în continuare:
— Cât timp aţi locuit pe Insula Browse?… Un an… doi ani…
trei ani… şase ani?…
Harry Felton răspunse da cu privire la ultima cifră.
Astfel, din 1875 până în 1881, căpitanul John şi însoţitorii lui
au trăit pe această insulă!
Dar cum au reuşit să o părăsească? Iată unul dintre aspectele
cele mai interesante ale afacerii Franklin, pe care Zach Fren îl
abordă prin următoarea întrebare:
— Aţi reuşit să construiţi o ambarcaţie din resturile navei?…
— Nu.
La fel admiseseră căpitanul Ellis şi şeful de echipaj, atunci
când au explorat locul naufragiului: nu a fost posibil să fie
construită nici măcar o barcă din fragmentele respective.
Ajuns în acest punct al interogatoriului, Zach Fren se simţi
destul de stânjenit în privinţa întrebărilor referitoare la
modalitatea în care naufragiaţii reuşiseră să abandoneze Insula
Browse.
— Vrei să spui, întrebă el, că niciun bastiment nu a zărit
semnalele voastre?…
— Nu.
— Atunci, a fost deci o şalupă, a unei nave, care a eşuat pe
insulă?
— Da.
— O şalupă în derivă?…
— Da.
Fiind, în sfârşit, lămurit acest aspect, pentru Zach Fren fu uşor
să deducă din asta consecinţele fireşti.
— Aţi reuşit să reparaţi şalupa şi să o faceţi aptă de a naviga pe
mare? mai întrebă Zach.
— Da.
Dar de ce căpitanul şi însoţitorii lui nu s-au îmbarcat toţi în
şalupă? Asta era important de ştiut.
— Fără îndoială, şalupa era prea mică pentru a lua doisprezece
pasageri?… întrebă apoi Zach Fren.
— Da.
— Şi aţi plecat şapte, căpitanul John, tu şi cinci oameni?…
— Da.
Şi în acele clipe se putea citi clar în privirile muribundului că
mai exista, poate, o şansă de salvare pentru cei rămaşi pe Insula
Browse.
Dar, la un semn al lui Dolly, Zach Fren se abţinu să afirme că
cei cinci marinari muriseră după plecarea căpitanului.
Lui Harry Felton îi fură acordate alte câteva minute de odihnă.
El avea ochii închişi, dar mâna sa continua să o strângă pe cea a
doamnei Branican.
Purtată de imaginaţie pe Insula Browse, Dolly asista la toate
aceste scene… Ea îl vedea pe John încercând chiar imposibilul
pentru salvarea însoţitorilor lui… îl auzea, îi vorbea, îl încuraja, se
îmbarcă împreună cu el… Unde ajunsese, oare, şalupa?…
Ochii lui Harry Felton se redeschiseră, iar Zach Fren reîncepu
interogatoriul.
— Deci aşa aţi părăsit Insula Browse, căpitanul John, tu şi
cinci oameni?…
— Da.
— Şi şalupa a pus cap spre est, pentru a ajunge la cel mai
apropiat pământ de insulă?…
— Da.
— Era vorba de continentul australian?…
— Da.
— A fost deci aruncată spre coastă de o furtună în timpul
navigaţiei sale?…
— Nu.
— Aţi putut ajunge în unul dintre golfuleţele litoralului
australian?…
— Da.
— Fără îndoială, în apropierea Capului Leveque?…
— Da.
— Poate Ia York Sund?…
— Da.
— Debarcând, aţi căzut în mâinile indigenilor?…
— Da.
— Şi v-au luat cu ei, v-au făcut prizonieri?…
— Da.
— Toţi?…
— Nu.
— Câţiva dintre voi au pierit deci în momentul în care aţi
debarcat la York Sund?…
— Da.
— Masacraţi de indigeni?…
— Da.
— Unul… doi… trei… patru?…
— Da.
— Nu mai rămăseserăţi decât trei, atunci când australienii v-au
dus în interiorul continentului?…
 — Da.
— Căpitanul John, tu şi unul dintre marinari?…
— Da.
— Şi acest marinar… este în continuare cu căpitanul John?…
— Nu.
— A murit înainte de plecarea voastră?…
— Da.
— În urmă cu mult timp?…
— Da.
Astfel, căpitanul John şi secundul Harry Felton erau singurii
supravieţuitori de pe Franklin, iar acesta din urmă nu mai avea
de trăit decât câteva ore!
Nu fu uşor să se obţină de la Harry Felton informaţii
lămuritoare referitoare la căpitanul John, informaţii care trebuiau
să fie extrem de precise. Încă o dată, Zach Fren fu nevoit să
suspende interogatoriul; apoi, când îl reluă, doamna Branican îi
ceru să pună nenumărate întrebări despre ce se petrecuse vreme
de nouă ani, mai exact din ziua în care căpitanul John şi Harry
Felton au fost capturaţi de indigeni. Se află astfel că era vorba
despre australieni nomazi… Prizonierii au trebuit să-i urmeze în
timpul permanentelor lor peregrinări de-a lungul teritoriilor
ţinutului Tasmania, ducând o existenţă dintre cele mai precare…
De ce au fost cruţaţi? Pentru a se obţine de la ei vreun serviciu
sau, dacă se ivea ocazia, vreun preţ bun de la autorităţile engleze?
Da, şi acest aspect din urmă, foarte important, fu evidenţiat
formal prin răspunsurile lui Harry Felton. Nu va fi decât o
problemă de răscumpărare, dacă se va reuşi să se ajungă la aceşti
indigeni. Iar alte câteva întrebări permiseră, în plus, să se
înţeleagă că Harry Felton şi căpitanul John au fost atât de bine
păziţi, vreme de nouă ani, încât nu au găsit nici cea mai mică
posibilitate de a evada.
În sfârşit, se ivi o ocazie de a scăpa. Cei doi stabiliră un loc de
întâlnire, unde trebuiau să ajungă amândoi, pentru a fugi
împreună; dar o împrejurare, necunoscută lui Harry Felton, l-a
împiedicat pe căpitanul John să vină la locul stabilit. Harry Felton
a aşteptat câteva zile; nevoind să fugă singur, el a încercat să
ajungă iar la trib, dar acesta plecase… Atunci, foarte hotărât să-şi
elibereze căpitanul, a căutat tribul peste tot, apoi a încercat să
ajungă la unul dintre oraşele din interior pentru a cere ajutor, a
străbătut regiunile din centrul continentului, ascunzându-se
pentru a nu cădea iar în mâinile indigenilor, epuizat de căldură,
mort de foame şi de oboseală… Vreme de şase luni de zile, el a
rătăcit astfel până în momentul în care a căzut leşinat în
apropierea râului Parru, la frontiera meridională a provinciei
Queensland.
Acolo, după cum se ştie, a fost recunoscut, graţie actelor
purtate asupra lui. De acolo a fost transportat la Sydney, unde
viaţa i s-a prelungit ca prin miracol, pentru a putea spune ceea ce
de atâţia ani se încerca în van să se afle.
Astfel, căpitanul John era singurul care mai rămăsese în viaţă,
dintre însoţitorii lui, dar era prizonier al unui trib nomad, care
străbătea deşerturile ţinutului Tasmania.
Iar atunci când Zach Fren pronunţă numele câtorva triburi care
frecventează, de obicei, aceste teritorii, Harry Felton făcu un semn
afirmativ în cazul numelui Inda. Zach Fren reuşi chiar să
înţeleagă că, în timpul sezonului de iarnă, acest trib îşi ridica
tabăra, în mod obişnuit, pe malul fluviului Fitzroy, unul dintre
cursurile de apă, care se varsă în Golful L6v£que, în nord-vestul
continentului australian.
— Acolo îl vom căuta pe John! strigă doamna Branican. Acolo îl
vom găsi!
Şi Harry Felton o înţelese, deoarece privirea lui se însufleţi la
gândul că, în sfârşit, căpitanul va fi salvat… salvat de ea.
Harry Felton îşi îndeplinise deci misiunea… Doamna Branican,
ultima lui confidentă, ştia în ce parte a continentului australian
să-şi continue investigaţiile… Apoi îşi închise din nou ochii,
nemaiavând nimic de spus.
Aşadar, iată în ce stare ajunsese acest om atât de curajos şi de
robust, din cauza oboselii accentuate, a epuizării, a lipsurilor, şi
mai ales a influenţei climei australiene!… Şi întrucât a
înfruntat-o, el era pe moarte şi suferinţele lui aveau să se
sfârşească! Nu acelaşi deznodământ l-ar fi avut şi căpitanul John
dacă ar fi fugit şi ar fi străbătut ţinuturile deşertice ale Australiei
Centrale? Şi nu erau ameninţaţi de aceleaşi pericole cei care s-ar
aventura în căutarea tribului Inda?…
Dar un asemenea gând nu-i veni doamnei Branican. În timp ce
Oregon o ducea spre continentul australian, ea concepuse
proiectul unei noi campanii; trebuia doar pus în aplicaţie.
Harry Felton muri spre orele nouă seara. Dolly îl chemă pe
nume încă o dată… El o auzi încă o dată… Pleoapele lui se
ridicaseră şi de pe buze îi scăpă numele acesta:
— John… John!
Apoi, pieptul i se ridică puţin, semn al ultimei suflări de viaţă,
iar inima încetă să-i mai bată…
în acea seară, în momentul în care doamna Branican ieşea din
spital, ea fu acostată de un băiat, care aştepta în pragul uşii.
Era un novice din marina comercială, aflat în serviciu pe nava
Brisbane, unul dintre pacheboturile care fac escală pe coasta
australiană între Sydney şi Adelaide.
— Doamna Branican?… întrebă el cu o voce emoţionată.
— Ce doreşti, copile? răspunse Dolly tot printr-o întrebare.
— Harry Felton a murit?…
— A murit.
— Şi căpitanul John?…
— El… este în viaţă… Este viu!
— Mulţumesc, doamnă Branican, spuse tânărul novice.
Dolly abia întrezări trăsăturile acestui băiat, care se retrase fără
să precizeze nici cine era, nici de ce pusese acele întrebări.
A doua zi avură loc funeraliile lui Harry Felton, la care asistară
marinarii din port, împreună cu o parte din populaţia oraşului
Sydney.
Doamna Branican se aşeză înapoia sicriului şi îl urmă până la
cimitir pe cel ce fusese camaradul devotat, credinciosul prieten al
căpitanului John. Şi, aproape de ea, mergea acest tânăr novice, pe
care ea nu-l recunoscu în mijlocul tuturor acelora veniţi să aducă
un ultim omagiu secundului de pe nava Franklin.

Partea a Il-a
Capitolul I
Navigând

Din ziua în care Ferdinand de Lesseps a străpuns istmul Suez,

avem dreptul să spunem că el a făcut din continentul african o
insulă. Atunci când va fi finalizat Canalul Panama, vom avea
acelaşi drept să numim drept insule America de Sud şi America
de Nord. Într-adevăr, aceste teritorii imense sunt înconjurate din
toate părţile de apă. Dar cum ele îşi vor păstra numele de
continent, din cauza întinderii lor, este logic să dăm acest nume
Australiei sau Noii Olande, aflată în aceleaşi condiţii.
 Australia măsoară trei mii nouă sute kilometri lungime de la est
la vest şi trei mii două sute lăţime de la nord la sud. Or, suma
acestor două dimensiuni constituie o suprafaţă de patru milioane
opt sute treizeci de mii de kilometri pătraţi, cu aproximaţie, adică
şapte noimi din aria europeană.
Continentul australian este divizat, de autorii celor mai recente
atlase, în şapte provincii separate de linii arbitrare, întretăindu-se
în unghi drept, şi care nu ţin cont deloc de accidentele orografice
sau hidrogeografice:
La est, în partea cea mai populată, Queensland, cu capitala
Brisbane, Noua Galie de Sud, capitala Sydney, Victoria, capitala
Melbourne; în centru, Australia Septentrională şi Terre Alexandra,
fără capitale, apoi Australia Meridională, capitala Adelaide; La
vest, Australia Occidentală, întinzându-se de la nord la sud,
capitala Perth.
Trebuie adăugat că australienii încearcă să formeze o
confederaţie sub numele „Commonwealth of Australia”. Guvernul
englez respinge această denumire, dar, fără îndoială, ea va fi
dobândită în ziua în care separarea va fi un fapt împlinit.
Vom vedea în continuare în ce provincii, cele mai periculoase şi
mai puţin cunoscute ale acestui continent, se va aventura
doamna Branican, cu speranţa atât de vagă, cu gândul aproape
irealizabil, de a-l găsi pe John, de a-l elibera din mâinile tribului
care îl ţinea prizonier de nouă ani. Şi, de altfel, nu ne putem
întreba dacă membrii Inda i-au cruţat viaţa, după evadarea lui
Harry Felton?
Planul doamnei Branican era de a părăsi Sydney imediat ce va
fi posibilă plecarea. Ea putea conta pe devotamentul deplin al lui
Zach Fren, pe inteligenţa, spiritul practic şi pe dârzenia care îl
caracterizau. Într-o discuţie lungă, având sub ochi harta
Australiei, ei doi au vorbit despre măsurile cele mai prompte, dar
şi categorice, ce trebuiau să decidă succesul acestei noi tentative.
Alegerea locului de plecare, se înţelege, era de o extremă
importanţă, şi iată ce s-a stabilit definitiv:
Prin grija şi cu resursele financiare ale doamnei Branican, va fi
organizată o caravană, prevăzută cu cele mai bune mijloace de
căutare şi de apărare, cât şi cu întreg materialul cerut de o
călătorie prin deşerturile Australiei Centrale;
Explorarea urmând să înceapă în cel mai scurt timp, era
indicat ca transportul să se facă pe căile cele mai rapide, terestre
sau maritime, până la punctul terminus de comunicaţii stabilite
între litoral şi centrul continentului.
În primul rând, fu pusă şi dezbătută chestiunea de a se ajunge
la litoralul nord-vestic, adică locul din ţinutul Tasmania unde au
acostat naufragiaţii de pe Franklin. Dar acest ocol ar fi dus la o
pierdere de timp enormă şi ar fi generat reale dificultăţi atât
pentru personal, cât şi pentru material, ambele considerabile. În
concluzie, nimic nu demonstra că, atacând continentul australian
dinspre vest, expediţia îi va întâlni cu mai multă certitudine pe
indigenii nomazi, care parcurgeau Tasmania, dar la fel de bine şi
districtele Australiei Occidentale. Deci la această chestiune se
răspunse negativ.
În al doilea rând, fu examinat itinerarul ce trebuia parcurs la
debutul campaniei; urma să fie, evident, cel străbătut de Harry
Felton în Australia Centrală. Chiar dacă nu era cunoscut la modul
precis, traseul era indicat de locul unde a fost găsit secundul de
pe Franklin, adică pe malul râului Parru, la graniţa statelor
Queensland şi Noua Galie de Sud, în nord-vestul acestei provincii.
Din 1770 – perioadă în care căpitanul Cook explora Noua Galie
de Sud şi coloniză, în numele regelui Angliei, continentul deja
recunoscut de portughezul Manuel Godenbho şi de olandezii
Verschoor, Hartog, Carpenter şi Tasman – partea sa orientală a
fost colonizată pe larg, dezvoltată, civilizată. În 1787, pe când era
ministru Pitt, comodorul Philipp întemeie penitenciarul Botany
Bay, de unde va ieşi, în mai puţin de un secol, o naţiune de
aproape trei milioane de oameni. La vremea povestirii noastre,
nimic din ceea ce reprezintă grandoarea şi bogăţia unei ţări,
drumuri, canale, căi ferate, legând nenumăratele localităţi din
Queensland, Noua Galie de Sud, Victoria şi Australia Meridională,
nu lipseşte acestei părţi a continentului. Or, întrucât doamna
Branican se afla la Sydney, această capitală înfloritoare şi
populată îi putea oferi resursele indispensabile organizării unei
caravane, cu atât mai mult cu cât, înainte de a părăsi San Diego,
ea făcuse, prin intermediul lui William Andrew, un credit la
Central Australian Bank. Deci, Dolly îşi putea procura uşor
oamenii, vehiculele, caii, animalele de tracţiune şi de povară,
necesare unei expediţii în Australia, poate chiar unei traversări de
la est la vest, adică o distanţă de aproape două mii două sute de
mile. Dar oraşul Sydney avea să fie ales drept punct de plecare?
Luându-se toate aspectele în considerare, şi la sfatul consulului
american, care era bine informat cu configuraţia prezentă a
geografiei australiene, Adelaide, capitala Australiei Meridionale,
păru cea mai indicată ca bază a operaţiunilor. Urmând linia
telegrafică, ale cărei relee leagă acest oraş de Golful Van Diemen,
mai exact de la sud Ia nord, aproape pe curba meridianului 139,
inginerii au proiectat şi finalizat prima porţiune a unei căi ferate,
care depăşea paralela atinsă de Harry Felton. Calea ferată în
cauză permitea personalului să pătrundă mai adânc şi mai rapid
în aceste regiuni ale ţinuturilor Terre Alexandra şi Australia
Occidentală, vizitate de puţini călători până la vremea aceea.
Astfel, odată luată prima decizie, a treia expediţie, având drept
scop căutarea căpitanului John, va fi organizată la Adelaide şi cu
un transport pe calea ferată, care însumează, urcând spre nord,
un parcurs de circa patru sute de mile, adică şapte sute de
kilometri.
Mai era următoarea problemă: cum va ajunge doamna
Branican de la Sydney la Adelaide? Dacă cele două capitale ar fi
fost legate de o cale ferată neîntreruptă, Dolly nu mai trebuia să
ezite. Există însă o cale ferată, ce traversează Murray la frontiera
provinciei Victoria, cu staţie la Albury, apoi se continuă spre
Benalla şi Kilmore până la Melboume, şi care, din acest oraş, se
îndreaptă spre Adelaide; dar nu trece de staţia Horscham, iar
dincolo de ea, comunicaţiile dificile puteau cauza întârzieri lungi.
Astfel, doamna Branican hotărî să ajungă la Adelaide pe mare.
Călătoria dura patru zile şi, adăugându-se patruzeci şi opt de ore
pentru escala pe care pacheboturile o fac la Melboume, Dolly
putea debarca în capitala Australiei Meridionale după o navigaţie
de şase zile de-a lungul coastelor. Este adevărat, era luna august,
iar această lună corespunde lunii februarie din emisfera boreală.
Dar vremea se menţinea calmă şi, cum vânturile suflau dinspre
nord-vest, dinspre uscat, steamer-ul va fi ferit de ele, imediat ce
va depăşi Strâmtoarea Bass. De altfel, sosită de la San Francisco
la Sydney, doamna Branican nu putea fi îngrijorată din cauza
unei călătorii mai uşoare între Sydney şi Adelaide.
Mai precis, pachebotul Brisbane urma să plece a doua zi, la ora
unsprezece seara. După ce va face escală la Melboume, el va
ancora în portul din Adelaide la 27 august, dimineaţa. Fură
rezervate două cabine, iar doamna Branican luă măsurile
necesare pentru a i se transfera creditul, deschis la banca din
Sydney, la sucursala din Adelaide. Directorii se puseră, cu
amabilitate, la dispoziţia ei şi viramentul fu efectuat fără nicio
dificultate.
Părăsind Spitalul Marinei, doamna Branican se duse la hotel
pentru a alege un apartament unde să locuiască până la plecare.
Toate gândurile se rezumau la unul singur: John este în viaţă! Cu
ochii aţintiţi cu obstinaţie asupra hărţii continentului australian,
cu privirea pierdută în mijlocul acestor imense zone pustii din
centru şi din nord-vest, în prada unui delir al imaginaţiei sale, ea
îl căuta… îl întâlnea… îl salva…
în acea zi, în urma întâlnirii lor şi înţelegând că era mai bine
s-o lase singură, Zach Fren plecă să cutreiere străzile din Sydney,
pe care, de altfel, nu le cunoştea deloc. Şi mai întâi – ceea ce nu
poate fi uimitor pentru un marinar – el vru să viziteze pachebotul
Brisbane, pentru a se asigura că doamna Branican va avea aici
tot confortul. Nava îi păru potrivită pentru o navigaţie de coastă.
El ceru să vadă cabina rezervată pentru Dolly. Un tânăr novice îl
conduse acolo, iar Zach dădu câteva dispoziţii, astfel încât să fie
sporit confortul cabinei. Bravul Zach Fren! Era atât de grijuliu, de
parcă ar fi fost vorba de o călătorie de cursă lungă!
În momentul în care se pregătea să debarce pe chei, tânărul
novice îl reţinu şi, cu o voce puţin emoţionată, îl întrebă:
— Este sigur că doamna Branican se va îmbarca mâine pentru
Adelaide?
— Da, mâine, răspunse Zach Fren.
— Pe Brisbane?
— Fără îndoială.
— Va reuşi ea, oare, în tentativa de a-l găsi pe căpitanul John?
— Vom face tot posibilul, crede-mă.
— Sunt convins de asta, şefule de echipaj.
— Eşti îmbarcat pe Brisbane?…
— Da.
— Ei bine, băiatule, pe mâine.
Zach Fren petrecu ultimele ore la Sydney hoinărind pe străzile
Pitt şi York, mărginite cu frumoase clădiri din gresie
galben-roşcată, apoi prin parcul Victoria, pe urmă Hyde, unde se
înalţă monumentul comemorativ al căpitanului Cook. Făcu o
plimbare minunată la Grădina Botanică, situată la ţărmul mării,
unde se amestecă diversele esenţe din ţările calde şi temperate,
stejarii şi coniferii araucaria, cactuşii şi mangustanierii, palmierii
şi măslinii. În fond, Sydney merită reputaţia care i-a fost
conferită. Este cea mai veche dintre capitalele australiene, şi chiar
dacă are o arhitectură mai simplă decât suratele ei apărute
ulterior, Adelaide şi Melboume, ea se dovedeşte a fi mai bogată în
frumuseţi surprinzătoare şi în locuri pitoreşti.
A doua zi seara, doamna Branican şi Zach Fren urcară la
bordul pachebotului. La ora unsprezece, ieşind din port, Brisbane
traversă Golful Port Jackson şi, după ce ocoli Inner South Head,
puse cap spre sud, menţinându-se la câteva mile de coastă.
În prima oră, Dolly rămase pe punte, la pupa, privind formele
litoralului, care se estompau difuz în mijlocul ceţii. Acolo era deci
continentul în care ea va încerca să intre ca într-o închisoare
imensă, de unde John nu reuşise să evadeze! Trecuseră
paisprezece ani de când se separaseră!
— Paisprezece ani! murmură ea.
Când Brisbane trecu prin faţa Botany Bay şi Jorris Bay,
doamna Branican se retrase în cabină pentru a se odihni. Dar, a
doua zi, în zori, ea era în picioare la ora la care Muntele
Dromedary şi, puţin înapoia lui, Muntele Kosciuko, făcând parte
din lanţul Alpilor Australieni, se conturau la orizont.
Zach Fren se întâlni cu Dolly pe puntea continuă deasupra
punţii principale a steamer-ului şi vorbiră despre ceea ce
constituia unicul lor subiect comun.
în acel moment, un tânăr novice, ezitant şi emoţionat, se
apropie de doamna Branican şi o întrebă, din partea căpitanului,
dacă avea nevoie de ceva.
— Nu, copilul meu, răspunse Dolly.
— Ei! este băiatul care m-a primit ieri, când am venit să vizitez
nava Brisbane, spuse Zach Fren.
— Da, şefule de echipaj, eu sunt…
— Şi cum te numeşti?…
— Mă numesc Godfrey.
— Ei bine, Godfrey, acum poţi fi sigur că doamna Branican s-a
îmbarcat pe pachebotul tău… şi cred că eşti mulţumit, nu-i aşa?
— Da, maistre, la fel ca toţi cei de la bord. Da! şi ne-am rugat
toţi ca investigaţiile doamnei Branican să fie încununate de
succes, astfel încât să-l elibereze pe căpitanul John!
Vorbindu-i, Godfrey o privea cu respect, dar şi cu admiraţie,
fapt pentru care Dolly îşi simţi întreaga fiinţă cuprinsă de emoţie.
Şi, deodată, vocea tânărului novice îi reveni în minte… Vocea
aceasta o mai auzise şi îşi aminti de unde.
 — Copilul meu, spuse ea, nu tu mi-ai adresat câteva întrebări
în pragul uşii ospiciului din Sydney?…
— Da, eu.
— Tu m-ai întrebat dacă mai este în viaţă căpitanul John?…
— Chiar eu, doamnă.
— Faci parte deci din echipaj?
— Da… de un an, răspunse Godfrey. Dar, cu voia lui
Dumnezeu, îl voi părăsi curând.
Şi, fără îndoială, nedorind sau neîndrăznind să spună mai
mult, Godfrey se retrase, pentru a merge să dea comandantului
veşti despre doamna Branican.
— Iată un băiat care mi se pare că are în vene sânge de
marinar, observă Zach Fren. Ghiceşti asta numai văzându-l… Are
privirea deschisă, clară, hotărâtă… Vocea îi este în acelaşi timp
fermă şi blândă…
— Vocea lui! şopti Dolly.
Se părea că, pnntr-o iluzie a simţurilor, Dolly tocmai îl auzise
vorbind pe John, chiar dacă vorbele erau rostite cu tonalităţile
atenuate de o vârstă în formare.
Şi Zach mai făcu o remarcă, încă şi mai semnificativă: cu
siguranţă, Dolly îşi făcea iluzii, trăsăturile băiatului îi amintiseră
de cele ale lui John… de John, care nu avea treizeci de ani, când
Franklin l-a dus departe de ea şi pentru atât de multă vreme!
— Vedeţi, doamnă Branican, spuse Zach Fren, frecându-şi
mâinile mari, englezi sau americani, toată lumea vă
simpatizează… în Australia, veţi găsi aceleaşi sentimente de
devoţiune ca şi în America… Sau în Adelaide ori în San Diego…
Toţi vă stimează la fel ca şi acest tânăr englez…
— Este un englez? se întrebă doamna Branican, profund
impresionată.
Navigaţia decurse fără probleme în timpul primei zile. Marea
era de un calm absolut cu aceste vânturi ce băteau de la
nord-vest, dinspre uscat. Brisbane o găsi nu mai puţin liniştită,
când ocoli Capul Howe, în unghiul continentului australian,
pentru a se îndrepta spre Strâmtoarea Bass.
În timpul acestei zile, Dolly nu părăsi aproape deloc puntea
continuă deasupra punţii principale. Pasagerii îi arătau un
respect deosebit, dar şi o dorinţă vie de a-i ţine companie. Voiau
să vadă această femeie ale cărei necazuri avură un asemenea
răsunet şi care nu va ezita să înfrunte cu îndrăzneală atâtea
pericole, oboseala, în speranţa că-şi va salva soţul, dacă
Providenţa a dorit ca el să supravieţuiască. În faţa ei, de altfel,
nimeni nu ar fi pus la îndoială această eventualitate. Cum să nu i
se fi împărtăşit credinţa, atunci când i se ştiau hotărârile atât de
ferme, când spunea tot ce voia să întreprindă? Inconştient, se
aventurau cu ea, în mijlocul teritoriilor din Australia Centrală. Şi,
de fapt, mulţi ar fi acceptat chiar să o însoţească, altfel decât prin
gândire.
Dar, răspunzându-le, se întâmpla ca Dolly să se întrerupă
uneori. Privirea ei căpăta atunci o expresie aparte, iluminată de o
flacără, şi Zach Fren era singurul care înţelegea ce se petrecea în
mintea ei.
Dolly nu putuse să-i ascundă lui Zach Fren că găsea o
asemănare uimitoare între John şi Godfrey. Ca urmare, Zach o
urmărea cu îngrijorare, abandonându-se acestei impresii cauzate
de o împrejurare, pur şi simplu, întâmplătoare. Se temea, pe bună
dreptate, că apropierea aceasta îi trezea prea dureros amintirea
copilului pierdut. Era, într-adevăr, îngrijorător faptul că doamna
Branican devenise atât de emoţionată în prezenţa băiatului.
Totuşi, Godfrey nu mai veni în apropierea ei, deoarece serviciul
său nu includea deloc pupa pachebotului, rezervată exclusiv
pasagerilor de la clasa întâi. Dar, de departe, privirile lor se
încrucişaseră adesea, iar Dolly fusese la un moment dat pe
punctul de a-I chema… Da! la un semn al ei, Godfrey s-ar fi grăbit
să alerge la ea… însă Dolly nu făcuse acest semn şi Godfrey nu
venise.
În seara aceea, în momentul în care Zach Fren o conduse pe
doamna Branican în cabina ei, ea îi spuse:
— Zach, ar trebui să aflăm ce este cu acest tânăr novice… din
ce familie este… locul de naştere… Poate că nu este de origine
engleză…
— Tot ce-i posibil, doamnă, răspunse Zach Fren. S-ar putea să
fie american. Mai mult, dacă doriţi, am să-l întreb pe căpitanul
navei Brisbane…
— Nu, Zach, nu, îl voi întreba chiar eu pe Godfrey.
Şi şeful de echipaj o auzi pe doamna Branican spunând cu
jumătate de voce:
— Copilul meu, bietul meu Wat ar fi avut aproape această
vârstă… în prezent!
— Iată de ce mă temeam! îşi zise Zach Fren, intrând în cabina
lui.
A doua zi, 22 august, după ce ocoli Capul Howe în timpul
nopţii, Brisbane continuă să navigheze în condiţii excelente.
Coasta Gippland, una dintre principalele provincii ale coloniei
Victoria, după ce descrie o curbă spre sud-est, se uneşte cu
promontoriul Wilson, limbul cel mai avansat, în partea de sud a
continentului. Acest litoral are puţine golfuri, porturi, cap-uri,
canale, denumite geografic, decât partea care se conturează în
linie dreaptă de la Sydney până la Capul Howe. Sunt nişte câmpii
întinse hăt departe, ale căror margini, încadrate de munţi, sunt
prea îndepărtate pentru a fi zărite de pe mare.
Părăsind cabina dis-de-dimineaţă, doamna Branican îşi ocupă
locul ei obişnuit înapoia punţii continue deasupra punţii
principale. Zach Fren i se alătură curând şi observă o schimbare
evidentă în atitudinea ei. Derulându-se spre nord-vest, pământul
nu-i mai atrăgea atenţia. Absorbită de gânduri, ea abia îi
răspunse lui Zach Fren, atunci când acesta o întrebă cum
dormise.
Şeful de echipaj nu mai insistă. Important era ca Dolly să uite
de acea asemănare izbitoare dintre Godfrey şi căpitanul John, să
nu se mai gândească să-l revadă, să-l întrebe pe novice. Era
posibil ca ea să fi renunţat, ca ideile să fi luat alt curs şi,
într-adevăr, ea nu-l rugă pe Zach Fren să-l aducă pe băiat, reţinut
de serviciul său la pupa steamer-ului.
După micul dejun, doamna Branican se duse în cabina ei şi nu
reapăru pe punte decât între orele trei-patru după-amiaza.
În acel moment, Brisbane înainta cu toată viteza spre
Strâmtoarea Bass, ce separă Australia de Tasmania sau Terre Van
Di£men.
Nu poate fi contestat cu nimic faptul că descoperirea
olandezului Janssen Tasman a fost profitabilă pentru englezi, că
insula aceasta, o anexă naturală a continentului, a intrat sub
dominaţia rasei anglo-saxone. Din 1642, data descoperirii insulei,
lungă de două sute optzeci de kilometri, cu un sol foarte fertil şi
cu păduri cu esenţe superbe, colonizarea a fost efectuată,
negreşit, în ritm alert. Începând cu primii ani ai acestui secol în
care se petrece acţiunea povestirii noastre, englezii au administrat
în felul lor specific, cu înverşunare, fără să se sinchisească de
rasa indigenă; ei au divizat insula în districte, au întemeiat oraşe
importante, capitala Hobart Town, George Town şi multe altele; au
utilizat dantelăriile multiple ale coastei pentru a construi porturi,
unde navele lor acostează cu sutele. Toate acestea sunt foarte
bune. Dar cu populaţia neagră, care a trăit de la origini în aceste
ţinuturi, ce se întâmplă? Fără îndoială, aceşti bieţi oameni nu
sunt decât nişte civilizaţi; sunt consideraţi chiar cele mai abrupte
eşantioane ale rasei omeneşti; sunt puşi sub negrii din Africa şi
tuegienii din Ţara de Foc. Dacă distrugerea unei rase este ultimul
cuvânt al progresului colonial, englezii se pot lăuda că şi-au
îndeplinit opera. Dar la viitoarea expoziţie universală de la Hobart
Town, ei trebuie să se grăbească, dacă vor să prezinte câţiva
tasmanieni… Până la sfârşitul secolului al XlX-lea nu va mai
rămâne niciunul!

Capitolul II
Godfrey

Brisbane traversă Strâmtoarea Bass în timpul serii. Sub

această latitudine a emisferei australe, în luna august, ziua nu se
prelungeşte dincolo de ora cinci. Intrată în primul ei pătrar, Luna
dispăru prompt între ceţurile de la orizont. Întunericul beznă nu
permitea observarea configuraţiei litoralului continentului.
La bord, navigaţia prin strâmtoarea îngustă, deschisă apelor
Pacificului, fu resimţită prin tangajul care scutura violent
pachebotul, curenţii şi contracurenţii marini luptându-se aici cu
impetuozitate.
A doua zi, 23 august, în zori, Brisbane ajunse la intrarea în
Golful Port Phillip. Odată ancorate în mijlocul acestui golf,
comandanţii navelor nu au de ce să se mai teamă în privinţa
vremii proaste; dar, pentru a pătrunde aici, este necesar să se
manevreze cu prudenţă şi cu precizie, mai ales atunci când este
vorba să fie ocolit limbul lung şi nisipos Nepean, pe de-o parte, şi
cel al lui Queenscliff, pe de alta. Suficient de adăpostit, golful este
împărţit în mai multe porturi, unde bastimentele cu tonaj mare
găsesc locuri optime de ancorare, Goelong, Sandridge,
Williamstown, acestea două din urmă formând portul Melboume.
Aspectul coastei este trist, monoton, fără interes. Pe maluri creşte
puţină vegetaţie şi aspectul este cel al unui smârc aproape secat,
care, în loc de lagune sau de eleşteuri, nu prezintă decât nişte
crestături cu mâl întărit şi fisurat. Pe viitor, aici s-ar putea
modifica suprafaţa acestor câmpii, înlocuindu-se scheletele
arborilor care cresc ici şi colo cu păduri care, sub influenţa climei
australiene, pot deveni mari şi frumoase.
Brisbane acostă la unul dintre cheiurile din Williamstown,
pentru a debarca aici o parte dintre pasageri.
Cum escala dura treizeci şi şase de ore, doamna Branican
decise să petreacă timpul acesta la Melboume. Nu că ar fi avut
afaceri de rezolvat în oraş, deoarece doar în Adelaide se va ocupa
de pregătirile unei expediţii înainte să atingă, probabil, limitele
extreme ale Australiei de Vest. Aşadar, de ce debarcase de pe
Brisbane? Se temea să nu fie obiectul unor prea numeroase şi
frecvente vizite? Dar pentru a scăpa de ele, nu ar fi fost suficient
să rămână în cabina ei? De altfel, intrând în unul dintre hotelurile
oraşului, unde prezenţa ei va fi cunoscută imediat, nu se va
expune unor întâlniri presante şi situaţii neprevăzute?
Zach Fren nu ştia cum să-şi explice decizia doamnei Branican.
Aşa cum remarcă, atitudinea ei era diferită de cea pe care o avea
la Sydney. Dintr-o femeie foarte amabilă şi surâzătoare, ea
devenise puţin comunicativă. Cauza o constituia, aşa cum
observase şeful de echipaj, faptul că prezenţa lui Godfrey trezise
prea acut în mintea lui Dolly amintirea copilului ei? Da, şi Zach
Fren nu se înşela. Vederea tânărului novice o tulburase atât de
profund, încât ea simţea nevoia să se izoleze. Nu mai avea intenţia
să-l interogheze? Probabil, întrucât ea nu o făcuse în ajun, deşi îşi
exprimase dorinţa. Dar în acel moment, dacă voia să debarce la
Melboume, să rămână acolo o zi, era din cauză că voia să fugă –
nu există alt cuvânt – da, să fugă de acest băiat de paisprezece
ani, de care era atrasă ca de o forţă instinctivă. De ce ezita deci ea
să-i vorbească, să afle de la el tot ce o interesa, naţionalitatea,
originea, familia sa? Se temea ca răspunsurile lui –şi asta era
foarte probabil – să-i distrugă iremediabil imprudentele iluzii, o
speranţă himerică, născută în imaginaţia ei, şi a cărei manifestare
o surprinsese Zach Fren?
Însoţită de şeful de echipaj, doamna Branican debarcă încă de
la primele ore ale dimineţii, dar imediat ce puse piciorul pe chei,
ea se întoarse.
Godfrey era rezemat de bastingaj, la prora lui Brisbane.
Văzând-o îndepărtându-se, faţa îi deveni atât de tristă, avu un
gest atât de expresiv, părea că doreşte cu o aşa intensitate să o
reţină la bord, încât Dolly fu pe punctul de a-i spune: „Copilul
meu… mă voi întoarce!”
Ea se stăpâni totuşi, îi făcu semn lui Zach Fren să o urmeze şi
merseră la gară, care face legătura cu oraşul.
într-adevăr, Melboume este situat înapoia litoralului, pe malul
stâng al râului Yarra Yarra, la o distanţă de doi kilometri, distanţă
pe care trenurile o parcurg în câteva minute. Acolo se ridică acest
oraş cu o populaţie de trei sute de mii de locuitori, capitala
magnificei colonii Victoria, care numără încă aproape un milion,
şi asupra căreia, din 1851, se poate spune pe bună dreptate că
Muntele Alexandre şi-a vărsat tot aurul din zăcămintele lui.
Deşi trase la unul dintre hotelurile cel mai puţin frecventate din
oraş, doamna Branican nu a putut scăpa de curiozitatea – de
altfel, foarte simpatică – pe care prezenţa ei o trezea în toate
locurile. Astfel, în compania lui Zach Fren, ea preferă să se plimbe
pe străzile oraşului, însă fiind absorbită de gânduri, privirile ei
aveau un aspect straniu şi păreau să nu vadă mai nimic.
în definitiv, era o americancă get beget, nu era deloc uimită şi
nu-i făcea o deosebită plăcere să viziteze un oraş dintre cele mai
moderne. Cu toate că fusese întemeiat la doisprezece ani după
San Francisco din California, Melboume îi semăna foarte mult:
străzi largi, întretăindu-se în unghi drept, scuaruri de unde nu
lipseau gazoane şi arbori, sute de bănci, agenţii în care se încheie
afaceri importante, un cartier care concentrează comerţul en
detail, edificii publice, biserici, temple, Universitatea, muzee,
biblioteca, spitalul, hoteluri, şcoli ca nişte palate, palate dintre
care unele ar fi insuficiente pentru nişte şcoli, un monument
ridicat în onoarea exploratorilor Burke şi Wills, care au murit
încercând să traverseze continentul australian de la sud la nord;
apoi, de-a lungul acestor străzi şi bulevarde, trecători destuii de
rari în afara cartierului de afaceri; un anumit număr de străini,
mai ales evrei de rasă germană, care vând argint aşa cum alţii
vând vite sau lână, şi la un preţ bun, în scopul de a bucura inima
lui Israel.
Dar în acest Melboume al negoţului, comercianţii locuiesc mai
rar. De fapt, la periferii, în împrejurimile oraşului au fost
construite vile, vilişoare, chiar reşedinţe princiare, la Saint Kilda,
Emerald Hill, Brighton, fapt care, după spusele lui D. Charnay,
unul dintre cei mai interesanţi călători ce au vizitat Australia,
conferă un avantaj lui Melboume faţă de San Francisco. Şi deja
arborii cu esenţe atât de variate au crescut, parcurile somptuoase
sunt foarte umbroase, fântânile asigură vreme de luni întregi o
răcoare binevenită. Rare sunt astfel oraşele plasate în mijlocul
unui asemenea admirabil cadru de verdeaţă.
Doamna Branican nu acordă decât o atenţie vagă acestor
splendori, chiar şi atunci când Zach Fren o conduse în afara
oraşului, în plin mediu câmpenesc. Nimic nu arăta că vreo
locuinţă dispusă într-un decor minunat sau un peisaj grandios,
cu o panoramă întinzându-se până departe, i-ar fi atras privirile.
Dolly dădea în continuare impresia că, obsedată de o idee fixă, era
gata să-l întrebe oricând pe Zach Fren ceva ce nu îndrăznea să
exprime.
Odată cu lăsarea serii, amândoi se întoarseră la hotel. Dolly
ceru să i se aducă în cameră cina, de care abia se atinse. Apoi se
culcă şi avu un somn agitat, bântuit de imaginile soţului şi ale
copilului ei.
A doua zi, doamna Branican rămase în cameră până la ora
două. Ea îi scrise o scrisoare lungă lui William Andrew, pentru a-l
înştiinţa despre plecarea ei din Sydney şi că va ajunge curând în
capitala Australiei Meridionale. Dolly îi reînnoia speranţele
referitoare la deznodământul fericit al expediţiei. Şi, primind
această scrisoare, spre marea lui surpriză, dar şi extrema sa
îngrijorare, William Andrew observă că dacă Dolly vorbea despre
John fiind sigură că-l va găsi în viaţă, la fel vorbea şi despre
copilul ei, de micul Wat, ca şi cum nu murise. Bietul om se
întreba dacă se putea teme din nou pentru starea mentală a
acestei femei atât de greu încercată de întâmplările vieţii ei.
Pasagerii pe care Brisbane îi ducea la Adelaide erau aproape
toţi îmbarcaţi, când doamna Branican, însoţită de Zach Fren,
reveni la bord. Godfrey pândea întoarcerea ei şi, chiar departe
fiind, el zări faţa lui Dolly luminată de un surâs. Băiatul se
îndreptă grabnic spre debarcader şi ajunse acolo exact când ea
punea piciorul pe pasarelă.
Zach Fren fu cât se poate de contrariat şi îşi încruntă
sprâncenele stufoase. Cât n-ar fi dat ca tânărul novice să fi
părăsit pachebotul, sau cel puţin să nu-şi încrucişeze drumul cu
al lui Dolly, deoarece prezenţa lui îi trezea cele mai dureroase
amintiri!
Doamna Branican îl zări pe Godfrey. Ea se opri o clipă,
fixându-l cu privirea; dar ea nu-i vorbi şi, plecându-şi capul, trecu
mai departe şi apoi se închise în cabina sa.
 La ora trei după-amiaza, după ce fură dezlegate odgoanele care
o legau de chei, Brisbane se îndreptă spre şenal şi, ocolind
promontoriul Queenscliff, luă direcţia spre Adelaide, navigând la
cel puţin trei mile de coasta Victoria.
Îmbarcaţi la Melboume, pasagerii erau în număr de o sută, în
majoritate locuitori ai Australiei Meridionale, care se întorceau în
districtele lor. Existau câţiva străini printre ei, între alţii un
chinez, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, cu aerul adormit al
unei cârtiţe, cu pielea galbenă ca lămâia, rotund ca un vas de
porţelan din ţara lui, ori din Japonia eventual, gras ca un
mandarin. Nu era totuşi un mandarin. Nu! un om simplu, aflat în
slujba unui personaj, ale cărui trăsături fizice merită descrise cu o
anumită precizie.
Să ne imaginăm un fiu al Albionului pe cât de „britanic” posibil,
înalt, slab, osos, un adevărat exemplar de osteologie. Acest gen de
anglo-saxon, de patruzeci şi cinci de ani, se ridica la aproape şase
picioare (engleze) deasupra nivelului mării. Avea o barbă blondă,
părul de aceeaşi culoare, în care se amestecau câteva şuviţe de un
galben auriu, ochii mici, iscoditori, un nas câm, coroiat ca un cioc
de pelican sau de bâtlan şi de o lungime neobişnuită, un craniu
pe care şi cel mai neatent frenolog ar fi recunoscut uşor cucuiele
monomaniei şi ale tenacităţii – acest ansamblu forma unul dintre
acele capete care atrag privirile şi provoacă surâsul, când sunt
creionate de un desenator spiritual.
Englezul era îmbrăcat corect cu un costum tradiţional: pălărie
prevăzută cu cozoroc dublu, vestă cu nasturi până la bărbie,
veston cu douăzeci de buzunare, pantaloni reiaţi, jambiere înalte
cu bumbi nichelaţi, pantofi cu tocuri şi o manta albicioasă, pe
care briza o înfăşură în jurul corpului său, scoţându-i la iveală
slăbiciunea de schelet.
Cine era acest ins excentric? Nu se ştia, iar pe pacheboturile
australiene, nimeni nu este preocupat să ştie cine sunt călătorii,
unde merg sau de unde vin. Sunt doar nişte pasageri, care vin şi
pleacă, atât şi nimic mai mult. Tot ceea ce ar fi putut spune
steward-ul de bord era că englezul nostru îşi reţinuse cabina sub
numele Joshua Meritt, abreviat Jos Meritt, din Liverpool (Regatul
Unit), însoţit de servitorul lui, Gin Ghi, din Hong Kong (Imperiul
Ceresc).
În rest, odată îmbarcat, Jos Meritt se aşeză pe una dintre
băncile punţii continue deasupra punţii principale şi stătu acolo
până la ora mesei, când sună clopotul pentru ora patru. Reveni pe
bancă la patru şi jumătate, plecă iar la cină la ora şapte, reapăru
la opt, păstrând invariabil atitudinea unui manechin, cu ambele
mâini puse pe genunchi, neîntorcând capul niciodată la stânga
sau la dreapta şi privind spre coasta care se pierdea în ceaţa serii.
Apoi, la ora zece, el se îndreptă spre cabina lui cu un pas
geometric, pe care clătinăturile ruliului nu-l afectau deloc.
În timpul unei părţi a nopţii şi după ce urcă pe punte cu puţin
înainte de ora nouă, doamna Branican se plimbă la pupa
pachebotului Brisbane, deşi era cam răcoare. Măcinată de
gânduri şi chiar viziuni, pentru a folosi o expresie mai exactă, ea
nu putea dormi. Spaţiul îngust al cabinei i se părea prea mic şi
avea nevoie să respire aerul curat de pe punte, impregnat uneori
cu mirosul îmbătător al salcâmilor din familia „acacia flagrans”,
care se zăreau pe pământul asutralian. Se gândea, oare, să-l
întâlnească pe tânărul novice, să-i vorbească, să afle mai multe
despre el?… Să ştie ce?… Terminându-şi cartul de la ora şase,
Godfrey urma să intre iar la două dimineaţa, oră la care probabil
că Dolly, foarte obosită după o dureroasă tulburare morală, avea
să intre în cabină.
Spre mijlocul nopţii, Brisbane ocoli Capul Otway la
extremitatea districtului Polwarth. De aici, se va îndrepta direct
spre nord-vest până când va ajunge la intrarea în Golful
Discovery, de unde pleacă linia convenţională, trasată pe
meridianul 151, linie ce separă provinciile Victoria şi Noua Galie
de Sud de teritoriile Australiei Meridionale.
Dis-de-dimineaţă, jos Meritt fu văzut pe banca spardeck-ului, la
locul lui obişnuit, în aceeaşi atitudine, ca şi cum nu ar fi părăsit-o
din ajun. Câte despre chinezul Gin Ghi, el dormea cu pumnii
strânşi în vreun ungher.
Zach Fren trebuia să fie obişnuit cu excentricităţile
compatrioţilor lui, deoarece inşii excentrici nu lipseau din colecţia
celor patruzeci şi două de state federative, reunite sub sigla USA.
Totuşi, nu putu să remarce, fără o anumită uimire, acest gen atât
de reuşit de mecanică omenească.
Şi nu mare îi fu surpriza când, apropiindu-se de acest
gentleman înalt şi nemişcat, auzi adresându-i-se aceste cuvinte,
cu o voce puţin piţigăiată:
— Şeful de echipaj Zach Fren, dacă nu mă înşel?…
— În persoană, răspunse Zach Fren.
 — Însoţitorul doamnei Branican?…
— Cum spuneţi… Observ că ştiţi.
— Ştiu… în căutarea soţului ei… absent de paisprezece ani…
Bine!… Oh!… Foarte bine!
— Cum… foarte bine?…
— Da!… Doamna Branican… Foarte bine!… Şi eu… sunt în
căutarea…
— Soţiei dumneavoastră?…
— Oh!… nu sunt însurat!… Foarte bine!… Dacă mi-aş fi pierdut
soţia, nu aş fi căutat-o.
— Atunci, ce căutaţi?…
— Vreau să găsesc… o pălărie.
— Pălăria dumneavoastră?… V-aţi pierdut pălăria?…
— Pălăria mea?… Nu!… Este pălăria… Prezentaţi omagiile mele
doamnei Branican… Bine!… Oh!… Foarte bine!…
Buzele lui Jos Meritt rămaseră nemişcate şi nu mai lăsară să
scape nicio silabă.
„Cred că este nebun”, îşi zise în gând Zach Fren.
Şi i se păru că ar fi pueril să se ocupe prea mult de acest
gentleman.
Când Dolly apăru pe punte, şeful de echipaj o întâmpină şi
merseră apoi amândoi să se aşeze la o distanţă mică în faţa
englezului. Acesta stătea nemişcat ca zeul Terminus.
Însărcinându-l pe Zach Fren să-i prezinte omagiile lui doamnei
Branican, el credea, fără îndoială, că nu trebuie s-o facă în
persoană.
În rest, Dolly nu remarcă prezenţa bizarului pasager. Ea avu o
discuţie lungă cu însoţitorul ei, referitoare la pregătirile călătoriei,
ce vor începe după ajungerea lor la Adelaide. Nu trebuia pierdută
nicio zi, nicio oră. Era important ca expediţia să atingă şi să
depăşească, dacă va fi posibil, teritoriile din centrul continentului,
înainte să fie cuprinse de uscăciune sub influenţa temperaturilor
foarte ridicate din zona toridă. Între pericolele de tot felul, inerente
unei cercetări efectuate în aceste condiţii, cele mai groaznice sunt
cauzate, probabil, de climă, şi se impuneau toate precauţiile
pentru garantarea succesului campaniei. Dolly vorbi despre
căpitanul John, de temperamentul său puternic, de dârzenia lui,
care i-au permis – ea nu se îndoia de asta – să reziste acolo unde
alţii, mai puţin viguroşi, ar fi sucombat. Între timp, ea nu făcuse
nicio aluzie la Godfrey, iar Zach Fren încă mai spera ca gândurile
lui Dolly să nu revină la acest băiat, când ea spuse:
— Nu l-am văzut azi pe tânărul novice… Nu l-ai zărit cumva,
Zach?
— Nu, doamnă, răspunse şeful de echipaj, pe care întrebarea
păru să-l intrige.
— Aş putea face, oare, ceva pentru acest copil? reluă Dolly.
Şi o spuse cu un fel de indiferenţă, pe care Zach Fren nu o luă
în seamă.
— Băiatul acesta?… se arătă el mirat. Oh! are o meserie bună,
doamnă… Va ajunge… îl văd deja subofiţer peste câţiva ani… Cu
zelul şi comportamentul lui…
— Nu contează, adăugă Dolly, mă interesează… cel puţin într-o
anumită privinţă… Dar şi această asemănare, Zach, da!… această
asemănare extraordinară între bietul meu John şi el… Şi apoi,
Wat… copilul meu… ar fi avut acum vârsta lui!
Şi spunând asta, Dolly deveni palidă; vocea i se schimbă;
privirea ei, aţintită asupra lui Zach Fren, era atât de întrebătoare,
încât şeful de echipaj îşi coborî ochii.
Apoi ea continuă:
— Să mi-l prezinţi după-amiază, Zach!… Să nu uiţi… Vreau să-i
vorbesc… Călătoria asta se va încheia mâine… Nu ne vom mai
vedea niciodată… şi, înainte de a debarca de pe Brisbane… aş dori
să ştiu… Da! să ştiu…
Zach Fren trebui să-i promită că i-l va aduce pe Godfrey, apoi
ea se retrase.
Foarte îngrijorat, chiar extrem de alarmat, şeful de echipaj îşi
continuă plimbarea pe spardeck până în momentul în care
steward-ul sună pentru masă. Fu cât pe aci să se lovească de
englez, ce părea să-şi ritmeze paşii după sunetele clopotului,
îndreptându-se spre scara tambuchiului.
— Bine!… Oh!… Foarte bine! zise Jos Meritt. I-aţi prezentat, la
rugămintea mea, complimentele mele… Soţul ei a dispărut…
Bine!… Oh!… Foarte bine!
Şi se duse să-şi ocupe locul ales în sala de mese, cel mai bun,
fireşte, şi vecin cu bucătăria, fapt ce-i permitea să fie servit primul
şi să aleagă în voie felurile de mâncare.
La ora trei, Brisbane naviga în faţa lui Portland, principalul port
al districtului Normanby, unde era capătul liniei ferate din
Melboume; apoi, ocolind Capul Nelson, trecu în largul Golfului
Discovery şi se îndreptă aproape direct spre nord, menţinându-se
destul de aproape de coasta Australiei Meridionale.
În acel moment îl anunţă Zach Fren pe Godfrey că doamna
Branican dorea să-i vorbească.
— Să-mi vorbească? exclamă tânărul novice.
Şi inima îi bătea aşa de tare, încât abia avu timp să se prindă
de bastingaj pentru a nu cădea.
Condus de şeful de echipaj, Godfrey ajunse în cabina în care-l
aştepta doamna Branican.
Aşezată pe canapea, Dolly îl privi câtva timp. El stătea în
picioare, în faţa ei, cu bereta în mână. Aflat în apropierea uşii,
Zach Fren îi privea pe amândoi cu nelinişte. Ştia foarte bine ce îl
va întreba Dolly pe Godfrey, dar nu şi dacă tânărul îi va răspunde.
— Copilul meu, spuse doamna Branican, aş dori să ştiu câteva
informaţii despre tine… despre familia ta… Te întreb pentru că mă
interesează… situaţia ta… Vrei să-mi răspunzi la întrebări?…
— Foarte bucuros, doamnă, răspunse Godfrey cu o voce pe care
emoţia o făcea să tremure.
— Ce vârstă ai?… începu Dolly.
— Nu ştiu exact, doamnă, dar bănuiesc că paisprezece ani.
— Da… paisprezece ani!… Şi de când ai ieşit pe mare?…
— M-am îmbarcat la vârsta de aproape opt ani, ca mus, iar de
doi ani sunt novice.
— Ai efectuat şi călătorii mai lungi?…
— Da, doamnă, pe Oceanul Pacific până în Asia… şi pe Atlantic
până în Europa.
— Nu eşti englez?…
— Nu, doamnă, sunt american.
— Şi totuşi, lucrezi pe un pachebot de naţionalitate engleză!…
— Nava pe care eram a fost vândută la Sydney. Atunci, fiind
fără angajament, am trecut pe Brisbane, aşteptând ocazia să-mi
reiau serviciul la bordul unei nave americane.
— Bine, copilul meu, răspunse Dolly, făcându-i semn lui
Godfrey să se apropie de ea.
Godfrey se supuse.
— Acum, întrebă ea, aş dori să ştiu unde te-ai născut…
— La San Diego, doamnă.
— Da!… La San Diego! repetă Dolly, fără să dea impresia că
este surprinsă, ca şi cum ar fi intuit acest răspuns.
Cât despre Zach Fren, el fu foarte impresionat de ceea ce
tocmai auzise.
 — Da, doamnă, la San Diego, reluă Godfrey. Oh! vă cunosc
foarte bine!… Da! vă cunosc!… Când am aflat că veţi veni la
Sydney, m-am bucurat… Dacă aţi şti, doamnă, ce mult mă
interesează tot ceea ce se referă la căpitanul John Branican!
Dolly luă mâna tânărului novice şi o ţinu câteva clipe, fără să
spună nimic. Apoi, cu o voce care îi trăda gândurile duse departe
de imaginaţie, zise:
— Numele tău?… întrebă ea.
— Godfrey.
— Godfrey este numele tău de botez… Dar cel de familie?…
— Nu am părinţi.
— Nu ai părinţi! exclamă mirată doamna Branican. Ai fost deci
crescut…
— La Wat House, răspunse Godfrey, da! doamnă, prin grija
dumneavoastră. Oh! V-am zărit foarte des, când veneaţi să vizitaţi
copiii la ospiciu!… Nu m-aţi văzut între toţi micuţii, însă eu vă
vedeam, aş fi vrut… să vă îmbrăţişez!… Pe urmă, cum mă pasiona
navigaţia, am plecat pe mare ca mus, când am avut vârsta… Şi
alţi orfani de la Wat House s-au îmbarcat pe diferite nave… şi nu
vom uita niciodată ce îi datorăm doamnei Branican… mamei
noastre!…
— Mama voastră! strigă Doly, care tresări ca şi cum acest
cuvânt i-ar fi răscolit toate interioarele sufletului.
Îl trase mai aproape pe Godfrey… îl acoperi cu sărutări… Şi el o
sărută la rândul lui… Plângând… Era între ei o apropiere
familiară, de rare nici ea, nici el nu erau surprinşi, într-atât Ii se
părea firească.
În colţul său, înspăimântat de ceea ce înţelegea, de
sentimentele pe care le vedea înrădăcinându-se în sufletul lui
Dolly, Zach Fren murmura:
— Biata femeie!… Biata femeie!… în ce se bagă!
Doamna Branican se ridică şi spuse:
— Du-te, Godfrey!… Du-te, copilul meu!… Te voi revedea… Am
nevoie acum să fiu singură…
După ce-l mai privi încă o dată, tânărul novice se retrase încet.
Zach Fren se pregătea să-l urmeze, când Dolly îl opri cu un
gest.
— Rămâi, Zach.
Apoi zise, cu vorbe sacadate, ce ilustrau o mare nelinişte
sufletească:
 — Zach, acest copil a fost crescut cu copiii găsiţi de Wat
House… S-a născut la San Diego… Are între paisprezece şi
cincisprezece ani… Seamănă leit cu John… Este fiul unui
marinar… E fiul lui John… Este al meu!… Se credea că apele
Golfului din San Diego l-au înghiţit pentru totdeauna pe copilaş…
Dar nu a murit… şi a fost salvat… Cei care l-au salvat nu-i
cunosc mama… Iar mama lui sunt eu… eu, pe atunci lipsită de
facultăţile mintale!… Acest copil nu se numeşte Godfrey, ci Wat…
este fiul meu!… Dumnezeu a vrut să mi-l înapoieze înainte de a-l
găsi pe tatăl lui…
Zach Fren o ascultă pe doamna Branican fără să îndrăznească
s-o întrerupă. Înţelegea că sărmana femeie nu putea vorbi altfel.
Toate aparenţele îi dădeau dreptate. Ea îşi urma ideea cu logica
de nestăpânit a unei mame. Iar bravul marinar îşi simţea inima
frângându-i-se, deoarece era de datoria lui să spulbere aceste
iluzii. Trebuia ca Dolly să fie oprită în a mai aluneca pe o astfel de
pantă, ce ar fi putut s-o ducă în alt abis.
Şi o făcu, fără ezitare, aproape brutal.
— Doamnă Branican, spuse el, vă înşelaţi!… Nu vreau, nu
trebuie să vă las să credeţi ceea ce nu este adevărat!… Wat a
pierit în catastrofă, iar Godfrey nu este fiul dumneavoastră…
— Wat este mort?… strigă doamna Branican. Şi ce mai ştii?…
Cine mai poate să afirme asta?…
— Eu, doamnă.
— Tu?…
— La opt zile după catastrofa din golf, corpul unui copil a fost
adus de valuri pe plajă, pe limbul Loma… Eu l-am găsit… L-am
înştiinţat pe William Andrew… Micul Wat, recunoscut de el, a fost
îngropat în cimitirul din San Diego, unde am pus mereu după
aceea flori pe mormântul lui…
— Wat!… micul meu Wat… acolo… la cimitir!… Şi nu mi s-a
spus niciodată!
— Nu, doamnă, nu! răspunse Zach Fren. Pe atunci nu eraţi
conştientă, iar după patru ani, când v-aţi revenit, mă temeam…
William Andrew se temea… să nu vă sporească durerea… şi a
tăcut!… Dar copilul dumneavoastră este mort, doamnă, şi Godfrey
nu poate fi… nu e fiul dumneavoastră!
Dolly recăzu pe divan. Ochii îi erau închişi. Se părea că în jurul
ei umbra fusese înlocuită brusc de o lumină intensă.
La un gest pe care-l făcu ea, Zach Fren o lăsă singură,
cufundată în regretele ei, pierdută în amintiri.
A doua zi, 26 august, doamna Branican nu-şi părăsise cabina,
când Brisbane, după ce trecu de trecătoarea Backstairs, între
Insula Kanguru şi promontoriul Jervis, intră în golful din Saint
Vincent şi ancoră în portul din Adelaide.

Capitolul III
O pălărie istorică

Dintre cele trei capitale ale Australiei, Sydney este sora mai
mare, iar Adelaide, mezina. Într-adevăr, dacă ultima este mai
tânără, se poate afirma că e şi cea mai frumoasă.
Ea s-a născut în 1853, dintr-o mamă, Australia Meridională,
care nu are o existenţă politică decât din 1837 şi a cărei
independenţă, recunoscută oficial, datează doar din 1856. Este
chiar probabil ca tinereţea Adelaidei să dureze la infinit sub un
climat fără rival, cel mai curat de pe continent, în mijlocul acestor
teritorii unde nu bântuie nici ftizia, nici frigurile endemice, nici alt
gen de epidemie contagioasă. Şi totuşi, aici se moare câteodată;
dar, aşa cum observa spiritual D. Chamay, „ar putea fi foarte bine
o excepţie”.
Dacă solul Australiei Meridionale diferă de cel al provinciei
vecine în ceea ce priveşte zăcămintele aurifere, în schimb e bogat
în minerale de aramă. Minele de la Capunda, Burra-Burra,
Wallaroo şi Munta, descoperite în urmă cu patruzeci de ani, după
ce au atras mii de emigranţi, au făcut provincia bogată.
Adelaide nu se ridică la limita litoralului golfului din Saint
Vincent. La fel ca şi Melboume, ea este situată la doisprezece
kilometri în interior, iar o cale ferată asigură o cale de comunicaţie
cu portul. Grădina ei botanică poate rivaliza cu cea a surorii de-a
doua. Înfiinţată de Schumburg, ea are două sere, care nu-şi
găsesc egal în lumea întreagă, plantaţii de trandafiri, care sunt
adevărate parcuri, magnifice locuri umbroase la poalele unor
arbori dintre cei mai frumoşi din zona temperată, amestecaţi cu
diverse esenţe din zona semitropicală.
Nici Sydney, nici Melboume nu ar putea fi comparate cu
Adelaide referitor la eleganţa sa. Străzile îi sunt largi, întreţinute
cu grijă. Unele au pe margine monumente splendide, cum ar fi
strada King William. Hotelul de poştă merită să fie remarcat din
punct de vedere arhitectonic. În mijlocul cartierului comercial,
străzile Hindley şi Glenell sunt animate zgomotos de suflul
negustoresc. Aici, sunt încheiate numeroase afaceri, dar care par
să nu genereze decât o satisfacţie deplină graţie operaţiunilor
încheiate corect, optim, uşor şi pe scară largă, fără acele
incoveniente pe care le provoacă de obicei.
Doamna Branican trase la un hotel de pe strada King William,
însoţită de Zach Fren. Mama tocmai suferise o grea lovitură prin
spulberarea ultimelor ei iluzii. A fost o aşa de mare aparenţă ca
Godfrey să fi putut fi fiul ei, încât ea s-a lăsat cuprinsă imediat în
mrejele ei. Decepţia însă i se citea pe faţă, mai palidă ca de obicei,
în străfundul ochilor ei înroşiţi de lacrimi. Dar, din clipa în care i
se năruise speranţa şi conştientiză că nu mai este cale de
întoarcere, Dolly nu a mai încercat să-l revadă pe tânărul novice,
nu a mai vorbit despre el. În amintire îi rămăsese doar această
asemănare uimitoare, ce îi aducea în minte imaginea lui John.
De acum înainte, Dolly se va simţi eliberată şi se va putea
ocupa neobosită de pregătirile expediţiei. Ea va folosi orice
împrejurare, se va sprijini pe cei care îi vor oferi ajutor. Îşi va
cheltui, dacă va fi nevoie, întreaga avere pentru aceste noi
cercetări, va stimula prin prime substanţiale zelul celor care-şi vor
uni eforturile cu ale ei într-o tentativă supremă.
Oameni devotaţi nu ar trebui să-i lipsească. Această provincie a
Australiei Meridionale este prin excelenţă patria unor exploratori
îndrăzneţi. De aici au plecat pionieri celebri pentru a străbate
teritoriile necunoscute din centrul vastului continent: Warburton,
John Forrest, Giles, Sturt, Lindsay, ale căror intinerare se
încrucişează pe hărţile geografice, itinerare pe care doamna
Branican le va tăia oblic cu al său. Astfel, în 1874, colonelul
Warburton traversă Australia pe toată lăţimea ei, pe gradul 20, de
la est la nord-vest până la Bichol Bay, de unde John Forrest, în
acelaşi an, pomi în sens contrar, de la Perth la Port Augusta, şi tot
din Perth plecă, în 1876, Giles, pentru a ajunge la Golful Spencer,
situat la gradul 25.
S-a stabilit ca diversele elemente ale expediţiei, material şi
personal, să fie reunite, nu la Adelaide, ci la capătul terminus al
căii ferate, care duce spre nord până la Lacul Eyre. Cinci grade
parcurse în aceste condiţii însemnau timp câştigat, evitarea
oboselii. În mijlocul districtelor străbătute de sistemul orografic
Flinders Ranges, vor putea fi găsite căruţele şi animalele necesare
campaniei, caii de escortă, boii destinaţi transportului merindelor
şi al materialelor de campare. La suprafaţa acestor interminabile
deşerturi, al acestor imense stepe de nisip, lipsite de vegetaţie,
aproape fără apă, era vorba de a se asigura nevoile unei caravane,
care va cuprinde patruzeci de persoane, inclusiv servitorii şi mica
echipă însărcinată cu securitatea călătorilor.
Cât despre angajarea oamenilor respectivi, Dolly se va ocupa la
Adelaide. Ea găsi, de altfel, un sprijin constant şi hotărât la
guvernatorul Australiei Meridionale, care se puse la dispoziţia sa.
Graţie lui, treizeci de oameni, bine înarmaţi şi echipaţi, unii de
origine indigenă, alţii aleşi dintre colonii europeni, acceptară
oferta doamnei Branican. Ea le garantă o soldă foarte mare pentru
durata campaniei, cât şi o primă de o sută de lire pentru fiecare,
după ce se va încheia şi indiferent de rezultat. Ei vor fi comandaţi
de un fost ofiţer din poliţia provincială, Tom Marix, un însoţitor
robust şi hotărât, de patruzeci de ani, de care răspundea
guvernatorul. Tom Marix îşi alesese cu grijă oamenii dintre cei
mai viguroşi şi mai de încredere din cei ce se oferiseră în mare
număr. El putea conta pe devotamentul acestei escorte, recrutată
în cele mai bune condiţii.
Personalul de serviciu va fi plasat sub ordinele lui Zach Fren şi
nu va fi vina lui „dacă oamenii şi animalele nu vor merge iute şi
fără poticneli”, aşa cum spunea el glumind.
De fapt, deasupra lui Tom Marix şi a lui Zach Fren, adevăratul
şef, necontestat, era doamna Branican, sufletul expediţiei.
Prin grija corespondenţilor lui William Andrew, la Banca din
Adelaide fusese deschis un credit considerabil pentru doamna
Branican, de care se putea folosi în vederea demarării expediţiei.
Odată încheiate operaţiunile de pregătire, se decise ca Zach Fren
să plece cel mai târziu la data de 30 din halta Farina Town, unde
doamna Branican i se va alătura cu personalul, atunci când
prezenţa ei nu va mai fi necesară la Adelaide.
— Zach, îi spuse ea, ai grijă să fie pregătită caravana pentru a
pomi la drum la sfârşitul primei săptămâni din septembrie.
Plăteşte tot ce este nevoie, indiferent de preţ. Alimentele vor fi
trimise de aici pe calea ferată şi vei supraveghea încărcarea lor în
căruţe la Farina Town. Nu trebuie să neglijăm nimic pentru a
asigura succesul campaniei noastre.
— Totul va fi gata, doamnă Branican, răspunse şeful de
echipaj. Când veţi sosi, nu va mai trebui dat decât semnalul de
plecare.
Ne putem imagina uşor că Zach Fren fu foarte ocupat în
ultimele zile pe care le petrecu la Adelaide. În stilul lui de marinar,
el îşi duse la capăt, cu promptitudine, activităţile, astei încât, la
29 august, reuşi să-şi ia bilet pentru Farina Town. După o
călătorie de douăsprezece ore pe calea ferată, cobori în această
staţie şi o înştiinţă telegrafic pe doamna Branican că o parte din
materialul expediţiei era deja strâns.
La rândul ei, ajutată de Tom Marix, Dolly îşi îndeplini sarcina
în ceea ce priveşte escorta, armamentul, echipamentul. Lucru
important, caii trebuiau aleşi cu grijă, iar rasa australiană le
fumiză exemplare excelente, căliţi cu oboseala, cu clima foarte
toridă, cu o sobrietate perfectă. Atât timp cât vor străbate păduri
şi câmpii, nu va fi o problemă cu procurarea hranei, iarba şi apa
fiind asigurate pe aceste teritorii. Dar dincolo, prin deşerturile
nisipoase, puteau fi schimbaţi cu cămile. Ceea ce era preconizat
să se tacă, imediat ce caravana va ajunge la staţia Alice Spring.
Din acest loc, doamna Branican şi însoţitorii ei vor avea de luptat
împotriva obstacolelor materiale, care sunt atât de periculoase
pentru o explorare în regiunile Australiei Centrale.
Activităţile pe care le efectuă această energică femeie au
distras-o puţin de la ultimele întâmplări din timpul călătoriei sale
la bordul Iui Brisbane. Ea se dedică cu trup şi suflet acestor
activităţi, care nu-i lăsară nici măcar o oră de odihnă. Din iluzia
ce i-a cuprins o clipă imaginaţia, din speranţa pe care
mărturisirea lui Zach Fren i-a spulberat-o cu un cuvânt, nu i-a
mai rămas decât amintirea. Ea ştia în acele momente că micul ei
copil se odihnea într-un colţ al cimitirului din San Diego, şi că va
putea plânge, la revenirea acasă, pe mormântul lui… Şi totuşi,
acea asemănare cu novicele… Iar imaginea lui John şi cea a lui
Godfrey se contopeau în mintea ei…
De la sosirea pachebotului, doamna Branican nu-l mai
revăzuse pe băiat. Dolly nu ştia dacă el încercase să o întâlnească
în primele zile ce urmară debarcării ei. În orice caz, se părea că
Godfrey nu se prezentase la Hotelul King William. Şi de ce ar fi
făcut-o? După ultima întâlnire cu ea, Dolly se închisese în cabina
ei şi nu a mai cerut să-l vadă. De altfel, ştia că Brisbane plecase
spre Melboume şi că, la vremea la care pachebotul va reveni la
Adelaide, ea nu va mai fi acolo.
În timp ce doamna Branican îşi continua activităţile dedicate
pregătirii expediţiei, un alt personaj se ocupa cu nu mai puţină
înverşunare de un voiaj identic. El trăsese la un hotel de pe
Hindley Street. Un apartament cu vedere în faţa hotelului, o
cameră dând în curtea interioară îi reuneau sub acelaşi acoperiş
pe toţi aceşti reprezentanţi aparte ai rasei ariene şi ai celei
galbene, englezul Jos Meritt şi chinezul Gin Ghi.
De unde veneau aceşti doi inşi, originari din extremitatea Asiei
şi a Europei? Unde mergeau ei? Ce făceau la Melboume şi ce
urmau să facă la Adelaide? în sfârşit, în ce împrejurări se
asociaseră acest stăpân şi acest servitor – acesta din urmă
servindu-l pe primul, ori primul aflat în slujba celui de-al doilea –
pentru a străbate lumea? Fapt ce va reieşi dintr-o conversaţie pe
care o purtară Jos Meritt şi Gin Ghi, în seara de 5 septembrie,
conversaţie ce va completa o explicaţie sumară.
Iar dacă unele trăsături de caracter, unele manii, unicitatea
atitudinilor lui, modul în care se exprimă ne-au permis să
întrezărim silueta acestui anglo-saxon, ar trebui să-l cunoaştem
mai bine şi pe acest chinez, din serviciul lui, care-şi păstrase
hainele tradiţionale din China, cămăşuţa „han hol”, tunica „ma
cual”, fusta „haol” prevăzută cu nasturi pe margine, şi pantalonul
bufant cu centură de stofă. Dacă se numea Gin Ghin, îşi merita
numele, care înseamnă, în sens propriu, „om indolent”. Şi era
indolent, şi într-o măsură mai rară, în faţa nevoilor, cât şi a
pericolelor. Trebuia să facă zece paşi ca să execute un ordin, adică
nu unul, ca un om săritor. Şi alţi douăzeci pentru a evita un
pericol, când zicala „Din doi paşi şi trei mişcări” e mai bună ca să
eviţi cu adevărat un pericol. Trebuia, şi este pozitiv, ca Jos Meritt
să fi avut o mare doză de răbdare pentru a păstra un asemenea
servitor. Într-adevăr, era o chestie de obişnuinţă, deoarece ei
călătoreau împreună de cinci-şase ani. Unul îl întâlnise pe celălalt
la San Francisco, unde chinezii mişună, şi l-a făcut servitorul lui
„ca testare”, spusese el, test care se va prelungi, fără îndoială,
până la separarea definitivă. Trebuie menţionat, de asemenea, că
Gin Ghi, crescut la Hong Kong, vorbea engleza ca un nativ din
Manchester.
În rest, Jos Meritt nu se mânia deloc, fiind de un temperament
tipic englezesc, flegmatic. Chiar dacă îl ameninţa pe Gin Ghi cu
cele mai crunte torturi folosite curent în Imperiul Ceresc – unde
Ministerul de Justiţie se numeşte, pe numele său real, Ministerul
Supliciilor – el nu i-ar fi dat nici măcar un bobârnac. Atunci când
ordinele lui nu erau executate, le executa singur. Asta simplifica
situaţia. Poate că nu era departe ziua în care el îl va servi pe
servitor. Foarte probabil, acest chinez chiar înclina să creadă asta,
şi, după el, lucrul în sine părea chiar echitabil. Totuşi, până la
această fericită răsturnare de situaţie, Gin Ghi era obligat să-şi
urmeze peste tot stăpânul, acolo unde fantezia vagabondă îl ducea
pe acest om excentric. Mai mult, Jos Meritt nu-şi călca pe
conştiinţă. Mai degrabă ar fi cărat pe umerii lui bagajul lui Gin
Ghi decât să-l lase pe chinez în urmă, când trenul sau pachebotul
ar fi fost gata de plecare. De voie, de nevoie, „omul indolent”
trebuia să-i meargă pe urme îndeaproape, chiar cu riscul de a
adormi pe drum în cea mai perfectă indolenţă. Astfel străbătuseră
amândoi mii şi mii de mile pe vechiul şi pe noul continent, şi ei se
aflau, în acea perioadă, în capitala Australiei Meridionale tocmai
ca o consecinţă a acestui sistem de locomoţie continuă.
— Bine!… Oh!… Foarte bine! spusese în acea seară Jos Meritt.
Au fost urmate, oare, dispoziţiile noastre?…
Şi nu ne putem explica deloc de ce îl întreba pe Gin Ghi în
privinţa acestui subiect, întrucât făcuse totul de unul singur. Dar,
din principiu, nu lipsea nimic niciodată.
— De mii de ori terminate, răspunse chinezul, care nu se putu
abţine faţă de întorsăturile frazeologice la mare cinste la locuitorii
Imperiului Ceresc.
— Valizele noastre?…
— Sunt închise.
— Armele?…
— În stare de funcţionare.
— Lăzile cu alimente?…
— Chiar dumneavoastră le-aţi depus la biroul de păstrare a
obiectelor, la gară, stăpâne Jos. Şi, de altfel, mai era necesar să
ne aprovizionăm cu alimente… când suntem destinaţi să fim
mâncaţi personal… într-o zi sau alta?
— Să fim mâncaţi, Gin Ghin?… Bine!… Oh!… Foarte bine!
Chiar crezi că o să fim mâncaţi?
— Se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, şi a fost cât
pe-aci, în urmă cu şase luni, să ne sfârşim călătoria în burta unui
canibal… eu mai ales!
— Tu, Gin Ghin?…
— Da, din excelentul motiv că sunt gras, în timp ce
dumneavoastră, stăpâne Jos, sunteţi slab, şi aceşti indigeni mă
vor prefera pe mine, fără ezitare!
— Preferinţa?… Bine!… Oh!… Foarte bine!
— Şi apoi, indigenii australieni nu au o înclinaţie aparte pentru
carnea galbenă a chinezilor, care este cu atât mai delicată, cu cât
ei se hrănesc cu orez şi cu legume?
— Şi eu ţi-am recomandat de atâtea ori să fumezi, Gin Ghin,
răspunse flegmatic Jos Meritt. Ştii că antropofagilor nu le place
carnea fumătorilor?
Şi exact asta făcea fără întrerupere prudentul chinez, fumând
nu opiu, ci tabacul pe care Jos Meritt i-l furniza cu discreţie. Se
pare că australienii, întocmai confraţilor lor canibali din alte ţări,
resimt o invincibilă silă pentru carnea de om, atunci când este
impregnată cu nicotină. De aceea Gin Ghi încerca din răsputeri să
devină din ce în ce mai mult necomestibil.
Dar era, într-adevăr exact, faptul că stăpânul şi servitorul
participaseră deja la masa unor antropofagi, şi nu în calitate de
convivi? Da, în anumite zone ale coastei australiene, Jos Meritt şi
servitorul lui erau cât pe aci să-şi sfârşească în acest mod
existenţa lor aventuroasă. Cu zece luni înainte, în Queensland, la
vest de Rockhampton, şi de Gracemere, la câteva sute de mile de
Brisbane, peregrinările lor i-au dus în mijlocul celor mai feroce
triburi de aborigeni. Acolo, canibalismul reprezintă o stare
endemică, am putea spune. Astfel, căzuţi în mâinile acestor negri,
Jos Meritt şi Gin Ghi ar fi pierit inevitabil, fără intervenţia poliţiei.
Eliberaţi la timp, ei au reuşit să ajungă în capitala statului
Queensland, apoi la Sydney, de unde pachebotul i-a adus Ia
Adelaide. În concluzie, experienţa avută nu a constituit pentru
englez o învăţătură de minte de a nu mai expune pericolelor atât
persoana sa, cât şi pe cea a însoţitorului lui, deoarece, după
spusele lui Gin Ghi, ei se pregăteau să viziteze centrul
continentului australian.
— Şi toate acestea pentru o pălărie! strigă chinezul. Ai-ai…
Ai-aiL. Când mă gândesc la asta, lacrimile mi se preling ca
picăturile de ploaie pe crizantemele galbene!
— Când vei înceta să mai lăcrimezi… Gin Ghi? replică Jos
Meritt încruntându-şi sprâncenele.
— Dar pălăria asta, dacă aţi regăsi-o vreodată, stăpâne Jos, nu
va mai fi decât o zdreanţă…
— Destul, Gin Ghi!… Este chiar prea mult!… îţi interzic să te
mai exprimi aşa despre pălăria respectivă sau despre oricare alta!
Mă înţelegi?… Bine!… Oh!… Foarte bine! Dacă începi iar, îţi voi
administra patruzeci de lovituri de ramuri de palmier la tălpi!
— Nu suntem în China, ripostă Gin Ghi.
— Nu-ţi voi mai da de mâncare!
— Mai bine, o să slăbesc.
— Îţi voi tăia coada!
— Să-mi tăiaţi coada?…
— Te voi pune la un regim de tabac!
— Zeul Fo mă va proteja.
Şi, în faţa acestei ultime ameninţări, Gin Ghi redeveni supus şi
respectuos.
În realitate, despre ce pălărie era vorba, şi de ce Jos Meritt îşi
risca viaţa alergând după ea?
Acest tip excentric, aşa cum am mai amintit, era un englez din
Liverpool, unul dintre acei maniaci inofensivi, care nu aparţin la
propriu Regatului Unit. Ei pot fi întâlniţi pe malurile Loirei, Elbei,
Dunării sau ale fluviului Escaut, dar la fel de bine în ţinuturile
udate de Tamisa, Clyde sau Tweed. Jos Meritt era foarte bogat şi
foarte cunoscut în Lancastre şi în comitatele vecine pentru
fanteziile lui de colecţionar. El nu aduna cu mari eforturi şi
cheltuieli identice tablouri, cărţi, obiecte de artă, nici măcar
bibelouri. Nu! Colecţiona pălării – un muzeu de acoperăminte de
cap istorice – peruci diverse pentru bărbaţi sau femei, jobene,
tricornuri, bicornuri, tichii rotunde, ce acoperă doar vârful
capului, căleşti, şepci cu marginile lăsate, clacuri, jobene cu
resort, caschete, clacuri cu urechi, berete de marinar, bonete,
barete, coifuri fără vizieră, turbane, tichii simple, pălărioare ori
căciuliţe fără boruri, fesuri, chipie, calpace, tiare, mitre, fesuri,
moi, cu ciucuri, celebrele coifuri prusace numite chapka, toci de
preşedinţi, acoperăminte specifice incaşilor ori dogilor, pălării de
dame, în formă de con, din Evul Mediu, panglici sacerdotale, de
genul celor din lână albă, cu care îşi încingeau fruntea preoţii
romani, caschete din Orient, bonete de pânză de genul celor ce se
pun pe capul copiilor la botez etc., etc., etc., sute şi sute de
exemplare, mai mult sau mai puţin lamentabile, scămoşate şi fără
margini. Dacă e să-i dăm crezare, el deţinea preţioase curiozităţi
istorice, casca lui Patrocle, la vremea când acesta a fost ucis de
Hector în Războiul Troian, bereta lui Temistocle, din Bătălia de la
Salamina, baretele lui Galien şi Hipocrat, pălăria lui Cezar, luată
de o pală de vânt pe când trecea Rubiconul, peruca Lucreţiei
Borgia, purtată la fiecare dintre cele trei căsătorii cu Sforze,
Alphonse d'Este şi Alphonse d'Aragon, coiful lui Tamerlan, când
acest războinic a trecut Sind-ul, cel al lui Gingis Han, atunci când
acest cuceritor a distrus Bukhara şi Samarcand, peruca reginei
Elisabeta la încoronare, cea a Măriei Stuart, când a evadat din
castelul Lockleven, cea a Caterinei a Il-a, când a fost unsă la
Moscova, casca lui Petru cel Mare, pe când lucra pe şantierele din
Saardam, clacul lui Marlborough, purtat în Bătălia de la Ramilies,
cel al lui Olaiis, rege al Danemarcei, ucis la Sticklestad, boneta lui
Gessler, care a refuzat să-l salute pe Wilhelm Tell, toca lui William
Pitt, când a intrat la douăzeci şi trei de ani în minister, bicornul
lui Napoleon I la Wagram, în sfârşit, alte câteva sute nu mai puţin
curioase. Cea mai mare mâhnire a lui era că nu avea tichia
rotundă a lui Noe, din ziua în care arca s-a oprit pe vârful
Muntelui Ararat, şi boneta lui Avraam, în momentul în care acest
patriarh urma să-l sacrifice pe Isaac. Dar Jos Meritt nu-şi
pierduse speranţa că le va descoperi într-o zi. Cât despre
acoperămintele purtate de Adam şi Eva, când au fost alungaţi din
paradisul terestru, el renunţase să şi le procure, istorici demni de
crezare stabilind că primul om şi prima femeie aveau obiceiul să
nu poarte nimic pe cap.
Observăm, prin această expunere foarte detaliată a
curiozităţilor muzeului lui Jos Meritt, cu ce ocupaţii, cu adevărat
copilăreşti, îşi petrecea timpul acest englez excentric. Era un om
convins, care nu se îndoia de autenticitatea descoperirilor lui,
care l-au determinat să străbată ţări, să viziteze oraşe şi sate, să
caute prin prăvălii şi dughene, bazaruri şi târguri, să frecventeze
telali şi samsari, să cheltuie timp şi bani pentru a nu procura,
după luni de căutări, decât o zdreanţă plătită cu un preţ în aur!
De fapt, el rechiziţiona lumea întreagă, în scopul de a pune mâna
pe vreun obiect rar, iar după ce-şi epuizase stocurile din Europa,
Africa şi din Asia, din America, şi chiar din Oceania, cu ajutorul
corespondenţilor, misiţilor, al călătorilor comercianţi, iată-l
pregătindu-se să scotocească, până în cele mai inaccesibile
ţinuturi, continentul australian!
Exista un motiv pentru toate acestea, motiv pe care alţii l-ar fi
privit, probabil, drept insuficient, însă lui i se părea dintre cele
mai serioase. Fiind informat că nomazii din Australia purtau
curent pălării de bărbaţi sau de femei – şi în ce stare de
degradare, ne putem imagina! — ştiind, pe de altă parte, că
încărcături cu astfel de resturi vechi erau expediate regulat spre
porturile litoralului, a tras concluzia de aici că ar putea „face o
afacere bună”, pentru a vorbi în limbajul amatorilor de antichităţi.
Mai precis, Jos Meritt era bântuit de o idee fixă, cuprins de o
dorinţă care-l obseda, ameninţând să-l înnebunească de tot,
deoarece chiar era pe jumătate. Era vorba, de data aceasta, de a
găsi o pălărie anume, care, după cum spunea el, trebuia să îi
încoroneze colecţia.

Capitolul IV
Trenul spre Adelaide

Care era această minune? Ce fabricant vechi sau modem

confecţionase această pălărie? Pe ce cap regal, nobil, burghez sau
plebeu fusese purtată şi în ce împrejurare? Jos Meritt nu
dezvăluise nimănui, niciodată, secretul său. Oricum, graţie
preţioaselor informaţii, urmând o pistă cu ardoarea unui
Chingachgook, sau Marele Şarpe, eroul lui Fenimore Cooper, ori a
unui Renard Subtil sau Vulpea Şireată, el dobândise convingerea
că aşa-zisa pălărie, după o lungă serie de vicisitudini, trebuia
să-şi încheie cariera pe capul vreunei căpetenii de trib australian,
justificându-şi astfel dubla denumire de „acoperământ pentru
cap”. Dacă va reuşi să o descopere, Jos Meritt va plăti oricât,
chiar o va fura dacă nu se va dori să i se vândă accesoriul
respectiv. Va fi trofeul acestei campanii, care l-a adus deja în
nord-estul continentului. Astfel, cum nu reuşise în prima
tentativă, era gata să înfrunte cele mai mari pericole ale unei
expediţii în Australia Centrală. Iată de ce Gin Ghi urma să-şi
primejduiască din nou viaţa, ba chiar să şi-o piardă devorat de
canibali, şi ce canibali?… Cei mai feroce dintre toţi cei pe care-i
înfruntase până atunci. În fond, trebuie să recunoaştem,
servitorul era foarte ataşat de stăpânul lui – ataşamentul dintre
două raţe mandarine – atât prin interes, cât şi prin afecţiune,
încât nu ar fi putut să se despartă de el.
— Mâine dimineaţă plecăm din Adelaide cu trenul expres,
spuse Jos Meritt.
— Dis-de-dimineaţă?… întrebă Gin Ghi.
— Da, dacă doreşti, şi fă în aşa fel, încât să fie totul pregătit.
— Mă voi strădui, stăpâne Jos, rugându-vă să observaţi totuşi
că nu am cele zece mii de mâini ale zeiţei Kuan Yin!
— Nu ştiu dacă zeiţa Kuan Yin are zece mii de mâini, spuse Jos
Meritt, dar ştiu că tu ai două, şi te rog să le foloseşti în serviciul
meu…
— Aşteptând să-mi fie mâncate!
— Bine!… Oh!… Foarte bine!
Şi, fără îndoială, Gin Ghi nu-şi folosi mâinile mai activ ca de
obicei, preferând să recurgă la ajutorul stăpânului său pentru a
pregăti cele necesare plecării. Deci, a doua zi, amândoi excentricii
părăsiră Adelaide şi trenul îi transportă spre acele regiuni
necunoscute, unde Jos Meritt spera să descopere, în sfârşit,
pălăria lipsă din colecţia lui.
Câteva zile mai târziu, doamna Branican părăsea şi ea capitala
Australiei Meridionale. Tom Marix tocmai îşi completase
personalul escortei sale, care cuprindea cincisprezece albi din
miliţiile locale şi tot atâţia indigeni folosiţi deja în serviciul
provinciei în cadrul poliţiei guvernatorului. Escorta era destinată
să asigure protecţia caravanei împotriva nomazilor şi nu să lupte
cu tribul Inda. Nu trebuie uitat ceea ce spusese Harry Felton: era
vorba, în principal, să fie eliberat căpitanul John plătind o
răscumpărare, decât să fie luat cu forţa din mâinile indigenilor
care-l ţineau prizonier.
Proviziile de alimente, în cantitate suficientă pentru nevoile a
patruzeci de persoane, timp de un an, ocupau două vagoane de
tren şi vor fi descărcate la Farina Town. În fiecare zi, o scrisoare
de la Zach Fren, trimisă de la această staţie, o ţinuse la curent pe
Dolly cu ceea ce făcea. Boii şi caii erau în grija oamenilor destinaţi
să îi conducă. Aduse la gară, căruţele erau gata să primească
lăzile cu alimente, baloturile de haine, ustensilele, muniţia,
corturile, într-un cuvânt tot ceea ce constituia materialul
expediţiei. La două zile după sosirea trenului, caravana putea
pomi la drum.
Doamna Branican îşi fixase plecarea din Adelaide pentru 9
septembrie. Într-o ultimă discuţie avută cu guvernatorul
provinciei, acesta nu ascunse curajoasei femei ce pericole urma să
înfrunte.
— Aceste pericole sunt de două feluri, doamnă Branican, zise
el, cele care vin de la aceste triburi foarte sălbatice, din mijlocul
regiunilor care nu sunt sub conducerea noastră, şi cele care ţin de
natura însăşi a regiunilor respective. Lipsite de orice resurse, în
special apă, deoarece râurile şi fântânile sunt deja secate din
cauza secetei, ele vă rezervă suferinţe teribile. Din acest motiv,
poate că ar fi mai bine să demaraţi campania peste şase luni, la
sfârşitul sezonului cald…
— Ştiu, domnule guvernator, răspunse doamna Branican, şi
sunt pregătită pentru tot. De la plecarea mea din San Diego, am
studiat continentul australian, citind şi recitind scrierile
călătorilor care l-au străbătut, Burke, Stuart, Giles, Forrest,
Sturt, Gregorys, Warburton. De asemenea, am parcurs cartea
curajosului explorator David Lindsay, care a reuşit, între
septembrie 1887 şi aprilie 1888, să traverseze Australia între Port
Darwin, în nord, şi Adelaide, în sud. Nu! Nu cunosc nimic despre
oboseala şi pericolele unei asemenea campanii. Dar merg acolo
unde datoria îmi cere să merg.
— Exploratorul David Lindsay, adăugă guvernatorul, s-a
mărginit să parcurgă regiuni deja recunoscute, deoarece linia
telegrafică transcontinentală trece pe acolo. De asemenea, nu a
luat cu el decât un indigen şi patru cai de povară.
Dumneavoastră, în schimb, doamnă Branican, întrucât mergeţi în
căutarea triburilor nomade, veţi fi constrânsă să conduceţi
caravana dincolo de această linie, să vă aventuraţi înspre
nord-vestul continentului până la deşerturile Tasmaniei sau ale
ţinutului Witt…
— Voi merge acolo unde va fi necesar, domnule guvernator,
reluă doamna Branican. Ceea ce a făcut David Lindsay şi
predecesorii lui a fost în interesul civilizaţiei, al ştiinţei şi al
comerţului. Eu o voi face pentru a-l elibera pe soţul meu, azi
singurul supravieţuitor de pe Franklin. De la dispariţia lui, şi
împotriva opiniei generale, am susţinut că John Branican este în
viaţă, şi am avut dreptate. Timp de şase luni, chiar un an dacă
trebuie, voi parcurge aceste teritorii cu convingerea că-l voi găsi,
şi voi avea dreptate din nou. Contez pe devotamentul însoţitorilor
mei, domnule guvernator, iar deviza noastră va fi: Niciodată
înapoi!
— Este deviza lui Douglas, doamnă, şi sunt sigur că ea vă va
duce la îndeplinirea misiunii…
— Da… cu ajutorul lui Dumnezeu!
Doamna Branican îşi luă rămas bun de la guvernator,
mulţumindu-i pentru ajutorul acordat de la sosirea ei la Adelaide.
În aceeaşi seară, 9 septembrie, ea părăsi capitala Australiei
Meridionale.
Căile ferate australiene oferă o călătorie în foarte bune condiţii:
vagoane confortabile, în care nu se simt zdruncinături; şine a
căror stare bună nu provoacă decât trepidaţii uşoare. Trenul era
compus din şase vagoane, inclusiv cele două pentru bagaje.
Doamna Branican ocupa un compartiment rezervat, împreună cu
o femeie, numită Harriett, de origine jumătate saxonă, jumătate
indigenă, pe care o angajase în serviciul ei. Tom Marix şi oamenii
din escortă se aflau în celelalte compartimente.
Trenul nu oprea decât pentru reaprovizionare cu apă şi cu
combustibil, făcând doar halte foarte scurte în principalele staţii.
Durata călătoriei va fi astfel redusă cu aproape un sfert.
Dincolo de Adelaide, trenul se îndreptă spre Gawler şi intră în
districtul cu acelaşi nume. În dreapta liniei ferate se zăreau câteva
înălţimi păduroase, care domină această parte a teritoriului.
Munţii Australiei nu se remarcă prin altitudine, care nu depăşeşte
două mii de metri, şi se află, în general, la marginea
continentului. Li se atribuie o origine geologică foarte îndepărtată,
compoziţia lor cuprinzând mai ales granit şi straturi din perioada
siluriană.
În această zonă a districtului, foarte accidentată, tăiată de
defileuri, calea ferată trebuia să facă numeroase ocoluri, când
de-a lungul văilor înguste, când prin mijlocul unor păduri dese,
unde numărul mare de eucalipţi oferă un cadru exuberant. La
câteva grade de aici, atunci când va stăbate câmpiile din centru,
calea ferată urmează imperturbabil linia dreaptă, ce trebuie să fie
caracteristica drumului de fier modem.
Începând din Gawler, de unde se face o ramificaţie spre Great
Bend, marele fluviu Murray descrie un cot brusc şi apoi curge
spre sud. După ce ieşi din Gawler şi rulă de-a lungul extremităţii
districtului Light, trenul ajunse în districtul Stanley, în dreptul
paralelei treizeci şi patru. Dacă nu ar fi fost noapte, s-ar fi putut
zări ultimul vârf al Muntelui Bryant, cel mai înalt din acest nod
orografic, care se conturează la est de calea ferată. Din acest
punct, denivelările solului se resimt mai degrabă la vest, iar linia
ferată trece pe lângă poalele abrupte ale acestui lanţ, ale cărui
principale piscuri sunt Munţii Bluff, Remarkable, Brown şi Ardon.
Ramificaţiile lor se pierd pe malurile Lacului Torrens, vast bazin
aflat în legătură, fără îndoială, cu Golful Spencer, ce pătrunde
adânc în coasta australiană.
 A doua zi, la răsăritul soarelui, în zare se zări lanţul muntos
Flinders Ranges, încheiat cu Muntele Serie. Aceasta era deci
Australia, denumită pe bună dreptate „Continentul
paradoxurilor”, al cărui centru nu este decât o vastă depresiune
aflată sub nivelul oceanic; unde cursurile de apă, în majoritate
izvorând din nisipuri, sunt absorbite treptat înainte de a se vărsa
în mare; unde umiditatea lipseşte atât în aer, cât şi în sol; unde
trăiesc cele mai stranii animale din lume, dar şi aceste triburi
sălbatice, ce străbat regiunile centrale şi vestice. Apoi, la nord şi
la vest, se întind interminabilele deşerturi din Terre Alexandra şi
Australia Occidentală, în mijlocul cărora expediţia va căuta
urmele căpitanului John. După ce indiciu se va ghida doamna
Branican, atunci când va depăşi zona cătunelor şi a satelor, când
se va limita la vagile indicaţii, obţinute la căpătâiul lui Harry
Felton?
Şi, în această privinţă, lui Dolly i-a fost pusă întrebarea: Era
posibil să nu fi găsit niciodată căpitanul John, de nouă ani de
când era prizonierul acestor nomazi australieni, prilejul de a
evada? La această întrebare, doamna Branican nu răspunse decât
atât: şi anume că, potrivit lui Harry Felton, celor doi
supravieţuitori li se ivise o singură ocazie de a fugi în timpul acelei
lungi perioade, ocazie de care John n-a putut profita. Cât despre
argumentul bazat pe ceea ce nu intra în obiceiurile indigenilor de
a cruţa viaţa prizonierilor lor, plauzibil sau nu, acest fapt a fost
posibil pentru supravieţuitorii de pe Franklin, iar Harry Felton era
o dovadă în acest sens. De altfel, nu exista, oare, un precedent în
ceea ce-l privea pe exploratorul William Classen, dispărut în urmă
cu treizeci şi opt de ani şi despre care încă se mai crede că se află
în mâinile unuia dintre triburile din Australia Septentrională? Ei
bine! Nu aceeaşi era şi soarta căpitanului John, mai ales că, în
afara unor simple prezumpţii, nu exista decât declaraţia formală a
lui Harry Felton? Sunt şi alţi călători care nu au mai reapărut
niciodată, şi nimic nu demonstrează că au murit. Cine ştie dacă
misterele acestea nu vor fi descifrate într-o zi?
În acest timp trenul mergea cu viteză, fără să oprească în
staţiile mici. Dacă ar fi continuat puţin mai departe spre vest,
linia ferată ar fi ocolit malurile Lacului Torrens, care se
recurbează sub forma unui arc, lac lung şi îngust, în apropierea
căruia se accentuează primele ondulaţii ale lanţului muntos
Flinders Ranges. Vremea era caldă. Aceeaşi temperatură ca în
emisfera boreală în luna martie pentru ţările traversate de
paralela treizeci, cum ar fi Anglia, Mexic sau Indochina. Existau
temeri în privinţa unor averse de ploaie sau chiar a uneia dintre
acele furtuni violente, când caravana va ajunge în câmpiile din
interior. În aceste condiţii ajunse doamna Branican, la ora trei
după-amiaza, la staţia Farina Town.
Aici se opreşte calea ferată, iar inginerii australieni lucrează
pentru a o prelungi spre nord, în direcţia Overland Telegraf Line,
ale cărei linii ajung până la litoralul Mării Arafura. În cazul în care
drumul de fier le va urma, el va trebui să coboare spre vest,
pentru a trece printre Lacurile Torrens şi Eyre. În mod contrar, el
va străbate teritoriile situate la est de acest lac, dacă nu se
îndepărtează de meridianul pe care-l urmează plecând de la
Adelaide.
Zach Fren şi oamenii lui erau strânşi la gară, când doamna
Branican coborî din vagonul ei. Ei o întâmpinară cu o mare
simpatie şi cu o cordialitate respectuoasă. Demnul şef de echipaj
era emoţionat până în străfundul inimii. Douăsprezece zile,
douăsprezece lungi zile! Fără s-o fi văzut pe soţia căpitanului
John, asta nu i se mai întâmplase de la ultima revenire a lui Dolly
Hope la Sein Diego. Dolly fu foarte fericită să-şi revadă însoţitorul,
prietenul ei, Zach Fren, al cărui devotament îi era asigurat. Ea
surâse în timp ce-i strânse mâna, ea, care aproape că uitase să
zâmbească!
Staţia Farina Town fusese construită recent. Chiar şi pe hărţile
modeme nu figurează. Poate fi recunoscut aici embrionul unuia
dintre acele oraşe pe care căile ferate engleze sau americane le
„produc” în trecerea lor, aşa cum arborii produc fructe; dar aceste
fructe se coc repede, graţie geniului improvizator şi practic al rasei
saxone. Şi multe asemenea staţii, care nu sunt decât nişte
orăşele, arată prin dispunerea lor generală, prin înlănţuirea
pieţelor, străzilor, a bulevardelor că vor deveni într-o zi oraşe
adevărate.
Astfel era Farina Town, formând, în acea perioadă, capătul
terminus al căii ferate pornind din Adelaide.
Doamna Branican nu trebuia să rămână în această staţie. Zach
Fren se dovedise atât inteligent, cât şi activ. Organizat prin grija
lui, materialul expediţiei cuprindea patru căruţe cu boi şi
conducătorii lor, două cabriolete cu câte doi cai buni fiecare ca
atelaj, şi vizitiii care să le conducă. În plus, căruţele fuseseră deja
încărcate cu diverse obiecte de campare, expediate de la Adelaide.
După ce vagoanele de tren vor fi descărcate, operaţiune ce ar
putea dura maxim o zi şi jumătate, căruţele vor fi gata de drum.
Chiar în acea zi, doamna Branican examină acest material în
detaliu. Tom Marix aprobă măsurile luate de Zach Fren. În
asemenea condiţii, se va ajunge fără greutate la limita extremă a
regiunii, unde caii şi boii vor găsi iarba necesară hranei lor, şi mai
ales apă, în deşertul din centru întâlnindu-se rar câteva râuleţe.
— Doamnă Branican, spuse Tom Marix, atât timp cât vom
urma linia telegrafică, ţinutul va oferi resurse, iar animalele
noastre nu vor avea mult de suferit. Dar, dincolo, atunci când
caravana se va îndrepta spre vest, va trebui să înlocuim caii şi
boii cu cămile de povară şi de cărat oameni. Aceste animale pot
înfrunta mai uşor astfel de regiuni secetoase, mulţumindu-se cu
puţurile de apă, separate adesea de câteva zile de mers.
— Ştiu, Tom Marix, răspunse Dolly, şi am încredere în
experienţa ta. Vom forma din nou caravana, imediat ce vom
ajunge la staţia Alice Spring, unde sper să sosesc în cel mai scurt
timp posibil.
— Cămilarii au plecat în urmă cu patru zile cu convoiul de
cămile, adăugă Zach Fren, şi ne aşteaptă la această staţie…
— Şi nu uitaţi, doamnă, zise Tom Marix, că de acolo vor începe
adevăratele dificultăţi ale campaniei…
— Le vom depăşi! răspunse Dolly.
Astfel, urmând planul întocmit cu minuţiozitate, prima parte a
călătoriei, care însuma un parcurs de trei sute cincizeci de mile,
va fi efectuată cu caii, cabrioletele şi căruţele cu boi. Dintre cei
treizeci de oameni ai escortei, albii, în număr de cincisprezece,
trebuia să fie călări; dar pădurile dese, teritoriile cu un sol
denivelat la modul capricios nu permiteau etape lungi, iar negrii
puteau merge pe jos în urma caravanei. Când se va forma din nou
caravana la Alice Spring, cămilele vor fi rezervate albilor,
însărcinaţi să facă recunoaşteri, fie pentru a obţine informaţii
despre triburile nomade, fie pentru a descoperi puţurile de apă
împrăştiate la suprafaţa deşertului.
Trebuie menţionat aici că explorările întreprinse de-a lungul
continentului australian nu se fac altfel, din perioada în care au
fost introduse cămilele în Australia, cu un asemenea avantaj.
Călătorii de pe vremea lui Burke, Stuart, Giles nu ar fi fost supuşi
unor încercări atât de grele dacă ar fi avut la dispoziţie aceste
mijloace de transport. Abia în 1866 Elder importă din India un
număr destul de mare de cămile, împreună cu cămilari afgani, şi
această rasă de animale a prosperat. Fără nicio îndoială, colonelul
Warburton a reuşit cu ajutorul dromaderilor în cauză să-şi ducă
la bun sfârşit campania îndrăzneaţă, care a avut ca punct de
plecare Alice Spring, iar ca punct terminus, Rockbonne, pe
litoralul ţinutului Witt, la Nichol Bay. Mai târziu, David Lindsay a
izbutit să străbată continentul de la nord ia sud cu cai de povară,
deoarece s-a îndepărtat puţin de regiunile din preajma liniei
telegrafice, unde a găsit apă şi furaje, resurse ce lipsesc în zonele
deşertice australiene.
Şi, apropo de aceşti exploratori temerari, care nu au ezitat să
înfrunte pericole şi oboseli de tot felul, Zach Fren crezu de
cuviinţă să spună:
— Ştiţi, doamnă Branican, că suntem devansaţi pe drumul spre
Alice Spring?
— Devansaţi, Zach?
— Da, doamnă. Vă amintiţi de acel englez şi de servitorul lui
chinez, care s-au îmbarcat la bordul lui Brisbane, la Melboume,
pentru a ajunge la Adelaide?
— Într-adevăr, răspunse Dolly, dar aceşti pasageri au debarcat
la Adelaide. Nu au rămas acolo?
— Nu, doamnă. În urmă cu trei zile, Jos Meritt – aşa se
numeşte – a sosit la Farina Town, cu trenul. Mi-a cerut chiar să-i
dau nişte detalii amănunţite referitoare la expediţia noastră,
itinerarul planificat, mulţumindu-se să răspundă: „Bine!… Oh!…
Foarte bine!”, în timp ce chinezul lui, clătind din cap, părea să
spună: „Rău!… Oh!… Foarte rău!” Apoi, a doua zi, în zori, şi unul,
şi altul au părăsit Farina Town îndreptându-se spre nord.
— Şi cum călătoresc ei?… întrebă Dolly.
— Călare; dar odată ajunşi la staţia Alice Spring, ei vor schimba
vaporul cu aburi cu unul cu pânze, ceea ce vom face şi noi.
— Acest englez este un explorator?…
— Nu pare deloc a fi unul şi seamănă mai degrabă cu un
gentleman maniac decât cu un vânt dinspre sud-vest!
— Şi nu a dezvăluit cu ce scop se aventurează prin deşerturile
australiene?
— Niciun cuvânt despre asta, doamnă. Totuşi, doar cu chinezul
lui, îmi imaginez că nu are deloc intenţia să se expună vreunei
întâlniri nefericite dincolo de regiunile locuite ale provinciei. Îi
urez drum bun! Poate că îi vom întâlni la Alice Spring!
A doua zi, 11 septembrie, la ora cinci după-amiaza, toate
pregătirile erau încheiate. Căruţele erau încărcate cu provizii în
cantităţi suficiente pentru necesităţile acestei lungi călătorii:
conserve de carne şi de legume din cele mai bune mărci
americane, făină, ceai, zahăr şi sare, fără a uita medicamentele
din farmacia portabilă. Rezerva de whisky, de gin şi de rachiu se
afla depozitată în mai multe butoiaşe, care vor fi puse mai târziu
pe spatele cămilelor. Un stoc important de tabac figura printre
obiectele de consum, stoc cu atât mai mult indispensabil, cu cât
va servi nu numai personalului, ci şi în cadrul operaţiunilor de
schimb cu indigenii, unde e folosit ca monedă curentă. Cu tabac
şi cu rachiu, se vor putea cumpăra triburi întregi din Australia
Occidentală. O rezervă mare din acest tabac, câteva rulouri de
stofă imprimată, numeroase jucărioare reprezentau preţul de
răscumpărare a căpitanului John.
Cât despre materialul de campare, corturile, cuverturile, lăzile
conţinând hainele şi lenjeria, tot ceea ce însemna efectele
personale ale doamnei Branican şi ale lui Harriett, apoi ale lui
Zach Fren şi ale şefului escortei, ustensilele necesare pregătirii
alimentelor, petrolul destinat fierberii lor, muniţia, cuprinzând
cartuşe cu gloanţe pentru revolvere, dar şi pentru puştile de
vânătoare şi armele încredinţate oamenilor lui Tom Marix, tot
acest material fusese încărcat în căruţele trase de boi.
Aşadar, nu mai trebuia decât să fie dat semnalul de plecare.
Nerăbdătoare să pornească la drum, doamna Branican stabili
plecarea pentru a doua zi. Se decise ca, în zori, caravana să
părăsească staţia Farina Town şi să se îndrepte spre nord,
urmând Overland Telegraf Line. Boari, căruţaşi, oameni din
escortă, toţi formau un efectiv compus din patruzeci de oameni,
aflaţi sub comanda lui Zach Fren şi a lui Tom Marix. Toţi fură
avertizaţi să fie pregătiţi în zorii zilei.
În acea seară, spre orele nouă, Dolly şi Harriett tocmai intrară
cu Zach Fren în casa în care locuiau, aproape de gară. După ce
închiseră uşa, ele merseră fiecare în camera lor, când se auzi o
bătaie uşoară în uşă.
Zach Fren se duse să deschidă şi nu putu să-şi reţină o
exclamaţie de surpriză.
În faţa lui, cu un mic pachet sub braţ, cu pălăria în mână,
stătea novicele de pe Brisbane.
 Într-adevăr, se părea că doamna Branican ghicise că era el!…
Da! Şi cum poate fi explicată această intuiţie?… Deşi ea nu se
aştepta deloc să-l revadă pe tânăr, păstrase în suflet gândul că el
o va căuta…
Oricum, acest nume îi scăpă instinctiv de pe buze înainte ca ea
să-l vadă:
— Godfrey!
Novicele sosise cu trenul de la Adelaide, cu o jumătate de oră
înainte.
Cu câteva zile înainte de plecarea pachebotului şi după ce
ceruse căpitanului navei Brisbane să i se plătească leafa, Godfrey
debarcase. Odată ajuns pe uscat, el nu a încercat să vină la
hotelul de pe strada King William, unde era cazată doamna
Branican. Dar de câte ori o urmărise, fără să fie văzut, fără să
încerce să-i vorbească! De altfel, ţinut la curent, el ştia că Zach
Fren plecase la Farina Town, pentru a organiza o caravană. Astfel,
imediat ce află că doamna Branican părăsise Adelaide, luă trenul,
foarte hotărât să o vadă.
Ce voia deci Godfrey şi ce scop avea acest demers?
Ceea ce dorea, Dolly urma să afle.
Poftit în casă, Godfrey fu condus la doamna Branican.
— Tu eşti… copilul meu… tu, Godfrey? îl întâmpină ea,
luându-i mâna.
— Este chiar el, dar ce doreşte?… murmură Zach Fren, cu un
dispreţ vădit, deoarece prezenţa novicelui îi părea extrem de
stânjenitoare.
— Ce vreau?… răspunse Godfrey. Vreau să vă însoţesc,
doamnă, oricât de departe aţi merge, să nu mă mai despart
niciodată de dumneavoastră!… Vreau să particip la campania
pentru găsirea căpitanului John, să-l aducem la San Diego, să-l
redăm prietenilor lui… ţării sale…
Dolly nu reuşea să-şi stăpânească emoţia. Trăsăturile acestui
copil semănau leit cu ale lui John… iubitul ei John, pe care
privirile novicelui i-l aduceau în faţa ochilor!
Aşezat în genunchi, cu mâinile întinse spre ea, Godfrey repeta
pe un ton rugător:
— Luaţi-mă cu dumneavoastră… doamnă… Luaţi-măL.
— Vino, copilul meu, vino! strigă Dolly, care-l strânse la pieptul
ei.
 Capitolul V
De-a lungul Australiei Meridionale

Plecarea caravanei a avut loc la 12 septembrie, încă de la

primele ore ale dimineţii.
Vremea era frumoasă, iar căldura moderată de o briză uşoară.
Câţiva nori atenuau intensitatea razelor soarelui. Sub paralela
treizeci şi unu şi în acea perioadă a anului, sezonul cald începea
să-şi facă simţită prezenţa în zona continentului australian.
Exploratorii nu ştiau în ce măsură excesele lui sunt periculoase,
atunci când nici ploaia, nici umbra nu le pot tempera în câmpiile
din centru.
Poate că era de regretat faptul că împrejurările nu i-au permis
doamnei Branican să întreprindă campania cu cinci sau şase luni
mai devreme. Pe durata iernii, încercările unei astfel de călătorii
ar fi fost mai suportabile. Frigul, care face uneori ca mercurul
termometrului să scadă până la punctul de îngheţ al apei, este
mai puţin primejdios decât căldura, care depăşeşte 40°C la
umbră. Anterior lunii mai, vaporii se transformă în averse
abundente, debitul râurilor creşte, puţurile se umplu. Nu mai este
nevoie să mergi zile întregi pentru a căuta o apă sălcie, sub un cer
torid. Deşertul australian este mai puţin favorabil caravanelor
decât deşertul african Sahara; acesta din urmă oferă, faţă de
primul, avantajul de a avea oaze, poate fi numit pe bună dreptate:
„Ţinutul setei!”
Dar doamna Branican nu putuse să aleagă nici locul, nici ora.
Ea pleca deoarece trebuia să plece, va înfrunta aceste condiţii
extreme de climă întrucât trebuia să le înfrunte. Nu era de pierdut
o clipă pentru a-l găsi pe căpitanul John, a-l smulge din mâinile
indigenilor, chiar dacă Dolly ar fi trebuit să moară aşa cum pierise
Harry Felton.
Este adevărat privaţiunile pe care le-a îndurat acest om lipsit de
şansă nu erau rezervate expediţiei demarate de doamna Branican,
organizată în aşa fel, încât să învingă toate dificultăţile, şi deci
succesul ei fiind din start posibil din punct de vedere material şi
moral.
Cunoaştem structura caravanei, care număra patruzeci şi una
de persoane după sosirea lui Godfrey. Lată în continuarea ordinea
adoptată în timpul plecării de la staţia Farina Town, spre nord,
prin mijlocul pădurilor şi de-a lungul râurilor, unde înaintarea nu
va prezenta niciun obstacol serios.
în frunte, mergeau cei cincisprezece australieni, îmbrăcaţi cu
pantaloni din pânză raiată şi cu o cazacă din acelaşi material,
purtând pe cap o pălărie din paie, cu picioarele goale, conform
obiceiului lor. Înarmaţi fiecare cu câte o puşcă şi cu un revolver,
cu cartuşieră la centură, ei formau avangarda, sub conducerea
unui alb, care avea funcţia de cercetaş.
După ei, într-o cabrioletă trasă de doi cai, mânaţi de un vizitiu
indigen, şedeau doamna Branican şi Harriett. O copertină,
adaptată la vehiculul uşor şi rabatabilă, le oferea adăpost în caz
de ploaie sau de furtună.
Într-o altă cabrioletă se aflau Zach Fren şi Godfrey. Chiar dacă
sosirea tânărului novice nu i-a fost pe plac şefului de echipaj,
acesta se mai îmblânzise şi deveniseră prieteni buni, văzându-l
atât de ataşat de doamna Branican.
Pe urmă veneau cele patru căruţe trase de boi, conduse de
patru boari, iar mersul caravanei trebuia reglat după paşii acestor
animale, a căror introducere în Australia, de dată destul de
recentă, a reprezentat nişte ajutoare toarte preţioase pentru
transport şi lucrări agricole.
Pe flancuri şi înapoia micii trupe, veneau oamenii lui Tom
Marix, îmbrăcaţi la fel ca şeful lor, pantaloni băgaţi în cizme,
cazacă de lână strânsă pe talie, caschetă din stofă albă, purtând
în bandulieră o manta uşoară din piele şi înarmaţi ca însoţitorii
lor de rasă indigenă. Călare, aceşti oameni trebuia fie să aleagă
locul de popas la prânz, fie de campare seara, atunci când a doua
etapă a zilei era pe încheiate.
În aceste condiţii, caravana era în măsură să parcurgă
douăsprezece-treisprezece mile pe zi, pe un drum plin de hopuri,
desfundat, uneori prin păduri dese, unde căruţele înaintau foarte
lent. La venirea serii, sarcina organizării înnoptatului îi revenea
lui Tom Marix, care avea experienţă în acest sens. Apoi, oameni şi
animale se odihneau toată noaptea şi a doua zi în zori repomeau
la drum.
Etapa dintre Farina Town şi Alice Spring – aproape trei sute
cincizeci de mile – va fi parcursă, probabil, într-o lună, de vreme
ce nu solicită un efort prea mare şi nu se întrevăd pericole majore.
Staţia unde va fi reconstituită caravana, în vederea unei explorări
a deşerturilor din vest, nu va fi deci atinsă înaintea primului sfert
al lunii octombrie.
Părăsind Farina Town, expediţia parcurse un anumit număr de
mile urmând lucrările întreprinse pentru prelungirea căii ferate,
apoi o luă spre vestul grupului Williouran Ranges, paralel şi în
aceeaşi direcţie cu stâlpii liniei de telegraf Overland.
Pe drum, doamna Branican îi ceru lui Tom Marix, care călărea
în apropierea cabrioletei, câteva detalii despre linia telegrafică.
— În anul 1870, doamnă, răspunse Tom Marix, la şaisprezece
ani după declararea independenţei Australiei Meridionale, colonii
au avut ideea înfiinţării acestei linii, de la sud până în nordul
continentului, între Port Adelaide şi Port Darwin. Lucrările au fost
efectuate într-un ritm alert, astfel că linia a fost gata la mijlocul
anului 1872.
— Dar nu a trebuit să fie explorat continentul pe toată
întinderea lui? observă doamna Branican.
— Într-adevăr, doamnă, răspunse Tom Marix, cu zece ani
înainte, între 1860 şi 1861, Stuart, unul dintre cei mai curajoşi
exploratori ai noştri, l-a traversat de la est la vest şi a făcut
numeroase recunoaşteri pe teren.
— Şi cine este creatorul acestei linii? mai întrebă Dolly.
— Un inginer la fel de îndrăzneţ şi de inteligent, Todd,
directorul Companiei de poştă şi telegraf din Adelaide, unul dintre
concetăţenii noştri, pe care Australia îl onorează aşa cum merită.
— A reuşit să găsească aici materialul necesar unei astfel de
operaţiuni?
— Nu, doamnă, preciză Tom Marix, a fost nevoit să comande
din Europa izolatorii, firele şi chiar stâlpii de telegraf. La ora
actuală, colonia este în măsură să furnizeze material pentru orice
proiect industrial.
— Indigenii au permis executarea acestor lucrări, nu le-au
împiedicat?
— La început, ne-au cauzat multe stricăciuni, doamnă.
Distrugeau materialul, firele pentru a-şi procura fier, stâlpii
pentru a-şi face securi şi topoare. Astfel, pe un parcurs de o mie
opt sute cincizeci de mile au avut loc confruntări permanente cu
australienii, deşi nu au fost în avantajul lor. Ei atacau iar şi,
într-adevăr, am crezut că trebuiau abandonate lucrările, dacă
Todd nu ar fi avut o idee genială, demnă de un inginer adevărat.
După ce au fost capturate câteva căpetenii de trib, el le-a aplicat,
cu ajutorul unei baterii puternice, mai multe şocuri electrice, care
le-a înspăimântat atât de tare şi le-a scuturat aşa de bine, încât
camarazii lor n-au mai îndrăznit să se apropie de aparate. Apoi
linia a putut fi finalizată, iar acum funcţionează regulat.
— Nu este păzită de agenţi? întrebă doamna Branican.
— De agenţi? Nu! răspunse Tom Marix, ci de escadre ale poliţiei
negre, aşa cum e denumită în ţară.
— Şi poliţia aceasta nu ajunge niciodată în regiunile centrale
sau vestice?
— Niciodată, sau cel puţin foarte rar, doamnă. Există atâţia
răufăcători, hoţi, „bushrangers”, cum le spunem noi, şi alţii de
urmărit în districtele locuite!
— Dar cum de nu i-a venit ideea poliţiei negre să meargă pe
urmele tribului Inda, când se ştie că îl ţine prizonier pe căpitanul
John… şi asta de cincisprezece ani?…
— Uitaţi, doamnă, că nu ştiam şi nici dumneavoastră nu ştiaţi,
până când v-a spus Harry Felton, abia de câteva săptămâni!
— Corect, răspunse Dolly, câteva săptămâni!…
— De altfel ştiu, reluă Tom Marix, că poliţia neagră a primit
ordin să exploreze regiunile Tasmaniei, că a fost trimis acolo un
detaşament puternic; dar tare mă tem…
Tom Marix se opri brusc. Doamna Branican nu sesiză deloc
ezitarea lui.
Şovăiala lui însemna că, oricât de hotărât era să-şi
îndeplinească până la capăt funcţia pe care o acceptase, Tom
Marix, merită s-o spunem, considera drept îndoielnic rezultatul
acestei expediţii. Ştia cât de greu se poate ajunge la aceste triburi
nomade din Australia. Astfel, nu putea împărtăşi nici credinţa
ferventă a doamnei Branican, nici convingerea lui Zach Fren, nici
încrederea instinctivă a lui Godfrey. Totuşi, repetăm, el voia să-şi
facă datoria.
În seara zilei de 15, la o cotitură a drumului pe lângă colinele
Deroy, caravana se opri şi se făcu tabăra în cătunul Boorloo. La
nord, se zărea vârful Muntelui Attraction, dincolo de care se
întinde câmpia Illusion. Din această apropiere de nume, am putea
trage, oare, concluzia că, dacă muntele atrage, câmpia este
înşelătoare? Orice ar fi, cartografia australiană prezintă câteva
denumiri de acest fel, cu un sens deopotrivă fizic şi moral.
Linia telegrafică se curbează aproape în unghi drept, la Boorloo,
îndreptându-se spre vest. La douăsprezce mile mai încolo, ea
traversează râul Cabanna. Dar ceea ce este foarte simplu pentru
firele aeriene, întinse de la un stâlp la altul, e mai dificil în cazul
unei trupe de drumeţi şi de cavaleri. Trebuia căutat un vad.
Tânărul novice nu a vrut cu niciun chip să-i lase pe ceilalţi să-l
descopere. Aruncându-se hotărât în râu, rapid, tumultuos, el găsi
un loc unde adâncimea era mică, fapt ce permise căruţelor şi
cabrioletelor să ajungă pe malul stâng, fără ca apa să treacă de
mijlocul roţilor.
În ziua de 17, caravana campă pe ultimele ramificaţii ale
masivului muntos North West, care se înalţă la zece mile spre
sud.
Ţinutul fiind locuit, doamna Branican şi însoţitorii ei au fost
întâmpinaţi călduros în una dintre aceste ferme vaste, a cărei
suprafaţă arabilă cuprinde câteva mii de acri. Creşterea oilor, cu
turme numărând mii de capete, culturile de grâu pe câmpii
întinse, fără arbori, cât şi cultivarea intensă a sorgului şi a
meiului, vaste ogoare lăsate în pârloagă şi însămânţate pentru
sezonul viitor, păduri amenajate practic, plantaţii de măslin şi alte
esenţe speciale la aceste latitudini calde, câteva sute de animale
de arat şi de tracţiune, personalul necesar pentru îngrijirea unor
astfel de exploataţii – personal supus unei discipline aproape
militare şi ale cărei reguli reduc aproape omul la sclavie – iată ce
sunt aceste domenii, ce constituie averea provinciilor
continentului australian. În cazul în care caravana nu ar fi fost
suficient aprovizionată la început, ea ar fi găsit toate cele
necesare, graţie generozităţii bogaţilor fermieri, „free-selecters”,
proprietari ai acestor ferme agricole.
În rest, aceste mari exploataţii industriale tind să se multiplice.
Imense întinderi, pe care absenţa apei le fac neproductive, vor fi
redate agriculturii. Într-adevăr, în subsolul teritoriilor traversate
atunci de caravană, la zece mile în sud-vestul Lacului Eyre, se
găseau pânze freatice, iar puţurile arteziene, săpate recent,
debitau până la o sută de mii de galoane de apă pe zi.
La 18 septembrie, Tom Marix instală tabăra de seară în partea
meridională a South Lake Eyre, care depinde de North Lake Eyre,
cu o suprafaţă considerabilă. Se putea zări pe malurile lui
păduroase un stol de curioase păsări cu picioare lungi, numite
cataige, dintre care „jabiru” este specia cea mai deosebită, cât şi
câteva stoluri de lebede negre, amestecate cu cormorani, pelicani
şi bâtlani albi, cenuşii sau cu penaj albastru.
Aceste lacuri, Torrens, pe lângă curbura căruia trece calea
ferată, micul lac Eyre, marele lac Eyre, lacurile Frome, Blanche,
Amedeea, au o bizară dispunere geografică şi se înşiruie din sudul
în nordul Australiei. Sunt pânze de apă sărate, antice recipiente
naturale, unde s-au păstrat resturile unei mări interioare.
Într-adevăr, geologii cred că, odinioară, continentul australian a
fost divizat în două insule, într-o perioadă nu prea îndepărtată.
S-a observat deja că marginile acestui continent, format în
anumite condiţii telurice, tind să se ridice deasupra nivelului
mării, şi nu pare îndoielnic, pe de altă parte, că centrul este
supus unei ridicări continue.
Fostul bazin se va umple deci cu timpul şi va duce la dispariţia
acestor lacuri, înşirate între gradele 130 şi 140 latitudine.
Din punctul South Lake Eyre până la staţia Emerlald Spring,
unde a sosit la 20 septembrie, seara, caravana străbătuse o
distanţă de aproape şaptesprezece mile printr-un ţinut acoperit de
păduri magnifice, ale căror arbori îşi înalţă ramurile la două sute
de picioare înălţime.
Oricât de obişnuită ar fi fost Dolly cu minunile forestiere ale
Californiei, între altele arborii ei sequoia gigantici, ea ar fi putut
admira această vegetaţie uimitoare dacă gândurile nu i-ar fi
zburat mereu spre nord-vest, în mijlocul deşerturilor aride, unde
cresc printre dunele de nisip doar câteva tufe pipernicite. Ea nu
vedea nimic din aceste ferigi uriaşe, dintre care Australia se
mândreşte cu cele mai remarcabile specii, nimic din aceşti enormi
eucalipţi, cu frunze plângătoare, grupaţi pe uşoare ondulaţii de
teren.
Observaţie curioasă, mărăcinii şi spinii lipsesc la baza acestor
arbori, iar ramurile lor joase nu se dezvoltă decât la doisprezece
sau cincisprezece picioare deasupra rădăcinilor. Ceea ce rămâne
este o iarbă de culoare galben-auriu, niciodată uscată. Animalele
au distrus vlăstarele tinere, focurile aprinse de persoanele
stabilite aici provizoriu au mistuit tufişurile şi arbuştii. Astfel, deşi
nu există deloc, pe bună dreptate, cărări croite prin aceste păduri
vaste, atât de diferite de cele africane, unde poţi merge şase luni
fără să le dai de capăt, circulaţia aici nu este îngreunată.
Cabrioletele şi căruţele se strecurau uşor, pentru a spune astfel,
printre arborii distanţaţi prin spaţii mari şi pe sub frunzişul lor
înalt.
În plus, Tom Marix cunoştea ţinutul, pe care l-a străbătut de
mai multe ori, atunci când conducea poliţia provincială din
Adelaide. Doamna Branican putea avea încredere într-un ghid
atât de experimentat, devotat. Niciun şef de escortă nu ar fi dat
dovadă de un asemenea zel şi o astfel de inteligenţă.
Mai mult chiar, pentru a-l seconda, Tom Marix găsise un ajutor
tânăr, energic, hotărât, în tânărul novice, care se ataşase foarte
mult de persoana lui Dolly, şi se mira observând ardoarea
băiatului de cincisprezece ani. Godfrey era gata oricând, la nevoie,
să plece singur în mijlocul regiunilor din interior. Dacă se zvonea
că au fost descoperite câteva urme ale căpitanului John, era greu,
chiar imposibil să fie ţinut pe loc. Întreaga lui structură,
entuziasmul când discuta despre căpitan, asiduitatea cu care
consulta hărţile Australiei Centrale, îşi lua notiţe, culegea
informaţii în timpul popasurilor în loc să se odihnească după
etapele lungi şi obositoare, toată starea lui sufletească denota o
efervescenţă pe care nimic nu i-o putea tempera. Foarte robust
pentru vârsta lui, călit deja de viaţa aspră de marinar, el se
îndepărta până se pierdea din vedere. Şi dacă rămânea pe loc, o
făcea doar la ordinul categoric al lui Dolly. Nici Zach Fren, nici
Tom Marix, deşi Godfrey nutrea pentru ei o mare prietenie, nu ar
fi putut obţine ceea ce ea obţinea cu o simplă privire. Lăsându-se
în voia unor sentimente instinctive în prezenţa acestui copil,
portret fizic şi moral al lui John, Dolly simţea pentru Godfrey o
afecţiune de mamă. Dacă el nu era fiul ei, prin legile naturii,
putea fi prin legile adopţiei, cel puţin. Godfrey nu o mai părăsea.
John ar fi împărtăşit afecţiunea pe care soţia lui o resimţea
pentru novice.
Într-o zi, după o absenţă ce se prelungise şi îl dusese la câteva
mile înaintea caravanei, Dolly îi spuse:
— Copilul meu, vreau să-mi promiţi că nu o să te mai
îndepărtezi niciodată fără consimţământul meu. Când te văd
plecând, sunt neliniştită până la întoarcerea ta. Ne laşi fără veşti
ore întregi…
— Doamnă Branican, răspunse tânărul novice, trebuie să culeg
informaţii… A fost semnalat un trib de indigeni nomazi, care
campa lângă râul Warmer… Am vrut să-l văd pe şeful de trib…
să-l întreb…
— Şi ce ţi-a spus?… întrebă Dolly.
— A auzit vorbindu-se de un om alb, care venea dinspre vest şi
se îndrepta spre districtul Queensland.
— Cine era acel om?…
 — Am înţeles, în cele din urmă, că era vorba despre Harry
Felton şi nu de căpitanul Branican. Îl vom găsi totuşi… da! îl vom
găsi!… Ah! doamnă Branican, îl iubesc la fel cum vă iubesc pe
dumneavoastră, care sunteţi ca o mamă pentru mine!
— O mamă! murmură doamna Branican.
— Dar vă cunosc, în timp ce pe el, pe căpitanul John, nu l-am
văzut niciodată!… Şi, fără această fotografie pe care mi-aţi dat-o…
pe care o port mereu la mine… acest portret căruia îi vorbesc… ce
pare să-mi răspundă…
— Îl vei cunoaşte într-o zi, copilul meu, răspunse Dolly, şi te va
iubi Ia fel cât te iubesc eu!
La 24 septembrie, după ce a fost aşezată tabăra la Strangway
Spring, dincolo de râul Warmer, expediţia făcu popas la William
Spring, la patruzeci şi două de mile, nord, de staţia Emerald.
Observăm, prin denumirea „spring” – cuvânt ce înseamnă „izvor”,
dat unor staţii diverse – că sursele de apă sunt foarte importante
la suprafaţa acestor teritorii străbătute de liniile telegrafice. Deja
totuşi, sezonul cald era destul de avansat şi izvoarele puteau seca
oricând, şi ca atare nu era dificil să se găsească vaduri pentru
trecerea atelajelor peste vreun râu.
De altfel, se poate observa că vegetaţia bogată nu tindea încă să
se rărească. Dacă satele nu se întâlneau decât la distanţe din ce
în ce mai lungi, exploataţiile agricole se succedau din etapă în
etapă, împrejmuite cu un gard viu impenetrabil, format din
salcâmi, amestecaţi cu câteva tufe de măceş cu flori frumos
mirositoare. Cât despre păduri, mai puţin dese, copacii din
Europa – stejarul, platanul, salcia, plopul, tamarinul, erau mai
rari în comparaţie cu eucalipţii şi mai ales cu arborii producători
de gumă, numiţi de australieni „spotted-gums”.
— Ce fel de arbori mai sunt şi aceştia? strigă Zach Fren prima
dată când zări un pâlc compus din cincizeci de asemenea copaci.
Ai spune că trunchiurile lor sunt împestriţate cu toate culorile
curcubeului.
— Ceea ce numeşti un strat de pictură, Zach, răspunse 1 om
Marix, este o culoare naturală. Scoarţa acestor arbori capătă o
nuanţă specifică în funcţie de dezvoltarea vegetaţiei, de ritmul ei.
Aici sunt albe, colo roz, altele roşii. Priveşte-i pe cei de acolo, ale
căror trunchiuri sunt dungate cu fâşii albastre sau pătate cu pete
galbene…
— Încă o minunăţie de adăugat altora, prin care se distinge
continentul vostru, Tom Marix.
— Minunăţie, dacă spui tu, dar crede-mă, Zach, că faci un
compliment compatrioţilor mei repetându-le că ţara lor nu
seamănă cu nicio alta. Şi nu va fi perfectă…
— Decât atunci când nu va mai rămâne aici un picior de
indigen, desigur! replică Zach Fren.
De asemenea, ceea ce se mai putea observa e că, în pofida
umbrei insuficiente oferită de arbori, păsările îi căutau în număr
mare. Erau câteva coţofene, câţiva papagali dintr-o specie mică, şi
anume cacadu sau papagali moţaţi de o albeaţă sclipitoare, oceloţi
râzători, care, potrivit observaţiei lui D. Chamay, merită numele
„păsări plângătoare”; apoi specia „tandala” cu gâtul roşu, al cărei
cârâit se repetă parcă la nesfârşit; veveriţe-zburătoare, pe care
vânătorii le atrag imitând strigătul păsărilor nocturne; păsări
paradis şi în special „pasărea-carabină” cu penaj catifelat, care e
considerat cel mai frumos specimen din ornitologia australiană; în
sfârşit, la suprafaţa lagunelor sau a mlaştinilor, perechi de cocori
şi păsări-lotus, în cazul cărora conformaţia picioarelor le permite
să se deplaseze pe petalele de nufăr, sărind de pe una pe alta.
Pe de altă parte, iepurii abundau şi puteau fi vânaţi uşor, fără a
mai vorbi de potâmichi şi de raţe, fapt ce i-a permis lui Tom Marix
să facă economie la rezervele de hrană ale expediţiei. Carnea
acestui vânat putea fi consumată atât friptă, cât şi gătită la focul
taberei. Uneori chiar, erau dezgropate ouă de iguane, care sunt
excelente, şi mai bune decât iguanele înseşi, cu care negrii din
escortă se delectau bucuroşi.
Cât despre râuri, ele furnizau încă bibani, ştiuci cu botul
lunguieţ, numeroşi chefali, atât de rapizi, încât sar peste capul
pescarului, şi mai ales anghile cu miile. Între timp, oamenii
expediţiei trebuiau să fie atenţi la crocodili, foarte periculoşi în
mediul lor acvatic. Din toate acestea, rezultă că undiţele şi
năvoadele sunt ustensile care trebuie să intre în dotarea oricărui
călător în Australia, conform recomandării exprese a colonelului
Warburton.
în dimineaţa zilei de 29, caravana a părăsit staţia Umbum şi a
început să parcurgă un teren accidentat, foarte greoi pentru cei
care mergeau pe jos. După două zile, la vest de Denison Ranges,
ea ajungea la staţia The Peak, înfiinţată recent pentru necesităţile
serviciului telegrafic. Aşa cum află doamna Branican, graţie unei
relatări detaliate pe care i-o oferi Tom Marix din călătoriile lui
Stuart, din acest punct se îndreptase spre nord exploratorul,
parcurgând teritorii aproape necunoscute înaintea lui.
De la această staţie, pe o distanţă de circa şaizeci de mile,
oamenii caravanei intuiră că vor avea de înfruntat eforturi mari şi
stări de extenuare cauzate de traversarea deşertului australian.
Urma să fie străbătut un sol foarte arid până la marginea râului
Macumba, apoi, dincolo de el, să parcurgă o distanţă aproape
egală şi nu mai puţin dificilă la mers până la staţia Lady
Charlotte.
Pe aceste vaste câmpii ondulate, presărate ici şi colo cu pâlcuri
de arbori cu frunziş decolorat, vânatul, dacă totuşi această
definiţie este exactă, nu lipsea. Aici săreau canguri dintr-o specie
mică, „wallbis”, care o luau la fugă cu salturi uriaşe. Dincolo
alergau oposumi, care îşi fac cuibul – acesta este cuvântul – în
vârful arborilor de gumă. Apoi, se zăreau câteva perechi de
cazuari, cu privirea provocatoare şi oţelită precum cea a
vulturului, dar care au acest avantaj asupra regelui păsărilor, de
a furniza o came grasă şi hrănitoare, aproape similară cu cea de
vită. Arborii erau din specia „bungas-bungas”, un fel de araucaria
care, în regiunile meridionale centrale ale Australiei, ating o
înălţime de o sută cincizeci de picioare. Aceşti pini, aici de o
înălţime mai modestă, produc nişte migdale mari destul de
nutritive, pe care australienii le consumă în mod obişnuit.
Tom Marix a avut grijă să-şi prevină camarazii în privinţa unei
întâlniri cu urşi, care-şi au bârlogul în trunchiurile arborilor de
gumă. Exact asta se şi întâmplă; dar specia aceasta era mai puţin
primejdioasă în comparaţie cu marsupialii cu gheare lungi.
Referitor la indigeni, caravana abia îi întâlnise de câteva ori
până atunci. Într-adevăr, triburile merg dintr-o tabără în alta în
nord, la est şi la vest de Overland Telegraf Line.
Traversând aceste ţinuturi, din ce în ce mai aride, Tom Marix se
ghidă după instinctul aparte al boilor înhămaţi la căruţe, instinct
ce pare să se fi dezvoltat în cadrul rasei de la introducerea ei pe
continentul australian şi care permite acestor animale să se
îndrepte spre râuri, unde pot să-şi potolească setea. Se înşală rar,
iar personalul nu are decât să-i urmeze. În plus, instinctul lor este
foarte apreciat în împrejurări care se prezintă uneori.
Într-adevăr, în dimineaţa zilei de 7 octombrie, boii de la căruţa
din frunte se opriră brusc şi au fost imitaţi imediat de celelalte
animale. Deşi conducătorii lor încercară să-i facă să pornească
iar, ei nu au reuşit să-i clintească din loc.
Înştiinţat imediat, Tom Marix se duse lângă cabrioleta doamnei
Branican.
— Ştiu ce este, doamnă, spuse el. Nu am întâlnit încă indigeni
în drumul nostru, însă în acest moment ne-am intersectat cu o
cărare pe care ei obişnuiesc să meargă, şi cum boii noştri le-au
adulmecat urma, refuză să meargă mai departe.
— Care este motivul acestei temeri? întrebă Dolly.
— Nu se ştie exact, răspunse Tom Marix, dar faptul nu este mai
puţin discutabil. Aş înclina să cred mai degrabă că primii boi
importaţi în Australia, maltrataţi crunt de indigeni, trebuie să fi
păstrat amintirea acestor tratamente brutale, şi ea s-a transmis
din generaţie în generaţie…
Indiferent dacă atavismul acesta aparte, indicat de şeful
escortei, era sau nu motivul temerii lor, boii nu au putut fi
convinşi în niciun chip să-şi continue mersul înainte. A trebuit să
fie desjugaţi, întorşi cu faţa spre coadă, apoi, cu lovituri de bici,
constrânşi să se dea înapoi douăzeci de paşi. De fapt, boii credeau
că se dau înapoi, dar fiind întorşi, mergeau înainte, şi astfel au
trecut cărarea contaminată de trecerea indigenilor, iar după au
fost înjugaţi din nou şi căruţele şi-au reluat drumul spre nord.
Când caravana ajunse pe malul râului Macumba, animalele îşi
potoliră setea. Este adevărat, etiajul descrescuse deja cu jumătate
în urma temperaturilor foarte ridicate. Dar acolo unde nu există
decât un debit redus de apă pentru a face să plutească o canoe,
mai rămâne totuşi suficient pentru a potoli setea unui număr de
patruzeci de oameni şi douăzeci de animale.
În ziua de 6, expediţia trecu râul Hamilton peste pietrele pe
jumătate în apă, care îi formau albia; la 8 octombrie, ea lăsa la est
Muntele Hammersley; în dimineaţa zilei de 10, caravana poposea
la staţia Lady Charlotte, după ce parcursese trei sute douăzeci de
mile de la plecarea din Farina Town.
Doamna Branican se afla atunci la limita care separă Australia
Meridională de Terre Alexandra, ţinut numit şi Northern Teritory.
Este teritoriul străbătut de exploratorul Stuart, în anul 1860,
când a trecut dincolo de meridianul 131 şi a ajuns până la gradul
21 latitudine.

Capitolul VI
 Întâlnire neaşteptată

La staţia Lady Charlotte, Tom Marix a cerut doamnei Branican

să acorde caravanei o zi de repaos. Deşi călătoria a continuat fără
obstacole, căldura obosise animalele de tracţiune.
Mai era cale lungă până la Alice Spring şi căruţele care
transportau materialul trebuia să ajungă acolo, astfel încât
animalele care le trăgeau au fost asigurate cu hrană şi odihnă.
Dolly dădu curs recomandărilor şefului escortei şi se instală cât
mai bine posibil. Câteva cabane reprezentau tot întreg ansamblul
de locuinţe al acestei staţii, căreia caravana îi va tripla populaţia
timp de o zi. Se făcu tabăra aici. Dar un cercetaş, care conducea o
afacere importantă în apropiere, îi oferi doamnei Branican o
locuinţă mai confortabilă. Astfel, la insistenţele lui, Dolly acceptă
să meargă la Waldek Hill, unde i-a fost pusă la dispoziţie o casă
destul de primitoare.
Cercetaşul era unul dintre locatarii acestor vaste domenii,
numite „runs”, în mediul rural australian. Este una dintre acele
ferme ce se întind până la şase sute de hectare, mai ales în
provincia Victoria. Deşi cea de la Waldek Hill nu atinge această
mărime, era totuşi şi ea mare. Înconjurată de garduri, numite
„paddock”, un fel de îngrădituri din nuiele şi pari, era destinată în
special creşterii oilor, fapt ce necesita un număr destul de mare
de angajaţi, oieri pentru paza turmelor, şi de câini sălbatici, ale
căror urlete seamănă cu cele ale lupilor.
De fapt, calitatea solului determină alegerea unei staţii, când
este vorba de înfiinţarea unui run. Sunt preferate câmpiile unde
cresc natural crângurile sărate, „salt bush”. Aceste crânguri cu o
sevă nutritivă, care seamănă la gust când cu sparanghelul, când
cu anasonul, sunt căutate cu lăcomie de oi, care aparţin speciei
„pig's faces” cu cap de porc. După ce terenurile sunt considerate
proprii păşunatului, ele sunt transformate în păşuni. Mai întâi
sunt oferite boilor şi vacilor, care se mulţumesc cu iarba lor
nativă, în timp ce oile, mai dificile în privinţa hranei, nu acceptă
decât iarba fină la a doua creştere.
Nu trebuie uitat că lâna produsă de oi reprezintă marea bogăţie
a provinciilor australiene, iar la vremea povestirii noastre aici
puteau fi numărate nu mai puţin de o sută de milioane de capete
din această rasă de ovine.
În cadrul domeniului Waldek Hill, în jurul casei principale şi a
clădirii angajaţilor, eleşteuri întinse, care alimentau un râu cu un
debit mare de apă, erau destinate spălării animalelor înainte de a
fi tunse. În partea din faţă existau nişte hangare, unde cercetaşul
aranja baloturile de lână, pe care trebuia să le expedieze, cu un
convoi, portului din Adelaide.
La acea vreme, această operaţie de tundere era în plină
desfăşurare la Waldek Hill. De câteva zile, o echipă specializată în
tunsul oilor, nomadă, venise aici să-şi exercite profesia lucrativă,
aşa cum se întâmpla în mod obişnuit.
Atunci când doamna Branican, însoţită de Zach Fren, trecu de
bariere, ea rămase mirată de uimitoarea animaţie ce domnea în
interiorul împrejmuirii. Lucrătorii munceau de zor şi nu pierdeau
un moment, iar cum cei mai îndemânatici pot tunde o sută de oi
pe zi, ei îşi asigură astfel un câştig care poate ajunge la o liră.
Scârţâitul foarfecilor mari în mâinile lucrătorilor, behăitul
animalelor, când erau ciupite din greşeală sau din cauza grabei,
chemările oamenilor între ei, acel du-te-vino al lucrătorilor
însărcinaţi cu strângerea lânei şi cu transportarea ei în hangare,
toate acestea erau nişte scene curioase de observat. Şi tot acest
talmeş-balmeş era dominat de strigătele copiilor care spuneau:
„Tar!… Tar!”, atunci când aduceau străchini cu gudron lichid,
pentru a pansa rănile produse de lucrătorii mai neîndemânatici.
Dar toată această lumea avea nevoie de supraveghetori, astfel
încât munca să se desfăşoare în bune condiţii. Aceştia erau vreo
zece bărbaţi şi femei ce locuiau pe domeniu, independent de
angajaţii biroului de contabilitate, şi care îşi câştigau astfel traiul.
Şi ce mare a fost surpriza doamnei Branican – mai mult decât
surpriză, chiar stupefacţie – când îşi auzi numele pronunţat la
câţiva paşi înapoia ei.
O femeie tocmai alerga spre ea. Ea se aruncă în genunchi, cu
mâinile întinse, cu privirea rugătoare…
Era Jane Burker, îmbătrânită mai puţin de trecerea timpului,
dar mai mult de greutăţi. Avea părul cenuşiu, tenul înnegrit,
aproape de nerecunoscut, însă Dolly o recunoscu totuşi.
— Jane!… strigă ea.
O ridică şi apoi cele două verişoare se îmbrăţişară.
Ce viaţă duseseră în doisprezece ani soţii Burker? O existenţă
mizeră, şi chiar o viaţă criminală, cel puţin în privinţa soţului
nefericitei Jane.
Părăsind San Diego, grăbit să scape de braţul legii şi de
urmăritorii lui, Len Burker se refugiase la Mazatlan, unul dintre
porturile de pe coasta occidentală a Mexicului. După cum ne
amintim, el o lăsase la Prospect House pe mulatra N6, ca s-o
supravegheze pe Dolly Branican, care la acea vreme încă nu-şi
recăpătase facultăţile mintale. Dar, la puţin timpă după aceea,
când sărmana nebună a fost internată în casa de sănătate a
doctorului Brumley prin grija lui William Andrew mulatra,
nemaiavând niciun motiv să rămână la vilă, plecase să-şi
întâlnească stăpânul, ştiind unde se ascunsese.
Len Burker se refugiase la Mazatlan sub un nume fals, unde
poliţia califomiană nu-l putea descoperi. De altfel, în acest oraş el
nu rămase decât patru sau cinci săptămâni. Toată averea lui era
constituită din trei mii de piaştri, în mare parte furaţi şi restul din
banii doamnei Branican. Nemaiputând să-şi continue afacerile în
Statele Unite, el decise să părăsească America. Australia îi păru
un loc favorabil pentru a încerca să facă avere prin orice mijloace,
înainte de a cheltui şi ultimul dolar.
Aflată în continuare sub dominaţia soţului ei, Jane nu a avut
forţa să-i reziste. Doamna Branican, unica ei rudă, era atunci
lipsită de raţiune. Referitor la căpitanul John, nu mai exista nicio
îndoială privind soarta lui… Nava Franklin se scufundase… John
nu avea să mai revină niciodată la San Diego… Nimeni şi nimic
nu o mai putea smulge pe Jane din ghearele acestui destin trist,
în care o antrena Len Burker, şi în aceste condiţii ajunse ea pe
continentul australian.
Len Burker debarcă la Sydney. Acolo îşi folosi ultimii bani
pentru a se lansa în noi afaceri, unde făcu noi escrocherii, cu mai
multă îndemânare decât la San Diego. Apoi, nu întârzie să se
lanseze în speculaţii aventuroase şi pierdu şi fărâma de câştig din
bruma de muncă depusă la început.
La optsprezece luni după ce se refugiase în Australia, Len
Burker trebui să părăsească oraşul Sydney. Din cauza lipsurilor,
el a fost constrâns că caute noi surse de avere în altă parte. Dar
norocul nu-l favoriză mai mult la Brisbane, de unde plecă destul
de curând pentru a se refugia în districtele îndepărtate ale
statului Queensland.
Jane îl urma. Victimă resemnată, ea a trebuit să muncească
pentru a face faţă nevoilor menajului. Tratată cu asprime,
brutalizată de mulatra care continua să fie spiritul malefic pentru
Len Burker, biata Jane se gândi de multe ori să fugă, să-l
părăsească pe Len, să încheie cu umilinţele şi cu decepţiile acelei
vieţi în comun!… Dar asta era prea mult pentru caracterul ei slab
şi indecis. Era ca un câine care este lovit şi nu îndrăzneşte să
părăsească totuşi casa stăpânului său!
La acea vreme, Len Burker aflase din ziare tentativele făcute
pentru găsirea supravieţuitorilor de pe Franklin. Cele două
expediţii ale lui Dolly Hope, întreprinse prin grija doamnei
Branican, îl informaseră în acelaşi timp de această situaţie nouă:
1. Dolly îşi recăpătase facultăţile mintale, după o perioadă de
patru ani, în timpul căreia fusese internată în clinica doctorului
Brumley; 2. În cursul acestei perioade, unchiul ei, Edward
Starter, după ce muri în Tennessee, moştenirea considerabilă, pe
care o primise doamna Branican, i-a permis să organizeze cele
două campanii în mările Malaeziei şi pe coastele Australiei
septentrionale. Cât despre rezultatul lor definitiv, certitudinea
obţinută se concretizase prin găsirea resturilor navei Franklin
printre recifurile Insulei Browse şi prin faptul că s-a aflat că
ultimul supravieţuitor al echipajului murise pe insulă.
Între averea lui Dolly şi Jane, singura ei moştenitoare, nu se
mai afla decât o mamă ce-şi pierduse copilul, o soţie care-şi
pierduse, la fel, soţul, şi a cărei sănătate trebuie să-i fi fost
afectată de atâtea nenorociri. Asta credea Len Burker. Dar ce
putea face? Să reia relaţiile de familie cu doamna Branican era
imposibil. Se temea să-i ceară ajutor prin intermediul lui Jane,
fiind urmărit şi cu un mandat de extrădare emis pe numele său.
Şi totuşi, dacă Dolly murea subit, prin ce mijloc era posibil ca
moştenirea să nu-i parvină lui Jane, ci lui?
Aşa cum s-a menţionat, se scurseseră aproape şapte ani între
revenirea lui Dolly Hope din a doua campanie şi momentul în care
întâlnirea cu Harry Felton a clarificat cauzele catastrofei navei
Franklin.
În acest interval de timp, existenţa lui Len Burker a fost una
dintre cele mai precare de până atunci. Delictele pe care le
comisese fără nico remuşcare îl aruncară pe panta faptelor
criminale. Nici măcar nu mai avea un domiciliu fix, iar Jane a fost
constrânsă să se supună exigenţelor vieţii nomade.
Mulatra No murise; dar doamna Burker nu obţinu niciun
beneficiu de pe urma dispariţiei acestei femei, a cărei influenţă
fusese atât de funestă pentru soţul ei. Nefiind decât însoţitoarea
unui răufăcător, acesta o obligă să-l urmeze în aceste vaste
teritorii, unde atâtea crime rămân nepedepsite. După epuizarea
zăcămintelor aurifere din provincia Victoria şi împrăştierea miilor
de „săpători”, care rămaseră fără lucru, ţinutul a fost invadat de o
populaţie puţin obişnuită cu supunerea faţă de legi şi cu
respectarea lor în mijlocul lumii interlope, axată pe obţinerea de
profituri din aurul descoperit. Astfel, luă naştere curând o clasă
socială primejdioasă compusă din aceşti declasaţi, de oameni fără
credinţă, cunoscuţi în districtele Australiei de Sud sub numele
„larrikins”. Erau cei care cutreierau continentul şi comiteau tot
felul de crime, când erau încolţiţi de poliţişti.
Cu astfel de oameni se înhăitase Len Burker, după ce
notorietatea lui îi interzisese accesul în oraşe. Apoi, pe măsură ce
ajungea în regiuni mai puţin supravegheate, el întreţinea legături
cu bande de sceleraţi nomazi, printre care şi acei „bushrangers”,
apăruţi în primii ani ai colonizării şi a căror rasă nu s-a stins.
Iată pe ce nivel al scării sociale coborâse Len Burker! în timpul
ultimilor ani, doar el singur ştia în ce măsură fusese implicat în
jefuirea fermelor, în furturile comise la drumul mare, în toate
crimele pe care justiţia nu era în stare să le pedepsească. Da! El
singur, deoarece Jane, abandonată mereu în câte vreun cătun
părăsit, nu cunoştea nimic despre aceste acte abominabile. Şi
poate că sângele fusese scurs de mâna omului pe care nu-l mai
respecta, şi totuşi, ea nu a vrut să-l trădeze niciodată!
Se scurseseră doisprezece ani, când apariţia lui Harry Felton
stârni curiozitatea opiniei publice. Vestea a fost răspândită de
ziare şi în special de alte publicaţii din Australia. Len Burker află
despre asta, citind un număr al ziarului Sydney Moming Herlad,
într-un cătun din Queensland, unde se refugiase după comiterea
unui jaf şi declanşarea unui incendiu, care nu fuseseră în
avantajul hoţilor, graţie intervenţiei poliţiei.
În acelaşi timp în care citise despre întâmplarea cu Harry
Felton, Len Burker aflase că doamna Branican părăsise San Diego
pentru a veni la Sydney şi a intra în legătură cu secundul de pe
Franklin. Aproape imediat se răspândi zvonul că Harry Felton
murise, după ce oferise unele informaţii referitoare la căpitanul
John. Circa cincisprezece zile mai târziu, Len Burker era informat
că doamna Branican tocmai debarcase la Adelaide, cu scopul de a
organiza o expediţie, la care va participa şi ea şi a cărei misiune
consta în cercetarea deşerturilor din centrul şi nord-vestul
Australiei.
 Atunci când Jane află despre sosirea verişoarei sale pe
continent, primul gând pe care l-a avut a fost să se salveze, să
caute un refugiu lângă Dolly. Dar, în faţa ameninţărilor lui Len
Burker, care-şi dădu seama de intenţiile ei, ea nu îndrăzni să-şi
pună în aplicare planul.
Ca atare, el se decise să exploateze această situaţie fără
întârziere. Momentul era decisiv. Nimic mai simplu pentru Len,
pentru a-şi atinge scopurile, în a o întâlni pe doamna Branican pe
drum, a-i intra în graţii, cu ajutorul unor ipocrizii calculate, şi de
a obţine astfel acordul de a o însoţi în mijlocul pustietăţilor
australiene. Într-adevăr, căpitanul John, admiţând că mai trăia
încă, putea să nu mai fie găsit, probabil, la indigenii nomazi, şi
era, de asemenea, posibil ca Dolly să moară în cursul acestei
periculoase campanii. Atunci, toată averea ei îi va reveni lui Jane,
singura sa rudă… Cine ştie?… Sunt atâtea împrejurări profitabile,
mai ales dacă există şi talentul de a le genera…
Desigur, Len Burker se feri să-i destăinuie lui Jane proiectul
său de a re înnoda aceste relaţii cu doamna Branican. El se
separă de bushrangers, nu înainte însă de a-i anunţa că le va cere
mai târziu ajutorul, dacă va fi nevoie. Însoţit de Jane, el părăsi
Queensland, se îndreptă spre staţia Lady Charlotte, aflată la doar
o sută de mile distanţă şi pe unde va trece, negreşit, caravana în
drum spre Alice Spring. Iată de ce, de aproape trei săptămâni, Len
Burker se afla pe domeniul Waldek Hill, unde îndeplinea funcţia
de supraveghetor. Acolo o aştepta pe Dolly, ferm hotărât să nu se
dea înapoi de la nicio crimă pentru a intra în posesia moştenirii ei.
Sosind la staţia Lady Charlotte, Jane nu se temea de nimic.
Astfel, oricât de mare i-a fost emoţia, ea şi-a stăpânit-o cu sânge
rece când se află inopinat în prezenţa doamnei Branican. Acest
fapt, de altfel, servea de minune planurilor lui Len Burker,
deoarece Dolly nu trebuia să bănuiască nimic.
Len Burker avea atunci patruzeci şi cinci de ani. Chiar dacă
îmbătrânise puţin, rămăsese un bărbat viguros, cu aceeaşi privire
alunecoasă şi falsă, cu acea fizionomie pe care se putea citi
disimularea şi inspira neîncredere. Cât despre Jane, ea părea să
aibă mai mult cu zece ani decât vârsta reală, se ofilise, părul îi
albise, corpul i se încovoiase. Şi totuşi, în privirea ei, stinsă din
cauza lipsurilor, i se zări un licăr viu când se îndreptă spre Dolly.
După ce o cuprinse în braţe, doamna Branican o duse pe Jane
în una dintre camerele puse la dispoziţie de proprietarul
domeniului Waldek Hill. Acolo, cele două femei îşi dădură frâu
liber sentimentelor. Doly nu-şi amintea decât de grija şi afecţiunea
cu care o înconjurase la Prospect House. Nu avea să-i reproşeze
nimic şi era gata să-i ierte soţul dacă va consimţi să nu le mai
separe vreodată.
Amândouă vorbiră multă vreme. Jane povesti despre trecutul ei
atât cât să nu-l compromită pe Len Burker, iar doamna Branican
se arătă foarte rezervată chestionând-o în privinţa acestui subiect.
Ea simţi cât de mult suferise verişoara ei şi încă mai suferea. Oare
asta nu era de ajuns ca Jane să fie demnă de toată mila ei, de
întreaga sa afecţiune? Dolly vorbi mai ales despre John, despre
nestrămutata convingere că-l va găsi curând, despre eforturile pe
care le va face ca să reuşească în acest demers, apoi despre micul
ei Wat… Iar atunci când ea îi evocă amintirea mereu vie în
sufletul său, Jane deveni atât de palidă, faţa i se schimbă brusc,
încât Dolly crezu că biata femeie se simţea rău.
Jane reuşi să-şi revină în fire şi povesti la rândul ei despre viaţa
pe care o trăise, de la funesta zi în care verişoara ei înnebunise
până la perioada în care Len Burker o constrânsese să părăsească
San Diego.
— Este posibil, biata mea Jane, spuse atunci Dolly, ca, vreme
de paisprezece luni, în timp ce mă îngrijeai, să nu se fi manifestat
niciun licăr de conştienţă în mintea mea?… Este posibil să nu fi
avut nicio amintire despre sărmanul meu John?… Este posibil să
nu-i fi pronunţat deloc numele… nici pe cel al micului nostru
Wat?…
— Niciodată, Dolly, niciodată! murmură Jane, care nu-şi putu
reţine câteva lacrimi.
— Şi tu, Jane, tu, prietena mea, tu, care eşti din sângele meu,
n-ai citit nimic în sufletul meu?… Nu ai simţit, nici în cuvintele,
nici în privirile mele, că aş fi fost conştientă de trecut?…
— Nu, Dolly!
— Ei bine, Jane, am să-ţi spun ceea ce n-am spus la nimeni.
Da… atunci când mi-am recăpătat facultăţile mintale… da… am
avut presentimentul că John era în viaţă, că nu eram văduvă… Şi
mi s-a părut, de asemenea…
— Ce anume?… o întrerupse nerăbdătoare Jane.
Cu ochii în care se citea o teroare inexplicabilă, cu privirea
buimăcită, ea aştepta ca Dolly să continue.
— Da! Jane, reluă Dolly, am avut sentimentul că eram încă
mamă!
Jane se ridică brusc, îşi agită braţele ca şi cum ar fi vrut să
alunge cine ştie ce imagine îngrozitoare, buzele i se mişcară, dar
fără să reuşească să pronunţe vreun cuvânt. Absorbită de
gânduri, Dolly nu remarcă agitaţia aceasta stranie, iar Jane îşi
recăpătă calmul, cel puţin în exterior, tocmai în momentul în care
se pregătea să intre în cameră soţul ei.
Rămas în prag, Len Burker îşi privea soţia şi părea să întrebe:
— Ce-ai spus?
Jane recăzu pe scaun, pierdută în faţa acestui om. Printr-o
invincibilă dominare a unui spirit puternic asupra unuia slab,
Jane era anihilată sub privirea lui Len Burker.
Doamna Branican înţelese. Privirea lui Len Burker îi reaminti
trecutul ei, şi ceea ce Jane îndurase lângă el. Dar această revoltă
a inimii nu dură decât o clipă. Dolly era hotărâtă să evite să
pronunţe vreun reproş, să-şi stăpânească aversiunea, tocmai
pentru a nu mai fi separată de biata Jane.
— Len Burker, spuse ea, ştii de ce am venit în Australia. Este o
datorie căreia mă voi dedica până în ziua în care am să-l revăd pe
John, deoarece John este în viaţă. Întrucât hazardul mi te-a scos
în cale, şi am regăsit-o pe Jane, singura rudă ce mi-a mai rămas,
las-o la mine şi dă-i voie să mă însoţească, aşa cum doreşte şi
ea…
Len Burker îşi întârzie puţin răspunsul. Simţind ce prejudecăţi
existau împotriva lui, voia ca doamna Branican să-şi completeze
propoziţia rugându-l să se alăture caravanei. Totuşi, în faţa tăcerii
pe care o păstra Dolly, el zise:
— Dolly, voi răspunde fără ocolişuri cererii tale, şi aş adăuga că
mă aşteptam la asta. Nu voi refuza şi consimt bucuros ca soţia
mea să rămână lângă tine. Ah! Am avut împreună o viaţă grea de
când şansa ne-a părăsit după ce am plecat din San Diego! Am
suferit mult amândoi în ultimii paisprezece ani şi, după cum vezi,
nu am făcut avere pe pământ australian, deoarece abia dacă îmi
câştig existenţa de pe o zi pe alta. Când se va încheia operaţiunea
de tundere a oilor la Waldek Hill, nu ştiu unde îmi voi mai găsi de
lucru. Astfel, cum, în acelaşi timp, mi-ar fi greu să mă separ de
Jane, îţi solicit la rândul meu permisiunea de a mă alătura activ
expediţiei. Îi cunosc pe indigenii din interior, cu care am avut deja
unele legături, şi voi fi în măsură să vă aduc bune servicii. Ştii
asta, Dolly, voi fi fericit să-mi unesc eforturile cu cele pe care tu şi
însoţitorii tăi le faceţi pentru eliberarea lui John Branican…
Dolly înţelese foarte bine că Len Burker punea o condiţie
categorică pentru a i-o lăsa pe Jane. Nu era nimic de discutat cu
un asemenea om. De altfel, dacă era de bună credinţă, prezenţa
lui nu putea fi inutilă, deoarece, timp de mulţi ani, viaţa lui
rătăcitoare îl adusese în regiunile centrale ale continentului.
Doamna Branican se mărgini deci să răspundă, destul de rece,
este adevărat:
— De acord, Len Burker, vei fi de-al nostru şi fii gata de
plecare, întrucât mâine, la prima oră, vom părăsi staţia Lady
Charlotte…
— Voi fi gata, răspunse Len Burker, care apoi se retrase fără să
îndrăznească să întindă mâna doamnei Branican.
Când Zach Fren află că Len Burker face parte dintre membrii
expediţiei, el nu a părut prea mulţumit. Îl cunoştea pe acest om,
ştia prin intermediul lui William Andrew cum abuzase acest trist
personaj de funcţiile lui pentru a risipi patrimoniul lui Dolly.
Cunoscând, de asemenea, în ce condiţii fugise din San Diego acest
om tuturor infidel, acest misit veros, el intui cam ce existenţă
dusese vreme de paisprezece ani în Australia… Totuşi, nu a făcut
nicio observaţie, privind, într-adevăr, ca o împrejurare fericită
faptul că Jane se afla, după multă vreme, din nou lângă Dolly.
Dar, în sinea lui, îşi promise că nu-l va scăpa o clipă din ochi pe
Len Burker.
Ziua se încheie fără vreun alt incident. Len Burker nu a mai
fost văzut, el se ocupa de pregătirile de plecare, după ce-şi reglase
situaţia cu proprietarul domeniului Waldek Hill. Amajamentul în
cauză se făcu fără dificultate, iar proprietarul îi făcu rost chiar de
un cal fostului său angajat, pentru a putea urma caravana până
la staţia Alice Spring, unde trebuia reorganizată.
Dolly şi Jane rămaseră împreună după-amiaza şi seara, în casa
din Waldek Hill. Dolly evită să discute cu Len Burker şi nu-şi
făcea nicio iluzie în privinţa a ceea ce făcuse el de la plecarea sa
din San Diego, intuind că se întâmplaseră multe lucruri despre
care Jane nu putea să vorbească.
În timpul serii, nici Tom Marix, nici Godfrey, însărcinaţi cu
obţinerea de informaţii de la indigenii sedentari, ale căror corturi
erau în apropierea staţiei Lady Charlotte, nu veniră la Waldek
Hill. Doar a doua zi avu ocazia doamna Branican de a-l prezenta
pe Godfrey lui Jane, spunându-i că era copilul ei adoptat.
 Jane a fost şi ea foarte uimită de asemănarea dintre căpitanul
John şi tânărul novice. Era atât de tulburată, încât abia
îndrăznea să-l privească. Şi cum am putea reda ceea ce simţea,
atunci când Dolly îi povesti despre Godfrey, despre împrejurările
în care l-a întâlnit la bordul navei Brisbane… Era un copil găsit pe
străzile din San Diego… Fusese crescut la Wat House… Avea
aproximativ paisprezece ani…
Cu o paloare cadaverică şi cu inima bătându-i puternic din
cauza angoasei, Jane ascultă povestea, nemişcată, mută…
Iar după ce Dolly o lăsă singură, ea căzu în genunchi, cu
mâinile împreunate. Apoi, trăsăturile i se animară… fizionomia îi
era ca transfigurată…
— El!… EI! strigă ea cu o voce puternică. El… aproape de ea!…
Dumnezeu l-a vrut deci!…
O clipă după aceea, Jane părăsi casa din Waldek Hill şi,
traversând curtea interioară, se îndreptă zorită spre locuinţa ei,
pentru a-i relata totul lui Len.
Soţul ei era acolo, aranjând câteva haine şi alte obiecte
necesare călătoriei. Sosirea lui Jane, foarte tulburată, îl făcu să
tresară.
— Ce este? întrebă el brusc. Vorbeşte odată!… N-auzi?… Ce s-a
întâmplat?…
— Trăieşte, strigă Jane… este aici… aproape de mama lui… el,
despre care noi am crezut…
— Aproape de mama lui… viu… el?… întrebă Len Burker mirat,
care rămase apoi trăsnit de această dezvăluire.
EI nu înţelesese prea bine ce putea însemna cuvântul „El!”
— El… repetă Jane, el… al doilea copil al lui John şi al lui Dolly
Branican!
O scurtă explicaţie ar putea lămuri ce s-a petrecut cu
cincisprezece ani înainte la Prospect House.
La o lună după instalarea lor la vila din San Diego, soţii Burker
aflaseră că Dolly, lipsită de facultăţile mintale în urma
groaznicului eveniment, trăia fără să conştientizeze unde se află,
cine este, fără amintiri, pur şi simplu vegeta. Supravegheată atent
de mulatra No, în pofida rugăminţilor lui Jane, doamna Branican
a fost, cum s-ar spune, sechestrată, ferită de vederea prietenilor şi
a vecinilor sub pretextul că este bolnavă. Şapte luni mai târziu,
încă nebună şi fără să i se întipărească în memorie acest
eveniment major din viaţa unei femei, ea aduse pe lume un al
doilea copil. Moartea căpitanului John fiind, în general, admisă la
acea vreme, naşterea copilului încurca planurile lui Len Burker
referitoare la averea viitoare a lui Dolly. Ca atare, el hotărî să ţină
secretă această naştere. Tocmai în vederea acestei eventualităţi,
servitorii fuseseră concediaţi de câteva luni şi vizitatorii
îndepărtaţi, fără ca Jane, constrânsă să accepte exigenţele
criminale ale soţului ei, să se opună acestora. Născut de câteva
ore şi abandonat de mulatra No pe o stradă lăturalnică, pruncul a
fost găsit, din fericire, de un trecător, apoi dus la un orfelinat. Mai
târziu, după înfiinţarea ospiciului Wat House, copilul crescu acolo
şi, la ieşire, pe când avea opt ani, se îmbarcă pe o navă ca mus. Şi
astfel se explică, la vremea relatării noastre, asemănarea lui
Godfrey cu căpitanul John, tatăl lui, aceste presentimente
instinctive resimţite mereu de Dolly, mamă fără să o ştie!
— Da, Len, strigă Jane, este el!… E fiul ei!… Şi trebuie să
mărturisim totul…
Dar, la gândul că recunoaşterea unui fapt ce i-ar fi compromis
planul pe care se sprijinea viitorul său, Len Burker făcu un gest
ameninţător şi câteva înjurături îi scăpară printre dinţi. Luând-o
pe biata Jane de mână şi privind-o direct în ochi, el îi ordonă cu o
voce surdă:
— În interesul lui Dolly… cât şi al lui Godfrey, te sfătuiesc să
taci!

Capitolul VII
Călătorind spre nord

Nu putea fi vorba de nicio eroare, Godfrey era, într-adevăr, al

doilea copil al lui John şi al lui Dolly Branican. Afecţiunea pe care
o simţea Dolly pentru el venea doar din instinctul matern. Dar ea
nu ştia că tânărul novice era fiul ei, şi cum ar fi putut afla
vreodată, de vreme ce Jane, înspăimântată de ameninţările lui
Len Burker, trebuia să tacă pentru a-l salva pe Godfrey. Vorbind,
însemna să-l lase pe copil la mila lui Len Burker, iar nenorocitul,
care-l abandonase deja o dată, putea să o mai facă încă o dată în
cursul acestei expediţii periculoase… Era important deci ca mama
şi fiul să nu afle niciodată legătura de sânge care îi unea.
 În rest, văzându-l pe Godfrey, comparând faptele referitoare la
naşterea sa, constatând asemănarea uimitoare cu John, Len
Burker nu a mai avut niciun dubiu în privinţa identităţii
băiatului. Astfel, în vreme ce considera pierderea lui John
Branican definitivă, iată că adevărul despre naşterea celui de-al
doilea fiu al lui tocmai ieşise la suprafaţă. Ei bine! O mare
nenorocire îl pândea pe copil, dacă Jane se decidea să vorbească!
Dar Len Burker era liniştit; Jane nu va vorbi.
La 11 octombrie, caravana pomi la drum, după douăzeci şi
patru de ore de odihnă. Jane se urcă în cabrioleta ocupată de
doamna Branican. Len Burker, călare pe un cal destul de bun,
călărea când înainte, când înapoi, într-un du-te-vino permanent,
discutând cu Tom Marix în privinţa teritoriilor pe care el le mai
străbătuse de-a lungul liniei telegrafice. Nu căuta deloc compania
lui Zach Fren, care simţea pentru soţul lui Jane o antipatie foarte
accentuată. Pe de altă parte, evita să-l întâlnească pe Godfrey, a
cărui privire îl stânjenea.
Când tânărul novice se amesteca în conversaţia dintre Dolly şi
Jane, Len Burker se retrăgea, pentru a nu se afla în preajma lui.
Pe măsură ce expediţia înainta tot mai mult spre interiorul
continentului, aspectul ţinutului se modifica treptat. Ici şi colo se
zăreau câteva ferme, unde principala activitate se reducea la
creşterea oilor, câmpii mari întinzându-se hăt departe, pâlcuri de
arbori, în special cei producători de gumă, şi eucalipţi, în grupuri
izolate, neamintind cu nimic de pădurile Australiei Meridionale.
La 12 octombrie, ora şase seara, după o lungă etapă foarte
obositoare din cauza căldurii, Tom Marix instală tabăra pe malul
râului Finke, nu departe de Muntele Daniel, al cărui vârf se profila
la vest.
Geografii căzuseră de acord, la acea vreme, în a estima râul
Finke.
— Numit Larra-Larra de indigeni – drept principalul curs de
apă din centrul Australiei. În timpul serii, Tom Marix atrase
atenţia doamnei Branican în privinţa acestui subiect, în vreme ce
Zach Fren, Len şi Jane Burker îi ţineau companie într-unul dintre
corturi.
— Era vorba, spuse Tom Marix, de a şti dacă râul Finke îşi
varsă apele în acest vast lac Eyre, pe care l-am ocolit dincolo de
Farina Town. Or, tocmai pentru a rezolva această chestiune,
exploratorul David Lindsay îi consacră sfârşitul anului 1885.
După ce ajunse la staţia The Peak, pe care am depăşit-o noi, el
urmă cursul râului până în locul unde se pierde sub nisipuri, la
nord-est de Dalhousie. Dar a fost determinat să creadă că, în
timpul marilor revărsări din sezonul ploios, curgerea apelor lui
ajunge până la Lacul Eyre.
— Şi ce întindere ar putea avea râul Finke? întrebă doamna
Branican.
— Este estimată la nu mai puţin de nouă sute de mile,
răspunse Tom Marix.
— Ne va lua mult timp să-i urmăm cursul?…
— Doar câteva zile, deoarece face numeroase coturi şi apoi se
îndreaptă spre vest prin faţa masivului James Ranges.
— Dar îl cunosc pe David Lindsay de care vorbeşti, zise atunci
Len Burker.
— L-ai cunoscut?… repetă Zach Fren, cu un ton ce denota o
anumită neîncredere.
— Ce este uimitor în asta? zise Len Burker. L-am întâlnit pe
Lindsay în perioada în care tocmai sosise la staţia Dalhousie. El
se îndrepta spre frontiera de vest a statului Queensland, pe care-l
vizitam în contul unei agenţii din Brisbane.
— Într-adevăr, reluă Tom Marix, este exact itinerarul pe care l-a
ales. Apoi, ajungând la Alice Spring şi ocolind poalele Muntelui
Mac Donnell Ranges, el a efectuat o recunoaştere destul de
completă a râului Herbert şi a urcat spre Golful Carpentaria, unde
şi-a încheiat a doua explorare, de la sud la nord, a continentului
australian.
— Aş adăuga, spuse Len Burker, că David Lindsay era însoţit
de un botanist german pe nume Dietrich. Caravana lor era
compusă doar din cămile de transport. Prin urmare, Dolly, cred că
şi intenţia ta este de a o alcătui pe a voastră dincolo de Alice
Spring, şi sunt sigur că vei reuşi ca şi David Lindsay…
— Da, vom izbuti, Len! zise doamna Branican.
— Şi nimeni nu se îndoieşte de asta! adăugă Zach Fren.
De fapt, părea adeverit faptul că Len Burker îl întâlnise pe
David Lindsay în împrejurările pe care le menţionase, ceea ce
Jane confirmă ulterior. Dar dacă Dolly l-ar fi întrebat pentru ce
agenţie din Brisbane călătorea atunci, poate că întrebarea ar fi
stânjenit-o.
În timpul celor câteva ore petrecute împreună de doamna
Branican şi însoţitorii ei, pe malul râului Finke, ei aflară indirect
veşti despre englezul Jos Meritt şi Gin Ghin, servitorul lui chinez.
Amândoi se aflau încă înaintea caravanei cu douăsprezece etape;
totuşi ea se apropia în fiecare zi de ei urmând acelaşi itinerar.
Oricum, prin intermediul indigenilor se află ce se mai
întâmplase cu acest faimos colecţionar de pălării. Cu cinci zile
înainte, Jos Meritt şi servitorul său poposiră în satul Kilna, situat
la o milă de staţie.
Kilna numără câteva sute de negri – bărbaţi, femei şi copii –
care locuiesc în nişte corturi cu o formă nedefinită, făcute din
scoarţă de copac. Se numesc „villums” în limbaj australian, şi
trebuie remarcată analogia aparte a acestui cuvânt indigen cu
termenii „oraşe” şi „sate” din limbile de origine latină.
Aceşti aborigeni, dintre care unii arată foarte bine, merită
observaţi: sunt înalţi, proporţionaţi sculptural, robuşti şi supli, cu
un temperament energic. În majoritate, ei sunt caracterizaţi de o
conformaţie, specială la rasele sălbatice, a unghiului facial
uniform; ei au sprâncene groase, părul ondulat şi scurt, o frunte
îngustă, nasul turtit şi nări largi, gura enormă şi cu o dantură
puternică, asemănătoare cu cea a animalelor sălbatice. Cât despre
burţile mari şi membrele subţiri, această diformitate nu se
observă la aborigenii descrişi mai sus, ceea ce constituie o
excepţie destul de rară printre negrii australieni.
De unde au apărut indigenii pe acest al cincilea continent al
lumii? A existat odinioară – aşa cum mai mulţi savanţi, prea
savanţi, probabil, au pretins – un continent în Pacific, din care nu
au mai rămas decât nişte fragmente sub formă de insule,
împrăştiate la suprafaţa acestui vast bazin? Aceşti australieni
sunt descendenţii unor rase numeroase, ce au populat acest
continent în vremuri imemoriale? Asemenea teorii vor rămâne
multă vreme, după toate aparenţele, nişte ipoteze. Dar dacă este
admisă explicaţia în cauză, ar trebui să tragem de aici concluzia
că rasa autohtonă a degenerat în mod deosebit din punct de
vedere moral şi fizic. Australianul a rămas sălbatic la nivel de
moravuri şi de gust şi, prin obişnuinţele de nedezrădăcinat ale
canibalismului – cel puţin la unele triburi – se află pe ultimul
nivel al scării omeneşti, aproape în rândul carnivorelor, într-o ţară
în care nu sunt întâlniţi lei, tigri sau pantere, am putea afirma că
el le înlocuieşte din punct de vedere antropofagie. Necultivând
solul care este arid, abia acoperit de o vegetaţie sărăcăcioasă,
lipsit de cele mai simple ustensile de menaj, neavând decât arme
rudimentare, lancea cu vârf întărit, toporul din piatră,
„nolla-nolla”, un fel de bâtă din lemn foarte tare, cât şi faimosul
bumerang, care, odată lansat, revine înapoi din cauza formei lui
elicoidale, negrul australian, repetăm, este un sălbatic în toată
puterea cuvântului.
Unor asemenea fiinţe natura le-a dat femeia potrivită, „lubra”,
destul de viguroasă pentru a rezista asprimii vieţii nomade,
muncilor cele mai grele, căratul copiilor mici şi al materialului de
campare. Aceste biete creaturi sunt deja bătrâne la douăzeci şi
cinci de ani, şi nu numai bătrâne, ci şi hidoase, mestecând frunze
de „pituri”, o plantă cu efecte halucinogene, stimulante, analgezice
şi antispasmodice, în timpul interminabilelor marşuri sau
ajutându-le uneori să suporte abstinenţe îndelungate.
Ei bine, să le credem? Cele care sunt în unele relaţii cu colonii
europeni din cătune încep să fie în tandem cu moda europeană.
Da! Au nevoie de rochii şi de trene la aceste rochii! De pălării şi de
pene la aceste pălării! Bărbaţii nu rămân nici ei indiferenţi la
alegerea hainelor şi, pentru a-şi satisface acest gust, epuizează
stocurile negustorilor.
Fără nicio îndoială, Jos Meritt cunoştea câte ceva despre
călătoria remarcabilă făcută de Cari Lumholtz în Australia. Şi
cum să nu fi reţinut detaliile voiajului acestui călător norvegian
îndrăzneţ, al cărui sejur s-a prelungit mai mult de şase luni la
sălbaticii canibali din nord-est?
„Am întâlnit la jumătatea drumului doi indigeni… Se făcuseră
foarte frumoşi: unul îmbrăcase o cămaşă, celălalt îşi pusese pe
cap o pălărie de femeie. Aceste veşminte, foarte apreciate de negrii
australieni, trec de la un trib la altul, de la cele mai civilizate, care
trăiesc în apropierea colonilor, la cele care n-au intrat niciodată în
contact cu albii. Câţiva dintre oamenii mei (indigeni) au început să
poarte pălării şi afişează un fel de mândrie împodobindu-se astfel.
Unul dintre cei care mă precedau, in puris naturalibus,
transpirând sub greutatea puştii mele, era, într-adevăr, nostim,
purtând pe cap o pălărie de femeie, pusă invers. Câte peripeţii
trebuie să fi întâmpinat această pălărie în timpul lungii ei călătorii
din ţara albilor până în munţii sălbaticilor!”
Era adevărat ceea ce ştia Jos Meritt, şi probabil că în mijlocul
unui trib australian, pe capul unei căpetenii din teritoriile de nord
sau nord-vest va întâlni această pălărie de negăsit, a cărei
cucerire l-a adus deja, primejduindu-şi viaţa, la antropofagii
continentului australian. Ceea ce trebuie, de altfel, observat, este
că ceea ce n-a reuşit la populaţiile din Queensland nu a reuşit, se
pare, nici printre indigenii din Kilna, deoarece şi-a continuat
aventuroasa peregrinare spre deşerturile din centrul
continentului.
La 13 octombrie, în zori, Tom Marix a dat semnalul de plecare.
Caravana îşi reluă mersul obişnuit. Pentru Dolly, era o adevărată
încântare s-o aibă pe Jane alături de ea, iar pentru Jane, o mare
consolare de a fi regăsit-o pe doamna Branican. Cabrioleta care le
transporta, şi în care nu le deranja nimeni, le permitea să discute
în voie, să-şi facă unele confidenţe. De ce trebuia ca Jane să nu
îndrăznească să meargă până la capăt pe această cale, să spună
ce avea pe inimă, chiar dacă era constrânsă să tacă? Uneori,
observând această dublă afecţiune maternă şi filială, care se
manifesta în orice moment printr-o privire, un gest, un cuvânt,
între Dolly şi Godfrey, i se părea că nu mai putea ţine secretul…
Dar ameninţările lui Len Burker îi reveneau în minte şi,
temându-se să nu-l ducă la pierzanie pe tânărul novice, ea afişa
chiar şi faţă de el o cvasiindiferenţă, pe care doamna Branican o
remarca nu fără o oarecare supărare.
Şi ne putem imagina uşor ce a simţit ea, când Dolly i-a spus
într-o zi:
— Trebuie să mă înţelegi, Jane, cu această asemănare care m-a
tulburat atât de mult, cu aceste instincte pe care le simt
răscolindu-mă permanent, am crezut că Wat a scăpat de la
moarte, că nici William Andrew, nici altcineva dintre prietenii mei
nu a ştiut… Şi astfel m-am gândit că Godfrey este fiul nostru, al
lui John şi al meu… Dar nu!… Bietul Wat se odihneşte în
cimitirul din San Diego!
— Da!… Acolo l-am îngropat, dragă Dolly, răspunse Jane. Acolo
este mormântul lui… în mijlocul florilor!
— Jane!… Jane!… strigă Dolly, întrucât Dumnezeu nu mi-a
înapoiat copilul, să mi-l dea înapoi pe tatăl lui, John!
La 15 octombrie, la ora şase seara, după ce lăsă în urmă
Muntele Humphries, caravana se opri pe malul râului Palmer,
unul dintre afluenţii lui Finke. Acest râu era aproape secat,
nefiind alimentat, la fel ca majoritatea râurilor din aceste regiuni,
decât de apele pluviale. A fost deci trecut foarte uşor, şi tot aşa
era posibil să se întâmple şi-n cazul râului Hughes, aflat la o
distanţă de trei zile, treizeci-patruzeci de mile spre nord.
 În acea direcţie, se zăreau în continuare deasupra solului liniile
aeriene ale Overland Telegraf Line, adevărate fire ale Ariadnei,
care erau de ajuns să fie urmate din staţie în staţie. Puteau fi
întâlnite ici şi colo grupuri de case, mai rar decât fermele, unde
Tom Marix, plătind bine, cumpăra came proaspătă. În schimb,
Godfrey şi Zach Fren plecau să caute informaţii. Proprietarii se
grăbeau să le ofere detalii despre triburile nomade, ce parcurgeau
aceste teritorii. Nu auziseră, oare, vorbindu-se despre un alb,
reţinut prizonier de tribul Inda din nord sau din vest? Ştiau ei
dacă unii călători se aventuraseră recent până la aceste districte
îndepărtate? Răspunsuri negative. Niciun indiciu obţinut, oricât
de vag, nu a putut să-i pună pe urmele căpitanului John. De aici,
necesitatea de a se grăbi, în scopul de a ajunge la Alice Spring,
faţă de care caravana se afla la cel puţin optzeci de mile.
De la râul Hughes, drumul deveni mai dificil, iar media milelor
parcurse zilnic scăzu simţitor. Ţinutul era foarte muntos. Se
succedau defilee strâmte, tăiate de râpe greu de trecut, şerpuind
printre ramificaţiile Water House Ranges. Mergând în fruntea
caravanei, Tom Marix şi Godfrey căutau cele mai accesibile
trecători. Cei ce mergeau pe jos şi cei călare găseau uşor locuri de
trecere, chiar şi cabrioletele, trase lejer de cai, şi nu existau griji
în privinţa acestora; dar în cazul căruţelor cu încărcături grele,
boii le trăgeau cu mari eforturi. Esenţial era de a fi evitate
accidentele, ruperea unei roţi ori a unei osii, ce ar fi necesitat
reparaţii îndelungate, ba chiar abandonarea definitivă a
vehiculului.
Era în ziua de 19 octombrie, dimineaţa, când caravana intrase
pe aceste teritorii, unde firele telegrafice nu mai puteau păstra o
direcţie rectilinie. Din cauza configuraţiei solului, ele au fost
obligate să o ia spre vest. Prin urmare, Tom Marix impuse
caravanei aceeaşi direcţie.
între timp, deşi regiunea prezenta capricioase denivelări de
teren, improprii unui mers regulat şi rapid, ea redevenise foarte
păduroasă, graţie învecinării cu masivi muntoşi. Trebuia ocolite
permanent aceste „brigalows-scrubs”, un fel de tufărişuri
impenetrabile, unde domină prolifica familie acacia. Pe malurile
râuleţelor se înălţau pâlcuri de casuarina, atât de lipsiţi de frunze,
ca şi cum vântul de iarnă le-ar fi scuturat ramurile. La intrarea
defileurilor creşteau acei arbori-tigvă, ale căror trunchiuri se
lărgesc sub forma unei sticle, şi pe care australienii îi numesc
„bottle-trees”. Întocmai eucalipţilor, care golesc un puţ atunci
când rădăcinile pătrund până la el, arborele-tigvă pompează toată
umiditatea din sol, iar lemnul său spongios este atât de
impregnat, încât amidonul pe care îl conţine poate servi ca hrană
fiarelor.
Marsupialii trăiesc în număr destul de mare prin aceste
tufărişuri, printre altele specia de cangur wallaby, care aleargă
foarte repede. Cel mai adesea, când indigenii vor să captureze un
astfel de exemplar, ei sunt constrânşi să-l închidă într-un cerc de
flăcări, dând foc ierburilor. În unele locuri abundă
cangurii-şobolan şi cangurii-gigant, pe care albii îi urmăresc doar
pentru plăcerea cinegetică, deoarece trebuie să fii negru – şi negru
australian – pentru a putea consuma carnea lor tare. Tom Marix
şi Godfrey nu reuşiră să împuşte decât două sau trei perechi din
animalele acestea, a căror viteză o egalează pe cea a unui cal în
galop. Trebuie menţionat următorul aspect: din coada acestor
canguri se face o supă excelentă, pe care o apreciară toţi membrii
caravanei la masa de seară.
În acea noapte, se dădu alarma. Tabăra a fost trezită de o
invazie de şobolani, aşa cum există doar în Australia, în perioada
în care migrează aceste rozătoare. Nimeni n-a mai putut să
doarmă, de teamă să nu fie sfâşiat.
Doamna Branican şi însoţitorii ei îşi continuară drumul a doua
zi, 22 octombrie, blestemând aceste animale hidoase. La asfinţit,
caravana a atins ultimele ramificaţii ale Muntelui Mac Donnell
Ranges, călătoria urmând să fie efectuată de acum înainte în
condiţii mult mai favorabile. Încă vreo patruzeci de mile şi prima
parte a campaniei se va încheia la staţia Alice Spring.
În ziua de 23, expediţia avea de parcurs imensele câmpii
desfăşurându-se până hăt departe. Câteva ondulaţii de teren le
vălureau ici şi colo. Pâlcuri de arbori mai atenuau puţin
monotonia peisajului. Căruţele urmau fără dificultate drumul
îngust, şerpuind lângă stâlpii telegrafici şi deservind staţiile,
clădite destul de departe una de alta. Era de necrezut, cu
siguranţă, că linia, puţin supravegheată în aceste ţinuturi pustii,
fusese menajată de indigeni.
Iar la observaţiile care i se făcură în această privinţă, Tom
Marix răspunse:
— Aceşti nomazi, aşa cum am mai spus, fiind scurtcircuitaţi
electric de inginerul nostru, îşi imaginează că prin fire trece
fulgerul şi se feresc să le atingă. Ei cred chiar că cele două
extremităţi ale lor sunt unite cu Soarele şi cu Luna şi că planetele
în cauză, pe care le consideră nişte sfere mari, le-ar cădea în cap
dacă ar trage cu arcul în ele.
La ora unsprezece, conform obiceiului, se făcu o haltă mai mare
ca durată decât celelalte din timpul unei zile de mers. Caravana a
poposit lângă un pâlc de eucalipţi, ale căror frunze, atârnând
precum ciucurii de cristal ai unui policandru, nu dădeau decât
puţină sau chiar deloc umbră. Acolo curgea un râu, sau mai
degrabă un fir de apă, care abia uda pietrele din albia lui. Pe
malul opus, solul era ridicat printr-o coamă bruscă de pământ,
care bara suprafaţa câmpiei pe o lungime de mai multe mile de la
est la vest. În spate, încă se zărea conturul îndepărtat al Muntelui
Mac Donnell Ranges deasupra orizontului.
Acest răgaz de odihnă dura, de obicei, până la două ore,
evitându-se astfel să se meargă în timpul celei mai călduroase
perioade a zilei. Într-un fel, era doar o haltă şi nu o tabără. Tom
Marix nu desjuga boii, nu deshăma caii. Animalele mâncau aşa,
pe loc. Nu erau înălţate corturile, nu se aprindeau focuri.
Precedată de un mic dejun în zori, masa de prânz era compusă
din hrană rece şi conserve.
Ca de obicei, fiecare se aşeză sau se întinse pe iarbă. După o
jumătate de oră, boarii şi oamenii din escortă, negri sau albi, cu
foamea potolită, traseră un pui de somn înainte de plecare.
Doamna Branican, Jane şi Godfrey formau un grup aparte.
Harriett, servitoarea indigenă, le adusese un coş conţinând câteva
provizii. În timp ce mâncau, ei discutară despre apropiata lor
sosire la staţia Alice Spring. Tânărul novice împărtăşea aceeaşi
speranţă nestrămutată, la care nu renunţase niciodată Dolly, şi
chiar dacă nu ar mai fi existat niciun motiv de a spera, nimic nu
le-ar fi zdruncinat convingerile. De altfel, toţi erau foarte
încrezători în succesul campaniei, hotărârea lor categorică fiind
de a nu părăsi pământul australian atât timp cât nu vor fi siguri
în privinţa soartei căpitanului John.
Se înţelege de la sine că Len Burker, mânat de aceleaşi idei, nu
se zgârcea la încurajări, atunci când găsea ocazia potrivită. Acest
subterfugiu făcea parte din jocul lui; deoarece avea tot interesul
ca doamna Branican să nu se întoarcă în America, nu trebuia
deci, îi era chiar interzis. Iar Dolly nu bănuia nimic despre
odioasele lui sforării.
 În timpul acestei halte, Zach Fren şi Tom Marix începură la un
moment dat să vorbească despre reorganizarea ce trebuia făcută
în privinţa caravanei, înainte de a părăsi staţia Alice Spring.
Chestiune gravă. Nu începeau, oare, atunci adevăratele dificultăţi
ale unei expediţii prin Australia Centrală?
Era aproape ora unu şi jumătate, când un zgomot surd se auzi
în direcţia nord. Semăna cu un vuiet prelung, un uruit continuu,
ale cărui ecouri îndepărate se propagau până la locul unde făcuse
haltă caravana.
Ridicându-se în picioare, doamna Branican, Jane şi Godfrey
ciuliră urechile.
Tom Marix şi Zach Fren se apropiară grăbiţi şi, cu privirile
aţintite în direcţia zgomotului, ascultară cu atenţie.
— De unde poate proveni acest zgomot? întrebă Dolly.
— De la o furtună, fără îndoială, răspunse şeful de echipaj.
— Seamănă mai degrabă cu resacul talazurilor pe o plajă,
observă Godfrey.
Cu toate acestea, nu era niciun semn de furtună, iar în
atmosferă nu se observau descărcări electrice. Cât despre unele
dezlănţuiri furioase de ape, nu puteau avea loc decât în urma
unei inundaţii bruşte, cauzate de umflarea râurilor. Dar atunci
când Zach Fren a vrut să dea o explicaţie acestui fenomen, Tom
Marix zise întrebător:
— O inundaţie în această parte a continentului, în perioada
asta şi după o asemenea secetă? Fii sigur că este imposibil!
Şi avea dreptate.
Că în urma unor furtuni violente se produc uneori revărsări
provocate de abundenţa excesivă a apelor pluviale, că pânzele
lichide se răspândesc la suprafaţa terenurilor la un nivel inferior,
aceste fenomene au loc deseori în timpul sezonului urât. Dar la
sfârşitul lunii octombrie, explicaţia era inadmisibilă.
Tom Marix, Zach Fren şi Godfrey se ascunseseră înapoia
coamei de pământ şi priveau îngrijoraţi spre nord şi spre est.
Nu se zărea nimic pe toată imensitatea câmpiilor mohorâte şi
pustii. Totuşi, deasupra orizontului, se vedea un nor cu o formă
ciudată, ce nu putea fi confundat cu aburii acumulaţi în urma
căldurii la nivelul liniei periferice a pământului cu cerul. Nu era
nicidecum o masă compactă de ceaţă în stare veziculară, ci mai
degrabă o aglomerare de forme spiralate, vălătucite, cu contururi
clare, produse, de obicei, în urma unor salve de artilerie. Cât
despre zgomotul provenit de la acest ansamblu prăfos – cum să
nu te temi, dacă era chiar o perdea enormă de praf? — el creştea
rapid în intensitate şi semăna cu un răpăit cadenţat, un fel de
tropăit colosal, repercutat de solul elastic al imensei prerii. De
unde venea el?
— Ştiu… am fost deja martor… Sunt nişte oi! strigă Tom Marix.
— Nişte oi?… replică Godfrey râzând. Dacă sunt doar nişte oi…
— Nu râde, Godfrey! îl atenţionă şeful escortei. Probabil că
există acolo mii şi mii de oi, cuprinse, poate, de panică… Dacă nu
mă înşel, vor trece ca o avalanşă, distrugând totul în calea lor!
Tom Marix nu exagera. Atunci când aceste animale sunt
înnebunite de spaimă dintr-o cauză sau alta – ceea ce se întâmplă
uneori pe unele domenii împrejmuite – nimic nu le poate stăvili,
ele dărâmă gardurile şi scapă. Într-un dicton vechi se arată că „în
faţa oilor se opreşte caleaşca regelui…”, şi este adevărat că o
turmă din aceste animale stupide mai bine se lasă strivită decât
să cedeze trecerea; dar dacă ele se lasă strivite, tot la fel pot să
strivească la rândul lor, atunci când aleargă orbeşte, într-o masă
enormă şi compactă. Şi tocmai asta se vedea în depărtare. După
norul de praf, care se întindea pe o distanţă de două-trei leghe,
putea fi estimat un număr de cel puţin o sută de mii de oi orbite
de panică, îndreptându-se direct spre caravană. Venind de la nord
la sud, ele semănau cu un mascaret la suprafaţa câmpiei şi nu se
vor opri decât în momentul în care se vor prăbuşi, epuizate de
această cursă nebunească.
— Ce este de făcut? întrebă Zach Fren.
— Să ne adăpostim cât mai bine la poalele coamei, răspunse
Tom Marix.
Nu era altă soluţie mai bună şi toţi trei coborâră panta uşoară.
Oricât de insuficiente puteau fi precauţiile indicate de Tom Marix,
ele au fost puse imediat în aplicare. Avalanşa vie a oilor era la
doar două mile de caravană. Norul urca în aer sub forma unor
vălătuci mari, iar din el răzbătea un tumult asurzitor de behăituri.
Căruţele au fost puse la adăpost în spatele terenului în pantă.
Cât despre cai şi boi, conducătorii lor le obligară să se culce pe
sol, pentru a rezista mai bine asaltului care va trece, poate, peste
ele fără să le atingă. Oamenii se lipiră de taluz. Godfrey se aşeză
lângă Dolly, în scopul de a o proteja mai bine, şi apoi aşteptară.
Totuşi, Tom Marix nu a avut stare şi s-a căţărat până la buza
terenului în pantă, vrând să observe încă o dată câmpia, care
vibra aşa cum face marea sub o briză puternică. Turma se
apropia într-un zgomot asurzitor şi în mare viteză, acoperind un
sfert din orizont. Aşa cum spusese Tom Marix, oile trebuie să fi
fost în număr de peste o sută de mii. În mai puţin de două
minute, ele aveau să ajungă la caravană.
— Atenţie! Iată-le! strigă Tom Marix.
Şi se lăsă rapid să alunece de-a lungul taluzului până la locul
în care doamna Branican, Jane, Godfrey şi Zach Fren erau
ghemuiţi unii într-alţii.
Aproape imediat, primul rând de oi a apărut pe creastă. Nu se
opriră, nu aveau cum să se oprească. Câteva sute de animale, din
frunte, căzură, îngrămădindu-se una peste alta, când solul le fugi
de sub picioare. Behăiturile lor se amestecau cu nechezatul cailor,
cu mugetul boilor, cuprinşi de spaimă. Într-un nor gros de praf,
avalanşa se dezlănţuia peste coama de pământ cu un vaier
irezistibil, un adevărat torent de animale.
Totul dură cinci minute, iar primii care se ridicară, Tom Marix,
Godfrey, Zach Fren, zăriră masa înspăimântătoare, ale cărei
ultime contururi ondulau spre sud.
— În picioare!… în picioare! strigă şeful escortei.
Toţi îl ascultară. Graţie adăpostului oferit de taluz, prejudiciile
suferite de personal şi de material se rezumau la câteva contuzii,
unele căruţe avariate uşor.
Tom Marix, Godfrey şi Zach Fren urcară imediat pe creasta
coamei de pământ.
Spre sud, turma de oi dispărea în spatele unei perdele de praf
amestecat cu nisip. Înspre nord, se întindea cât putea cuprinde
privirea câmpia, răscolită profund la suprafaţă de trecerea
avalanşei vii.
Brusc, Godfrey strigă:
— Acolo!… acolo… priviţi!
La cincizeci de paşi de taluz, două trupuri zăceau pe pământ,
doi indigeni, fără îndoială prinşi de avalanşă, răsturnaţi şi,
probabil, striviţi de năvala oilor…
Tom Marix şi Godfrey alergară spre aceste corpuri…
Ce mare le-a fost surpriza! Jos Meritt şi servitorul său, Gin Ghi,
erau acolo, nemişcaţi, fără suflare…
Dar respirau totuşi şi, după acordarea primelor îngrijiri, îşi
reveniră de pe urma contactului cu asaltul nemilos. Abia
deschiseră ochii şi, cu toate contuziile de care sufereau, amândoi
se ridicară In picioare.
— Bine!… Oh!… Foarte bine! exclamă Jos Meritt în stilul său
obişnuit şi apoi, întorcând u-se, întrebă: Şi Gin Ghi?
— Gin Ghi este acolo… sau cel puţin ce a rămas din el!
răspunse chinezul masându-şi rinichii. Hotărât, prea multe oi,
stăpâne Jos, mii, poate zeci de mii!
— Niciodată nu sunt prea multe ciozvârte, niciodată prea multe
cotlete, Gin Ghi, deci niciodată nu sunt prea multe oi! răspunse
gentlemanul. Ceea ce este jenant e că n-am prins nici măcar o
oaie…
— Consolaţi-vă, domnule Meritt, interveni Zach Fren. La poalele
taluzului sunt câteva sute la dispoziţia dumneavoastră.
— Foarte bine!… Oh!… Foarte bine! concluzionă grav
flegmaticul personaj.
Apoi se adresă servitorului său, care, după ce-şi masase
rinichii, începu să-şi frece umerii:
— Gin Ghi?…
— Da, stăpâne Jos!…
— Două cotlete pentru seara aceasta, spuse el, două cotlete…
în sânge!
Jos Meritt şi Gin Ghi povestiră apoi ce s-a întâmplat. Mergeau
pe drum, cu trei mile înaintea caravanei, când fuseseră surprinşi
de turma de ovine cuprinsă de panică. Brusc, caii lor o luară la
fugă, în pofida tuturor eforturilor lor de a-i reţine. Răsturnaţi,
călcaţi în picioare, a fost totuşi un miracol că nu au fost striviţi,
dar au avut şi noroc că doamna Branican şi însoţitorii ei au sosit
la timp pentru a le acorda primul ajutor.
Toată lumea scăpase cu bine de acest pericol grav şi caravana
reporni la drum. Spre orele şase seara, ea ajunse la staţia Alice
Spring.

Capitolul VIII
Dincolo de staţia Alice Spring

A doua zi, 24 octombrie, doamna Branican se ocupă de

reorganizarea expediţiei în vederea unei campanii care va fi,
probabil, lungă, grea, periculoasă, întrucât va stră bate regiuni
aproape necunoscute din Australia centrală.
Alice Spring nu este decât o staţie înfiinţată de Overland
Telegraf Line, vreo douăzeci de case, un ansamblu care abia ar
merita numele orăşel.
În primul rând, doamna Branican se duse la şeful staţiei, Flint.
Avea, oare, informaţii despre Inda?… Oare tribul acesta, care-l
ţinea prizonier pe căpitanul John, nu venea uneori din Australia
Occidentală până în regiunile din centru?
Flint nu spuse nimic precis în această privinţă, ci doar că
membrii Inda străbăteau din când în când partea de vest a
ţinutului Terre Alexandra. Nu auzise vorbindu-se niciodată despre
John Branican. Cât depsre Harry Felton, ceea ce ştia era că
secundul de pe Franklin fusese găsit la optzeci de mile est de linia
telegrafică, la graniţa statului Queensland. În opinia lui, cel mai
bine era să se ia în considerare informaţiile destul de precise
furnizate de bietul om înainte să moară; el o sfătui pe Dolly să-şi
continue campania luând-o drept spre districtele Australiei
Occidentale. Şeful staţiei spera, de altfel, că expediţia va fi
încununată de succes şi că doamna Branican va reuşi acolo unde
el, Flint, eşuase în urmă cu şase ani, când plecase în căutarea lui
Leichardt, proiect pe care a fost constrâns să-l abandoneze, din
cauza războaielor dintre triburile indigene. El se puse la dispoziţia
doamnei Branican pentru a-i furniza toate resursele pe care le
oferea staţia.
Aşa făcuse, a adăugat el, şi pentru David Lindsay, când acest
călător s-a oprit la Alice Spring, în anul 1886, înainte de a se
îndrepta spre Nash şi masivul oriental al lanţului Mac Donnell
Ranges.
Iată cum era, în acea perioadă, partea continentului australian,
pe care expediţia se pregătea s-o exploreze mergând spre
nord-vest.
La două sute şaizeci de mile de staţia Alice Spring, pe
meridianul 127, se află frontiera rectilinie, care, de la sud la nord,
separă Australia Meridională, Terre Alexandra şi Australia
Septentrională de provincia desemnată sub numele Australia
Occidentală, a cărei capitală este Perth. Ea este cea mai vastă, cea
mai puţin cunoscută şi populată dintre cele şapte mari diviziuni
ale continentului. În realitate, nu este determinată geografic decât
pe perimetrul coastelor ei, care cuprinde ţinuturile Nuyts,
Lieuwin, Wlaming, Endrack, Witt şi Tasmania.
Cartografii moderni indică în interiorul acestui teritoriu, ale
cărui deşerturi întinse sunt străbătute doar de indigenii nomazi,
trei asemenea pustiuri distincte:
La sud, situat între gradele treizeci şi douăzeci şi opt
latitudine, deşertul explorat de Forrest, în 1869, de la litoral până
la meridianul 123, şi traversat în întregime de Giles, în anul
1875.
Deşertul Gibson, cuprins între gradele douăzeci şi opt şi
douăzeci şi trei, ale cărui câmpii imense au fost parcurse tot de
Giles, în timpul anului 1876.
Deşertul Great Sandy, cuprins între gradul douăzeci şi trei şi
coasta septentrională, pe care colonelul Warburton a reuşit să-l
parcurgă de la est la nord-vest, în anul 1873, şi cu preţul a
multor pericole, după cum se ştie.
Or, exact pe acest teritoriu urma să fie întreprinse cercetări in
cadrul expediţiei doamnei Branican. Se stabili să fie urmat
itinerarul colonelului Warburton, conform informaţiilor date de
Harry Felton. Călătoria acestui explorator îndrăzneţ, de la staţia
Alice Spring până la ţărmul Oceanului Indian, durase
cincisprezece luni, între septembrie 1872 şi ianuarie 1874. Cât va
dura cea pe care se pregăteau s-o întreprindă doamna Branican şi
însoţitorii ei?…
Dolly le recomandă lui Zach Fren şi Tom Marix să nu piardă
nicio zi, iar aceştia, secondaţi foarte activ de Flint, reuşiră să se
conformeze ordinelor ei.
La staţia Alice Spring aşteptau, de vreo cincisprezece zile,
treizeci de cămile, cumpărate cu un preţ bun pentru doamna
Branican, şi aflate sub conducerea unor cămilari afgani.
Introducerea cămilelor în Australia avusese loc cu treizeci de
ani în urmă. În anul 1860, Elder importă din India un anumit
număr de exemplare. Aceste animale foarte utile în zone deşertice,
puternice şi rezistente la foame şi la sete, sunt capabile să poarte
o încărcătură de o sută cincizeci de kilograme şi să parcurgă
patruzeci de kilometri pe zi, „mergând mereu cu aceiaşi paşi mari,
cu acea elasticitate a genunchiului, care este arta marilor
mărşăluitori”, cum scria Eugene Fromentin în lucrarea O vară în
Sahara (1857). În plus, ele pot să stea o săptămână fără să
mănânce, iar fără să bea, şase zile iama şi trei vara. De asemenea,
sunt de acelaşi ajutor oamenilor atât pe acest continent arid, cât
şi în regiunile toride din Africa. Aici şi acolo sunt prezente aproape
fără riscuri privaţiunile cauzate de lipsa apei şi de temperaturile
ridicate. Deşertul Sahara şi deşertul Great Sandy nu sunt, oare,
traversate de meridianele corespunzătoaree celor două emisfere?
Doamna Branican dispunea de treizeci de cămile, douăzeci de
transport persoane şi zece de povară, numărul masculilor fiind
mult mai mare decât al femelelor. Majoritatea erau tinere, dar
puternice şi sănătoase. La fel cum escorta îl avea ca şef pe Tom
Marix, tot aşa aceste animale aveau ca şef o cămilă mascul, cel
mai în vârstă, căruia i se supuneau de bunăvoie celelalte. El le
conducea, le ţinea laolaltă în timpul haltelor, îi împiedica pe
masculi să fugă cu femelele. Dacă murea sau cădea bolnav, turma
risca să se împrăştie şi conducătorii ei s-ar fi dovedit neputincioşi
să menţină ordinea. Se înţelege de la sine că dromaderul acesta
preţios a fost atribuit lui Tom Marix, şi aceşti doi şefi îşi aveau
locul în fruntea caravanei.
Se mai stabili ca boii şi caii, ce transportaseră oamenii de la
staţia Farina Town până la staţia Alice Spring, să fie lăsaţi în grija
lui Flint, urmând ca la întoarcere să fie înjugaţi şi, respectiv,
înhămaţi la căruţe şi la cabriolete. Într-adevăr, toate
probabilităţile erau ca expediţia să urmeze la drumul de
întoarcere spre Adelaide calea jalonată de stâlpii companiei
Overland Telegraf Line.
Dolly şi Jane aveau să stea împreună într-o chibitcă, un fel de
trăsură aproape similară cu cele arăbeşti, trasă de una dintre cele
mai robuste cămile ale turmei. Ele se vor putea adăposti acolo, în
spatele unor perdele groase, de razele soarelui şi chiar să se
protejeze împotriva acelor ploi provocate de furtuni violente –
extrem de rare, e adevărat – pe câmpiile centrale ale
continentului.
Obişnuită cu marşurile lungi ale nomazilor, Harriett,
servitoarea doamnei Branican, prefera să meargă pe jos. Aceste
animale mari cu două cocoaşe îi păreau mai degrabă destinate
transportului unor pachete decât creaturilor omeneşti.
Trei cămile de transport persoane erau rezervate lui Len
Burker, lui Godfrey şi lui Zach Fren, care aveau să se obişnuiască
repede cu mersul lor greoi şi zdruncinându-te la tot pasul. De
altfel, din cauza mersului lor lent şi regulat, acelaşi ritm se
impunea şi personalului care mergea pe jos. Iar trapul nu va fi
necesar decât atunci când va trebui devansată caravana, pentru a
se găsi un puţ sau o sursă de apă în timpul străbaterii deşertului
Great Sandy.
Cât despre albii din escortă, lor le erau destinate celelalte
cincisprezece cămile de transport persoane. Negrii ce urmau să
conducă, pe durata acestei faze finale a expediţiei, cămilele de
povară trebuiau să meargă pe jos în timpul celor
douăsprezece-patrusprezece mile, distanţă estimată în cazul celor
două etape zilnice; şi ea putea fi parcursă fără eforturi excesive.
Astfel a fost reorganizată caravana în vederea unor încercări
inerente celei de-a doua perioade a călătoriei. Totul a fost calculat,
cu aprobarea doamnei Branican, pentru a se face faţă exigenţelor
campaniei, oricât de lungă s-ar fi dovedit, menajând animalele şi
oamenii. Având în dotare mijloace de transport mai bune, provizii
mai îndestulătoare de hrană şi materiale de campare adecvate, la
care se adaugă nişte condiţii mai favorabile decât cele de care
s-au bucurat precedenţii exploratori ai continentului australian,
existau speranţe ca, în cele din urmă, campania să fie încununată
de succes.
Mai rămâne de spus ce se va întâmpla în continuare cu Jos
Meritt. Aceste gentleman şi servitorul său, Gin Ghi, aveau să
rămână la staţia Alice Spring? Dacă o părăseau, o vor face pentru
a urma linia telegrafică în direcţia nord? Nu se vor îndrepta mai
degrabă spre est, fie spre vest, în căutarea triburilor indigene?
Acolo colecţionarul nostru ar avea şansa să descopere,
într-adevăr, pălăria imposibil de găsit, pe care o căuta de multă
vreme. Dar, deocamdată, lipsit de cal, fără bagaje, fără hrană,
cum va reuşi să-şi continue drumul?
De când se împrieteniseră, Zach Fren l-a întrebat de câteva ori
pe Gin Ghi în această privinţă. Însă chinezul a răspuns că nu ştia
niciodată ce hotărâri avea să ia stăpânul său, de vreme ce nici
gentlemanul însuşi nu ştia. Ceea ce a putut afirma totuşi a fost că
Jos Meritt nu ar fi consimţit în niciun chip să facă drum întors,
atât timp cât monomania lui nu va fi satisfăcută, şi că el, Gin
Ghin, originar din Hong Kong, nu era pregătit să revadă ţara
„unde tinerii chinezi, îmbrăcaţi în mătase, culeg cu degetele lor
subţiri floarea de nufăr”.
Totuşi, se aştepta semnalul de plecare şi Jos Meritt nu
dezvăluise încă nimic despre intenţiile lui, când doamna Branican
a fost înştiinţată de Gin Ghi că gentlemanul îi solicita favoarea
unei discuţii private.
Foarte bucuroasă să-i facă un serviciu, în măsura
posibilităţilor, acestui excentric, răspunse că îl ruga pe onorabilul
Jos Meritt să binevoiască a merge la casa lui Flint, undea ea
locuia de la sosirea în staţie.
Jos Meritt se duse imediat acolo – era în după-amiaza de 25
octombrie – şi, imediat ce se află faţă în faţă cu Dolly, el începu să
vorbească in termenii următori:
— Doamnă Branican… Bine!… Oh… Foarte bine! Nu mă
îndoiesc, nu… nu mă îndoiesc nicio clipă că nu-l veţi găsi pe
căpitanul John… Şi eu aş vrea să fiu la fel de sigur că voi pune
mâna pe această pălărie spre descoperirea căreia tind toate
eforturile unei existenţe deja foarte agitate… Bine!… Oh!… Foarte
bine! Vreţi să ştiţi de ce am venit să scotocesc cele mai secrete
regiuni ale Australiei?
— Ştiu, domnule Meritt, răspunse doamna Branican, şi, la
rândul meu, nu mă îndoiesc că nu veţi fi răsplătit într-o zi pentru
atâta perseverenţă.
— Perseverenţă… Bine!… Oh!… Foarte bine!… Vedeţi, doamnă,
această pălărie este unică în lume!
— Vă lipseşte din colecţie?…
— Este regretabil… şi aş face orice ca s-o obţin!
— Este o pălărie de bărbat? întrebă Dolly, care se interesa mai
degrabă din bunăvoinţă decât din curiozitate de inocentele fantezii
ale acestui maniac.
— Nu, doamnă, nu… O pălărie de femeie… Dar ce femeie!… Vă
rog să mă scuzaţi dacă ţin secrete numele şi calitatea ei… de
teamă să nu stârnesc concurenţa… Gândiţi-vă deci, doamnă…
dacă altcineva…
— În sfârşit, aveţi vreun indiciu?…
— Un indiciu?… Bine!… Oh!… Foarte bine!… Ceea ce am aflat,
ajutat mult de corespondenţă, anchete, peregrinări, este că
pălăria în cauză a emigrat în Australia după o serie de vicisitudini
emoţionante şi că, plecată de sus… da, foarte de sus!… ea trebuie
să omeze acum capul unui suveran dintr-un trib indigen…
— Ce trib?…
— Unul dintre acelea care parcurg teritoriile din nord şi din vest
ale continentului. Bine!… Oh!… Foarte bine!… Dacă trebuie, le voi
vizita pe toate… Şi, întrucât mi-e indiferent dacă încep cu unul
sau cu altul, vă cer permisiunea să vă urmez caravana până la
tribul Inda.
— Foarte bucuroasă, domnule Meritt, răspunse Dolly, şi voi da
ordin chiar acum să fie procurate, dacă este posibil, două cămile
suplimentare…
 — Una singură va fi de ajuns, doamnă, pentru mine şi
servitorul meu… cu atât mai mult, cu cât intenţionez să urc pe
dromader, iar Gin Ghin se va mulţumi să meargă pe jos.
— Ştiţi că trebuie să plecăm mâine dimineaţă, domnule Meritt?
— Mâine?… Bine!… Oh!… Foarte bine!… Nu eu vă voi întârzia,
doamnă Branican. Dar se înţelege, nu-i aşa, că nu mă voi ocupa
în niciun fel de căpitanul John… Asta e problema
dumneavoastră… Mă voi ocupa numai de pălăria mea…
— De acord, de pălăria dumneavoastră, domnule Meritt! preciză
Dolly.
Acestea fiind zise, Jos Meritt se retrase, spunându-şi în sine că
femeia această inteligentă, dârză şi generoasă merită să-şi
găsească soţul, tot la fel cum şi el, un pasionat colecţionar, merită
să pună mâna pe giuvaer, a cărui găsire îi va completa colecţia de
pălării istorice.
Informat să fie gata pentru a doua zi, Gin Ghi a trebuit să se
ocupe cu aranjarea celor câteva obiecte ce scăpaseră de dezastru,
după năvala oilor. Cât despre cămila pe care gentlemanul trebuia
s-o împartă cu servitorul lui – aşa cum am arătat mai sus – Flint
a reuşit să găsească una. Iar Jos Meritt i-a fost foarte
recunoscător prin clasicul: „Bine!… Oh!… Foarte bine!…”
A doua zi, 26 octombrie, a fost dat semnalul de plecare, după ce
doamna Branican îşi luă rămas bun de la şeful staţiei. Tom Marix
şi Godfrey mergeau înaintea albilor din escortă, care erau călări.
Dolly şi Jane se instalară în chibitcă, avându-l într-o parte pe Len
Burker şi de cealaltă parte pe Zach Fren. Apoi venea, aşezat
maiestuos între cele două cocoaşe ale cămilei lui, Jos Meritt,
urmat pe jos de Gin Ghi. După ei urmau cămilele de povară şi
negrii formând a doua jumătate a escortei.
La ora şase dimineaţa, lăsând în dreapta sa Overland Telegraf
Line şi staţia Alice Spring, expediţia dispăru înapoia unuia dintre
munţii care mărginesc lanţul principal Mac Donnell Ranges.
în luna octombrie, în Australia, temperatura este deja excesivă.
Ca atare, Tom Marix recomandă să nu se meargă decât în primele
ore ale zilei – de la patru la nouă dimineaţa – şi după-amiaza – de
la patru la opt seara. Chiar şi nopţile începuseră să fie sufocante
şi erau necesare halte lungi pentru a obişnui caravana cu
temperaturile mari din regiunile centrale.
Nu era încă deşertul, cu ariditatea interminabilelor lui câmpii,
cu râurile secate în întregime, cu puţurile conţinând doar o apă
sălcie, înainte ca seceta din sol să le sece complet. La poalele
munţilor se întindea această regiune unde se întretaie ramificaţiile
lanţurilor muntoase Mac Donnell şi Strangways Ranges,
străbătută de linia telegrafică pierzându-se, într-o curbă
unduitoare, spre nord-vest. Caravana a trebuit să abandoneze
această direcţie, pentru a se îndrepta direct spre vest, aproape pe
paralela care se confundă cu tropicul Capricornului. Era aproape
acelaşi drum parcurs de Giles, în anul 1872, şi care îl intersecta
pe cel al lui Stuart la douăzeci şi cinci de mile, nord, de Alice
Spring.
Cămilele mergeau foarte încet pe aceste terenuri extrem de
accidentate, udate ici şi colo de rare firicele de apă. Oamenii
puteau găsi aici, la adăpostul arborilor, apă destul de proaspătă şi
din care animalele se adăpau de ajuns pentru mai multe ore.
Trecând prin apropierea unor tufărişuri dese şi răzleţite,
vânătorii caravanei, însărcinaţi cu aprovizionarea cu vânat,
doborâră câteva specii cu carne comestibilă, între altele iepuri.
Se ştie că iepurele este pentru Australia ceea ce e lăcusta
pentru Africa. Aceste prea prolifice insecte rozătoare devoră tot
dacă nu eşti atent. Până atunci, personalul caravanei nu prea le-a
acordat atenţie din punct de vedere alimentar, deoarece ceea ce
constituie adevăratul vânat abundă în câmpiile şi în pădurile
Australiei Meridionale. Dar când iepurii, potârnichile, dropiile,
raţele, porumbeii şi alt vânat cu pene sau cu blană lipseşte,
carnea puţin fadă şi plăcută la gust a lăcustei poate reprezenta
oricând un adaos culinar. Dar, în această regiune riverană cu
lanţul muntos Mac Donnell Ranges, membrii expediţiei trebuiau
să se mulţumească astfel cu ceea ce găseau, adică iepuri
mişunând la tot pasul.
Şi apropo de asta, in seara de 31 octombrie, Godfrey, Jos Meritt
şi Zach Fren stăteau de vorbă şi discuţia lor ajunse la această
stirpă ce trebuie nimicită urgent. Şi când Godfrey întrebă dacă au
existat dintotdeauna iepuri în Australia, Tom Marix răspunse:
— Nu, băiete, au fost importaţi doar de treizeci de ani. Ni s-a
făcut un cadou frumos aici! Aceste animale s-au înmulţit atât de
mult, încât ne devastează ogoarele. Unele districte sunt invadate
în aşa măsură, că nu mai putem creşte nici oi, nici vite sau alte
animale domestice. Câmpurile sunt găurite de vizuini ca un ciur,
iar iarba este mâncată până la rădăcină. Este o ruină totală, şi am
ajuns că cred că nu colonii mănâncă iepurii, ci invers.
 — Nu au fost folosite modalităţi mai eficace de a scăpa de ei?
observă Zach Fren.
— Să spunem nişte mijloace ineficace, reluă Tom Marix,
deoarece numărul iepurilor creşte în loc să scadă. Cunosc un
proprietar care a trebuit să plătească patruzeci de mii de lire
pentru stârpirea iepurilor care-i devastau domeniul. Guvernul a
pus un preţ pe capul lor, aşa cum se procedează cu tigrii şi cu
şerpii în India engleză. Aş! Aceste animale sunt asemănătoare cu
capetele hydrei, cresc pe măsură ce sunt tăiate, ba chiar din ce în
ce mai multe. A fost folosită stricnina, care a otrăvit sute de mii de
urecheaţi şi a izbucnit ciuma în ţară. Nu s-a reuşit nimic.
— Nu este aşa, întrebă Godfrey, că un savant francez, Louis
Pasteur, a propus distrugerea acestor rozătoare răspândind
printre ei virusul holerei de la găini?
— Da, şi probabil că mijlocul acesta s-ar fi dovedit eficace dacă
ar fi fost utilizat. Nu s-a auzit nimic, deşi s-a propus o primă de
douăzeci de mii de lire în acest scop. În schimb, Queensland şi
Noua Galie de Sud au aprobat instalarea unui grilaj lung de opt
sute de mile, pentru a proteja estul continentului de invazia
iepurilor. Este o adevărată calamitate.
— Bine!… Oh!… Foarte bine!… O adevărată calamitate!
interveni Jos Meritt, la fel ca tipii din rasa galbenă, care vor
invada până la urmă cele cinci continente ale lumii. Chinezii sunt
iepurii viitorului.
Din fericire, Gin Ghi nu era acolo, întrucât ar fi protestat,
negreşit, împotriva acestei comparaţii ofensatoare la adresa
chinezilor. Sau, cel puţin, ar fi ridicat din umeri râzând cu râsul
specific rasei lui: o aspirare lungă şi zgomotoasă.
— Prin urmare, spuse Zach Fren, australienii vor renunţa la
luptă?…
— Şi ce ar trebui făcut pentru a o continua?… zise Tom Marix.
— Mi se pare totuşi, spuse Jos Meritt, că ar exista o modalitate
sigură de a nimici aceşti iepuri.
— Care anume? întrebă Godfrey.
— Parlamentul britanic să voteze un decret care să sune aşa:
„Nu vor mai fi purtate decât pălării din blană de castor în tot
Regatul Unit şi în coloniile ce depind de acesta. Or, cum pălăria
de castor este confecţionată tot din blană de iepure… Bine!…
Oh!… Foarte bine!…”
Astfel îşi încheie fraza Jos Meritt, prin exclamaţia lui obişnuită.
 Oricum, până la trimiterea în Parlament a aşa-zisului decret,
cel mai bine era să fie consumată carnea iepurilor ucişi pe drum.
Cât despre celelalte animale, ele nu erau bune de mâncat; dar au
fost zărite câteva mamifere dintr-o specie aparte, mult mai
interesante pentru naturalişti. Unul era o echidnă din familia
monotremelor, cu nas în formă de cioc şi cu buze cornoase, cu
corpul acoperit de ţepi ca un arici, a cărui principală hrană se
compune din insecte pe care le hăpăie cu limba sa filiformă,
întinzându-se dincolo de vizuină. Celălalt era un ornitorinc, cu
cioc de raţă, cu o blană de culoare brun-roşcat, acoperind un corp
lung de un picior. Femelele acestor două specii prezintă
particularitatea de a fi ovipare: nu nasc pui vii, ci depun ouă, dar
puii ieşiţi din ouă sunt hrăniţi cu laptele produs de glande
mamare individuale, ce se deschid separat pe o anumită parte a
abdomenului. Astfel, ele se reproduc la fel ca reptilele, dar îşi
hrănesc puii cu lapte, la fel ca mamiferele.
Într-o zi, Godfrey, care se distingea printre vânătorii caravanei,
a fost destul de fericit când zări şi trase într-un „iarri”, un fel de
cangur cu o formă foarte sălbatică. Uşor rănit, acesta reuşi să
fugă în tufărişurile din apropiere. Tânărul novice nu a fost deloc
supărat, deoarece, dacă e să-l credem pe Tom Marix, mamiferul în
cauză nu are valoare decât prin dificultatea ce este resimţită
atunci când vrei să-l prinzi, şi nu prin proprietăţile lui
comestibile. La fel se întâmplă şi cu un „bungari”, animal destul
de mare, cu pielea negricioasă, care se strecoară printre ramurile
înalte întocmai marsupialilor, se agaţă de ele cu ghearele lui de
pisică, balansându-şi coada lungă. Această fiinţă, în special
nocturnă, se ascunde atât de îndemânatic între ramurile
arborilor, încât e foarte greu să o zăreşti.
De exemplu, Tom Marix a făcut observaţia că un bungari este
un vânat excelent, a cărui came, pregătită la proţap, este net
superioară celei a cangurului. Şi că aveau de ce să regrete,
deoarece era probabil ca exemplare bungari să nu mai fie întâlnite
în apropierea deşertului. Evident, îndreptându-se spre vest,
caravana va fi nevoită să se limiteze la propriile resurse.
Totuşi, în pofida dificultăţilor solului, Tom Marix a reuşit să
menţină media regulamentară de douăsprezece-patrusprezece
mile pe zi, medie stabilită de conducătorii expediţiei. Deşi
temperatura era foarte ridicată – 30-35°C la umbră – oamenii o
suportau destul de convenabil. În timpul zilei, este adevărat, se
mai întâlneau câteva pâlcuri de arbori la poalele cărora se putea
face tabără în condiţii acceptabile. De altfel, apa nu lipsea, cu
toate că nu existau decât câteva firişoare în albia râurilor. Pe
durata haltelor, care aveau loc regulat în intervalul ora nouă şi
patru după-amiaza, oamenii şi animalele se odihneau suficient de
pe urma marşurilor.
Ţinutul era nelocuit. Ultimele domenii fuseseră lăsate în urmă.
Nici urmă de „paddocks” sau de ţarcuri, nici de numeroasele oi,
pe care o iarbă scurtă şi uscată nu le-ar fi putut hrăni. Au fost
întâlniţi, arareori, câţiva indigeni care se îndreptau spre staţiile
ţinând de Overland Telegraf Line.
La 7 noiembrie, după-amiaza, Godfrey, care avansase cu o
jumătate de milă înainte, reveni semnalând prezenţa unui om
călare. Acesta mergea pe o potecă îngustă la poalele lanţului
muntos Mac Donnell Ranges, a cărui bază este formată din cuarţ
şi din gresie metamorfice. Zărind caravana, el se îndreptă în galop
spre ea şi o ajunse într-un răstimp scurt.
Membrii expediţiei tocmai se aşezaseră sub un pâlc compus din
câţiva eucalipţi piperniciţi, care abia dădeau umbră. În apropiere
curgea un râuleţ, alimentat de izvoarele din lanţul central şi a
căror apă fusese băută de rădăcinile eucalipţilor.
Godfrey îl conduse pe călăreţ la doamna Branican, care îi oferi
mai întâi un pahar plin cu whisky, iar el se arătă foarte
recunoscător de acest chilipir.
Era un alb australian, de aproape treizeci şi cinci de ani, unul
dintre acei excelenţi călăreţi, obişnuiţi cu picăturile de ploaie, care
alunecă pe pielea lor strălucitoare ca pe o tafta ceruită, cu soarele
care nu mai are ce arde pe tenul lor foarte bronzat. Era un curier
care-şi îndeplinea funcţia cu zel şi cu un umor deosebit,
parcurgând districtele provinciei, distribuind scrisori, răspândind
veştile de la o staţie la alta, cât şi în orăşelele împrăştiate la est
sau la vest de linia telegrafică. Bărbatul revenea de la Emu
Spring, post aflat pe panta meridională a Muntelui Bluff Ranges,
după ce traversase regiunea ce se întinde până la masivul Mac
Donnell.
Curierul, care aparţinea clasei „roughmen”, adică a oamenilor
aspri, putea fi comparat cu genul băiat bun din vechiul serviciu
poştal francez. Era deprins să rabde de foame şi de sete. Sigur pe
sine, ştiind că va fi întâmpinat cordial peste tot unde s-ar opri,
chiar şi atunci când nu ar fi avut nicio scrisoare în tolbă, hotărât,
viguros, curajos, cu revolverul la centură, puşca în bandulieră, cu
un cal rapid şi robust, el mergea zi şi noapte, fără să se teamă de
întâlniri periculoase.
Doamnei Branican îi făcu plăcere să discute cu el, să-i ceară
informaţii despre triburile aborigene, cu care intra des în contact.
Acest brav curier răspunse simplu şi cu amabilitate. El auzise
vorbindu-se, ca toată lumea, despre catastrofa navei Franklin;
totuşi, nu ştia că o expediţie, organizată de soţia lui John
Branican, părăsise Adelaide pentru a explora regiunile centrale
ale continentului australian. Doamna Branican îi mai spuse că,
potrivit informaţiilor lui Harry Felton, căpitanul John era ţinut
prizonier de paisprezece ani de membrii tribului Inda.
— Şi, în cursele dumneavoastră, aţi intrat vreodată în contact
cu indigenii acestui trib?
— Nu, doamnă, deşi aceşti Inda s-au apropiat uneori de Terre
Alexandra, răspunse curierul, şi am auzit adesea vorbindu-se
despre ei.
— Puteţi să ne spuneţi unde se găsesc ei la ora actuală? întrebă
Zach Fren.
— Cu aceşti nomazi, ar fi dificil… Un sezon, sunt aici, în altul,
în altă parte…
— Dar ultimul loc în care au fost văzuţi?… reluă doamna
Branican, insistând asupra acestei chestiuni.
— Pot să afirm, doamnă, răspunse curierul, că Inda erau, în
urmă cu şase luni, în nord-vestul Australiei Orientale, pe malurile
fluviului Fitzroy. Sunt teritoriile frecventate în mod obişnuit de
populaţiile Tasmaniei. Mii de draci! Ştiţi că, pentru a ajunge pe
aceste teritorii, trebuie să traversaţi deşerturile din centru şi din
vest? Şi nu pot să vă spun la ce pericole vă expuneţi!… Oricum,
cu energie şi curaj, se ajunge departe… Deci, asiguraţi-vă
proviziile necesare şi drum bun, doamnă Branican!
Curierul acceptă încă un pahar mare cu whisky, şi chiar câteva
cutii de conserve, pe care le strecură în desagă. Apoi, urcând pe
cal, dispăru ocolind ultimul vârf al lanţului Mac Donnell Ranges.
După două zile, caravana depăşea marginea munţilor mai mici
de înălţime ai acestui lanţ, dominat de piscul Muntelui Liebig.
Ajunsese, în sfârşit, la limita deşertului, la o sută treizeci de mile,
nord-vest, de Alice Spring.
 Capitolul IX
Jurnalul doamnei Branican

Ceea ce ne vine în primul rând în minte, când spunem „deşert”,

este Sahara, cu imensele ei întinderi de nisip, presărate ici şi colo
cu oaze verzi şi răcoroase. Totuşi, regiunile centrale ale
continentului australian nu au nimic în comun cu cele
septentrionale din Africa, în afară de raritatea apei. „Apa stă la
umbră”, spun indigenii, iar călătorul trebuie să rătăcească de la
un puţ la altul, situate în majoritate la distanţe foarte mari unul
de altul. Cu toate acestea, deşi nisipul, fie că se întinde în
straturi, fie sub forma unor dune, acoperă în mare parte solul
australian, care nu este total arid. Un peisaj compus din copăcei,
tufe, la care se adaugă diverse floricele, sau din câţiva arbori ici şi
colo, arbori de gumă, acacia sau eucalipţi, este mai puţin
decepţionant decât nuditatea Saharei. Dar aceşti arbori, aceşti
copăcei şi tufe nu furnizează nici fructe, nici frunze comestibile
caravanelor, care sunt obligate să care propriile provizii de hrană,
iar în mijlocul acestor zone pustii viaţa animală abia e
reprezentată de zborul păsărilor în trecere.
Doamna Branican ţinea cu o regularitate şi o exactitate perfecte
un jurnal de călătorie. Câteva pasaje din acest jurnal ne vor
dezvălui, mai clar decât o simplă relatare, incidentele acestei
călătorii atât de grele. Ele vor ilustra mai bine, de asemenea,
starea sufletească impetuoasă a lui Dolly, hotărârea ei în mijlocul
atâtor încercări, tenacitatea sa de nezdruncinat în a nu-şi pierde
speranţa, chiar şi atunci când va sosi momentul în care însoţitorii
ei îşi vor pierde nădejdea. Vom vedea, în sfârşit, de ce este
capabilă o femeie, când se dedică împlinirii unei datorii.
10 noiembrie – La ora patru dimineaţa, am părăsit tabăra
ridicată la poalele Muntelui Liebig. Curierul ne-a dat nişte
informaţii preţioase. Ele concordă cu cele ale bietului Felton. Da,
tribul Inda trebuie căutat în nord-vest, şi mai ales pe malurile
fluviului Fitzroy. Aproape opt sute de mile de parcurs!… Le vom
străbate. Voi ajunge, chiar de-ar fi să ajung singură şi să devin
prizoniera acestui trib. Cel puţin, voi fi alături de John!
Ne îndreptăm spre nord-vest, aproape pe aceeaşi rută a
colonelului Warburton. Itinerarul nostru va fi puţin asemănător
cu al său până la fluviul Fitzroy. Putem, oare, să nu trecem prin
aceleaşi încercări ca şi el, să nu lăsăm în urmă câţiva dintre
însoţitorii noştri, morţi de extenuare? Din nefericire,
circumstanţele sunt mai puţin favorabile. Colonelul Warburton a
părăsit Alice Spring în luna aprilie, ceea ce ar însemna luna
octombrie în America de Nord, adică spre sfârşitul sezonului cald.
În schimb, caravana noastră a plecat din Alice Spring la sfârşitul
lui octombrie, şi suntem în noiembrie, mai exact la începutul verii
australiene. Astfel, temperatura este deja excesivă, 35°C la
umbră, când există umbră. Şi aşteptăm cu speranţă ca un nor să
acopere soarele, ca un pâlc de arbori să ne ofere un adăpost…
Ritmul de mers adoptat de Tom Marix este foarte practic.
Durata şi orele etapelor sunt, de asemenea, bine stabilite. Între
patru şi opt ore dimineaţa, prima etapă, apoi haltă până la ora
patru. A doua etapă de patru-opt ore seara, şi odihnă întreaga
noapte. Evităm astfel să mergem în miezul zilei, foarte torid. Dar
cât timp pierdut! Câte întârzieri! Admiţând că nu vom da peste
niciun obstacol, abia în trei luni vom ajunge pe malurile fluviului
Fitzroy…
Sunt foarte mulţumită de serviciile lui Tom Marix. Zach Fren şi
el sunt doi oameni hotărâţi, pe care pot conta în toate
împrejurările.
Godfrey mă înspăimântă prin firea lui pasională. Este mereu
înaintea caravanei şi adesea îl pierdem din vedere. Îl ţin cu greu
lângă mine şi totuşi copilul acesta mă iubeşte ca şi cum ar fi fiul
meu. Tom Marix i-a făcut observaţii despre îndrăzneala lui. Sper
că va ţine cont de ele.
Aflat aproape întotdeauna înapoia caravanei, Len Burker pare
să caute mai degrabă compania negrilor din escortă decât pe cea a
albilor. El le cunoaşte de mult – primilor – gusturile, instinctele,
obişnuinţele. Când întâlnim indigeni, ne este foarte folositor,
deoarece le vorbeşte destul de bine limba pentru a-i înţelege şi a fi
înţeles. Poate că soţul sărmanei mele Jane s-a schimbat mult, dar
mi-e teamă!… Privirea i-a rămas aceeaşi, una dintre acele priviri
nesincere, care îţi ocolesc ochii…
noiembrie – Nu s-a întâmplat nimic nou în timpul ultimelor
trei zile. Ce îmbărbătare şi consolare simt văzând-o pe Jane
aproape de mine! Cât de mult vorbim în chibitca noastră, unde
ne-am închis amândouă! l-am împărtăşit credinţa mea lui Jane şi
ea nu se mai îndoieşte că-l voi găsi pe John! Dar săraca femeie
este mereu tristă. Nu o mai presez deloc cu întrebări despre
trecutul ei, din ziua în care Len Burker a forţat-o să-l urmeze în
Australia. Înţeleg că ea nu poate să se dezvăluie în întregime.
Uneori mi se pare că va face nişte mărturisiri… Bănuiesc că Len
Burker o urmăreşte… Când îl zăreşte, când se apropie, atitudinea
ei se schimbă, trăsăturile feţei i se înăspresc… Lui Jane îi este
frică… Am convingerea că omul acesta o domină şi că, la un gest
al lui, ea l-ar însoţi la capătul lumii.
Jane pare să simtă o afecţiune pentru Godfrey; şi totuşi, atunci
când acest copil drag vine în apropierea chibitcei noastre pentru a
ne vorbi, ea nu îndrăzneşte să-i adreseze vreun cuvânt, nici măcar
să-i răspundă… Ochii ei privesc în altă parte, îşi coboară capul…
Ca şi cum ar suferi în prezenţa lui.
Astăzi, traversăm o câmpie întinsă şi mlăştinoasă în timpul
etapei de dimineaţă. Pot fi observate aici câteva băltoace, cu o apă
sălcie, aproape sărată. Tom Marix ne spune că mlaştinile în cauză
sunt rămăşiţele unor lacuri vechi, care comunicau odinioară cu
lacurile Eyre şi Torrens pentru a forma o mare, divizând în două
continentul. Din fericire, am reuşit să ne facem provizii de apă la
halta din ajun, iar cămilele noastre şi-au potolit setea din plin.
Se pare că multe dintre aceste lagune există nu numai în zonele
accidentate ale solului, dar şi în mijlocul regiunilor mai înalte.
Terenul este umed, iar picioarele cămilelor lasă să se întrevadă
pe alocuri un noroi vâscos, după ce au zdrobit stratul salin, care
acoperă băltoacele. Uneori, crusta rezistă mai mult la presiune şi,
atunci când piciorul se înfundă brusc în ea, ţâşneşte un jet de
nămol lichid.
Străbatem cu greu aceste mlaştini, care se întind pe o distanţă
de zeci de mile spre nord-vest.
Am întâlnit deja şerpi de la plecarea noastră din Adelaide. Sunt
destul de răspândiţi în Australia, şi în număr foarte mare la
suprafaţa acestor lagune, presărate cu tufăriş şi arbuşti. Unul
dintre oamenii noştri din escortă chiar a fost muşcat de o astfel de
reptilă veninoasă, lungă de cel puţin trei picioare, de culoare
brună şi al cărei nume ştiinţific este, mi s-a spus, Trimesurus
ikaheca. Tom Marix a cauterizat imediat rana cu un vârf de pudră
presărată pe braţul inflamat al acestui om. El – este un alb – n-a
scos nici măcar un strigăt. I-am ţinut braţul în timpul operaţiei.
Mi-a mulţumit. I-am oferit un supliment de whisky. Cred că rana i
se va vindeca şi nu vor exista probleme.
Trebuie să fim atenţi unde punem piciorul. A fi cocoţat pe o
cămilă nu înseamnă că eşti la adăpost de aceşti şerpi. Mi-e teamă
mereu ca Godfrey să nu comită vreo imprudenţă şi tremur de
îngrijorare, atunci când îi aud pe negri strigând: „Vin'dohe!”,
cuvânt din limba indigenă, ce poate fi tradus prin „şarpe”.
La venirea serii, când am instalat corturile pentru noapte, doi
dintre indigenii noştri au ucis încă o reptilă, cu o lungime destul
de mare. Tom Marix spune că dintre cele două sferturi de şerpi
veninoşi, care mişună în Australia, doar în cazul a cinci specii
veninul este periculos pentru om. Şarpele care tocmai a fost ucis
măsoară douăsprezece picioare lungime. Este un fel de boa.
Australienii noştri au vrut să-l pregătească pentru masa de seară,
l-am lăsat să o facă.
Iată cum l-au gătit:
După ce a fost făcută o gaură în nisip, un indigen a băgat
înăuntru nişte pietre, încălzite în prealabil, în mijlocul unui jar,
peste ele fiind întinse frunze frumos mirositoare. Cu capul şi
coada tăiate, şarpele a fost aşezat pe aceste pietre şi acoperit cu
frunze de acelaşi gen, apoi totul fiind astupat cu un strat de
pământ tasat, destul de gros pentru ca vaporii emanaţi de căldura
pietrelor încinse să nu răzbată afară.
Asistăm la această operaţie culinară, nu fără un anumit
dezgust; dar atunci când şarpele, gătit suficient, a fost scos din
acest cuptor improvizat, trebuie să spun că aroma cărnii era
destul de delicioasă. Nici Jane, nici eu nu am vrut să gustăm, deşi
Tom Marix ne-a asigurat că în cazul acestor reptile carnea este
destul de insipidă, dar că ficatul lor e considerat a fi dintre cele
mai savuroase.
— Îl putem compara, zise el, cu ce poate fi mai fin, de fapt, la
un vânat şi în special cu găinuşa-de-alun sau ierunca.
— Ierunca!… Bine… Oh!… Foarte bine!… E delicioasă ierunca!
strigă Jos Meritt.
Şi după ce a fost servit cu o bucată mică de ficat, el a cerut una
mai mare, pe care o devoră apoi în întregime. Ce aţi vrea? O lipsă
de fasoane tipic britanică.
Cât despre Gin Ghi, el nu se lăsă rugat. După ce a degustat cu
lăcomie o halcă mare şi fumegândă din carnea de şarpe, a
exclamat plin de încântare, nu fără un lung suspin de regret:
— Ai-ia! Cu câteva stridii Ning Po şi o sticlă cu vin Tao Ching,
te-ai crede la hotelul Tai Chung Yuan!
Şi Gin Ghi a vrut să-mi spună că la Pekin se afla faimoasa
prăvălie de ceai Arcul de fier.
 învingându-şi dezgustul, Godfrey şi Zach luară şi ei câteva
bucăţele din carnea de şarpe. După părerea lor, era foarte
comestibilă. Am preferat să-i cred pe cuvânt.
Trebuie spus că reptila a fost devorată în întregime de indigenii
escortei. Nu lăsară să se piardă nici măcar puţina grăsime rămasă
în urma preparării nevertebratului.
Pe durata nopţii, somnul ne-a fost tulburat de urlete sinistre,
care se auzeau de la o anumită distanţă. Era o haită de câini
Dingo, care pot fi numiţi şi şacalii din Australia, deoarece sunt o
corcitură între câine şi lup. Un Dingo are o blană de culoare
gălbuie sau roşie spre cafeniu-închis, şi o coadă lungă, foarte
stufoasă. Din fericire, aceste sălbăticiuni se mărginiră doar să
urle şi nu atacară tabăra. În număr foarte mare, ar putea fi
primejdioşi.
19 noiembrie – Căldura este din ce în ce mai copleşitoare, iar
râurile pe care le întâlnim încă sunt aproape secate în întregime.
Este nevoie să săpăm în albia lor, dacă vrem să găsim apă cu care
să ne umplem butoaiele. Încă puţin, şi nu vom mai putea conta
decât pe puţuri; râurile aproape că au dispărut.
Sunt obligată să recunosc că există o antipatie cu adevărat
inexplicabilă, am putea spune chiar instinctivă, între Len Burker
şi Godfrey. Nu şi-au adresat niciodată vreun cuvânt. Este sigur că
se evită amândoi cu obstinaţie.
Într-o zi, am discutat despre asta cu Godfrey.
— Nu-ţi prea place Len Burker? l-am întrebat eu.
— Nu, doamnă Dolly, mi-a răspuns el, şi nu-mi cereţi să o fac…
— Dar este aliat cu familia mea, am reluat eu. E ruda mea,
Godfrey, şi fiindcă mă iubeşti…
— Doamnă Dolly, vă iubesc, dar pe el nu-l voi agrea niciodată.
Dragul Godfrey, care este deci presentimentul, motivul secret,
care îl determină să vorbească aşa?
27 noiembrie – Astăzi se întinde în faţa noastră spaţii vaste,
imense câmpii monotone, acoperite cu ierburi din genul Spinifex.
Este o iarbă spinoasă, numită pe bună dreptate „iarbă
porc-spinos”. Uneori trebuie să circulăm printre tufe care se ridică
până la cinci picioare deasupra solului, şi ale căror ţepi riscă să
ne rănească animalele. Deja, vlăstarii ierburilor Spinifex au
început să capete acea culoare specifică, fapt ce ne arată că ei
sunt improprii alimentaţiei animalelor. Atunci când aceste mlădiţe
sunt încă verzi sau galbene, cămilele nu refuză să le consume.
Dar acum nu mai este cazul şi ele se feresc să nu le atingă în
timpul mersului.
În aceste condiţii, mersul devine extrem de greoi. Este un
adevărat test de răbdare, întrucât trebuie să străbatem sute de
mile în mijlocul acestor câmpii cu Spinifex. Este arbustul
deşertului, singurul care poate vegeta în teritoriile aride din
centrul Australiei.
Temperatura creşte neîncetat, umbra lipseşte peste tot.
Oamenii care merg pe jos suferă de pe urma temperaturii
excesive. S-ar putea crede, oare, că, aşa cum a constatat colonelul
Warburton, cu cinci luni mai devreme, termometrul cobora uneori
mult sub zero grade şi că râurile erau captive sub un strat de
gheaţă gros de un deget?
Râurile se înmulţesc în această perioadă; dar, în prezent, oricât
de mare ar fi adâncimea la care se sapă în albia lor, nu se va găsi
niciun strop de apă.
Tom Marix a dat ordin oamenilor călări din escortă să facă din
când în când schimb cu cei care merg pe jos. Această măsură a
fost luată în scopul de a da satisfacţie cererilor venite din partea
negrilor. Văd cu regret că Len Burker a devenit purtătorul lor de
cuvânt în această împrejurare. Cu siguranţă, aceşti oameni sunt
de plâns: le este foarte greu să meargă desculţi prin mijlocul
tufelor spinoase, sub o temperatură dificil de suportat, chiar şi
seara, chiar şi dimineaţa. În orice caz, nu din cauza lui Len
Burker sunt invidioşi negrii pe escuada albilor. El se amestecă în
ce nu-l priveşte. Îl rog să ia în seamă asta.
— Ceea ce fac, Dolly, îmi spune el, este în interesul comun.
— Vreau să cred asta, replic eu.
— Este important să repartizăm corect sarcinile…
— Lasă-mi mie această grijă, domnule Burker, interveni în
discuţie Tom Marix. Voi lua măsurile necesare.
Văd bine că Len Burker se retrage cu un dispreţ inabil deghizat,
aruncându-ne o privire piezişă. Jane a zărit-o, în momentul în
care ochii soţului s-au fixat asupra ei, iar biata femeie şi-a întors
capul.
Tom Marix îmi promite că va face tot ceea ce depinde de el,
astfel încât oamenii din escortă, albi sau negri, să nu mai aibă de
ce se plânge.
5 decembrie – în timpul haltelor noastre, avem mult de furcă
din cauza furnicilor albe. Aceste insecte ne asaltează cu zecile de
mii.
Invizibile sub nisipul fin, este de ajuns o presiune exercitată de
picior pentru a ieşi la suprafaţă.
— Am pielea dură şi tare ca talpa, îmi spune Zach Fren, o
adevărată piele de rechin, şi totuşi aceste bestii blestemate i-au
venit de hac!
Adevărul este că pielea animalelor nu este destul de groasă
pentru a rezista la muşcătura mandibulelor furnicilor albe. Nu
mai putem să ne întindem pe pământ, fără a fi imediat acoperiţi
de ele. Pentru a scăpa de aceste insecte, ar trebui să ne expunem
razelor soarelui, a căror arşiţă nu o pot suporta. Dar nu ar
însemna decât să schimbăm un rău cu un altul.
Cel dintre noi, care pare să fie mai puţin maltratat de aceste
furnici, este chinezul. Este prea leneş pentru ca supărătoarele
pişcături să triumfe asupra indolenţei sale? Nu ştiu. Dar în timp
ce noi schimbăm locul, scuturându-ne, pe jumătate furioşi,
privilegiatul Gin Ghi, întins la umbra unei tufe de Spinifex,
rămâne nemişcat şi doarme liniştit, ca şi cum aceste insecte
malefice s-ar feri de pielea lui galbenă.
În plus, Jos Meritt se arată la fel de răbdător ca servitorul lui.
Deşi corpul său lung oferă acestor asediatori un vast câmp de
devorat, el nu se plânge. Cu o mişcare regulată şi reflexă, braţele
lui se ridică, apoi cad şi zdrobesc maşinal mii de furnici,
mulţumindu-se să-şi spună, privindu-şi servitorul nepăsător la
muşcături: „Aceşti chinezi sunt într-adevăr nişte fiinţe
excepţionale, favorizate de natură.”
— Gin Ghi?…
— Da, stăpâne Jos.
— Ar trebui să facem schimb de piele?…
— Bucuros, răspunse chinezul, dacă, în acelaşi timp, ne-am
schimba şi condiţia.
— Bine!… Oh!… Foarte bine! Dar pentru a face această
schimbare a pielii, ar trebui mai întâi să fie jupuit unul dintre noi,
şi tu vei fi primul…
— Vom mai discuta despre asta la a treia Lună, răspunse Gin
Ghi.
Şi adormi iar până la a cincea trezie, pentru a folosi poeticul
său limbaj, adică până în momentul în care caravana repomi la
drum.
10 decembrie – Acest supliciu nu încetă decât după ce Tom
Marix dădu semnalul de plecare. Bine că furnicile nu au
intenţionat să se caţere pe picioarele cămilelor. Cât despre cei ce
merg pe jos, ei nu au scăpat total de aceste insuportabile insecte.
Mai mult, în timpul mersului nu ne expunem atacurilor unor
inamici de alt gen, şi nu mai puţin dezagreabili, ţânţarii, care
constituie unul dintre cele mai de temut flageluri din Australia.
Din cauza înţepăturilor lor, mai ales în sezonul ploios, animalele,
ca şi cum ar fi atinse de o epidemie, slăbesc, se sting încet, chiar
mor, fără să poată fi salvate.
Şi totuşi, cât n-am da noi să fim acum în sezonul ploilor? Nu
reprezintă nimic, într-adevăr, acest flagel al furnicilor şi al
ţânţarilor, pe lângă torturile setei, provocate de căldurile din luna
decembrie australiană. Lipsa apei duce, în cele din urmă, la
pierderea tuturor facultăţilor mintale, a forţei fizice. Şi iată că
rezervele noastre sunt pe cale să se epuizeze, şi butoaiele să sune
a gol! După ce au fost umplute la ultimul râu, ceea ce mai conţin
acum nu este decât un lichid încălzit, gros, tulburat de
zdruncinături, insuficient pentru a potoli setea. Situaţia noastră
va semăna curând cu cea a cazangiilor arabi la bordul
steamer-elor ce traversează Marea Roşie: nefericiţii cad pe
jumătate leşinaţi în faţa cazanelor încinse.
Ceea ce nu este mai puţin alarmant e că bietele cămile încep să
se târască, în loc să păstreze acel ritm de mers specific lor.
Gâturile li se întind spre orizontul conturat în latul şi în lungul
câmpiei netede, fără denivelări ale solului, fără ondulări de teren.
Mereu imensa stepă, acoperită de arida iarbă Spinifex, ale cărei
rădăcini adânci sunt înfipte în nisip. Nu se zăreşte niciun arbore,
niciun indiciu prin intermediul căruia să recunoaştem prezenţa
unui puţ sau al unui izvor.
16 decembrie – în două etape, caravana noastră nu a depăşit
astăzi nouă mile. În rest, de câteva zile am constatat că media
noastră de mers a scăzut simţitor. În pofida robusteţii lor,
animalele avansează lent, mai ales cele care transportă
materialul.
Tom Marix devine furios, atunci când vede oamenii oprindu-se
brusc, înainte ca el să fi dat semnalul pentru haltă. Se apropie de
cămilele de povară şi le loveşte cu cravaşa, însă asta nu are niciun
efect asupra pielei acestor animale rustice.
Fapt ce-l determină pe Jos Meritt să spună, cu calmul său
specific, care-l caracterizeză în orice împrejurare:
 — Bine!… Oh!… Foarte bine, domnule Marix. Dar vă dau un
sfat bun: nu cămila trebuie lovită, ci cămilarul.
Şi, desigur, Tom Marix era gata să-i urmeze sfatul, dacă nu aş
fi intervenit eu să-l împiedic. Trebuie să avem grijă ca, pe lângă
oboseala resimţită de oamenii noştri, să nu alăturăm rele
tratamente. Unii dintre ei ar dezerta până la urmă. Mi-e teamă să
nu se întâmple asta, mai ales dacă ideea le-ar veni negrilor din
escortă, deşi Tom Marix mă linişteşte mereu în această privinţă.
17-27 decembrie – Călătoria continuă în aceste condiţii, în
timpul primelor zile ale săptămânii, vremea se schimbă cu vântul
care începe să bată mai tare. Câţiva nori s-au arătat la nord, sub
forma unor volute rotunjite. Seamănă cu nişte bombe mari, pe
care o scânteie ar fi de ajuns să le facă să explodeze.
În ziua de 23, scânteia a ţâşnit şi un fulger a traversat cerul.
Bubuiturile stridente ale trăsnetului s-au produs cu o intensitate
rară, dar fără să fie urmate de un uruit prelung, pe care ecoul să-l
trimită înapoi în acest ţinut muntos. În acelaşi timp, curenţii
atmosferici s-au dezlănţuit cu o asemenea violenţă, încât abia am
putut să stăpânim animalele. A trebuit chiar să coborâm de pe ele
şi să ne întindem pe sol. Zach Fren, Godfrey, Tom Marix şi Len
Burker s-au străduit din răsputeri să ne protejeze chibitca
împotriva rafalelor puternice. Cât de a campa sub astfel de
asalturi, să ne înălţăm corturile între tufele de Spinifex, a fost
imposibil să ne gândim la asta. Într-o clipă, tot materialul ar fi
fost împrăştiat, deteriorat.
— Asta nu e nimic, spuse Zach Fren frecându-şi mâinile. E
doar începutul furtunii.
— Trăiască furtuna, dacă aduce apă! strigă Godfrey.
Godfrey avea dreptate: apă! apă! este strigătul nostru… Dar va
ploua?… Totul stătea în acest verb?… Da, în el se afla nodul
strâns, deoarece o ploaie abundentă ar fi fost pentru noi mana
deşertului. Din nefericire, aerul era atât de uscat – recunoşteam
asta după intervalul scurt dintre trăsnete – încât apa din nori
putea rămâne în stare de vapori şi să nu se transforme în ploaie.
Şi totuşi, ne era greu să ne imaginăm o furtună şi mai violentă,
un schimb mai asurzitor de detunături şi de fulgere.
Am putut observa atunci ceea ce mi se spusese despre
comportamentul aborigenilor australieni în prezenţa acestor
meteori. Ei nu se tem că ar putea fi trăsniţi, nu închid ochii în
faţa fulgerului, nu tremură la bubuitul trăsnetelor. Într-adevăr,
negrii din escortă scoteau nişte exclamaţii de bucurie. Nu păreau
deloc impresionaţi fizic aşa cum sunt celelalte fiinţe vii, atunci
când atmosfera este încărcată de electricitate, în momentul în
care acest fluid se manifestă sfâşiind norii în tăriile cerului
înflăcărat.
Negreşit, sistemul nervos este puţin sensibil la aceste fiinţe
primitive. În fond, probabil că ei văd în această furtună un posibil
potop, supliciul lui Tantal în toată asprimea lui.
— Doamnă Dolly… doamnă Dolly, îmi zicea Godfrey, deasupra
capului nostru se află totuşi apă, apă pură, apă din cer! Iată cum
străpung fulgerele norii, şi nu cade nimic!
— Puţină răbdare, copilul meu, i-am răspuns eu, să nu ne
pierdem speranţa…
— Da, spuse Zach Fren, norii se măresc şi în acelaşi timp scad
în volum. Ah! dacă vântul ar înceta, tot acest vacarm s-ar
transforma în cataracte!
De fapt, ceea ce ne inducea cel mai mult teamă era faptul ca
uraganul să nu ducă toată această masă de vapori spre sud, fără
să verse asupra noastră nicio picătură de apă…
Spre ora trei după-amiază, se părea că orizontul începea să se
degajeze spre nord, că furtuna urma să înceteze în curând. Avea
să fie o cruntă decepţie pentru noi!
— Bine!… Oh!… Foarte bine!
Jos Meritt tocmai îşi lansase exclamaţia lui obişnuită. Niciodată
locuţiunea aceasta aprobativă nu a fost mai justificată. Cu mâna
întinsă, englezul nostru constată că ea se udase cu câteva
picături mari de apă.
Potopul nu se lăsă aşteptat. A trebuit să ne adăpostim sub
mantalele de piele. Apoi, fără să pierdem un minut, toate
recipientele pe care le aveam în dotare au fost puse pe pământ,
astfel încât să primească binemeritata aversă. Au fost întinse
chiar şi cuverturi, pături, rufărie, tot ce putea fi stors după ce era
îmbibat cu apă, fapt ce va ajuta animalele să-şi potolească setea.
De altfel, nu trecu o oră şi cămilele au fost primele care şi-au
potolit setea. Se formaseră rapid râuleţe şi mici torente între tufele
de Spinifex. Câmpia ameninţa să se transforme într-o mlaştină
vastă. Era apă, chiar pentru toată lumea. Ne-am delectat fericiţi
cu această sursă abundentă, pe care pământul uscat avea să o
absoarbă întocmai unui burete şi pe care soarele, ce reapărea la
orizont, avea să-i vaporizeze curând ultimele lacrimi.
 În sfârşit, ne asigurasem pentru câteva zile cu o rezervă de apă
importantă şi binevenită. Puteam să ne reluăm etapele zilnice, cu
oamenii întremaţi şi cu animalele gata de pornit la drum.
Butoaiele fuseseră umplute până la buză. Tot ceea ce era etanş
fusese folosit ca recipient. Cât despre cămile, au avut grijă să-şi
umple buzunarul interior, cu care le-a înzestrat natura şi din care
aveau să-şi procure apă o anumită perioadă. Şi am putea fi chiar
surprinşi, deoarece acest buzunar conţine aproape cincisprezece
galoane.
Din nefericire, furtunile care udă suprafaţa continentului
australian sunt rare, cel puţin în această perioadă a anului, când
căldura estivală este în toi. Este deci o eventualitate favorabilă, pe
care ar fi imprudent să se conteze pentru viitor. Furtuna durase
mai puţin de trei ore, iar albia încinsă a râurilor avea să absoarbă
curând apa căzută din cer. Este adevărat, puţurile vor profita
într-o măsură mai mare de lichidul preţios şi nutream speranţa ca
furtuna să nu fi fost doar locală, să fi udat măcar câteva sute de
mile din câmpia australiană.
decembrie – în aceste împrejurări, şi urmând îndeaproape
itinerarul colonelului Warburton, am ajuns, fără noi incidente, la
Waterloo Spring, la o sută patruzeci de mile de Muntele Liebig.
Expediţia noastră atingea astfel gradul douăzeci şi şase
longitudine, relevat pe hartă de Tom Marix şi Godfrey. Ea tocmai
trecuse dincolo de limita convenţională, stabilită printr-o direcţie
rectilinie, trasată de la sud la nord, între provinciile învecinate şi
această vastă porţiune a continentului care poartă numele
Australia Occidentală.

Capitolul X
Alte câteva extrase

Waterloo Spring nu este câtuşi de puţin un cătun, nici măcar

un orăşel. Câteva corturi de indigeni, abandonate în acest
moment, nimic mai mult. Nomazii nu se opresc aici decât în
perioada în care sezonul ploios alimentează cursurile de apă din
regiune, fapt ce le permite să se stabilească în zonă un anumit
timp. Waterloo nu-şi justifică în niciun fel adăugarea cuvântului
„spring”, comun tuturor staţiilor din deşert. La suprafaţa solului
nu ţâşneşte niciun izvor şi, aşa cum s-a spus, dacă în Sahara pot
fi întâlnite oaze răcoroase, la adăpostul arborilor, unde se găseşte
apă curentă, în van le-am căuta în deşertul australian.
Aceasta este observaţia consemnată în jurnalul doamnei
Branican, din care vor mai fi reproduse câteva extrase. Mai mult
decât cea mai precisă descriere, ele înlesnesc cunoaşterea
ţinutului, arată în toată grozăvia lor încercările rezervate
îndrăzneţilor care se aventurează aici. Permit, de asemenea, să fie
apreciate forţa morală, dârzenia deosebită a autorului lor,
hotărârea nestrămutată de a-şi atinge scopul, cu preţul oricăror
sacrificii.
decembrie – Trebuie să rămânem două zile la Waterloo Spring.
Aceste întârzieri mă descumpănesc, când mă gândesc la distanţa
ce ne separă de valea în care curge fluviul Fitzroy. Şi putem şti,
oare, dacă nu va fi nevoie să căutăm dincolo de această vale tribul
Inda? Din ziua în care Harry Felton l-a părăsit, ce existenţă a dus
bietul meu John?… Indigenii nu s-au răzbunat pe el, din cauza
fugii însoţitorului său?… Nu trebuie să mă gândesc la asta…
Acest gând m-ar ucide!…
Zach Fren încearcă să mă liniştească.
„întrucât căpitanul John şi Harry Felton au fost atâţia ani
prizonierii acestor Inda, îmi spunea el, înseamnă că indigenii în
cauză au avut interes să-i păstreze. Harry Felton v-a făcut să
înţelegeţi asta, doamnă. Aceşti indigeni au recunoscut în căpitan
un şef alb de mare valoare şi aşteaptă în continuare ocazia de a-l
preda în schimbul unei răscumpărări conforme cu importanţa lui.
În opinia mea, fuga însoţitorului său nu trebuie să fi înrăutăţit
situaţia căpitanului John.”
Să dea Dumnezeu să fie aşa!
decembrie – Astăzi se încheie anul 1890. În urmă cu
cincisprezece ani, nava Franklin pleca din portul San Diego…
Cincisprezece ani!… Şi caravana noastră a părăsit Adelaide doar
de patru luni şi cinci zile! Cum se va sfârşi, oare, anul acesta, care
debutează pentru noi în deşert?
ianuarie – însoţitorii mei nu au vrut să treacă această zi fără
să-mi ureze toate cele bune odată cu intrarea în noul an. Draga
mea Jane m-a îmbrăţişat, cuprinsă de cea mai vie emoţie, şi am
ţinut-o îndelung în braţe. Zach Fren şi Tom Marix au dorit să-mi
strângă mâna. Ştiu că am în ei doi prieteni care şi-ar da şi viaţa
pentru mine. Toţi oamenii noştri m-au înconjurat cu simpatie,
adresându-mi calde felicitări. Spun toţi, totuşi cu excepţia
negrilor din escortă, a căror nemulţumire se manifestă cu fiecare
ocazie. Este clar că Tom Marix îi stăpâneşte cu greutate.
Len Burker mi-a vorbit cu răceala lui obişnuită, asigurându-mă
de succesul expediţiei. Este sigur că ne vom atinge ţelul. Totuşi, el
se întreabă dacă e bine să ne îndreptăm spre fluviul Fitzroy. După
părerea lui, Inda sunt nişte nomazi ce pot fi întâlniţi cel mai
frecvent în regiunile vecine cu statul Queensland, adică în estul
continentului. Este adevărat, a adăugat el, că ne îndreptăm spre
locul unde Harry Felton l-a lăsat pe căpitanul său… dar cine ne
poate asigura că tribul Inda nu a plecat spre alte zone… etc.
Toate acestea le-a spus pe acel ton care nu inspiră încredere,
acel ton pe care unii oameni îl folosesc când vorbesc fără să te
privească.
Dar Godfrey a fost cel care mi-a atras cel mai mult atenţia. EI a
făcut un buchet din acele mici flori ce cresc între tufele de
Spiniflex. Mi le-a oferit cu atâta graţie, mi-a spus nişte cuvinte
atât de tandre, că mi-au dat lacrimile. Cum l-am mai îmbrăţişat,
pe Godfrey al meu, şi cum sărutările lui răspundeau alor mele…
De ce mă gândesc mereu că micul meu Wat ar putea avea vârsta
lui… că ar putea fi bun la fel ca el…
Jane se afla acolo… Era atât de emoţionată şi devenise foarte
palidă în prezenţa lui Godfrey… Am crezut că-şi va pierde
cunoştinţa. Dar s-a stăpânit, şi soţul ei a luat-o cu el… N-am
îndrăznit să o reţin.
Apoi, în acea zi, am pornit iar la drum, la ora patru seara, pe
un cer acoperit de nori. Căldura era puţin mai suportabilă.
Cămilele de transport şi de povară, odihnite suficient după
oboseala acumulată, au mers cu un pas mai vioi. Ba chiar a
trebuit să fie moderate, astfel încât oamenii care mergeau pe jos
să le poată urma.
15 ianuarie – Timp de câteva zile, am păstrat acest ritm de
mers rapid. De două sau de trei ori, au mai căzut câteva ploi
abundente. Nu am suferit de sete, iar rezerva noastră a fost
refăcută complet. Problema apei este cea mai grea dintre toate,
dar şi cea cea mai înspăimântătoare, atunci când este vorba de o
călătorie prin mijlocul acestor deşeturi. Solicită o preocupare
constantă. Într-adevăr, puţurile par să fie rare pe itinerarul pe
care-l urmăm. Colonelul Warburton l-a cunoscut foarte bine în
timpul călătoriei lui, care s-a încheiat pe coasta de vest a
Tasmaniei.
 De acum înainte ne bazăm doar pe proviziile noastre. Nu
trebuie să contăm pe randamentul vânătorii. Vânatul lipseşte în
aceste zone pustii şi aride. Abia zărim câteva stoluri de porumbei,
de care nu ne putem apropia. Ei nu se odihnesc între tufele de
Spinifex decât după un zbor lung, când aripile nu mai au forţa
să-i susţină în aer. Totuşi, alimentaţia noastră este asigurată
pentru câteva luni şi, în această privinţă, sunt liniştită. Zach Fren
veghează scrupulos ca hrana – conserve, făină, ceai, cafea – să fie
distribuită metodic şi cu regularitate. Chiar şi noi urmăm acelaşi
regim, nu există nicio excepţie, pentru nimeni. Negrii din escortă
nu se pot plânge că suntem mai bine trataţi decât ei.
Ici şi colo zboară, de asemenea, câteva vrăbii, rătăcite la
suprafaţa acestor regiuni; dar nu merită să ne obosim în a le
urmări.
Şi mereu aceleaşi furnici albe, cu zecile de mii, care ne fac atât
de dureroase haltele. Cât despre ţânţari, ţinutul este prea secetos
pentru a fi jenaţi de înţepăturile lor. „îi vom reîntâlni în zonele mai
umede”, a precizat Tom Marix. Ei bine, va mai trebui să le
suportăm o vreme pişcăturile. Şi să plătim scump apa care îi
atrage.
Am ajuns la Mary Spring, optzeci de mile de Waterloo, în ziua
de 23 ianuarie.
Un pâlc de arbori piperniciţi se înalţă în acest loc. Sunt nişte
eucalipţi care au epuizat tot lichidul din sol şi sunt pe jumătate
ofiliţi.
— Frunzele lor atârnă ca nişte limbi uscate de sete, spune
Godfrey.
Şi comparaţia este foarte adevărată.
Observ că tânărul acesta, energic şi hotărât, nu a pierdut nimic
din veselia vârstei lui. Sănătatea nu îi este afectată de vreo
disfuncţie, cel puţin aşa cred, deoarece se află în perioada în care
adolescentul e în formare. Şi această asemănare uimitoare, care
mă tulbură… Este aceeaşi privire, când ochii lui mă privesc;
aceleaşi intonaţii, când îmi vorbeşte… Şi are un fel de a rosti
cuvintele, de a-şi exprima gândurile, care îmi aminteşte de bietul
meu John!
Într-o zi, am vrut să-i atrag atenţia lui Len Burker asupra
acestei particularităţi.
— Dar nu, Dolly, mi-a răspuns el, e o simplă închipuire din
partea ta. Îţi mărturisesc sincer că nu sunt uimit deloc de această
asemănare. În opinia mea, ea nu există decât în imaginaţia ta. În
fond, prea puţin contează, şi dacă din acest motiv eşti interesată
de el…
— Nu, Len, am replicat eu, dacă am simţit o afecţiune aparte
pentru Godfrey, este din cauză că l-am văzut preocupat de ceea ce
reprezintă unicul scop al vieţii mele… să-l găsesc şi să-l salvez pe
John. M-a rugat stăruitor să-l iau cu mine şi, mişcată de
insistenţele lui, am fost de acord. Şi apoi, este unul dintre copiii
mei din San Diego, unul dintre acele sărmane fiinţe fără familie,
care au fost crescute la Wat House… Godfrey e ca un frate al
micului meu Wat…
— Ştiu… ştiu, Dolly, a replicat Len Burker, şi te înţeleg într-o
anumită măsură. Să dea Dumnezeu să nu regreţi un act în urma
căruia sensibilitatea ta să fie afectată mai mult decât raţiunea.
— Nu-mi place să te aud vorbind aşa, Len Burker, am
continuat eu caustic. Asemenea observaţii mă rănesc. Ce ai să-i
reproşezi lui Godfrey?…
— Oh! Nimic… nimic deocamdată. Dar, cine ştie… mai târziu,
nu va abuza de afecţiunea ta puţin prea pronunţată în privinţa
lui?… Un copil găsit… nu se ştie de unde vine… cine este… ce
sânge îi curge prin vene…
— Este sângele unor oameni demni şi oneşti! i-am răspuns eu,
aproape strigând. La bordul pachebotului Brisbane, era iubit de
toţi, de şefii şi de camarazii lui, şi, aşa cum mi-a spus căpitanul,
lui Godfrey nu i s-a reproşat niciodată nimic! Zach Fren, care-l
cunoaşte, îl apreciază la fel ca mine! Dar spune-mi, Len Burker,
de ce nu îţi place acest copil?
— Eu… Dolly!… îmi place şi nu-mi place… Mi-e indiferent,
asta-i tot. Cât despre prietenia mea, nu o ofer primului venit, şi
nu mă gândesc decât la John, cum să-l smulgem din mâna
indigenilor…
Dacă Len Burker a vrut să-mi dea o lecţie, nu o pot accepta; mi
se pare falsă. Nu-mi uit soţul pentru acest copil; dar sunt fericită
gândindu-mă că Godfrey îşi uneşte eforturile cu ale mele. Sunt
sigură de asta, şi anume că John va aproba ceea ce am făcut şi
ceea ce intenţionez să fac pentru viitorul acestui copil.
Atunci când i-am relatat lui Jane această conversaţie, sărmana
femeie a coborât capul şi n-a răspuns nimic.
Pe viitor, nu voi mai insista. Jane nu vrea, nu poate să-l
învinuiască pe Len Burker. Înţeleg această reţinere; este datoria
ei.
29 ianuarie – Am ajuns la malul unui mic lac, un fel de lagună,
despre care Tom Marix crede că este White Lake. Îşi justifică
numele „Lacul Alb”, deoarece, în locul apei care s-a evaporat, a
rămas pe fundul acestui bazin un strat de sare. Încă o rămăşiţă a
acestei mări interioare, ce separa odinioară Australia în două
insule mari.
Zach Fren a reînnoit provizia noastră de sare; am fi preferat să
găsim apă potabilă.
în împrejurimi există un număr mare de şobolani, mai mici
decât cei obişnuiţi. Trebuie să ne ferim de atacurile lor. Sunt nişte
animale atât de vorace, încât rod tot ce le cade la îndemână.
În rest, negrii au considerat că vânatul acesta nu trebuie evitat
şi, după ce au prins vreo douăzeci de rozătoare, le-au pregătit şi
gătit, apoi s-au delectat cu carnea lor destul de respingătoare. Ar
trebui să avem proviziile pe terminate pentru a ne resemna cu o
astfel de hrană. Să ne ajute Dumnezeu să nu ajungem la opţiunea
aceasta! Iată-ne acum la marginea deşertului numit Great Sandy.
În timpul ultimelor douăzeci de mile, aspectul terenului s-a
modificat treptat. Tufele de Spinifex sunt mai rare şi această
vegetaţie plăpândă tinde să dispară. Solul este deci aşa de arid,
încât nu se mai pretează vegetaţiei în cauză atât de exigentă? Tot
ce este posibil, văzând imensa câmpie, ondulată de dune de nisip
roşu, şi lipsa oricăror urme ale unor albii de râuri. Ceea ce lasă să
se înţeleagă faptul că în aceste teritorii devorate de soare nu plouă
niciodată, nici măcar în sezonul de iarnă.
În faţa acestei aridităţi lamentabile, a acestei uscăciuni
îngrijorătoare, nu e niciunul dintre noi care să nu fie cuprins de
cele mai triste presentimente. Tom Marix îmi arată pe hartă aceste
pustiuri dezolante: este un spaţiu lăsat în alb, străbătut de
itinerarele lui Giles şi ale lui Gibson. Spre nord, cel al colonelului
Warburton reliefează clar incertitudinile mersului său prin
multiplele parcursuri şi ocoluri cauzate de căutarea puţurilor.
Aici, oamenii lui bolnavi, înfometaţi, sunt la capătul puterilor…
Colo, animalele îi sunt decimate, fiul îi e pe moarte… Cel mai bine
ar fi să nu-i citim relatarea călătoriei sale, dacă am vrea să facem
alta, pe urmele lui… cei mai îndrăzneţi ar da înapoi… Dar eu am
citit-o, şi o recitesc… Nu mă voi lăsa cuprinsă de teamă… Curajul
acestui explorator, de a studia regiunile necunoscute ale
continentului australian, il am şi eu, pentru a-l găsi pe John…
Singurul scop al vieţii mele este aici, şi îl voi atinge!
3 februarie – De cinci zile, a trebuit să mai reducem puţin
media etapelor noastre. Drumul de parcurs este dificil. Nimic mai
regretabil. Întârziată de terenul accidentat, caravana noastră este
incapabilă să urmeze o linie dreaptă. Solul este foarte denivelat,
fapt ce ne obligă să urcăm şi să coborâm pante adesea extrem de
abrupte. În unele locuri, dăm peste dune, între care cămilele sunt
obligate să meargă, deoarece nu pot să le treacă. Există, de
asemenea, coline nisipoase, înalte de până la cinci picioare şi
separate unele de altele de o distanţă cuprinsă între şase-şapte
sute de metri. Picioarele oamenilor care merg pe jos se înfundă în
nisip şi astfel înaintarea devine din ce în ce mai greoaie.
Căldura este copleşitoare. Nu am putea spune cu ce intensitate
îşi trimite soarele razele spre pământ. Sunt nişte săgeţi de foc, ce
ne străpung în mii de locuri. Jane şi cu mine abia dacă putem sta
la adăpostul chibitcei noastre. Nu mai spun cât trebuie să sufere
însoţitorii noştri în timpul etapelor de dimineaţă şi din timpul
serii! Oricât de robust ar fi, Zach Fren este foarte obosit; dar nu se
plânge, acest prieten devotat, a cărui existenţă e legată de a mea,
nu şi-a pierdut buna dispoziţie!
Jos Meritt suportă aceste încercări cu un curaj calm, cu o
rezistenţă la privaţiuni, pe care suntem tentaţi s-o invidiem. Gin
Ghi, mai puţin răbdător, se plânge, fără să reuşească să-şi
emoţioneze stăpânul. Şi când ne gândim că excentricul acesta se
supune unor asemenea încercări pentru a găsi o pălărie!
— Bine!… Oh!… Foarte bine! răspunde el atunci când i se
aduce vorba despre asta. Dar ce pălărie rarisimă!…
— O pălărie veche de saltimbanc! murmură Zach Fren ridicând
din umeri.
— O zdreanţă fără valoare! replică Gin Ghi.
În timpul zilei, între orele opt şi patru, ne este aproape
imposibil să facem un pas. Campăm oriunde, ridicăm două sau
trei corturi.
Oamenii din escortă, albi şi negri, se întind, care cum pot, la
umbra cămilelor. Ceea ce este alarmant e că în curând vom
rămâne fără apă. Ce se va întâmpla dacă nu vom întâlni decât
puţuri secate? Simt că Tom Marix este extrem de îngrijorat, oricât
încearcă să-şi ascundă anxietatea faţă de mine. Greşeşte, ar face
mai bine să nu-mi ascundă nimic. Pot înţelege tot, şi nu-mi voi
pierde capul…
 februarie – S-au scurs unsprezece zile, în timpul cărora nu am
avut decât două ore de ploaie. Abia ne-am umplut butoaiele,
oamenii şi-au mai potolit setea, iar animalele şi-au refăcut câtuşi
de puţin proviziile de apă. Am ajuns la Emily Spring, unde izvorul
este absolut secat. Animalele noastre sunt epuizate. Jos Meritt nu
mai ştie ce să facă pentru a-şi convinge cămila să meargă. Nu o
loveşte, totuşi, şi încearcă să o ia la sentiment. Îl aud cum îi
spune:
— Aşadar, dacă ţi-e greu să mergi, cel puţin nu eşti supărată,
biata mea cămilă!
Sărmanul dromader nu pare să înţeleagă această deosebire.
Ne reluăm drumul, mai îngrijoraţi ca niciodată.
Două animale sunt bolnave. Ele de-abia se târâsc şi nu vor
putea continua călătoria. Alimentele pe care le purta cămila de
povară a trebuit să fie mutate pe spinarea unei cămile de
transport persoane, luată de la unul dintre oamenii escortei.
Putem fi fericiţi, deoarece cămila mascul, pe care o călăreşte
Tom Marix, şi-a păstrat până acum toate forţele. Fără ea, celelalte,
în special cămilele femelă, s-ar răzleţi şi nimic nu le-ar putea
reţine.
Trebuie să curmăm suferinţa bietelor animale bolnave. Ar fi
inuman să le lăsăm să moară de foame, de sete, în prada unei
lungi agonii, şi cel mai indicat ar fi câte un foc de revolver pentru
fiecare.
Caravana se îndepărtează şi ocoleşte o colină de nisip… Răsună
două detunături… Tom Marix ni se alătură şi călătoria continuă.
Ceea ce este mai alarmant e că sănătatea a doi dintre oamenii
noştri îmi provoacă vii nelinişti. Au febră şi nu facem economie de
sulfat de chinină, care se găseşte din plin în farmacia noastră
portabilă. Şi totuşi, sunt chinuiţi de o sete ucigătoare. Proviziile
noastre de apă sunt terminate şi nimic nu indică faptul că am fi
în apropierea unui puţ.
Bolnavii sunt întinşi pe spatele unei cămile, pe care însoţitorii
lor o conduc ţinând-o de hăţuri. Nu putem abandona oamenii ca
pe nişte animale. Le vom acorda toate îngrijirile, este de datoria
noastră, şi nu vom da înapoi… Dar această temperatură
necruţătoare îi mistuie puţin câte puţin…
Oricât de obişnuit ar fi cu aceste încercări ale deşertului şi cu
toate că şi-a folosit experienţa pentru a-şi trata însoţitorii din
poliţia provincială, Tom Marix nu mai ştie ce să facă… Apă…
apă!… Asta cerem norilor, întrucât solul este incapabil să ne-o
furnizeze.
Cei care rezistă cel mai bine oboselii, care suportă fără să
sufere prea mult de pe urma acestor călduri excesive, sunt negrii
din escortă.
Totuşi, chiar dacă sunt mai puţin afectaţi, nemulţumirea lor
creşte din zi în zi. Tom Marix încearcă în van să-i tempereze. Cei
mai înverşunaţi stau cu orele departe de locul de popas, pun ceva
la cale, sunt furioşi, iar simptomele unei revolte iminente sunt
evidente.
În ziua de 21, toţi, de comun acord, au refuzat să continue
călătoria în direcţia nord-vest, sub pretextul că mureau de sete.
Vai! pretextul era foarte serios! de douăsprezece ore, în butoaiele
noastre nu mai este niciun strop de apă! Am recurs la băuturile
alcoolice, al căror efect este deplorabil, întrucât ni se urcă la cap.
A trebuit să intervin personal în mijlocul acestor indigeni
stăpâniţi de un singur gând, cel al revoltei. Am vrut să-i fac să
înţeleagă că o oprire în asemenea împrejurări nu era modalitatea
cea mai bună de a pune capăt suferinţelor lor.
— De fapt, răspunse unul dintre ei, ceea ce vrem este să o luăm
înapoi.
— Înapoi?… Unde?…
— La Mary Spring.
— La Mary Spring nu mai este apă, am precizat eu, şi ştiţi
foarte bine asta.
— Dacă nu mai este apă la Spring Mary, replică indigenul, vom
găsi puţină lângă Muntele Wilson, în direcţia râului Sturt.
Îl privesc pe Tom Marix. Se duce să caute harta specială, pe
care figurează Deşertul Great Sandy. O consultăm. Într-adevăr, la
nord de Mary Spring, există un curs de apă destul de important,
care este posibil să nu fie secat de tot. Dar cum de ştia indigenul
de existenţa unui curs de apă? îl chestionez în această privinţă.
Mai întâi ezită şi, în cele din urmă, îmi răspunde că Len Burker
le-a vorbit despre râul respectiv. Şi tot din partea lui a venit
propunerea de a ne îndrepta spre Sturt.
Sunt cât se poate de supărată de faptul că Len Burker a avut
imprudenţa – doar imprudenţă? — de a stârni o parte din escortă
şi de a o determina să se întoarcă spre est. Din asta ar rezulta nu
numai întârzieri, ci şi o serioasă modificare a itinerarului nostru,
care ne va îndepărta de fluviul Fitzroy.
 Am o discuţie clară cu el.
— Ce vrei, Dolly! îmi zice el. Mai bine să avem întârzieri sau să
ocolim, decât să ne încăpăţânăm să urmăm o rută pe care nu se
află puţuri.
— În orice caz, domnule Burker, spune cu vioiciune Zach Fren,
doamnei Branican trebuia să-i spuneţi şi nu indigenilor.
— Vă purtaţi în aşa fel cu negrii, adaugă Tom Marix, că nu-i
mai pot stăpâni. Oare dumneavoastră le sunteţi şef, sau eu?…
— Consider nefondate observaţiile dumneavoastră, Tom Marix!
replică Len Burker.
— Nefondate sau nu, ele sunt justificate de comportamentul
dumneavoastră, domnule, şi ar trebui să ţineţi cont de ele!
— Nu primesc ordine de la nimeni aici, cu excepţia doamnei
Branican…
— Fie, Len Burker, am răspuns eu. De acum înainte, dacă ai
unele critici de făcut, te rog să mi le adresezi mie şi nu altora.
— Doamnă Dolly, spuse atunci Godfrey, vreţi să o iau înaintea
caravanei pentru a găsi un puţ?… Poate voi găsi până la urmă…
— Nişte puţuri fără apă! murmură Len Burker, care se
îndepărtează ridicând din umeri.
Îmi imaginez uşor cât trebuie să fi suferit Jane, care asista la
această discuţie. Modul de a acţiona al soţului ei, atât de nefast
pentru buna înţelegere ce trebuie să existe în rândurile oamen ilor
noştri, ne poate crea cele mai grave probleme. A trebuit să mă
alătur lui Tom Marix pentru a obţine de la negri promisiunea de a
renunţa să o ia înapoi, smulsă nu fără oarecare greutate. Totuşi,
ei declarară că, dacă nu vom găsi un puţ în două zile, se vor
întoarce la Mary Spring, pentru a ajunge la râul Sturt.
23 februarie – Câteva suferinţe de nespus în timpul celor două
zile care urmară! Starea celor doi însoţitori ai noştri s-a înrăutăţit.
Au căzut încă trei cămile pentru a nu se mai ridica, incapabile să
se mişte, cu capul pe nisip, cu rinichii umflaţi. A trebuit să le
împuşcăm. Erau două animale de transport şi una de povară. În
prezent, patru albi din escortă sunt nevoiţi să meargă pe jos pe
durata acestei călătorii deja atât de obositoare chiar şi pentru
oamenii călare.
Şi nicio fiinţă omenească în Deşertul Great Sandy! Niciun
australian în aceste regiuni ale Tasmaniei, care ar putea să ne
ofere vreo informaţie despre starea puţurilor! Evident, caravana
noastră s-a îndepărtat de itinerarul lui Warburton, deoarece
colonelul nu a parcurs niciodată etape atât de lungi, fără să-şi
refacă proviziile de apă. Prea adesea, este adevărat, puţurile pe
jumătate secate nu conţineau decât un lichid gros, încălzit, puţin
potabil. Dar ne vom mulţumi şi cu acesta…
Astăzi, în sfârşit, la capătul primei etape, am putut să ne
potolim setea… Godfrey a descoperit un puţ la o distanţă mică.
Începând cu dimineaţa zilei de 23, bravul copil a mers câteva
mile înainte şi, după două ore, l-am văzut revenind în graba mare.
— Un puţ!… un puţ! a strigat el nu prea de departe, atât cât
să-l auzim.
La acest strigăt, mica noastră lume s-a înviorat. Cămilele s-au
ridicat în picioare. Se pare că dromaderul pe care călărea Godfrey
le-a transmis cuvintele:
— Apă… apă!
După o oră, caravana se oprea sub un pâlc de arbori cu ramuri
uscate, umbrind puţul. Din fericire, sunt nişte arbori de gumă şi
nu eucalipţi, care l-ar fi secat până la ultima picătură!
Dar trebuie să recunoaştem că un grup de oameni puţin
numeros ar goli într-o clipită rarele puţuri, săpate la suprafaţa
continentului australian. Apa nu este aici abundentă, şi trebuie
chiar să o scoatem de sub straturile de nisip. Puţurile acestea nu
sunt făcute de mâna omului; sunt doar nişte cavităţi naturale,
care se formează în perioada ploilor de iarnă. Abia au o adâncime
de cinci-şase picioare, suficient ca apa, ferită de razele soarelui, să
nu se evapore şi să se păstreze chiar şi pe durata lungii veri
călduroase.
Uneori, aceste rezervoare nu sunt semnalate la suprafaţa
câmpiei de un grup de arbori şi poţi trece foarte uşor prin
apropierea lor, fără să le zăreşti. Contează deci să observi
regiunea cu mare atenţie: este o recomandare făcută, şi pe bună
dreptate, de colonelul Warburton. Şi avem grijă să ţinem cont de
ea pe viitor.
De data aceasta, Godfrey a avut noroc. Puţul, lângă care am
făcut tabăra la ora unsprezece dimineaţa, conţinea mai multă apă
decât ne era necesară pentru a adăpa cămilele şi a ne reface
complet rezerva noastră. Apa rămăsese limpede, deoarece era
filtrată de nisip, îşi păstrase prospeţimea, cavitatea, situată la
baza unei dune, neprimind direct razele soarelui.
Pot spune că a fost un deliciu pentru fiecare să bea apă din
această, să zicem, cisternă, ba chiar a trebuit să-i sfătuim pe
însoţitorii noştri să bea cu moderaţie; altfel, s-ar fi îmbolnăvit.
Nu ne putem imagina efectele binefăcătoare ale apei, cel puţin
dacă nu am fost torturaţi multă vreme de sete. Rezultatul este
imediat; cei mai dărâmaţi îşi revin, forţele sunt recăpătate
instantaneu, şi odată cu ele curajul. Este mai mult decât o
înviorare; e o renaştere!
A doua zi, la ora patru dimineaţa, ne reluăm marşul
îndreptându-ne spre nord-vest, pentru a ajunge pe drumul cel
mai scurt la Joanna Spring, la aproximativ o sută patruzeci de
mile de Mary Spring.
Aceste câteva note, extrase din jurnalul doamnei Branican,
sunt grăitoare în a demonstra că energia nu a abandonat-o o
clipă. În continuare, să reluăm relatarea acestei călătorii, căreia
viitorul îi rezervă încă atâtea eventualităţi, imposibil de prevăzut şi
atât de grave prin consecinţele lor.

Capitolul XI
Indicii şi incidente

Aşa cum am văzut din ultimele pasaje ale jurnalului doamnei

Branican, curajul şi încrederea reveniseră în sufletele oamenilor
caravanei. Hrana nu fusese niciodată o pro blemă şi era asigurată
pentru câteva luni. Doar apa lipsise timp de câteva etape; însă
puţul descoperit de Godfrey a furnizat mai mult decât era nevoie
din preţiosul lichid.
Este adevărat, era vorba să fie înfruntată permanent o căldură
copleşitoare, să se respire un aer sufocant la suprafaţa acestor
interminabile câmpii, fără arbori şi fără umbră. Şi sunt foarte
puţini călătorii care pot suporta fără risc aceste temperaturi
ridicate, când nu sunt autohtoni ai ţinutului australian. Acolo
unde indigenul rezistă, străinul sucombă. Trebuie să fii obişnuit
cu această climă ucigaşă.
Aceeaşi regiune cu dune şi nisipuri roşii, cu ondulaţiile lor,
şerpuitoare şi simetrice. S-ar părea că solul este incendiat şi
coloritul său intens, accentuat de razele solare, arde neîncetat
ochii. Solul era aşa de cald, încât albii nu puteau umbla desculţi.
Cât despre negri, epiderma lor tare de pe tălpi le oferea o protecţie
optimă şi nu se puteau plânge de solul încins. Şi totuşi, se
plângeau; nemulţumirea lor se manifesta permanent la un mod
făţiş. Dacă Tom Marix nu ar fi insistat să-şi păstreze completă
escorta, pentru cazul în care ar fi trebuit să se apere împotriva
vreunui trib nomad, ar fi rugat-o, cu siguranţă, pe doamna
Branican să renunţe la australienii angajaţi în serviciul ei.
În rest, Tom Marix vedea cum sporesc dificultăţile inerente unei
asemenea expediţii şi, când îşi zicea că extenuarea şi pericolele
pot fi depăşite, trebuie să se fi stăpânit foarte bine, de vreme ce
nu lăsa să i se citească adevăratele gânduri. Doar Zach Fren l-a
ghicit şi-l admira pentru încrederea lui.
— Într-adevăr, Tom, îi zice el într-o zi, nu te-aş fi crezut omul
care să se descurajeze!
— Să mă descurajez?… Te înşeli, Zach, cel puţin în acest sens,
curajul nu-mi va lipsi pentru a-mi duce misiunea până la capăt.
Nu de traversarea acestor deşerturi mă tem, ci de faptul că, după
ce le-am străbătut, să fiu contrâns să mă întorc fără să fi reuşit
să-mi ating scopul.
— Crezi deci, Tom, că a murit căpitanul John după plecarea lui
Harry Felton?
— Nu ştiu nimic în această privinţă, Zach, şi nici tu nu ştii mai
mult.
— Ba da, ştiu, la fel cum ştiu că o navă se înclină la tribord
când este pusă cârma la babord!
— Vorbeşti în acest caz cum vorbeşte doamna Branican sau
Godfrey, şi iei speranţele drept certitudini. Sper să ai dreptate.
Dar căpitanul John, dacă este în viaţă, se află în mâinile tribului
Inda, şi unde se află aceşti indigeni?
— Sunt acolo unde sunt, Tom, şi într-acolo merge caravana, şi
cu vântul în faţă, o să fim acolo peste şase luni! Ce naiba! Când
nu putem vira cu vântul în faţă, virăm cu el în spate, şi tot ne
continuăm drumul…
— Pe mare, Zach, când nu ştim spre ce port să ne îndreptăm.
Dar prin aceste teritorii, ştim încotro mergem?
— Nu disperând vom afla asta.
— Nu disper, Zach!
— Ba da, Tom, şi ceea ce este mai grav e că, până la urmă, vei
lăsa să se vadă asta. Cel care nu-şi ascunde îngrijorarea e un
căpitan prost şi îşi incită echipajul la proteste. Fii atent la
expresia feţei tale, Tom, nu pentru doamna Branican, pe care nu
o poate clătina nimic, ci pentru albii din escortă! Dacă se dau de
partea negrilor…
 — Răspund de ei ca de mine…
— Iar eu, Tom, răspund de tine! Prin urmare, să nu coborâm
pavilionul atât timp cât catargele sunt în picioare!
— Asta o spune cumva Len Burker, Zach?…
— Oh! Dacă eram eu comandant, Tom, acela ar fi fost de mult
în fundul calei, cu câte un lanţ la fiecare picior! Dar trebuie să fie
atent, deoarece nu-l pierd din vedere o clipă!
Zach Fren avea dreptate să-l supravegheze pe Len Burker. Dacă
s-ar produce derută în sânul expediţiei, putem fi siguri că el a
provocat-o. Aceşti negri, pe care Tom Marix credea că se putea
baza pe ei, soţul lui Jane îi incita la dezordine. În asta consta una
dintre cauzele care riscau să împiedice succesul campaniei. Dar
ea putea muri în faşă, întrucât Tom Marix avea convingerea că va
găsi tribul Inda şi îl va scăpa astfel pe căpitanul John.
Totuşi, deşi caravana nu mergea la întâmplare, îndreptându-se
spre regiunile vecine cu fluviul Fitzroy, era posibil ca o
împrejurare neaşteptată să-i fi obligat pe indigenii Inda să
părăsească Tasmania; probabil în urma unor eventuale războaie.
Pacea domneşte rar între triburi, care pot număra între două sute
cincizeci şi trei sute de suflete. Există duşmănii evidente, rivalităţi
care cer sânge, şi acestea sunt exercitate cu atât mai multă
pasiune, cu cât, la aceşti canibali, războiul este vânătoarea. Pe
drept cuvânt, inamicul nu este doar inamicul, e vânatul, iar
învingătorul îl mănâncă pe învins. De aici lupte, urmăriri,
deplasări, care îi duc uneori pe indigeni la mari distanţe. Exista
deci un interes să se ştie dacă Inda îşi abandonaseră teritoriile, şi
asta se putea afla doar de la un australian venit dinspre
nord-vest.
înspre asta tindeau eforturile lui Tom Marix, secondat asiduu
de Godfrey, care, în pofida sfaturilor şi chiar a rugăminţilor
doamnei Branican, o lua adesea cu multe mile înaintea caravanei.
Când nu căuta vreun puţ, el îşi axa căutările pentru a descoperi
un indigen, dar lucrul acesta a rămas până atunci fără rezultat.
Ţinutul era pustiu. Şi, într-adevăr, ce fiinţă omenească, oricât de
rezistentă constituţie ar fi avut, ar fi putut face faţă celor mai
stricte necesităţi ale existenţei?
A te aventura în împrejurimile liniei telegrafice, asta se putea
face în cel mai rău caz, şi am văzut la câte încercări se pot expune
nişte călători, şi chiar membrii expediţiei doamnei Branican.
În sfârşit, la 9 martie, spre ora nouă şi jumătate dimineaţa, se
auzi răsunând un strigăt la mică distanţă, strigăt compus din
aceste două cuvinte: coo-eeh!
— Există indigeni prin împrejurimi, spuse Tom Marix.
— Indigeni?… întrebă Dolly.
— Da, doamnă, este modul lor de a se chema.
— Să încercăm să ajungem la ei, zise Zach Fren.
Caravana înaintă o sută de paşi şi Godfrey semnală doi negri
între dune. Capturarea lor nu era uşoară, deoarece australienii
fug de albi cât îi ţin picioarele. Aceştia însă încercau să se
ascundă în spatele unei dune înalte de culoare roşiatică, printre
nişte tufe de Spinifex. Totuşi, oamenii escortei reuşiră să-i
înconjoare şi fură aduşi în faţa doamnei Branican.
Unul avea cincizeci de ani; celălalt, fiul lui, era în vârstă de
aproximativ douăzeci de ani. Amândoi mergeau spre staţia de
lângă Lacul Woods, care aparţine serviciului reţelei telegrafice.
Câteva daruri din stofă, şi în principal câteva livre de tabac, le
fură oferite curând şi ei se arătară dispuşi să răspundă
întrebărilor adresate de Tom Marix, care traduse apoi imediat
răspunsurile pentru doamna Branican, Godfrey, Zach Fren şi
însoţitorii lor.
Australienii spuseră mai întâi de unde sunt, fapt ce interesa
mai puţin. Dar Tom Marix îi întrebă pe urmă de unde veneau,
ceea ce merita mai multă atenţie.
— Venim de acolo… de departe… foarte departe, răspunse tatăl
arătând înspre nord-vest.
— Dinspre coastă?…
— Nu, din interior.
— Adică dinspre Tasmania?
— Da… de la fluviul Fitzroy.
Tocmai spre acest râu, după cum ştim, se îndrepta caravana.
— Din ce trib sunteţi? mai întrebă Tom Marix.
— Din tribul Gursi.
— Sunt nişte nomazi?…
Indigenul nu păru că a înţeles ce voia să spună şeful escortei.
— Vreau să zic, un trib care merge de la o tabără la alta, reluă
Tom Marix, un trib care nu locuieşte permanent într-un sat?…
— Locuieşte în satul Gursi, răspunse fiul, care părea destul de
inteligent.
— Şi acest sat se află aproape de Fitzroy?…
— Da, la zece zile de locul unde se varsă în mare.
 Fitzroy se varsă în Golful Regelui, exact unde se încheiase, în
1883, a doua campanie a navei Dolly Hope. Cele zece zile, indicate
de tânăr, demonstrau că satul Gursi trebuia să fie situat la o sută
de mile de litoral.
Ceea ce fu, de altfel, relevat de către Godfrey pe harta Australiei
Occidentale, hartă pe care era trasată linia fluviului Fitzroy pe un
parcurs de două sute cincizeci de mile, de la izvorâre până în
mijlocul regiunilor pustii ale Tasmaniei.
— Cunoaşteţi tribul Inda? îi întrebă atunci Tom Marix pe
indigeni.
Privirile tatălui şi ale fiului parcă se aprinseră, când fu
pronunţat acest nume în faţa lor.
— Evident, sunt două triburi duşmane, Inda şi Gursi, două
triburi aflate în război, remarcă Tom Marix, adresându-se
doamnei Branican.
— Este posibil, răspunse Dolly, şi, foarte probabil, aceşti Gursi
ştiu unde se află în prezent membrii tribului Inda. Întreabă-i în
privinţa acestui subiect, Tom Marix, şi încearcă să obţii un
răspuns cât mai precis posibil. De el depinde, poate, succesul
căutărilor noastre.
Tom Marix puse întrebarea, iar cel mai în vârstă dintre indigeni
afirmă, fără să ezite, că tribul Inda se găsea atunci pe cursul
superior al fluviului Fitzroy.
— La ce distanţă se află ei de satul Gursi? întrebă Tom Marix.
— La douăzeci de zile, dacă se merge spre răsărit, răspunse
tânărul.
Raportată la hartă, distanţa în speţă indica tabăra Inda la două
sute optzeci de mile, cu aproximaţie, de locul unde se găsea
atunci caravana. Cât despre aceste informaţii, ele concordau cu
cele oferite anterior de Harry Felton.
— Tribul vostru, reluă Tom Marix, se războieşte des cu tribul
Inda?
— Dintotdeauna! răspunse fiul.
Iar accentul, gestul său indicau violenţa acestor duşmănii
canibale.
— Şi îi vom urmări, adăugă tatăl, ale cărui maxilare trosneau
de dorinţe senzuale, şi vor fi învinşi, atunci când şeful lor alb nu
va mai fi acolo pentru a-i sfătui.
Ne putem imagina emoţia doamnei Branican şi a însoţitorilor ei,
imediat ce Tom Marix traduse răspunsul indigenului mai în
vârstă. Mai exista vreo îndoială că şeful acesta alb, prizonier de
atâţia ani al tribului Inda, era căpitanul John?
La insistenţele lui Dolly, Tom Marix îi presă cu întrebări pe cei
doi indigeni, dar ei nu oferiră decât informaţii foarte vagi despre
şeful alb. Spuseră totuşi că, în urmă cu trei luni, în timpul ultimei
lupte dintre Gursi şi Inda, el era încă la conducerea acestora din
urmă.
— Şi fără el, strigă tânărul australian, Inda nu ar fi decât nişte
femei!
Nu conta faptul că indigenii aceştia exagerau. Se ştia despre ei
tot ce se voise să se afle. John Branican şi Inda se găseau la mai
puţin de trei sute de mile în direcţia nord-vest… Trebuia să se
ajungă la ei, pe malurile fluviului Fitzroy.
în momentul în care s-a ridicat tabăra, Jos Meritt îi reţinu o
clipă pe cei doi oameni, pe care doamna Branican îi lăsă să plece,
după ce Ie dădu noi cadouri. Şi atunci, englezul îl rugă pe Tom
Marix să le pună o întrebare referitoare la pălăriile de ceremonie,
pe care le poartă şefii triburilor Gursi şi Inda.
într-adevăr, în timp ce el aştepta răspunsul lor, Jos Meritt era
la fel de emoţionat ca Dolly, în timpul interogatoriului indigenilor.
Demnul colecţionar fu foarte satisfăcut şi de pe buze îi scăpă
celebra frază „Bine!… Oh!… Foarte bine!”, când află că pălăriile de
fabricaţie străină nu erau deloc rare la populaţiile din nord-vest.
În timpul marilor ceremonii, principalii şefi australieni purtau în
mod obişnuit astfel de pălării.
— Înţelegeţi, doamnă Branican, observă Jos Meritt, că este
foarte bine dacă-l găsim pe căpitanul John!… Dar punând mâna
pe comoara istorică, pe care o caut de mult prin cele cinci părţi
ale lumii, este încă şi mai bine…
— Evident! răspunse doamna Branican.
Oricum, Dolly se obişnuise cu monomaniile ciudatului ei
însoţitor de călătorie.
— Ai auzit, Gin Ghi? adăugă Jos Meritt, întorcându-se spre
servitorul lui.
— Am auzit, stăpâne Jos, răspunse chinezul. Şi când vom găsi
această pălărie…
— Ne vom întoarce în Anglia, vom merge la Liverpool şi acolo,
Gin Ghi, purtând pe cap o elegantă pălărie neagră, îmbrăcat cu o
rochie de mătase roşie, împăunată cu o eşarfă din mătase
galbenă, nu vei avea altă sarcină decât aceea de a-mi arăta
colecţia amatorilor. Eşti satisfăcut?…
— Ca floarea Haitang, care va înflori sub adierea brizei, atunci
când iepurele de Jad se îndreaptă spre Occident, răspunse poetic
Gin Ghi.
Totuşi, el dădu din cap cu un aer puţin convingător în privinţa
bucuriei lui viitoare, ca şi cum stăpânul său i-ar fi spus că va fi
numit într-o funcţie înaltă de mandarin.
Len Burker asistase la conversaţia lui Tom Marix cu cei doi
indigeni, cărora la înţelegea limba, dar fără să ia parte la discuţie.
Nu rosti nicio întrebare referitoare la căpitanul John. Asculta cu
atenţie, notându-şi în memorie detaliile care se raportau la
situaţia actuală a tribului Inda. Privea pe hartă locul pe care-l
ocupa atunci, probabil, tribul, spre cursul superior al fluviului
Fitzroy. Calcula distanţa pe care o avea de parcurs caravana
pentru a ajunge acolo, cât şi timpul pe care urma să-l petreacă
străbătând aceste regiuni ale Tasmaniei.
În realitate, drumul putea dura câteva săptămâni, dacă nu ar
apărea niciun obstacol, nu ar lipsi vreun mijloc de locomoţie, dacă
ar fi depăşite cu bine oboseala, inconvenientele legate de
temperatura ridicată. Astfel, simţind că exactitatea acestor
informaţii va reda curajul tuturor, Len Burker încerca o furie
surdă. Cum adică! Eliberarea căpitanului John va avea loc şi,
graţie răscumpărării pe care o va plăti, Dolly va reuşi să-l smulgă
din mâna membrilor Inda?
În timp ce Len Burker medita la această înlănţuire de
eventualităţi, Jane îi vedea fruntea încruntată, ochii injectaţi,
fizionomia lui reflectând detestabilele gânduri care-l măcinau. Fu
înspăimântată de asta, avu presentimentul unei catastrofe
viitoare şi, în momentul în care privirile soţului se fixară asupra
ei, simţi că leşină…
Biata femeie înţelegea ce se petrecea în sufletul acestui om,
capabil de toate crimele pentru a pune mâna pe averea doamnei
Branican.
Într-adevăr, Len Burker îşi spunea că dacă John şi Dolly se vor
regăsi, tot viitorul lui se va nărui. Şi, mai devreme sau mai târziu,
va ieşi la iveală adevărul despre Godfrey şi faptul că era fiul lor.
Acest secret va fi dezvăluit, până la urmă, de soţia lui, cel puţin
dacă nu o va pune în imposibilitatea de a vorbi, şi totuşi,
existenţa lui Jane îi era necesară pentru ca averea să-i parvină
prin intermediul ei, după moartea doamnei Branican.
 Deci, Jane trebuia separată de Dolly, apoi, pentru a-l face să
dispară pe John Branican, Len să o ia înaintea caravanei spre
tribul Inda.
Cu un om fără conştiinţă şi hotărât precum Len Burker, acest
plan era realizabil şi, de altfel, împrejurările nu vor întârzia să-i
vină în ajutor.
În acea zi, la ora patru seara, Tom Marix dădu semnalul de
plecare şi exepediţia îşi urmă drumul în condiţiile obişnuite.
Oboseala şi încercările din trecut fuseseră uitate. Dolly
transferase însoţitorilor ei energia care o însufleţea. Ţinta
călătoriei era aproape… Succesul părea sigur… Negrii escortei
păreau mai supuşi şi, probabil, Tom Marix ar fi putut conta pe
sprijinul lor până la încheierea expediţiei, dacă Len Burker nu ar
fi fost acolo pentru a-i îndemna la trădare şi Ia revoltă.
Caravana a reluat îndeaproape itinerarul colonelului
Warburton. Totuşi, căldura crescuse în intensitate, iar nopţile
erau sufocante. Pe această câmpie fără un singur pâlc de arbori,
nu se găsea umbră decât înapoia dunelor înalte, şi una foarte
redusă, din cauza verticalităţii aproximative a razelor soarelui.
Şi totuşi, sub această latitudine mai mică decât cea de la
Tropice, adică în plină zonă toridă, oamenii nu aveau de suferit
cel mai mult de pe urma climei excesive. Cealaltă chestiune încă
şi mai gravă, a apei, se făcea simţită zilnic. Trebuiau căutate
puţuri la distanţe mari, iar numeroasele ocoluri prelungeau
itinerarul. Cel mai adesea, cei care îndeplineau această sarcină
erau Godfrey, mereu gata, şi Tom Marix, la fel de neobosit.
Doamna Branican îi vedea îndepărtându-se şi i se strângea inima
de fiecare dată când plecau. Şi nu existau speranţe în privinţa
unor furtuni, extrem de rare în această perioadă a anului. Pe
cerul înseninat de la un orizont la altul nu se vedea niciun nor.
Apa nu putea fi găsită decât în sol.
Când Tom Marix şi Godfrey descopereau vreun puţ, caravana
se îndrepta spre acel loc. Se zoreau paşii animalelor, se urma o
altă etapă, toţi se grăbeau îndurând chinurile setei, şi ce găseau
cel mai adesea?… Un lichid noroios, pe fundul unei cavităţi în
care mişunau şobolanii. Deşi negrii şi albii escortei nu ezitau să-şi
potolească setea, Dolly, Jane, Godfrey, Zach Fren şi Len Burker
aveau prudenţa să aştepte ca Tom Marix să cureţe puţurile, să
arunce stratul murdar de la suprafaţă, să înlăture nisipul pentru
a extrage o apă mai puţin impură. Şi abia atunci beau şi ei. Apoi
erau umplute butoaiele, a căror apă trebuia să ajungă până la
puţul următor.
Aşa se desfăşură călătoria timp de opt zile – din 10 până pe 17
martie – fără alt incident, dar cu o oboseală accentuată, care nu
mai putea continua în acest ritm. Starea celor doi bolnavi nu se
ameliora deloc, dimpotrivă, şi existau temeri în privinţa unui
sfârşit fatal. Lipsit de cinci cămile, Tom Marix făcea faţă cu greu
necesităţilor de transport.
Şeful escortei începea să fie extrem de îngrijorat. Doamna
Branican trecea prin aceeaşi stare, deşi nu lăsa să se vadă asta.
Prima la mers, ultima la haltă, ea dădea un exemplu de cel mai
extraordinar curaj, unit cu o încredere pe care nimic nu i-ar fi
zdruncinat-o.
Şi câte sacrificii nu a făcut pentru a evita aceste întârzieri
permanente, pentru a scurta această interminabilă călătorie!
Într-o zi, ea îl întrebă pe Tom Marix de ce nu urma direct cursul
superior al fluviului Fitzroy, unde informaţiile indigenilor plasau
ultima tabără a tribului Inda.
— M-am gândit la asta, răspunse Tom Marix, dar mă reţine şi
mă preocupă mereu problema apei, doamnă Branican.
Îndreptându-ne spre Joanna Spring, putem întâlni un anumit
număr dintre aceste puţuri semnalate de colonelul Warburton.
— Nu se găsesc în teritoriile din nord? mai întrebă Dolly.
— Poate, dar nu sunt sigur de asta, spuse Tom Marix. Şi, de
altfel, trebuie să admitem posibilitatea ca puţurile în cauză să fie
secate, în timp ce, continuându-ne mersul spre vest, suntem
asiguraţi că ajungem la pârâul Okaover, unde colonelul
Warburton a făcut haltă. Or, acest pârâu înseamnă apă potabilă,
şi acolo ne putem reface uşor proviziile înainte de a ne îndrepta
spre valea fluviului Fitzroy.
— De acord, Tom Marix, spuse doamna Branican; deoarece
trebuie, să ne îndreptăm deci spre Joanna Spring.
Ceea ce se şi făcu, iar oboseala acestei etape a călătoriei o
depăşi pe cea pe care caravana o suportase până atunci. Deşi era
deja a treia lună a sezonului de vară, temperatura păstra o medie
intolerabilă de 40° la umbră, iar prin acest cuvânt trebuie să
înţelegem umbra din timpul nopţii. Într-adevăr, în van s-ar fi
căutat un nor în straturile înalte ale cerului, un arbore la
suprafaţa câmpiei. Călătoria continua în mijlocul unei atmosfere
sufocante. Puţurile nu conţineau apa necesară nevoilor oamenilor.
Abia dacă erau parcurse zece mile într-o etapă. Cei ce mergeau pe
jos se târau. Îngrijirile pe care Dolly, ajutată de Jane şi de
Harriett, ele înseşi slăbite, le dădeau celor doi bolnavi nu reuşeau
să-i întremeze. Trebuia să fie oprită caravana, să se facă tabără în
vreun sat, oamenii să aibă parte de o odihnă pe o durată mare, iar
temperatura să fie mai blândă… Şi nimic din toate acestea nu era
posibil.
În după-amiaza de 17 martie, pieriră încă două cămile de
povară, mai precis cele ce transportau obiectele de schimb,
destinate tribului Inda. Tom Marix a trebuit să mute încărcătura
lor pe cămilele de transport persoane, astfel încât doi oameni din
escortă fură nevoiţi să meargă pe jos. Săracii de ei! Nu se plânseră
şi acceptară fără să crâcnească surplusul de suferinţă. Câtă
diferenţă în comparaţie cu negrii, care aveau în permanenţă ceva
de reclamat şi îi provocau lui Tom Marix cele mai serioase
probleme! Nu existau, oare, temeri că, într-o zi sau alta, aceşti
negri nu vor fi tentaţi să abandoneze caravana, probabil după
vreun act de jaf?…
În sfârşit, în seara de 19 martie, în apropierea unui puţ în care
apa se afla la o adâncime de şase picioare sub nisip, caravana se
opri la aproximativ cinci mile de staţia Joanna Spring. Nu mai
putea fi continuată etapa dincolo de aceasta.
Timpul se scurgea cu o încetineală extraordinară. Aerul încins
ardea plămânii, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un cuptor. Foarte pur,
de un albastru crud, aşa cum apărea în anumite regiuni
mediteraneene în momentul declanşării mistralului, oferea un
aspect ciudat şi ameninţător.
Tom Marix privea această stare a atmosferei cu un aer
neliniştit, care nu-i scăpă lui Zach Fren.
— Presimţi ceva, îi spuse şeful de echipaj, şi intuiesc că e ceva
ce nu-ţi convine?…
— Da, Zach, răspunse Tom Marix. Mă aştept la un simun, în
genul celor care fac ravagii în deşerturile Africii…
— Bine… vânt… deci va aduce, fără îndoială, apă? remarcă
întrebător Zach Fren.
— Deloc, Zach, va fi o secetă încă şi mai înfiorătoare, iar în
privinţa acestui vânt, în centrul Australiei, nu ştim de ce e
capabil!
Această observaţie, venind de la un om atât de experimentat,
era de natură să provoace o vie nelinişte doamnei Branican şi
însoţitorilor ei.
Fură luate deci precauţii în vederea unei schimbări bruşte a
vremii. Era ora nouă seara. Corturile nu fuseseră înălţate – lucru
de prisos în asemenea nopţi sufocante – în mijlocul dunelor de
nisip ale câmpiei. După ce îşi potoli setea cu apa din butoaie,
fiecare îşi luă raţia de hrană, pe care Tom Marix tocmai o
distribuia. Însă oamenii abia se gândeau la mâncare. Ceea ce le
trebuia era un aer proaspăt; stomacul suferea mai puţin decât
organele respiratorii. Câteva ore de somn bun ar fi însemnat mai
mult pentru aceşti bieţi oameni decât câteva guri de hrană. Dar
nu prea se putea dormi în mijlocul unei atmosfere atât de
sufocante, oricât de rarefiată ar fi fost.
Până la miezul nopţii, nu se produse nimic anormal. Tom
Marix, Zach Fren şi Godfrey vegheau cu rândul. Când unul, când
altul se ridicau, pentru a observa orizontul spre nord, de o
claritate şi chiar o puritate sinistră. Asfinţită odată cu soarele,
luna dispăruse înapoia dunelor dinspre vest. Sute de stele
străluceau în jurul Crucii Sudului, ce licăreşte la polul antarctic
al globului.
Cu puţin înainte de ora trei dimineaţa, strălucirea de pe
firmament se estompă. Deodată, un întuneric total învălui câmpia
de la un orizont la altul.
— Alertă!… Alertă!… strigă Tom Marix.
— Ce se întâmplă? întrebă doamna Branican, trezită brusc.
— Simunul! răspunse Tom Marix.
Şi acestea fură ultimele cuvinte ce putură fi auzite. Spaţiul se
umpluse cu un asemenea tumult, încât urechea nu mai reuşea să
perceapă vreun sunet, iar ochii să zărească o lumină în mijlocul
tenebrelor.
Era, într-adevăr, simunul, aşa cum spusese Tom Marix, unul
dintre acele uragane subite, ce mătură deşerturile australiene pe
vaste întinderi. Un nor enorm se ridicase la sud şi se abătea
asupra câmpiei, nor format nu numai din nisip, ci şi din praf
smuls acestor soluri calcinate de căldură.
În jurul taberei, mişcându-se întocmai hulei pe mare, dunele se
spărgeau rostogolind u-se, nu sub forma unor stropi de val lichizi
duşi de vânt, dar mai ales sub cea a unui praf impalpabil, care te
orbea, te asurzea, te sufoca. S-ar fi zis că, într-un fel, câmpia
urma să fie nivelată sub această rafală, dezlănţuită la rasul
solului. Dacă ar fi fost întinse corturile, n-ar mai fi rămas nici
fâşie din ele.
Toţi oamenii caravanei simţeau irezistibilul torent de aer şi de
nisip izbindu-i asemeni răpăitului unei mitralii. Godfrey o ţinea
strâns pe Dolly, nedorind să fie separat de ea, în cazul în care
acest formidabil asalt ar fi măturat caravana spre nord.
Exact asta se şi întâmplă, şi nu fu posibilă nicio rezistenţă.
În timpul acestei dezlănţuiri de o oră – o oră care ar fi fost
suficientă pentru a schimba aspectul ţinutului, deplasând dunele,
modificând nivelul general al solului – doamna Branican şi
însoţitorii ei, inclusiv cei doi bolnavi din escortă, fură târâţi pe o
distanţă de patru-cinci mile, ridicând u-se şi căzând mereu,
rostogoliţi uneori ca nişte paie în mijlocul unui vârtej. Ei nu
puteau nici să se vadă, nici să se audă şi riscau să se piardă unii
de alţii. Şi aşa ajunseră în împrejurimile staţiei Joanna Spring, în
apropierea malurilor pârâului Okaover, în momentul în care,
degajată de ultimele ceţuri, ziua debuta sub mângâierea
răsăritului de soare.
Erau toţi prezenţi la apel?… Toţi?… Nu.
Doamna Branican, Harriett, Jos Meritt, Gin Ghi, Zach Fren,
Tom Marix şi albii rămăseseră la postul lor, erau acolo, şi
împreună cu ei patru cămile de transport. Dar negrii
dispăruseră!… La fel şi celelalte douăzeci de cămile, cele care
purtau alimentele şi cele ce transportau răscumpărarea
căpitanului John!…
Iar atunci când Dolly o strigă pe Jane, aceasta nu răspunse.
Len şi Jane Burker nu mai erau acolo.

Capitolul XII
Ultimele eforturi

Dispariţia negrilor, a animalelor de transport şi de povară

constituia pentru doamna Branican, cât şi pentru cei ce-i
rămăseseră credincioşi o situaţie aproape disperată.
Zach Fren pronunţă mai întâi cuvântul trădare, cuvânt repetat
şi de Godfrey. Trădarea era cât se poate de evidentă, date fiind
circumstanţele, mai ales că dispăruse o parte a personalului.
Aceasta fu şi părerea lui Tom Marix, care nu ştia nimic despre
influenţa funestă, exercitată de Len Burker asupra indigenilor din
escortă…
 Dolly nu putea crede în atâta duplicitate şi infamie!
— Len Burker, cum de a dispărut!?
— Pur şi simplu, cu negrii, remarcă Zach Fren, în acelaşi timp
cu cămilele care transportau alimentele noastre!…
— Şi biata mea Jane! murmură Dolly. Separată de mine, fără
să-mi dau seama de asta!
— Len Burker nu a vrut, evident, ca ea să rămână lângă tine,
spuse Zach Fren. Mizerabilul!…
— Mizerabil?… Bine!… Oh!… Foarte bine! adăugă Jos Meritt.
Dacă toată afacerea asta este o mizerie, nu voi mai găsi niciodată
pălăria… istorică…
Apoi, întorcându-se spre chinez:
— Şi ce crezi despre afacerea asta, Gin Ghi?
— Ai-ya, stăpâne Jos! Cred că ar fi trebuit să mă gândesc de
mii şi chiar de zeci de mii de ori înainte de a pune piciorul într-o
ţară atât de puţin confortabilă!
— Poate! replică Jos Meritt.
Trădarea fiind, în definitiv, astfel caracterizată, doamna
Branican trebui să se retragă.
— Dar de ce m-a înşelat? se întreba ea. Ce i-am făcut lui Len
Burker?… Nu am uitat, oare, trecutul?… Nu i-am primit ca pe
părinţii mei, pe sărmana lui soţie şi pe el?… Şi el ne abandonează,
ne lasă fără resurse şi îmi fură preţul libertăţii lui John!… De ce?
Nimeni nu cunoştea secretul lui Len Burker şi nu i-ar fi putut
răspunde doamnei Branican. Doar Jane ar fi putut dezvălui ce
cunoştea despre abominabilele proiecte ale soţului ei, dar Jane nu
era acolo.
Şi era foarte adevărat totuşi că Len Burker tocmai pusese în
execuţie un plan pregătit minuţios, un plan ce părea să aibă toate
şansele de reuşită. După ce li s-a promis că vor fi bine plătiţi,
negrii din escortă s-au lăsat convinşi de a-i urma planul. În toiul
furtunii, în timp ce doi indigeni au luat-o pe Jane, fără să fie
posibil de a-i fi auzite strigătele, ceilalţi au împins spre nord
cămilele împrăştiate în jurul taberei.
Nu i-a zărit nimeni în mijlocul unei bezne totale, la care s-au
adăugat vârtejurile de praf ca o cortină groasă, şi, înainte de
apariţia zorilor, Len Burker şi complicii lui erau deja la câteva
mile spre est de Joanna Spring.
Fiind separată de Dolly, soţul ei nu avea de ce să se mai teamă
că Jane, cuprinsă de remuşcări, ar fi putut trăda secretul naşterii
lui Godfrey. De altfel, lipsiţi de alimente şi de mijloace de
transport, el avea convingerea că doamna Branican şi însoţitorii ei
urmau să piară în mijlocul deşertului Great Sandy.
Într-adevăr, la Joanna Spring, caravana se atla la mai puţin de
trei sute de mile de Fitzroy. În cursul acestei traseu lung, cum va
reuşi Tom Marix să asigure existenţa oamenilor lui, cu resurse
atât de reduse?
Pârâul Okaover este unul dintre principalii afluenţi ai fluviului
Grey, care se varsă în Oceanul Indian prin unul dintre estuarele
ţinutului Terre de Witt.
Pe malurile acestui pârâu, pe care temperaturile ridicate nu îl
seacă niciodată, Tom Marix regăsi aceleaşi locuri umbroase, pe
care colonelul Warburton le elogia cu o explozie de bucurie atât de
intensă.
Verdeaţă, apă curentă, după interminabilele câmpii nisipoase
cu dune şi Spiniflex, ce fericită schimbare de decor! Dar dacă
ajuns în acest loc, colonelul Warburton era aproape asigurat că-şi
atinsese scopul, deoarece nu mai trebuia decât să coboare râul
până la stabilimentele din Rockbonne pe litoral, nu aşa era şi
pentru doamna Branican. Dimpotrivă, situaţia avea să se
înrăutăţească traversând aridele regiuni ce separă Okaover de
fluviul Fitzroy.
Caravana mai era compusă doar din douăzeci şi două de
persoane din patruzeci şi trei cât număra la plecarea din staţia
Alice Spring: Dolly şi femeia indigenă, Harriett, Zach Fren, Tom
Marix, Godfrey, Jos Meritt, Gin Ghi, plus cei cincisprezece albi din
escortă, dintre care doi erau grav bolnavi. La care se adaugă patru
cămile, celelalte fiind luate de Len Burker, inclusiv cămila mascul,
care le servea drept ghid, şi cea care trăgea chibitca. Dromaderul,
căruia Jos Meritt îi aprecia nespus calităţile, dispăruse şi el, fapt
ce-l va obliga pe englez, de acum înainte, să meargă pe jos ca şi
servitorul lui. Cât despre hrană, mai rămăsese un număr foarte
mic de conserve, găsite într-o ladă căzută de pe una dintre cămile.
Nu mai era făină, cafea, ceai, zahăr şi sare; nici băuturi alcoolice;
nimic din farmacia de voiaj! Cum mai putea deci Dolly să-i
îngrijească pe cei doi oameni devoraţi de febră? Era o penurie
absolută, în mijlocul unei regiuni ce nu oferea nicio resursă.
La primele licăriri ale zorilor, doamna Branican îşi adună
oamenii. Această femeie curajoasă nu pierduse nimic din energia
sa, cu adevărat supraomenească, şi, prin cuvintele sale
încurajatoare, reuşi să redea încrederea însoţitorilor ei. Le arătă
că mai aveau puţin şi călătoria avea să-şi atingă scopul.
Ca atare, caravana îşi reluă mersul în condiţii atât de grele,
încât şi cel mai încrezător dintre oameni nu ar fi sperat să ajungă
la capăt. Dintre cele patru cămile rămase, două fură rezervate
bolnavilor ce nu puteau fi lăsaţi la Joanna Spring, una dintre
staţiile nelocuite, după cum le semnalase de mai multe ori
colonelul Warburton pe itinerarul său. Dar aceşti sărmani oameni
vor avea, oare, forţa să suporte dificultăţile drumului până la
Fitzroy, de unde va fi posibil să fie expediaţi spre vreun orăşel de
pe coastă?… Era îndoielnic, iar inima doamnei Branican se
frângea de durere la ideea că noi victime se vor adăuga celor
rezultate de pe urma catastrofei navei Franklin…
Şi totuşi, Dolly nu avea de gând să renunţe la proiectele sale!
Nu! Ea nu-şi va înceta cercetările! Nimic nu o va opri să-şi facă
datoria până la capăt, chiar dacă ar fi să rămână singură!
Părăsind malul drept al pârâului Okaover, a cărui albie fusese
trecută printr-un vad aflat la o milă în amonte de Joanna Spring,
caravana se îndreptă spre nord-nord-vest. Luând-o în această
direcţie, Tom Marix spera să ajungă la Fitzroy, în punctul cel mai
apropiat de curbura neregulată, pe care o face fluviul, înainte de a
curge spre Golful Regelui.
Căldura era mai suportabilă. Fu nevoie de cele mai vii
insistenţe – aproape nişte porunci – din partea lui Tom Marix şi a
lui Zach Fren pentru ca Dolly să accepte una dintre cămile ca
animal de povară. Godfrey şi Zach Fren mergeau cu pas vioi.
Întocmai lui Jos Meritt, ale cărui picioare lungi aveau rigiditatea
unor picioroange. Iar atunci când doamna Branican îi oferea
prilejul să meargă călare, el îi refuza oferta, spunând:
— Bine!… Oh!… Foarte bine! Un englez este un englez, doamnă,
dar un chinez nu e decât un chinez, şi nu văd niciun inconvenient
dacă îi faceţi propunerea aceasta lui Gin Ghi… Doar că îi interzic
s-o accepte.
Astfel, Gin Ghi mergea pe jos, nu insă fără a bombăni
găndindu-se la îndepărtatele delicii ale cetăţii Su Ceu, cetatea
ambarcaţiilor-flori, oraşul adorat al chinezilor.
A patra cămilă era folosită cu rândul, fie de Tom Marix, fie de
Godfrey, când era vorba să o ia înaintea caravanei. Provizia de
apă, reîmprospătată la pârâul Okaover, urma să se termine
curând şi chestiunea apei avea să devină iar foarte gravă.
 Părăsind malurile pârâului, caravana se îndreptă spre nord pe
o câmpie ondulată uşor, presărată rar cu dune de nisip, ce se
întindeau până la marginea orizontului. Tufele de Spinifex formau
aici pâlcuri mai strânse, iar diverşi copăcei, îngălbeniţi de toamnă,
confereau regiunii un aspect mai puţin monoton. Poate că o şansă
favorabilă va scoate în calea caravanei puţin vânat. Tom Marix,
Godfrey şi Zach Fren, care nu se despărţeau niciodată de armele
lor, îşi păstraseră, din fericire, puştile şi revolverele şi ştiau să le
folosească, dacă s-ar fi ivit ocazia. Este adevărat, muniţia, foarte
puţină, nu trebuia întrebuinţată decât cu prudenţă.
Se merse astfel câteva zile, o etapă dimineaţa, una seara. Albia
râurilor care străbăteau aceste teritorii era presărată doar cu
pietre calcinoase între ierburile decolorate de secetă. Nisipul nu
lăsa să se vadă nici cea mai mică urmă de umiditate. Era deci
necesar să fie descoperite puţuri, cel puţin unul pe zi, deoarece
Tom Marix nu mai avea la dispoziţie butoaie.
Ca urmare, Godfrey o lua când la dreapta, când la stânga
itinerarului, atunci când simţea că urma o pistă bună.
— Copile, îl sfătuia doamna Branican, fii prudent!… Nu te
expune…
— Să nu mă expun, când este vorba de dumneavoastră,
doamnă Dolly, şi de căpitanul John! răspundea Godfrey.
Graţie devotamentului său, cât şi unui fel de instinct care îl
ghida, tânărul descoperi câteva puţuri, îndepărtându-se uneori la
mai multe mile spre nord sau spre sud.
Deci, dacă suferinţele cauzate de sete nu fuseseră curmate
total, cel puţin ele nu s-au dovedit acute în această zonă a
Tasmaniei, cuprinsă între pârâul Okaover şi fluviul Fitzroy. Însă
oboseala drumului era accentuată de insuficienţa mijloacelor de
transport, de raţionalizarea hranei, redusă la un număr mic de
conserve, de lipsa ceaiului şi a cafelei, a tutunului – atât de
necesar oamenilor din escortă – de imposibilitatea amestecării
apei sălcii măcar cu o picătură de alcool. După două ore de mers,
cei mai energici cădeau extenuaţi, epuizaţi.
Şi apoi, animalele abia găseau ce să mănânce în mijlocul
acestei câmpii, care nu le oferea nicio tulpină sau frunză
comestibilă. Nu se mai vedeau nici acei acacia pitici, a căror
răşină, destul de hrănitoare, este căutată de indigeni în perioadele
de foamete. Doar ţepii plăpândelor mimoze, amestecate cu tufele
de Spinifex. Cu capul greu şi cu rinichii umflaţi, abia târându-se,
cămilele cădeau în genunchi şi erau ridicate iar în picioare, dar cu
mari eforturi.
În după-amiaza zilei de 25, Tom Marix, Godfrey şi Zach Fren
reuşiră să facă rost de puţină carne proaspătă. Deasupra
caravanei trecu în zbor un stol de porumbei sălbatici. Foarte
temători şi rapizi, nu te puteai apropia uşor de ei. Totuşi, în cele
din urmă fură împuşcaţi câţiva. Chiar dacă nu avea un gust
excelent, carnea lor fu apreciată de bieţii oameni înfometaţi, care,
după ce o pregătiră pe un foc din rădăcini uscate, o găsiră foarte
savuroasă. Astfel, timp de două zile, Tom Marix putu să facă
economie la conserve.
Dar ceea ce era de ajuns să hrănească oamenii nu era suficient
şi pentru animale. Astfel, în dimineaţa zilei de 26, una dintre
cămilele de transport pentru bolnavi căzu greoaie pe sol. A trebuit
abandonată pe loc, deoarece nu mai putea fi aptă de mers.
Lui Tom Marix îi reveni sarcina de a-i curma suferinţele cu un
glonte în cap. Apoi, nevoind să piardă nimic din carnea ei, ce
reprezenta câteva zile de hrană, deşi dromaderul slăbise foarte
mult din cauza privaţiunilor, el o tranşă, după moda australiană.
Tom Marix ştia că respectiva cămilă putea fi folosită în
întregime şi să servească la alimentaţie. Cu oasele şi o parte a
pielii, pe care le puse la fiert în unicul recipient rămas, el făcu un
fel de supă, primită foarte bine de stomacurile înfometate ale
oamenilor. Cât despre creier, limbă şi fălcile animalului, aceste
bucăţi, preparate convenabil, furnizară o hrană mai solidă. La fel,
carnea, tăiată felii subţiri şi uscată rapid la soare, fu conservată,
precum şi picioarele, care formează cea mai bună parte a cămilei.
Era regretabil faptul că lipsea sarea, întrucât sărată, carnea putea
fi conservată mai uşor.
Călătoria continuă în aceste condiţii, parcurgându-se câteva
mile pe zi. Din nefericire, starea bolnavilor nu se ameliora, din
lipsa unui tratament adecvat sau a îngrijirilor necesare în cazul
lor. Se părea că nu vor ajunge toţi la destinaţia spre care tindeau
eforturile doamnei Branican, mai exact la fluviul Fitzroy, unde ar
fi, poate, atenuate într-o oarecare măsură privaţiunile.
Şi, într-adevăr, la 28 martie, apoi a doua zi, 29, cei doi albi îşi
dădură sfârşitul în urma unei epuizări prelungite prea mult. Ei
erau originari din Adelaide, unul având abia douăzeci şi cinci de
ani, iar celălalt fiind mai în vârstă cu cincisprezece ani, ambii
decedând pe acest drum din deşertul australian.
 Bieţii oameni! Erau primii care pieriseră la datorie, iar
însoţitorii lor fură afectaţi nespus de dispariţia lor. Nu era, oare,
soarta care îi aştepta pe toţi, după trădarea lui Len Burker, acum
abandonaţi în mijlocul acestor regiuni în care înseşi animalele nu
găsesc nimic de mâncat?
Şi ce ar fi putut răspunde Zach Fren, atunci când Tom Marix
i-a spus:
— Doi oameni morţi pentru a salva unul, fără a-i lua în calcul
pe cei care vor mai muri!…
Doamna Branican dădu frâu liber durerii, pe care o împărtăşiră
toţi. Ea se rugă pentru cele două victime, iar la căpătâiul
mormântului lor fu pusă o cruce mică, pe care austeritatea climei
o va transforma curând în praf şi pulbere.
Caravana porni iar la drum.
Cele trei cămile rămase fură folosite cu rândul de oamenii cei
mai obosiţi, pentru a nu-i întârzia pe însoţitorii lor, iar doamna
Branican refuză să ia unul dintre aceste animale pentru folosul ei.
În timpul haltelor, dromaderii erau întrebuinţaţi pentru căutarea
puţurilor, când de Godfrey, când de Tom Marix, deoarece nu se
întâlnise niciun indigen care să ofere informaţii în acest sens.
Ceea ce părea să însemne că triburile o luaseră spre nord-estul
Tasmaniei. În acest caz, trebuia mers pe urmele Inda până la
valea fluviului Fitzroy, circumstanţă foarte nepotrivită, întrucât
itinerarul se prelungea cu câteva sute de mile.
La începutul lui aprilie, Tom Marix îşi dădu seama că provizia
de conserve era pe cale să fie epuizată şi se întrevedea necesitatea
sacrificării uneia dintre cele trei cămile. Cu câteva zile de hrană
asigurată, se putea ajunge, fără îndoială, la fluviul Fitzroy, de care
caravana era separată de cincisprezece etape.
Sacrificiul era indispensabil şi oamenii trebuiră să se
resemneze în acest sens. Fu aleasă cămila cel mai puţin aptă de
a-şi continua drumul, apoi ucisă, tranşată în bucăţi. Feliile
obţinute fură fierte îndelung, apoi uscate la soare, astfel încât, la
sfârşit, întruneau calităţi destul de nutritive. Cât despre celelalte
porţiuni ale animalului, fără a uita inima şi ficatul, ele fură puse
la păstrare, cu grijă, ca rezervă.
Între timp, Godfrey reuşi să împuşte mai multe perechi de
porumbei, slab contingent, este adevărat, fiind vorba de
alimentaţia unui număr de douăzeci de persoane. Tom Marix îşi
mai dădu seama că tufele de acacia începeau să reapară pe
câmpie şi odată cu ele o nouă sursă de hrană, seminţele lor, în
prealabil coapte pe jar.
Da! Era timpul să fie atinsă ţinta finală a călătoriei, respectiv
valea Fitzroy, ale cărei resurse erau căutate în van în acest ţinut
blestemat. O întârziere de câteva zile, şi majoritatea sărmanilor
oameni nu vor mai avea forţa să ajungă acolo.
La data de 5 aprilie, se terminară şi conservele, cât şi carnea
obţinută în urma tranşării cămilelor. Un pumn de seminţe de
acacia, iată ce mai rămăsese pentru doamna Branican şi
însoţitorii ei.
însă Tom Marix ezita să sacrifice ultimele două cămile care su
pravieţuiseră. Gândindu-se la drumul rămas de parcurs, nu se
putea hotărî să treacă la fapte. Şi totuşi, trebuia s-o facă,
neapărat, chiar în seara aceea, deoarece nimeni nu mai mâncase
de cincisprezece ore.
În timpul unei halte, unul dintre oameni veni alergând şi strigă:
— Tom Marix… Tom Marix… cele două cămile tocmai au căzut.
— Încercaţi să le ridicaţi…
— Este imposibil.
— Atunci, să nu mai aşteptăm şi să le ucidem…
— Să le ucidem?… se miră omul. Dar vor muri oricum, dacă nu
au pierit deja!
— Sunt moarte! strigă Tom Marix.
Şi nu-şi putu reţine un gest de disperare, întrucât, odată
moarte, carnea acestor animale nu va mai fi comestibilă.
Urmat de doamna Branican, de Zach Fren, de Godfrey şi de Jos
Meritt, şeful escortei se duse spre locul unde căzuseră cele două
cămile.
Acolo, culcate pe sol, ele erau cuprinse de convulsii, având
spume la gură, membrele contractate şi respiraţia întretăiată.
Aşteptau să moară, şi nu de moarte naturală.
— Ce li s-a întâmplat? întrebă Dolly. Nu e vorba de oboseală…
nici de epuizare…
— Da, răspunse Tom Marix, mă tem că este efectul ingerării
unor ierburi nocive!
— Bine!… Oh!… Foarte bine! Ştiu ce este! preciză Jos Meritt.
Am mai văzut aşa ceva în provinciile din est… în statul
Queensland! Aceste cămile au fost otrăvite…
— Otrăvite?… repetă Dolly.
— Da, spuse Tom Marix, este vorba de otravă!
 — Ei bine, reluă Jos Meritt, întrucât nu mai avem alte resurse,
nu ne mai rămâne altceva decât să urmăm exemplul canibalilor…
cel puţin nu vom muri de foame!… Ce-aţi vrea?… Fiecare ţară are
tradiţiile ei, şi cel mai bine este să ne conformăm lor!
Gentlemanul zicea aceste lucruri cu un asemenea accent ironic,
cu ochii holbaţi de foame, mai slab decât fusese vreodată, încât
inspira teamă.
Aşadar, cele două cămile tocmai muriseră otrăvite. Şi otrăvirea
– Jos Meritt nu se înşelase – fusese cauzată de o specie de urzică
veninoasă, destul de rară totuşi pe aceste câmpii din nord-vest:
este vorba de tnoroides laportea, care produce un fel de zmeură şi
ale cărei frunze sunt înţepătoare. Iar contactul cu ele generează
dureri foarte acute şi durabile. Cât despre fruct, este mortal, dacă
nu se recurge imediat la un antidot, un suc al unei alte plante,
colocasia macrohiza, ce creşte cel mai adesea pe aceleaşi terenuri
ca urzica veninoasă.
Instincul, care împiedică animalele să atingă substanţele
dăunătoare, fusese învins de data aceasta, iar bietele animale,
lihnite de foame, neputând rezista ispitei de a devora urzicile
respective, sucombaseră în chinuri groaznice.
Nici doamna Branican, nici însoţitorii ei nu şi-au mai amintit
ulterior cum au trecut următoarele două zile. A trebuit să fie
abandonate cele două animale moarte, deoarece, la o oră după
aceea, erau în stare completă de descompunere, atât de rapid este
efectul acestei otrave vegetale. Pe urmă, târându-se în direcţia
fluviului Fitzroy, membrii caravanei încercară să descopere
configuraţiile de teren, care încadrează valea… Vor putea ajunge,
oare, toţi acolo?… S-ar putea răspunde negativ, întrucât câţiva
cereau deja să fie ucişi pe loc, să li se scurteze astfel agonia…
Doamna Branican mergea de la unul la altul… încerca să le
redea încrederea, să-i îmbărbăteze… îi ruga să facă un ultim
efort… Capătul drumului nu era departe… Câteva etape,
ultimele… şi apoi salvarea… Dar ce putea obţine de la aceşti
nefericiţi!
în seara de 8 aprilie, nimeni nu a mai avut forţa să ridice
tabăra. Bieţii oamenii îngenuncheau lângă tufele Spinifex pentru
a le mesteca frunzele pline de praf. Nici nu mai puteau vorbi… nu
se mai puteau mişca, darămite să meargă mai departe… Căzură
toţi la această ultimă haltă.
Doamna Branican încă mai rezista. Îngenuncheat lângă ea,
Godfrey o învăluia cu o privire supremă… îi spunea „mamă!…
mamă!…”, ca un copil care o roagă pe cea care l-a născut să nu-l
lase să moară…
Iar Dolly, stând în picioare în mijlocul însoţitorilor ei, parcurgea
cu privirea orizontul, strigând:
— John!… John!…
Ca şi cum de la căpitanul John i-ar fi putut veni un ultim
ajutor!

Capitolul XIII
La tribul Inda

Tribul Inda, compus din câteva sute de indigeni, bărbaţi, femei,

copii, trăia în acea perioadă pe malurile lui Fitzroy, la aproape o
sută patruzeci de mile de gura sa de vărsare. Aceşti indigeni
reveniseră din regiunile Tasmaniei, udate de cursul superior al
fluviului. De câteva zile, hazardul vieţii lor nomade îi aduseseră
mai exact la douăzeci şi cinci de mile de această parte a deşertului
Great Sandy, unde caravana tocmai îşi încheiase ultima haltă,
după o înlănţuire de încercări care depăşiseră limita forţelor
omeneşti.
Alături de aceşti Inda trăiseră timp de nouă ani căpitanul John
şi secundul lui, Harry Felton. Ca o completare la evenimentele ce
vor urma, iată rezumată pe scurt istoria lor pe durata acestei
lungi perioade, o continuare a relatării făcute de Harry Felton pe
patul de moarte.
Între aceşti doi ani, 1875-l881 – nu am uitat, desigur –
echipajul navei Franklin se refugiase pe Insula Browse, din
Oceanul Indian, situată la aproape două sute cincizeci de mile de
York Sund, limbul cel mai apropiat de acest litoral care se întinde
în nord-vestul continentului australian. După ce doi dintre
mateloţi au pierit în timpul furtunii, naufragiaţii, în număr de
doisprezece, au trăit şase ani pe insulă, fără niciun mijloc de a
putea fi repatriaţi, când o şalupă în derivă a acostat la ţărm.
Vrând să o folosească pentru salvarea tuturor, căpitanul John o
aduse în stare de funcţionare, cu intenţia de a putea ajunge pe
coastele australiene, şi o aprovizionă pentru o călătorie de câteva
săptămâni. Dar cum pe şalupă se puteau îmbarca doar şapte
pasageri, căpitanul John şi Harry Felton urcară în ea cu cinci
dintre membrii echipajului, lăsându-i pe ceilalţi cinci pe Insula
Browse, unde trebuia să aştepte să fie luaţi de o navă expediată
spre ei. Se ştie cum au murit aceşti nefericiţi înainte de a fi luaţi,
şi în ce condiţii le-a găsit rămăşiţele căpitanul Ellis, în timpul celei
de-a doua campanii a navei Dolly Hope, în 1883.
După o traversare periculoasă prin mijlocul acestor detestabile
regiuni de ţărm din Oceanul Indian, şalupa acostă pe litoralul
continentului la înălţimea capului L£vâque şi reuşi să intre în
golful cu acelaşi nume, unde se varsă fluviul Fitzroy. Dar
căpitanul John avu neşansa să fie atacat de indigeni, atac în
timpul căruia patru dintre oamenii lui fură ucişi în timp ce se
apărau.
Aparţinând tribului Inda, indigenii îi luară cu ei pe căpitanul
John, pe Harry Felton şi pe ultimul marinar scăpat din masacru.
Rănit, acest marinar muri câteva săptămâni mai târziu, în urma
rănilor, astfel că John Branican şi Harry Felton erau singurii
supravieţuitori ai catastrofei navei Franklin.
Atunci începu pentru ei o existenţă care, în primele zile, fu
serios ameninţată. Aşa cum s-a menţionat, aceşti Inda, precum şi
toate triburile nomade sau sedentare din Australia Septentrională,
sunt sălbatice şi sângeroase. Prizonierii războaielor permanente
dintre triburi sunt ucişi fără milă şi mâncaţi. Nu există obicei mai
profund înrădăcinat precum canibalismul la aborigeni, adevărate
fiare sălbatice.
De ce au fost cruţaţi căpitanul John şi Harry Felton? Din cauza
circumstanţelor.
Se ştie că, printre indigenii din interior şi de pe litoral, starea de
război este perpetuată din generaţie în generaţie. Sedentarii se
atacă din sat în sat, se ucid întrei ei şi îşi mănâncă prizonierii.
Aceleaşi obiceiuri la nomazi: se urmăresc din tabără în tabără, iar
victoria se încheie întotdeauna cu înspăimântătoare scene de
antropofagie. Aceste masacre vor conduce, inevitabil, la
distrugerea rasei australiene, şi este la fel de sigur că procedeele
anglo-saxone – desigur, doar în unele împrejurări – au fost de o
barbarie de nedescris. Cum ar putea fi calificate altfel asemenea
acte – negrii vânaţi de albi ca un vânat, cu toate emoţiile rafinate,
procurate de acest gen de sport; incendiile practicate pe larg,
astfel încât locuitorii să nu mai stea decât în acele „gunyo”, colibe
din scoarţă de copac, ce le servesc drept locuinţă? Cuceritorii au
mers până într-acolo, încât au practicat otrăvirea în masă cu
stricnină, pentru a se ajunge la o distrugere mai rapidă. Poate fi
citată în acest sens următoarea frază, ieşită de sub pana unui
colon australian: „Pe toţi bărbaţii pe care i-am întâlnit pe păşunile
mele i-am împuşcat, deoarece sunt nişte ucigători de vite; toate
femeile, întrucât aduc pe lume ucigători de vite, şi toţi copiii,
fiindcă vor deveni ucigători de vite!”
Se înţelege deci ura australienilor pentru călăii lor, ură păstrată
pe calea atavismului. Este rar ca albii căzuţi în mâinile lor să nu
fie masacraţi fără milă. De ce însă naufragiaţii de pe nava
Franklin au fost cruţaţi de tribul Inda?
Foarte probabil, dacă nu ar fi murit la scurt timp după ce a
căzut prizonier, matelotul ar fi sfârşit devorat în urma unui act
canibalic. Dar şeful tribului, un indigen numit Willi, fiind în
legătură cu colonii de pe litoral, îi cunoştea destul de bine pe cei
doi prizonieri şi şi-a dat seama că Harry Felton şi căpitanul John
erau ofiţeri, de pe urma cărora putea obţine un profit. Ca
războinic, Willi putea să le folosească aptitudinile în luptele lui cu
triburile rivale; ca negociator, care viza domeniul negoţului, el
întrevedea o afacere bună, adică o recompensă frumuşică în
schimbul eliberării celor doi prizonieri. Viaţa acestora fusese deci
cruţată, dar au fost nevoiţi să se conformeze vieţii nomade care se
dovedi şi mai grea, din cauză că Inda îi supravegheau neîncetat.
Păziţi zi şi noapte, neputând să se îndepărteze de taberele ridicate
în timpul peregrinărilor tribului, ei au încercat zadarnic să
evadeze de trei ori, tentative în urma cărora a fost cât pe-aci să-şi
piardă viaţa.
Apoi, în timpul ciocnirilor frecvente dintre triburi, ei erau
folosiţi drept consilieri de război, iar sfaturile lor, cu adevărat
preţioase, îl avantajară foarte mult pe Willi, deoarece a obţinut
victorii după victorii. Graţie acestor succese, tribul Inda a devenit
la vremea povestirii noastre unul dintre cele mai puternice, ce
frecventa diversele teritorii din Australia Occidentală.
Aceste populaţii din nord-vest aparţin, după toate aparenţele,
raselor amestecate ale australienilor şi ale indigenilor din
Papuasia. După exemplul confraţilor lor, Inda au părul lung şi
buclat; tenul le este mai puţin închis decât al indigenilor din
provinciile meridionale, care par să formeze o rasă mai viguroasă;
înălţimea lor, mai modestă, are o medie de 1,30 metri. Bărbaţii
sunt mai bine constituiţi fizic decât femeile; dacă fruntea le este
puţin teşită, domină în schimb sprâncenele foarte proeminente,
fapt ce denotă un semn al inteligenţei, conform etnologilor; ochii,
al căror iris este închis la culoare, au pupile în care licăreşte un
foc viu; părul, de culoare foarte brună, nu este scurt şi creţ ca al
negrilor africani; totuşi, craniul este mic, iar natura nu a fost prea
generoasă cu materia cerebrală. Sunt numiţi „negri”, deşi nu au
culoarea neagră specifică Nubienilor: sunt „ciocolatii”, dacă ne e
permis să folosim această licenţă de cuvânt, ce redă exact nuanţa
culorii lor generale.
Negrul australian este dotat cu un extraordinar simţ al
mirosului, ce rivalizează cu al celor mai buni câini de vânătoare.
El recunoaşte urmele unei fiinţe omeneşti sau ale unui animal
doar mirosind solul, adulmecând ierburile şi tufişurile. Nervul său
auditiv este, de asemenea, foarte sensibil, putând percepe, se
pare, zgomotul produs de furnicile care lucrează într-un muşuroi.
Cât despre a include aceşti indigeni în ordinul căţărătorilor,
această clasificare nu ar fi lipsită de justeţe, deoarece nu e niciun
arbore de gumă, oricât de înalt şi de neted, în care să nu se caţăre
până la vârf, folosindu-se de o trestie flexibilă, pe care o numesc
„kamin”, şi graţie formei de cârlig a degetelor de la picioare.
După cum a mai fost menţionat deja referitor la indigenii de pe
malul râului Finke, femeia australiană îmbătrâneşte repede şi nu
ajunge la vârsta de patruzeci de ani, pe care bărbaţii o depăşesc
în mod obişnuit cu zece ani într-o anumită zonă a statului
Queensland. Aceste biete creaturi au ca funcţie îndeplinirea celor
mai aspre munci ale menajului; sunt nişte sclave, încovoiate sub
jugul stăpânilor lor, de o duritate necruţătoare, constrânse să
care poveri, ustensile, arme, să caute rădăcini comestibile,
şopârle, şerpi, ce servesc la subzistenţa tribului. Dar dacă
repetăm acestea aici, este pentru a spune că ele îşi îngrijesc cu
afecţiune copiii, ai căror taţi le acordă o atenţie mediocră, şi astfel
un copil este o povară pentru mama sa, care nu se mai poate
ocupa exclusiv de treburile inerente existenţei nomade, a cărei
responsabilitate cade pe umerii ei. Prin urmare, la anumite
populaţii, au fost văzuţi negri obligându-şi femeile să-şi taie sânii,
pentru a le pune în imposibilitatea de a alăpta. Şi totuşi – obicei
oribil şi părând în dezacord cu precauţia aceasta luată pentru a le
diminua numărul – aceste fiinţe micuţe, pe timp de foamete, sunt
mâncate în cadrul unor diverse triburi indigene, unde
canibalismul este practicat încă excesiv.
Aşadar, la aceşti negri australieni – demni într-o foarte mică
măsură să aparţină speciei omeneşti – viaţa este concentrată
asupra unui singur act. „Ammeri!… Ammeri!” este un cuvânt
rostit neîncetat în limbajul indigen, şi el înseamnă: foame. Gestul
cel mai frecvent al acestor sălbatici constă în a-şi lovi pântecele,
întrucât le este prea des gol. În această ţară fără vânat şi fără
culturi agricole, se mănâncă la orice oră din zi şi din noapte,
atunci când se iveşte ocazia, fiecare indigen fiind obsedat de
această preocupare constantă a unei mese viitoare şi consistente.
Şi, într-adevăr, cu ce se pot hrăni aceşti indigeni, neîndoielnic, cei
mai mizerabili dintre toţi cei pe care natura i-a împrăştiat pe
suprafaţa continentelor? Cu un fel de pesmet grosolan, numit
„damper”, făcut din puţin grâu, fără drojdie, copt nu în cuptor, ci
pe cenuşă fierbinte sau pe jar, cu miere, pe care o recoltează
uneori, cu condiţia să doboare arborele în vârful căruia şi-au
făcut albinele stupul, cu „kadjerah”, un fel de suc alb, obţinut
prin stoarcerea fructelor palmierului veninos, a cărui otravă a fost
extrasă în urma unei operaţii delicate, cu ouă de găini de junglă,
ouă îngropate în sol şi în căldura căruia ele fierb artificial, cu
porumbei specifici Australiei, care-şi fac cuiburile la extremitatea
ramurilor arborilor. În sfârşit, ei consumă şi anumite larve
coleoptere, unele culese dintre ramurile de acacia, altele
dezgropate din resturile de lemn putrezit, din solul aflat sub
desişuri… Şi asta e tot.
Iată de ce, în această luptă de fiecare oră pentru existenţă,
canibalismul poate fi explicat cu toate monstruozităţile sale
oribile. Nu este chiar semnul unei ferocităţi înnăscute, ci sunt
consecinţele unei nevoi imperioase, pe care natura îl împinge pe
negrul australian să şi-o satisfacă, deoarece el moare de foame.
Aşadar, în asemenea condiţii, ce se întâmplă?
Pe cursul inferior al fluviului Murray şi la populaţiile din
regiunea de nord, există obiceiul de a fi ucişi copiii pentru a fi
mâncaţi, şi chiar i se taie unei mame un deget pentru fiecare copil
pe care este constrânsă să-l ofere acestor festinuri antropofage.
Detaliu înspăimântător: când nu mai are ce mânca, mama merge
până într-acolo, încât îşi devoră pruncul abia născut, iar unii
călători au auzit aceste nefericite vorbind de un asemenea fapt
abominabil ca de un act firesc!
Totuşi, nu doar foamea îi împinge pe australieni spre
canibalism: ei au o predilecţie pentru carnea de om, pe care o
numesc „talgoro” sau „carnea care vorbeşte”, conform uneia dintre
expresiile lor de un realism groaznic. Indigenii în cauză dau frâu
liber acestei dorinţe în cadrul tribului, dar şi în afara lui. Graţie
acestor războaie permanente, expediţiile în speţă nu au alt scop
decât de a fi procurată talgoro. Iată ce afirma doctorul Cari
Lumholtz: în timpul curajoasei lui călătorii prin provinciile din
nord-vest, negrii din escorta lui vorbeau neîncetat despre
chestiunea hranei, zicând: „Pentru australieni, nimic nu este mai
valoros decât carnea de om.” Şi trebuie adăugat că nu este vorba
de carnea albilor, deoarece indigenii o consideră ca având un gust
sărat, foarte neplăcut.
De altfel, există un alt motiv care predispune aceste triburi să
se ucidă între ele. Australienii sunt extrem de creduli. Ei se sperie
de vocea spiritului rău, «kvin'gan'», care aleargă pe câmpii şi
străbate defileurile ţinuturilor muntoase, deşi vocea în cauză nu
este decât cântecul melancolic al unei păsări încântătoare, una
dintre cele mai curioase din ornitologia australiană. Totuşi, chiar
dacă ei admit existenţa unei fiinţe superioare şi malefice, un
indigen nu se roagă niciodată şi nu au fost găsite nicăieri urmele
unor practici religioase, potrivit călătorilor autorizaţi.
În realitate, australienii sunt foarte superstiţioşi şi, cum au
credinţa nestrămutată că inamicii lor îi pot ucide prin farmece şi
blesteme, ei se grăbesc să-i omoare, fapt care, adăugat
obişnuinţelor canibalismului, supune aceste ţinuturi unui regim
de distrugere fără limite.
Vom mai nota, în trecere, că australienii au respect pentru
morţi. Ei nu-i pun în contact direct cu solul, ci le înfăşoară
corpurile cu fâşii din frunze sau din scoarţă şi le depun în gropi
puţin adânci, cu picioarele spre răsărit, sau chiar în picioare,
practică întâlnită la anumite triburi. Mormântul unei căpetenii
este acoperit cu un cort, a cărui intrare e orientată spre est.
Trebuie adăugat, de asemenea, că, la cei mai puţin sălbatici,
există următoarea credinţă ciudată: şi anume că morţii trebuie să
reînvie sub aspectul oamenilor albi, şi, potrivit observaţiei lui Cari
Lumholtz, limba ţării foloseşte acelaşi cuvânt pentru a desemna
„spiritul şi omul de culoare albă”. Conform unei alte superstiţii
indigene, animalele ar fi fost anterior nişte creaturi omeneşti, ceea
ce este o metempsihoză inversă.
Aşa sunt aceste triburi ale continentului australian, destinate,
fără îndoială, să dispară într-o zi cum au dispărut locuitorii
Tasmaniei. Şi tot aşa erau şi aceşti Inda, în mâinile cărora
căzuseră John Branican şi Harry Felton.
După moartea matelotului, John Branican şi Harry Felton au
trebuit să-i urmeze pe Inda în peregrinările lor continue prin
mijlocul regiunilor din centru şi din nord-vest. Când atacând
triburile ostile, când atacaţi de ele, ei aveau o incontestabilă
superioritate asupra inamicilor lor, graţie sfaturilor celor doi
prizonieri, urmate conştiincios de Willi. Fuseseră parcurse sute de
mile de la Golful Regelui până la Golful Van Diemen, între valea
fluviului Fitzroy şi valea Victoria, şi până la câmpiile ţinutului
Terre Alexandra. Astfel au străbătut căpitanul John şi secundul
său aceste regiuni necunoscute de geografi, rămase în alb pe
hărţile modeme, la est de Tasmania, Terre Amheim şi de teritoriile
din zona deşertului Great Sandy.
Deşi aceste interminabile călătorii le păreau foarte grele, Inda
nici nu se sinchiseau de asta. Erau obişnuiţi să trăiască aşa, fără
să-i preocupe distanţele, nici măcar timpul, despre care abia dacă
au o noţiune exactă. Într-adevăr, în privinţa unui eveniment care
urmează să aibă loc în cinci sau şase luni, de exemplu, indigenul
este foarte încrezător că se va întâmpla în două, trei zile… sau
săptămâna viitoare. Nu-şi cunoaşte vârsta; cu atât mai mult, nu
ştie nici ce oră este într-un anume moment din zi sau din noapte.
Se pare că australianul este o specie aparte pe scara evoluţiei
oamenilor, întocmai mai multor animale din ţara sa.
La asemenea moravuri fuseseră constrânşi să se conformeze
John Branican şi Harry Felton. Şi asta, fără a mai vorbi despre
înspăimântătoarele scene de canibalism, ale căror orori nu au
putut niciodată să le împiedice, după bătăliile în care inamicii
cădeau cu sutele.
Supunându-se astfel, intenţia evidentă a căpitanului John şi a
lui Harry Felton era de a slăbi vigilenţa tribului, pentru a fugi la
prima ocazie favorabilă. Şi totuşi, o evadare în mijlocul
deşerturilor din nord-vest are şanse mici de reuşită, după cum am
văzut în cazul secundului navei Franklin. Dar cei doi prizonieri
erau supravegheaţi atât de strict, încât ocaziile de a fugi fură
extrem de rare. În cei nouă ani de prizonierat, evadarea lui John
şi a lui Felton ar fi putut reuşi o singură dată, mai exact în acelaşi
an ce precedase expediţia doamnei Branican în Australia. Iată în
ce împrejurări:
În urma luptelor cu triburile din interior, membrii Inda ocupau
atunci o tabără pe malurile Lacului Am6d6e, la sud-vest de Terre
Alexandra. Pătrunseseră rar atât de adânc în centrul
continentului. Ştiind că nu se aflau decât la trei sute de mile de
Overland Telegraf Line, căpitanul John şi Harry Felton crezură că
se ivise ocazia favorabilă şi se deciseră să profite de ea. După ce
se sfătuiră, li se păru convenabil să evadeze separat, iar apoi să se
întâlnească într-un loc la câteva mile dincolo de tabără. După ce
scăpă de sub supravegherea indigenilor, Harry Felton fu destul de
norocos să ajungă în locul unde trebuia să-l aştepte pe însoţitorul
său. Din nefericire, John tocmai fusese chemat de Willi, care îi
cerea să-i acorde unele îngrijiri în urma unei răni căpătate în
timpul ultimei confruntări cu un trib inamic. Aşadar, John nu
reuşi să fugă, iar Harry Felton îl aşteptă în zadar câteva zile…
Atunci, gândindu-se că va reuşi să ajungă la unul dintre cătunele
din interior sau de pe litoral, şi sperând să organizeze o expediţie
în vederea eliberării căpitanului său, Harry Felton o luă în direcţia
sud-est. Dar, după un mers epuizant şi din cauza lipsurilor şi a
încercărilor grele, vreme de patru luni, el se prăbuşi aproape mort
pe malul râului Parru, districtul Ulakarara din Noua Galie de Sud.
Transportat la spitalul din Sydney, a zăcut câteva săptămâni, apoi
a murit, după ce a reuşit să-i transmită doamnei Branican, prin
semne, neputând vorbi, tot ce ştia despre căpitanul John.
John trebuie să fi trecut printr-un moment greu neavându-l
lângă el pe Felton, şi este de crezut că tăria lui morală fu la
înălţimea celei psihice, de vreme ce nu a fost cuprins de disperare.
Cui avea să mai vorbească el despre ce îi era atât de drag, despre
ţara lui, San Diego, despre fiinţele adorate, lăsate acolo, despre
curajoasa lui soţie, despre fiul lui, Wat, care creştea departe de el
şi pe care nu-l va vedea, poate, niciodată, despre William Andrew,
în sfârşit, despre toţi prietenii lui?… John era prizonier de nouă
ani şi câţi ani aveau să mai treacă până când să-i fie redată
libertatea? Totuşi, el nu şi-a pierdut speranţa, fiind îmbărbătat de
gândul că dacă va reuşi să ajungă la unul dintre oraşele de pe
litoralul australian, Harry Felton va face tot ce este omeneşte
posibil pentru a-şi elibera căpitanul…
În timpul captivităţii sale, John a învăţat să vorbească limba
indigenă, care, prin logica gramaticii ei, precizia termenilor,
delicateţea expresiilor sale, pare să dovedească faptul că indigenul
australian s-ar fi bucurat odinioară de o reală civilizaţie. Astfel, a
discutat adesea cu Willi avantajele pe care le-ar putea avea
permiţându-le prizonierilor să revină la Queensland sau în
Australia Meridională, de unde ei vor fi în măsură să-i trimită
recompensa pe care ar fi cerut-o. Dar fiind prin firea sa foarte
neîncrezător, Willi nici nu a vrut să audă de aşa ceva. Dacă era
trimisă răscumpărarea, atunci reda şi el libertatea căpitanului
John şi a secundului său.
Cât despre promisiunile lor, n-a vrut niciodată să consimtă.
Rezultă deci că evadarea lui Harry Felton, care i-a cauzat o
mare supărare, l-a făcut pe Willi încă şi mai sever faţă de
căpitanul John. A luat măsuri să fie singur în timpul haltelor sau
al marşurilor, fiind păzit permanent de un indigen care răspundea
de el cu capul.
Se scurseră astfel luni lungi fără ca prizonierul să fi primit vreo
veste de la însoţitorul lui. Şi nu era posibil ca Harry Felton să fi
murit pe drum? Dacă fugarul a reuşit să ajungă în statul
Queensland sau în provincia Adelaide, el nu ar fi făcut deja o
tentativă pentru a-l smulge din mâinile indigenilor Inda?
În timpul primului trimestru al anului 1891 – adică la
începutul verii australiene – tribul revenise în valea fluviului
Fitzroy, unde Willi îşi petrecea, de obicei, partea cea mai mare a
sezonului cald, când găsea resursele necesare tribului său.
Acolo se aflau membrii Inda în primele zile ale lunii aprilie, iar
tabăra lor era instalată pe un cot al fluviului, într-un loc unde se
vărsa un mic afluent, ce cobora dinspre câmpiile din nord.
După ce tribul se fixă în acest loc şi ştiind că trebuia să fie
aproape de litoral, căpitanul John s-a gândit să ajungă acolo.
Dacă ar fi reuşit, nu i-ar fi fost, poate, imposibil să se refugieze în
cătunele situate mai la sud, acolo unde colonelul Warburton îşi
încheiase călătoria.
John era decis să rişte tot pentru a termina o dată cu această
existenţă intolerabilă, chiar şi dacă trebuia să moară.
Din nefericire o modificare în proiectele tribului Inda puse capăt
speranţelor prizonierului. Într-adevăr, în a doua parte a lunii
aprilie, deveni evident faptul că Willi se pregătea de plecare,
pentru a-şi stabili tabăra de iarnă în zona cursului superior al
fluviului.
Ce se întâmplase şi ca urmare a căror cauze se produsese acea
schimbare în obişnuinţele tribului?
Căpitanul John reuşi să afle, nu însă fără o oarecare greutate;
tribul încerca să urce pe cursul de apă mai spre est, din cauză că
poliţia neagră tocmai fusese semnalată pe cursul inferior al
fluviului Fitzroy.
Nu am uitat ce spusese Tom Marix despre poliţia neagră, care,
de la mărturisirile făcute de Harry Felton despre căpitanul John,
primise ordin să ajungă în teritoriile de nord-vest.
Foarte de temut pentru indigeni, poliţia neagră dă dovadă de o
înverşunare acerbă atunci când trebuie să-i urmărească. Ea este
comandată de un căpitan, numit „mani”, având în subordine un
sergent, treizeci de agenţi de rasă albă şi douăzeci şi patru de
agenţi de rasă neagră, călare pe cai buni, înarmaţi cu puşti, săbii
şi pistoale.
Această instituţie, cunoscută sub numele de „poliţie nativă”,
asigură securitatea locuitorilor în regiunile pe care le parcurge în
diferite perioade. Necruţătoare în timpul represiunilor pe care le
exercită asupra indigenilor şi chiar dacă este blamată de unii în
numele umanităţii, ea e aprobată de ceilalţi în numele securităţii
publice. Serviciul pe care îl desfăşoară este foarte activ, iar
personalul său se deplasează cu o rapiditate incredibilă dintr-o
zonă a teritoriului în alta. Astfel, triburile nomade se tem să o
întâlnească, şi iată de ce Willi, aflând că ea se afla în apropiere,
hotărâse să urce pe cursul superior al fluviului Fitzroy.
Dar ceea ce constituia un pericol pentru Inda putea fi salvarea
pentru căpitanul John. Dacă reuşea să întâlnească un
detaşament al acestei poliţii, asta însemna că îi era asigurată
eliberarea şi repatrierea. Or, în timpul ridicării taberei, nu era,
oare, posibil, să înşele vigilenţa indigenilor?
Willi se temea de intenţiile prizonierului său, am putea crede,
deoarece, în dimineaţa zilei de 20 aprilie, uşa colibei în care era
închis John nu fu deschisă la ora obişnuită. Un indigen stătea de
pază lângă colibă. La întrebările pe care le adresă John, nu primi
niciun răspuns. Atunci când ceru să fie dus la Willi, i se refuză
cererea, iar şeful nici măcar nu veni să-l vadă.
Ce se întâmplase deci? Inda se grăbeau cu pregătirile lor pentru
a părăsi tabăra? Era probabil, iar John auzea un du-te-vino zorit
şi zgomotos în jurul colibei, la care Willi se mulţumi să-i trimită
câteva alimente.
Se scurse o zi întreagă, apoi alta. Nu se produse nicio
schimbare în situaţia dată. Prizonierul era supravegheat în
continuare cu stricteţe. Dar, în timpul nopţii dintre 22 şi 23
aprilie, constată că zgomotele de afară încetaseră subit şi se
întrebă dacă Inda nu părăsiseră definitiv tabăra de pe malul
fluviului Fitzroy.
A doua zi, în zori, uşa colibei fu deschisă brusc.
Un om – mai exact un alb – apăru în faţa căpitanului John. Era
Len Burker.

Capitolul XIV
Jocul lui Len Burker

Trecuseră treizeci şi două de zile – din noaptea de 22 spre 23

mai – de când Len Burker se separase de doamna Branican şi de
însoţitorii ei. Acest simun, atât de fatal caravanei, îi oferise ocazia
să-şi pună în aplicare proiectele. Luând-o pe Jane şi urmat de
negrii din escortă, el mână cămilele în putere şi printre altele pe
cele care transportau răscumpărarea căpitanului John.
Len Burker se afla atunci în condiţii mai favorabile decât Dolly
pentru a ajunge la tribul Inda în valea udată de Fitzroy. În timpul
existenţei lui rătăcitoare, el mai avusese raporturi frecvente cu
australienii nomazi, cărora le cunoştea limba şi obiceiurile.
Răscumpărarea furată îi asigura o primire bună din partea lui
Willi. Odată eliberat, căpitanul John avea să fie în puterea lui şi,
de data aceasta…
După ce abandonase caravana, Len Burker se îndreptă cu
grabă în direcţia nord-vest, iar în zori, însoţitorii lui şi el se aflau
la o distanţă de câteva mile.
Atunci, Jane îşi imploră soţul, îl rugă să nu o abandoneze pe
Dolly şi ai ei în mijlocul acestui deşert, îi aminti că era o crimă
adăugată la cea comisă la naşterea lui Godfrey, ii ceru cu
insistenţă să-şi schimbe comportamentul abominabil înapoind
acest copil mamei lui, unindu-şi eforturile cu ale ei, pentru
găsirea căpitanului John…
Jane nu obţinu nimic. A fost în zadar. Nu avea forţa să-l
împiedice pe Len Burker de a merge până la capăt cu planurile
lui. Doar câteva zile, şi avea să-şi atingă scopul. Cu Dolly şi
Godfrey morţi în urma privaţiunilor, cu John Branican dispărut,
moştenirea lui Edward Starter urma să-i revină lui Jane, adică
lui, şi cu atâtea milioane de dolari ştia ce avea să facă!
Nu era nimic de aşteptat din partea acestui ticălos. El îi ceru
soţiei sale să tacă, iar ea trebui să se conformeze şi să accepte,
mai ales sub influenţa ameninţărilor lui, ştiind bine că, dacă n-ar
fi avut nevoie de ea pentru a intra în posesia averii lui Dolly, ar fi
abandonat-o de mult, şi poate mai rău decât atât. Cât despre a
fugi, a încerca să revină la caravană, cum s-ar fi putut gândi ea la
asta? Singură, ce s-ar fi întâmplat cu ea? De altfel, doi dintre
negri n-o scăpau deloc din priviri.
Nu mai trebuie să insistăm asupra incidentelor care au marcat
călătoria lui Len Burker. Nici animalele de povară, nici alimentele
nu îi lipseau. În aceste condiţii, el parcurse multe etape şi se
apropiase de Fitzroy, cu oameni obişnuiţi cu această existenţă şi
care fuseseră mai puţin încercaţi decât albii de la plecarea din
Adelaide.
După şaptesprezce zile, la data de 8 aprilie, Len Burker ajunse
la malul stâng al fluviului, exact în ziua în care doamna Branican
şi însoţitorii ei făceau ultima haltă.
În acest loc, Len Burker întâlni câţiva indigeni şi obţinu de la ei
nişte informaţii despre situaţia actuală a tribului Inda. Aflând că
Inda străbătuse valea mai spre vest, el hotărî să plece în
întâmpinarea sa, pentru a intra în legătură cu Willi.
Drumul nu era greu. În timpul acestei luni, aprilie, în provincia
Australiei Septentrionale, clima din aceste regiuni este mai
blândă, oricât de joasă este latitudinea sub care e aflată. Era
evident că dacă ar fi ajuns la Fitzroy, caravana doamnei Branican
ar fi pus capăt tuturor lipsurilor. După câteva zile, ea ar fi intrat
în legătură cu Inda, deoarece Dolly şi John erau separaţi atunci
doar de optzeci şi cinci de mile.
Când Len Burker avu certitudinea că nu mai era vorba decât de
două sau trei zile de mers, decise să se oprească. Ducând-o pe
Jane la Inda, punând-o în prezenţa căpitanului John, risca să fie
denunţat de ea, şi asta nu-i convenea. Din ordinul său, fu
organizată o haltă pe malul stâng şi, în pofida rugăminţilor ei,
biata femeie fu lăsată acolo sub paza a doi negri.
După asta, urmat de însoţitorii lui, Len Burker continuă să se
îndrepte spre vest, cu cămilele de transport şi cu cele două
încărcate cu obiectele de schimb.
El se întâlni cu tribul la 20 aprilie, atunci când Inda era
îngrijorat de apropierea poliţiei negre, a cărei prezenţă fusese
semnalată la zece mile în aval. Deja, Willi se pregătea să
părăsească tabăra, cu scopul de a se refugia în regiunile înalte ale
ţinutului Terre Amheim, aparţinând provinciei din Australia
Septentrională.
 În acel moment, la ordinul lui Willi şi pentru a preveni orice
tentativă de evadare din partea prizonierului, John era închis
într-o colibă. Astfel, el nu trebuia să afle nimic despre negocierile
ce urmau să aibă loc, în prealabil, între Len Burker şi şeful Inda.
Aceste negocieri se desfăşurară fără nicio dificultate. Anterior,
Len Burker fusese în legătură cu aceşti indigeni. Îl cunoştea pe
şeful lor şi nu trebuia decât să discute despre problema
răscumpărării căpitanului John.
Willi se arătă foarte dispus să-şi dea prizonierul în schimbul
răscumpărării. Stofele pe care i le prezentă Len Burker,
jucărioarele şi mai ales proviziile de tabac oferite, l-au impresionat
plăcut. Totuşi, ca negustor avizat, căpetenia dădu de înţeles că nu
se despărţea fără regret de un om important precum căpitanul
John, care trăia de atâţia ani în mijlocul tribului şi îi făcuse reale
servicii etc., etc. De altfel, el ştia că John era american şi că
fusese organizată o expediţie pentru eliberarea lui, ceea ce Len
Burker confirmă zicând că el însuşi era mai exact şeful acestei
expediţii. Apoi, când Len află că Willi era îngrijorat din cauza
prezenţei poliţiei negre pe cursul inferior al fluviului Fitzroy,
profită de această împrejurare pentru a-l determina să negocieze
fără întârziere. Într-adevăr, pentru interesul lui Burker, era
important ca eliberarea căpitanului să rămână secretă şi,
îndepărtându-i pe membrii Inda, existau toate probabilităţile să
nu-i fie cunoscute mişcările. Dispariţia definitivă a lui John
Branican nu-i putea fi atribuită niciodată, dacă oamenii din
escorta lui tăceau în această privinţă, şi el ştia să asigure tăcerea
lor.
De aici rezultă că Willi acceptă răscumpărarea şi negocierea se
încheie în ziua de 22 aprilie. În aceeaşi seară, tribul Inda îşi
părăsi tabăra şi reurcă pe cursul fluviului Fitzroy.
Iată ce a făcut Len Burker, iată cum şi-a atins scopul şi, acum,
vom vedea ce profit va trage din această situaţie.
Era spre orele opt dimineaţa, în 23, când uşa colibei fu
deschisă. John Branican se afla în faţa lui Len Burker.
Se scurseseră cincisprezece ani din ziua în care căpitanul îi
strânsese pentru ultima dată mâna la plecarea navei Franklin din
portul San Diego. El nu-l recunoscu, dar Len Burker fu uimit de
faptul că John se schimbase, relativ, puţin. Îmbătrânise, fără
îndoială – avea patruzeci şi trei de ani atunci – dar mai puţin
decât am putea crede după o şedere atât de lungă la indigeni;
avea aceleaşi trăsături accentuate, acea privire hotărâtă, din care
focul nu se stinsese, părul des, este adevărat, alb. Din cauză că-şi
păstrase robusteţea şi vigoarea, mult mai bine, poate, ca Harry
Felton, John ar fi suportat oboseala unei evadări prin deşerturile
australiene, oboseală accentuată, chiar epuizare în urma căreia
sucombase însoţitorul lui.
Zărindu-l pe Len Burker, la început, căpitanul John se dădu un
pas înapoi.
Era prima dată când se afla în faţa unui alb de când fusese luat
prizonier de Inda. Şi tot prima dată când un străin urma să-i
adreseze un cuvânt.
— Cine eşti? întrebă el.
— Un american din San Diego.
— Din San Diego?…
— Sunt Len Burker…
—Tu!
Căpitanul John se îndreptă spre Len Burker, îi luă mâinile, îl
cuprinse cu braţele… Cum?… Acel om era Len Burker… Nu!…
Era imposibil… Nu era decât o iluzie… John nu auzise bine… Se
afla sub influenţa unei halucinaţii… Len Burker… soţul lui Jane…
Şi, în acel moment, căpitanul John nu se gândi deloc la
antipatia pe care i-o inspirase odinioară Len Burker, la omul pe
care-l suspectase pe bună dreptate!
— Len Burker! repetă el.
— Eu însumi, John.
— Aici… în această regiune!… Ah!… şi tu, Len… ai fost luat
prizonier…
Cum şi-ar fi putut explica altfel John prezenţa lui Len Burker în
tabăra Inda?
— Nu, se grăbi să răspundă Len Burker, nu, John, şi nu am
venit decât ca să te răscumpăr de la şeful acestui trib… pentru a
te elibera…
— Să mă eliberezi!
Căpitanul John reuşi să se stăpânească doar cu preţul unui
efort mare. I se părea că va înnebuni, că-şi va pierde minţile…
în sfârşit, când îşi recăpătă stăpânirea de sine, îl fulgeră gândul
să se năpustească afară din colibă… Nu îndrăzni… Len Burker îi
vorbise de eliberarea sa!… Dar era, într-adevăr, liber?… Şi Willi!…
Şi Inda?…
— Vorbeşte, Len, vorbeşte! spuse el, după ce-şi încrucişă
braţele, ca şi cum ar fi vrut să-şi reţină respiraţia ce părea să-i
spargă pieptul.
Atunci, Len Burker, credincios planului pe care şi-l făcuse, de a
nu spune decât o parte din adevăr şi să-şi atribuie tot meritul
campaniei, se pregătea să relateze faptele denaturat, în felul său,
când John, cu o voce sugrumată de emoţie, strigă:
— Şi Dolly?… Dolly?…
— Trăieşte, John.
— Şi Wat… copilul meu?…
— Trăiesc… amândoi… în San Diego.
— Soţia mea… fiul meu!… murmură John, ai cărui ochi erau
înecaţi de lacrimi.
Apoi adăugă:
— Acum vorbeşte… Len… vorbeşte!… Am forţa să te ascult!
Şi Len Burker, împingând obrăznicia până la a-l privi în faţă, îi
spuse:
— John, în urmă cu câţiva ani, când nimeni nu mai putea pune
la îndoială pierderea navei Franklin, soţia mea şi cu mine a
trebuit să părăsim San Diego şi America. Probleme urgente mă
chemau în Australia, şi am venit la Sydney, unde am înfiinţat o
agenţie. De la plecarea noastră, Jane şi Dolly au întreţinut
permanent o corespondenţă, deoarece ştii cât de legate erau, şi a
căror afecţiune nu o putea diminua nici distanţa, nici timpul.
— Da… ştiu! răspunse John. Dolly şi Jane erau două prietene,
iar separarea trebuie să fi fost crudă!
— Foarte dureroasă, John, reluă Len Burker, dar, după câţiva
ani, sosise vremea ca separarea aceasta să se încheie. În urmă cu
aproape unsprezece luni, ne pregăteam să părăsim Australia
pentru a reveni în San Diego, când o veste neaşteptată suspendă
pregătirile noastre de plecare. Tocmai se aflase ce se întâmplase
cu nava Franklin, în ce regiuni de ţărm se pierduse, şi, în acelaşi
timp, se răspândi zvonul că singurul supravieţuitor al
naufragiului era prizonier al unui trib australian, mai exact tu,
John…
— Dar cum s-a aflat, Len?… Oare prin Harry Felton?…
— Da, vestea fusese adusă de Harry Felton. Aproape de
destinaţia la care îşi propusese să ajungă, însoţitorul tău a fost
găsit pe malurile râului Parru, la sud de Queensland, şi
transportat la Sydney…
— Harry… bravul meu Harry!… strigă căpitanul John. Ah!
ştiam bine că nu mă va uita!… Imediat ce a ajuns la Sydney, el a
organizat o expediţie…
— A murit, răspunse Len Burker, mort de oboseală, de
epuizare!
— Mort!… repetă John. Dumnezeule… mort!… Harry Felton…
Harry!
Şi lacrimile începură să-i curgă pe obraji.
— Dar, înainte de a muri, continuă Len Burker, Harry Felton a
reuşit să povestească evenimentele care au urmat catastrofei
navei Franklin, naufragiul pe recifurile Insulei Browse, a spus
cum aţi ajuns pe coasta vestică a continentului… La căpătâiul lui
am… aflat totul din gura lui… tot!… Apoi, ochii i s-au închis,
John, în timp ce-ţi rostea numele…
— Harry!… sărmanul meu Harry!… murmura John, la gândul
acelor îngrozitoare încercări prin care trecuse şi apoi murise
credinciosul său însoţitor, pe care nu avea să-l mai revadă
niciodată.
— John, reluă Len Burker, pierderea navei Franklin, despre
care nu se mai ştia nimic de paisprezece ani, a avut un răsunet
considerabil, îţi imaginezi, cred, efectul produs, când se răspândi
vestea că tu eşti în viaţă… Harry Felton te-a lăsat, cu câteva luni
înainte, prizonier al unui trib din nord… I-am trimis imediat o
telegramă lui Dolly, prevenind-o că voi pleca la drum pentru a te
scoate din mâinile indigenilor Inda, deoarece era vorba doar de o
răscumpărare, aşa cum relatase Harry Felton. Apoi, organizând o
caravană sub conducerea mea, Jane şi cu mine am părăsit
Sydney. Iată că au trecut şapte luni de atunci… Ne-a luat mai
mult timp decât ne aşteptam ca să ajungem la Fitzroy… în sfârşit,
cu ajutorul lui Dumnezeu, am sosit la tabăra Inda…
— Mulţumesc, Len, mulţumesc!… exclamă căpitanul John.
Ceea ce ai făcut pentru mine…
— … ai fi făcut şi tu pentru mine în împrejurări asemănătoare,
răspunse Len Burker.
— Cu siguranţă!… Şi soţia ta, Len, această curajoasă Jane,
care nu s-a temut să înfrunte atâtea încercări, unde este?…
— La trei zile de mers în amonte, cu doi dintre oamenii mei,
preciză Len Burker.
— O voi vedea deci…
— Da, John, şi ea nu este aici, deoarece nu am vrut să mă
însoţească, neştiind cum o să întâmpine indigenii mica noastră
caravană…
— Dar nu ai venit singur? întrebă căpitanul John.
— Nu, am afară escorta, compusă din doisprezece negri. Am
sosit în această vale în urmă cu două zile…
— Două zile?…
— Da, şi i-am folosit ca să ne încheiem cu bine călătoria. Acest
Willi ţinea la tine, dragul meu John… îţi cunoştea importanţa…
sau mai degrabă valoarea. A trebuit să negociez îndelung cu el
pentru a fi de acord să te elibereze în schimbul răscumpărării…
— Atunci, sunt liber?…
— La fel de liber cum sunt şi eu.
— Dar indigenii?…
— Au plecat cu şeful lor şi nu mai suntem decât noi în tabără.
— Au plecat?… strigă John.
— După cum poţi vedea şi singur!
Căpitanul John făcu un salt şi ieşi din colibă.
În acel moment, pe malul fluviului, nu erau decât negrii din
escorta lui Len Burker: membrii Inda nu se mai aflau acolo.
Observăm ce era adevărat şi minciună în relatarea lui Len
Burker. Despre nebunia lui Dolly nu pomenise nimic. Nu vorbise
despre averea ce-i revenise lui Dolly prin moartea lui Edward
Starter. Nici despre tentativele făcute de echipajul navei Dolly
Hope în campania sa din regiunile de ţărm ale Mării Fiiipine şi
Strâmtoarea Torres, între anii 1879-l882. Nimic despre
convorbirea dintre doamna Branican şi Harry Felton la spital. În
sfârşit, nimic despre expediţia organizată de această femeie
curajoasă, între timp abandonată în mijlocul deşertului Great
Sandy, şi în cazul căreia el, indigenul Burker, îşi atribuia meritul.
El făcuse totul, el, cu preţul vieţii lui, îl eliberase pe căpitanul
John!
Şi cum ar fi putut pune John la îndoială veridicitatea acestei
relatări? Cum să nu-i fi mulţumit din inimă celui care, după
atâtea pericole, tocmai îl smulsese din mâinile tribului Inda, cel
care urma să-i redea soţia şi copilul?
Exact asta şi făcuse, şi într-un fel în care ar fi emoţionat şi o
fiinţă mai puţin denaturată. Dar remuşcările nu aveau loc în
conştiinţa lui Len Burker, şi nimic nu-l va împiedica să-şi ducă la
îndeplinire proiectele criminale. Astfel că John Branican se va
grăbi să-l urmeze până la tabăra unde-l aştepta Jane… De ce ar fi
ezitat?… Şi, pe drum, Len Burker va găsi ocazia să-l facă
dispărut, fără să fie bănuit de negrii din escorta sa, care nu vor
putea depune ulterior mărturie împotriva lui…
Întrucât căpitanul John era nerăbdător să plece, se stabili să se
pornească la drum în aceeaşi zi. Dorinţa lui cea mai puternică era
s-o revadă pe Jane, prietena devotată a soţiei lui, să-i vorbească
despre Dolly şi despre copilul lor, despre William Andrew, despre
toţi cei pe care-i va reîntâlni la San Diego după atâta vreme…
Se porni la drum în după-amiaza zilei de 23 aprilie. Len Burker
avea provizii de alimente pentru câteva zile. În timpul călătoriei,
Fitzroy trebuia să le furnizeze apa necesară micii caravane.
Cămilele pe care călăreau John şi Len le vor permite să devanseze
escorta cu câteva etape, fapt ce va uşura scopurile lui Len
Burker… Căpitanul John nu trebuia să ajungă la tabără… şi nu
va ajune.
La ora opt seara, Len Burker făcu popas pe malul stâng al
fluviului pentru a petrece acolo noaptea. Se afla încă prea departe
pentru a-şi pune în aplicare proiectul de a o lua înaintea escortei,
în mijlocul acestor regiuni unde unele întâlniri neaşteptate puteau
zădărnici planurile lui Len.
Astfel, a doua zi, în zori, el îşi reluă drumul cu însoţitorii săi.
Ziua următoare fu împărţită în două etape, întrerupte doar de o
haltă la două ore. Nu era uşor să se urmeze cursul fluviului
Fitzroy, ale cărui maluri când erau tăiate de scobituri adânci,
când barate de pâlcuri dese de arbori de gumă şi de eucalipţi, care
impuneau ocolişuri lungi.
Ziua fusese foarte grea şi, după cină, negrii se culcară.
Câteva clipe mai târziu, căpitanul John dormea un somn
profund.
Era, poate, ocazia de care ar fi putut profita Len Burker,
deoarece el nu dormea. Să-l omoare pe John, să târască apoi
cadavrul său douăzeci de paşi, să-l arunce în fluviu… Părea chiar
că erau favorabile împrejurările pentru a uşura comiterea acestei
crime. După aceea, a doua zi, în momentul plecării, căpitanul
John ar fi fost căutat zadarnic…
Spre orele două dimineaţa, trezindu-se fără zgomot, Len Burker
se furişă lângă victima sa, cu un pumnal în mână, şi se pregăti
să-l lovească, dar John se trezi.
— Am crezut că te-am auzit chemându-mă, se scuză Len
Burker.
— Nu, dragul meu Len, răspunse John. În momentul în care
m-am trezit, o visam pe draga mea Dolly şi pe copilul nostru!
La ora şase, căpitanul John şi Len Burker, decis să termine o
dată cu asta, deoarece urma să ajungă chiar în acea seară la
tabără, îi propuse lui John să o ia împreună înaintea escortei.
John acceptă, întrucât voia să fie cât mai curând aproape de
Jane, să-i poată vorbi mai intim decât o făcuse cu Len Burker.
Amândoi se pregăteau să plece, când unul dintre negri
semnală, la câteva sute de paşi, un om care înainta, nu fără
oarecare precauţii. Len Burker scoase un strigăt… îl recunoscuse
pe Godfrey.

Capitolul XV
Ultima tabără

Împins de un fel de instinct, aproape fără să-şi dea seama ce /

face, căpitanul John se grăbi să vină în întâmpinarea tânărului.
Len Burker rămăsese nemişcat, ca şi cum picioarele sale erau
înfipte în pământ.
Godfrey în faţa lui… Godfrey, fiul lui Dolly şi al lui John! Dar
caravana doamnei Branican nu pierise deci?… Ea se afla, aşadar,
acolo… la câteva mile… la câteva sute de paşi… cel puţin dacă
Godfrey nu era singurul supravieţuitor dintre cei abandonaţi de
acest ticălos, Len Burker?
Oricum, întâlnirea atât de neaşteptată putea da peste cap
planul lui Len. Dacă tânărul novice vorbea, va spune că doamna
Branican conducea, de fapt, expediţia… va spune că Dolly făcuse
faţă unor grele încercări, înfruntase mii de pericole în mijlocul
acestor deşerturi australiene pentru a-şi salva soţul… Va spune
că ea era acolo… că ea îl urma urcând cursul fluviului Fitzroy…
Şi chiar aşa era, în definitiv.
În dimineaţa de 22 martie, după abandonul lui Len Burker,
caravana mică porni la drum în direcţia nord-vest. La 8 aprilie, se
ştie, aceşti sărmani oameni, epuizaţi de foame, torturaţi de sete,
căzuseră aproape morţi de oboseală.
Susţinută de o forţă supraomenească, doamna Branican
încercase să-şi îmbărbăteze oamenii, rugându-i să reia mersul, să
facă un ultim efort pentru a ajunge la fluviul unde puteau găsi
câteva resurse… Era ca şi cum ea se adresa unor cadavre, şi chiar
Godfrey leşinase la un moment dat.
Dar sufletul expediţiei supravieţuia în Dolly, şi Dolly făcu ceea
ce însoţitorii ei nu puteau face. Ea trebuia să meargă spre
nord-vest, înspre acea direcţie îşi îndreptaseră braţele lor
tremurătoare Tom Marix şi Zach Fren… Dolly pomi singură în
direcţia respectivă.
Traversând câmpia care se întindea departe spre răsărit, fără
alimente, fără mijloace de transport, ce spera această femeie
energică?… Scopul ei era să ajungă la Fitzroy, să găsească ajutor
fie la albii de pe litoral, fie la indigenii nomazi?… Ea nu ştia, dar
străbătu astfel douăzeci de mile, în trei zile. Totuşi, forţele o
părăsiră, căzu la rândul ei, şi ar fi murit, dacă nu i-ar fi venit un
ajutor, providenţial, am putea spune.
În acea perioadă, poliţia neagră străbătea regiunea de la
marginea deşertului Great Sandy. După ce lăsase o escuadă în
apropiere de Fitzroy, şeful ei, mani, începu o recunoaştere în
această parte a provinciei, cu şaizeci de oameni.
Pe el îl întâlni doamna Branican. Imediat ce-şi recăpătă
cunoştinţa, ea spuse unde se aflau însoţitorii ei şi fu dusă către
aceştia. Mani şi oamenii lui reuşiră să-i reanime pe bieţii oameni,
dintre care n-ar fi supravieţuit niciunul o zi mai târziu.
Tom Marix, care-l cunoscuse mai de mult pe mani în provincia
Queensland, îi relată ce se întâmplase de la plecarea din Adelaide.
Acest ofiţer ştia în ce scop caravana, condusă de doamna
Branican, străbătea regiunile îndepărtate din nord-vest şi,
întrucât Providenţa a vrut ca el s-o ajute, aceasta îi oferi prilejul
să o întâlnească. Iar atunci când Tom Marix vorbi despre Inda,
mani răspunse că tribul respectiv ocupa în acele momente
malurile fluviului Fitzroy, la mai puţin de şaizeci de mile
depărtare.
Nu era timp de pierdut, dacă se dorea să fie dejucate planurile
lui Len Burker, pe care mani avusese deja misiunea să-l
urmărească, pe când soţul lui Jane se afla cu o bandă de
bushrangers în provincia Queensland. Dacă Len Burker reuşea
să-l elibereze pe căpitanul John, care nu avea niciun motiv să se
teamă de el, atunci era posibil să i se dea de urmă?
Doamna Branican putea conta pe mani şi pe oamenii lui, care
îşi împărţiră alimentele cu însoţitorii lor şi le împrumutară caii.
Trupa plecă în aceeaşi seară, iar în după-amiaza de 21 aprilie,
înălţimile văii se arătară în apropierea limitei paralelei a
şaptesprezecea.
În acest loc, mani îi găsi pe agenţii săi, care rămăseseră să
supravegheze cursul lui Fitzroy. Ei îl informară că tribul Inda îşi
ridicase tabăra la o sută de mile pe cursul inferior al fluviului.
Ceea ce conta era să se ajungă cât mai curând la indigeni, deşi
doamna Branican nu mai avea nimic din obiectele de schimb
destinate răscumpărării căpitanului. De altfel, mani, cu ajutor de
la brigada sa, de la Tom Marix, Zach Fren, Godfrey, Jos Meritt şi
de la însoţitorii lor, nu ar fi ezitat să folosească forţa pentru a-l
smulge pe John din mâinile Inda. Dar atunci când urcară valea
până la tabăra indigenilor, aceştia o abandonaseră deja. Mani îi
urmări din etapă în etapă şi astfel, în după-amiaza de 25 aprilie,
Godfrey, care o luase cu o jumătate de milă înainte, se găsi
deodată în faţa căpitanului John.
Totuşi, Len Burker reuşi să-şi recapete sângele rece, privindu-l
pe Godfrey fără să pronunţe un cuvânt, aşteptând ca tânărul
novice să facă sau să spună ceva.
Godfrey însă nici nu-l zări. Privirile lui nu se puteau dezlipi de
căpitan. Deşi nu-l văzuse niciodată, îi cunoştea trăsăturile după
fotografia pe care i-o dăduse doamna Branican. Nu era nicio
îndoială… Acest om era căpitanul John.
La rândul său, John îl privea pe Godfrey cu o emoţie nu mai
puţin extraordinară. Cu toate că nu putea ghici cine era tânărul, îl
sorbea din ochi… îi întindea mâinile… îl chema cu o voce
tremurătoare… da! îl chema ca şi cum ar fi fost fiul lui!
Godfrey i se aruncă în braţe, strigând:
— Căpitane John!
— Da… eu… eu sunt! răspunse căpitanul John. Dar… tu…
copilul meu… cine eşti?… de unde vii?… Cum de-mi ştii
numele?…
Godfrey nu-i răspunse. Devenise extrem de palid observându-l
pe Len Burker şi, neputând să-şi stăpânească oroarea ce-l
cuprinse la vederea acestui ticălos, strigă:
— Len Burker!
După ce se gândi la urmările acestei întâlniri, Len Burker nu se
putea decât felicita. Nu era o întâmplare dintre cele mai fericite,
care i-l oferea atât pe John, cât şi pe Godfrey? Nu era o şansă
incredibilă de a-i avea la mână pe tată şi pe copil? Astfel,
întorcându-se spre negri, le făcu semn să-l separe pe Godfrey de
John, de a-i lua…
 — Len Burker!… repetă Godfrey!
— Da, copilul meu, este Len Burker… cel care m-a salvat…
— Salvat! exclamă Godfrey. Nu, căpitane John, nu, Len Burker
nu v-a salvat!… A vrut să vă piardă, ne-a abandonat, a furat
răscumpărarea dumneavoastră de la doamna Branican…
La acest nume, John răspunse printr-un strigăt şi, apucând
mâna lui Godfrey, repetă:
— Dolly?… Dolly?…
— Da… doamna Branican, căpitane John, soţia
dumneavoastră… care este aproape de aici!…
— Dolly?… strigă John.
— Acest băiat este nebun!… spuse Len Burker, apropiindu-se
de Godfrey.
— Da!… Nebun!… murmură căpitanul John. Bietul băiat este
nebun!
— Len Burker, reluă Godfrey, care tremura de furie, eşti un
trădător… un asasin!… Şi dacă asasinul acesta este aici, căpitane
John, înseamnă că vrea să vă piardă, după ce a abandonat-o pe
doamna Branican şi pe însoţitorii ei…
— DolyL. Dolly!… strigă căpitanul John. Nu… Nu eşti nebun,
copilul meu!… Te cred… te cred!… Vino!… vino!
Len Burker şi oamenii lui se aruncară asupra lui John şi a lui
Godfrey, care, scoţând un revolver de la centură, îl împuşcă în
piept pe unul dintre negri. Dar John şi el fură înhăţaţi şi duşi spre
fluviu de către negri.
Din fericire, detunătura fusese auzită. Îi răspunseră câteva
strigăte la o sută de paşi în aval şi, aproape imediat, mani şi
agenţii lui, Tom Marix şi însoţitorii săi, doamna Branican, Zach
Fren, Jos Meritt şi Gin Ghi se îndreptară spre acest loc.
Len Burker şi negrii nu avură forţa să riposteze şi, după o clipă,
John era în braţele lui Dolly.
Partida era pierdută pentru Len Burker. Dacă era prins, nu se
putea aştepta să fie iertat şi de aceea, urmat de negri, o luă la
fugă urcând cursul apei.
Mani, Zach Fren, Tom Marix, Jos Meritt şi doisprezece agenţi se
lansară pe urma lui.
Cum pot fi descrise sentimentele, emoţia ce se revărsa din
inimile lui Dolly şi John? Ei plângeau, iar Godfrey se contopea cu
îmbrăţişările, cu sărutările, cu lacrimile lor.
După o astfel de bucurie fără margini şi din cauza atâtor
încercări prin care trecuse, forţele o părăsiră pe Dolly şi ea căzu
fără cunoştinţă.
îngenuncheat lângă ea, ajutat de Harriett, Godfrey se strădui să
o aducă în simţiri. John nu ştia, dar ei ştiau că Dolly îşi pierduse
facultăţile mintale în urma unui exces de durere… Avea să şi le
piardă de data aceasta dintr-un exces contrar?
— Dolly… Dolly! repeta John.
Şi, luând mâinile doamnei Branican, Godfrey striga:
— Mama mea… mama mea!
Ochii lui Dolly se redeschiseră, mâna ei o strângea pe a lui
John, a cărui bucurie era fără margini, şi el îşi întinse braţele spre
Godfrey, spunând:
— Vino… Wat!… Vino, fiul meu!
Dar Dolly nu putea să-l lase în această confuzie, să creadă că
Godfrey era copilul lui…
— Nu, John, zise ea, nu… Godfrey nu este fiul nostru!… Bietul
nostru Wat e mort… a murit la puţin timp după plecarea ta!…
— Mort! strigă John, care nu înceta totuşi să-l privească pe
Godfrey.
Dolly vru să-i spună ce nenorocire îl lovise cu cincisprezece ani
înainte, când răsună o împuşcătură din direcţia în care mani şi
însoţitorii lui plecaseră în urmărirea lui Len Burker.
Se făcuse dreptate în privinţa ticălosului sau era o nouă crimă
pe care Len Burker avusese timpul s-o comită?
Aproape imediat, tot grupul reapăru pe malul fluviului Fitzroy.
Doi agenţi însoţeau o femeie, din a cărei rană largă curgea o dâră
de sânge, înroşind solul.
Era Jane.
Iată ce se întâmplase.
În pofida rapidităţii cu care fugea, cei care-l urmăreau pe Len
Burker nu l-au pierdut din vedere şi erau separaţi doar de câteva
sute de paşi, când el se opri zărind-o pe Jane.
Reuşind să scape în ajun, nefericita cobora de-a lungul
fluviului Fitzroy. Mergea la întâmplare şi, când se auziră primele
împuşcături, ea nu se afla decât la un sfert de milă de locul în
care John şi Godfrey tocmai se întâlniseră.
Grăbi pasul şi ajunse curând în calea soţului ei, care fugea în
acea parte.
Apucând-o de braţ, Len Burker vru să o ia cu el. Gândindu-se
că Jane o va întâlni pe Dolly, că îi va dezvălui secretul naşterii lui
Godfrey, furia lui Len Burker atinse paroxismul. Şi cum Jane se
împotrivea, o înjunghie cu o lovitură de cuţit.
în acel moment, răsună o împuşcătură, însoţită de aceste
cuvinte, de data aceasta potrivite situaţiei:
— Bine!… Oh!… Foarte bine!
Era Jos Meritt, care, după ce-l împuşcă pe Len Burker cu un
calm englezesc, îi aruncă trupul în apele fluviului Fitzroy.
Acesta fu sfârşitul ticălosului, lovit de un glonţ în inimă, tras de
un gentleman.
Tom Marix se îndreptă spre Jane, care încă mai respira, deşi
slab. Doi agenţi o luară pe nefericita femeie în braţele lor şi o
duseră lângă doamna Branican.
Văzând-o pe Jane în acea stare, Dolly scoase un ţipăt sfâşietor.
Aplecată asupra muribundei, ea încerca să-i audă bătăile inimii,
să vadă dacă respiră. Dar rana lui Jane era mortală, lama
pumnalului îi străpunsese pieptul.
— Jane… Jane!… repetă Dolly cu o voce puternică.
La auzul acestei voci, care îi amintea de singurele afecţiuni pe
care le cunoscuse vreodată, Jane redeschise ochii, o privi pe Dolly
şi îi surâse, murmurând:
— Dolly!… Dragă Dolly!
Brusc, privirea i se aprinse, zărindu-l pe căpitanul John.
— John… tu… John! spuse ea, dar atât de încet, că abia putu fi
auzită.
— Da… Jane, răspunse căpitanul, eu sunt… şi Dolly a venit să
mă salveze…
— John… John este aici!… murmură ea.
— Da… lângă noi, Jane a mea! zise Dolly. Nu ne va mai
părăsi… îl vom lua împreună cu tine de aici… acasă…
Jane nu mai asculta. Ochii ei păreau să caute pe cineva… şi
pronunţă acest nume:
— Godfrey!… Godfrey!
Şi neliniştea i se aşternu peste trăsăturile ei desfigurate de
agonie.
Doamna Branican îi făcu semn lui Godfrey, care se apropie.
— El!… el… în sfârşit! strigă Jane, cu un ultim efort.
Apoi, apucând mâna lui Dolly, şopti:
— Apropie-te… apropie-te, Dolly. Şi tu, John. Ascultaţi, mai am
să vă spun ceva.
Amândoi se plecară asupra lui Jane, astfel încât să nu piardă
niciun cuvânt.
— John, Dolly, spuse ea, Godfrey… Godfrey care este aici…
Godfrey este copilul vostru…
— Copilul nostru! murmură Dolly.
Şi ea deveni, de asemenea, la fel de palidă ca muribunda.
— Nu mai avem niciun fiu! zise John. Este mort…
— Da, răspunse Jane, micul Wat… acolo… în golful din San
Diego… dar aţi avut un al doilea copil, iar acest copil… este
Godfrey!
În câteva fraze, întretăiate de horcăituri, Jane putu să spună ce
se întâmplase după plecarea căpitanului John, naşterea lui
Godfrey la Prospect House, Dolly, lipsită de facultăţile mintale,
devenită mamă fără să ştie, mica fiinţă abandonată la ordinul lui
Len Burker, găsită după câteva ore, apoi crescută mai târziu la
ospiciul Wat House sub numele Godfrey…
Şi Jane adăugă:
— Dacă sunt vinovată că nu am avut curajul să mărturisesc tot
adevărul, iartă-mă, Dolly, şi tu, John!
— Ai nevoie de iertare, Jane?… Tu, care tocmai ne-ai redat
copilul?…
— Da… Copilul vostru! strigă Jane. În faţa lui Dumnezeu…
John, Dolly, jur… Godfrey este copilul vostru!
Şi în timp ce amândoi îl strângeau în braţe pe Godfrey, pe
buzele lui Jane se ivi un surâs de bucurie, care se stinse odată cu
ultima ei suflare.

Capitolul XVI
Deznodământ

Este inutil să mai întârziem asupra incidentelor care au

încheiat această călătorie aventuroasă de-a lungul continentului
australian, şi în ce condiţii, atât de diferite, a fost efectuat drumul
de întoarcere spre provincia Adelaide.
Mai întâi s-a abordat următoarea chestiune: trebuia să se
ajungă la cătunele de pe litoral, coborând fluviul Fitzroy – între
altele cele de la Rockbonne – sau să se îndrepte spre portul Prince
Frederik, în York Sund? Dar ar fi durat multă vreme până să fie
trimisă o navă spre litoral, şi se preferă să se reia drumul deja
parcurs. Escortată de agenţii poliţiei negre, având la dispoziţie
hrană şi apă din belşug prin grija lui mani, şi la dispoziţie
cămilele de transport şi de povară luate de la Len Burker,
caravana nu se putea teme în privinţa unor întâlniri nefaste.
Înainte de plecare, trupul lui Jane Burker fu depus într-un
mormânt, săpat la poalele unui pâlc de arbori de gumă. Dolly
îngenunche lângă mormânt şi se rugă pentru sufletul bietei femei.
Căpitanul John, soţia lui şi ceilalţi oameni ai caravanei părăsiră
tabăra de pe malul fluviului Fitzroy la data de 25 aprilie, sub
conducerea lui mani, care se oferi să-i însoţească până la cea mai
apropiată staţie aparţinând lui Overland Telegraf Line.
Toţi erau atât de fericiţi, încât nici nu mai simţeau oboseala
călătoriei, iar Zach Fren, bucuros, îi repeta lui Tom Marix:
— Ei bine, Tom, l-am găsit pe căpitan!
— Da, Zach, dar cui ar trebui să mulţumim?
— Providenţei, Tom, întotdeauna trebuie să contăm pe
Providenţă!…
Totuşi, exista un punct negru pe orizontul lui Jos Meritt. Dacă
doamna Branican îl găsise pe căpitanul John, celebrul colecţionar
nu avusese acelaşi noroc în privinţa pălăriei, a cărei căutare îl
costase atâta trudă şi atâtea sacrificii. Ce neşansă, să ajungă la
tribul Inda şi să nu discute cu acest Willi, care, probabil, purta
uneori pe cap acest acoperământ istoric! Este adevărat, ceea ce îl
consola puţin pe Jos Meritt fu faptul că aflase de la mani că moda
pălăriilor europene nu ajunsese la populaţiile din nord-vest,
contrar faţă de ce observase Jos Meritt la populaţiile din nord-est.
Deci, dezideratul său nu s-ar fi putut realiza printre indigenii
Australiei septentrionale. În schimb, se putea felicita de
împuşcătura măiastră, care scăpase familia Branican de
„abominabilul Len Burker!”, cum spunea Zach Fren.
Drumul de întoarcere se făcu cât mai rapid posibil. Caravana
nu avu de suferit de sete, deoarece puţurile erau deja umplute în
urma averselor de toamnă, iar temperatura se menţinea la un
grad suportabil. De altfel, la sfatul lui mani, se străbătură în linie
dreaptă regiunile traversate de Overland Telegraf Line, unde nu
lipseau nici staţiile bine aprovizionate, nici mijloacele de
comunicaţie cu capitala Australiei Meridionale. Graţie telegrafului,
se află curând în lumea întreagă că doamna Branican îşi
încheiase cu succes îndrăzneaţa expediţie.
John, Dolly şi însoţitorii lor ajunseră la una dintre staţiile
Overland Telegraf Line la înălţimea Lacului Wood. Acolo, mani şi
agenţii poliţiei negre îşi luară rămas-bun de Ia John şi de la Dolly
Branican. Ei nu se despărţiră înainte de a primi cele mai
călduroase mulţumiri pe care le meritau, aşteptând recompensa
pe care căpitanul le-o va trimite odată ajuns la Adelaide.
Caravana nu mai trebuia decât să se îndrepte spre districtele
ţinutului Terre Alexandra până la staţia Alice Spring, unde se opri
în seara de 19 iunie, după o călătorie de şapte săptămâni.
Acolo, sub supravegherea lui Flint, şeful staţiei, Tom Marix
regăsi materialul lăsat, boii, căruţele, cabrioletele, caii destinaţi
etapelor ce rămăseseră de parcurs.
Astfel, la 3 iulie, tot personalul ajunse la calea ferată de la
Farina Town, iar a doua zi la gara din Adelaide.
Ce întâmpinare li se făcură căpitanului John şi curajoasei sale
soţii! Tot oraşul se afla acolo pentru a-i primi, iar atunci când
căpitanul John Branican apăru între soţia lui şi fiul lor la
balconul hotelului de pe strada King William, strigătele de „Ura!”
izbucniră cu o asemenea intensitate, încât, potrivit lui Gin Ghi,
s-ar fi zis că puteau fi auzite până în cele mai îndepărtate regiuni
ale Chinei.
Şederea în Adelaide nu fu de lungă durată. John şi Dolly
Branican se grăbeau să revină în San Diego, să-şi revadă
prietenii, să-şi regăsească vila lor, Prospect House, unde bucuria
avea să intre odată cu ei. Se despărţiră de Tom Marix şi de
oamenii lui, care fură recompensaţi generos şi ale căror servicii nu
trebuiau uitate niciodată.
Nu va fi uitat nici excentricul Jos Meritt, care se decise, şi el, să
părăsească Australia, urmat tot de credinciosul său servitor.
Dar, în sfârşit, dacă „pălăria lui” nu era de găsit, unde se afla
deci?
Unde?… într-o locuinţă regală, păstrată cu tot respectul
cuvenit. Da! Jos Meritt, rătăcind pe piste false, parcursese inutil
cele cinci părţi ale lumii, pentru a descoperi această pălărie… care
se găsea la castelul Windsor, aşa cum se află şase luni mai târziu.
Era pălăria pe care o purtase Graţioasa Sa Majestate în timpul
vizitei ei la regele Ludovic-Filip, în 1845, şi trebuia să fie nebun,
cel puţin, pentru a-şi imagina că o astfel de capodoperă a unei
modiste pariziene şi-ar fi putut încheia cariera pe capul acoperit
de un păr scurt şi creţ al unui sălbatic din Australia!
Rezultă de aici că peregrinările lui Jos Meritt se încheiară, în
sfârşit, spre marea bucurie a lui Gin Ghi, dar spre marea
dezamăgire a celebrului bibeloman, care reveni la Liverpool, foarte
decepţionat de faptul că nu reuşise să-şi completeze colecţia prin
achiziţionarea acestei pălării unice în lume.
La trei săptămâni după ce părăsiseră Adelaide, unde se
îmbarcaseră pe nava Abraham Lincoln, John, Dolly şi Godfrey
Branican, însoţiţi de Zach Fren şi de Harriett, sosiră la San Diego.
Acolo fură întâmpinaţi de William Andrew şi de căpitanul Ellis
în mijlocul locuitorilor acestui generos oraş, mândru de a-l fi
regăsit pe căpitanul John şi de a-l saluta ca pe unul dintre cei mai
glorioşi fii ai lui.