Jules Verne

JULES VERNE
NAUFRAGIAŢII
DE PE „JONATHAN"
JULES VERNE
NAUFRAGIAŢII
DE PE
„JONATHAN"
I. GUANACUL
Un animal graţios, cu gâtul lung elegant arcuit, cu crupa plină,
picioare nervoase, lungi şi subţiri, părul roşcat bălţat cu alb, cu
coadă scurtă, egretă stufoasă de păr. Numele lui localnic: guana-
co; în româneşte: guanac. Văzute de departe, rumegătoarele aces-
tea dau deseori iluzia că ar fi cai cu călăreţi în spate, şi mulţi călă-
tori s-au lăsat înşelaţi de aparenţa aceasta, luând drept o ceată de
călăreţi câte una dintre turmele lor învălmăşite în galop năvalnic
la orizont.
Unică fiinţă vie vizibilă în regiunea aceea pustie, guanacul de
care este vorba în rândurile de faţă, se opri pe creasta unei coline
pierdute în mijlocul unei prerii întinse în care trestiile foşâiau zgo-
motos, tremurându-şi vârfurile ascuţite deasupra tufelor de mărăci-
niş. Cu botul în vânt, aspira adierile uşoare ale unui vântuleţ din
est.
Câmpia era brăzdată ici şi colo de râpele formate de ploile fur-
tunoase care scrijeliseră pretutindeni solul moale. Adăpostit de
una dintre adâncăturile acestea, la o mică depărtare de colină, un
indian se apropia neobservat de guanacul nostru. Aproape gol, aco-
perit doar cu câteva petece de blană, înainta pe tăcute, târându-se
pe iarbă în aşa fel ca să nu sperie vânatul pe care îl ochise. Cu
toate acestea însă, animalul simţea apropierea primejdiei şi înce-
puse să dea semne de nelinişte.
Deodată, un lasou se auzi şuierând prin aer. Ţintită asupra ani-
malului, fâşia subţire de piele nu-şi atinse obiectivul; alunecă pe
crupă şi căzu jos.
Lovitura dăduse greş. Guanacul o rupse la fugă. Când india-
nul ajunse în vârful colinei, vânatul dispăruse în tufişurile din
apropiere.
Dar dacă guanacul era în afară de orice primejdie, nu tot aşa
stăteau lucrurile şi cu omul.
După ce strânse lasoul, al cărui capăt era prins la cingătoare,
indianul se pregătea tocmai să coboare, când un răget furios izbucni
la câţiva paşi de el şi în aceeaşi clipă o fiară se repezi asupra lui.
Era un jaguar uriaş, cu blana cenuşie bălţată cu negru. India-
nul ştia cât de feroce este animalul acesta, capabil să-l sfâşie dintr-o
singură muşcătură. Făcu un salt înapoi. Spre nenorocul lui însă,
se împiedecă de o piatră şi căzu. încercă să se apere cu un fel de
cuţit făcut dintr-un os de focă, foarte ascuţit, pe care reuşise să
şi-l tragă de la brâu. O clipă crezu chiar că are să se poată ridica
pentru a susţine lupta în condiţii mai favorabile. Dar nu avu timp.
Uşor rănit, jaguarul turba de furie, şi sărmanul indian, trântit la
pământ şi sfâşiat de ghearele fiarei, părea iremediabil pierdut.
Chiar în clipa aceea însă, răsună pocnetul scurt a unei cara-
bine şi jaguarul se prăbuşi fulgerat, cu inima străpunsă de glonte.
La o sută de paşi de acolo, un norişor alburiu se destrăma prin-
tre stâncile falezei. Pe una dintre stâncile acestea sta în picioare
un om cu carabina la ochi.
Cu trăsături ariene foarte pronunţate, bărbatul acesta nu era
compatriot cu rănitul. Nu avea pielea negricioasă, cu toate că era
foarte bronzat, nici nasul turtit, nici pomeţii ieşiţi în afară, şi nici
ochii mici care caracterizează rasa indigenă. Dimpotrivă, figura
îi era inteligentă, şi fruntea lui înaltă era cutată de o mulţime de
încreţituri, proprii oamenilor obişnuiţi să gândească. Părul, tuns
scurt, era aproape cărunt. Cu toate acestea, nu părea să aibă mai
mult de patruzeci-patruzeci şi cinci de ani. Era înalt şi părea înzestrat
9
cu o putere de atlet, o constituţie viguroasă şi o sănătate de fier.

Din chipul energic şi grav, ca şi din toată făptura lui, respira un
aer de mândrie, o trufie cu totul diferită de orgolioasa vanitate a
proştilor, lucru care îi dădea o adevărată nobleţe în atitudine şi
gesturi.
Când îşi dădu seama că nu mai era nevoie să tragă încă odată,
noul venit lăsă carabina în jos, o dezarma, o luă la subţioară şi
se întoarse cu faţa spre sud.
în direcţia aceea se întindea ţărmul larg al oceanului. Aplecându-se
spre poalele falezei, omul nostru strigă: „Caroly!..." şi adăugă două
sau trei cuvinte într-o limbă aspră şi guturală.
Câteva minute mai târziu, printr-o crăpătură a falezei, apăru
un adolescent de vreo şaptesprezece ani, urmat de aproape de un
bărbat în puterea vârstei. Judecând după aspectul lor fizic, cu totul
deosebit de cel al albului, amândoi păreau a fi indieni. Cel mai
în vârstă era bine făcut, cu umerii largi, pieptul bombat, capul mare
pe un gât puternic, avea pielea aproape neagră, părul ca abanosul,
ochii vii şi barba foarte rară, formată doar din câteva fire răzleţe.
Caracterele animalităţii, însă o brutalitate blândă şi mângâie-
toare, se luptau pe chipul lui cu cele ale umanităţii; îl puteai com-
para mai degrabă cu un câine bun şi credincios decât în mod para-
doxal cu o fiară sălbatică. De altfel, graba şi supunerea cu care
răspundea chemării stăpânului său nu era alta decât cea a unuia
dintre acei curajoşi câini Terra-Nova, care sunt pentru om mai
mult un prieten decât un tovarăş-servitor.
Cât despre băiat, fiul lui, probabil, un tânăr cu corpul suplu
ca de şarpe şi complet gol, el părea superior tatălui său din punct
de vedere intelectual. Fruntea lui mai largă, ochii plini de foc expri-
mau inteligenţă şi - ceva mai mult - cinste şi sinceritate.
Ajunşi sus pe colină, după câteva cuvinte schimbate în limba
localnică, grai caracterizat printr-o aspirare scurtă a jumătăţii
majorităţii cuvintelor, cei trei oameni se îndreptară spre rănitul
care zăcea întins lângă jaguarul mort.
Nefericitul îşi pierduse cunoştinţa. Din pieptul sfâşiat de fiară,
sângele curgea în şiroaie. Cu toate acestea, simţind mâinile care
îl atingeau, deschise ochii.
Când îi văzu pe cei care îi veneau în ajutor, privirea i se lumină
de o licărire slabă de bucurie şi pe buzele lui palide apăru un zâm-
bet când murmură:
— Kav-ger!...
Kav-gerul, nume care în limba indigenă înseamnă prieten, bine-
făcător, salvator, şi care evident că era al albului, făcu un semn
afirmativ.
în timp ce el dădea primele îngrijiri rănitului, Caroly coborî din
nou prin crăpătura falezei, pentru ca să se reîntoarcă peste puţin timp
cu un săculeţ în care se afla o trusă şi câteva sticluţe pline cu sucul
anumitor plante din ţinut. Apoi, în timp ce indianul ţinea pe genunchi
capul rănitului, căruia îi descoperiseră bustul, Kav-gerul spălă rănile
şi şterse sângele. Apropie pe urmă marginile rănilor şi le acoperi
cu tampoane de scamă îmbibată cu conţinutul uneia dintre sticluţe,
şi, desfăcându-şi cingătoarea de lână, o înfăşură în jurul corpului
indigenului în aşa fel, ca să menţină strâns pansamentul.
Profitând de faptul că rănitul deschisese iarăşi ochii, Caroly
întrebă:
— Unde este tribul tău?
— Colo... acolo... murmură indigenul, arătând cu mâna spre est.
— Trebue să fie tabăra aceea pe care am zărit-o ieri noapte
pe malul canalului, la opt sau zece mile de aici, zise Kav-gerul.
Caroly făcu un semn afirmativ cu capul.
Kav-gerul reluă:
— Tu şi cu Halg o să luaţi pe braţe rănitul şi o să-l culcaţi în
barcă. Mai mult nu putem face pentru el.
Caroly şi fiul lui se apucară imediat de treabă. Luară rănitul
pe braţe şi coborâră spre ţărm. Unul dintre ei urma să se reîntoar-
că apoi, pentru a lua jaguarul; blana acestuia era foarte căutată
de negustorii străini.
În timp ce tovarăşii săi se ocupau cu cele spuse mai sus,
Kav-gerul se depărta puţin şi se urcă pe una dintre stâncile care
dantelau faleza. De acolo, privirea lui îmbrăţişa, rând pe rând, toate
punctele orizontului.
La picioarele lui se întindea până departe un litoral desenat
capricios, formând limita nordică a unui canal larg de câteva
leghe1. Ţărmul de apus, tăiat cât se vedea cu ochii de sumedenie
de ape curgătoare, se pierdea în depărtare, acolo unde numeroase
insule şi insuliţe păreau norişori de aburi lipiţi pe linia orizontu-
lui. Extremităţile canalului rămâneau invizibile, dincolo de linia
aceasta, spre est, cât şi spre vest.
Spre nord, se întindeau prerii nesfârşite şi câmpii brăzdate de
numeroase cursuri de apă care se vărsau în ocean, fíe în torente
năvalnice, fie în cascade zgomotoase. Pe suprafaţa acestor imense
prerii se ridicau din loc în loc insuliţe de verdeaţă, păduri dese
în care ai fi căutat zadarnic să descoperi vreun sat şi ale căror creste
se împurpurau de razele soarelui, atunci în asfinţit. Mai departe
se profilau la orizont vârfurile semeţe ale unui lanţ de munţi strălu-
cind sub albeaţa scânteietoare a gheţarilor.
Spre est, relieful se accentua şi mai mult. Faleza se ridica în
etaje succesive, înălţându-se în cele din urmă, brusc, în creste
ascuţite care se pierdeau în înaltul cerului.
Regiunea părea absolut pustie; canalul, la fel. Nici o vietate,
nici un vas pe întinsul luciu al apei. Cât vedeai cu ochii, nici din
insulele de la sud, nici de pe tot întinsul litoralului nu se înălţa
vreun firişor de fum care să trădeze existenţa unor făpturi omeneşti
prin părţile acelea.
Atmosfera era plină de acea melancolie care precede imediat
crepusculul. Păsările străbăteau văzduhul în stoluri gălăgioase,
căutându-şi culcuşuri pentru noapte.
1. Leghe - Unitate de măsură pentru distanţe: leghe kilometrică modernă (4 km),
leghe terestră comună (4,444 km), leghe marină (5,555 km).
în picioare pe stânca pe care se urcase, cu braţele încrucişate,
Kav-gerul păstra o imobilitate de statuie. Chipul îi era însă scăl-
dat în lumina unui extaz aproape fanatic şi ochii îi străluceau de
un entuziasm sfânt în timp ce privea acea magnifică întindere de
apă şi pământ, ultimă părticică de pe glob care nu aparţinea
nimănui, cea din urmă ţărişoară neîncovoiată sub jugul legilor.
Rămase mult timp astfel, scăldat în lumină şi mângâiat de
adierea vântului, apoi desfăcu braţele, le întinse spre orizontul larg
din faţa lui, şi un suspin adânc îi umflă pieptul. Atunci, în timp
ce privirea lui părea că înfruntă cerul şi străbate cu mândrie pămân-
tul, scoase un strigăt care cuprindea în el toată pofta lui sălbatică
de libertate absolută, fără limită.
Strigătul lui era cel al anarhiştilor din toate ţările, era celebra
formulă, aşa de caracteristică, în care - în patru cuvinte - se cuprin-
de toată doctrina acestei secte redutabile.
— Nici Dumnezeu, nici stăpân!... strigă el cu voce puternică,
în timp ce, cu corpul pe jumătate plecat deasupra valurilor, pe mar-
ginea falezei, părea că mătură, cu un gest larg, întreg orizontul
imens.
II. O EXISTENŢA
MISTERIOASĂ
Sub numele de Magellania, geografii indică sumedenia de
insule şi insuliţe grupate la capătul de sud al continentului Sud-
american, între Atlantic şi Pacific. Ţinuturile cele mai de miazăzi
ale acestui continent, adică teritoriul patagon, prelungit prin cele
două peninsule întinse, Roi Guillaume şi Brunswick, se termină
cu unul dintre capurile acesteia din urmă, Capul Froward. Restul,
adică grupul de insule de dincolo de Strâmtoarea Magellan, for-
mează regiunea căreia i s-a dat, pe bună dreptate, numele ilus-
trului navigator portughez din secolul al XVl-lea.
Consecinţa acestei aşezări geografice este că, până în 1881,
regiunea din Lumea Nouă de care vorbim nu făcea parte din nici
un stat civilizat, nici chiar din cele imediat vecine, Chile şi Argentina,
care îşi disputau pe atunci pampasurile Patagoniei1. Magellania
nu aparţinea nimănui, şi coloniile fondate acolo îşi păstrau toată
independenţa.
1. Regiune naturală în sudul Americii de sud, între Rio Colorado şi Rio Negro (la
nord) şi Strâmtoarea Magellan (la sud), cuprinzând sudul Argentinei şi o parte a statului
Chile.
Şi, cu toate acestea, are o suprafaţă destul de însemnată; pe o
întindere de cincizeci de mii de kilometri cuprinde, pe lângă un
mare număr de insule de mai mică importanţă, Ţara de Foc, Ţara
Deznădejdii, insulele Clarence, Hoste, Navarin, plus Arhipelagul
Capului Horn, format la rându-i din insulele Grevy, Wollaston,
Freycinet, Hermitte, Herschell, şi insuliţele şi recifurile prin care
se termină enormul continent american.
Dintre diferitele regiuni ale Magellaniei, Ţara de Foc este cea
mai întinsă. La nord şi la vest, insula aceasta se termină printr-un
litoral foarte întortochiat, începând de la promontoriul Espiritu
Santo până la Magdalena Sound. După ce proiectează spre vest
o peninsulă dominată de dealul Sarmiento, se prelungeşte spre
sud-est, prin Capul San Diego, printr-un fel de sfinx ghemuit, cu
coada înmuiată în apele Strâmtorii Lemaire.
în insula aceasta s-au petrecut faptele pe care le vom povesti.
Canalul pe care îl avea în faţă Kav-gerul în timpul extaticei lui
meditaţii este canalul Beagle, care se află la sud de Ţara de Foc
şi al cărui ţărm opus este format de insulele Gordon, Hoste,
Navarin şi Pieton. Ceva mai la sud sunt împrăştiate insulele capri-
ciosului arhipelag al Capului Horn.
Cu aproape zece ani înainte de ziua aleasă ca punct de ple-
care al povestirii de faţă - în 1870 adică - cel pe care indienii
aveau să-l numească mai târziu Kav-ger apăruse pentru prima oară
pe litoralul fuegian. Cum venise? Fără îndoială că pe unul din-
tre numeroasele vase cu pânze sau aburi care circulă prin întor-
tochiatul labirint maritim al Magellaniei şi al insulelor care o pre-
lungesc în largul oceanului Pacific, făcând cu indigenii comerţ
de blănuri şi piei.
Prezenţa străinului acesta se putea deci explica uşor; însă, cât
priveşte numele, naţionalitatea lui, chestiunea nu mai părea aşa
uşor de rezolvat.
Nu se ştia nimic despre el. De altfel, trebuie să adăugăm, nimeni
nu încercase să obţină informaţii în privinţa aceasta. Cine avea
— 14 —
NAUFRAGIAŢII DE PE JONATHAN
9
calitatea să-l întrebe lucruri de felul acesta într-o ţară unde nu exista
nici o autoritate? Nu era într-unul din acele state organizate în
care poliţia se interesează de trecutul oamenilor şi unde este
imposibil ca un om să rămână mult timp necunoscut. Aici, nimeni
nu era depozitarul vreunor puteri oarecare şi se putea trăi în afară
de orice obiceiuri sau legi, în cea mai desăvârşită libertate.
în primii lui doi ani de şedere pe insulă, Kav-gerul nu căută
să se stabilească într-un anumit loc. Străbătând ţinutul în lung şi
lat, se puse în legătură cu indigenii, evitând însă totdeauna rarele
factorerii1 exploatate ici şi colo de colonişti de rasă albă. Şi, dacă
uneori intra în legătură cu vreuna dintre corăbiile care acostau
într-un port din arhipelag, nu făcea lucrul acesta decât prin inter-
mediul unui fuegian şi numai atunci când avea nevoie să-şi re-
înnoiască rezervele de muniţii şi de substanţe farmaceutice. Cum-
părăturile acestea le plătea fie prin schimburi cu produse locale,
fie cu bani gheaţă, de care nu părea să ducă lipsă.
Restul timpului şi-l petrecea în lungi peregrinări din trib în trib
şi din tabără în tabără. Trăia, la fel cu indigenii, din vânătoare şi
pescuit, colindând mereu ţinutul, îngrijind bolnavii, ajutând vădu-
vele şi orfanii, adorat de oamenii aceştia simpli care, în scurt timp,
îi decernară frumosul nume sub care era cunoscut acum de la un
capăt la celălalt al arhipelagului.
Nu încăpea nici o îndoială: Kav-gerul era un om foarte instru-
it şi părea să fi studiat în special medicina. Cunoştea şi o mulţime
de limbi, astfel că francezii, englezii, spaniolii, germanii şi norve-
gienii care îl întâlneau în trecere prin aceste ţinuturi îndepărtate
îl puteau lua drept compatriot de-al lor. Poliglot, enigmaticul nos-
tru personaj îşi îmbogăţi, în scurt timp, bagajul lingvistic cu
yaghonul; vorbea în mod curent idiomul acesta, care este cel mai
folosit în Magellania şi de care s-au servit până şi misionarii pen-
tru a traduce câteva pasaje din Biblie.
1. (Rar) Punct de schimb^azi în ţinuturile nordice izolate), în care se cumpără pro-
duse locale în schimbul altor produse.
15
JULES VERNE
Departe de a fi nelocuibilă, aşa cum se crede de obicei, Ma-
gellania se înfăţişează cu totul altfel decât au descris-o primii
exploratori sosiţi în ţinut. Ar fi exagerat, fireşte, să o considerăm
un paradis terestru, şi suntem primii care să recunoaştem că ar fi
de prost gust să negăm că extremitatea de sud, Capul Horn, nu
are o reputaţie foarte proastă, prin furtunile care bântuie pe acolo
cu o furie fără margini. Dar sunt atâtea alte ţări cu un climat mai
aspru şi care totuşi hrănese populaţii mult mai dese! Dacă clima-
tul este ceva cam prea umed, arhipelagul acesta se bucură, în
schimb, datorită oceanului care îl înconjoară, de o temperatură
perfect regulată, aşa că nu are de suferit de pe urma unor geruri
ca în Rusia, Suedia şi Norvegia. Media termometrică nu coboară
niciodată sub cinci grade Celsius, şi nici nu se ridică peste cincisprezece.
în lipsa observaţiilor meteorologice, însuşi aspectul insulelor
te oprea să faci aprecieri prea pesimiste. Vegetaţia atinge o amploa-
re nebănuită şi imensele păşuni de aici ar putea hrăni nenumărate
turme de vite. Cu siguranţă că s-ar aclimatiza uşor şi oricare din-
tre vegetalele noastre comestibile începând cu grâul, care ar creşte
de minune.
Şi, cu toate acestea, regiunea este aproape nelocuită. Populaţia
se compune numai dintr-un mic număr de indieni, cunoscuţi sub
numele de fuegieni sau peşerezi, adevăraţi sălbatici de pe ultima
treaptă a umanităţii, trăind o viaţă rătăcitoare şi mizerabilă prin
pustietăţile acestea întinse
Cu mult timp înainte de a începe povestirea de faţă, Chile păru
că dă oarecare atenţie regiunilor acestora necunoscute, fondând
staţiunea Punta-Arenas pe ţărmul Strâmtorii Magellan. Se oprise
însă aici; şi, cu toate că această colonie prospera, nu mai făcuse
nici o altă încercare de a pune piciorul în arhipelagul magellanic
propriu-zis.
Ce evenimente îl aduseseră pe Kav-ger în ţinutul acesta
necunoscut? Mister; însă unul pe care strigătul scos din vârful
falezei - sfidare adresată cerului şi pasionată mulţumire pămân-
tului - îl lămurea într-o oarecare măsură.
— 16 —
9
„Nici Dumnezeu, nici stăpân!" este formula clasică a anar-
hiştilor. S-ar putea presupune deci că şi Kav-gerul făcea parte din
secta aceasta eteroclită de criminali şi exaltaţi. Primii, roşi de invi-
die şi ură, gata oricând să comită violenţe şi asasinate; ultimii, ade-
văraţi poeţi care visează o omenire himerică, în care răul să fie
stârpit pentru totdeauna, prin suprimarea legilor menite să-l combată.
Din ce grup făcea parte Kav-gerul? Era unul dintre apologiştii
acţiunii directe şi ai propagandei prin fapte, unul dintre indivizii
aceia care, respinşi rând pe rând de toate naţiunile, nu-şi mai putuse
găsi alt refugiu decât în capătul acesta de lume nelocuibil?
O astfel de ipoteză nu s-ar fi potrivit de loc cu bunătatea lui,
de care dăduse de atâtea ori dovadă de când sosise în arhipela-
gul magellanic. Un om care nu precupeţea nimic din ceea ce îi
sta în putere pentru a veni în ajutorul unei fiinţe omeneşti nu se
putea să fi fost însufleţit vreodată de gânduri de distrugere. Era
anarhist, odată ce o declara el însuşi, dar nu putea face parte decât
din tagma visătorilor şi nu din aceea a profesioniştilor bombei şi
cuţitului Şi dacă presupunerea aceasta era adevărată, atunci exilul
lui nu putea fi decât consecinţa unei drame sufleteşti, nu pedeap-
sa dictată de o voinţă străină. Probabil că, îmbătat de visul lui,
nu putuse suporta legile strâmte, care, în lumea civilizată, îi apasă
pe oameni din leagăn până în mormânt; trăise o clipă când i se
păruse de nerespirat aerul din acea pădure de legi numeroase prin
care oamenii cumpără, cu preţul libertăţii lor, puţin confort şi si-
guranţă. Şi cum caracterul lui îi interzicea impunerea prin forţă
a ideilor, nu putuse face altceva decât să plece în căutarea unei
ţări în care să nu existe sclavie. Aşa se explică, probabil, că, în
cele din urmă, ajunsese în Magellania, singurul colţ de pe glob
în care domnea încă libertatea absolută.
în primii doi ani de la sosire, Kav-gerul a rămas în insula cea
mare în care debarcase.
în acest timp, încrederea pe care o inspira indigenilor îi sporiră
faima, mereu crescândă, asupra triburilor lor. Veneau să-l consulte
— 17 —
JULES VERNE
până şi din cele mai îndepărtate insule. Kav-gerul nu refuza
nimănui sfaturile şi îngrijirile de care ar fi avut nevoie şi pe care
era el în măsură să le dea. De multe ori chiar, în unele împrejurări
grave, când se ivea vreo epidemie, îşi risca fără şovăială viaţa pen-
tru a combate flagelul. în scurt timp, faima lui se răspândi în tot
ţinutul. Trecu dincolo de Strâmtoarea Magellan. Se aflase că un
străin stabilit în Ţara de Foc primise de la indigenii recunoscă-
tori titlul de Kav-ger şi fu poftit de câteva ori la Punta-Arenas.
Răspunsul fusese totdeauna un refuz, asupra căruia nu-l putuse face
să revină nici una dintre stăruinţele depuse. Părea că nu voia cu nici
un preţ să mai pună piciorul într-o ţară în care nu exista libertate.
Pe la sfârşitul celui de-al doilea an, se produce însă un inci-
dent ale cărui consecinţe aveau să influenţeze enorm viaţa lui de
mai târziu.
Dacă misteriosul Kav-ger stăruia în încăpăţânarea lui de a nu
călca în colonia chiliana de la Punta-Arenas, situată în Patago-
nia, patagonezii nu se jenează să invadeze din când în când te-
ritoriul magellanic. Debarcând cu caii lor pe ţărmul sudic al strâm-
torii, întreprind lungi turnee - raid-uti, cum se spune în America
- de la un capăt la altul al Ţării de Foc. Atacă şi jefuiesc local-
nicii şi le răpesc copiii, pe care îi duc ca sclavi la triburile patagone.
între patagonezi sau şnelţi şi fuegieni există unele diferenţe
etnice destul de accentuate din punct de vedere al rasei şi al obi-
ceiurilor, primii fiind mult mai de temut decât ultimii. Aceştia tră-
iesc din pescuit şi nu sunt grupaţi decât în familii, în timp ce ceilalţi
sunt vânători şi formează triburi compacte sub autoritatea unui
şef. Pe de altă parte, statura fuegienilor este ceva mai mică decât
a vecinilor lor de pe continent. Se caracterizează prin capul mare
şi pătrat, prin pomeţii proeminenţi ai obrajilor, prin sprâncenele
rare şi craniul lor plat. Sunt, în general, nişte biete fiinţe dege-
nerate, cu toate că rasa lor este departe de a se stinge, căci numărul
copiilor este considerabil, la fel ca şi al câinilor, care viermuiesc
în jurul taberelor.
— 18 —
JULES VERNE
Cât despre patagonezi, ei sunt înalţi, viguroşi şi bine propor-
ţionaţi. Lipsiţi de barbă, îşi lasă părul lung să atârne pe umeri,
prinzându-l pe frunte într-o fâşie lată de pjele. Faţa lor măslinie
este ceva mai lată în regiunea maxilarelor şi a bărbiei decât sus,
la tâmple; ochii sunt puţini cam oblici, ca la tipul mongol; nasul
lat, turtit. Călăreţi îndrăzneţi şi neobosiţi, au nevoie de spaţiu, de
păşuni imense pentru caii lor şi mai neobosiţi, cât şi de terenuri
de vânătoare.
Kav-gerul îi întâlnise deseori în decursul incursiunilor lor prin
Ţara de Foc, dar nu intrase niciodată în legături mai apropiate cu
vandalii aceştia, pe care nici guvernele din Chile şi Argentina nu-i
pot domoli.
Abia în noiembrie 1872 fu nevoit să intervină împotriva lor
şi în favoarea pegerezilor din Baia-fără-rost.
Baia aceasta, situată pe coasta de vest a Fuegiei, în apropiere
de Strâmtoarea Magellan, formează o adâncitură tăiată aproape
exact în faţa teritorului în care Sarmiento îşi ridicase acea colonie
de sinistră amintire, Port-Famine.
Debarcând pe ţărmul sudic al Băii-fără-rost, o ceată de şnelţi
atacase o tabără a yacanaşilor, care nu cuprindea mai mult de
douăzeci de familii. Superioritatea numerică era de partea ata-
canţilor, care erau, în acelaşi timp, şi mai puternici, şi mai bine
înarmaţi decât indigenii.
Aceştia încercară totuşi să lupte, sub comanda unui indian ca-
noe care tocmai sosise în tabără cu piroga lui. Omul acesta se nu-
mea Caroly şi se îndeletnicea cu meseria de pilot, călăuzind vase-
le de mărfuri care se aventurau pe canalul Beagle şi printre insulele
arhipelagului Capului Horn.
Caroly organiză rezistenţa şi, ajutat de yacanaşi, încercă să~i
respingă pe asediatori. Din nefericire, lupta era prea inegală. Peşe-
rezii nu puteau opune o împotrivire serioasă. Tabăra fu invadată,
colibele fură dărâmate, sângele curse din belşug. Indigenii se
împrăştiară în toate părţile.
— 20 —
9
In timpul luptei, fiul lui Caroly, Halg, în vârstă de nouă ani

pe atunci, rămăsese în pirogă, aşteptându-şi părintele, când doi
patagonezi se repeziră asupra lui.
Dacă băiatul s-ar fi depărtat de ţărm, ar fi fost la adăpost de
orice atac; rămăsese însă pe loc, fiindcă se gândea la tatăl lui, care
ar fi putut avea şi el nevoie la un moment dat de refugiul sigur
pe care îl oferea piroga.
Unul dintre şnelţi sări în luntre şi puse mâna pe băiat. în aceeaşi
clipă, Caroly fugea din tabăra căzută în mâinile agresorilor. Alergă
în ajutorul fiului său, răpit de şnelţi. O săgeată, slobozită din arcul
unuia dintre patagonezi, îi şuieră pe la ureche, fără să-l atingă, şi
aproape în acelaşi timp răsună pocnetul unei arme. Lovit mortal,
patagonezul care ducea copilul se prăbuşi la pământ, în timp ce
tovarăşul lui o luă la fugă.
Focul de puşcă fusese tras de un om de rasă albă, pe care întâm-
plarea îl adusese la locul bătăliei. Omul acesta era Kav-gerul.
Nu era timp de stat pe gânduri: piroga fu împinsă repede în
larg, tocmai se depărtase cu câţiva zeci de metri, când patagonezii
o acoperiră cu un nor de săgeţi, dintre care una îl atinse pe Halg
în umăr.
Cum rana aceasta prezenta oarecare gravitate, Kav-gerul nu-şi
putea părăsi tovarăşii, atât timp cât credea că îngrijirile lui puteau
fi necesare. Rămase deci în pirogă şi străbătu canalul Beagle, până
când ambarcaţiunea se opri într-un golfuleţ mic, bine adăpostit,
din Insula-Nouă, unde îşi avea locuinţa Caroly.
Când debarcară, indianul îl rugă pe Kav-ger să-l urmeze.
— Colo este casa mea, zise el; aici locuiesc eu cu fiul meu.
Dacă nu vrei să stai decât câteva zile, vei fi binevenit, şi piroga
mea te va duce apoi pe ţărmul celălalt al canalului. Dacă vrei să
rămâi aici pentru totdeauna, locuinţa mea va fi a ta şi eu voi fi
servitorul tău.
Din ziua aceea, Kav-gerul nu mai plecă din Insula Nouă.
Datorită priceperii lui, coliba indianului canoe devenise mai
— 21 —
JULES VERNE
confortabilă şi Caroly putu în scurt timp să-şi exercite meseria
de pilot în cele mai bune condiţii. Fragila lui pirogă fu înlocuită
cu o barcă mai solidă - Wel-Kiej - în care fusese depus omul rănit
de jaguar.
însă noua existenţă pe care o ducea nu-l abătu pe Kav-ger de
la opera lui umanitară. Continuă să viziteze familiile indigene şi
să alerge oriunde era de făcut un serviciu sau de vindecat o durere.
Se scurseră astfel câţiva ani şi se părea că Kav-gerul va con-
tinua, până la sfârşitul ei, viaţa aceasta slobodă într-o ţară liberă,
când un eveniment neprevăzut îi schimbă în întregime cursul.
III. SFÂRŞITUL UNEI

TĂRI LIBERE
Insula-Nouă este situată la intrarea de est a Canalului Beagle.
Lungă de opt kilometri, largă de patru, fâşia aceasta de pământ
are forma unui pentagon neregulat. Pădurile nu lipsesc, în spe-
cial cele de fag, frasini şi cipri de înălţime mijlocie. în zonele mai
adăpostite, solul era minunat pentru cultura cerealelor şi a legu-
melor, în zonele unde pătura de humus era prea subţire, natura
semănase broderii frumoase de licheni, muşchi şi lycopode.
Pe insula aceasta, în dosul unei faleze înalte, locuia de vreo
zece ani indianul Caroly. Şi nici nu ar fi putut alege un loc mai
favorabil îndeletnicirii lui. Toate corăbiile care ieşeau din Strâm-
toarea Lemaire treceau pe lângă Insula Nouă şi aveau absolută
nevoie de un pilot dacă voiau să se aventureze pe diversele canaluri
ale arhipelagului.
Vasele acestea se iveau însă destul de rar prin paraginile ma-
gellanice, şi numărul lor restrâns nu era suficient pentru a asigu-
ra existenţa lui Caroly şi a fiului său. Aşa că indianul se ocupa
în restul timpului cu pescuitul şi vânătoarea, reuşind să-şi pro-
cure în felul acesta obiectele de schimb care îi asigurau tot ce îi
era necesar.
23
JULES VERNE
Natural, insula aceea, de dimensiuni foarte reduse, nu putea
oferi prea mari posibilităţi cinegetice; în schimb, în vecinătatea
ei sunt alte insule ceva mai mari: Navarin, Hoste, Wolaston, Daw-
son, fără să mai punem la socoteală Ţara de Foc, cu şesurile şi
pădurile ei imense, din care nu lipsesc nici rumegătoarele, nici
fiarele sălbatice.
Timp îndelungat, Caroly nu avusese drept locuinţă decât o grotă
naturală săpată în granit, o locuinţă preferabilă, de altfel, bordeielor
yacanaşilor. De la sosirea Kav-gerului însă, grota fusese înlocuită
cu o casă construită cu materiale pe care insula le oferea din belşug.
Aici se reîntoarse Kav-gerul cu tovarăşii săi, după acea ex-
cursie în Ţara de Foc, călătorie al cărei episod a format primele
rânduri ale acestei povestiri. Mai înainte însă, Wel-Kiej se îndrep-
tase spre tabăra indianului rănit. Tabăra aceasta se afla pe ţărmul
de răsărit al Canalului Beagle. în jurul colibelor grupate capri-
cios pe malul unui râuleţ se hârjonea o haită întreagă de câini, care
salutară cu lătrăturile lor sosirea bărcii. în apropiere păşteau doi
cai piperniciţi. Firişoarele albăstrui de fum se ridicau deasupra
acoperişului câtorva colibe.
De îndată ce Wel-Kiej-vX fu semnalat, apărură pe ţărm vreo
şaizeci de bărbaţi şi femei, urmaţi de o droaie de copii goi.
Când Kav-gerul sări pe uscat, toţi se grăbiră în întâmpinarea
lui. Felul cum îl primeau aceşti sărmani indieni dovedea marea
recunoştinţă pentru toate serviciile primite de la el. Kav-gerul îi
asculta în linişte pe toţi. Mamele îl duseră lângă copiii lor bolnavi,
mulţumindu-i cu efuziune, pe jumătate liniştite de prezenţa lui.
Intră în cele din urmă într-una din colibe, din care ieşi aproape
imediat, însoţit de două femei, una în vârstă, cealaltă mai tânără,
ţinând de mână un copil. Erau mama, soţia şi fiul indianului rănit
de jaguar şi mort pe drum, cu toate îngrijirile care îi fuseseră date.
Cadavrul lui fu depus pe ţărm şi fu înconjurat de toţi indigenii
din tabără. Kav-gerul povesti atunci împrejurările în care murise
defunctul, apoi se urcă în barcă şi plecă, lăsând cu generozitate
— 24 —
9
văduvei pielea jaguarului, care reprezenta o valoare imensă pen-

tru aceste sărmane creaturi omeneşti.
Odată cu apropierea iernii, care se şi anunţase, viaţa îşi reluă
cursul obişnuit în casa din Insula-Nouă: sosiră câţiva negustori
falklandezi pentru cumpărarea blănurilor, din care Kav-gerul şi
tovarăşii lui aveau deja un depozit respectabil şi pe care le vân-
dură cât se poate de avantajos, completându-şi proviziile şi muni-
ţiile necesare în perioada de timp nefavorabil dintre iunie şi septembrie.
în ultima zi a lunii mai, Caroly fu solicitat de o corabie care
avea nevoie de serviciile lui, aşa că Halg şi Kav-gerul rămaseră
singuri pe Insula-Nouă.
Băiatul, în vârstă de şaptesprezece ani pe atunci, îl iubea pe
Kav-ger ca şi pe tatăl său, iar acesta ţinea la el ca la propriul lui
copil, dându-şi toate silinţele să dezvolte inteligenţa tânărului săl-
batic şi să facă din el un om cu totul diferit de compatrioţii lui
din Magellania, fiinţe aşa de departe de orice suflu de civilizaţie.
Inutil să spunem că, în primul rând, Kav-gerul insuflase tânăru-
lui Halg ideile de independenţă care îi erau mai dragi decât orice.
Sămânţa aceasta cădea pe un teren admirabil pregătit pentru a o
primi. într-adevăr, fuegienii au nebunia libertăţii. Ei îşi sacrifică
totul, şi de dragul ei renunţă la avantajele pe care li le-ar asigura
o viaţă mai sedentară. Oricare ar fi bunăstarea relativă cu care
sunt înconjuraţi, nimic nu-i poate reţine şi nu stau pe gânduri să
o şteargă la prima ocazie spre a-şi relua veşnica peregrinare,
înfometaţi, nefericiţi, dar liberi.
Pe la începutul lui iunie, era iarnă în Magellania. Şi, dacă gerul
nu era prea grozav, furtunile începuseră cu o urgie de nedescris,
înecând Insula-Nouă într-o masă compactă de zăpezi. Se scurseră
astfel iunie, iulie şi august. Pe la jumătatea lui septembrie, tem-
peratura se îmblânzi simţitor şi negustorii din Falkland începură
să se arate în regiunea strâmtorii.
în ziua de 19 septembrie, Caroly plecă cu un vapor, care
pătrunsese în canalul Beagle având la mizenă pavilionul pilotu-
lui. Absenţa lui dură vreo opt zile.
— 25 —
JULES VERNE
La întoarcere, Kav-gerul îi puse, ca de obicei, întrebări asupra
felului cum decursese călătoria.
— N-a fost nimic, răspunse Caroly. Oceanul liniştit, vântul
favorabil.
— Unde ai lăsat corabia?
— La Darmin Sound, unde ne-am întâlnit cu un alt vas.
— Unde se ducea vaporul ăsta?
— Spre Ţara de Foc. Venind încoace, l-am văzut ancorat într-un
golfuleţ, unde debarcase un detaşament de soldaţi.
— Soldaţi?... exclamă Kav-gerul. De ce naţionalitate?
— Chilieni şi argentinieni.
— Ce făceau?
— După câte mi s-a spus, însoţeau doi comisari porniţi în
recunoaştere spre Ţara de Foc şi insulele vecine.
— De unde veneau comisarii aceştia?
— De la Punta-Arenas. Vasul le era pus la dispoziţie de
guvernator.
Kav-gerul tăcu şi rămase mult timp gânditor. Ce însemna oare
sosirea comisarilor văzuţi de Caroly? Ce căutau prin locurile ace-
lea? Să fi fost vorba de o explorare geografică sau hidografică?
Nu cumva recunoaşterea aceasta avea să se întindă asupra
întregului arhipelag, şi, într-o bună zi, vasul avea să ancoreze pur
şi simplu în Insula-Nouă, chiar în faţa locuinţei lor?
Un lucru care îi dădea şi mai mult de gândit era faptul că expe-
diţia era trimisă de guvernul chilian şi de cel argentinian. Ce inter-
venise oare ca aceste două state să se pună, aşa dintr-o dată, de acord
asupra unei regiuni asupra cărei amândouă îşi arogau drepturi?
Frământat de toate aceste întrebări, Kav-gerul ajunsese sus,
pe colina la poalele căreia era clădită casa. De aci privirea îi alunecă
departe în larg, îndreptându-se instinctiv spre sud, în direcţia
acelor ultime ridicaturi de pământ american care formează Capul
Horn. Avea să fie nevoit să se ducă până în pustietăţile acelea, ca
să poată găsi o bucăţică liberă de pământ? Şi cine ştie dacă nu şi
— 26 —
-9-
mai departe!... Trecu cu gândul dincolo de Cercul Polar, pierzân-

du-se în imensele regiuni ale Antarcticului, care îi sfida cu mis-
terul lui de nepătruns şi pe cei mai îndrăzneţi exploratori...
Cât de mare i-ar fi fost amărăciunea dacă ar fi ştiut cât de înte-
meiate erau temerile lui! într-adevăr, Gracias a Dios, vasul marinei
chiliene, avea la bord doi comisari: D. Idiaste, din partea statu-
lui Chile, D. Herrera, din partea Republicii argentiniene, ambii
cu misiunea de a pregăti împărţirea Magellaniei între cele două
ţări, care aveau pretenţii de posesiune asupra ei.
Chestiunea aceasta, care se tărăgăna de mulţi ani, dăduse loc
la discuţii interminabile, fără să se poată ajunge la o soluţie care
să satisfacă pe deplin ambele părţi, şi situaţia asta ameninţa să dea
naştere unui conflict grav dacă se mai prelungea. Soluţionarea ei
se dovedea urgentă şi din punct de vedere politic; Anglia nu sta
cu mâinile în sân, şi nu aştepta decât prilejul. Din arhipelagul Fal-
kland putea ajunge uşor în Magellania. într-o bună zi s-ar fi trezit
cu pavilionul ei înfipt în ţinut, şi nimic nu-i mai greu de scos afară
decât pavilionul englez! Era timpul să se termine într-un fel.
încheindu-şi explorarea, domnii Idiaste şi Herrera se înapoiară,
unul la Santiago, celălalt la Buenos-Aires. O lună mai târziu, la
17 ianuarie 1881, un tratat punea capăt problemei magellanice.
Patagonia era anexată Argentinei, afară de teritoriul cuprins între
52° latitudine şi 70° longitudine vestică. în schimbul acestei ce-
siuni, Chile renunţa la Insula Statelor şi la regiunea din Ţara de
Foc situată pe meridianul 63°. Toate celelalte insule, fără excepţie,
rămâneau anexate la Chile.
Convenţia aceasta spulbera independenţa Magellaniei. Ce avea
să facă în continuare Kav-gerul, din moment ce pământul pe care
călca devenise chilian?
Ştirea despre noul tratat ajunse în Insula-Nouă la 25 februa-
rie, adusă de Caroly, care se întoarsese dintr-una din călătoriile
lui.
Kav-gerul nu-şi putu stăpâni o pornire de mânie. Nu rosti un
cuvânt, dar ochii îi scăpărau de furie şi mâna i se întinse într-un
— 27 — '
JULES VERNE
teribil gest de ameninţare spre nord. Apoi, abia stăpânindu-şi ener-
varea, începu să se plimbe încoace şi încolo. Se părea că până şi
pământul îi fuge de sub picioare.
într-un târziu, se linişti, şi chipul lui îşi recapătă răceala
obişnuită.
— Informaţia este sigură? îl întrebă el pe Caroiy.
— Da, răspunse indianul. O am de la Punta-Arenas. Se pare
că la intrarea strâmtorii au fost ridicate două pavilioane: unul chi-
lian, la Capul Orange, altul argentinian, la Capul Espíritu Santo.
— Şi toate insulele din sudul canalului Beagle depind acum
de Chile?
— Toate.
— Şi Insula-Nouă?
— Da.
—Trebuia să vie şi asta!... murmură Kav-gerul cu vocea schim-
bată de o emoţie violentă.
Se îndreptă apoi spre casă şi se închise în camera lui. Cine era
oare omul acesta? Ce îl silise să vină să se îngroape în pustietatea
Magellaniei? De ce părea că omenirea se reduce pentru el la cele
câteva triburi fuegiene cărora îşi consacra toată puterea de muncă
şi tot devotamentul ?
Evenimentele care aveau să survină în scurt timp, şi care fac
subiectul acestei povestiri, ne vor informa pe deplin asupra primei
întrebări. Cât despre celelalte două, răspunsul îl avem în viaţa an-
terioară a Kav-gerului.
Om de curaj şi de acţiune, perfect cunoscător al ştiinţelor
politice şi naturale, Kav-gerul nu era primul savant care săvârşise
greşeala de a lua drept sigure principii care, la urma urmei, nu
sunt decât ipoteze, şi de a împinge aceste principii aproape până
la absurd. Numele câtorva reformatori dintre aceştia grozavi sunt,
credem, arhicunoscute.
Socialismul, doctrina aceasta care nu pretinde nici mai mult,
nici mai puţin decât să refacă societatea, de sus până jos, n-are
— 28 —
9
meritul noutăţii. Saint-Simon, Fourrier, Proudhon şi tuffi guanti

sunt, după mulţi alţii care se pierd în negura timpurilor, precursorii
acestui colectivism. Ideologi mai moderni, ca Lassalle, Karl Marx,
Guesde şi alţii, nu au făcut decât să reia ideile primilor, modi-
ficându-le mai mult sau mai puţin şi axându-le pe socializarea
mijloacelor de producţie, nimicirea capitalului, abolirea con-
curenţei, substituirea proprietăţii sociale celei individuale. Nici
unul dintre ei nu vrea să ţină seamă de contingentele vieţii. Doc-
trina lor reclamă o aplicare imediată şi totală. Cer exproprierea
în masă, impun comunismul universal.
Teoria este mai mult sau mai puţin discutabilă, dar un lucru
se poate afirma precis: este îndrăzneaţă. Una şi mai şi încă este
însă teoria anarhistă.
Anarhiştii resping complexul de legi tiranice pe care le nece-
sită funcţionarea societăţii colectiviste. Ceea ce preconizează ei
este individualismul absolut, integral. Ceea ce vor este suprimarea
oricărei autorităţi, distrugerea oricărei legături sociale.
Dintre aceştia din urmă făcea parte şi Kav-gerul, suflet vije-
lios, de neîmblânzit, intransigent, incapabil de supunere, refrac-
tar oricăror legi prin care oamemi încearcă, pe bâjbâite, să regle-
menteze raporturile lor sociale. Fireşte că nu se asociase nicio-
dată violenţei propagandiştilor prin faptă. Nu alungat din Franţa,
Germania, Anglia sau Statele-Unite, ci dezgustat de preţioasa lor
civilizaţie şi grăbit să scape de greutatea unei autorităţi pe care
nu o putea suferi căutase el un colţ de pământ unde să poată trăi
în deplină libertate.
Crezuse că a găsit ce căuta în arhipelagul acesta situat la
graniţele lumii locuite. Şi iată că tratatul semnat între Chile şi
republica Argentina răpea acestei regiuni independenţa de care
se bucurase până atunci, iată că, în urma acestui tratat, tot teri-
toriul Magellaniei situat la sudul canalului Beagle trecea sub
stăpânirea chiliana. Nici o porţiune din arhipelag nu scăpa de auto-
ritatea guvernatorului din Punta-Arenas, nici măcar Insula-Nouă,
în care îşi găsise refugiul atât de căutat.
— 29 —
JULES VERNE
Să fugi la aşa mari depărtări, să faci atâtea sforţări şi sacri-
ficii, ca să ajungi la un asemenea rezultat!
Kav-gerul avea nevoie de mult timp ca să-şi revină în urma
loviturii acesteia, care îl izbise aşa cum izbeşte trăsnetul un copac
în plină vigoare, distrugându-l din rădăcini. Gândul îi fugea mereu
spre viitor, care nu-i mai oferea nici o siguranţă. în curând aveau
să apară în insulă noii stăpâni. Ştia foarte bine că prezenţa lui aici
şi raporturile lui cu indigenii stârniseră oarecare nelinişte la Punta-
Arenas. Acum, guvernatorul avea dreptul să-l întrebe cine era, să-i
scotocească trecutul, viaţa, să-l oblige să rupă acest incognito la
care ţinea mai mult ca la orice...
Trecură câteva zile. Kav-gerul nu mai scoase nici un cuvânt
referitor la schimbarea adusă de tratatul încheiat, dar era mai poso-
morât ca oricând. La ce se gândea oare? Intenţiona să plece din
insulă, să se despartă de credinciosul lui indian şi de băiatul aces-
ta pe care îl iubea acum atât?
Unde se putea duce? în ce colţ de lume putea regăsi libertatea,
fără de care se părea că nu putea trăi?
Era pe la începutul lui martie. Timpul frumos mai ţinea încă
o lună, şi în epoca aceasta obişnuia Kav-gerul să viziteze taberele
fuegienilor. De data aceasta însă nu părea câtuşi de puţin grăbit
să pornească la drum. Barca sta mereu ancorată în golfuleţul din
apropierea casei.
Tocmai în ziua de 7 martie îl chemă el pe Caroly.
— Pregăteşte barca pentru mâine dimineaţă.
— Plecăm pentru mai mult timp?
— Da, câteva zile.
— Merge şi Halg cu noi? întrebă Caroly.
— Da.
— Şi câinele?
— Şi Zoi.
Wel-Kiej porni la drum în zori. Vântul bătea de la est. Spre
nord, în larg, oceanul se ridica în valuri din ce în ce mai agitate.
— 30 —
9
Dacă, într-adevăr, Kav-gerul avea de gând să se îndrepte spre

Ţara de Foc, barca avea de luptat din greu, căci vântul se înteţea
din ce în ce mai mult. Dar nu fu cazul. După ce ocoliră Insula-
Nouă, Kav-gerul luă direcţia insulei Navarin, a cărei dublă creastă
se estompa vag în negura matinală a răsăritului.
Pe la apusul soarelui, Wel-Kiej acostă în partea de sud a aces-
tei insule, în interiorul unei mici adâncituri în ţărmul abrupt, care
oferea un adăpost destul de comod pentru noapte.
A doua zi, tăind oblic Baia Nassau, barca se îndreptă spre insu-
la Wollaston, la ţărmul căreia ancoră chiar în amurgul aceleiaşi zile.
Vremea se înăsprea tot mai mult. Vântul se înteţea, îngrămădind
nori grei la orizont. Furtuna era aproape. Cum ordinul Kav-gerului
era ca barca să continue drumul spre sud, trebuia alese trecători
mai adăpostite. Lucru pe care Caroly îl avu în vedere de cum
părăsiră insula Wollaston, ocolind-o pe partea apuseană în aşa fel,
ca să dea în strâmtoarea care desparte insula Hermitte de insula
Herschell.
Ce scop urmărea Kav-gerul? Ce avea să facă când ar fi trecut
dincolo de Capul Horn, iar în faţa lui s-ar fi întins oceanul imens?...
In după amiaza zilei de 15 martie, ambarcaţiunea acostă la ca-
pătul acesta al arhipelagului, nu fără să fi trecut prin serioase
primejdii. Kav-gerul debarcă imediat şi, fără să spună un cuvânt,
alungând câinele care se luase după el şi lăsând pe cei doi indieni
pe ţărm, se îndreptă spre cap.
Insula Horn nu este decât o îngrămădire haotică de stânci
enorme. Pe creasta nu prea ridicată în partea de nord, se poate
ajunge destul de uşor.
Kav-gerul întreprinse ascensiunea aceasta.
Ce voia să facă acolo sus? Ce avea de văzut altceva decât imen-
sa întindere albastră a oceanului?
Furtuna ajunsese acum în culmea violenţei. Pe măsură ce urca,
Kav-gerul lupta tot mai din greu cu vântul dezlănţuit cu furie. Une-
ori era silit să se încovoaie pentru a nu fi luat ca un fir de pai.
— 31 —
JULES VERNE
Nisipul şi apa îi şfichiuiau faţa. Halg şi Caroly îl vedeau de jos
din ce în ce mai mic, luptând din răsputeri cu vijelia.
Mersul acesta anevoios dură mai bine de o oră. Ajuns sus,
Kav-gerul înainta până la marginea falezei, şi aici, în picioare, sub
rafalele uraganului, rămase nemişcat cu privirea aţintită spre nord.
Spre est începea să se întunece, însă orizontul opus mai era încă
luminat de ultimele raze ale soarelui. Nori mari răvăşiţi de vânt,
pachete enorme de aburi deşi, treceau la mică înălţime, cu o iuţeală
fantastică. Oriunde îţi aruncai privirea, numai oceanul fără sfârşit.
Dar ce căuta aici, în definitiv, omul acesta? Avea un scop, o
speranţă, în sufletul lui aşa de adânc tulburat? Sau nu căuta decât
marea odihnă a morţii, aici, la capătul pământului?
Timpul trecea, bezna deveni aproape completă. Totul din jur
dispărea înghiţit de întuneric.
Era o noapte adâncă, neagră ca un capăt de iad... Deodată, un
fulger scapără slab în depărtare, o detunătură se stinse abia per-
ceptibil printre stâncile ţărmului...
Lovitura de tun de pe o corabie în primejdie!
IV. PE COASTA
Era atunci ora opt seara. Vântul, care de câtva timp sufla de la
sud-est, bătea în coastă cu o violenţă formidabilă. Orice corabie
prinsă în vecinătatea acestui cap risca o eşuare aproape sigură.
într-o asemenea primejdie se afla şi vasul acela care chema
ajutor prin lovituri de tun. Probabil că furia uraganului nu mai
îngăduia nici un petec de pânză pe catarguri, astfel că, în voia
rafalelor, nava se vedea târâtă fără nădejde de scăpare spre stân-
cile ţărmului.
între timp, la auzul detunăturii, indianul şi cu fiul lui porniseră
şi ei spre vârful insuliţei... După o jumătate de oră, erau alături
de Kav-ger, când se auzi o nouă lovitură de tun, de data aceasta
mult mai distinct. Ce ajutor nădăjduia nefericita corabie, pe un
asemenea timp şi prin pustietăţile acelea ?
— Este spre vest, constată Caroly, după direcţia din care auzise
detunătura.
— încearcă să ocolească capul, completă Kav-gerul.
— Nu are să reuşească.
— Nu cred nici eu, spuse Kav-gerul, prea este întărâtat ocea-
nul. De ce nu s-o fi îndepărtând spre larg?
— Probabil că nu poate.
— Sau nu ştie că este aşa de aproape de uscat... Trebue să-i dăm
de veste... Un foc, să aprindem repede un foc! exclamă Kav-gerul.
— 33 —
JULES VERNE
Adunară în grabă câteva braţe de crengi uscate, pe care le
rupseră din copacii crescuţi prin apropiere, şi le îngrămădiră la
un loc cu câteva smocuri de iarbă uscată. în scurt timp, vârful
capului era învăpăiat de lumina flăcărilor enorme care, întreţinute
de vânt, aruncau nori strălucitori de scântei în toate părţile, în timp
ce fumul se învârtejea spre nord, în rotogoale groase. La muge-
tul vijeliei se adăugau acum pârâiturile lemnelor, ale căror noduri
pocneau ca nişte cartuşe.
Era imposibil ca lumina împrăştiată de rugul aprins de Kav-ger
să nu fi fost observată. De altfel, căpitanul vasului ştia că trebuie
să fie prin apropierea capului, iar focul nu avea alt rol decât să-i
precizeze poziţia. în felul acesta, putea încerca să se salveze refu-
giindu-se într-una din strâmtorile adăpostite de insula Horn.
Dar câte primejdii comporta manevra aceasta pe un întuneric
aşa de adânc! Dacă nu se afla pe bord cineva care să cunoască
perfect regiunea, naufragiul era aproape sigur.
în timpul acesta, focul continua să-şi proiecteze lumina în
beznă. Halg şi Caroly îl alimentau mereu. Combustibil era din
belşug, şi focul putea fi întreţinut, la nevoie, până dimineaţa.
în picioare pe vârful unei stânci, Kav-gerul încerca să stabi-
lească direcţia în care se afla nava. La un moment dat, o rază de
lună se strecură printre grămezile negre de nori. Timp de o clipă
cei trei bărbaţi putură zări, pierdut în abisul de spumă albă al va-
lurilor, un vas mare cu patru catarge, gonind spre est şi luptând
din greu cu vijelia şi cu oceanul înfuriat.
în aceeaşi clipă se auziră nişte pârâituri groaznice. Cele două
catarge de dinapoi se rupseră, de la bază chiar, şi se prăbuşiră
de-a lungul bordului.
— Este pierdut! exclamă Caroly.
— La el! strigă Kav-gerul.
Şi, nesocotind orice primejdie, toţi trei se repeziră la vale, spre
ţărm, unde ajunseră în câteva minute. Peste alte câteva minute, barca
ieşea din golfuleţ, cu Halg la cârmă şi cei doi bărbaţi la lopeţi,
deoarece, pe o asemenea vreme, ar fi fost imposibil să ridice pânza.
— 34 —
9
Cu toate că lopeţile erau mânuite de braţe viguroase, reuşiră

cu greutate să scoată barca în larg. împinsă cu putere în toate păr-
ţile, Wel-Kiej se clătina ameninţător, urcând munţi de spumă şi
prăbuşindu-se în abisuri de întuneric. Cu toate acestea, se apropia
mereu de corabie, ale cărei lumini de poziţie se distingeau acum
bine. Se vedea masa ei uriaşă, care se legăna violent pe valuri ca
o stâncă neagră, mai opacă decât oceanul şi cerul. Cele două catarge,
reţinute de frânghiile lor, pluteau în urmă, în timp ce mizena şi
catargul cel mare sfâşiau bezna cu semicercuri din ce în ce mai largi.
— Ce dracul face căpitanul de nu a scăpat de catargele astea?
exclamă Kav-gerul. Cum o să poată trece prin strâmtori cu o ase-
menea coadă la urma vasului?
într-adevăr, primul lucru urgent era tăierea frânghiilor care
ţineau lângă corabie catargele prăbuşite în valuri. Probabil însă
că pe bord domnea cea mai mare dezordine. Pesemne chiar că nu
mai exista nici căpitan, de vreme ce nu se observa nici o încer-
care de manevră, cu toate că situaţia era dintre cele mai grave.
— La dracu', dar nu mai este nimeni acolo pe bord? exclamă
la rândul lui Caroly, ca răspuns la observaţia Kav-gerului.
La urma urmei, nu era exclus ca echipajul să fi părăsit vasul,
încercând să ajungă la uscat cu bărcile.
Wel-Kiej ajunsese, în sfârşit, alături de corabie şi fu cât pe-aici
să se lovească de ea dacă Halg nu ar fi întors brusc cârma. Barca
lunecă de-a lungul babordului, la câteva degete de corpul întunecos
al epavei. De clipa aceasta profită Caroly, pentru a pune mâna pe
un capăt de frânghie, pe care îl legă de vârful bărcii. Apoi, urmat
de fiul său şi de Kav-ger - acesta cu câinele în braţe - trecură
dintr-un salt pe bordul navei.
Se convinseră numaidecât că aceasta nu era părăsită. Dim-
potrivă, era plină de o mulţime de bărbaţi, femei şi copii, cea mai
mare parte dintre ei întinşi pe jos, în culmea groazei.
Din cauza întunericului, nimeni nu observase apariţia noilor
sosiţi.
— 35 —
JULES VERNE
Kav-gerul se îndreptă spre partea dinapoi, sperând să-l gă-
sească acolo pe cârmaci... Dar nu era nimeni. Corabia plutea în
voia vântului.
Unde erau căpitanul, ofiţerii? Cum de îşi părăsiseră astfel pos-
turile, lăsând vasul în voia soartei?
Kav-gerul apucă braţul unui marinar.
— Unde este comandantul? îl întrebă el în englezeşte.
— Picat peste bord, odată cu atâţia alţii, răspunse matelotul
cu indiferenţă.
Prin urmare, vasul nu mai avea căpitan şi nici tot echipajul.
— Secundul? întrebă din nou Kav-gerul.
O nouă ridicare din umeri; marinarul era ca prostit.
— Secundul?... mormăi el. Strivit în întrepunte, cu picioarele
sfărâmate şi capul zdrobit.
— Dar locotenentul?... Maistrul de echipaj?... Unde sunt?
Marinarul făcu semn că nu ştie.
— Ei, la naiba! exclamă Kav-gerul. Dar cine comandă aici?
— Kav-gerul! interveni Caroly.
— La cârmă, atunci! porunci acesta.
Şi, însoţit de Caroly, alergă spre pupă, prinzând cu braţe pu-
ternice roata cârmei. O sforţare... Corabia se îndreptă încet spre
babord şi, prinzând vântul din spate, începu parcă să înainteze.
Kav-gerul nădăjduia să poată trece astfel pe la vest de insula Horn.
Unde se ducea corabia aceasta? O vom afla mai târziu. Cât
despre numele ei şi cel al portului de origine, acestea se aflau scrise
pe roata cârmei. Iată ce citi Kav-gerul, la lumina unui felinar de
bord: Jonathan, SAN-FRANC1SCO.
Valurile uriaşe îngreuiau foarte mult manevrarea cârmei, a cărei
acţiune era, de altfel, aproape nulă, vasul neavând viteză proprie
suficientă. Cu toate acestea, Kav-gerul şi Caroly căutau să îl
menţină în direcţia strâmtorii, orientându-se după ultimele
licăriri pe care le mai arunca focul aprins pe vârful Capului Horn.
In câteva minute, ar fi putut ajunge la intrarea canalului, care
se deschidea la tribord, între insula Hermitte şi insula Horn. Dacă
— 36 —
9
reuşeau să evite stâncile care presărau partea centrală a canalu-

lui, poate ar fi putut ancora într-un un loc mai adăpostit, unde ar
fi aşteptat în siguranţă ivirea zorilor.
Furia furtunii creştea însă mereu. Valurile uriaşe, care se ros-
togoleau uneori peste bord, înnebuneau pasagerii. Ar fi fost mai
bine ca toţi oamenii aceştia să se fi retras la adăpost, în cabine
sau în întrepunte. Dar cum să te faci auzit şi înţeles de nefericiţii
aceia? Nici gând de aşa ceva.
în sfârşit, după o luptă titanică cu valurile enorme, îndârjite
parcă de prada care încerca să le scape, vasul trecu de cap, se stre-
cură cu greu printre stâncile care-şi scoteau capul de sub valuri
în partea de vest a canalului şi, mânat de o pânză pe care Halg
şi Caroly reuşiseră să o ridice pe catargul din faţă, ajunse în ape
relativ mai calme, la adăpostul insulei Horn.
în perioada asta de linişte, Kav-gerul observă că un om se
urcase pe dunetă şi se apropiase de el.
— Cine eşti dumneata? întrebă noul venit.
— Pilotul, răspunse Kav-gerul. Dar dumneata?
— Maistru de echipaj.
— Unde sunt ofiţerii?
— Morţi.
— Toţi?
— Toţi.
— De ce nu eşti la postul dumitale?
— Am fost lovit de catargurile sfărâmate. Abia mi-am recăpă-
tat cunoştinţa.
— Bine. Odihneşte-te. Pentru manevră, sunt aici eu şi
tovarăşul meu. însă, când ai să poţi, strânge-ţi oamenii şi fă puţină
ordine.
Departe de a fi dispărut cu totul, primejdia era încă serioasă.
Corabia urma să ajungă la capătul nordic al insulei, şi acolo avea
să fie prinsă de-a curmezişul de valuri şi de vânt. Kav-gerul nu
mai avea decât o speranţă: să înainteze spre vest şi să ajungă pe
— 37 —
JULES VERNE
coasta meridională a insulei Hermitte. Acolo se aflau destule
locuri sigure unde ar fi putut pune corabia în siguranţă. Apoi,
când oceanul s-ar fi liniştit, Caroly ar fi profitat de primul vânt
favorabil pentru a duce vasul la Punta-Arenas, prin Strâmtoarea
Magellan.
Dar câte primejdii până lângă coasta aceasta atât de dorită!
Cum să evite sumedenia de stânci cu care este împânzit oceanul
prin ţinuturile acelea? Cu pânzele reduse la un capăt de foc, pe
bezna aceea de nepătruns, care îi erau şansele?
Se scurse astfel o oră groaznică, şi ultimele stânci ale insulei
Horn fură depăşite. Valurile prinseră din nou vasul în dansul lor
formidabil.
Atunci, ajutat de câţiva marinari, maistrul de echipaj - după
o jumătate de oră de sforţări - reuşi să mai întindă o pânză pe
catargul mizenei. Natural că, pentru un vas de un astfel de tonaj,
acţiunea acestei bucăţi de pânză nu prea însemna mare lucru. Cu
toate acestea, efectul nu întârzie să se vadă, şi atât de mare era
puterea vântului, încât cele şapte-opt mile care erau până la insu-
la Hermitte fură stăbătute în mai puţin de o oră.
Pe la ora unsprezece, Kav-gerul şi Caroly începuseră să creadă
în succesul încercării lor, când un pârâit groaznic domină o clipă
mugetul vijeliei.
Catargul mizenei se rupsese de la vreo zece picioare deasupra
punţii, şi, târînd cu el o parte din catargul cel mare, se prăvăli peste
babord, sfărâmă bastingajul şi dispăru în valuri. Jonathan se înclină
atât de mult, încât ameninţa să se răstoarne.
— Suntem pierduţi! strigă o voce.
— Şi n-avem barcă de salvare, gemu alta.
— O avem pe cea a pilotului! urlă o a treia.
Mulţimea se repezi spre pupă, unde era legată Wel-Kiej.
— Stop! porunci Kav-gerul, cu o voce aşa de puternică, încât
fu ascultat pe loc.
în câteva clipe, maestrul de echipaj formă un cordon de mari-
— 38 —
9
nari care bară drumul pasagerilor înnebuniţi. Aşteptară astfel cu

toţii deznodământul!
O oră mai târziu, Caroly întrevăzu o masă enormă spre nord.
Prin ce minune străbătuse nevătămat Jonathan canalul care
desparte insula Herschell de insula Hermitte? Fapt este că îl par-
cursese, odată ce avea în faţa lui înălţimile insulei Wolaston. Era
însă tocmai vremea refluxului, şi insula Wolaston rămase în scurt
timp spre tribord.
Care avea să fie mai tare, vântul sau curentul? Nici unul, nici
altul. Pe la ora unu dimineaţa, o izbitură puternică zgudui întreg
vasul şi, peste o clipă, înclinându-se mult spre tribord, Jonathan
rămase nemişcat.
Nava americană se împotmolise pe coasta de răsărit a acelei
regiuni a insulei Hoste, care poartă numele de Falsul Cap Horn.
V. NAUFRAGIAŢII
9
Clipperul american Jonathan plecase din San-Francisco cu des-
tinaţia Africa Australă. Era o călătorie pe care o corabie rapidă
o poate efectua în cinci săptămâni, dacă este favorizată de timp.
Corabia aceasta de trei mii cinci sute de tone era înzestrată cu
patru catarge, catargul mizeriei şi catargul cel mare cu pânze
pătrate, celelalte două cu pânze aurice şi latine: brigantine şi săgeţi.
Comandantul, căpitanul Leccar, un excelent marinar în puterea
vârstei, avea în subordine pe secundul Musgrave, pe locotenen-
tul Maddison, maistrul de echipaj Hartlepool şi un echipaj de două-
zeci şi şapte de oameni, toţi americani.
Jonathan transporta pasageri, peste o mie de emigranţi adunaţi
de o societate de colonizare şi trimişi la Lagoa, unde guvernul
portughez le acordase o concesiune.
Aşa că, în afară de proviziile necesare pentru călătorie, clipp-
erul era încărcat şi cu toate cele necesare la început coloniei. Ali-
mentaţia acestor emigranţi era asigurată, pentru aproape un an şi
jumătate, de făină, conserve şi băuturi alcoolice. Pe Jonathan se
mai găsea, de asemenea, şi material pentru instalaţii provizorii:
corturi demontabile, obiecte de menaj. în scopul de a favoriza pu-
nerea în valoare a terenurilor concesionate, societatea se îngrijise
să furnizeze coloniştilor instrumente agricole, seminţe de cere-
ale şi legume, un număr oarecare de vaci, porci şi oi şi tot felul
— 40 —
9
de păsări de curte. Cum nu fuseseră neglijate nici armele şi muni-
ţiile, viitorul noii colonii era deci asigurat pentru o perioadă de
timp destul de mare.
Chiar de la început însă, se părea că elementele naturii se coa-
lizaseră pentru a împidica succesul întreprinderii. După un drum
parcurs greu de tot, Jonathan fu prins în dreptul Capului Horn
de una dintre cele mai cumpite furtuni care se pomeniseră pe me-
leagurile acelea.
Căpitanul Leccar, din lipsa observaţiilor solare, se credea mai
departe de uscat. Se grăbi deci cu manevra spre tribord, nădăj-
duind să ajungă astfel mai degrabă în Atlantic, unde ar fi fost mai
la adăpost. Abia fu executat ordinul acesta, când un val enorm
izbi în bordura tribordului, o rupse şi târî cu el în ocean pe căpi-
tan, împreună cu câţiva pasageri şi marinari. încercarea de a li
se veni în ajutor fu zadarnică, deoarece în câteva clipe dispăruseră
sub valuri.
în urma acestei catastrofe începuse Jonathan să lanseze sem-
nalele de alarmă auzite de Kav-ger şi de tovarăşii lui.
Aşadar, focul aprins pe vârful capului, vâlvătaia care i-ar fi
arătat greşeala şi poate că i-ar fi îngăduit chiar s-o repare, nu fu-
sese văzut de căpitanul Leccar. în lipsa lui, secundul Musgrave
încercase apoi să vireze de bord pentru a câştiga spaţiu, manevră
aproape imposibilă, dat fiind starea oceanului şi pânzăria redusă,
impusă de violenţa furtunii. După multe sforţări fără succes, era
totuşi cât pe-aci să reuşească, dacă nu ar fi fost aruncat în valuri,
împreună cu locotenentul Maddison, odată cu căderea catargelor
de la pupă. Tot în clipa aceea, o sfărâmătură îl lovea în cap pe
maistrul de echipaj şi îl trântea leşinat pe punte. Restul se ştie.
Acum, călătoria se terminase. Solid încleştat între vârfurile
stâncilor, Jonathan zăcea nemişcat pentru totdeauna pe coasta
insulei Hoste. La ce depărtare era de uscat? Rămânea de văzut
dimineaţa. în orice caz, primejdie imediată nu mai era. Târâtă de
propriu-i avânt, corabia intrase adânc între stânci şi era imposi-
bil să fie despotmolită în noaptea aceea.
— 41 —
JULES VERNE
Ajutat de maistrul de echipaj Hartlepool, Kav-gerul reuşi să
explice situaţia aceasta nouă turmei înnebunite de groază care
acoperea puntea. Câţiva emigranţi - unii de bunăvoie, alţii arun-
caţi de violenţa zguduitorii - căzuseră în apă şi valurile le loveau
cadavrele de stâncile ţărmului. Imobilitatea navei îi liniştise însă
pe ceilalţi. încet, încet, bărbaţi, femei şi copii porniră să-şi caute
în întrepunte un adăpost împotriva ploii care cădea cu găleata.
Kav-gerul rămase să vegheze asupra siguranţei obşteşti, în
tovărăşia lui Halg, a lui Caroly şi a maistrului de echipaj.
Adăpostiţi în interiorul corăbiei, unde domnea o linişte rela-
tivă, cea mai mare parte dintre emigranţi adormiră. Trecând dintr-o
extremă într-alta, bieţii oameni îşi recăpătaseră încrederea deîn-
dată ce simţiseră deasupra lor o energie şi o inteligenţă, căreia i
se supuneau acum aproape orbeşte. Ca şi cum lucrul acesta ar fi
fost foarte natural, de la sine înţeles, se lăsau în seama Kav-gerului,
convinşi că el are să vegheze asupra siguranţei lor. Erau nişte bieţi
oameni dezarmaţi în faţa unei asemenea încercări! Dârzi în răb-
dătoarea lor resemnare faţă de vicisitudinile obişnuite ale vieţii,
împrejurările de felul acesta îi lăsau aiuriţi, paralizaţi, căutând cu
tot sufletul lor voinţa unui conducător căruia să i se supună. Fran-
cezi, italieni, ruşi, irlandezi, englezi, germani, până-şi japonezi
făceau parte din glota aceea de emigranţi. Diversitate de rase, dar
şi de profesii. Natural că majoritatea făceau parte din clasa agri-
colă, dar şi clasa lucrătoare propriu-zisă era bine reprezentată. Se
aflau chiar şi câţiva care, înainte de a se expatria, exercitaseră pro-
fesiuni libere. Majoritatea erau celibatari; numai o sută sau o sută
cincizeci dintre aceştia erau căsătoriţi, târând după ei o adevărată
turmă de copii.
Toţi însă, fără deosebire, aveau aerul acela care caracterizează
nefericitele zdrenţe omeneşti, victimele propriei lor neputinţe. De-
zechilibraţi moral, unii de o insuficienţă fizică sau intelectuală,
alţii de lovituri nemeritate ale soartei, toţi fuseseră, probabil, nevoiţi
să se recunoască inadaptabili la mediul lor şi se hotărâseră să-şi
caute norocul pe alte meleaguri.
— 42 —
-l-
Gloata aceea hibridă era un microcosm, o miniatură a societăţii,

în care, afară de bogăţie, toate clasele erau reprezentate. Sărăcia,
cea adevărată, era, de altfel, lipsă şi ea, societatea de colonizare
pretinzând fiecărui emigrant posesia unui capital de minimum cinci
sute de franci, capital care, după putinţa fiecăruia, atingea la unii
sume de douăzeci sau treizeci de ori mai mari. în general, gloa-
ta aceea nu era nici mai bună, nici mai rea decât altele; era gloa-
ta pur şi simplu, cu neegalităţile, calităţile şi defectele ei, amestec
confuz de dorinţe şi sentimente contradictorii, adunătură anoni-
mă din care se desprinde uneori o voinţă unică şi totală, aseme-
nea curentului care se formează şi se izolează în masa amorfă a
mării.
Ce avea să devină gloata aceasta pe care soarta o arunca pe
o coastă neospitalieră? Cum avea să rezolve ea eterna problemă
a vieţii?
VI. PE USCAT
Insula Hoste este una dintre insulele cele mai fantezist formate
din ţinutul acela. Coasta nordică, de la ţărmul canalului Beagle,
este aproape dreaptă pe jumătate din întinderea ei, însă restul se
prezintă ca o îngrămădire fantastică de vârfuri ascuţite sau o
broderie complicată de golfuri înguste, unele dintre ele adânci până
la a străbate insula dintr-o parte într-alta.
Insula aceasta este şi una dintre cele mai mari ale arhipela-
gului magellanic. Lărgimea ei este cam de cincizeci de kilometri
şi lungimea de peste o sută, fără peninsula Hargy, încovoiată ca
o seceră şi al cărei cap este cunoscut sub numele de Falsul Cap
Horn. La vestul acestei peninsule se împotmolise Jonathan, la
poalele unei mase granitice enorme care desparte Baia Orange de
Baia Scotchwell.
Dimineaţa, în negura umedă a zorilor pe care o risipeau ulti-
mele răbufniri ale vijeliei în agonie, apăru o faleză uriaşă. Jonathan
zăcea la capătul unui promontoriu care, format dintr-o culme foarte
ascuţită, se lega cu peninsula printr-o creastă înaltă. La poalele
culmii se întindea un amalgam de stânci negricioase, înconjurate
de nisip neted şi încă umed. De îndată ce lumina le îngădui să
distingă vag coasta, cei mai mulţi dintre naufragiaţi se grăbiră spre
uscat, sărind din stâncă în stâncă, deoarece apele erau pe atunci
— 44 —
9
în plin reflux. Nimic nu i-ar fi putut opri în graba lor de a se vedea

cât mai curând pe uscat.
Câţiva emigranţi însă, mai inteligenţi sau mai puţin impulsivi
decât ceilalţi, rămăseseră pe bord, în preajma Kav-gerului, de la
care aşteptau parcă un cuvânt de ordine. Şi cum acesta nu prea
părea dispus să-şi întrerupă conversaţia cu maistrul de echipaj,
unul dintre emigranţii aceştia se desprinse, în cele din urmă,
dintr-un grup de câteva persoane şi se îndreptă spre cei doi inter-
locutori. După înfăţişarea lui, după mers, ca şi după nobleţea chi-
pului său, omul acesta, în vârstă de aproximativ cincizeci de ani,
făcea parte dintr-o clasă superioară mediului în care se găsea acum.
— Domnule, spuse el adresându-se Kav-gerului, înainte de
toate vă mulţumesc Ne-aţi salvat de la o moarte sigură. Fără dum-
neavoastră şi fără tovarăşii care vă însoţesc, am fi fost, cu sigu-
ranţă, pierduţi.
Din vocea, din gesturile pasagerului acestuia, respira cinstea
şi sinceritatea. Kav-gerul strânse cordial mâna care i se întindea,
apoi răspunse:
— Suntem foarte fericiţi că am putut evita o nenorocire aşa
de groaznică.
— Daţi-mi voie să mă prezint. Sunt emigrant şi mă numesc
Harry Rhodes. Cu mine am pe soţia, fiica şi fiul meu, reluă pasa-
gerul, arătând spre două femei şi unul dintre bărbaţii care formau
grupul din care plecase.
— Tovarăşul meu, recomandă la rându-i Kav-gerul: este pilo-
tul Caroly, iar tânărul este Halg, fiul lui. Fuegieni amândoi, după
cum vedeţi.
— Şi dumneavoastră?
— Sunt un prieten al indienilor. M-au botezat Kav-ger, şi alt
nume nu-mi mai ştiu.
Harrry Rhodes se uită mirat la interlocutorul lui. Acesta îi
susţinu privirea cu un aer calm şi rece. Emigrantul nu mai stărui,
apoi întrebă:
— 45 —
JULES VERNE
— Ce credeţi că o să facem?
— Tocmai despre asta vorbeam cu domnul Hartlepool, răs-
punse Kav-gerul. Totul depinde de starea în care se află corabia.
Nu putem hotărî nimic până nu suntem lămuriţi în privinţa aceasta;
— în ce parte a Magellaniei ne aflăm? reluă Harry Rhodes.
— Pe coasta de sud-est a insulei Hoste.
— Aproape de Strâmtoarea Magellan?
— Nu. Dimpotrivă, foarte departe.
— Drace! exclamă Harry Rhodes.
— Aşa că, vă repet, totul depinde de starea vasului. După ce
o vom cunoaşte, vom lua o hotărâre.
Urmat de Hartlepool, Harry Rhodes, Halg şi Caroly, Kav-gerul
coborî pe stânci şi făcu ocolul clipperului, convingându-se de la
prima vedere că Jonathan putea fi considerat definitiv pierdut.
Corpul corăbiei era spart în douăzeci de locuri şi crăpat pe toată
lungimea tribordului, avarii absolut ireparabile când este vorba
de un vas de fier. Nu mai exista nici o speranţă de a-l putea repara.
— Părerea mea este că ar fi bine să debarcăm încărcătura şi
s-o punem în siguranţă, spuse atunci Kav-gerul. între timp, se poate
repara barca noastră, care a avut serios de suferit din cauza lovirii
de stânci, şi cu ea Caroly îl va duce la Punta-Arenas pe unul din-
tre emigranţi, ca să aducă la cunoştinţa guvernatorului nenoro-
cirea întâmplată. Cu siguranţă că acesta se va ocupa de repatrie-
rea dumneavoastră.
— Bună idee, aprobă Harry Rhodes.
— Cred că ar fi bine să comunicăm planul acesta şi celorlalţi,
reluă Kav-gerul. Dacă n-aveţi nimic împotrivă, îi vom aduna pe
toţi pe plajă.
Fură nevoiţi să aştepte mult timp reîntoarcerea diferitelor cete
împrăştiate în toate părţile. Pe la ora nouă dimineaţa însă, foamea
îi aduse pe toţi în preajma corăbiei împotmolite. Atunci, urcân-
du-se pe o bucată de stâncă, Fiarry Rhodes aduse la cunoştinţa
tuturor propunerea Kav-gerului.
Succesul fu mediocru. Unii auditori părură foarte puţin satis-
făcuţi şi se auziră murmure.
— 46 —
9
— Asta-i acum! Să descărcăm o corabie de trei mii de tone!

mormăiau unii.
— Dar ce suntem noi? se indignară alţii.
— Ca şi cum n-am fi destul de prăpădiţi şi aşa! bodăgăneau
supăraţi câţiva.
în cele din urmă, se auzi, mai tare, o voce:
— Cer cuvântul!
— Poftim, încuviinţă Harry Rhodes, coborând de pe tribuna
improvizată.
în locul lui se urcă imediat un bărbat în toată puterea vârstei,
cu trăsăturile feţei destul de frumoase, cu ochii albaştri visători
şi cu o barbă deasă castanie, de care părea întrucâtva mândru,
mângâindu-şi-o mereu cu mâinile, a căror albeaţă trăda omul
neobişnuit cu munci mai grosolane.
— Camarazi, începu el într-o englezească stricată, mirarea pe
care aţi manifestat-o mulţi dintre voi este foarte naturală. Ce ni se
propune? Să stăm un timp nedeterminat pe insula aceasta pustie şi
să muncim ca nişte proşti pentru salvarea unor bunuri care nu ne
aparţin. De ce să aşteptăm aici reîntoarcerea bărcii, când am putea
foarte bine să ne ducem cu toţii, rând pe rând, la Punta-Arenas?
Auditoriul primi cuvintele acestea cu murmure aprobatoare.
Din mijlocul mulţimii, Kav-gerul răspunse:
— Wel-Kiej este la dispoziţia dumneavoastră, dar nici în zece
ani nu va putea transporta toată lumea la Punta-Arenas.
— Fie! admise oratorul. Să aşteptăm aici până se reîntoarce.
Dar ăsta nu-i un motiv ca să ne trudim cu descărcarea materialelor!
Să ne luăm frumuşel obiectele care sunt proprietatea noastră per-
sonală, şi atât!... Cu ce suntem datori faţă de societate, ca să mun-
cim pentru bunurile ei? Dimpotrivă, ea este datoare faţă de noi,
fiindcă este răspunzătoare de situaţia în care ne aflăm. Dacă n-ar
fi fost aşa de calică, dacă vasul şi comandantul ar fi fost mai buni,
nu am fi ajuns unde ne aflăm. Şi, la urma urmei, chiar de n-ar fi
— 47 —
JULES VERNE
aşa, putem uita că facem parte din numeroasa clasă a exploataţilor,
transformându-ne în vite de muncă ale exploatatorilor?
Argumentul păru foarte apreciat. O voce spuse: Bravo! Izbuc-
niră râsete.
încurajat, oratorul continuă cu şi mai mare înflăcărare:
— Exploataţi, asta suntem noi, lucrătorii - şi spunând aces-
tea oratorul se bătea în piept cu toată energia -, noi, care nu ne-am
putut câştiga pe locurile unde am copilărit pâinea muiată de
sudoarea celei mai grele trude! Am fi nişte dobitoci dacă ne-am
rupe spinările acum cu toată fierăria asta fabricată de lucrători ca
şi noi. Ea este totuşi proprietatea capitalismului asupritor şi ego-
ist care ne-a silit să ne părăsim familiile şi patria.
Dacă majoritatea emigranţilor ascultau nedumeriţi tirada aceas-
ta spusă într-o englezească stricată, cu un pronunţat accent străin,
o parte dintre ei păreau entuziasmaţi. în jurul tribunei improvizate
se adunase un grup mic, care aproba zgomotos cuvintele oratoru-
lui.
Kav-gerul puse şi de data aceasta lucrurile la punct.
— Nu ştiu cui aparţine încărcătura de peJonathan, rosti el calm,
dar experienţa câştigată de mine în ţinuturile acestea mă auto-
rizează să vă spun că s-ar putea să vă fie foarte folositoare când-
va. Şi, cum nu ştim deloc ce ne rezervă viitorul, părerea mea este
că ar fi bine să nu o lăsăm să se irosească.
Oratorul cu barba stufoasă nu părea deloc dispus să se anga-
jeze într-o discuţie în contradictoriu, aşa că Harry Rhodes pro-
fită de ocazie pentru a se urca din nou pe stâncă şi a supune Ia
vot propunerea Kav-gerului, care fu adoptată prin ridicare de mâini,
fără nici o altă opunere.
Apoi, Harry Rhodes adăugă:
— Kav-gerul întreabă dacă nu este printre noi unul sau mai
mulţi dulgheri care să-l ajute să-şi repare barca.
— Prezent! strigă un bărbat voinic, ridicând mâna în sus, peste
capetele celorlalţi.
— Prezent! răspunseră aproape în acelaşi timp alţi doi emigranţi.
— 48 —
9
— Primul care s-a oferit este Smith, un lucrător angajat de so-

cietate, îl lămuri Hartlepool pe Kav-ger. E un om cumsecade. Pe
ceilalţi nu-i cunosc. Tot ce ştiu este că unul se numeşte Hobard.
— Pe orator îl cunoaşteţi?
— Este un emigrant, francez cred. Mi s-a spus că se numeşte
Beauval, dar nu sunt sigur.
Maistrul de echipaj nu se înşela. Oratorul, a cărui viaţă o vom
povesti pe scurt mai jos, era francez şi se numea Beauval.
Ferdinand Beauval fusese la început avocat şi poate că ar fi
reuşit în profesiunea aceasta, căci nu-i lipsea nici inteligenţa, nici
talentul, dacă nu ar fi avut nenorocul să se apuce de politică chiar
de la începutul carierei. Mânat de o ambiţie arzătoare, se înro-
lase, fără să ştie bine ce vrea, în partidele extremiste. în scurt timp,
ajunse să neglijeze bara în favoarea întrunirilor politice. Poate că
ar fi reuşit să fie ales deputat, dacă ar fi putut să aştepte. Din păcate,
resursele lui modeste se sfârşiră înainte ca succesul să-i fi încoro-
nat sforţările. Silit să recurgă la expediente, se compromisese în
afaceri dubioase, şi de atunci începu pentru el degringolada, care,
din eşec în eşec, îl adusese întâi la sărăcie, apoi la mizerie, pen-
tru ca, în cele din urmă, să-l silească să-şi caute o soartă mai bună
în America.
Dar nici aici nu avu mai mult noroc. După ce colindă câtva
timp din oraş în oraş, încercând rând pe rând toate meseriile, se
împotmolise, în cele din urmă, definitiv, la San-Francisco, unde
se văzu silit să recurgă la o a doua expatriere.
Reuşind să-şi procure capitalul minim necesar, se înscrisese
în convoiul emigranţilor, ademenit de un prospect care făgăduia
marea cu sarea primilor colonişti ai concesiunii Golful Lagoa.
Acum, după naufragiul Jonathan-u\ui, speranţele îi erau spulbe-
rate pentru a treia oară.
Cu toate acestea, Ferdinand Beauval nu-şi pierduse încrederea
în steaua lui bună. înfrângerile de până acum îi lăsaseră intactă
încrederea în el însuşi şi era sigur că, până la urmă, tot are să reuşească.
__ 49 —•
JULES VERNE
Aşa că nu-şi neglijase nici o clipă calităţile de conducător de
oameni pe care şi le atribuia. Abia îmbarcat peJonathan, îşi dăduse
toată silinţa în a-şi propaga ideile; ba uneori chiar cu atâta ardoare,
că Leccar, căpitanul, se văzuse silit să intervină.
Dar, în ciuda acestor piedici puse în calea propagandei lui,
Ferdinand Beauval repurtase ici şi colo câteva succese de la
începutul călătoriei cu sfârşit aşa de tragic. într-adevăr, unii din-
tre tovarăşii săi - nu prea mulţi, din păcate - se lăsaseră seduşi
de teoriile demagogice, care erau calul lui de bătaie obişnuit. Se
formase, în cele din urmă, în jurul lui un grup compact, căruia îi
lipsea un singur lucru pentru a fi şi impresionant: numărul.
Şi totuşi, poate că efectivul discipolilor săi ar fi fost mai
impunător dacă Beauval nu s-ar fi lovit, de la început chiar, de
un concurent de temut. Adversarul acesta era un american din
nord, un anume Lewis Dorick, un tip rece ca un sloi de gheaţă
şi cu vorbe tăioase ca un ascuţiş de brici. Lewis Dorick acesta
profesa aceleaşi teorii ca şi Beauval, numai că le împingea ceva
cam prea departe. în timp ce el preconiza un socialism în care
statul, unic proprietar al mijloacelor de producţie, să stabilească
fiecăruia atribuţia cea mai potrivită însuşirilor sale, Dorick făcea
paradă de un comunism mai pur, în care totul trebuia să fie pro-
prietatea tuturor.
De altfel, între cei doi lideri sociologi exista o diferenţă şi mai
caracteristică decât dezacordul principiilor lor. în timp ce Beuval,
latin imaginativ, se îmbăta cu vorbe şi visuri, în fond fiind lupul
cel mai blând cu putinţă, Dorick, sectar mai îndârjit şi mai doc-
trinar, cu inimă de piatră, nu ştia ce-i aceea milă. în timp ce unul,
capabil să scoată din minţi un auditoriu, era absolut inofensiv ca
individ, celălalt constituia prin el însuşi un pericol.
Dorick predica egalitatea într-un fel care te-ar fi dezgustat pen-
tru totdeauna de ea. Era un om care nu privea în jos, ci în sus.
Soarta mizerabilă de care au parte majoritatea oamenilor nu-l miş-
ca de fel, însă gândul că un mic număr dintre ei ocupau un rang
social superior celui al lui îl făcea să turbeze de furie.
— 50 —
NAUFRAGIAŢII DEJPE JONATHAN
->-
Asta îl şi nenorocise, de altfel. Profesor de literatură şi de is-
torie, Dorick nu putuse rezista îndemnului de a răspândi cu totul
alte învăţături, proclamându-şi maximele libertine într-o formă care
n-avea nimic comun cu o pură discuţie teoretică.
Purtarea aceasta nu întârzie să-şi arate roadele. Dorick fusese
poftit politicos să-şi caute alt post. Şi cum aceleaşi cauze produc
efecte identice, pierdu şi postul acesta la fel ca şi pe primul, pe
al treilea întocmai şi pe al doilea, şi aşa mai departe, până ce, în
cele din urmă, ajunse să nu mai bată decât la uşi închise. Rămas
pe drumuri, din profesor se transformase în emigrant şi ajunsese
pe puntea Jonathan-uluil
în timpul călătoriei, Dorick şi Beauval îşi recrutaseră parti-
zani, unul prin căldura elocinţii care nu excludea o critică conştiin-
cioasă a ideilor, celălalt prin autoritatea inerentă omului care se
afirmă ca deţinător al adevărului integral. Şi, cu toate că clien-
tela recrutată de fiecare dintre ei era destul de modestă, începuseră
să se urască pe ascuns, din ce în ce mai mult.
în timpul scurtului dialog dintre Kav-ger şi Hartlepool, Harry
Rhodes îşi continuase cuvântarea.
— Acum, când propunerea este adoptată, zise el, trebuie să
încredinţăm cuiva comanda. Nu este o treabă uşoară descărcarea
unei corăbii de trei mii cinci sute de tone. O astfel de muncă cere
metodă şi autoritate. Cred că ar trebui să facem apel la domnul
Hartlepool, maistrul de echipaj. Rog pe cei care sunt de acord să
ridice mâna în sus.
Cu foarte puţine excepţii, toate mâinile se ridicară într-o sin-
gură mişcare.
— Iată că am aranjat şi asta, constată Harry Rhodes.
Apoi, întorcându-se spre maistrul de echipaj, întrebă:
— Ce ordine aveţi de dat?
— Să mergem la masă, răspunse Hartlepool zâmbind. Avem
nevoie de puteri pentru munca care ne aşteaptă.
în timpul mesei, Hartlepool se trase mai la o parte cu Kav-gerul.
— 51 —.....
JULES VERNE
— Dacă îmi permiteţi, domnule... glăsui el cu un aer îngrijo-
rat... am să îndrăznesc să afirm că sunt un foarte bun marinar...
Dar am avut totdeauna un căpitan... de ordinele căruia ascultam.
— Ce vrei să spui? întrebă Kav-gerul.
— Vreau să zic... răspunse Hartlepool din ce în ce mai încurcat...
că mă pot lăuda că am executat totdeauna ordinele... dar că nu
sunt în stare să dau vreunul. Pot sta Ia cârmă o viaţă întreagă...
Dar comanda... hm!... asta nu mă priveşte...
Plăcut impresionat, Kav-gerul se uită cu coada ochiului la
maistrul de echipaj. Existau, prin urmare, oameni; oameni buni,
cinstiţi şi puternici, pentru care şeful era o necesitate?
— Ceea ce înseamnă, explică el, că te-ai însărcina bucuros cu
cele ce sunt de făcut, dar că ai prefera să primeşti în prealabil câte-
va indicaţii generale. Nu?
— Foarte adevărat! răspunse Hartlepool.
— Nimic mai simplu atunci, continuă Kav-gerul. De câte braţe
poţi dispune?
— La plecarea din San-Francisco, Jonathan avea un echipaj
de treizeci şi patru de oameni, inclusiv statul major, bucătarul şi
cei doi muşi1, şi transporta o mie o sută nouăzeci şi cinci de
pasageri. In total, o mie două sute douăzeci şi nouă de persoane.
Din păcate, mulţi sunt morţi acum.
— Socoteala asta o s-o facem mai târziu. Să contăm deocam-
dată pe o mie două sute de persoane. Exceptând femeile şi co-
piii, rămân aproximativ şapte sute de bărbaţi. Pe aceştia ai să-i
împărţi în două grupuri; două sute vor rămâne pe bord pentru a
scoate încărcătura pe punte, iar ceilalţi vor trece sub comanda mea.
Mă voi duce cu ei în pădurea de colo şi vom tăia vreo sută de
copaci, cu care vom construi apoi un fel de schelă de la vapor la
ţărm. In felul acesta, şi cu personalul de care dispunem, vom ter-
mina descărcarea în trei zile.
1. elevi-marinari.
52
9
Kav-gerul prevăzuse bine; în seara de 19, toată încărcătura

Jonathan-uixñ se găsea depozitată pe ţărm.
în acelaşi timp, cu ajutorul a trei dulgheri, Smith, Hobard şi
Charley, barca fusese reparată şi ea. Nu mai rămânea decât să fie
ales un delegat pentru Punta-Arenas. Ferdinand Beauval profită
de ocazie pentru a se urca din nou la tribună. Hotărât lucru însă,
n-avea noroc. Cu toate că reuşi să obţină vreo cincizeci de voturi,
în timp ce Dorick nu avu nici unul, majoritatea o obţinu un oare-
care Germain Riviere, un agricultor franco-canadian. De acesta,
alegătorii erau siguri cel puţin că o să se reîntoarcă; era tată a patru
băieţaşi voinici, pe care îi lăsa în urma lui.
în dimineaţa de 20 martie, Wel-Kiej părăsi insula, sub coman-
da lui Caroly. Colonia procedase deja la o instalaţie provizorie
până la înapoierea bărcii; adică pentru vreo trei săptămâni. în defi-
nitiv, naufragiaţii nu erau într-o situaţie chiar aşa de mizerabilă.
Se aflau destul de aproape de ţinuturi locuite, şi alimente aveau
din belşug. Aşa că nu era cazul ca emigranţii să se simtă prea îngri-
joraţi; dacă nu ar fi fost clima cam aspră, s-ar putea spune că nu
era mare deosebire între viaţa de acum şi cea care i-ar fi aştep-
tat la început în Africa.
Instalarea era aproape pe terminate când, la 24 martie, vre-
mea îşi dădu din nou în petec. Timp de trei zile şi trei nopţi, plouă
şi fu vijelie. Când se însenină, Jonathan dispăruse. Marea îşi com-
pletase opera de distrugere.
După furtună, urmă o perioadă de timp frumos, care fu folosită
în primul rând pentru numărarea supravieţuitorilor naufragiului.
Apelul nominal făcut de Hartlepool după listele de bord dovedi
că naufragiul făcuse treizeci şi una de victime, dintre care cinci-
sprezece oameni din echipaj şi restul pasageri. Populaţia insulei
se compunea, prin urmare, din o mie două sute de persoane.
Kav-gerul hotărî să profite de timpul frumos, pentru a explo-
ra insula Hostes sau cel puţin împrejurimile taberei. Avea să fie
însoţit de Hartlepool, Harry Rhodes, Halg şi încă trei emigranţi,
— 53 —
JULES VERNE
Gimelli, Gordon şi Ivanoff. In ultimul moment însă, se mai prezen-
tară doi candidaţi.
Kav-gerul voia tocmai să pornească spre locul de întâlnire fixat,
când atenţia îi fu atrasă de doi copii de vreo zece ani, care se în-
dreptau spre el. Unul dintre ei, cu o mutrişoară dezgheţată - obraz-
nică aproape - mergea mândru, cu nasul în vânt, cu o trufie aproape
comică. Celălalt îl urma la vreo cinci paşi mai în urmă, cu un aer
de modestie care se potrivea foarte bine înfăţişării lui timide.
Primul se apropie de Kav-ger şi i se adresă:
— Excelenţă...
Amuzat de titlul acesta neaşteptat, Kav-gerul privi mai atent
copilul, care îi susţinu îndrăzneţ privirea, fără să coboare ochii.
— Excelenţă!... repetă Kav-gerul râzând. De ce îmi spui aşa,
băieţaş?
Copilul păru foarte mirat.
— Nu se spune aşa regilor, miniştrilor şi episcopilor? întrebă
el cu un ton care trăda vădita lui îngrijorare de a se fi abătut cumva
de la regulile politeţei.
— Eh!., rosti amuzat Kav-gerul. Dar unde ai auzit tu că li se
spune Excelenţă regilor, miniştrilor şi episcopilor?
— în ziare, răspunse copilul, sigur de el.
— Citeşti ziare?
— De ce nu? Ori de câte ori am.
— Ah! Ah!... silabisi Kav-gerul. Şi cum te numeşti, ştrengarule?
— Dick.
— Dick şi mai cum?
Copilul păru că nu înţelege.
— Cum se numeşte tatăl tău?
— N-am tată.
— Mama ta, atunci?
— Nici mamă, nici tată, Excelenţă.
— Asta-i bună! exclamă Kav-gerul, din ce în ce mai intere-
sat de băieţaşul acela ciudat. Află atunci că nu ştiu să fi fost vreo-
dată rege, ministru sau episcop!
— 54 —
9
— Sunteţi guvernator! declară cu emfază copilul.

Guvernator!... Kav-gerul păru căzut din cer.
— Cine ţi-a spus asta? întrebă el.
— Hm... zise încurcat Dick.
— Ei? stărui Kav-gerul.
Dick păru din ce în ce mai încurcat. Şovăia.
— Hm... eu unul nu ştiu nimic... răspunse el în cele din urmă.
Dar odată ce dumneavoastră sunteţi mai mare aici... Şi cum toată
lumea vă spune aşa...
— Ia te uită!... se miră Kav-gerul. Apoi, cu voce mai gravă,
adăugă:
— Te înşeli, dragul meu. Nu sunt nici mai mare, nici mai mic
decât ceilalţi. Aici nu există nici un stăpân!
Dick făcu ochii mari şi se uită neîncrezător la Kav-ger. Cum era
posibil să nu existe nici un stăpân? Pentru el, ieşit dintr-o lume de
tirani, asta era ceva de neconceput. Există oare vreo ţară fără stăpân?
— Nici un stăpân, afirmă iarăşi Kav-gerul, după o scurtă pauză.
Unde te-ai născut?
— Nu ştiu.
— Ce vârstă ai?
— Vreo unsprezece ani, cred!
— Nu prea eşti sigur!...
— Zău că nu!
— Şi tovarăşul tău, care îl face pe sfinxul colo, ce este cu el?
— Este Sand.
— Fratele tău?
— Aproape... Este prietenul meu.
— Aţi fost crescuţi împreună?
— Crescuţi?... protestă Dick. Noi n-am fost crescuţi, domnule?
Kav-gerul simţi că i se strânge inima. Câtă tristeţe în cuvin-
tele pe care băieţaşul acesta le rostea cu dârzenia unui cocoşel
înfuriat. Existau oare copii care nu fuseseră „crescuţi"?
— Atunci, unde l-ai cunoscut?
— 55 —
JULES VERNE
— La Frisco1, pe chei.
— De mult?
— Da, foarte de mult... Eram mici pe atunci, răspunse Dick,
căutând să-şi adune amintirile. Sunt de atunci cel puţin... şase luni.
— Adevărat, este mult timp de atunci, aprobă serios Kav-gerul.
Se întoarse apoi spre tovarăşul băieţaşului.
— La dispoziţie, prichindelule, îi spuse el, şi ai grijă să nu-mi
spui şi tu Excelenţă. Ţi-ai pierdut cumva graiul?
— Nu, domnule, îngână copilul, mototolindu-şi între degete
bereta de marinar.
— Atunci, de ce nu spui nimic?
— Este sfios, domnule, explică Dick.
Cu ce dispreţ rostise piciul cuvintele acestea!
— A, este sfios? întrebă râzând Kav-gerul. Tu însă nu prea
pari să fii.
— Nu, domnule, declară simplu Dick.
— Şi bine faci, drăguţule!... Dar, în sfârşit, ce naiba căutaţi
voi pe aici?
— Suntem muşi, domnule.
Acum îşi aminti Kav-gerul că Hartlepool îi vorbise de doi muşi
care făceau parte din echipajul Jonathan-wlvă. Nu-i observase până
atunci printre copiii emigranţilor. Era de la sine înţeles că nu-i
ieşiseră în cale fără motiv.
— Cu ce vă pot servi? întrebă el.
Tot Dick luă cuvântul şi acum.
— Am vrea să mergem cu dumneavoastră.
— De ce?
Ochii lui Dick scânteiară.
— Să vedem şi noi...
Să vedem şi noi!... O lume întreagă în câteva cuvinte. Toată curio-
zitatea, toate visele miraculoase şi confuze ale copiilor. Chipul lui
Dick implora, toată fiinţa lui micuţă era încordată de dorinţă.
1. San-Francisco.
9
— Dar tu, stărui Kav-gerul, adresându-se lui Sand, vrei să vezi

şi tu?
— Nu, domnule.
— Dar ce vrei, atunci?
—- Eu merg cu Dick, răspunse copilul, în şoaptă.
— Ţii mult la Dick ăsta?
— O, foarte mult, afirmă Sand.
Din ce în ce mai interesat, Kav-gerul privi o clipă la cei doi
copii. Ciudată pereche! Dar încântătoare şi mişcătoare totodată,
în sfârşit, dădu sentinţa.
— O să mergeţi cu noi.
— Trăiască guvernatorul! strigară cei doi copii aruncându-şi
beretele în aer şi sărind în sus ca ieşiţi din minţi.
Kav-gerul află apoi de la Hartlepool cine erau noile sale
cunoştinţe. Maistrul de echipaj nu ştia mare lucru, dar, cu sigu-
ranţă, nici cei în cauză nu cunoşteau mai mult.
Copii părăsiţi la un colţ de stradă, trăiseră şi crescuseră ca prin
minune şi începuseră să-şi câştige pâinea de la cea mai fragedă
vârstă, exercitând tot felul de meserii: lustragii, comisionari,
hamali, vânzători de flori, de ziare etc.
Până cu şase luni mai înainte, habar nu aveau unul de exis-
tenţa celuilalt, când întâmplarea îi pusese faţă în faţă pe neaştep-
tate. Dick trecea pe chei, cu mâinile în buzunare, cu bereta într-o
parte, fluierând vesel printre dinţi un cântec favorit, când dădu
cu ochii de Sand, care sta împietrit în faţa unui dulău enorm, care
lătra la el rânjidu-şi colţii ameninţători. Fără să şovăie o clipă,
Dick se repezi hotărît între băiatul îngheţat de frică şi teribilul
lui adversar.
Nu ştim dacă atitudinea lui băţoasă îl intimidase, într-adevăr,
pe animal; cert este însă că acesta se dăduse la rândul lui înapoi
şi sfârşise prin a fugi de acolo, cu coada între picioare. Fără să
se mai sinchisească de el, Dick se întorsese apoi spre Sand:
— Cum te cheamă? îl întrebase el cu mândrie.
— 57 —
JULES VERNE
— Sand, răspunse acesta cu glasul înecat de lacrimi. Dar
pe tine?
— Dick... Dacă vrei, hai să fim prieteni.
Drept orice răspuns, Sand se aruncase în braţele eroului,
pecetluind astfel începutul unei prietenii nepieritoare. Aflat prin
apropiere, Hartlepool văzuse toată scena. Intrase în vorbă cu cei
doi copii şi le aflase astfel toată povestea tristei lor vieţi. Dorind
să facă ceva pentru Dick, care îl impresionase prin curajul de care
dăduse dovadă, îi propuse să intre ca mus pe Josuah Brener, o
corabie cu trei catarge pe care era îmbarcat atunci. De Ia primele
cuvinte însă, Dick îi pusese condiţia sine qua non, şi anume să-l
ia şi pe Sand. De voie, de nevoie, Hartlepool se învoi, şi de atunci
nu se mai despărţise de cei doi prieteni inseparabili, care îl urma-
seră când el trecuse pe Jonathan. Aceştia erau noii recruţi care
măreau expediţia proiectată.
La 28 martie, excursioniştii porniră la drum în zori. Cum nu
aveau deloc pretenţia să exploreze toată insula, ci numai împre-
jurimile, o luară de-a lungul coastei, spre nord.
Chiar de la început, îşi dădură seama că ţinutul nu era aşa de
păcătos cât îl crezuseră la început. Peninsula Hardy era stâncoasă
şi pustie, însă spre nord-vest se vedeau coline pline de verdeaţă,
prerii întinse pe care tronau pâlcuri dese de copaci.
Micul detaşament se împărţise în grupuri mici, în jurul căro-
ra se zbenguiau voioşi Dick şi Sand. Cei trei agricultori vorbeau
rar, privind uimiţi în jurul lor, în timp ce Harry Rhodes şi Halg
ţineau tovărăşie Kav-gerului, care îşi păstra atitudinea rezervată
obişnuită, cu toate că familia Rhodes îi plăcea din ce în ce mai
mult. Mama, serioasă şi bună; copiii, Edward, în vârstă de opt-
sprezece ani, şi Clary, de cincisprezece, cinstiţi şi sinceri; tatăl,
un om, un adevărat om de caracter.
Cei doi bărbaţi discutau prieteneşte despre ceea ce îi interesa
în situaţia în care se găseau. Harry Rhodes profită de ocazie pen-
tru a afla amănunte despre Mqgellânia, informându-l în schimb,
pe tovarăşul lui despre unii emigranţi mai remarcabili.
— 58 —'
9
In felul acesta, Kav-gerul află cum Harry Rhodes, posesor al

unei averi destul de însemnate, fusese ruinat la cincizeci de ani
din vina altora, şi cum, în urma acestei nenorociri nemeritate, nu
şovăise să se expatrieze, pentru a încerca să asigure viitorul soţiei
şi copiilor lui. Află apoi că, din punct de vedere al profesiei, emi-
granţii se împărţeau astfel: şapte sute cincizeci de agricultori -
printre care cinci japonezi - cuprinzând o sută patrusprezece băr-
baţi căsătoriţi, întovărăşiţi de soţiile şi copiii lor, dintre care mulţi
majori, în număr de două sute şaizeci şi doi; trei liberi profesionişti,
cinci foşti rentieri şi patruzeci şi unu de lucrători. La aceştia din
urmă se adăugau alţi patru lucrători neemigranţi, un zidar, un tâm-
plar, un dulgher şi un lăcătuş, angajaţi de societatea de colonizare
pentru a ajuta la realizarea instalaţiilor în noua colonie.
Enumerând aceste categorii diverse, Harry Rhodes le cercetă
mai în amănunt pe fiecare dintre ele. Cu privire la agricultori, nu
avea prea mult de spus. Tot ce ştia era că fraţii Moore păreau să
fie nişte temperamente violente şi că familiile Riviere, Gimelli,
Gordon şi Ivanoff păreau compuse din oameni de treabă şi munci-
tori. Restul îi era necunoscut.
Dintre cei cinci rentieri, patru erau reprezentaţi prin familia
Rhodes. Al cincilea era pur şi simplu jalnic. în vârstă de aproxi-
mativ douăzeci şi şase de ani, istovit de o viaţă de petreceri care-i
înghiţise toată averea, până Ia ultimul ban, tânărul acesta, John
Rame, nu părea bun de nimic, aşa că prezenţa lui printre emigranţi
nu-şi avea aproape nici un rost.
Mai erau, în sfârşit, cei trei rataţi liberi profesionişti. Aceştia
proveneau din trei ţări diferite: Germania, America şi Franţa. Ger-
manul se numea Fritz Gross şi era un beţiv de frunte, unul din-
tre cei mai respingători împătimiţi ai băuturii. Grăsimea lui şi
halul de murdărie în care se afla îl făcuseră celebru până şi în me-
diul acela puţin pretenţios al emigranţilor. Degeneratul acesta era
muzicant, violonist, şi uneori chiar un violonist genial. Doar vioara
îl făcea să se mai trezească din starea de completă abrutizare în care
— 59 —
JULES VERNE
se afla. O mângâia cu dragoste şi, atunci când influenţa alcoolu-
lui făcea să-i dispară tremurul convulsiv al mâinilor şi îl inspira,
scotea din delicatul instrument accente de o frumuseţe de negrăit.
Harry Rhodes avusese de două ori ocazia să asiste la miracolul
acesta.
Pe francez şi pe american îi cunoaştem deja. Erau Ferdinand
Beauval şi Lewis Dorick, cei doi revoluţionari. între timp, ajun-
seră la Baia Scotchwell, care stârni admiraţia excursioniştilor prin
bogăţia de vegetaţie şi de animale a regiunii.
Partea sudică a ţinutului acesta nu era decât la două mile
depărtare de locul în care se împotmolise Jonathan. Şi ar fi fost
minunat de potrivită pentru instalarea definitivă a taberei.
Se înnoptase de-a binelea când micul detaşament se întoarse
în tabără. Erau tocmai pe punctul de a se despărţi, când în liniştea
nopţii ajunseră până la ei sunetele dulci şi line ale unei viori.
— O vioară!... murmură Kav-gerul, adresându-se lui Harry
Rhodes. Să fie cumva Fritz Gross, de care mi-aţi vorbit.
— Asta înseamnă că este beat, răspunse cu convingere Harry
Rhodes.
Nu se înşela. Fritz Gross era, într-adevăr, beat. Când îl văzură,
câteva clipe mai târziu, privirea lui tulbure, faţa congestionată şi
balele care îi curgeau din gură nu lăsau nici o îndoială în privinţa
stării lui. Sta rezemat de o stâncă, deoarece numai astfel îşi putea
menţine echilibrul, însă melodia care ieşea de sub arcuş era su-
blimă, în jurul lui se înghesuiau vreo sută de emigranţi, care în
clipa aceea uitaseră de tot, de soarta lor nefericită, de viitorul nesi-
gur, şi se lăsau furaţi de vis pe aripile muzicii.
— Muzica este tot aşa de necesară ca şi pâinea, spuse Kav-gerul
arătând spre Fritz Gross şi spre auditorii lui. Care este rostul unui
astfel de om în sistemul lui Beauval?
— Să-l lăsăm pe Beauval în pace, răspunse Harry Rhodes bine
dispus.
Apoi, îşi continuară drumul.
— 60 —
-9-
— Cea ce nu pot să-mi explic, murmură Harry Rhodes după

ce făcură câţiva paşi, este cum naiba şi-a putut procura Fritz
Gross alcool.
Se convinseră în curând că mijlocul întrebuinţat de Fritz Gross
nu era din cale afară de original. Dădură peste un om tolănit pe jos.
— Este Kennedy, constată Hartlepool aplecându-se asupra
adormitului. O puşlama veritabilă.
Kennedy era beat mort. La fel şi alţi câţiva emigranţi, pe care
îi găsiră tolăniţi pe jos ceva mai departe de acolo.
— Ia te uită! exclamă Harry Rholdes, au profitat de absenţa
şefului, pentru a jefui depozitul.
— Care şef? întrebă Kav-gerul.
— Cum care şef? Dumneavoastră!
— Nu sunt mai şef decât oricare altul, obiectă cu nervozitate
Kav-gerul.
— Se poate, conveni Harry Rhodes. Asta nu înseamnă însă
că nu sunteţi considerat de toată lumea ca atare.
Kav-gerul voia tocmai să răspundă, când fu întrerupt de strigă-
tul sălbatic al unei femei. Ţipătul venea dintr-un cort din apropiere.
VII. PRIMA LEGE

Familia Ceroni, compusă din tatăl, Lazare, din mamă, Tullia,
şi o fiică, Graziella, era originară din Piemont. Lazare şi Tullia se
căsătoriseră cu şaptesprezece ani mai înainte; nu aveau nimic pe
atunci, dar se iubeau, şi o iubire cinstită este o forţă care ajută în
lupta pentru viaţă.
Din nefericire, menajul Ceroni avu o soartă mai tristă. înhăi-
tat cu oameni de cea mai josnică moralitate, bărbatul deveni în
scurt timp un credincios client al cârciumilor, al localurilor care
au dreptul să ofere alcool, în numele libertăţii, tuturor dezmoşte-
niţilor. Beţia îl făcea din ce în ce mai ursuz, mai rău, mai violent,
mai crud, începură scandaluri aproape zilnice, şi biata Tullia suferi
bătăi şi schingiuiri cu o resemnare de adevărată martiră. Şi, cu
toate că nimic nu ar fi putut-o împiedeca să-şi părăsească bărba-
tul, ea rămase totuşi lângă el. Făcea parte dintre femeile care nu
mai iau înapoi ceea ce au dăruit odată. Din punct de vedere al
interesului material, tangibil, caracterele acestea merită epitetul
de „absurde", dar au şi ceva admirabil, căci prin ele ne este dat
să înţelegem toată frumseţea sacrificiului şi înălţimea morală la
care se pot ridica unii oameni.
Graziella crescu în iadul acesta. Se obişnui din fragedă copilărie
să-şi vadă tatăl beat şi mama bătută. La o vârstă când toate cele-
lalte fetiţe nu se gândesc decât la joc, ea făcu o aspră cunoştinţă
— 62 —
9
cu realităţile vieţii şi fu constrânsă să lupte din greu pentru o
bucăţică de pâine.
La şaisprezece ani, Graziella era o fată serioasă, înarmată cu
o voinţă de fier împotriva mizeriilor vieţii, pe care le cunoştea
aşa de bine. Ca fizic, era înaltă, slabă, negricioasă. Fără să fie fru-
moasă propriu zis, farmecul ei cel mai mare consta în ochi şi în
expresia de inteligenţă care îi lumina chipul.
Purtarea lui Lazare Ceroni nu întârzie să-şi arate consecinţele;
erau din ce în ce mai strâmtarăţi, şi în scurt timp au început să
trăiască în mizerie. Băutura costă bani şi nu produce nimic. Chel-
tuială dublă adică. Mizeria se transformă în sărăcie cu lustru, şi
apoi, ca o consecinţă, o cale de scăpare este expatrierea, în spe-
ranţa unei vieţi mai bune. Aşa că, din exod în exod, după ce
cutreieră Franţa, după ce străbătu oceanul, America, familia Ceroni
se împotmoli la San-Francisco. Călătoria durase cincisprezece ani!
La San-Francisco, Lazare fu nevoit să deschidă ochii şi să-şi dea
seama de realitate. Pentru prima oară ascultă rugăminţile soţiei
sale şi îi făgădui să se facă om de treabă.
Se ţinuse de cuvânt şi, graţie hărniciei cu care se apucă de lucru
şi suprimării alcoolului, în şase luni reuşise să adune suma de cinci
sute de franci pretinsă de societatea de colonizare a Băii Lagoa. Săr-
mana Tullia reîncepea să creadă în posibilitatea unei vieţi fericite,
când naufragiul Jonathan-\x\m complică rău de tot lucrurile.
Condamnat, prin însăşi forţa împrejurărilor, Ia a nu face nimic,
Lazare se împrietenise cu unii dintre emigranţi, şi fireşte că nu
cu cei mai buni. Aceştia, covârşiţi şi ei de plictiseala unei vieţi
lipsite de absolut orice activitate, nu scăpară ocazia care li se ofe-
rea prin plecarea temporară a celor pe care toţi îi considerau şeful
lor. Nici nu se depărtase bine Kav-gerul cu tovarăşii lui şi ceata
aceasta de derbedei şi pusese mâna pe un butoiaş de rom, începând
o orgie bahică în toată regula. Ademenit de exemplul celorlalţi
şi neputându-se împotrivi viciului lui redeşteptat la vederea acelei
beţii crunte, Lazare îi imitase şi nu se hotărî să se reîntoarcă la
— 63 —
JULES VERNE
cortul în care îl aşteptau plângând soţia şi fiica lui decât când simţi
că nu-l mai ţin picioarele.
Şi inevitabila scenă începu chiar de la intrare. Sub pretext că
mâncarea nu era gata, italianul se înfurie când i se puse mânca-
rea dinainte, din cauza tristeţii celor două femei, şi, aţâţându-se
singur, începu în curând să răcnească şi să înjure cât îl ţinea gura.
Graziella se uita îngheţată de spaimă şi dezgust la omul acela
ieşit din minţi care era tatăl ei. O durea şi-i era şi ruşine. Tullia
însă nu mai putu răbda. Ei, cum asta! Speranţele ei duse pe apa
sâmbetei, recăderea în infernul de mai înainte!... O podidiră lacri-
mile. Fu de ajuns, încât să izbucnească furtuna.
— Stai că te învăţ eu să miorlăi! răcni Lazare, în culmea furiei.
- Şi înfipse mâinile în gâtul nefericitei femei, în timp ce Gra-
ziella se lupta zadarnic să-i desfacă degetele, care se strângeau
tot mai mult.
Dramă mută. Nici Graziella, nici mama ei nu strigară după
ajutor.
De ruşinea lumii, dramele acestea rămân în familie. Cu toate
acestea, biruită de durere şi de spaimă, Tullia scăpă la un moment
dat un strigăt, strigătul răguşit pe care îl auzise Kav-gerul. Asta
îl înfurie şi mai rău pe nebun. Strânse cu şi mai mare violenţă.
Deodată, o mână de fier îi prinse ca într-un cleşte umărul, silin-
du-l să dea drumul victimei şi să fugă împleticindu-se până în
partea cealaltă a cortului.
— Ce?... Ce este asta?... bolborosi el.
— Tăcere! porunci cineva.
Beţivanul tăcu chitic şi, copleşit de alcool, adormi imediat. Un
somn greu, din care cu greu l-ar fi putut trezi cineva.
Kav-gerul se plecase asupra femeii leşinate şi se grăbi să-i dea
îngrijirile necesare. Halg, Rhodes şi Hartlepool priveau în tăcere,
emoţionaţi.
în cele din urmă, Tullia deschise ochii, şi, văzând chipurile
străine care o înconjurau, îşi dădu imediat seama de cele petre-
cute. Primul gând fu să-l scuze pe cel care o brutalizase în aşa hal.
— 64 —
9
— Mulţumesc, domnule, spuse ea ridicându-se. N-a fost nimic...

Nu mai am nimic... Ce proastă sunt că m-am speriat aşa de tare!
— Oricine s-ar fi speriat la fel! exclamă Kav-gerul.
— Ba nicidecum, protestă cu vioiciune Tullia. Lazare nu-i un
bărbat rău. Voia să glumească...
— Face des glume de felul acesta? întrebă Kav-gerul.
— Niciodată, domnule, niciodată! afirmă Tullia. Lazare este
un bărbat bun... Nu există om mai bun ca el...
— Nu-i adevărat! întrerupse o voce plină de hotărîre.
întorcându-se spre locul de unde venea vocea, Kav-gerul şi
tovarăşii lui o văzură abia acum pe Graziella, care stătuse retrasă
până atunci într-un colţ mai puţin luminat al cortului.
— Cine eşti? întrebă Kav-gerul.
— Fiica lui, răspunse Graziella arătând spre beţivul care sforăia
netulburat în ungherul în care căzuse. Oricât mi-ar fi de ruşine,
trebuie să v-o spun, ca să mă credeţi şi să veniţi în ajutorul mamei.
— Graziella! se rugă Tullia.
— Am să spun tot, continuă fata cu şi mai multă hotărâre. Este
prima oară când găsim şi noi oameni gata să ne apere. Nu vreau
să-i las să plece fără să-i rog să le fie milă de noi.
— Vorbeşte, copilul meu, spuse Kav-gerul cu bunătate. Te poţi
bizui pe ajutorul nostru.
încurajată astfel, Graziella povesti toată viaţa lor alături de
beţivul acela care îi era tată, descrise toată mizeria vieţii aceleia
de lipsuri groaznice şi de brutalizări neomeneşti.
în timpul acesta, mama ei începu să plângă încetişor. Trecu-
tul acesta de suferinţă, pe care i-l împrospăta în minte cuvintele
fiicei sale, o împiedeca să-i mai ia apărarea călăului.
— Bine ai făcut că mi-ai spus toate astea, copilul meu, zise
Kav-gerul când Graziella termină povestirea. Fii sigură că vă vom
da tot ajutorul. Deocamdată, în seara asta, mama ta nu mai are
nevoie decât de odihnă.
— 65 —
JULES VERNE
Când ieşiră afară din cort, cei trei bărbaţi se priviră o clipă în
tăcere. Era cu putinţă ca un om să ajungă într-un asemenea hal
de abrutizare? Oftară apoi adânc şi voiau să pornească la drum,
când Kav-gerul observă că Halg nu era cu dânşii.
Bănuind că băiatul rămăsese în cort, Kav-gerul intră iar.
într-adevăr, Halg era acolo, aşa de cufundat în contemplarea Gra-
ziellei, încât nu observase plecarea tovarăşilor lui, după cum nu
remarcă nici reîntoarcerea doctorului. Privirea îi era plină de milă
şi de o adevărată încântare. în faţa lui, la câţiva paşi, Graziella
sta tăcută, cu ochii plecaţi spre pământ. Nici unul dintre ei nu vor-
bea, însă liniştea aceasta era mai elocventă decât orice.
Kav-gerul zâmbi.
— Halg! şopti el cu jumătate de voce.
Tânărul tresări şi îl urmă imediat pe doctor afară din cort.
în timp ce toţi patru mergeau tăcuţi prin întuneric, Kav-gerul
se gândea la cele auzite din gura fetei. Cel mai bun serviciu pe
care l-ar fi putut face celor două femei era să împiedece aprovizio-
narea cu alcool a călăului lor. Ar fi fost de ajuns două santinele.
Bine, fie! Dar cine să posteze cele două santinele? Cine avea
dreptul să dea ordine, să încerce a limita libertatea celorlalţi? Ar
fi fost un act de şef, şi pe insula Hoste nu exista şef.
Haida-de! Virtualmente, tot exista unul! Şi acesta nu era decât
cel care îi salvase de la o moarte sigură pe ceilalţi, cel care cunoştea
ţinutul şi era superior tuturor celorlalţi prin inteligenţă, cultură şi
caracter.
Ar fi fost o laşitate să se amăgească singur. îşi dădea bine seama
că spre el se îndreptau toate privirile acelor nefericiţi, de la el aştep-
tau încrezători ajutor, sfaturi şi hotărâri. Cu sau fără voia lui, nu
putea scăpa de răspunderea pe care i-o punea pe umeri încrederea
aceasta. Cu sau fără voia lui, şeful impus, prin însăşi forţa lucrurilor
şi prin consimţământul tacit al majorităţii naufragiaţilor, era el.
Ei, cum! El, omul îndrăgostit de libertate, care detesta toate
legile, să fie în situaţia de a restrânge independenţa altora şi de
a impune legi!
— 66 —
9
Supremă ironie: apostolul anarhist, adeptul faimoasei formule

„Nici Dumnezeu, nici stăpân", transformat în conducător! Să se
supună acestei odioase încercări a soartei? Nu era mai bine să fugă
departe de gloata aceea cu suflete de sclavi?
Dar ce ar fi devenit ei, atunci? Câte suferinţe ar fi adus de-
zertarea asta! Ai dreptul să îndrăgeşti abstracţiile, dar nu te mai
poţi numi om dacă de dragul lor închizi ochii în faţa realităţilor
vieţii şi nu-ţi sacrifici mândria pentru a atenua cât îţi stă în pu-
tere mizeria umană. Oricât ţi-ar părea de sigure teoriile dragi, tre-
buie să faci tabula rasa' cu ele atunci când binele altora cere asta.
Ajunşi în apropierea cortului locuit de familia Rhodes, înainte
de se despărţi de tovarăşii săi, Kav-gerul luase o hotărâre.
— Crezi că se poate conta pe echipajul Jonathan-ului? îl între-
bă el pe Hartlepool.
— în afară de Kennedy şi de Sirdey, bucătarul, răspund de toţi,
spuse Hartlepool.
— De câţi oameni dispui?
— Cu mine, cincisprezece.
— Cei patrusprezece au să-ţi asculte ordinele?
— Sunt sigur că da.
— Dar dumneata?
— Eu?
— Este printre noi cineva de ordinele căruia ai fi dispus să
asculţi?
— Dar... fireşte că da... dumneavoastră domnule, răspunse Hart-
lepool.
— De ce e?
— Doamne!... rosti Hartlepool, încurcat. Trebuie doar să avem
şi noi un şef. Asta se înţelege de la sine, ce naiba!
— Şi de ce să fiu tocmai eu şeful?
1. (lat.) Tablă ştearsă. Anticii scriau pe table cerate, putând şterge, la nevoie, cele
scrise. Expresia înseamnă a şterge cu buretele trecutul, a o lua de la capăt.
67
JULES VERNE
— Fiindcă altul nu este... nu văd cine ar putea fi...
Răspunsul era, într-adevăr, fără replică.
După alte câteva clipe de tăcere, Kav-gerul rosti cu voce plină
de hotărîre:
— începând din seara asta, depozitul de materiale va fi păzit.
Vei pune santinele. Cu schimbul, două câte două. Nu se apropie
nimeni de depozit. Atenţie specială la depozitul de băuturi spirtoase.
— Am înţeles, domnule, răspunse Hartlepool. în cinci
minute, santinelele vor fi la post.
— Bună seara, spuse apoi Kav-gerul, depărtându-se repede,
supărat pe el însuşi şi pe toată lumea.
VIII. LA BAIA
SCOTCHWELL
Wel-Kiej-vX se reîntoarse de la Punta-Arenas la 16 aprilie. De
îndată ce zăriră barca, emigranţii se îngrămădiră pe ţărm, curioşi
şi nerăbdători, îmbulzindu-se şi îmbrâncindu-se ca să ajungă cât
mai în faţă. Cum, de obicei, în frunte ajung numai cei puternici,
se înţelege de la sine că femeile şi, mai ales, copiii se găseau în
urma grupului compact format de bărbaţi.
Printre copiii care se zbenguiau era, fireşte, şi Dick. Numai
că el nu se resemnase să stea în dosul „celor mari" şi, curajos cum
era, reuşise să ajungă în primele rânduri, târându-l după el şi pe
inseparabilul Sand, împreună cu un alt băieţaş, cu care cei doi
muşi legaseră de opt zile o prietenie care se şi pierdea în negura
timpurilor. Băieţaşul acesta, Marcel Norely, de aceeaşi vârstă ca
şi cei doi camarazi ai lui, era un sărman micuţ firav, cu chipul
sufe-rind şi, ceva mai mult, cu piciorul drept paralizat, rămas cu
câţiva centimetri mai scurt decât cel stâng. Infirmitate care, de
altfel, nu-l împiedeca pe Marcel să fie totdeauna voios şi mare
amator de jocuri, la care se dovedea tot aşa de sprinten ca şi ceilalţi,
graţie unei cârji, de care se servea cu o dibăcie admirabilă.
— 69 —
JULES VERNE
Spuneam deci că Dick, Sand şi Marcel se strecurară printre
cei din faţă. Ispravă care, din păcate, nu a fost dusă la bun sfârşit
fără să deranjeze mai mult sau mai puţin pe cei din jur, şi întâm-
plarea făcu ca printre aceştia să fie şi Fred Moore, cel mai mare
dintre cei doi fraţi Moore, pe care Harry Rhodes îi semnalase
Kav-gerului ca fiind temperamente deosebit de violente.
Fred Moore, un vlăjgan înalt şi voinic, scoase o înjurătură când
se simţi înghiontit. Fu de ajuns ca Dick să-şi dea drumul la gură.
Se întoarse spre Sand şi Marcel, care tocmai îi imitau exemplul,
croindu-şi drum cu oarecare lipsă de delicateţe.
— Ei, băieţi! le spuse el, nu-l înghiontiţi aşa pe domnul, ce
naiba! N-are nici un rost. N-avem decât să stăm mai în urmă să
privim pe deasupra capului său.
Dată fiind statura prichindelului, cuvintele minusculului ora-
tor stârniră hohote de râs printre cei din jur, lucru care îl supără
foarte rău pe Fred Moore.
— Mormolocule! şuieră el dispreţuitor.
— Mulţumim de compliment, Măria Ta, cu toate că nu prea
pronunţaţi bine engleza, se ploconi ironic Dick.
Fred Moore făcu un pas spre el, dar vecinii lui îl opriră, sfâ-
tuindu-l să lase copiii în pace. Dick profită de ocazie pentru a o
şterge frumos de-a lungul ţărmului, printre alţi emigranţi mai paşnici.
— Am să-ţi rup urechile, broscoiule, îi strigă înfuriat Fred Moore.
Simţindu-se ceva mai la adăpost, Dick îi răspunse cu un dis-
preţ comic:
— • Ţi-ar trebui o scară pentru aşa ceva, camarade!
Fred Moore dădu înciudat din umeri, în timp ce Dick, satis-
făcut că avusese ultimul cuvânt, nu se mai ocupă de el şi îşi con-
centra toată atenţia asupra bărcii care tocmai atingea ţărmul.
Din ea sări imediat Caroly, care, după ce îşi ajută pasagerul să
coboare, plecă spre tabără în tovărăşia lui Halg şi a Kav-gerului.
în timp ce se depărtau discutând despre incidentele călătoriei
şi fericiţi că se văd din nou laolaltă, emigranţii îl năpădiseră pe
— 70 —
9
Germain Riviere cu întrebări care, în fond, se reduceau la una sin-

gură: de ce se înapoiase barca şi de ce nu venise în locul ei o cora-
bie suficient de mare pentru repatrierea tuturor?
Neştiind cui să răspundă mai întâi, Germain ceru, cu un gest,
tăcere, apoi povesti pe scurt tot ce făcuse în timpul absenţei lui
din insulă. La Punta-Arenas fusese primit de guvernator, care făgă-
duise că va da ajutor naufragiaţilor. Cum însă, pentru moment,
nu se afla la Punta-Arenas nici un vas de tonaj mai mare, îi sfă-
tuia să aibă răbdare. De altfel, situaţia nu era prea alarmantă. Aveau
alimente pentru aproape un an şi jumătate şi puteau să stea liniştiţi
fără prea mari incoveniente, cu toate că aşteptarea avea să fie destul
de lungă.
Din gură în gură, vestea fu aflată de toţi emigranţii, şi îi lăsă
aiuriţi. Siliţi să vegeteze timp îndelungat pe insula aceea, să îndure
o iarnă care numai blândă nu se putea chema! Se făcu o linişte
mormântală, plină de stupoare, în care numai ochii îţi vorbeau,
încet, încet, stupoarea se transformă în furie. înjurăturile şi blestes-
mele la adresa guvernatorului plouară cu nemiluita, până ce, din
lipsă de combustibil, furia aceasta se domoli de la sine şi emi-
granţii se împrăştiară posomorâţi spre corturile lor.
Şi, încetul cu încetul, o idee încolţi în mintea lor: era cineva
care, probabil, ştia ce ar fi fost de făcut într-o asemenea situaţie,
deoarece îi mai salvase dintr-una şi mai grea. Aşa că privirile lor
sfioase se îndreptau spre Kav-ger, care tocmai se apropia, însoţit
acum de Harry Rhodes şi de Germain Riviere. Aveau încredere
în el, şi asta îi scutea de a se mai frământa, odată ce aveau pe
cineva care să gândească şi să ia hotărâri în locul lor.
Harry Rhodes îi comunică Kav-gerului răspunsul guvernatoru-
lui de la Punta-Arenas şi îi expuse îngrijorarea care domnea prin-
tre emigranţi, din cauza iernii aspre care se apropia.
Asupra acestui ultim punct, răspunsul Kav-gerului fu liniştitor,
în Magellania iarna nu este nici pe departe aşa de grea cum este
în Islanda, Canada sau în statele nordice ale Uniunii americane;
— 71 —
JULES VERNE
clima arhipelagului este aproape asemănătoare celei a Africii
sudice, spre care fusese îndreptat Jonathan.
— Să dea Dumnezeu să fie aşa, spuse Harry Rhodes cu oare-
care îndoială. Nu ar fi însă mai bine să iernăm în Ţara de Foc?
Acolo cel puţin am fi în apropiere de oameni.
— Nu, răspunse Kav-gerul. Nu ne-ar fi de nici un folos. Dim-
potrivă, am avea numai neajunsuri, căci am fi nevoiţi să lăsăm
aici materialele şi alimentele descărcate de pe Jonathan. Trebuie
să rămânem pe insula asta, dar ne vom muta tabăra.
— Unde?
— La Baia Scotchwell. Vom găsi acolo uşor un teren potrivit
pentru aşezarea corturilor şi a caselor demontabile. Vedeţi doar
că aici nu este nici o palmă de pământ neted.
— Cum? exclamă Harry Rhodes. Să transportăm la două mile
de aici atâta material?
— Trebuie neapărat, afirmă Kav-gerul. Pe lângă faptul că Baia
Scotchwell este perfect adăpostită de vânturile de vest şi sud, ne
oferă şi apă potabilă din belşug, prin râuleţul care se varsă în ea.
Şi trebuie ca instalarea aceasta să se facă imediat. Cel mai de temut
duşman prin locurile acestea este umezeala. Prima noastră grijă
trebue să fie apărarea împotriva ei. Repet, nu avem timp de pier-
dut, căci iarna este pe drum.
— Trebuie să vorbiţi cu tovarăşii noştri despre asta, propuse
Harry Rhodes. Vor înţelege mai bine situaţia dacă le-o explicaţi
dumneavoastră.
— Prefer să faceţi în locul meu, răspunse Kav-gerul. Stau însă
la dispoziţia oricui, dacă va fi nevoie de mine.
Harry Rhodes se grăbi să comunice emigranţilor propunerea
Kav-gerului. Spre marea lui mirare, aceştia nu o primiră aşa de
rău cum se aşteptase el. Decepţia cauzată de răspunsul guverna-
torului îi descurajase, aşa că erau mulţumiţi că aveau ceva de făcut,
în interesul lor şi pe răspunderea unui om în care aveau încredere.
Numai că nu ştiau cu ce să înceapă mai întâi. Cum să trans-
porte cu bine atâtea materiale, cale de două mile într-un ţinut în
— 72 —
9
care nu exista nici urmă de drum? Aşa că Harry Rhodes primi

însărcinarea de a se duce să-l roaee pe Kav-ger să organizeze el
planul de lucru.
Kav-gerul nu avu nimic împotriva acestei dorinţe, astfel că,
sub conducerea lui, lucrul începu imediat.
începură prin construirea unui drum rudimentar pe porţiunea
de teren care se întindea de-a lungul ţărmului până la Baia Scotch-
well. La 20 aprilie, lucrarea aceasta fu gata şi urmă partea cea
mai grea: transportul.
în scopul acesta, fură fabricate un fel de care primitive: o plat-
formă de trunchiuri de copaci bine ciopliţi, pusă pe roate masive
tăiate din trunchiuri de arbori groşi. Natural că vehiculele astea
preistorice erau greoaie şi incomode, dar nu conta; se puteau folosi
de ele, şi asta era de ajuns. în scurt timp, un lung şir de care de
felul acesta, trase de bărbaţi, femei şi copii, începură să circule
repede de-a lungul ţărmului, între faleză şi ocean.
Kav-gerul nu se mărginea numai la încurajări şi sfaturi, ci par-
ticipa efectiv la lucru. Nu stătea o clipă locului. în continuu du-te
vino pe parcursul urmat de convoi, se nimerea să se afle totdea-
una exact acolo unde era nevoie de o îndrumare sau de o mână
de ajutor. Emigranţii priveau miraţi la omul acesta neobosit care
participa de bunăvoie la istovitoarea lor muncă, cu toate că nu-l
împiedeca nimeni să plece de unde venise.
La asta Kav-gerul nici nu se gândea cel puţin. Se legase trup
şi suflet de misiunea pe care întâmplarea i-o pusese pe umeri şi
era mulţumit că poate fi de ajutor acelei gloate triste, care, prin
însăşi nefericirea ei, îi era dragă.
Dar dacă el nu înţelegea să dezerteze, erau alţii care, lipsiţi
de o asemenea conduită morală, nu aveau alt gând decât de a fugi.
Şi, într-adevăr, nu era nimic mai uşor decât să pună mâna pe barcă
şi să o şteargă pe alte meleaguri mai ospitaliere. Teamă de urmărire
nu puteau avea, deoarece alt vas nu mai exista în preajma insulei.
Era aşa de simplu, încât este aproape de mirare că nimeni nu încer-
case până atunci aşa ceva.
— 73 —
JULES VERNE
Singurul neajuns era că Wel-Kiej-ul era în permanenţă păzită
de Halg şi Caroly, care dormeau noaptea pe vas, iar ziua erau me-
reu pe drum, transportând materiale. Astfel că, în situaţia asta,
cei dornici de a pune mâna pe barcă erau nevoiţi să aştepte o ocazie
favorabilă.
Ocazia aceasta se ivi, în sfârşit, la 10 mai. în ziua aceea,
Kav-gerul tocmai sosise de la Baia Scotchwell când îi zări pe cei
doi fuegieni gesticulând pe ţărm, în timp ce Wel-Kiej se depărta
cu toate pânzele întinse. La bord erau patru bărbaţi, dar nu li se
putea distinge chipurile, din cauza depărtării care se mărea din
ce în ce mai mult.
Din câteva cuvinte, Caroly îl puse pe Kav-ger la curent cu cele
petrecute. Profitând de o scurtă absenţă a lui Caroly şi a fiului
său, cei patru bandiţi se urcaseră repede în barcă şi o şterseseră.
Când tâlhăria fusese observată de cei din apropiere, era prea târziu.
între timp, emigranţii care se reîntorceau de la noua tabără se
strângeau în jurul Kav-gerului, într-un grup din ce în mai com-
pact, privind neputincioşi barca ce se depărta legănându-se graţios
pe valuri. Era o adevărată nenorocire furtul acesta, căci pierdeau
un preţios mijloc de a termina mai repede lucrul şi, totodată, posi-
bilitatea de a comunica, la nevoie, cu restul lumii. Pentru proprie-
tarii Wel-Kiej-ului însă, nenorocirea se transforma în dezastru.
Cu toate acestea, Kav-gerul nu-şi trăda prin nici un semn mânia.
Privea şi el barca îndepărtându-se. Chipul îi era calm şi rece ca întot-
deauna. Când Wel-Kiej-ul dispăru, în cele din urmă, după o coti-
tură a ţărmului, se întoarse spre cei care îl înconjurau şi spuse liniştit:
— La lucru!
Munca reîncepu cu un zel îndoit. Pierderea bărcii îi obliga pe
lucrători să se grăbească, dacă voiau să sfârşească înainte de
venirea iernii.
Emigranţii admirau calmul şi seninătatea Kav-gerului. Nimic
nu se schimbase în purtarea lui; era tot aşa de bun şi de harnic
ca şi mai înainte. Autoritatea lui crescu foarte mult.
— 74 —
9
în chiar seara acelei zile de 10 mai, Hartlepool începu o anchetă

pentru descoperirea autorilor furtului. Natural că rezultatul aces-
tei anchete nu aduse prea mare lumină, dat fiind faptul că ancheta-
torul avea de-a face cu o mulţime de oameni, care nu fuseseră
niciodată prea îndrăgostiţi de disciplină. îi îngădui totuşi să-şi
îndrepte bănuielile spre patru indivizi, pe care nimeni nu-i mai
văzuse în cursul serii. Doi făceau parte din echipaj, bucătarul Sirdey
şi marinarul Kennedy. Ceilalţi doi erau emigranţi, foarte deochiaţi,
doi pretinşi lucrători, numiţi Furster şi Jackson.
în privinţa primilor, bănuielile se confirmară în scurt timp, dar
despre ceilalţi doi nu s-a aflat mare lucru.
într-adevăr, a doua zi dimineaţa, Kennedy şi Sirdey se înfăţi-
şară, ca de obicei, la lucru. La drept vorbind, păreau rupţi de obo-
seală. Sirdey era chiar rănit. Abia mergea şi avea zgârieturi adânci
pe faţă.
Hartlepool îl cunoştea foarte bine pe potlogarul acesta, al cărui
caracter murdar nu-i inspira decât dispreţ,
îl întrebă cu asprime:
— Unde ai fost ieri, cocoşule1?
— Unde am fost?... răspunse cu o mirare ipocrită Sirdey. Unde
sunt în fiecare zi.
— Dar nu te-a văzut nimeni, potlogarule. Nu cumva te-ai rătă-
cit prin preajma bărcii?
— Bărcii? repetă Sirdey cu aerul unui om care nu înţelege
nimic.
— Hm!... exclamă nemulţumit Hartlepool.
Apoi, reluă:
— Ai putea să-mi spui ce este cu zgârieturile de pe faţa ta?
— Am căzut, explică Sirdey. Chiar voiam să vă înştiinţez că
n-am să pot lucra astăzi. Abia pot să merg.
— Hm!... mârâi din nou Hartlepool, depărtându-se.
1. Nume dat bucătarilor de pe vasele de comerţ
75
JULES VERNE
îşi dădea seama că nu poate scoate nimic de la pungaşul acela.
în ce-l priveşte pe Kennedy, n-avea nici măcar un pretext ca
să-l ia la rost. Deşi galben ca ceara şi părând că se simte foarte
rău, bucătarul îşi văzu de treburile obişnuite, fără să sufle un cuvânt.
A doua zi, lucrul începu la ora obişnuită, fără ca problema să
fi fost rezolvată. Primii sosiţi la Baia Scotchwell avură însă o sur-
priză. Pe ţărm, la mică depărtare de gura râului, zăceau cadavrele
lui Jackson şi Furster. în apropierea lor era barca, spartă şi pe trei
sferturi plină cu apă şi nisip.
Acum, întâmplarea putea fi reconstituită uşor. Manevrată neîn-
demânatic, barca se lovise de stânci în apropiere de Baia Scotch-
well, se spărsese şi se scufundase. Dintre cei patru oameni îmbar-
caţi, doar Kennedy şi Sirdey - după toate probabilităţile - reuşiseră
să ajungă înot pe uscat, însă ceilalţi nu se putuseră salva şi, la
prima maree, corpurile lor fuseseră aduse pe ţărm, alături de Wel-
Kiej-\i\ pe jumătate distrus.
După o examinare serioasă, Kav-gerul constată că epava bărcii
era încă utilizabilă. Aşa că dădu dispoziţii să fie trasă pe ţărm,
departe de curentul mareelor. în ziua de 13 mai transportul mate-
rialelor fu terminat complet şi se procedă imediat la instalarea
caselor demontabile, care - foarte ingenios fabricate - se ridicau
cu o repeziciune uimitoare. Cu aceeaşi grabă fură însă şi ocu-
pate, operaţie care provocă certuri violente. într-adevăr, nu ajun-
geau pentru adăpostirea a o mie două sute de persoane; puteau
găzdui cel mult două treimi dintre naufragiaţi. De aici, certuri şi,
în cele din urmă, încăierări. Cei mai puternici reuşiră să ocupe
primii casele şi interziceau celorlalţi intrarea. Totuşi, fură nevoiţi
să cedeze în faţa numărului lor mare şi se învoiră să locuiască
împreună cu cei pe care voiau să-i exproprieze. Avu deci loc o
nouă selecţionare, bazată tot pe forţa competitorilor. Apoi, când
casele adăpostiră efective destul de impozante pentru a înfrunta
fără primejdie restul imigranţilor rămaşi pe dinafară, aceştia fură
nevoiţi să se resemneze şi să se mulţumească cu corturile.
— 76 —
9
Aproape cinci sute de persoane, în majoritate femei şi copii,

rămaseră astfel pe dinafară. Bărbaţi erau puţini, în general părinţi
şi soţi nevoiţi să împărtăşească soarta întregii familii. Printre alţii
şi Kav-gerul cu cei doi fuegieni, care nu erau oameni să se sperie
de nopţi petrecute în aer liber, precum şi supravieţuitorii din
echipajul Jonathan-uhn, cărora Hartlepool le dăduse ordin să
rămână în corturi. Oamenii aceştia de treabă se supuseseră fără
să crâcnească. Tot printre cei nefavorizaţi de soartă se numărau
John Rame şi Fritz Gross, scoşi din luptă din cauza slăbiciunii
lor fizice, precum şi familia Rhodes, al cărei şef nu-i plăcea să
recurgă la violenţe.
Aceste cinci sute de persoane se instalară deci în corturi.
Micşorarea numărului ocupanţilor le îngădui să pună pereţi dubli,
făcându-le mai călduroase. în acest timp, ceilalţi se ocupau de ame-
najarea interioară a caselor şi astupau cu grijă orice crăpătură, cel
mai important lucru fiind - după sfaturile Kav-gerului - lupta
împotriva umezelii; alţii se aprovizionau cu lemne din pădurea
învecinată sau împărţeau alimentele. Zidarii lucrau în grabă sobe
rudimentare.
Nu terminaseră bine preparativele acestea şi iarna îşi făcu apa-
riţia - din fericire destul de târziu - sub forma unui viscol de o
violenţă înspăimântătoare. în câteva minute pământul fu acope-
rit cu un linţoliu alb. A doua zi, se circula foarte greu prin tabără,
deoarece zăpada se depusese într-un strat de peste un metru
grosime.
Din fericire, emigranţii erau la adăpost de frig. închişi în case
sau adăpostiţi de corturile cu pereţi dubli, încălzite de văpaia
flăcărilor din sobe, naufragiaţii de pe Jonathan erau gata să înfrunte
asprimea unei ierni arctice.
IX. IERNAREA
Timp de cincisprezece zile, viscolul şuieră fără întrerupere şi
zăpada căzu cu nemiluita. Vreme de două săptămâni, emigranţii
fură siliţi să stea îngropaţi în adăposturi, fără a îndrăzni să scoată
nasul afară.
Se înţelege de la sine că sechestrarea aceasta forţată era o pa-
coste pentru toţi, - iar pentru cei care se procopsiseră cu case era
o adevărată mizerie. Casele acestea erau construite din simple
panouri de lemn prinse între ele şi erau lipsite de cel mai elemen-
tar confort. Cu toate acestea, momiţi de aspectul lor - ca şi de
faptul că se numeau case! emigranţii se încăieraseră pentru adă-
posturi şi se îngrămădiseră înăuntru peste măsură. Le transfor-
maseră în adevărate dormitoare, care deveneau săli comune şi
bucătării în timpul zilei. Din îngrămădeala asta, din traiul laolaltă
al mai multor căsnicii, rezulta în mod obişnuit o promiscuitate
permanentă, supărătoare atât din punct de vedere igienic, cât şi
al bunei înţelegeri dintre locatari. Trândăveala şi plictiseala sunt
generatoare de certuri, şi emigranţii se plictiseau de moarte în
chichínetele acelea troienite de zăpadă.
La drept vorbind, bărbaţii tot mai găseau cu ce să-şi omoare
vremea. Se trudeau să mobileze grosolan încăperile acelea lip-
site de orice mobilă. Ciopleau toată ziua cu toporul, făcând scaune
şi mese, pe care noaptea le dădeau în lături ca să întindă aşternuturile
— 78--
-9-
pentru dormit. Femeile însă nu aveau nici o ocupaţie. După ce

terminau cu grija copiilor şi sfârşeau cu gătitul mâncării, care -
dat fiind faptul că principala lor alimentaţie consta din conserve -
nu le lua prea mult timp, nu le mai rămânea decât taifasul pen-
tru a-şi omorî timpul. Şi nu se dădeau în lături. Le mergea gura
toată ziua - şi nu trebuie să uitaţi că şi prea marea activitate a
acestui organ este generatoare de certuri. De mirare este doar că
disputele nu începuseră chiar din prima zi.
Cei care se adăposteau în corturi, dacă aveau de suferit din
pricina vremii, beneficiau, în schimb, de alte avantaje, în unele
privinţe. Dispuneau de loc mai mult, unele familii având la dis-
poziţie chiar un cort întreg, cum erau, de exemplu, familiile Rhodes
şi Ceroni. Cei cinci japonezi locuiau împreună într-un cort mai retras.
Tabăra se întindea pe malul drept al râului care, venind dinspre
vest, trecea pe lângă ea, cotea imediat, făcând aproape cale
întoarsă, şi îşi continua cursul spre nord-vest, pentru a se vărsa
în ocean la vreo trei kilometri depărtare. Chiar pe malul râului se
ridica una dintre cele mai elegante case, însă aşa de micuţă, că
numai trei persoane puteau locui în ea. Şi-o adjudecase, chiar din
prima zi, fără ceartă şi fără scandal, un emigrant numit Patter-
son. Om practic, oferise adăpost altor doi tovarăşi de nenorocire;
beneficia astfel de linişte şi de avantajul moral al alegerii. Firav
şi slăbuţ fiziceşte, alesese doi tovarăşi puternici, voinici ca brazii.
Cu ei alături era sigur că nimeni nu avea să-i dispute proprietatea.
Hercule nr. 1 se numea Blaker, Hercule nr. 2, Long. Primul era
un ţăran tânăr de douăzeci şi şapte de ani, fire voioasă şi carac-
ter cinstit şi sincer. Din păcate, o bulimie1 îndărătnică îi amăra
necontenit viaţa. Din cauza sărăciei, nu avusese niciodată fericirea
de a-şi potoli vreodată complet, foamea şi emigrase numai în spe-
ranţa că va ajunge să-şi poată astâmpăra, în sfârşit, stomacul. Al
doilea era un lucrător, fierar, cu creierul mic şi muşchii enormi,
1. Foame patologică, exagerată, continuă
79
JULES VERNE
o brută voinică şi maleabilă ca şi fierul roşu pe care îl ciocănea
în timpul lucrului.
Cât despre Patterson, el nu emigrase atât din cauza mizeriei,
cât din dorinţa de câştig. Cu el, soarta se arătase bună şi rea în
acelaşi timp. Este just că soarta hotărâse să fie născut şi părăsit
pe marginea unui drum irlandez, dar îl înzestrase, în schimb, cu
o zgârcenie fantastică, dându-i, prin urmare, mijlocul de a câştiga
toate bunurile care îi lipseau în clipa sosirii lui pe lume. Datorită
acestei avariţii, reuşise, într-adevăr, să agonisească o avere
respectabilă la vârsta de douăzeci şi cinci de ani. Muncă îndâr-
jită, privaţiuni de tot felul, exploatare cinică a celorlalţi, nimic
nu precupeţise pentru a ajunge la rezultatul acesta.
Cu toate acestea, oricât ar fi de genial, un tânăr lipsit de cel
mai mic capital iniţial nu poate progresa decât încetul cu încetul
pe calea îmbogăţirii. Câmpul lui de activitate era prea mic ca să-i
îngăduie o ascesiune rapidă. Aşa că Patterson nu progresa decât
anevoie, muncind din greu şi rivalizând cu Harpagon în zgârce-
nie, când auzi povestindu-se despre posibilităţile minunate pe care
le-ar fi avut în America un om fără scrupule ca el. îmbătat de bas-
mele acestea miraculoase, nu mai visă altceva decât Lumea-Nouă
şi se hotărî să pornească într-acolo, nu în speranţa de a ajunge mil-
iardar ca aţâţi alţii porniţi de mai jos decât el, dar cu siguranţa
că va reuşi să-şi rotunjească averea mai repede decât în patria lui.
Abia ajuns pe pământul Americii, fu momit de reclama promi-
ţătoare a societăţii de colonizare făcute Băii Lagoa. încrezător în
promisiunile societăţii, îşi spuse că acolo avea să găsească un teren
virgin, în care micul lui capital putea fi utilizat cu folos, şi se îmbar-
că pe Jonathah, împreună cu ceilalţi emigranţi.
E drept că speranţele îi cam fuseseră înşelate, dar Patterson
nu era dintre cei care se descurajează repede. El avea răbdare:
dacă un singur naufragiat ar fi reuşit să câştige ceva, în dezastrul
comun acela ar fi fost, cu siguranţă, el.
Ajutat de Blaker şi de Long, îşi instalase căsuţa la oarecare
distanţă de ocean, chiar pe malul râului, şi anume în singurul loc
— 80 —
9
prin care cineva putea coborî spre albia lui. In susul apei, ţărmul
se ridica brusc, sub forma unei faleze de aproape cincisprezece
metri înălţime; în jos, după o mică întindere de pământ plan,
terenul cobora brusc şi râul se transforma în cascadă. Emigranţii
aveau deci de ales: ori să facă un drum de mai bine de de un kilo-
metru în susul apei, ori să treacă prin faţa casei lui Patterson pen-
tru a-şi umple urcioarele şi găleţile.
Casele celelalte şi corturile se înşirau într-o ordine pitorească
pe ţărmul oceanului. Kav-gerul locuia cu Halg şi Caroly într-o
ajupa construită de cei doi indieni, un fel de colibă rudimentară
din crengi şi iarbă uscată. Avea însă pentru ei un avantaj: era în
apropierea locului în care era împotmolită barca, astfel că puteau
profita de orice clipă de vreme frumoasă pentru a continua repara-
ţiile de care avea nevoie ambarcaţiunea.
Timp de cincisprezece zile, cât ţinu viscolul, nici vorbă nu putea
fi de aşa ceva. Asta nu însemna că stăteau cu mâinile în sân, ca
restul emigranţilor. Kav-gerul, în special, vizita zilnic tabăra, deoa-
rece prezenţa lui acolo era din ce în ce mai necesară, într-adevăr,
mulţi dintre emigranţi îmbolnăvindu-se de diferite boli, în spe-
cial bronşite.
După vizitele medicale, Kav-gerul intra în cortul familiei
Rhodes, unde discuta timp de o oră sau două despre tot ce îi intere-
sa pe naufragiaţi. îi plăcea din ce în ce mai mult familia aceas-
ta, îl încânta bunătatea plină de simplitate a doamnei Rhodes şi
a fiicei ei, Clary, care îndeplineau cu devotament rolul de infir-
miere pe lângă bolnavii lui. Preţuia mult sufletul cinstit şi jude-
cata dreaptă a lui Harry Rhodes, pentru care nutrea un sentiment
tot mai profund de prietenie.
— încep să cred că a fost o fericire potlogăria pungaşilor care
v-au furat barca, îi spuse într-o zi Harry Rhodes. Poate că, dacă
ar fi fost în bună stare, ne-aţi fi părăsit de îndată ce se termina
instalarea. Pe când aşa, sunteţi prizonierul nostru.
— 81 —
JULES VERNE
— Cu toate acestea, tot va trebui să plec, obiectă Kav-gerul.
Cum însă atunci nu va mai fi nimeni pe insulă, cred că nimic nu
mă va putea împiedeca.
— Vă înapoiaţi pe Insula Nouă?
Kav-gerul nu răspunse decât printr-un gest vag. Da. Pe Insu-
la-Nouă locuia. Acolo trăise ani îndelungaţi. Să se reîntoarcă? Nu
mai avea motive. Insula-Nouă nu mai era un ţinut liber.
— Dacă aş fi vrut să plec, spuse el schimbând subiectul, cred
că cei doi tovarăşi ai mei nu ar fi fost prea încântaţi. Halg, în spe-
cial, ar fi părăsit insula cu regret şi poate că nici n-ar fi vrut să plece.
— De ce? întrebă doamna Rhodes.
— Pentru simplul motiv că Halg pare să aibă nefericirea de a
fi îndrăgostit.
— Frumoasă nefericire! glumi Harry Rhodes. îndrăgostit! De
altfel, la vârsta lui, nu-i de mirare.
— Nu spun nici eu altfel, recunoscu Kav-gerul. Mă gândesc
numai la suferinţa bietului băiat, la vremea despărţirii.
— De ce să se despartă de cea pe care o iubeşte, câtă vreme
ar putea-o lua în căsătorie? întrebă Clary, care, ca toate fetele, se
interesa de chestiunile sentimentale.
— Fiindcă este vorba de fiica unui emigrant. Cu siguranţă că
fata n-ar consimţi să rămână în Magellania; pe de altă parte, nu
văd ce ar putea face Halg dacă s-ar duce într-una din ţările dum-
neavoastră aşa-zis civilizate, fără să mai punem la socoteală că
nu s-ar despărţi cu inima uşoară de tatăl lui şi de mine.
— O fată a unui emigrant, spuneţi? întrebă Harry Rhodes. Nu
cumva este vorba de Graziella Ceroni?
— Am întâlnit-o de câteva ori, se amestecă şi Edward. Deloc
rea, aş putea afirma că este chiar drăguţă.
— Halg o găseşte fermecătoare! zise Kav-gerul, zâmbind. Până
acum nu văzuse decât fuegiene, care, recunosc, nu prea sunt
grozave.
— Aşadar, despre ea este vorba? întrebă Harry Rhodes.
— 82 —
9
— Da. în seara când am fost nevoiţi să intervenim în inciden-

tul dintre părinţii ei, am remarcat impresia puternică pe care a
făcut-o fata asupra lui Halg. O adevărată revelaţie, aş putea spune.
Ştiţi bine cât de nefericite sunt femeile acestea două, Graziella şi
mama ei; de la milă la dragoste nu-i decât un pas.
— Drumul cel mai frumos spre dragoste, declară doamna
Rhodes.
— în orice caz, ceea ce vă pot destăinui este că, din seara aceea,
Halg urmează drumul acesta cu o sârguinţă vrednică de admirat.
Nici nu vă puteţi imagina schimbarea produsă în el. Să vă dau
un exemplu: indigenii din Magelania nu prea fac mare caz de ele-
ganţă, ajungând deseori ca, în dispreţul climei, care numai prea
blândă nu este uneori, să umble complet goi. Pervertit de civi-
lizaţie, Halg, căruia am făcut, greşeala de a-i da unul dintre cos-
tumele mele vechi, a şi început să aibă veleităţi de dandy. Şi asta
nu-i nimic! A descoperit printre emigranţi un bărbier şi I-a pus
să-i aranjeze frumos părul. Este poate primul fuegian care a fost
în stare de extravaganţa asta. Şi asta nu-i tot. Şi-a procurat, nu
ştiu cum, un costum nou, elegant, şi nu mai îl poţi vedea decât
îmbrăcat europeneşte şi încălţat cu pantofi care, de altfel, trebuie
că-l strâng grozav. Caroly nu-şi crede ochilor. înţeleg însă foarte
bine ce poate să însemne asta.
— Dar Graziella, se interesă doamna Rhodes, cum priveşte
sforţările astea de a-i fi pe plac?
— Vă închipuiţi, cred, că n-am întrebat-o. Judecând însă după
faţa mereu veselă a Iui Halg, presupun că nu-i merg prea rău
treburile.
— Asta nu mă miră, interveni Harry Rhodes, Halg este băiat
frumos.
— Ca fizic, nu este rău, aprobă Kav-gerul cu o evidentă sa-
tisfacţie. Vă asigur că, moralmente, este şi mai bine. O inimă
vitează, credincioasă, bună, devotată şi inteligentă, lucru care, cred,
nu este de natură să-i dăuneze.
— 83 —
JULES VERNE
— Este elevul dumneavoastră, nu? întrebă doamna Rhodes.
— Puteţi spune: fiul meu, rectifică Kav-gerul, căci îl iubesc ca
pe copilul meu. Tocmai asta mă face să fiu mâhnit văzându-l într-o
situaţie care, în cele din urmă, n-are să-i aducă decât suferinţe.
Părerile Kav-gerului erau cât se poate de juste. Graziella şi Halg
se simţeau atraşi de o simpatie din ce în ce mai vie. Din prima
clipă când o văzuse, toate gândurile fuegianului se îndreptară spre
ea, iar de atunci nu trecuse o singură zi ca să nu se revadă. Mar-
tor la scena care necesitase intervenţia Kav-gerului, cunoştea si-
tuaţia nenorocită a familiei, de care, de altfel, cu flerul extraor-
dinar al îndrăgostiţilor, profită fără scrupul. Sub pretext că se îngri-
jeşte de nevoile şi de siguranţa celor două femei, stătea toată ziua
pe lângă ele, discutând vrute şi nevrute în limba engleză, pe care
o cunoşteau toţi.
Fata îşi dădu în curând seama de cauzele acestui neobişnuit
şi arzător zel, însă sentimentele pe care le inspira tânărului indi-
gen o amuzaseră, în loc să o farmece. Cu părul lui negru, lins, cu
nasul uşor turtit şi pielea aproape negricioasă, Halg îi făcea impre-
sia unui om de cu totul altă rasă. După clasificarea ei fantezistă,
oamenii se împărţeau în două rase distincte: oameni şi sălbatici.
Halg, fiind sălbatic, nu putea fi om. Raţionamentul era cam aspru.
Aşa că, la început, nici nu-i trecu prin cap că ar putea exista vre-
odată o legătură oarecare între un sălbatic îmbrăcat în piei de ani-
male şi o italiancă de clasă superioară cum se credea ea.
încetul cu încetul însă se obişnui cu trăsăturile şi cu costumul
sumar al sfiosului ei adorator şi ajunse, în cele din urmă, să-l consi-
dere la fel cu ceilalţi. Este foarte adevărat că şi Halg făcu toate
sforţările ca să provoace revoluţia aceasta a părerilor ei. într-o bună
zi, Graziella îl văzu ivindu-se îmbrăcat europeneşte, şi chiar cu
tot dichisul. Se înţelege că hainele acestea nu erau ceea ce s-ar
numi ultima expresie a modei, dar asta nu-l împiedeca pe Halg
să se creadă elegant, la modul cel mai desăvârşit chiar, şi să se
admire toată ziua într-o oglindă pe care şi-o procurase.
— 84 —
JULES VERNE
Câtă trudă pe el până să găsească printre emigranţi pe unul
mai binevoitor care să fie dispus să facă pe frizerul de ocazie, şi
câtă frământare până să-şi poată procura costumul acela aşa de
elegant. Şi poate că, până la urmă, toată truda lui s-ar fi dovedit
zadarnică, dacă nu ar fi avut norocul să dea peste Patterson.
Patterson vindea orice şi nu ar fi lăsat niciodată să-i scape
ocazia de a încheia o afacere. Dacă nu avea obiectul cerut, îl găsea
totdeauna, dând cu o mână şi primind cu alta, alegându-se oricum
cu ceva câştig. Aşa că el îi furnizase costumul cerut şi pusese mâna
pe toate economiile tânărului.
Acesta nu avea nimic de regretat, căci sacrificiul îi fu recom-
pensat. Atitudinea Graziellei se schimbase imediat. După clasi-
ficarea ei personală, Halg încetase de a mai fi un sălbatic şi
devenise om.
De atunci, lucrurile progresau cu paşi uriaşi, şi cei doi tineri
se apropiara din ce în ce mai mult unul de altul. Harry Rhodes
avea dreptate. Halg, dacă facem abstracţie de tipul special al rasei
sale, era un băiat cu adevărat frumos. înalt, robust, obişnuit cu
viaţa în aer liber, avea acea graţie în atitudine pe care numai
supleţea membrelor şi armonia mişcărilor o pot da. Pe de altă parte,
în afară de faptul că inteligenţa lui, dezvoltată de lecţiile Kav-
gerului, nu era de loc mediocră, în ochii lui nu citeai decât sim-
ceritate şi cinste; mai mult decât era necesar că să înduioşeze inima
unei fete nefericite.
Din ziua în care Halg şi Graziella se simţiră complici fără
să-şi fi spus un cuvânt, timpul trecu repede pentru ei. Ce impor-
tanţă avea viscolul? Ce-i privea pe ei gerul? Intemperiile făceau
intimitatea mai dulce şi mai de grabă se temeau decât doreau ca
timpul să se facă frumos.
Cu toate acestea, vremea se îmbunătăţi şi emigranţii, care
n-aveau aceleaşi motive de indiferenţă, apreciară cum se cuvine
schimbarea. Tabăra se însufleţi ca prin farmec. Corturile şi case-
le se goliră. în timp ce bărbaţii îşi dezmorţeau braţele înţepe-
— '86 '—
9
nite de lunga inactivitate, cumetrele, bucuroase că-şi pot găsi noi

auditoare, mergeau din uşă în uşă, făcând vizite şi schimbând
vorbe drăguţe, lucru pe care care îl cam uitaseră în ultimele cinci-
sprezece zile.
Caroly profită de timpul frumos pentru a începe repararea Wel-
Kiej-xAxsi, cu dulgherii care îl mai ajutasară odată.
în timp ce Caroly şi tovarăşii Iui mânuiau rindeaua şi ferestrăul,
Kav-gerul, dornic de a-şi procura ceva provizii proaspete, plecă
la vânătoare cu Zoi. Cu toată asprimea iernii, viaţa animală îşi
urma cursul. Pădurile erau pline de păsări nandu1, guanaci şi vulpi,
pe deasupra câmpiilor zburau în stoluri gâşte de munte, potârnichi
mici, becaţe şi becaţine. Litoralul era plin de scoici bune de mân-
cat. Balenele ajungeau până în apropierea insulei, şi lupii de mare
mişunau pe lângă ţărm.
De pescuit însă nu putea fi vorba. Peştele urcă iarna, ceva mai
spre nord, în canalul Beagle şi în Strâmtoarea Magellan.
Din excursia lui, Kav-gerul se înapoie cu vânat mult şi cu veşti
despre cele patru familii care crezuseră necesar să se despartă de
tabără şi să se instaleze la câteva mile depărtare în interiorul insulei.
Dizidenţii aceştia nu erau altcineva decât familiile Riviere, Gime-
lli, Gordon şi Ivanoff. După reîntoarcerea lui Riviere de la Punta-
Arenas, toţi patru luaseră hotărîrea de a se stabili separat. Agricul-
tori de treabă, sănătoşi, bine echilibraţi, aveau nevoie de muncă
şi căutau cu orice preţ un teren de activitate pentru mâinile lor
pe care nu puteau să le ţină în buzunare.
Şi îl găsiseră. Cu ocazia tăierii lemnelor pentru fabricarea
schelei necesare la descărcarea Jonathan-uhii, Riviere remarcase
bogăţia pădurilor de pe insulă; şi când, la Punta-Arenas, află că
vor fi nevoiţi să rămână mai mult timp acolo, se hotărî să folo-
sească ocazia pentru a încerca o exploatare a masei lemnoase. în
scopul acesta, îşi procură imediat din oraş instrumentele necesare
1. n.tr. Specie din America de sud, asemănătoare struţului până şi prin stupiditate.
87
JULES VERNE
şi le încarcă în barcă. Din punct de vedere al producţiei, afacerea
avea să fie minunată, deoarece pădurile nu erau proprietatea
nimănui şi, prin urmare, nu costau absolut nimic. Rămânea însă
problema transportului. Riviere era convins că şi aceasta avea să
se rezolve cu timpul. înainte de a se apuca de treabă, îşi împărtăşise
planul lui Gimelli, Gordon şi Ivanoff, cu care legase prietenie încă
de pe Jonathan. Aceştia îl aprobară din toată inima, regretând
numai că nu-l puteau imita şi ei pe socoteala lor proprie. Cu toate
acestea, o idee născând alta, le veni în gând un plan asemănător,
încă din primele zile, observaseră fertilitatea solului. De ce nu ar
înerca o crescătorie de vite sau ceva plugărie? N-aveau mare lucru
de pierdut, căci, dacă până în şase luni rezultatul părea defavo-
rabil, urmau să părăsească insula odată cu ceilalţi. Dacă însă, dim-
potrivă, înregistrau succesul pe care îl sperau, nimic nu îi putea
obliga să plece. Africa sau Magellania, ce importanţă avea, odată
ce tot erau departe de ţara lor? Aşa că nu riscau decât câteva luni
de muncă pierdută.
Aceste patru familii, compuse din bărbaţi inteligenţi, femei
serioase, fete şi băieţi robuşti şi sănătoşi, aveau în mâinile lor toate
atuurile pentru a reuşi acolo unde alţii n-ar fi putut-o scoate la
capăt. îşi puseră deci de îndată planul în aplicare, cu aprobarea
şi concursul lui Hartlepool şi al Kav-gerului.
în timp ce emigranţii se ocupau cu transportarea materialelor
de pe corabie la Baia Scotchwell, dizidenţii îşi pregătiră plecarea.
Improvizară un car cu osii de lemn şi roţi pline, foarte primitiv,
fireşte, însă mare şi solid. în carul acesta încărcară provizii, se-
minţe, grâne, unelte de agricultură, utensile de menaj, arme, muniţii,
într-un cuvânt tot ce era necesar pentru începutul exploatării. Avură
grijă să ia şi patru sau cinci perechi de păsări. Gordon, care avea
să se consacre, în special, creşterii vitelor, îşi alese câteva exem-
plare de ambele sexe din rasele bovină, ovină şi porcină. Prevăzuţi
astfel cu toate cele necesare, porniră spre nord, în căutarea unui
teren potrivit viitoarelor lor ocupaţii.
9
Găsiră ceea ce căutau la doisprezece kilometri de Baia Scotch-

well. Acolo se întindea un platou întins, mărginit la vest de păduri
dese şi la est de o vale largă, prin mijlocul căreia curgea un râuleţ.
Valea aceasta constituia un loc admirabil de păşune pentru turme
oricât de numeroase. Ceva mai mult, platoul părea acoperit de o
scoarţă de humus care promitea să fie excelentă pentru agricul-
tură atunci când avea să fie răscolită de plug.
Coloniştii se apucară de treabă. Prima grijă fu să construiască
patru mici ferme cu pereţi din trunchiuri de copaci. Deşi asta nece-
sita un spor de muncă, era mai bine, pentru buna înţelegere din-
tre ei, ca fiecare să-şi aibă locuinţa lui proprie.
Timpul rău, zăpada şi frigul nu constituiseră o piedică, astfel
că fermele erau gata când îi vizitase Kav-gerul. De altfel, minunat
de ceea ce poate face o voinţă mânată de un ţel precis, acesta îşi
repetă vizitele. Riviere era pe punctul de a termina construcţia unui
fierăstrău mecanic, pentru care folosea o cădere de apă din apropiere.
La rândul lor, Gimelli şi Ivanoff se apucaseră să desţelenească
pământul în vederea arăturilor, al căror timp se apropia, în timp ce
Gordon construia de zor adăposturi pentru animalele lui.
Chiar dacă sforţările acestea ar fi fost sortite să rămână zadar-
nice, Kav-gerul admira nevoia aceasta a lor de activitate, care era
preferabilă apatiei celorlalţi emigranţi.
Aceştia, ca nişte copii mari ce erau, se bucurară de soare atât
cât putură, apoi, când cerul se posomori din nou, se îngropară în
adăposturi, ducând aceeaşi viaţă vegetativă, până când timpul fru-
mos avea să-i facă să scoată iar nasul la aer. Se scurse în felul
acesta o lună de zile, cu alternanţe de timp frumos, puţin, şi timp
urât, mult. Veni şi ziua de 21 iunie, data solstiţiului de iarnă pen-
tru emisfera australă.
între timp, felul cum se grupaseră emigranţii suferise mari
schimbări. Se născuseră prietenii noi şi se iscaseră certuri în cele
vechi, lucru care provocase mutarea locuitorilor din casele demon-
tabile. Pe de altă parte, începuseră să se contureze grupuri aparte
— 89 —
JULES VERNE
în gloata emigranţilor, aşa cum se conturează insuliţele la suprafaţa
fluviilor când scad apele.
Unul dintre grupurile acestea era format de Kav-ger, din cei
doi fuegieni, Hartlepool şi familia Rhodes. în jurul lui gravita
echipajul Jonathan-ului, inclusiv Dick şi Sand, aşa cum orbitează
un satelit natural în jurul unei planete.
Alt grup era cel format tot din oameni liniştiţi şi serioşi şi îi
cuprindea pe cei patru lucrători angajaţi de societatea de colo-
nizare, Smith, Wright, Lawson şi Fock, plus vreo cincisprezece
lucrători îmbarcaţi pe Jonathan pe propriul lor risc.
Al treilea grup nu număra decât cinci membri; cei cinci japo-
nezi, care trăiau la un loc, în linişte şi mister, şi pe care nimeni
nu-i mai văzuse aproape de loc în ultimul timp.
Al patrulea îl avea ca şef pe Ferdinand Beauval, în al cărui
câmp magnetic evoluau vreo cincizeci de emigranţi.
Al cincilea, destul de redus ca număr, asculta de Lewis Dorick.
Printre membrii lui trebuie menţionaţi marinarul Kennedy,
maestrul bucătar Sirdey şi încă vreo cinci sau şase pretinşi lucră-
tori, care, în realitate, nu erau decât nişte răufăcători de meserie,
în mod pasiv, Lazare Ceroni, John Rame şi încă vreo doisprezece
beţivi completau grupul.
Restul mulţimii rămânea la un loc, cu toate că înlăuntrul ei se
formau în mod natural numeroase fracţiuni distincte, după sim-
patii şi antipatii personale.
Mai erau şi câţiva izolaţi. Fritz Gross, ajuns în ultimul hal de
abrutizare, fraţii Moore, care, prin firea lor violentă, nu puteau fi
în raporturi bune cu aceleaşi persoane trei zile la rând, şi Patterson,
care trăia retras alături de cei doi acoliţi ai lui, Blacker şi Long.
Dintre toate partidele acestea - dacă denumirea nu este prea
pretenţioasă -, cel care profita mai bine de împrejurările actuale
era, incontestabil, cel care îl recunoştea drept şef pe Lewis Dorick,
nimeni altul decât Lewis Dorick în persoană.
El îşi aplica principiile. Când timpul i-o îngăduia, colinda
bucuros din cort în cort, din casă în casă, zăbovind pretutindeni
— 90 —
9
mai mult sau mai puţin. Sub perfidul motiv că proprietatea indi-
viduală este o noţiune imorală, că totul aparţine tuturor şi nimic
nimănui, punea mâna pe orice îi plăcea. Un fler subtil, special, îl
ajuta să-i ghicească imediat pe cei de la care avea să se teamă de
o rezistenţă serioasă. De aceştia nu se atingea, scoţându-şi din plin
paguba cu cei slabi, nehotărâţi, timizi sau proşti. Nefericiţii aceştia,
terorizaţi în adevăratul sens al cuvântului de îndrăzneala
obraznică şi de tonul totdeauna poruncitor al comunistului, se lăsau
jumuliţi fără să sufle un cuvânt de protestare. Era de ajuns ca
Dorick să-i privească lung cu ochii lui ca oţelul. în viaţa lui nu
mai avusese fostul profesor asemenea succese. Insula Hoste era
pentru el o adevărată ţară a Canaanului.
Discipolii Iui urmau cu credinţă exemplul maestrului lor. Nu
aveau pretenţia de a-i egala „măestria", dar făceau şi ei ce puteau.
Şi se descurcau aşa de bine, încât nu mai era mult ca proprietatea
colectivă să devină proprietatea particulară a acestor fanatici ne-
gativişti ai dreptului de proprietate.
Kav-gerul avea cunoştinţă de aceste abuzuri de putere şi se
minuna de aplicarea ciudată a unor doctrine liberare înrudite cu
cele pe care le profesa el însuşi. Să pună capăt acestei tiranii? în
ce calitate? Cu ce drept să isce un conflict protejând proprio mofu
oameni care nici măcar nu-i cereau ajutor împotriva altora, care,
la urma urmei, nu erau altceva decât semenii lor?
Ceva mai mult, avea destule griji personale ca să se mai ocupe
şi de ale altora. Numărul bolnavilor se mărea pe zi ce trecea. Nu
mai putea face faţă. La 18 iunie avu un caz mortal, un copil de
cinci ani răpus de o bronhopneumonie pe care nici o îngrijire me-
dicală nu o putuse combate. Pe urmă, starea sufletească a lui Halg
îl îngrijora tot mai mult. Citea ca într-o carte deschisă în sufle-
tul simplu al tânărului fuegian şi ghicea tulburarea din ce în ce
mai mare care punea stăpânire pe inima lui. Cum aveau să se sfâr-
şească toate astea când toţi emigranţii aveau să plece pentru tot-
deauna din Magellania? Halg ar fi urmat-o pe Graziella şi ar fi
fost sortit să moară de durere şi mizerie departe de ţara lui.
— 91 —
JULES VERNE
Chiar în ziua aceea, 18 iunie, Halg se reîntoarse mai neliniştit
ca de obicei de la familia Ceroni, pe care o vizita zilnic. Kav-gerul
află imediat motivul, fără să-l mai întrebe. Halg îi spuse singur
că în ajun, după plecarea lui, Lazare Ceroni se îmbătase din nou
şi, ca de obicei, provocase o scenă groaznică.
Vestea aceasta îl puse pe Kav-ger pe gânduri. Odată ce Ceroni
se îmbătase, însemna că avea alcool la dispoziţie. Or, alcoolul era
păzit de marinarii din fostul echipaj al Jonathan-ului.
întrebat, Hartlepool declară că nu mai înţelege nimic şi îl asi-
gură că oamenii lui îşi făceau conştiincios datoria. Cu toate aces-
tea, deoarece cazul Ceroni îl neliniştea şi pe el, făgădui să fie cu
mai mare băgare de seamă, pentru a evita repetarea lui.
La 24 iunie, trei zile după solstiţiu, se produse primul inci-
dent de oarecare importanţă, nu prin faptul că a avut loc, cât prin
consecinţele indirecte pe care avea să le aibă în viitor. Era o zi
frumoasă. Un vânt uşor de la sud alungase toţi norişorii de pe cer
şi soarele dădea puţină căldură, care îi scosese afară din bârloguri
pe toţi emigranţii.
Dick şi Sand, pe care nici cea mai aspră vreme nu era în stare
să-i ţină în cort, fură primii printre aceşti amatori de aer liber. îm-
preună cu Marcel Norely şi cu alţi doi copii de vârsta lor, se juca.u
voioşi, fără să observe o altă ceată de jucători, adulţi, care se dis-
trau în apropiere. într-adevăr, nu numai copiii simt uneori plăcerea
de a se juca. Oamenii mari se distrează şi ei bucuros cu jocuri
copilăreşti.
— Ei, zevzecule, nu poţi să te mai uiţi şi în jurul tău? se auzi
la un moment dat o voce groasă, şi, în acelaşi timp, Sand se simţi
tras de ureche.
Degetele strângeau cam tare urechea copilului, care începu să
plângă.
Probabil că totuşi lucrurile ar fi rămas aici dacă Dick, împins
de firea lui arţăgoasă, nu ar fi crezut nimerit să intervină. Fred
Moore - căci el era cel pe care îl supărase Sand prin zburdălnicia
— 92 —
9
lui - fu nevoit deodată să dea dramul micii lui victime pentru a

se apăra împotriva unui ajutor neprevăzut al micului prizonier,
aliat care - fiecare uzează de armele de care dispune - îl pişcă
cât putea de tare pe la spate. Se întoarse repede şi se găsi faţă în
faţă cu îndrăzneţul care îl mai înfruntase odată.
— Tot tu eşti, mucosule! exclamă el întinzând mâna ca să-l
înhaţe pe minusculul lui adversar.
Dar Dick nu era Sand şi nu se lăsa prins aşa de uşor ca aces-
ta. Făcu un salt în lături şi o rupse la fugă, urmărit de Fred Moore,
care înjura ca un birjar.
Urmărirea aceasta ţinu câtva timp. De câte ori era cât pe aci
să fie prins, Dick se ferea în lături ca o zvârlugă, şi Fred Moore,
din ce în ce mai înfuriat, nu mai găsea în faţa lui decât golul. Cu
toate acestea, partida era prea inegală ca să poată ţine până la infinit.
Nu se puteau compara picioarele lui Dick cu cele ale lui Fred
Moore. Cu toată minunata apărare a fugarului, veni clipa în care
fu nevoit să se dea bătut.
însă chiar în clipa aceea, tocmai când Fred Moore, alergând
din toate puterile, nu mai avea decât să întindă mâna ca să obţină
victoria, se împiedică de un obstacol neprevăzut şi căzu, julindu-şi
genunchii şi mâinile. Profitând de norocul acesta, Dick şi Sand
se grăbiră să dispară în direcţia corturilor.
Obstacolul care provocase căderea lui Fred Moore era un băţ,
având unul dintre capete în mâna lui Marcel Norely. Curajosul
copil întrebuinţase singurul mijloc care îi stătea în putere pentru
a veni în ajutorul prietenului lui în primejdie: strecurase băţul între
picioarele emigrantului. Şi acum, mulţumit la culme de succesul
obţinut, râdea din toată inima, fără să-i treacă prin cap că făcuse
un act de eroism. Eroism care consta, în primul rând, din faptul
că băţul buclucaş nu era dacât cârja lui. Aruncând-o, se con-
damnase singur la o imobilitate care avea să-l lase la discreţia lui
Fred Moore.
Acesta se ridică furios şi, dintr-o săritură, fu lângă Marcel, pe
care îl ridică în aer ca pe o pană. Adus astfel la realitatea brutală
— 93 —
JULES VERNE
a situaţiei, copilul se opri din râs şi începu să ţipe cât îl ţinea gura.
Aşa ceva nu putea impresiona însă un om ca Fred Moore. Ridică
mâna...
în aceeaşi clipă simţi cum cineva i-o prinde pe la spate, oprindu-
i avântul, în timp ce o voce dojenitoare îi spunea:
— Ei, se poate, domnule Moore!... Un copil!...
Fred Moore se întoarse. Cine îşi permitea să-i dea lui lecţii?
îl recunoscu pe Kav-ger care, accentuând tonul de dojana, con-
tinuă cu vocea lui liniştită:
— Şi infirm pe deasupra!...
— Ce te bagi? strigă Fred Moore. Dă drumul, că de nu...
Kav-gerul nu păru de loc dispus să dea urmare somaţiei. Fred
Moore făcu o sforţare ca să-şi libereze mâna. Nu reuşi însă. Asta
îl scoase din fire; îi dădu drumul lui Marcel şi ridică mâna, gata
să lovească. Rezultatul fu o apăsare bruscă şi violentă a
degetelor care îi ţineau strâns braţul. Durerea îl făcu pe Fred Moore
să-şi lase pumnul în jos. Genunchii i se muiară.
Abia acum îi dădu drumul Kav-gerul. Cuprins de furie, Fred
Moore duse mâna la brâu şi scoase un cuţit lat, ţărănesc. Vedea
roşu, cum s-ar spune. în ochi îi lucea nebunia crimei.
Din fericire, îngroziţi de întorsătura pe care o luau lucrurile,
ceilalţi jucători interveniră şi puseră mâna pe năbădăiosul lor to-
varăş, la care Kav-gerul se uita cu o privire plină de o uimire ames-
tecată cu tristeţe.
Existau deci oameni care, mânaţi de furie, să-şi iasă din fire
într-un asemenea hal? Om era acela care se zbătea ca scos din
minţi, răcnind, în mâinile tovarăşilor lui?
— Ne mai întâlnim noi, camarade! reuşi, în cele din urmă, să
bolborosească, înecat de furie, Fred Moore.
Kav-gerul ridică din umeri şi se depărta fără să se mai uite
înapoi. După câţiva paşi uitase incidentul acesta absurd. Făcea
bine că-i dădea atât de puţină importanţă? Viitorul urma să-i dove-
dească că Fred Moore avea memorie mai bună.
X. SE ZĂREŞTE
O CORABIE
Pe la începutul lui iulie, o mare nenorocire se abătu peste capul
lui Halg. Se ivise un rival. Rivalul acesta, pe nume Patterson, care
îi procurase pe bani grei costumul de care era aşa de mândru,
intrase în legături cu familia Ceroni şi dădea târcoale în mod vi-
zibil Graziellei.
Sărmanul Halg era disperat de complicaţia asta neplăcută. Cum
putea lupta el, biet băiat de optsprezece ani, pe jumătate sălba-
tic, cu un om ajuns, care dispunea de o avere fabuloasă? Fiindcă,
pentru mintea lui simplă, averea lui Patterson era cu adevărat
fabuloasă.
Din fericire, tinereţea şi dragostea lui aşa de nevinovată atâr-
naseră mai greu în balanţa cu care judeca Graziella oamenii. Irlan-
dezul se încăpăţâna să se impună, doar pentru că nu voia să vadă
răceala cu care îl trata Graziella şi mama ei. Cele două femei
nu-l băgau de loc în seamă şi abia dacă îi răspundeau în silă la
încercările lui de a intra în vorbă.
Patterson nu se sinchisea de asta şi îşi continua manevra învă-
luitoare cu acea lucidă stăruinţă care fusese temelia tuturor succe-
selor lui de până atunci. Nu neglijase însă să-şi facă şi un aliat,
— 95 —
JULES VERNE
care nu era altul decât Lazare Ceroni în persoană. Dacă cele două
femei îl primeau rău, italianul părea, dimpotrivă, încântat de
căutarea pe care o avea fiica lui. Era în cei mai buni termeni cu
Patterson, cu care se trăgea uneori la o parte, pierzându-se în con-
ciliabule misterioase, cu aerul unor oameni care nu prea ţin ca
lumea să-şi vâre nasul în afacerile lor. Dar ce afaceri ar fi putut
avea de dezbătut un ţăran avar cu un beţiv ordinar?
Consfătuirile acestea secrete erau o cauză de îngrijorare se-
rioasă pentru Halg, agravată şi mai mult de purtarea lui Lazare
Ceroni. Acesta continua să se îmbete şi să facă din ce în ce mai
des scandaluri groaznice. Cu toate cercetările întreprinse de Kav-
ger şi de Hartlepool, felul în care îşi procura Ceroni alcool rămânea
un mister de nepătruns.
într-adevăr, nu exista pe insula Hoste nici un strop de băutură
spirtoasă, afară de proviziile de felul acesta provenind din fosta
încărcătură a Jonathan-u]ui. Iar acestea erau păzite zi şi noapte
de şaisprezece oameni din echipaj, împărţiţi în opt grupe a câte
două santinele, care se schimbau din trei în trei ore.
Marinarii, inclusiv Kennedy şi Sirdey, nu se plângeau de munca
aceasta suplimentară la care erau supuşi. Nici unul dintre ei nu
îşi îngăduia să murmure împotriva ordinelor lui Hartlepool, de care
ascultau ca şi cum ar fi fost încă pe corabie. Spiritul lor de dis-
ciplină rămăsese intact. Formau un grup slab numeric, dar puter-
nic prin spiritul de unitate care domnea în sânul lui. Ştim că din
grupul acesta de oameni de treabă făceau parte şi cei doi copii,
Dick şi Sand. Erau şi ei gata oricând să dea o mână de ajutor acolo
unde s-ar fi simţit nevoia şi le-ar fi îngăduit slabele lor puteri.
Pentru moment însă, nimeni nu se gândea să recurgă la bună-
voinţa lor. Scutiţi de serviciul de gardă, din cauza vârstei lor, se
bucurau de o libertate desăvârşită şi îşi petreceau timpul jucân-
du-se toată ziua.
Aşa se întâmplă că, într-una din zile, hoinărind cu alţi câţiva
copii de-a lungul ţărmului, descoperiră o grotă naturală scobită
— 96 —
9
în peretele falezei, de partea cealaltă a capului care mărginea Baia

Scotchwel la est. Grota aceasta, cu deschizătura spre ţărmul pe
care se împotmolise Jonathan, spre sud prin urmare, nu le-ar fi
reţinut prea mult atenţia dacă nu ar fi avut o particularitate care
păru interesantă copiilor. în fundul ei se deschidea o crăpătură
care dădea într-altă peşteră, în întregime subterană, de unde pornea
o galerie întortocheată străbătând tot masivul până la o grotă supe-
rioară, care se deschidea pe versantul de nord al falezei. De acolo
se vedea tabăra, spre care te puteai coborî lăsându-te să aluneci
în jos pe povârnişul stâncos.
Descoperirea aceasta îi umplu de bucurie pe micii exploratori.
Se feriră însă de a da sfoară în ţară; grupul acela de peşteri era
domeniul lor, pe care voiau să-l păstreze doar pentru ei.
Aşa că, ori de câte ori se duseră într-acolo ca să se joace, o
făcuseră în cea mai mare taină.
Dacă Dick şi Sand erau cei mai fericiţi muritori, petrecând de
minune, vreo cincizeci de emigranţi reuşiseră şi ei, prin mijloace
ceva mai mature, să lupte împotriva plictiselii produse de viaţa
aceea vegetativă. Se ocupau cu vânătoarea de lupi de mare, îndelet-
nicire care numai uşoară nu se poate numi. Trebuie să aştepţi cu
răbdare ca amfibiile acestea, foarte bănuitoare, să ajungă la ţărm,
să le tai retragerea la timp, operaţie nu lipsită de riscuri, deoarece
animalele acestea îşi aleg ca loc de zbenguială punctele cele mai
stâncoase ale litoralului.
Cu toate acestea, călăuziţi admirabil de Caroly, vânătorii obţi-
nură succese strălucitoare. Reuşiră să facă prăzi bogate, care
reprezentau o avere frumuşică, deoarece pieile acestor lupi de mare
sunt foarte căutate, fără să mai punem la socoteală grăsimea lor,
care putea fi întrebuinţată, pe loc, la încălzit şi iluminat.
în afară de aceştia, restul emigranţilor, foarte deprimaţi, prefe-
rau să stea închişi în adăposturile lor, părând că nu mai trăiese
decât ca să se certe toată ziua. Şi totuşi, temperatura nu era prea
scăzută. Perioada cea mai friguroasă, între 15 iulie şi 15 august,
avu un minimum termometrie de douăsprezece grade şi media de
— 97 —
JULES VERNE
cinci grade sub zero. Dacă nu ar fi fost umezeala aceea pătrun-
zătoare şi furtunile care bântuiau aproape necontenit regiunea,
clima insulei ar fi putut fi considerată chiar blândă.
Certurile acestea produceau multă amărăciune Kav-gerului. Era
prea inteligent ca să nu vadă lucrurile în adevărata lor lumină şi
prea sincer ca să ocolească consecinţele logice ale observaţiilor
pe care le făcea.
In adunătura aceea de oameni strânşi din toate colţurile lumii,
patima predominantă era ura. Nu ura aceea care, deşi blamabilă,
e totuşi logică, ura care umple inimile celor care au suferit o gravă
nedreptate, ci o ură reciprocă şi latentă, esenţială am putea spune,
o ură care în acele împrejurări excepţionale îi asmuţea pe unii con-
tra altora pentru orice fleacuri, ca şi cum natura ar fi vrut să
amestece în germenii vieţii şi un instinct imperios de distrugere.
Un alt lucru de mirare pentru Kav-ger era şi starea de lâncezeală
în care se complăceau tovarăşii lui. Cu excepţia câtorva, nici unul
nu avea curajul să reacţioneze. Trăiau de la o zi la alta. Aveau
masă şi casă şi nu cereau mai mult. Nici o nevoie de luptă împotri-
va materiei pentru a o supune voinţei, nici o dorinţă de a-şi
îmbunătăţi soarta, nici o poftă de a scruta viitorul. Sclavi docili,
gata să execute tot ce li se comanda, nu întreprindeau nimic din
iniţiativă proprie, lăsând totdeauna pe seama altuia sarcina de a
lua hotărâri în numele lor.
în sfârşit, Kav-gerul nu putea concepe acea delăsare generală
care îngăduia unui număr mic dintre ei să domins o majoritate imen-
să, creând câţiva exploatatori pe spinarea unei turme de exploataţi.
Aşa sunt oamenii? Nu cumva legile acelea imperfecte care îi
constrâng să gândească şi să-şi pună inteligenţa la contribuţie
împotriva forţei brute a lucrurilor, legile acelea care tind să limiteze
despotismul unora şi sclavia altora, care strunese toate instinctele
rele, nu cumva legile acestea sunt necesare, nu cumva este utilă
autoritatea care le aplică?
Kav-gerul nu ajunsese încă până acolo ca să răspundă afirma-
tiv la o asemenea întrebare, dar faptul că şi-o pusese arăta ce mare
— 98 —
9
transformare se produsese în felul lui de a gândi. Era nevoit să

recunoască că era o mare deosebire între omul real şi făptura idea-
lă, pe care o visa el. Aşa că, a priori, nu este nimic absurd în pre-
tenţia unora care susţin că omul trebuie apărat împotriva lui însuşi,
împotriva slăbiciunii, lăcomiei şi viciurilor lui, şi afirmă cu tărie
că legile nu sunt altceva decât expresia tranzacţională a aspiraţiilor
individuale, cum ar fi în mecanică rezultanta forţelor divergente.
Cât timp Kav-gerul trăise printre cetăţenii din Lumea Veche,
nu remarcase decât apăsarea teancurilor enorme de legi, ordonanţe
şi decrete, şi incoerenţa, caracterul lor prea deseori ofensator îl
orbise până într-atât, încât îl împinsese să nege necesitatea supe-
rioară a principiului lor. Acum însă, amestecat în mulţimea aceea
pe care întâmplarea o confruntase cu condiţii de viaţă extrem de
primitive, asista, asemeni unui chimist aplecat asupra retortei sale,
la reacţiile neîncetate care se produc în vălmăşagul etern al vieţii,
în lumina acestei experienţe, necesitatea pe care o negase odini-
oară începea să-i apară din ce în ce mai mult ca reală şi bazele
vieţii lui morale începeau să fie zdruncinate. Cu toate acestea, nu
voia să se dea bătut încă. Chiar dacă nu-şi putea opri evoluţia
ideilor, firea lui libertină protesta. în orice clipă problema îi apărea
în minte şi începea atunci lupta între argumentele care îi susţineau
sau îi dărâmau doctrina. Luptă neîncetată, aproape crudă, care îl
consuma, îl istovea.
Mai mult însă decât orice, chiar decât imperfecţiunea oame-
nilor, neputinţa lor de a rupe cu obiceiurile lor constituia pentru
Kav-ger un prilej necontenit de mirare. Chiar acolo, pe coasta aceea
pustie, la marginea lumii locuite, naufragiaţii nu se dezbăraseră
de obiceiurile şi ideile lor de mai înainte. Principiile, adică mai
bine zis convenţiile şi prejudecăţile care stăpâniseră viaţa lor de
odinioară, aveau şi acum aceeaşi putere asupra lor. în special, noţi-
unea de proprietate rămânea literă de lege. Nu exista unul care să
nu spună cu tonul cel mai natural din lume: „Asta este a mea",
şi nici unul nu avea conştiinţa comicului acestei pretenţii a unei
— 99 —
JULES VERNE
făpturi aşa de fragile şi de pieritoare de a monopoliza pentru ea,
numai şi numai pentru sine, o părticică oarecare din Univers. Oricât
de absurdă o vedea Kav-gerul, pretenţia asta era totuşi bine înfip-
tă în creierul lor şi nu voiau să renunţe la ea. Nimănui nu-i treeea
prin cap să cedeze ceva din al lui în folosul altora mai nenorociţi
ca el, decât în schimbul unei contravalori, obiect de altă natură
sau un serviciu oarecare. în orice caz, trebuia să fie o vânzare.
Cuvântul „a da" părea şters din vocabularul lor.
Kav-gerul se gândea că prietenii lui fuegieni, care cutreierau
în cete răzleţe ţinuturile magellanice, ar fi fost foarte miraţi de
teoriile acestea, ei, care nu posedaseră niciodată nimic în afară
de persoana lor.
Cu ocazia schimburilor sau, ca să întrebuinţăm cuvântul potri-
vit, vânzărilor care se produceau în mod constant, se întâmpla ca,
uneori, cedantul să n-aibă nevoie de nici un serviciu, nici de obiec-
tele posedate de partea cealaltă. în cazuri de felul acesta, tranzac-
ţia se încheia cu ajutorul aurului. Kav-gerul se minuna grozav de
pu-terea aceasta a aurului, care, în fond, nu este decât un bun ima-
ginar: nu se mănâncă, nu poate servi ca protecţie împotriva frigu-
lui sau a ploii. Şi totuşi, se transformă în bunuri reale care posedă
însuşirile acestea. Ce fenomen ciudat şi miraculos această înclinare
unanimă a omenirii în faţa unei materii esenţialmente inutile, a
cărei valoare nu constă decât într-o convenţie generală asupra aces-
tui lucru. Nu se aseamănă oamenii în privinţa aceasta cu copiii
care, în joacă, îşi vând cu toată seriozitatea pietricele, pe care ima-
ginaţia lor le transformă în obiecte preţioase? Ar fi de ajuns ca
unul dintre copii să descopere şi să proclame că aceste obiecte
preţioase nu sunt în realitate decât pietricele şi jocul s-ar sfârşi.
Fireşte, Kav-gerul nu nega - principiul proprietăţii odată admis -
comoditatea care rezulta din utilizarea unei valori arbitrare, repre-
zentativă a tuturor celorlalte. Comoditatea aceasta însă se lovea,
după el, de un incovenient mult mai mare decât avantajele ce
decurgeau din ea. Aurul este cel care, în regimul proprietăţii
— 100 —
9
individuale, permite crearea şi creşterea continuă a averilor. Fără

el, oamenii ar fi mai mult sau mai puţin egali. Numai datorită lui
se concentrează într-o singură mână atâta putere şi belşug cât ar
ajunge pentru mii şi mii de alte făpturi, care muncesc totuşi pen-
tru ele.
Fireşte că, în mare măsură, Kav-gerul se înşela. Aurul nu este
decât un mijloc de satisfacere a nevoii de acaparare, inerentă firii
omului. Dacă nu ar fi avut mijlocul acesta, ar fi găsit un altul,
care ar fi prezentat aceeaşi proporţie de inconveniente şi avanta-
je şi, în orice caz, ar fi fost ce este, o făptură ilogică şi complexă,
în care se întâlnesc, în egală măsură, răul şi binele.
Acestea erau, printre sute şi sute altele la fel, argumentele pro
şi contra care se ciocneau în mintea Kav-gerului, ca nişte soldaţi
pe un câmp de bătălie. Se dusese vremea când dreptul la o liber-
tate integrală avea în ochii lui valoarea unei dogme. Acum, maxi-
mele lui libertine îşi pierduseră mult din aparenţa lor de siguranţă.
Ajunsese să discute cu el însuşi necesitatea autorităţii şi a unei
ierarhiii sociale.
Faptele aveau să-i furnizeze în scurt timp noi argumente în
favoarea afirmaţiei, dovedindu-i că există printre oameni, ca şi
printre animale, adevărate fiare sălbatice, ale căror instincte primej-
dioase trebuie înfrânate. Capabili de orice pentru a-şi satisface
patimile care îi stăpânesc, oamenii de felul acesta ar împrăştia în
jurul lor jale şi moarte dacă nu ar fi legea care le ordonă: Opreşte!
O dramă de felul acesta, zguduitoare, căci cauza ei era foamea,
nevoia aceasta primordială a oricărui organism viu, se desfăşura
chiar atunci în casa ocupată de Patterson, Long şi Blaker, sărmana
fiinţă pe care natura ironică o înzestrase cu o nepotolită poftă de
mâncare, catalogată în patologie sub numele de bulimie.
Când se făcuse împărţeala alimentelor, Black îşi primise partea
ca toţi ceilalţi; însă, din cauza bolii lui, raţia aceasta, socotită pen-
tru patru luni, se terminase în mai puţin de două. Şi de atunci, ca
şi în trecut, mai mult încă decât în trecut, era chinuit în perma-
nenţă de foame.
— 101 —
JULES VERNE
Natural că, dacă ar fi fost o fire ceva mai puţin timidă, ar fi
găsit uşor un leac împotriva suferinţelor. Era de ajuns un cuvânt
din partea Kav-gerului pentru ca să i se dea un supliment de hrană.
Blaker însă, puţin înzestrat în materie de inteligenţă, nici nu se
gândea măcar la un asemenea act de îndrăzneală. Aşezat prin
naştere în partea cea mai de jos a scării sociale, sărăcia nu-l mai
mira, şi de mult timp se lăsase în voia acelei pasivităţi resemnate
care este ultima resursă a nenorociţilor. Ar fi murit de foame dacă
nu i-ar fi venit Patterson în ajutor.
Irlandezul observase cu ce repeziciune îşi consuma tovarăşul
său alimentele, şi lucrul acesta îl făcu să întrevadă imediat posi-
bilitatea unei afaceri avantajoase. în timp ce Blaker mânca de
stingea pământul, Patterson economisea alimente. împins de teri-
bila lui avariţie, se lipsea de strictul necesar, hrănindu-se mai mult
cu resturile pe care le aruncau ceilalţi.
Veni şi ziua când Blaker nu mai avu nimic de mâncare. Clipa
asta o aştepta Patterson. Sub pretext că-i face un serviciu, propuse
tovarăşului său să-i vândă o parte din proviziile proprii. Târg pri-
mit cu entuziasm şi perfectat pe loc, care se repetă mereu atâta timp
cât cumpărătorul avea bani, vânzătorul pretextând lipsa de alimente
pentru a mări din ce în ce mai mult preţurile. Când însă buzunarele
lui Blaker se goliră, Patterson întoarse foaia. închise pur şi sim-
plu prăvălia, fără să se mai sinchisească de privirile disperate ale
nefericitului pe care îl condamna astfel să moară de foame.
De altfel, convins că mâhnirea lui era ceva cât se poate de na-
tural, acesta se resemnase, ca de obicei. Lungit într-un colţ, cu
mâinile încrucişate pe stomacul chinuit de foame, sta ceasuri în-
tregi nemişcat, sub privirea indiferentă a lui Patterson, pe care puţin
îl interesa moartea unui om de la care nu mai putea câştiga nici
un ban.
în cele din urmă însă, suferinţa puse capăt resemnării nefe-
ricitului. După patruzeci şi opt de ore de chinuri, ieşi din casă clă-
tinându-se pe picioare, rătăci în neştire prin tabără şi dispăru...
— 102 —
9
într-o seară, înapoindu-se spre locuinţa lui, Kav-gerul se

împiedecă de un corp întins pe jos. Se apleacă, şi, după gemete,
îşi dădu seama că cel pe care el îl credea adormit era bolnav. După
ce îi dădu să bea ceva întăritor, Kav-gerul îl întrebă:
— Ce ai?
— Mi-e foame, răspunse Blaker cu voce slabă.
— Foame? repetă el. Nu ţi-ai primit partea de alimente ca toată
lumea?
Blaker îi povesti atunci, pe scurt, în fraze întretăiate, toată
povestea tristă. Kav-gerul asculta uluit istorisirea aceasta de
necrezut.
Se găsise, prin urmare, un om care să aibă curajul de a se deda
la un negoţ aşa de crud, un om care, în ciuda tuturor nenorocirilor,
îşi păstrase intactă o lăcomie aşa de groaznică! Negustor hoţ care
minţise pentru a putea vinde cât mai scump ceea ce îi dăduseră
alţii gratuit, comerciant mârşav care vânduse fără milă viaţa
semenului său!
îşi păstră însă reflecţiile pentru el. Oricât de mare era infamia
celui vinovat, era mai bine să-l lase nepedepsit, decât să provoace
noi certuri. Se mulţumi să-i dea lui Blaker alte provizii, asigurându-l
că o să-i ofere mereu, oricât şi oricând ar fi avut nevoie.
Numele de Patterson îi rămase însă săpat în memorie, indi-
vidul care îl purta rămase pentru el prototipul a tot ce are mai mâr-
şav specia umană. Aşa că nu fu prea surprins când, trei zile mai
târziu, Halg rosti numele acesta în legătură cu o afacere aproape
tot atât de murdară ca şi prima.
Băiatul se înapoia din vizita lui zilnică la Graziella. De îndată
ce îl zări pe Kav-ger, alergă repede spre el.
— Ştiu cine îi furnizează alcool lui Ceroni, îi spuse el într-un
suflet.
— în sfârşit!... zise Kav-gerul, răsuflând parcă uşurat. Cine?
— Patterson.
—- Patterson?
— 103 —
JULES VERNE
— El, afirmă Halg. L-am văzut adineauri dându-i rom. Acum
îmi explic de ce sunt aşa de buni prieteni amândoi.
— Eşti sigur că nu te înşeli? stărui Kav-gerul.
— Foarte sigur. Ce este curios este că Patterson îşi vinde marfa,
nu o dăruieşte. O vinde. Şi încă destul de scump. Am putut auzi
discuţia dintre ei. Ceroni se plângea că toate economiile lui au
trecut în buzunarele lui Patterson şi că nu mai are nici un ban.
Patterson nu spunea nimic, dar părea foarte puţin dispus să con-
tinue aprovizionarea în mod gratuit.
Halg tăcu o clipă, apoi reluă cu mânie:
— Dacă Ceroni nu mai are bani, este în stare de orice. Ce au
să se facă soţia şi fiica lui?
— Vom vedea... răspunse Kav-gerul.
Şi, după o pauză:
— Fiindcă veni vorba despre asta, urmă el cu un ton de reproş
afectuos, să mergem până la capăt. Nu ţi-am vorbit până acum,
dar îţi ştiu gândurile. Unde crezi că ai să ajungi cu ele, copilul meu?
Halg rămase tăcut, cu ochii plecaţi în jos.
— Peste puţin timp, o lună cel mult, toţi oamenii aceştia vor
pleca, şi odată cu ei şi Graziella, reluă Kav-gerul.
— De ce să nu stea cu noi? obiectă tânărul fuegian ridicând
capul.
— Şi mama ei?
— Şi mama ei, bineînţeles.
— Crezi că o să vrea să-şi părăsească bărbatul?
Halg făcu un gest mânios.
— Va trebui să vrea!
Kav-gerul clătină din cap cu un aer de îndoială.
— Graziella are să mă ajute s-o conving. Din partea ei, sunt
liniştit. Este hotărâtă să rămână aici. Pe lângă că s-a săturat de
viaţa pe care o duce alături de tatăl ei, sunt şi printre emigranţi
oameni de care îi e frică.
— Frică? repetă surprins Kav-gerul.
— 104 —
9
— Da. In primul rând, de Patterson. li dă mereu târcoale de
vreo lună de zile, căutând să se pună bine cu Ceroni. Iar de câte-
va zile a mai apărut unul, un oarecare Sirk, unul din banda lui
Dorick. Acesta este cel mai primejdios.
— Ce face?
— Graziella nu poată pleca nicăieri Iară să nu-i iasă în cale.
I-a vorbit grosolan. Fata l-a pus la locul lui şi el a ameninţat-o.
Este un om primejdios, Graziellei îi este frică. Noroc că sunt şi
eu pe aici!
Kav-gerul nu-şi putu opri un zâmbet auzind explozia aceasta
de mândrie tinerească.
— Linişteşte-te, Halg, linişteşte-te, îl domoli el. Să aşteptăm
până în ziua plecării, vom vedea atunci ce întorsătură iau lucrurile.
Până una alta, îţi recomand sânge rece. Furia nu este numai inutilă,
ci şi dăunătoare. Adu-ţi aminte totdeauna că violenţa n-a dat nicio-
dată rezultate bune şi că nu trebuie să recurgem la ea decât când
suntem nevoiţi să ne apărăm.
în ceea ce privea chestiunea alcoolului, descoperirea lui Halg
nu rezolvase de loc problema. Nu era cunoscut decât furnizorul.
Zilele următoare se scurseră fără să aducă însă vreo lămurire.
Tot ce se putu constata fu că Lazare Ceroni continua să se îmbete
ca şi mai înainte.
Şi timpul trecea. Veni ziua de 15 septembrie. Wel-Kiej-vX era
reparată, gata să fie pusă pe apă de îndată ce se va fi îmbunătăţit
timpul.
De altfel, mărirea progresivă a zilelor anunţa echinocţiul de
primăvară. în cel mult o săptămână, iarna se sfârşea. Pe la înce-
putul lui octombrie, tabăra primi vizita câtorva fuegieni, care se
arătară foarte surprinşi văzând că insula Hoste este aşa de popu-
lată, într-adevăr, naufragiul Jonathan-\x\\x\, survenit la începutul
iernii, nu era cunoscut încă de indienii din arhipelag. Acum însă
vestea avea să se răspândească foarte repede.
Emigranţii nu avură de ce să se plângă de sălbaticii aceştia; nu
tot aşa era însă şi situaţia fuegienilor. Câţiva civilizaţi, puţini din
— 105 —
JULES VERNE
fericire, se crezură obligaţi să-şi arate superioritatea purtându-se
brutal cu sălbaticii aceştia inofensivi. Unul dintre ei merse chiar până
acolo, încât încercă să-şi însuşească puţinele bunuri ale indienilor,
într-o zi, atras de strigăte de ajutor, Kav-gerul fu nevoit să vină în
ajutorai unei tinere megiene pe care o maltrata Sirk, derbedeul des-
pre care îi vorbise Halg. Mişelul căuta să pună mâna pe brăţările
de aramă pe care le purta fata la mâini şi pe care el le credea de aur.
Pedepsit cu asprime, laşul o luă la fugă, înjurând cât îl ţinea gura.
Era al doilea emigrant care se declara pe faţă duşman Kav-gerului.
între timp, începea jumătatea a doua a lunii octombrie, epoca
fixată pentru sosirea corăbiei tăgăduite de guvernatorul din Punta-
Arenas, dar nu se vedea nimic la orizont. Naufragiaţii începeau
să fie îngrijoraţi de întârzierea aceasta. Fireşte, nu duceau lipsă
de nimic. Rezervele de alimente erau încă departe de a fi pe ter-
minate. Oricum, nu doreau să mai petreacă încă o iarnă în situa-
ţia asta. începuseră să vorbească din ce în ce mai insistent de o
nouă călătorie la Punta-Arenas.
între timp, datorită cercetărilor întreprinse de maistrul de
echipaj, fu lămurită şi misterioasa afacere a alcoolului.
Stând într-o zi de vorbă la familia Rhodes, Kav-gerul fu anunţat
că Hartlepool dorea să-i vorbească.
— Ce ai să-mi spui, Harlepool? întrebă el când maistrul de
echipaj îşi făcu apariţia.
— Vreau să vă înştiinţez că sunt lămurit acum asupra chestiu-
nii cu alcoolul.
— Aşadar, era din proviziile Jonathan-ului?
— Da.
— Cunoşti vinovaţii?
— Sunt doi: Kennedy şi Sirdey.
— Ai dovezi?
— De netăgăduit.
— Ce dovezi?
— Să vă spun. Din ziua în care mi-aţi vorbit de Patterson, am
început să am oricare bănuieli. Ceroni nu-i în stare să facă nimic
— 106 —
9
singur, dar Patterson este un vulpoi. Am pus să fie supravegheat

în mod special.
— De cine? întrebă Kav-gerul încruntând din sprâncene,
deoarece nu-i plăcea spionajul.
— Cei doi muşi, răspunse Hartepool. Sunt dezgheţaţi şi au
izbutit să lămurească misterul în mod inteligent. I-au surprins pe
Kennedy şi pe Sirdey azi dimineaţă, tocmai în clipa în care, pro-
fitând de neatenţia tovarăşilor lor care erau de pază, goleau un
butoiaş cu rom în sticlele lui Patterson.
Amintirea martiriului celor două femei şi gândul la suferinţele
lui Halg îl făcură pe Kav-ger să-şi uite o clipă doctrinele lui libertine.
— Sunt nişte trădători, se înfurie el - trebuie să luăm măsuri
împotriva lor!
— Asta e şi părerea mea, aprobă Hartlepool, de aceea am venit
să vorbesc cu dumneavoastră.
— Cu mine? De ce nu ai luat dumneata măsurile necesare?
Hartlepool dădu din cap cu aerul unui om care ştie bine ce
spune.
— De la naufragiul Jonathan-uhii nu am decât autoritatea pe
care vor ei să mi-o recunoască, explică el. Şi sunt sigur că ăştia
doi n-au să mă asculte.
— Şi de ce m-ar asculta pe mine?
— Fiindcă le este teamă de dumneavoastră.
Kav-gerul fu foarte surprins de răspuns. Inspira teamă cuiva?
Mereu acelaşi argument: puterea, baza primelor raporturi sociale.
— Haidem! rosti el cu un aer posomorât.
Pomi direct spre cortul care adăpostea încărcătura Jonathan-ului.
Tocmai intrase în post Kennedy.
— Aţi trădat încrederea pe care o avem în voi... îi spuse cu
asprime Kav-gerul.
— Dar... domnule... se bâlbâi Kennedy.
— Aţi trădat-o, afirmă rece Kav-gerul. începând din clipa asta,
dumneata şi Sirdey nu mai faceţi parte din echipajul Jonathan-uhxi.
— 107 —
JULES VERNE
— Dar... încercă să protesteze Kennedy.
— Sper că nu trebuie să v-o spun de două ori.
— Bine, domnule... am înţeles, bolborosi Kennedy, scoţându-şi
cu un aer umil bereta.
în clipa aceea, în urma Kav-gerului se auzi o voce:
— Cu ce drept dai ordine omului acesta?
Kav-gerul se întoarse şi-l văzu pe Lewis Dorick, care, însoţit
de Fred Moore, asistase la diferendul cu Kennedy.
— Şi dumneata cu ce drept mă întrebi? îi întoarse el întrebarea
cu un ton semeţ.
Văzându-se susţinut, Kennedy îşi pusese din nou bereta pe cap,
rânjind cu obrăznicie.
— Dacă nu-l am, mi-l iau, ripostă Lewis Dorick. Nu ne tre-
buie stăpân aici!
Stăpân!... Se găsea cineva care să-l acuze pe Kav-ger că îşi
lua aere de stăpân!
— Ei, aşa s-a obişnuit domnul, interveni Fred Moore ironic.
Domnul nu este la fel cu toată lumea. Comandă, decretează... Poate
că domnul este împărat, nu?
— Omul acesta nu este dator să asculte de nimeni, spuse tăios
Lewis Dorick arătând spre Kennedy. N-are decât să-şi reia locul
în echipaj dacă îi face plăcere.
Kav-gerul nu rosti un cuvânt, însă, când văzu că adversarii lui
fac un pas înainte, strânse hotărât pumnii. Dacă era silit, avea să
se apere. Nu se temea de duşmani de teapa celor din faţa lui. Puteau
fi şi zece, şi nu erau decât trei! Ce ruşine însă ca o făptură cugetă-
toare să fie silită să recurgă la aceleaşi argumente ca şi o brută!
Din fericire, nu fu nevoit să ajungă până acolo. Harry Rhodes
şi Hartlepool, care îl urmaseră de aproape, puseră capăt, prin ivirea
lor, acestei situaţii penibile. Dorick, Moore şi Kennedy bătură ime-
diat în retragere.
Kav-gerul privi după ei trist. Deodată, se auziră strigăte puter-
nice venind dinspre râu. Urmat de tovarăşii săi, Kav-gerul se
— 108 —
9
îndreptă într-acolo, unde găsiră câţiva emigranţi strânşi în junii

unui grup mai mic, care făcea un tapaj groaznic.
Motivul acestei răzmeriţe subite? Era aşa de neînsemnat, aşa
de vechi, încât nici unul dintre beligeranţi nu l-ar fi putut preciza.
Totul începuse cu şase săptămâni mai înainte: o femeie pre-
tindea că împrumutase alteia un obiect oarecare de menaj, şi, la
rândul ei, aceasta din urmă susţinea cu tărie că i-l înapoiase. Cine
avea dreptate? Nimeni nu ştia. Din vorbă în vorbă, cele două femei
ajunseseră la ocări. Câteva zile mai târziu, cearta reîncepuse, mai
grav de data aceasta, căci bărbaţii se crezură obligaţi să se amestece
şi ei. De altfel, motivul diferendului era aproape uitat; nu mai
stăruia decât un început de ură reciprocă care creştea din ce în
ce mai mult, împingându-i pe cei patru adversari să-şi arunce în
orice ocazie vorbele cele mai grele, acuzându-se reciproc de cele
mai urâte fapte, în mare parte născocite.
De Ia vorbe la lapte nu era decât un pas. Cei doi bărbaţi ajun-
seră să se încaiere, şi unul dintre ei mănâncă o bătaie în lege. A
doua zi, fiul învinsului se crezu obligat să-şi răzbune părintele şi
se încinse o nouă bătălie, mai serioasă decât precedenta, deoa-
rece locuitorii din casele în care stăteau combatanţii nu putură
rezista dorinţei de a lua şi ei parte la luptă.
Războiul odată declarat, cele două grupuri se apucară să facă
o propagandă intensă, recrutându-şi fiecare noi partizani. Până la
urmă, majoritatea emigranţilor se împărţi în două tabere. Pe
măsură însă ce armatele deveneau tot mai numeroase, conflictul
se agrava. Nimeni nu-şi mai amintea originea litigiului. Se dis-
cuta acum asupra destinaţiei de adoptat când avea să sosească vasul
pentru repatriere. Să-şi urmeze drumul spre Africa? Nu ar fi fost
mai bine să se înapoieze în America? Acesta era motivul tărăboiu-
lui. Dintr-o neînsemnată ceartă a două femei, se ajunsese Ia dez-
baterea unei chestiuni grave. Adversarii erau, de altfel, convinşi
că nu vorbiseră niciodată altceva, şi cele două teze puse faţă în
faţă erau apărate cu o pasiune egală. Perorau cu aprindere în
10 9" —
JULES VERNE
grupuri mici, aruncându-şi în cap, ca pe nişte proiectile, argumente
pro şi contra, în timp ce cei cinci japonezi priveau cu mirare la
tovarăşii lor înfierbântaţi.
Ferdinand Beauval, fericit că se simte în elementul lui, încer-
ca în zadar să se facă ascultat. Se agita zadarnic colindând din
grup în grup, căci nu-l asculta nimeni. Zumzetul de voci se accen-
tua în vociferări din ce în ce mai violente, furtuna nu era departe.
Primul care avea să treacă la fapte avea să declanşeze ipso facto
toţi pumnii, şi scena ameninţa să se sfârşească printr-o păruială
generală.
Aşa cum o ploaie mică potoleşte uneori o furtună, după cum
spune proverbul, un singur om reuşi să pună capăt dintr-odată
acelei stări de aţâţare generală. Unul dintre emigranţi venea în
goană spre mulţimea certăreaţă, strigând cât putea:
— O corabie! Se vede o corabie.
XI. LIBERI!
O corabie!... Nimic nu i-ar fi putut domoli mai repede pe emi-
granţi decât cuvântul acesta. Adunarea se sparse numaidecât şi
mulţimea se revărsă ca o cascadă spre ţărm. Nu se mai gândea
nimeni la ceartă. Se înghesuiau, se înghionteau pe tăcute. într-o
clipă, toţi emigranţii se strânseseră pe vârful capului din est, de
unde se putea vedea tot întinsul oceanului.
Harry Rhodes şi Hartlepool urmaseră şi ei mulţimea, îndrep-
tându-şi cu oarecare emoţie privirea spre orizontul de sud, unde,
într-adevăr, o dâră de fum anunţa prezenţa unui vapor.
în scurt timp se ivi şi corpul vasului, mărindu-se treptat; era un
vapor de vreo patru sute de tone, la catargul căruia flutura un pavi-
lion care încă nu se distingea bine, din cauza distanţei prea mari.
Emigranţii se priviră între ei dezamăgiţi. Un vas aşa de mic
nu putea îmbarca toată lumea de pe insulă. Probabil că nu era vasul
de ajutor făgăduit de guvernatorul de la Punta-Arenas.
Chestiunea aceasta se lămuri însă în scurt timp. Vasul înain-
ta repede. Nu se înnoptase bine când nu mai era decât la cel mult
trei mile de insulă.
— Pavilion chilian, spuse Kav-gerul, după ce examina cu
atenţie fâşia de pânză de la pupa vasului.
Peste trei sferturi de oră, în întunericul adânc care se lăsase,
un zuruit de lanţuri arătă că vaporul ancora. Atunci, mulţimea se
împrăştie, comentând în grupuri evenimentul.
— 111 —
JULES VERNE
Noaptea se scurse în linişte. In zori, emigranţii văzură cora-
bia ancorată la câteva sute de metri de ţărm. Hartlepool, la între-
barea unora, declară că era un avizo al marinei militare chiliene.
Şi nu se înşela, lira, inlr-adevăr, un avizo chilian. Pe la ora
opt dimineaţa, comandantul acestuia debarcă pe uscat, unde fu
înconjurat imediat de chipuri îngrijorate, lui asaltat cu întrebări.
De ce li se trimisese un vapor aşa de mic? Când urma să vină
altul? Nu cumva aveau da gând să-i lase să moară pe insula Hoste?
Comandantul nu ştia cui să răspundă mai întâi. Aşteptă să se
domolească potopul acela de întrebări, şi, când se făcu puţină li-
nişte, luă cuvântul, vorbind tare, ca să fie auzit de toţi.
Ţinu de la început să-şi liniştească auditoriul. Emigranţii se
puteau bizui pe bunăvoinţa guvernului chilian. Sosirea avizo-ului
era cea mai bună dovadă că nu fuseseră uitaţi.
Le explică apoi că cl nu venise decât ca să le aducă la cunoştinţă
o propunere a guvernului chilian, care, probabil, avea să-i atragă:
Chile se declara gata să cedeze insula Hoste, oferind-o naufra-
giaţilor nu ca pe o concesiune vremelnică, ci în deplină proprie-
tate, fără nici o condiţie şi fără nici o restricţie.
Propunere clară, cinstită. Am putea adăuga: şi îndemânatică.
Renunţând la insula Hoste, în scopul de a-i asigura imediat punerea
în valoare, Chile atrăgea, într-adevăr, colonişti din celelalte insule,
Clarence, Dawson, Navarin, Hermitte, rămase în stăpânirea sta-
tului respectiv. Dacă noua colonie mergea bine, lucru foarte pro-
babil, de altfel, toată lumea avea să se convingă că Magellania
avea o climă blândă, avea să afle de resursele ei agricole şi mine-
rale, şi lucrul acesta îi putea ademeni pe mulţi.
Punta-Arenas, port deschis, debarasat de orice chiţibuşărie va-
mală, avea înaintea lui un viitor strălucit. Prin portul acesta, Chile
îşi asigura preponderenţa asupra Strâmtorii Magellan. Nu ar fi stri-
cat câtuşi de puţin să obţină un rezultat asemănător şi în partea
de sud a arhipelagului. în scopul acesta, guvernul din Santiago,
călăuzit de un simţ politic foarte fin, se hotărâse să renunţe la insu-
la Hoste - sacrificiu mai mult aparent decât real -, aceasta fiind
absolut pustie.
— 1 12 —
9
Rămânea acum de ştiut dacă naufragiaţii de pe Jonathan vor

accepta oferta care li se făcea. Guvernul înţelegea să rezolve cât
mai în grabă chestiunea aceasta. Avizo-ul sosise cu propunerea
şi avea să plece cu răspunsul. Comandantul avea depline puteri
pentru a trata cu emigranţii, urmând să rezolve toată chestiunea
în maximum cincisprezece zile, după care trebuia să plece, indife-
rent dacă tratatul era semnat sau nu.
Dacă răspunsul era negativ, guvernul avea să avizeze mai târ-
ziu asupra mijloacelor de repatriere. Poate că ar fi cerut societăţii
de colonizare să trimită o navă de ajutor, lucru care, fireşte, ar fi
necesitat oarecare timp.
Vă puteţi deci uşor închipui ce efect extraordinar produse ofer-
ta guvernului din Santiago.
Nimeni nu se aştepta la aşa ceva. Incapabili să ia vreo hotărîre
într-o asemenea împrejurare serioasă, emigranţii începură prin a
se uita prostiţi unul la altul; apoi, gândul tuturor zbură spre cel
pe care ei îl credeau cel mai în stare de a lua hotărâri în intere-
sul comun. Se întorseră toţi, ca la comandă, spre vest, adică spre
golfuleţul în care se legăna Wel-Kiej.
Dar Wel-Kiej dispăruse.
Fu o clipă de adevărată stupoare. Apoi, mulţimea începu sa
se agite, pentru ca, în cele din urmă, să fie nevoită să recunoască
un lucru cert: Kav-gerul plecase.
Emigranţii rămaseră înlemniţi. Sărmanii oameni se obişnuiseră
să se lase în grija Kav-gerului, a cărui inteligenţă şi devotament le
cunoşteau prea bine toţi. Şi uite că el îi părăsea tocmai în clipa în
care soarta lor era în joc. Dispariţia lui produse aproape acelaşi efect
de senzaţie ca şi apariţia vasului chilian în apele insulei Hoste.
Harry Rhodes fu şi el foarte mâhnit, dar pentru alte motive,
înţelegea ca prietenul lui să părăsească insula în ziua în care ple-
cau şi emigranţii, dar de ce nu aşteptase până atunci? Nu se rupe
în mod aşa de brutal o prietenie sinceră, fără măcar un cuvânt de
rămas bun.
— 113 —
JULES VERNE
Pe de altă parte, de ce plecarea asta pripită care semăna mai de
grabă a fugă? Era provocată cumva de sosirea vasului chilian? Dat
fiind misterul care înconjura viaţa omului acesta, căruia nu i se
cunoştea nici măcar naţionalitatea, toate ipotezele erau admisibile.
Absenţa sfătuitorului lor obişnuit, de sfaturile căruia ar fi avut
nevoie acum mai mult decât oricând, îi puse în mare încurcătură
pe emigranţi. începură să se împrăştie, astfel că în scurt timp
comandantul avizo-ului se trezi aproape singur. Se depărtaseră
discret cu toţii, pentru a nu fi siliţi să ia parte la vreo hotărâre şi
a-şi crea astfel răspunderi.
în schimb însă, oferta guvernului chilian fu subiect de discuţie
permanentă timp de opt zile. în general, bieţii oameni erau foarte
uimiţi. Pentru mulţi dintre emigranţi, propunerea părea aşa de sur-
prinzătoare, încât mulţi din ei refuzau să o ia în serios. Rugat de
tovarăşii lui, Harry Rhodes tăcu o vizită comandantului, pentru
a obţine asigurări formale că independenţa insulei Hoste va fi
garantată de republica chiliana.
Comandantul îşi dădu toată silinţa să fie cât mai convingător.
Arătă ce urmărea guvernul chilian şi cât de avantajos era pentru
emigranţi să se stabilească definitiv într-un ţinut a cărui prospe-
ritate le era garantată. Nu uită să pomenească şi de prosperitatea
coloniei din Punta-Arenas şi să adauge că Chile înţelegea să dea
coloniştilor tot ajutorul de care ar fi avut nevoie aceştia.
— Actul de donaţie este gata, mai spuse comandantul! Nu mai
rămâne decât să fie semnat.
— De către cine? întrebă Harry Rhodes.
De către delegaţii aleşi de adunarea generală a emigranţilor.
într-adevăr, aceasta era singura modalitate pentru a perfecta un
angajament de natura aceasta. Mai târziu, când noua colonie avea
să se ocupe de treburile interne, avea să-şi aleagă, probabil, şi un
şef, alegere în care Chile înţelegea să nu se amestece în nici un fel.
în cazul în care cititorul ar putea fi mirat de urmările pe care
le-ar fi avut propunerea aceasta, credem nimerit să facem o
descriere exactă a situaţiei.
— 114 —
-9-
Ce erau emigranţii aceştia? Nişte oameni sărmani, pe care nece-

sităţile vieţii îi siliseră să se expatrieze. Ce importanţă avea, aşadar,
pentru ei dacă se stabileau aici sau într-altă parte, din moment ce
viitorul le era asigurat şi condiţiile de trai erau convenabile? Din
punct de vedere al climei, insula Hoste era aşa cum am văzut:
nici mai bună, nici mai rea decât alte ţinuturi locuite de oameni;
din punct de vedere al securităţii, insula era mult mai avantajoasă
decât Baia Lagoa, destinaţia iniţială a emigranţilor. Acolo ar fi
avut de-a face cu triburile barbare ale cafrilor, pe când aici, în
regiunea aceasta pustie, erau departe de vecinătăţi de acestea
primejdioase; pe de altă parte, societatea de colonizare nu obţi-
nuse concesiunea sud-africană decât pentru un termen limitat, şi
guvernul portughez nu renunţa la drepturile lui în folosul colo-
niştilor. Pe când în Magellania, dimpotrivă, aceştia s-ar fi bucu-
rat de o libertate desăvârşită, iar insula Hoste, devenită proprie-
tatea lor definitivă, era ridicată la rangul de stat suveran. Mai atâr-
nau apoi în balanţă şi greutăţile unei noi călătorii pe ocean, pre-
cum şi faptul că guvernul chilian se interesa de soarta coloniei.
Se puteau bizui pe ajutorul lui. în scurt timp, s-ar fi stabilit o comu-
nicaţie regulată cu Punta-Arenas, s-ar fi întemeiat aşezări pe
litoralul Strâmtorii Magellan şi în alte puñete ale arhipelagului;
pe urmă, nici Argentina nu avea să-şi lase în părăsire posesiunile
ei din Fuegia. Avea să întemeieze acolo aşezări comerciale rivale
cu Punta-Arenas.
Toate argumentele acestea, trebuie să recunoaştem, aveau oare-
care greutate şi sfârşiră prin a triumfa. După îndelungate conci-
liabule, majoritatea emigranţilor tindea în mod evident către
acceptarea ofertei.
Ce păcat că plecase Kav-gerul, tocmai acum când era atâta nevoie
de sfaturile lui! Poate probabil că el ar fi fost de părere să fie accep-
tată propunerea aceasta, care reda libertatea uneia dintre cele
unsprezece insule mari ale arhipelagului magellanic. Harry Rhodes
era sigur că numai Kav-gerul ar fi putut vorbi în sensul acesta, cu
autoritatea aceea pe care i-o dădeau atâtea servicii aduse obştei.
— 115 —
JULES VERNE
în ceea ce îl privea pe el, personal, Harry Rhodes era pentru
acceptare şi - fenomen care nu avea şanse să se mai reproducă
vreodată - în privinţa aceasta era absolut de aceeaşi părere cu Fer-
dinand Beauval. într-adevăr, liderul socialist făcea o propagandă
activă în favoarea acceptării. Ce nădăjduia el oare? Plănuia să-şi
pună doctrina în practică? Ce câmp magnific pentru marea expe-
rienţă a unui colectivism sau chiar a unui comunism integral, ce
aventură miraculoasă, ce material minunat gloata aceea incultă,
proprietară, ca în primele începuturi ale lumii, a unui teritoriu pe
care nimeni nu era îndrituit să îl revendice!
Astfel că Ferdinand Beauval se frământa ca scos din minţi,
colindând din casă în casă şi din cort în cort şi pledându-şi cu
aprindere cauza.
în sfârşit, trebuia să se voteze o hotărîre. Termenul fixat de
guvernul chilian se apropia, şi comandantul avizo-ului grăbea lu-
crurile cât îi sta în putere.
în ziua de 26 octombrie fu convocată o adunare generală. Luară
parte la scrutinul definitiv toti emigranţii majori, în număr de opt
sute douăzeci şi patru, restul fiind compus din femei, copii şi tineri
sub vârsta de douăzeci şi unu de ani, plus câţiva absenţi, ca şefii
familiilor Gordon, Rivière, Ivanoff şi Gimelli.
Rezultatul scrutinului a fost de şapte sute nouăzeci şi două de
voturi în favoarea acceptării, adică o majoritate considerabilă. Nu
fuseseră decât treizeci şi doi de opozanţi, care, în cele din urmă,
n-avură încotro şi se supuseră hotărârii majorităţii.
Se procedă apoi la alegerea a trei delegaţi. Cu ocazia aceas-
ta, Ferdinand Beauval obţinu un succes măgulitor. Fu ales de emi-
granţi, care, dintr-un instinctiv sentiment de prevedere, îi dădură
ca tovarăşi pe Harry Rhodes şi Hartlepool.
Tratatul fu semnat în aceeaşi zi chiar, şi imediat fu ridicat pe
ţărm drapelul hostelian - jumătate alb, jumătate roşu - pe care
avizo-ul îl salută cu douăzeci şi una de lovituri de tun. Arborat
pentru prima dată, drapelul flutură vesel în adierea uşoară a vân-
tului, anunţând lumii naşterea unei ţări libere.
XII. PRIMA COPILĂRIE

A UNUI POPOR
A
A doua zi de dimineaţă, avizo-ul ridică ancora şi dispăru în
câteva clipe în dosul capului. Luase cu el zece dintre cei cinci-
sprezece marinari de pe Jonathan. Ceilalţi cinci, printre care
Kennedy, Hartlepool şi bucătarul Sirdey, preferaseră să rămână
pe insulă în calitate de colonişti.
Kennedy şi Sirdey aveau toate motivele să ia hotărîrea aceas-
ta. Rău văzuţi amândoi de căpitani, le-ar fi tost foarte greu să
găsească angajamente, astfel că preferaseră să rămână pe insulă,
unde nădăjduiau să ducă o viaţă mai uşoară, într-o societate la
început de organizare, în care legile nu puteau fi aşa de aspre multă
vreme de aici încolo. Ceilalţi marinari sperau, ca şi Hartlepool,
în posibilitatea unei vieţi libere într-o ţară nouă, devenind din mari-
nari simpli pescari.
Realizarea sau eşecul visului lor avea să depindă în mare parte
de orientarea care avea să se dea guvernării insulei. într-un stat bine
administrat, cetăţenii au şansa de a se îmbogăţi prin munca lor.
Dimpotrivă, dacă puterea centrală nu ştie să descopere şi să
aplice măsurile menite să grupeze eforturile individuale, orice
muncă rămâne fără folos. Astfel că organizarea coloniei era una
dintre cele mai importante chestiuni.
— 117 —
JULES VERNE
Deocamdată însă, hostelienii - acesta era numele pe care îl
adoptaseră - nu-şi prea băteau capul cu rezolvarea acestei pro-
bleme. Nu se gândeau decât la petrecere. Magicul cuvânt liber-
tate îi îmbătase ca pe nişte copii mari. Nu-şi frământau mintea
să-i pătrundă înţelesul adânc, nu îşi spuneau că libertatea este o
ştiinţă care trebuie învăţată şi că, pentru a fi liber, trebuie mai întâi
să trăieşti.
Nu există serbare populară fără tărăboi. Hotărâră deci să facă
chef mare în ziua aceea; astfel că, în timp ce femeile trebăluiau
prin bucătării, bărbaţii se îndreptară spre depozitul de băuturi.
Se înţelege de la sine că, de la proclamarea independenţei,
depozitul acesta nu mai era supravegheat. împrejurările îi ridi-
caseră pe naufragiaţi la demnitatea de naţiune, astfel că nimeni
în afară de ea nu era îndrituit să-i reglementeze exerciţiul suvera-
nităţii. De altfel, cine să mai facă de gardă, odată ce cea mai mare
parte dintre marinari plecaseră?
Dădură deci cep unui butoi şi erau tocmai pe punctul de a pro-
ceda la împărţire, când câţiva dintre emigranţi avură o idee mai
bună. Alcoolul acesta era, la urma urmei, al lor, al tuturor. De ce
să nu fie distribuit atunci până la ultimul strop? Propunerea fu prim-
ită cu un entuziasm aproape general. După o evaluare aproximativă
a depozitului, rezultă că fiecare bărbat avea drept la o parte şi fie-
care femeie sau copil la o jumătate de parte. Hotărârea aceasta fu
pusă în aplicare imediat, fiecare primindu-şi partea în mijlocul unei
veselii generale.
Seara, petrecerea atinse punctul culminant. Fură uitate toate cer-
turile. Toate naţionalităţile se contopiră într-una singură, frater-
nizară. Se organiză un bal în sunetele unui acordeon binevoitor şi
perechile începură să danseze de zor în mijlocul cercului de cheflii.
Inutil să mai spunem că printre aceştia era şi Lazare Ceroni.
Deşi încă de la ora şase seara nu mai era în stare să se ţină pe
picioare, la ora zece el încă bea. Lucrul acesta promitea un sfârşit
trist de serbare pentru Tullia şi pentru Graziella.
— 118 —
9
în acelaşi timp, ceva mai retras, în întuneric, un alt beţiv trăgea

de zor la măsea. Acesta îşi regăsea în groaznica otravă, pentru
câteva ore, o parte din sufletul pe care tot ea i-l ruinase. Deodată,
un cântec admirabil întrerupse dansul. Sătul până în gât de alcool,
Fritz Gross îşi regăsea geniul. Timp de două ore, cântă neîntre-
rupt, improvizând melodii sublime, în mijlocul unui cerc de sute
de chipuri cu ochi strălucitori şi guri larg căscate ca şi cum ar fi
vrut să soarbă torentul muzical care izvora din genialul instru-
ment al violonistului.
Dintre toţi auditorii lui Fritz Gross, cel mai atent şi mai pasio-
nat era un copil. Sunetele acelea, de o frumuseţe de negrăit, erau
pentru Sand o adevărată revelaţie. Descoperea muzica şi pătrun-
dea tremurând în regatul acesta necunoscut lui până atunci. Stând
în picioare în centrul cercului format de emigranţi, chiar în faţa
muzicantului, privea, asculta, netrăind decât prin urechi şi ochi,
cu sufletul vrăjit vibrând de o emoţie vie, plină de bucurie.
Ce cuvinte ar putea reda pitorescul spectacolului? Jos, pe
pământ, un om aproape inform din cauza mărimii lui colosale,
cu capul plecat în piept, cu ochii închişi, cântând, cântând fără
răgaz, pierdut într-o lume de fantastic sublim, la lumina unei facle
fumegânde care îi proiecta o umbră imensă în noapte. în faţa aces-
tui om, un copil în extaz, şi în jurul acestui straniu grup o mulţime
tăcută, invizibilă aproape în întunericul din jur. O pâlpâire vremel-
nică a torţei lumina o clipă un nas, o frunte, o ureche, plăsmuite
parcă de bezna în care sta cufundată gloata învăluită de vraja cân-
tecului gingaş şi dulce al viorii.
Pe la miezul nopţii, istovit, Fritz Gross lăsă să-i cadă arcuşul
din mână şi adormi buştean. Tăcuţi, emigranţii se împrăştiară pe
la locuinţele lor.
A doua zi nu mai exista nici o urmă din emoţia aceasta trecă-
toare, şi coloniştii fură cuprinşi din nou de pofta de chef. Petre-
cerea începu iar şi probabil că n-avea să să termine decât odată
cu ultima picătură de alcool.
— 119-
JULES VERNE
Reîntorcându-se pe insulă, la patruzeci şi opt de ore după ple-
carea avizo-ului, WelKiej-ul pică în toiul chefului. Nimeni nu păru
să-şi mai amintească că barca lipsise timp de două săptămâni, şi
cei sosiţi cu ea fură primiţi ca şi cum n-ar fi plecat de pe insulă.
Kav-gerul nu-şi putea crede ochilor. Ce era cu pavilionul acela
necunoscut împlântat pe ţărm, şi ce însemna veselia aceea de care
fuseseră cuprinşi toţi emigranţii?
Harry Rhodes şi Hartlepool îl puseră în curent cu ultimele eveni-
mente. Kav-gerul îi ascultă, adânc mişcat. Pieptul i se umfla ca şi
cum ar fi respirat un aer mai curat, chipul îi era transfigurat. Mai
exista, prin urmare, un ţinut liber în arhipelagul magellanic!
Cu toate acestea, nu suflă un cuvânt despre motivele plecării
lui. De ce ar fi făcut-o? Ar fi reuşit să-l facă pe Harry Rhodes să
înţeleagă de ce, hotărât să rupă orice legătură cu universul civi-
lizat, decisese să plece de cum zărise avizo-ul guvernamental, pe
care el îl presupunea însărcinat să afirme autoritatea guvernului
chilian, şi de ce, ascuns într-unui din golfurile insulei Hardy, aştep-
tase plecarea acelui avizo, pentru ca numai după aceea să revină
în tabără?
— Nefericiţii aceştia nu concep libertatea decât îmbătându-se
zdravăn, spuse Harry Rhodes ca încheiere a relatărilor sale. Nu
prea au aerul să se gândească la necesitatea de a organiza şi insta-
la o conducere oarecare.
— Ei, răspunse Kav-gerul, uşurinţa lor este scuzabilă. Au în-
durat atâtea până acum! Nebunia asta are să treacă şi au să se apuce
şi de lucururi serioase. Cât despre alegerea unei conduceri, eu unul
mărturisesc cinstit că nu-i văd utilitatea.
— Cu toate acestea, trebuie să însărcinăm pe cineva să facă
puţină ordine în harababura asta - obiectă Harry Rhodes.
— Ia lăsaţi astea! răspunse Kav-gerul. Ordine are să se facă
de la sine.
— Având însă în vedere trecutul...
— 120 —
9
— Pe noi nu trebuie să ne intereseze decât prezentul. Până acum

tovarăşii noştri se considerau încă cetăţeni ai Americii sau Europei.
De acum încolo, sunt hostelieni, mai exact ceva cu totul deosebit.
— Aşadar, părerea dumneavoastră?
— Să-şi trăiască viaţa în linişte. Au norocul să fie scutiţi de
legi. Să nu se apuce să-şi facă aşa ceva. La ce ar servi legile aces-
tea? Sunt convins că, prin însăşi firea lui, omul este paşnic. Dacă
n-ar fi prejudecăţile şi ideile rămase din secole întregi de sclavie,
omenirea ar putea trăi o viaţă minunată. Pământul stă întreg la
dispoziţia oamenilor. Să-l exploateze din plin şi să se bucure
frăţeşte de bogăţiile lui. De ce să reglementezi aşa ceva?
Harry Rhodes nu părea deloc convins de adevărul acestor
puncte de vedere optimiste. Nu răspunse însă nimic, lăsându-l pe
Hartlepool să vorbească.
— în aşteptarea unor dovezi de fraternitate mai convingătoare
decât fraternizarea la chef, zise el, noi am crezut nimerit să con-
fiscăm toate armele şi muniţiile.
într-adevăr, societatea de colonizare adăugase la încărcătura
Jonathan-uhxi şi şaizeci de carabine, câteva butoiaşe cu praf de
puşcă, gloanţe, plumb şi cartuşe. Nimeni nu-şi mai adusese aminte
până acum de materialul acesta de război. Hartlepool însă pro-
fitase de dezordinea generală pentru a-l pune, prevăzător, la adă-
post. Şi poate că ar fi fost greu să găsească o ascunzătoare con-
venabilă, dacă Dick nu i-ar fi destăinuit existenţa peşterilor care
străbăteau dintr-o parte într-alta masivul vârfului de est al insulei.
Astfel că, ajutat de Harry Rhodes şi de cei doi muşi, maistrul de
echipaj transportase tot materialul acolo, îngropându-l adânc în
peştera superioară. De atunci Hartlepool se simţea mai liniştit. Kav-
gerul aprobă măsura aceasta de prevedere.
— Bine ai făcut, Hartlepool, zise el. Ce nevoie au tovarăşii
noştri de arme, în ţinutul acesta pustiu?
— N-au nevoie, afirmă maistrul de echipaj. La bordul
Jonathan-lui regulamentele erau formale. Emigranţii au fost
— 121 —
JULES VERNE
percheziţionaţi amănunţit şi orice armă găsită asupra lor, confis-
cată. Aşa că nu mai există alte arme în afară de cele ascunse de
noi, iar pe astea nu are să le găsească nimeni. Aşa că...
Hartlepool se întrerupse brusc. Părea foarte îngrijorat.
— Mii de draci! exclamă el. Ba da, mai sunt arme. N-am găsit
decât patruzeci şi opt de puşti, şi erau şaizeci. Credeam că este
o greşeală. Acum însă îmi amintesc că cele douăsprezece lipsă
au fost luate de Rivière, Ivanoff, Gimelli şi Gordon. Din fericire,
aceştia sunt oameni cumsecade, astfel că nu avem de ce ne teme.
— Sunt alte pericole ceva mai ameninţătoare decât armele
astea. Alcoolul, de exemplu. Deocamdată, toată lumea se sărută,
dar n-o să meargă lucrurile mereu aşa. Lazare Ceroni a şi început
să-şi dea în petec: dacă nu eram eu şi Hartlepool de faţă, ar fi ieşit
rău de tot scandalul.
— Omul ăsta e un monstru, zise Kav-gerul.
— Ca toţi beţivii, de altfel... Nu contează, norocul celor două
femei este că s-a reîntors şi Halg... Şi fiindcă veni vorba, ce mai
face tânărul nostru sălbatic?
— Este bine, atât cât poate fi un tânăr în starea lui sufletească.
Nu este nevoie să vă mai spun că nu prea i-a venit uşor să plece
cu noi. A fost nevoie să-i dau cuvântul meu de onoare că o să ne
reîntoarcem în cât mai scurt timp posibil.
în timpul acesta, Halg se grăbise să se ducă la Graziella. Din
nefericire, bucuria revederii fu întunecată oarecum de mâhnirea
Graziellei în legătură cu purtarea tatălui ei. Pe de altă parte, era
exasperată şi de curtea asiduuă pe care i-o făcea Patterson, pre-
cum şi de faptul că era urmărită mereu de Sirk. Nu putea face un
pas prin insulă fără să se expună grosolăniilor acestui individ
mârşav. Halg o ascultă tremurând de indignare.
— într-un colţ al cortului, clocindu-şi beţia, Lazare Ceroni
dormea dus. Cu siguranţă că, de îndată ce urma să se trezească,
avea să o ia da capo, deoarece cheful general care se încinsese
pe insulă nu dădea nici un semn că ar fi pe sfârşite. Atât doar că
— 122 —
9
îşi schimba caracterul, devenind mai puţin copilăresc. Alcoolul

îşi desăvârşea opera. Starea de lâncezeală pe care o provoca după
trezire nu putea fi combătută decât prin doze din ce în ce mai mari,
astfel că, încet-încet, uşoara ameţeală de la început făcea loc unei
beţii crunte, care avea să devină violentă când dozele aveau să
se mărească.
Simţind primejdia, unii dintre emigranţi începeau să dea bir
cu fugiţii, revenind încetul cu încetul la realitate şi începând să-i
preocupe problema existenţei pe insulă.
Problemă grea, dar rezolvabilă totuşi. Insula avea o suprafaţă
de aproape două sute de kilometri pătraţi, şi solul era în majori-
tate cultivabil, aşa că putea hrăni uşor chiar o populaţie mai
numeroasă. Condiţia era însă ca emigranţii să nu se eternizeze la
Baia Scothwell, ci să se răspândească prin ţinut. Uneltele nece-
sare, seminţele nu le lipseau. Pe de altă parte, marea majoritate
a emigranţilor erau agricultori. Aşa că era foarte natural ca ei să
se ocupe tot cu agricultura. La început, fireşte că animalele domes-
tice erau ceva cam prea puţin numeroase, dar cu siguranţă că, trep-
tat-treptat, prin intermediul guvernului chilian, aveau să fie impor-
tate şi altele, din Patagonia, Argentina, Ţara de Foc şi insulele
Falkland, unde se creşteau în stil mare oile.
Câţiva dintre emigranţi îşi dădură seama de necesitatea aceas-
ta de muncă şi activitate intensă. Astfel că, de îndată ce se ter-
mină cu distribuirea alcoolului, ei se duseră la depozitul de ma-
teriale şi unelte şi-şi aleseră cu grijă ceea ce socoteau necesar în
vederea realizării planurilor lor: unul, unelte de agricultură, altul,
vite de prăsilă, altul, unelte pentru exploataţii forestiere. Pe urmă,
încărcând totul în care, plecaseră în căutare de locuri potrivite cu
felul de activitate plănuit.
Singurul dintre ei care rămase pe loc tu Patterson. Aici, ajutat
de Long şi Blaker, care, în ciuda dureroasei experienţe avute, rămă-
sese alături de el, irlandezul se apucă în primul rând să-şi împrej-
muiască locul pe care îl luase de la început în deplină proprietate
— 123 —
JULES VERNE
cu titlul de prim ocupant. In scurt timp, un gard de bârne solide
înconjură locul acesta din trei părţi, cea de-a patra fiind chiar ţăr-
mul mării. în acelaşi timp, pământul, săpat cu grijă, fu însămânţat
cu legume. Patterson plănuia să se ocupe cu legumicultura.
După două zile de chef, socotind că au sărbătorit îndeajuns
independenţa, altă serie de emigranţi începu să revină la realitate.
Observară atunci că unii dintre tovarăşii lor nu-şi neglijaseră intere-
sele în folosul chefului, aşa cum făcuseră ei până atunci. Convinşi
însă că e mai bine mai târziu decât niciodată, se grăbiră să viziteze
şi ei depozitul cu materiale, care, din fericire, se găseau încă din
belşug. Nu le fu deci greu să se aprovizioneze şi ei cu cele nece-
sare, ca apoi să pornească pe urmele înaintaşilor lor.
în zilele următoare exemplul acesta avu imitatori din ce în ce
mai numeroşi, astfel că, treptat, ceata de cheflii se micşora vi-
zibil, în timp ce noi caravane porneau spre interiorul insulei. încet-
încet, aproape toţi coloniştii plecară de la Baia Scotchwell.
în aceeaşi măsură însă se micşora şi stocul de materiale; ast-
fel că ultimii veniţi rămaseră cam cu buzele umflate. Dacă provi-
ziile de alimente erau încă din belşug, materialele agricole lipseau
aproape cu desăvârşire. Mai bine de trei sute de colonişti fură
nevoiţi să se lipsească de orice animal de fermă, şi mulri dintre
ei abia găsiră câteva unelte care le erau absolut necesare în viitoarea
lor activitate pe insulă.
Neavând însă ce face altceva, se mulţumiră şi cu puţinul găsit
şi porniră pe drumul spre necunoscut. Aproape toţi coloniştii în
stare să mânuiască sapa şi cazmaua plecaseră, astfel că nu mai
rămăseseră la Baia Scotchwell decât exact optzeci şi unu de
locuitori, pe care ocupaţiile lor anterioare îi punea într-o vădită
stare de inferioritate faţă de viaţa care li se înfăţişa pe insulă.
în afară de vreo zece plugari, rămaşi vremelnic aici din motive
de sănătate, şi dintre care unul singur, căsătorit, era însoţit de soţia
lui şi trei copii, rămăşiţa aceasta a gloatei împrăştiate era formată
numai şi numai din colonişti de origine orăşeană. Era compusă
— 124 —
9
din John Rame şi familia Rhodes, Beauval, Dorick şi Fritz Gross,

cei cinci marinari Patterson, Long şi Blacker, cei patruzeci şi trei
de lucrători, printre care Lazare Ceroni cu familia şi, în sfârşit,
Kav-gerul, cu cei doi tovarăşi ai săi, Halg şi Caroly.
Aceştia trei din urmă nu-şi schimbaseră pentru nimic felul lor
de trai. Atât doar că înlocuiseră primitiva lor ajupa printr-o locuinţă
ceva mai confortabilă.
Kav-gerul comunicase celor doi indigeni intenţia lui de a nu
se mai înapoia pe Insula Nouă. Voia să-şi petreacă restul vieţii
într-un ţinut liber, condiţie pe care insula Hoste o satisfăcea pe
deplin. Halg fu încântat de hotărârea aceasta, care se potrivea aşa
de bine cu planurile lui. Cât despre Caroly, el se supuse, ca de
obicei, voinţei aceluia pe care îl considera drept stăpânul lui şi
nu făcu nici o obiecţie, cu toate că şederea pe insulă îi reducea
aproape la zero ocaziile de a-şi exercita meseria de pilot.
Hotărât să trăiască numai prin el însuşi, Kav-gerul renunţase
chiar la partea lui de provizii din depozitul Jonathan-uhxi; îşi
însuşise însă una dintre casele demontabile rămase libere după
plecarea emigranţilor şi o transportase, bucată cu bucată, pe ţăr-
mul celălalt al râului, unde, ajutat de câţiva lucrători care-i oferi-
seră singuri serviciile, o clădi din nou, întărind-o cu bârne din
trunchiuri de copaci şi transformând-o într-o locuinţă nu prea ele-
gantă, dar, în schimb, extrem de solidă şi de confortabilă.
Construcţia fiind terminată, Halg şi Karoly se îmbarcaseră pe
Wel-Kiej şi plecară spre Insula-Nouă, de unde se înapoiară peste
trei săptămâni, aducând tot mobilierul din vechea lor locuinţă.
Pe urmă, viaţa îşi reluă cursul regulat. Caroly şi Halg se ocu-
pau cu pescuitul şi cu săratul peştelui care prisosea consumaţiei
zilnice, în timp ce Kav-gerul cutreiera insula în căutarea vâna-
tului. Marşurile acestea zilnice îi îngăduiau să se ţină în perma-
nent contact cu coloniştii. îi vizită, rând pe rând, aproape pe toţi,
şi putu constata că, de la început chiar, se diferenţiau între ei din
punct de vedere al felului de muncă şi de trai. Unii progresau,
alţii stăteau pe loc sau dădeau înapoi.
— 125 —
JULES VERNE
Cele patru familii care începuseră munca înaintea tuturor figu-
rau în fruntea celor mai prospere exploataţii. Fierăstraiele lui
Rivière funcţionau din plin, şi scândurile fabricate până atunci
reprezentau încărcătura câtorva corăbii cu un tonaj destul de
respectabil.
Germain Rivière primi vizita Kav-gerului cu mare bucurie
şi profită de ocazie pentru a se informa asupra ultimelor eveni-
mente, plângându-se că nu fusese chemat şi el la alegerea con-
ducerii coloniei. Cine fusese ales şef? în ce fel urma să fie guver-
nată insula?
Rămase foarte dezamăgit când află că nu se făcuse nici o
alegere şi că emigranţii plecaseră care încotro fără să se mai ocupe
de alegerea unei conduceri. Mai dezamăgit însă decât de orice
fu când îşi dădu seama că interlocutorul său, omul pentru care
simţea tot atât respect, cât şi recunoştinţă, aproba purtarea aces-
tor oameni nesăbuiţi.
— Dar lemnul meu? întrebă el, arătând Kav-gerului grămezile
de scânduri rânduite frumos pe malul râuleţului. Cum am să-l pot
vinde?
— De ce să ţi—l vândă alţii, oameni care n-ar avea nici un folos
din asta? De altfel, sunt convins că ai s-o scoţi la capăt şi singur.
— Se poate, spuse Rivière. Asta nu înseamnă însă că n-ar fi
mai uşor pentru noi dacă, în schimbul unei mici contribuţii, am
avea pe cineva care să se intereseze de nevoile generale ale coloniei.
Nu prea o să ne fie uşoară viaţa dacă nu împărţim cât de cât munca,
dacă nu ne gândim decât la interese personale şi suntem obligaţi
să ne procurăm, fiecare în parte, cele necesare. Cred că un schimb
de servicii reciproce ne-ar uşura mult viaţa.
— Aveţi atât de multe nevoi? întrebă Kav-geral zâmbind.
Germaine Rivière părea însă serios îngrijorat.
— Este firesc ca oricine să caute ca munca să-i fie răsplătită,
zise el. Dacă insula Hoste nu-mi poate oferi răsplata aceasta, voi
pleca - şi vă asigur că nu numai eu - de îndată ce voi fi pus de-o
— 126 —
9
parte ceva economii care să-mi îngăduie să pot trăi într-o ţară ceva
mai plăcută. Pentru asta, aşa cum spuneaţi, n-o să-mi fie greu s-o
scot la capăt şi nici altora n-o să le fie, probabil. însă cei ce nu
vor reuşi să facă ceva rămân ca vai de capul lor.
— Eşti ambiţios, domnule Riviere! spuse Kav-gerul.
— Dacă n-aş fi, nu m-aş strădui atât, răspunse Germain Riviere.
— Şi este bine asta?
— Foarte bine. Fără munca şi eforturile noastre, lumea ar fi
ca în primele timpuri ale ei, şi progresul n-ar fi decât o vorbă goală.
— Un progres care nu se obţine decât pentru folosinţa unora...
constată cu amărăciune Kav-gerul.
— A celor mai curajoşi şi mai inteligenţi!
— Şi în detrimentul majorităţii semenilor lor.
— în detrimentul celor mai leneşi şi mai laşi, care, în orice
caz, sunt sortiţi să fie veşnic învinşi. Bine guvernaţi, sunt nenoro-
ciţi. Lăsaţi de capul lor, mor, cu siguranţă.
— Cu toate acestea, omul nu are nevoie de prea multe lucruri
ca să trăiască.
— Cei slabi, bolnavi sau proşti vor avea totdeauna stăpâni,
în lipsa legilor, ar fi nevoiţi să sufere tirania celor mai puter-
nici decât ei.
Kav-gerul clătină din cap cu un aer foarte puţin convins. Ştia
bine basmul acesta etern. Imperfecţiunea omenească, inegalitatea
înnăscută, acestea sunt veşnicele scuze invocate de cei ce vor să
justifice asuprirea şi nedreptăţile.
Şi totuşi, era tulburat. Amintindu-şi de purtarea lui Lewis
Dorick şi a bandei lui din timpul iernii, de neruşinarea cu care îi
exploataseră pe emigranţii mai slabi decât ei, de desele incidente
cu sărmanii lui prieteni indigeni, cuvintele auzite din gura lui
Riviere, un om pe care îl stima foarte mult, căpătau o putere de
o ciudăţenie impresionantă.
La vecinii lui Riviere auzi aproape aceleaşi lucruri. Gimelli
şi Ivanoff semănaseră câteva hectare cu grâu şi secară. Ogorul
era acum verde şi făgăduia o recoltă minunată. Gordon însă făcuse
— 127 —
JULES VERNE
mai puţine progrese. Păşunile pe care şi le alesese erau aproape
goale încă; aştepta însă cu răbdare timpul când animalele aveau
să se înmulţească îndeajuns pentru a-i putea furniza din belşug
lapte şi unt.
în timpul care-i rămânea liber după lungile peregrinări pe
insulă, Kav-gerul îngrijea de o mică grădină, pe care o semănase
cu legume şi alte plante folositoare, în scopul de a-şi asigura com-
plet mijloacele de existenţă, fără să depindă de nimeni.
Ducea o viaţă fericită, alături de cei doi indigeni. Natural, nu
se putea bucura de confortul pe care îl poţi dobândi în ţările mai
civilizate, dar nu-l regreta, când se gândea cu ce preţ este plătit.
Nu dorea nimic în afară de ceea ce avea şi se simţea fericit.
Familia Ceroni se instalase şi ea într-una din casele părăsite
de primii lor ocupanţi, şi începea să uite aproape cu totul nenoro-
cirile care se abătuseră asupra ei în ultimul timp. Lazare Ceroni
se lăsase de beţie, pentru simplul, dar seriosul motiv, că pe toată
întinderea insulei nu mai exista nici un strop de alcool. Era deci
nevoit să se facă om de treabă, dar sănătatea lui părea grav com-
promisă de ultimele excese la care se dedase. Sta aproape toată
ziua tolănit în faţa casei, perpelindu-se la soare şi privindu-şi poso-
morât mâinile care-i tremurau necontenit.
Cu veşnica răbdare şi blândeţe care o caracterizau, Tullia încer-
case să combată lâncezeala asta, care o îngriiora. Toate sforţările
ei eşuară însă, astfel că nu mai spera decât în binefacerile pe care
le putea aduce abstinenţa aceasta forţată.
Dacă Lazare Ceroni, pe care abrutizarea îl scutea de plictiseală,
nu suferea deloc din cauza inactivităţii, nu tot astfel stăteau
bucurile şi cu ceilalţi lucrători camarazi ai lui. Aceştia nu ştiau
cum să-şi mai omoare timpul şi, pe de altă parte, mulţi dintre ei
începeau să se îngrijoreze în mod serios de viitor. Rămăseseră pe
insulă, dar asta nu rezolva nimic.
Fiecare îşi bătea mintea ca să găsească un mijloc de a-şi omorî
plictiseala. Unii dintre ei îşi improvizaseră o afacere de an-
treprenori de lucrări, fiecare în specialitatea lui. Deasupra uşii
— 128 —
9
câtorva case se puteau vedea atârnate firme care anunţau că acolo

locuiau un lăcătuş, un zidar, un tâmplar, un cizmar sau un croitor.
Din păcate, clienţii lipseau aproape cu desăvârşire. Şi chiar dacă
meseriaşii aceştia porniţi pe hărnicie ar fi avut ce lucra şi ar fi
câştigat bani, ce puteau face cu banii? Le era imposibil să cumpere
ceva, în special produse alimentare, care, în situaţia în care se aflau,
aveau întâietatea asupra oricăror alte necesităţi. De aceea, cei mai
inteligenţi dintre ei renunţară la exercitarea profesiunii obişnuite,
mărginindu-şi activitatea şi talentul numai la căutarea hranei. Cum
n-aveau arme, vânătoarea nu putea fi trecută printre mijloacele
de existenţă la care ar fi putut recurge; agricultură nu puteau face,
fiindcă nu se pricepeau deloc; nu le mai rămânea deci decât pes-
cuitul. Se apucară, prin urmare, de pescuit, urmând exemplul altor
câţiva colonişti.
într-adevăr, în afară de Kav-ger şi cei doi tovarăşi ai lui, se
mai dedicase pescuitului şi Hartlepool, cu ceilalţi patru marinari
de pe Jonathan. începuseră să construiască împreună o barcă de
aceeaşi mărime cu Wel-Kiej, iar între timp cutreierau oceanul cu
câteva pirogi uşoare, făcute după modelul celor fuegiene.
Ca şi Kav-gerul, Hartlepool şi marinarii lui sărau peştele care
le rămânea. în felul acesta, se asigurau cel puţin împotriva riscu-
lui de a muri de foame. Ademeniţi de succesul lor, câţiva emi-
granţi lucrători reuşiră să-şi fabrice câteva luntri mici şi se apu-
cară şi ei de pescuit.
Dar plasa şi undiţa sunt tot atât de greu de mânuit ca şi alte
unelte. Trebuie să ai practică în domeniul acesta. Astfel că ama-
torii noştri au avut parte de experienţe supărător de infructuoase.
în timp ce plasele lui Caroly şi ale lui Hartlepool gemeau de
peşte, ale lor erau aproape totdeauna goale. Se convinseră în scurt
timp că nu se puteau bizui pe meseria asta, pentru a-şi putea procu-
ra rezerve de hrană. Cel mult dacă reuşeau să-şi procure din când
în când ceva peşte proaspăt, pentru a-şi îmbogăţi masa zilnică.
De multe ori însă nu izbuteau nici măcar atât şi se reîntorceau de
la pescuit plouaţi de-a binelea, ca să spunem aşa.
— 129 —
JULES VERNE
într-una din aceste zile de insucces amar, luntrea acestor uce-
nici pescari întâlni în cale Wel-Kiej-v\, care se înapoia spre ţărm
sub conducerea lui Caroly şi a lui Halg. Pe puntea bărcii se vedeau
aranjaţi frumos vreo douăzeci de peşti, dintre care unii de o mărime
apreciabilă. Vederea lor stârni pofta pescarilor ghinionişti.
— Ei, indienilor!... strigă unul dintre lucrătorii care formau
echipajul luntrii.
Caroly cârmi spre ei.
— Ce doriţi? întrebă el când fu mai aproape de aceştia.
— Nu vă este ruşine să duceţi o astfel de pradă numai pentru
voi singuri, când sunt atâţia bieţi oameni nevoiţi să rabde de foame?
întrebă glumind unul dintre lucrători.
Caroly începu să râdă. Era prea pătruns de principiile altru-
iste ale Kav-gerului ca să stea prea mult pe gânduri.
— Prinde! spuse el... Şi jumătate din peştii de pe Wel-Kiej tre-
cură pe luntrea lucrătorilor.
— Mulţumim, camarade! exclamară bucuroşi aceştia, punând
din nou mâna pe lopeţi.
Cu toate că printre lucrători era şi Sirk, Halg nu se opusese
acestui act de generozitate al tatălui său. De altminteri, Sirk nu
era singur şi, chiar de ar fi fost, tot trebuia ajutat.
în timp ce mai mulţi colonişti încercau să-şi omoare în felul
acesta timpul, alţii trăiau în cea mai completă stare de lâncezeală.
Pentru unii dintre ei, apatia aceasta era foarte normală. Ce ar fi
putut face un Fritz Gross sau un John Rame, primul abrutizat cu
desăvârşire de alcool, al doilea naiv şi complet necunoscător al
realităţilor vieţii?
Deşi n-aveau scuze de felul acesta, Kennedy şi Sirdey nu făceau
absolut nimic toată ziua. Bazaţi pe experienţa din vara trecută,
rămăseseră pe insulă cu gândul că au să trăiască mereu pe spinarea
altora. Deocamdată, totul decurgea după dorinţa lor. Nu cereau
nici ei mai mult şi lăsau timpul să treacă fără să facă nimic şi fără
să se preocupe de viitor.
— 130 —
9
Aproape la fel era cazul şi cu Dorick şi Beauval. Foarte rău

pregătiţi prin viaţa lor de mai înainte cu condiţiile de trai de acum,
erau foarte dezorientaţi. Pe o insulă virgină, cunoştinţele unui fost
avocat sau profesor de literatură şi istorie nu prea făceau bani.
Nici unul, nici altul nu se aşteptaseră la cele ce se întâmplaseră.
Plecarea - foarte naturală, de altfel - a marei majorităţi a tova-
răşilor lor îi surprinsese ca o catastrofă şi le răsturnaseră toate pla-
nurile. Plecarea aceasta îl lipsea pe Dorick de obişnuita lui clien-
telă de fricoşi şi puşlamale, iar pe amândoi la un loc de ceea ce
politicienii de meserie numesc, cu un cinism aproape involuntar,
„masă electorală".
După două luni de descurajare, Beauval începu însă să-şi vină
în fire. Dacă îi lipsise spiritul de hotărâre, dacă, scăpându-le din
mână, lucrurile se aranjaseră fără să mai fie nevoie de intervenţia
lui, asta nu însemna însă că totul era pierdut. Ce nu tăcuse atunci
putea face de acum încolo. Hostelienii nu se grăbiseră să-şi aleagă
un şef, locul era încă liber, n-avea decât să-l ocupe.
Deîndată ce concepu planul acesta, Beauval trecu repede Ia
realizarea lui. în câteva zile se convinse că avea de-a face cu trei
partide, în afară de cel al neutrilor şi al indiferenţilor: unul, al cărui
şef se putea considera el, un al doilea, predispus să asculte de su-
gestiile lui Lewis Dorick, şi al treilea, aflat sub influenţa Kav-
gerului. După o chibzuire atentă, constată că aceste trei partide
erau de forţe sensibil egale.
în urma acestor preliminarii, Beauval începu campania şi, în
scurt timp, îşi câştigă, cu elocevenţa lui admirabilă, încă vreo şase
voturi. Apoi, procedă la un simulacru de alegere, care se termină
repede, dat fiind marele număr de abţineri. Rezultatul fu aproape
treizeci de voturi în favoarea lui.
Ales în felul acesta şi luându-şi alegerea în serios, Beauval nu
mai avu nici o grijă pentru viitor. Ce fel de şef ar fi fost el dacă
titlul acesta nu i-ar fi dat dreptul să trăiască pe socoteala alegă-
torilor săi!
— 131 —
JULES VERNE
Fu cuprins însă de alte' griji. Cel mai elementar bun simţ îi
spunea că prima datorie a unui guvernator este să guverneze. Or,
lucrul acesta nu părea aşa de uşor în practică, cum îşi imaginase
în teorie.
Probabil că Lems Dorick, în locul lui, nu ar fi avut atâta bătaie
de cap. Teoriile lui comuniste erau foarte simple. Era limpede că
formula lui: „Totul în comun" ar fi fost mai uşor de aplicat, fie
că ar fi impus-o prin legi severe, uşor de imaginat, fie că cei intere-
saţi s-ar fi supus de bunăvoie. Şi, într-adevăr, hostelienii nu s-ar
fi prea dat la o parte de la încercarea unei experienţe de felul aces-
ta. Puţini ca număr, izolaţi de restul lumii, aveau toate şansele să
ajungă la un rezultat fericit şi poate că, în felul acesta, ar fi reuşit,
datorită formulei comuniste, să-şi asigure strictul necesar şi să rea-
lize egalitatea perfectă, procedând prin nivelare; şi nu prin ridi-
carea celor umili, ci prin coborârea celor mari.
Din păcate, Ferdinand Beauval nu profesa comunismul, ci
colectivismul, a cărui organizare, dacă nu era imposibilă, nece-
sita, în schimb, un mecanism mult mai complicat şi mai delicat.
De altfel, cine ştie dacă doctrina aceasta era realizabilă. Dacă
mişcarea socialistă, care s-a afirmat în a doua jumătate a seco-
lului al XlX-lea, nu a fost inutilă, dacă a avut binefăcătorul rezul-
tat de a provoca mila generală atrăgând atenţia tuturor asupra mi-
zeriei oamenilor, de a orienta spiritele spre căutarea mijloacelor
de a o micşora, de a provoca iniţiative generoase şi legi aproape
bune în cea mai mare parte, rezultatul acesta n-a putut fi obţinut
decât păstrând intactă ordinea socială pe care pretindea să o dis-
trugă. Socialismul s-a arătat totdeauna neputincios în a elabora un
plan de reconstituire. Toţi cei care au atacat problema aceasta
n-au preconizat decât proiecte de o naivitate aproape copilărească.
Partea cea mai critică a situaţiei lui Beauval era tocmai
inexistenţa oricărui lucru de criticat sau de dărâmat, deoarece pe
insula Hoste totul era în curs de construire. Nu avea nici un fel
de precedente lămuritoare.
— 132 —
-l-
într-adevăr, socialismul nu este o ştiinţă scrisă. Nu formează

un corp de doctrină complet. Este distrugător, nu creator. Silit,
aşadar, să inventeze, Beauval constată că este foarte anevoios lucru
să improvizezi o ordine socială oarecare şi înţelegea că, dacă
oamenii au mers bâjbâind spre un viitor etern, mărginindu-se
să-şi facă viaţa suportabilă prin tranzacţii reciproce, asta era din
cauză că nu putuseră face altfel.
Cu toate acestea, tot avea un fir director. Nu este şcoală socia-
listă care să nu preconizeze suprimarea concurenţei prin socia-
lizarea mijloacelor de producţie. Este un minimum de revendicări
comun tuturor sectelor, şi crezul colectiviştilor în special. Beauval
n-avea decât să i se conformeze.
Din păcate, dacă un astfel de principiu are, cel puţin, aparenţa
unei raţiuni de a exista într-o societate îmbătrânită, în care acti-
vităţile seculare au acumulat mijloace de producţie complexe şi
puternice, pe insula Hoste nu exista aşa ceva. Singurele instru-
mente de producţie erau braţele şi curajul coloniştilor, afară de
cazul când, transformând colectivismul în comunism, nu ar fi fost
considerate ca atare până şi uneltele de muncă, pădurile, ogoa-
rele şi păşunile. Din cauza aceasta, Benval se afla în cea mai mare
încurcătură.
în timp ce se frământa cu aceste probleme grave, alegerea lui
începea să aibă nişte consecinţe ciudate. Tabăra, aproape pustie
acum, se golea şi mai mult. Toată lumea pleca.
Primul care dădu exemplul fu Harry Rhodes. Neliniştit întrucât-
va de turnura pe care o luau evenimentele, trecu râul chiar în ziua
marelui succes obţinut de Beauval. Transportându-şi casa, bucată
cu bucată, o montă din nou pe malul stâng al râului, treabă la care
fu ajutat de câţiva tâmplari pricepuţi.
Exemplul familiei Rhodes găsi imitatori rând pe rând, Smith,
Wrighet, Lawson, Fock, plus cei doi lemnari, Hobart şi Charley,
şi încă alţi doi lucrători, trecură râul şi se stabiliră pe malul stâng.
Un orăşel, rival primului, începu să se ridice astfel în jurul
— 133 —
JULES VERNE
Kav-gerului, aşezare care, trei luni de la proclamarea indepen-
denţei, număra douăzeci şi unu de locuitori, dintre care doi copii,
Dick şi Sand, şi două femei, Clary Rhodes şi mama ei.
în orăşelul acesta viaţa se scurgea în linişte, buna înţelegere
domnind netulburată printre locuitorii lui. A fost de ajuns că
Beauwal să treacă râul, pentru a provoca primul incident.
în ziua aceea, Halg era angajat într-o discuţie foarte serioasă
cu Kav-gerul, conversaţie la care asista şi Harry Rhodes. Halg
cerea un sfat asupra felului cum trebuia să se poarte faţă de câţi-
va colonişti de pe celălalt mal. Era vorba de acei pescari nepri-
cepuţi care făcuseră odată apel la generozitatea celor doi
fuegieni. încurajaţi de succesul cererii lor, o reînnoiseră la inter-
vale din ce în ce mai scurte, şi acum nu trecea o zi fără ca Halg
să nu le dea o parte din peştele prins de el. Nu se mai jenau deloc.
De vreme ce găsiseră pe cineva care să muncească în locul lor,
socoteau că nu mai merită să se obosească şi ei. Rămâneau deci
pe uscat şi aşteptau liniştiţi întoarcerea bărcii, pentru a pretinde,
ca pe ceva ce li se cuvenea de drept, o parte din peşte.
Pe Halg începea să-l irite o astfel de neruşinare, cu atât mai
mult cu cât din ceata aceasta de leneşi făcea parte şi Sirk. Nu-i
refuzase încă, deoarece voise să ceară părerea Kav-gerului.
Răspunsul Kav-gerului fu limpede:
— Priveşte spaţiul acesta imens, Halg, îi spuse el cu o blân-
deţe senină, arătând cu mâna întinsul nesfârşit al oceanului. El ne
învaţă cea mai largă filosofie. Ce nebunie! Să fii un fir de pulbere
pierdut într-un univers imens şi să te agiţi pentru câţiva peşti!...
Oamenii au o singură datorie, copilul meu, care este, în acelaşi
timp, o necesitate dacă vor să învingă: să se iubească şi să se ajute
unii pe alţii. Cei de care vorbeşti tu este evident că nu şi-au făcut
datoria. Ăsta nu-i un motiv ca să-i imiţi şi tu. Regula este sim-
plă: asigură-ţi mai întâi propria ta existenţă, apoi caută să o asi-
guri la cât mai mulţi dintre semenii tăi. Ce te priveşte dacă ei
abuzează? Urât din partea lor, nu dintr-a ta.
— 134 —
9
Halg ascultase cu respect expunerea aceasta de principii. Era

tocmai pe punctul sa răspundă, când Zoi, culcat la picioarele celor
trei oameni, mârâi încet. Aproape imediat se auzi o voce în spatele
lor, la câţiva paşi depărtare.
— Kav-ger! chema cineva.
Kav-gerul întoarse capul.
— Domnul Beauvall... zise el.
— în persoană... Vreau să vă vorbesc Kav-ger.
— Vă ascult.
Beauval însă tăcu o clipă. Adevărul este că era foarte încur-
cat. Cu toate acestea, îşi pregătise în amănunţime discursul. în
faţa Kav-gerului însă, a cărui seriozitate rece îl intimida în mod
ciudat, nu-şi mai amintea frazele pompoase şi îşi dădea seama
de enormitatea, de marea stupizenie a răspunsului său.
Tot gândindu-se la principiul fundamental al doctrinei socia-
liste, Beauval sfârşise prin a descoperi că existau pe insula Hoste
instrumente de producţie cărora li se puteau aplica la nevoie doc-
trina aceasta. Luntrile, şi mai cu seamă Wel-Kiej-u\ nu erau instru-
mente de producţie? Nu intra în categoria asta şi carabina Kav-
gerului, pe care acesta o avea, ca întodeauna, la el? Arma aceas-
ta era, mai mult decât orice, invidia lui Beauval. Ce superioritate
îi asigura ea celui care o poseda! Prin urmare, ce putea fi mai na-
tural, mai legitim, decât ca superioritatea aceasta să şi-o asigure
el, guvernatorul, adică omul care personifica interesul obştesc?
— Kav-ger, spuse în sfârşit Beauval, ştiţi sau nu că am fost ales
de câtva timp guvernator al insulei Hoste?
Kav-gerul zâmbi ironic pe sub mustaţă, dar nu răspunse decât
cu un gest de indiferenţă.
— Am socotit că datoria mea este, reluă Beauval, să pun în
serviciul colectivităţii avantajele deosebite care s-ar putea găsi în
posesia unora dintre membrii ei.
Beauval făcu o pauză, aşteptând o aprobare. Cum Kav-gerul
continua să tacă, el urmă, din ce în ce mai încurcat:
— în ceea ce vă priveşte, Kav-ger, dumneavoastră aveţi, sun-
teţi chiar singurul, o armă şi o barcă. Puşca este singura armă de
'— 135 —
JULES VERNE
foc din toată colonia, iar barca este singurul vas cu care s-ar putea
întreprinde o călătorie de durată mai lungă...
— Şi aţi dori să vi le însuşiţi, încheie ironic Kav-gerul.
— Protestez împotriva cuvântului, exclamă Beuval făcând un
gest afectat, ca de întrunire publică. Ales pe baza unui program
colectivist, mă mărginesc doar să-l aplic. Demersul meu nu tinde
la nimic care să semene cu o spoliere. Nu este vorba de o con-
fiscare, ci, lucru cu totul diferit, de o socializare a instrumentelor
de producţie.
— Poftiţi şi le luaţi, spuse calm Kav-gerul.
Beauval se trase un pas înapoi. Zoi scoase un mârâit rău
prevestitor.
— Trebuie să trag concluzia că refuzaţi să vă conformaţi
hotărârilor autorităţii din colonie? întrebă el.
O flacără de mânie prinse să lucească în ochii Kav-gerului.
îşi luă puşca şi se ridică în picioare. Apoi, lovind cu patul în
pământ, spuse cu asprime:
— Destulă comedie! Am spus: poftiţi şi le luaţi!
Aţâţat de atitudinea stăpânului său, Zoi îşi arătă colţii. Beauval,
intimidat de manifestaţia aceasta duşmănoasă şi de statura atetlică
a interlocutorului său, socoti că e preferabil să nu mai stăruie. Bătu
prudent în retragere, bâlbâind câteva fraze, din care abia se putea
înţelege că „aşa stând lucrurile, cazul va fi supus consiliului, care
va hotărî măsurile ce trebuie luate".
Kav-gerul îi întoarse spatele, fără să-l mai asculte, şi privea
gânditor întinderea lucie a oceanului. Incidentul avea totuşi o
morală, pe care Harry Rhodes ţinu s-o scoată imediat în evidenţă.
— Ce credeţi de demersul lui Beauval? întrebă el.
— Ce vrei să cred? răspunse Kav-gerul. Ce mă interesează pe
mine ce spune şi ce face paiaţa asta?
— Bine, să-i spunem paiaţă! continuă Harry Rhodes. Dar este
guvernator totodată.
— Numit cu de la sine putere, căci nu sunt în tabără nici şai-
zeci de colonişti.
— 136 —
9
— Ajunge şi un singur vot când nimeni n-are mai mult.

Kav-gerul ridică din umeri.
— Vă rog dinainte să mă iertaţi, continuă Harry Rhodes, dar
am să vă întreb dacă nu simţiţi oarecare regrete sau mai bine zis
unele remuşcări?
— Eu?
— Dumneavoastră. Sunteţi singurul om din întreaga colonie
care cunoaşte ţinutul în întregime, singurul înzestrat cu inteligenţa,
energia şi autoritatea necesară pentru a vă impune acestei gloate
ignorante şi slabe, şi rămâneţi totuşi un spectator indiferent! în
loc să grupaţi energiile împrăştiate, vă mulţumiţi să păstraţi această
atitudine de indiferenţă, fără să vă gândiţi, probabil, că sunteţi
răspunzător de toate nenorocirile care se pot întâmpla.
— Răspunzător?... protestă Kav-gerul. Care este datoria pe care
nu mi-am îndeplinit-o?
— Ajutorul pe care îl datorează cel tare celor slabi.
— Nu am făcut cu prisosinţă asta? N-am salvat mJonathan-vXl
Se poate plânge cineva că i-am refuzat ajutorul şi sfatul?
— Sunteţi datori să faceţi mai mult, afirmă cu tărie Harry
Rhodes. Orice om superior este obligat să dirijeze evenimentele,
să apere împotriva lui însuşi un popor dezarmat şi să-l călăuzească...
— Răpindu-i libertatea! întrerupse cu amărăciune Kav-gerul.
— De ce nu? Dacă pentru oamenii cumsecade ajunge vorba,
alţii nu se supun decât siliţi: de legea care porunceşte, de forţa
care o aplică.
— Niciodată! exclamă cu violenţă Kav-gerul.
Apoi, după o pauză, reluă cu o voce ceva mai liniştită:
— Să fim înţeleşi odată pentru totdeauna, prietene. Află că sunt
duşman neîmpăcat al oricărei forme de conducere a oamenilor.
Toată viaţa am fost frământat de problema aceasta şi am ajuns la
convingerea că nu există împrejurare care să îndreptăţească pe
cineva să atenteze la libertatea semenului său. Orice lege e dic-
tată în vederea aşa-zisului interes al maselor şi în detrimentul
— 137 —
JULES VERNE
indivizilor, este o înşelăciune. Individul trebuie, dimpotrivă, să
se dezvolte în cea mai deplină libertate, şi atunci masele se vor
bucura de o fericire totală, născută din cea particulară. Am sa-
rificat acestei convingeri, care este baza vieţii mele şi pe care
n-am putut-o face să triumfe în putreda Lume-Veche, am sacri-
ficat acestui ideal mai mult decât orice om, şi am venit aici, în
Magellania, ca să trăiese şi să mor liber pe un pământ întocmai.
Convingerile mi-au rămas aceleaşi. Ştiu că libertatea are neajun-
surile ei, dar acestea se vor micşora de la sine, cu timpul, şi sunt,
în orice caz, mai mici decât cele ale legilor care au idioata pre-
tenţie de a le suprima. Evenimentele petrecute în ultima vreme
m-au mâhnit, dar nu mi-au schimbat ideile. Am fost, sunt, şi voi
fi unul dintre acei oameni catalogaţi sub infamul nume de
anarhişti. Am, ca şi ei, o singură deviză: nici Dumnezeu, nici
stăpân! Să fim înţeleşi asupra lucrului acesta, odată pentru tot-
deauna, şi să nu mai revenim niciodată asupra acestui subiect.
Aşadar, cu toate că experienţa îi zdruncinase credinţa, Kav-
gerul nu voia să recunoască lucrul acesta. Departe de a şi-o părăsi,
se crampona de ea asemeni celui ce se îneacă, care îşi vede sal-
varea şi într-un fir de pai.
Harry Rhodes ascultase cu atenţie profesiunea aceasta de cre-
dinţă, spusă cu un ton hotărât care nu admitea replică. Drept orice
răspuns, zâmbi cu tristeţe.
XIII . HALG SI SIRK

9
Kav-gerul preţuia libertatea mai mult decât orice pe lume, o
respecta pe a altora şi şi-o apăra cu îndârjire pe a sa. Cu toate aces-
tea, din persoana lui emana atâta autoritate, încât era ascultat ca şi
de cel mai despotic dintre stăpâni. Zadarnic evita orice cuvânt care
să se asemene cu un ordin, căci cel mai neînsemnat sfat al lui era
luat drept ca atare şi toţi i se conformau cu supunere desăvârşită.
Nu este deci de mirare că Halg se purta conform maximelor
celui pe care îl considera ca stăpân al Iui. Sirk şi acoliţii lui îşi
putură face de cap nepedepsiţi, întrucât Halg, oricât de furios
ar fi fost în sufletul lui, nu se crezu în drept să le refuze o parte
din peştele prins, atât timp cât fură realizate condiţiile precizate
de Kav-ger.
Veni însă şi timpul când regulile acestea duseră la concluzii
absolut diferite. Faptul că este cineva pescar priceput şi că a cres-
cut de mic copil pe apă nu constitue o garanţie împotriva unui
insucces accidental. Halg făcu experienţa aceasta într-o zi, când,
după ce cutreieră oceanul în toate direcţiile, cercetându-şi zadar-
nic plasele, fu nevoit să se mulţumească cu un singur peşte, mic
şi acesta, de altfel.
Sirk, tolănit pe ţărm în tovărăşia altor patru colonişti, îl aştepta,
ca de obicei, să se reîntoarcă. Când Wel-Kiej trase la ţărm, cei cinci
oameni ieşiră în întâmpinarea lui Halg.
— 139 —
JULES VERNE
— Am avut ghinion azi, camarade, spuse unul dintre emigranţi.
Noroc că te avem pe tine, altfel am fi fost nevoiţi să mâncăm răb-
dări prăjite.
Trântorii aceştia nu-şi prea puneau imaginaţia la încercare. Ter-
menii lor de milogeală erau zilnic aceiaşi, iar Halg răspundea scurt:
„La dispoziţia dumneavoastră." De data aceasta însă răspunsul fu
altul.
— Imposibil astăzi, răspunse Halg.
Solicitatorii fură foarte miraţi.
— Imposibil?... repetă unul dintre ei.
— Uitaţi-vă şi dumneavoastră. Un singur peşte, mic şi aces-
ta, iată tot ce am putut aduce.
— O să ne mulţumim şi cu el, declară unul dintre emigranţi,
care binevoi să facă haz de necaz.
— Dar eu? obiectă Halg.
— Tu? exclamară la unison cele cinci voci, cu un accent de
adâncă uimire.
într-adevăr, tânărul sălbatic era pur şi simplu uimit. Credea el
cumva că înseamnă ceva persoana lui pentru cei cinci „civilizaţi"
care îi făceau onoarea de a apela la serviciile lui?
— Ei, camarade, exclamă unul dintre colonişti, ai şi tu un fel
de a vedea camaraderia!... Nu cumva ai avea obrazul să ne refuzi?
Halg tăcu. Bazat pe principiile enunţate de Kav-ger, era con-
vins că el are dreptate. „Să-ţi asiguri întâi propria ta existenţă,
apoi..." întâi, spusese Kav-gerul. Peştele acela mic fiind aproape
insuficient pentru masa lor de seară, era îndreptăţit, prin urmare,
să refuze să-l împartă cu alţii.
— Ei bine, asta-i boacănă de tot! exclamă lucrătorul, indignat
de ceea ce el considera o dovadă a celui mai revoltător egoism.
— Ce atâta vorbărie! interveni Sirk cu un ton provocator. Dacă
nu ni-l dă el, i-l luăm noi!
Apoi, adresându-se lui Halg:
— O dată!... De două ori!... De trei ori!...
— 140 —
9
Halg nu răspunse nimic.

— înainte, băieţi! comandă Sirk.
Atacat de cinci oameni deodată, Halg fu trântit la pământ.
Peştele îi fu smuls din mână.
— Kav-ger! chemă el în cădere.
La strigătul acesta, Kav-gerul şi Caroly ieşiră din casă, îl văzură
pe Halg angajat în bătălia asta inegală şi alergară în ajutorul lui.
Agresorii o rupseră la fugă şi trecură de partea cealaltă a râu-
lui, luând cu ei peştele cucerit prin forţă. Halg se ridică imediat
de jos, puţin cam ameţit, dar fără nici o rană.
— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Kav-gerul.
Halg îi povesti incidentul, în timp ce Kav-gerul asculta
posomorât.
Era o nouă dovadă de răutate omenească care ataca teoriile lui
optimiste. Cât mai avea să treacă până să se dea bătut, până să
vadă omul aşa cum este?
Oricât de departe împingea el altruismul, nu putea să nu-i dea
dreptate lui Halg, care, de altfel, nici nu ar fi admis o contrazicere
în privinţa aceasta.
— Nu-mi este de peşte, exclamă el, gâfâind încă din cauza
luptei. Dar nu pot fi sclavul oamenilor ăstora!
—Evident... evident, recunoscu Kav-gerul cu un ton împăciuitor.
Da, era adevărat, mai exista şi amorul propriu ca motiv de dis-
cordie între oameni. Omenirea nu se încaieră numai pentru satis-
facerea nevoilor materiale. Are şi nevoi morale, tot aşa de impe-
rioase, dacă nu şi mai stringente.
Şi, mai presus de toate, orgoliul, care a făcut de atâtea ori să
sângere pământul. Putea el, Kav-gerul, să nege violenţa furioasă
a orgoliului, el, al cărui suflet neîmblânzit nu putuse suferi nicio-
dată opresiunea? în timpul acesta, Halg continua să-şi verse mânia.
— Eu!... Eu să cedez lui Sirk!...
Iar pasiunile acestea care îi îndârjeau pe unii împotriva altora pe
cei pe care Kav-gerul se încăpăţâna să-i considere ca pe fraţii săi!
— 141 —
JULES VERNE
Ii făcu lui Halg semn să se liniştească, apoi se depărta în tăcere.
Dar nu renunţa să-şi apere visul împotriva atacurilor faptelor.
Căuta şi găsea scuze agresorilor. Că erau vinovaţi, nici vorbă că
erau, dar de unde puteau cunoaşte bieţii oameni, triste produse
ale civilizaţiei Lumii-Vechi, alte argumente decât forţa când chiar
viaţa le era în joc?
Şi situaţia tuturor coloniştilor era destul de precară. Alimentele
începeau să se sfârşească, şi până la recoltă mai era încă mult timp.
Insula era ameninţată serios de foamete, şi primejdia aceasta deve-
nea tot mai evidentă, când o şansă de salvare fu oferită în mod
generos coloniştilor neprevăzători.
Chile nu-şi uitase făgăduiala de a veni în ajutorul naţiunii nou-
născute. Pe la jumătatea lui februarie, o corabie sub pavilion chi-
lian ancoră în faţa taberei. Corabia aceasta, Ribarto, un vas de
comerţ cu pânze, cu o capacitate de şapte până la opt sute de tone,
sub comanda căpitanului José Fuentes, aducea coloniştilor ali-
mente, cereale de sămânţă, animale de fermă şi unelte de muncă,
o încărcătură extrem de preţioasă, care avea să uşureze mult succe-
sul acestora dacă o întrebuinţau cu chibzuială.
De îndată ce vasul fu ancorat, comandantul debarcă şi se puse
în legătură cu guvernatorul insulei. Ferdinand Beauval i se prezen-
tase cu îndrăzneală în calitatea aceasta - pe bună dreptate, de alt-
fel, odată ce nimeni nu revendica titlul acesta - şi descărcarea lui
Ribarto începu imediat.
în timpul acesta, căpitanul Fuentes căută să se achite şi de o
altă însărcinare care îi fusese dată.
— Domnule guvernator, îi spuse el lui Beauval, guvernul meu
este informat că pe insulă s-ar fi stabilit o persoană cunoscută sub
numele de Kav-ger. Este adevărat?
Beauval răspunse afirmativ şi căpitanul reluă:
— Aşadar, informaţiile noastre sunt exacte. Aţi putea să-mi
spuneţi cam ce fel de om este Kav-gerul acesta?
— Un revoluţionar, răspunse Beauval cu o candoare de care
nici el nu-şi dădea seama.
— 142 —
9
— Revoluţionar? Ce înţelegeţi prin asta, domnule guvernator?

— Ceea ce înţelege toată lumea, explică Beauval. Adică un
om care nu recunoaşte legile şi refuză să se supună autorităţilor
constituite legal.
— V-a făcut cumva neajunsuri?
— Am avut de furcă cu el, preciza Beauval cu un ton plin de
importanţă. Este ceea ce s-ar numi un încăpăţânat. Dar am să-l
domolesc curând.
Comandantul vasului chilian părea foarte interesat. După ce
reflectă câtva timp, întrebă:
— Aş putea să-l văd şi eu pe Kav-gerul acesta, care a atras
deseori atenţia guvernului meu?
— Nimic mai uşor, răspunse Beauval... Uite-l, tocmai vine în
spre noi.
Şi, spunând acestea, Beauval arătă cu mâna pe Kav-ger, care
tocmai trece puntea peste râuleţ. Comandantul îi ieşi în întâmpinare.
— Un cuvânt, domnule, vă rog, i se adresă el ridicându-şi uşor
chipiul galonat.
Kav-gerul se opri.
— Vă ascult, spus-e el în cea mai curată spaniolă.
Dar comandantul tăcea, privindu-l cu un aer de surpriză pe care
nu căuta să şi-o ascundă.
— Ei bine? întrebă nerăbdător Kav-gerul.
— Vă rog să mă scuzaţi, domnule, reluă, în cele din urmă, căpi-
tanul. Mi s-a părut că vă recunosc, că ne-am mai întâlnit undeva
odată.
— Nu prea cred, răspunse Kav-gerul cu un zâmbet ironic pe
buze.
— Cu toate acestea...
Comandantul se întrerupse, lovindu-se cu palma peste frunte.
— Am găsit!... exclamă el. Aveţi dreptate. într-devăr, nu v-am
mai văzut niciodată. Semănaţi însă de minune cu un portret care
a fost răspândit în milioane de exemplare şi aş jura aproape că
acesta era al dumneavoastră.
— 143 —
JULES VERNE
Pe măsură ce vorbea, un fel de tulburare respectuoasă îi ate-
nua timbrul vocii şi schimba atitudinea comandantului. Când ter-
mină, ţinea chipiul în mână.
— Vă înşelaţi, domnule, spuse cu răceală Kav-gerul.
— Cu toate astea, aş jura...
— Când aţi văzut portretul în chestiune?
— în urmă cu aproape zece ani.
Kav-gerul nu şovăi să denatureze întrucâtva adevărul.
— Sunt mai bine de douăzeci de ani de când am părăsit ceea
ce numiţi dumneavoastră lumea. Aşa că nu pe mine mă reprezenta
portretul acela. Şi, apoi, cum să mă recunoaşteţi? în urmă cu
douăzeci de ani eram tânăr. Iar în prezent...
— Dar ce vârstă aveţi? întrebă buimăcit căpitanul,
întrebarea îi scăpase aproape fără să vrea. Abia după ce o puse
îşi dădu seama de nepoliteţea pe care o comisese.
— V-am întrebat eu de a dumneavoastră? răspunse Kav-gerul
cu răceală.
Căpitanul îşi muşcă buzele.
— Presupun că nu m-aţi oprit din drum ca să discutăm despre
fotografii, reluă Kav-gerul.
Căpitanul îşi puse iar chipiul pe cap, reluându-şi tonul oficial.
— Guvernul meu, începu el, m-a însărcinat să mă interesez
de intenţiile dumneavoastră.
— Intenţiile mele?... în ce privinţă?
— în privinţa domiciliului dumneavoastră.
— Ce îl priveşte?
— îl priveşte foarte mult.
— Bah!
— Vă rog să credeţi. Guvernul meu cunoaşte influenţa dum-
neavoastră asupra indigenilor din arhipelag şi v-a ţinut totdeauna
sub observaţie.
— Foarte drăguţ!... zise cu ironie Kav-gerul.
— 144 —
-l-
— Atât timp cât Magellania era res nullius, continuă căpita-

nul, a putut sta în expectativă. în prezent, situaţia s-a schimbat.
După anexare...
— După jaf, rectifică Kav-gerul printre dinţi.
— Vă rog?
— Nimic. Continuaţi, vă rog.
— După anexare, reluă comandantul, în dorinţa de a-şi stabili
complet autoritatea în arhipelag, şi-a pus întrebarea ce atitudine
să adopte cu privire la dumneavoastră. Atitudinea aceasta va
depinde în întregime ce aveţi de gând să faceţi. Misiunea mea con-
stă în a mă interesa de planurile pe care le aveţi. Vă aduc un tratat
de alianţă...
— Sau o declaraţie de război.
— Exact. Rămâne să vă hotărâţi cum veţi uza de influenţa dum-
neavoastră, pe care nu v-o contestăm: contra sau în serviciul operei
noastre de civilizaţie?
— Nici una, nici alta. Neutru sau, mai bine zis, indiferent.
Căpitanul clătină din cap cu un aer de îndoială.
— Dată fiind situaţia dumneavoastră specială în arhipelag, neu-
tralitatea aceasta mi se pare un lucru foarte greu de realizat.
— Ba, dimpotrivă, foarte uşor, răspunse Kav-gerul. Am părăsit
Magellania fără gând de înapoiere.
— Aşa?... Dar aici...
— Aici sunt în insula Hoste, ţară liberă, şi sunt hotărât să nu
mai pun piciorul în acea regiune a arhipelagului care a încetat de
a mai fi liberă.
— Aveţi de gând, prin urmare, să vă stabiliţi pe insulă?
Kav-gerul făcu un semn afirmativ.
— Asta simplifică mult lucrurile, într-devăr, spuse căpitanul
cu vădită satisfacţie. Prin urmare, pot asigura guvernul meu că
nu vă va avea împotriva lui?
-— Spuneţi guvernului dumneavoastră că nici nu vrea să ştiu
că există, răspunse Kav-gerul, salutând şi reluându-şi mersul.
— 145 —
JULES VERNE
Căpitanul îl urmări o clipă cu privirea. Nu prea era convins
că asemănarea pe care o remarcase era ceva imaginar, şi această
similitudine trebuie că avea în ea, într-un fel sau într-altul, ceva
neobişnuit, deoarece era foarte tulburat.
— Ciudat, murmură el, în timp ce Kav-gerul se depărta.
Nu mai ayu însă ocazia să-şi verifice temeinicia bănuielilor,
deoarece nu mai obţinu o a doua întrevedere cu Kav-gerul. Ca şi
cum s-ar fi temut de o cercetare a vieţii lui anterioare, acesta dis-
păru chiar în aceeaşi seară, plecând într-unui din obişnuitele lui
turnee prin insulă.
Căpitanul fu nevoit deci să se mărginească la supravegherea
descărcării corăbiei, lucru care se termină într-o săptămână.
Pe lângă încărcătura trimisă cu atâta generozitate coloniştilor
din noua colonie, Ribarto adusese o sumedenie de lăzi şi pachete,
pe cheltuiala unuia dintre colonişti, care nu era altul decât Harry
Rhodes.
Nepricepându-se la agricultură, Harry Rhodes avusese ideea
de a se transforma în comerciant importator. Astfel că, atunci când
fusese proclamată independenţa insulei şi naţiunii nou-născută i
se întrezărea un viitor frumos, el îl însărcinase pe comandantul
avizo-ului să-i expedieze unele mărfuri de îndată ce va găsi ocazie.
Comandantul se achitase cu conştiinciozitate de misiunea aceas-
ta, şi Ribarto adusese la ordinul şi în contul lui Harry Rhodes o
sumedenie de obiecte de toate felurile, puţin importante în parte,
dar având calitatea de a fi de primă necesitate. Pachetele şi lăzile
conţineau: aţă, ace, piepteni, chibrituri, încălţăminte, haine, tocuri,
creioane, hârtie de scris, tutun şi o sumedenie de alte obiecte la
fel de necesare coloniei.
Natural că planul lui Harry Rhodes era cât se poate de bun.
Cu toate acestea, după felul cum decurgeau lucrurile, se părea că
o să rămână cu mărfurile nevândute. Nici unul dintre hostelieni
nu părea dispus să cumpere ceva.
Dezinteresarea aceastea se dovedi aşa de evidentă, încât Harry
Rhodes fu convins de eşecul întreprinderii şi se gândi să se îmbarce
— 146 —
9
cu marfa pe Ribarto şi să plece dintr-o ţară în care nu prea vedea

ce ar fi avut de făcut.
Unde să se ducă însă cu mărfurile acestea amestecate, aşa de
preţioase într-un ţinut aproape sălbatic, dar aproape fără valoare
în cele civilizate? După oarecare chibzuială, se hotărî să mai aibe
răbdare. Mai aveau să treacă şi alte corăbii pe lângă insulă, ast-
fel că putea prinde oricând ocazia de a pleca, dacă situaţia nu se
îmbunătăţea.
Terminând descărcarea, Ribarto ridică ancora şi ieşi în larg.
Peste câteva ore, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât plecarea coră-
biei, se ivi şi Kav-gerul.
Viaţa îşi reluă cursul obişnuit, unii îngrijindu-şi grădina, alţii
pescuind, Kav-gerul continuându-şi vânătorile, majoritatea
ne făcând nimic şi trăind într-o tihnă perfect justificată de mărirea
stocului de provizii. Populaţia fiind foarte restrânsă, nici o sută
de suflete, erau alimente pentru cel puţin optsprezece luni.
Se bea. Se juca. Se dansa, deoarece Fritz Gross reînviase, graţie
alcoolului adus de Ribarto. Coloniştii mai cumpătaţi făceau cerc
în jurul genialului muzicant. Până şi Kav-gerul trecea uneori
râuleţul, atras de cântecele acestea minunate, cu atât mai deosebite,
cu cât erau unicele în ţinutul acesta aşa de îndepărtat. Câţiva
locuitori din Bourg Neuf - aşa fusese numit grupul de case ridi-
cat pe malul celălalt al râului - îl însoţeau aproape întotdeauna,
în special Harry Rhodes cu familia şi Halg cu Caroly, pentru care
muzica era o adevărată revelaţie, care îi lăsă pur şi simplu cu gura
căscată de admiraţie. Cât despre Dick şi Sand, nu lipseau de la
nici o audiţie şi soseau în fugă de cum începea să se audă vioara.
La drept vorbind, Dick nu venea decât ca să caute o nouă ocazie
dejoacă. Sărea şi dansa până îşi pierdea răsuflarea, respectând foarte
puţin cadenţa cântecului. Nu era însă acelaşi lucru cu tovarăşul
lui. Sand se aşeza totdeauna în primele rânduri, unde, cu ochii mari
şi gura căscată, înfiorat de o emoţie adâncă, asculta pierdut, fără
să piardă o notă, până ce ultima se stingea uşor în aer.
— 147 —
JULES VERNE
Atitudinea lui sfârşi prin a fu remarcată de Kav-ger.
— îţi place atât de mult muzica, băieţaş? îl întrebă el într-o zi.
— O, domnule!... suspină Sand.
Şi adăugă cu un aer extaziat:
— De-aş putea cânta... de-aş putea cânta ca domnul Gross!...
— Adevărat? zise Kav-gerul, amuzat de ardoarea copilului.
Ţi-ar plăcea atât de mult? Ei bine, poate că vei fi satisfăcut!
Sand îl privi neîncrezător.
— De ce nu? reluă Kav-gerul. La prima ocazie, am să-ţi
comand o vioară.
— Adevărat, domnule? spuse Sand cu ochi strălucind de
fericire.
— Ţi-o făgăduiesc, băieţaş, afirmă Kav-gerul. Numai că tre-
buie să ai răbdare!
Botezul capitalei şi organizarea plăcerilor fură de ajuns pen-
tru a epuiza aptitudinile organizatorice ale lui Ferdinand Beauval.
Ceva mai mult, ţinea să-şi admire singur opera, constatând satis-
facţia generală. îşi aducea aminte de cei vechi; panem et cir-
censes cereau romanii. Nu satisfăcuse şi el această revendicare
antică? Pâinea o asigurase Ribarto şi recoltele viitoare o comple-
tau. Circul era reprezentat de vioara lui Friz Gross, admiţând că
nu era plăcere însăşi existenţa aceasta de perpetuu farniente în
care trăia fracţiunea de colonie care avea fericirea de a se afla sub
autoritatea imediată a guvernatorului.
Trecu luna februarie, apoi martie, fără ca optimismul acestuia
să fie tulburat de ceva. Pacea Liberiei nu fu tulburată decât de
câteva certuri, dar acestea erau incidente fără importanţă, asupra
cărora Beauval socotea foarte nimerit politiceşte să închidă ochii.
Ultimele zile ale lui martie aduseseră însă din nefericire
sfârşitul tihnei lui. Primul incident care o tulbură şi care fii pre-
ludiul nenorocirilor care aveau să se ivească în curând se arătă
lipsit de importanţă. Nu era vorba decât de o ceartă, însă această
dispută, dat fiind caracterul şi consecinţele ei, nu păru lui Beauval
— 148 — '
9
sortită unei soluţionări paşnice şi îl făcu să iasă din reţinerea sa

abilă. Lucrurile ieşiră însă rău, şi intervenţia lui avu un rezultat
la care nu se aştepta deloc.
Eroul acestui incident fu Halg.
După lupta inegală pe care fusese nevoit şă o susţină împotri-
va lui Sirk şi a celor patru emigranţi care îl întovărăşeau, cei doi
rivali nu se mai văzuseră timp de câteva săptămâni. Temându-se,
probabil, de o intervenţie ceva mai eficace a Kav-gerului, agre-
sorii încetaseră de atunci să mai aibă pretenţii asupra unei părţi
din peştele prins. Ribarto împăcase pe toată lumea. Ce importanţă
aveau câţiva peşti mai mult sau mai puţin, acum când erau provizii
din belşug?
Din nefericire, încărcătura lui Ribarto nu era numai alimen-
tară. Conţinea şi o oarecare cantitate de alcool, iar prin impru-
denţa lui Beauval, periculoasa băutură revoluţiona în scurt timp
toată tabăra.
în familia Ceroni, în special, lucrurile luară o întorsătură foarte
rea. Necontenitele scandaluri provocate de Lazare Ceroni avură
drept consecinţă o accentuare a urii dintre Sirk şi Halg. în timp
ce acesta din urmă se erija în apărător al Tulliei şi al fiicei sale,
primul părea că încurajează viciul mizerabilului soţ şi părinte. Ati-
tudinea aceasta a lui Sirk îl umplea de furie pe tânărul indian, care
nu putea ierta rivalului său lacrimile vărsate de Graziella.
Tânăra fată se ferea să-l pună pe Halg la curent cu cele ce avea
de suferit, dar acesta ghicea în parte şi, conştient de jocul lui Sirk,
ura lui creştea din zi în zi. Aşa stăteau lucrurile când, în dimineaţa
de 29 martie, în clipa când Halg trecea podeţul pentru a se duce
pe malul drept, zări la o sută de metri de el pe Graziella, care aler-
ga din toate puterile, iar înapoia ei Sirk, urmărind-o de aproape.
— Halg! Halg!... Ajutor!... strigă Graziella de cum îl văzu pe
tânărul indian.
Acesta se repezi imediat în ajutorai ei, tăind drumul urmăritorului.
Sirk însă nu se intimida de un adversar aşa de firav. îşi con-
tinuă goana cu acelaşi avânt.
— 149 —
JULES VERNE
Se convinse imediat însă că judeca greşit. Halg era tânăr, însă
datora vieţii sălbatice o agilitate de maimuţă şi muşchi de fier.
Când duşmanul lui fu aproape, braţele indianului se destinseră
brusc, ca două resorturi, şi pumnii lui loviră în acelaşi timp faţa
şi stomacul adversarului. Ameţit, Sirk se prăbuşi la pământ.
Tinerii se grăbiră să bată în retragere şi să caute adăpost pe
malul stâng al râului, urmăriţi de vociferările învinsului, care,
revenindu-şi cu greu în simţiri, le striga din urmă cele mai
groaznice ameninţări.
Halg şi Graziella îşi continuara fuga până ce ajunseră la Kav-
ger, pe care fata îl rugă cu lacrimi în ochi să o ajute. Kav-gerul
o ascultă cu calmul lui obişnuit.
— Şi acum, ce ai de gând? întrebă el.
— Să rămân lângă dumneavoastră! exclamă Graziella.
Apăraţi-mă, vă rog!
— De asta poţi fi sigură, spuse mişcat Kav-gerul. Cât despre
rămasul aici, asta te priveşte; fiecare este liber să facă ce vrea.
Cel mult dacă mi-aş îngădui să-ţi dau un sfat unde să locuieşti.
Părerea mea este că ai face bine să ceri adăpost familiei Rhodes,
care te va primi cu siguranţă, dacă am s-o rog.
Soluţia aceasta înţeleaptă nu întâmpină, într-adevăr, nici o difi-
cultate. Fugara fu primită cu braţele deschise de familia Rhodes,
şi în special de Clary, bucuroasă să aibă o prietenă de vârsta ei.
Cu toate acestea, Graziella era chinuită de o grijă. Ce avea să
ajungă mama ei în iadul din care ea reuşise să scape? Tot Kav-
gerul o linişti şi în privinţa aceasta, asigurând-o că o va aduce şi
pe Tullia.
Numai că demersul acesta al lui nu avu succes. Tullia aprobă
plecarea Graziellei şi fu foarte bucuroasă ştiind-o în siguranţă de
cealaltă parte a râului şi sub protecţia unei familii onorabile, dar
refuză cu încăpăţânare să-şi părăsească bărbatul.
înapoindu-se cu răspunsul acesta, la care se aştepta, de altfel,
Kav-gerul îl găsi la familia Rhodes pe Ferdinand Beauval, anga-
jat într-o discuţie care se îndrepta tot mai mult spre ceartă.
— 150 —
9
— Ce s-a întâmplat? întrebă Kav-gerul.

— S-a întâmplat, răspunse mâniat Harry Rhodes, că domnul
acesta îşi permite să vină la mine s-o ceară pe Graziella ca s-o
ducă drăguţului ei de tată.
— De când îl privesc pe domnul Beauval chestiunile fami-
liare de felul acesta? întrebă Kav-gerul cu un ton prevestitor de
furtună.
— Tot ce se petrece în colonie îl priveşte pe guvernator, explică
Beauval, silindu-se să evidenţieze prin atitudine şi accent dem-
nitatea cuvenită funcţiei sale înalte.
— Şi guvernatorul?...
— Sunt eu.
— Ah! Ah!... făcu Kav-gerul.
— Am primit o plângere... începu Beauval, fără să observe
ironia ameninţătoare a întreruperii.
— De la Sirk! spuse Halg, care era la curent cu intimitatea
dintre aceşti doi oameni.
— Nicidecum, rectifică Beauval. Plângerea este chiar a tatălui
fetei, Lazare Ceroni.
— Pe naiba! obiectă Kav-gerul. Nu cumva Lazare Ceroni
vorbeşte şi când doarme? Fiindcă eu ştiu că doarme. în clipa asta
sforăie din toate puterile.
— Glumele dumneavoastră n-au nici o legătură cu crima care
s-a săvârşit pe teritoriul coloniei, răspunse Beauval enervat.
— O crimă?.. Ia te uită!
— Da, o crimă. O fată, minoră încă, a fost răpită de la fami-
lia ei. O asemenea faptă este calificată drept crimă de legile tutu-
ror ţărilor.
— Sunt oare legi şi pe insula Hoste? întrebă Kav-gerul, care,
la auzul cuvântului lege, începu să ia o atitudine foarte puţin
liniştitoare. Cine a făcut legile acestea?
— Eu, răspunse Beauval cu mândrie, eu, care reprezint coloniştii
şi care, în această calitate, am dreptul la supunerea tuturor.
— 151 —
JULES VERNE
— Cum aţi spus? exclamă Kav-gerul. Supunere, nu? La naiba,
iată răspunsul, meu: pe insula Hoste, ţinut liber, nimeni nu
datoreşte supunere nimănui. Liberă a venit Graziella aici, şi liberă
va rămâne, dacă aşa vrea ea!...
— Dar.... încercă să spună Beauval.
— Nu există nici un dar! Cine îndrăzneşte să vorbească de
supunere, are de-a face cu mine.
— Asta rămâne de văzut, ripostă Beauval. Legea trebue respec-
tată şi voi recurge la forţă...
— Forţă? exclamă Kav-gerul. încercaţi numai! Până atunci
însă, vă sfătuiesc să nu abuzaţi de răbdarea mea şi să plecaţi fru-
muşel spre capitala dumneavoastră, dacă nu vreţi să fiţi condus
acolo ceva mai repede decât v-ar fi, poate, plăcut!
Atitudinea Kav-gerului era aşa de puţin liniştitoare, încât Beau-
val socoti prudent să bată în retragere, urmat la douăzeci de paşi
de Kav-ger, Harry Rhodes, Hartlepool şi Caroly.
Când fu în siguranţă de partea cealaltă a râului, se întoarse
ameninţând:
— O să ne mai vedem!
Oricât ar fi fost de inofensivă mânia lui Beauval, tot trebuia
să se ţină întrucâtva cont de ea. Orgoliul lovit poate da curaj şi
celui mai laş, astfel că nu era exclus ca el să încerce, cu compli-
citatea tovarăşilor lui obişnuiţi, vreo lovitură care ar fi putut avea
urmări neplăcute.
Din fericire, primejdia aceasta nu era greu de evitat întorcându-se
din nou după vreo sută de paşi, Beauval îi văzu pe Hartlepool şi
Caroly trăgând pe ţărm puntea care lega cele două maluri. în felul
acesta, era tăiată orice comunicaţie cu Liberia, şi orice surpriză
devenea irealizabilă.
XIV. A DOUA IARNĂ

Când, o dată cu începutul lui aprilie, sosi iarna, nici o întâm-
plare mai importantă nu întrerupsese monotonia vieţii locuitorilor
insulei Hoste. Cât timp temperatura fu blândă, continuara să
trândăvească fără nici o grijă pentru viitor, astfel încât schimbările
atmosferice care caracterizează echinocţiul îi surprinse în plină reve-
rie. Imediat însă ce începu să sufle vântul rece al iernii, Liberia
deveni pustie. Ca şi în anul precedent, locuitorii se închiseră în case.
După furtuni, veni zăpada. O perioadă de calm şi oarecare căl-
dură aduse dezgheţul, transformând insula într-o mlaştină imen-
să. Apoi, începu iar viscolul.
Comunicaţia între Bourg-Neuf şi capitală era foarte stânjenită,
aşa că Beauval ar fi fost foarte încurcat în cazul că ar fi vrut să-şi
pună ameninţările în aplicare. Nu cumva uitase însă de ele? De
când fusese expulzat aşa de energic din Bourg-Neuf, ameniţările
acestea rămăseseră literă moartă. Ceva mai mult, guvernatorul era
năpădit acum de griji mult mai grave şi mai urgente decât cea a
ofensei pe care o avusese de suferit.
Redusă aproape la zero după proclamaţia independenţei, po-
pulaţia Liberiei tindea acum să crească în mod neliniştitor. Emi-
granţii plecaţi în interiorul insulei, cei care nu reuşiseră în încer-
cările loc de colonizare, se reîntorceau la ţărm, aducând cu ei ger-
meni de tulburări pe care Beauval nu le prevăzuse.
— 153 —
JULES VERNE
Este drept că el personal nu era câtuşi de puţin ameninţat. Aşa
cum scontase şi el de altfel, nimeni nu protesta în faţa faptului împli-
nit, nimeni nu părea câtuşi de puţin surprins găsindu-l înălţat la dem-
nitatea de guvernator. Sărmanii oameni aveau înnăscută în ei
obişnuinţa de a se socoti inferiori oricui, astfel că nimic nu li părea
mai normal decât această dominare din partea unui semen al lor.
îşi ofereau umili supunerea, cu condiţia să le fie asigurată pâinea
de toate zilele. Cedau unuia onorurile puterii, cu condiţia ca el
să ia toate iniţiativele, să-şi asume toate răspunderile, pe care
mulţimea, maleabilă atât timp cât era satisfăcută, le putea arun-
ca în spatele lui în ziua când stomacurile aveau să ţipe de foame.
Or, în Liberia, creşterea neprevăzută a gurilor de hrănit avansa
cu mult scadenţa aceasta.
La 15 aprilie fu văzut înapoindu-se primul dintre acei emigranţi
care se recunoşteau învinşi în lupta lor împotriva naturii! Se ivi
pe înserat, târînd după el soţia şi patru copii. Dureros spectacol!
Femeia firavă, slabă, îmbrăcată în zdrenţe, copiii micuţi, agăţându-se
aproape goi de rochia mamei lor. înaintea lor, tatăl, mergând sin-
gur şi descurajat.
Fură imediat înconjuraţi şi asaltaţi cu întrebări.
înviorat de faptul că se afla iarăşi printre oameni, bărbatul îşi
povesti pe scurt peripeţiile. Plecat printre cei din urmă, fusese
nevoit să umble timp îndelungat până să găsească un loc neocupat.
Abia în a doua jumătate a lui decembrie se apucase şi el de muncă,
în primul rând, îşi construise o locuinţă, pe care o termină cu mare
greutate; deoarece îi lipseau şi uneltele, şi priceparea necesară pen-
tru o astfel de lucrare.
După şase săptămâni de eforturi necontenite, văzându-se pro-
prietarul unei colibe grosolane, se apucase de curăţirea locului
de cultură. Din nefericire, ceasul rău şi ghinionul îl duseseră
într-o regiune cu pământul tare şi împânzit de sumedenie de
rădăcini, astfel că, deşi muncea din zi până în noapte, la sosirea
iernii nu reuşise să-şi pregătească decât o foarte mică porţiune
de teren culţivabil.
— 154 —
9
Cum nu mai putea spera la nici un fel de recoltă, şi, pe de altă

parte, alimentele începeau să se termine, fusese nevoit să se resem-
neze să-şi părăsească tot ce realizase până atunci şi să parcurgă
din nou, în sens invers, lungul drum pe care îl mai străbătuse o
dată cu inima aşa de voioasă. Timp de zece zile, cu familia după
el, străbătu cu greutate insula, îngropat uneori în zăpada răsco-
lită de viscol sau înglodându-se până în genunchi în noroi când
se mai încălzea vremea, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă în
tabără zdrenţuit, istovit şi aproape mort de foame.
Beauval se ocupă imediat de bieţii oameni, dându-le în
stăpânire una dintre casele demontabile şi alimente din belşug,
asupra căror înfometaţii se repeziră cu lăcomie. După care, el con-
sideră incidentul ca rezolvat în chipul cel mai satisfăcător.
Zilele următoare îi zdruncinară însă convingerea aceasta. Nu
trecea o zi fără să se ivească câte unul sau mai mulţi dintre emi-
granţii plecaţi în primăvară. Unele familii se reîntorceau cu câţi-
va membri mai puţini. Unde erau cei lipsă! Morţi, fără îndoială.
Din zi în zi, cei care se înapoiau în Liberia erau tot mai
numeroşi, şi exodul acesta necontenit ridica în faţa guvernatoru-
lui cele mai neliniştitoare probleme.
Pe 15 iunie, populaţia capitalei se mărise cu mai bine de trei
sute de colonişti nou-veniţi. Până atunci, Beauval reuşise să o
scoată la capăt. Prin îngrijirea lui, fiecare îşi găsise adăpost în case-
le demontabile în care se înghesuiau iarăşi ca odinioară. Unele
dintre casele acestea fuseseră însă transportate pe malul celălalt
al râului, unde alcătuiau Bourg-Neuf-ul, altele fuseseră distruse
din neglijenţă şi neprevedere, câteva alcătuiau ceea ce numea Beau-
val „palatul" lui, astfel că mulţi fură nevoiţi să recurgă tot la cor-
turi pentru a se adăposti.
Problema cea mai grea era însă cea a alimentelor. Mulţimea
aceea de guri lacome micşora cu repeziciune proviziile aduse de
Ribarto. în loc să aibă existenţa asigurată pentru un an şi ceva,
cum socotise Beauval, colonia nu putea ajunge nici până în primă-
vară. Lucru pe care acesta avu norocul să-l înţeleagă şi, făcând
— 155 —
JULES VERNE
în sfârşit un act de autoritate, dădu un decret prin care reglemen-
tă cu severitate distribuirea alimentelor.
Lucrul acesta complică rău situaţia. Nimeni nu voia să ţină
seama de un decret lipsit de orice posibilitate de sancţionare. Ca
să-l poată aplica, guvernatorul fu nevoit să-şi alcătuiască dintre
partizanii lui mai credincioşi o gardă de vreo douăzeci de oameni,
care să păzească proviziile. Măsura aceasta stârni proteste, dar
decretul fu aplicat şi Beauval, ascultat.
Când era însă pe punctul de a crede că a sfârşit cu dificultăţile
sau cel puţin că a amânat dezastrul atât cât era omeneşte posibil,
alte catastrofe se abătură asupra Liberiei.
Toţi coloniştii care se întorceau pe coastă se înapoiau depri-
maţi, slăbiţi fiziceşte, atât din cauza climei, cât şi a lipsurilor şi
oboselii. Şi ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă. Izbucni o
epidemie groaznică. Boala şi moartea făceau ravagii în populaţia
aceasta ajunsă în ultimul hal de debilitate.
Toate nenorocirile acestea făcură ca bieţii oameni să-şi aducă
aminte de Kav-ger. Până atunci nu se sinchisiseră de lipsa lui. Se
uită uşor binefacerile din trecut care mai pot fi sperate pentru viitor.
Nenorocirile abătute peste capul lor făcură însă ca ei să se gân-
dească la cel care îi mai ajutase de atâtea ori. De ce îi părăsea
tocmai în împrejurările acelea groaznice? Oricare ar fi fost motivul
sciziunii între tabăra principală şi anexa ei, cât li se păreau de
neînsemnate motivele acestea, în raport cu suferinţele lor! Ast-
fel că, încetul cu încetul, din ce în ce mai numeroase, privirile
începură să se îndrepte spre Bourg-Neuf, ale cărui acoperişuri
ieşeau ici şi colo din zăpadă pe malul celălalt.
într-o zi - 10 iulie - reţinut în casă de o negură deasă care se
lăsase asupra insulei, Kav-gerul se ocupa cu repararea uneia din-
tre bluzele sale de piele de guanac, când i se păru că aude o voce
care îl chema din depărtare. Trase cu urechea şi, peste o clipă,
desluşi o nouă chemare. Kav-gerul ieşi afară.
în ziua aceea era moină; zăpada topită forma pretutindeni bălţi
de noroi peste care se târau pâcle dese de ceaţă, în timp ce negura
— 156 —
-9-
opacă a cerului începea să se transforme în apă, care cădea în cas-
cadă peste solul mocirlos. Nu se zărea nici la o sută de paşi.
— Kav-ger! chema o voce în ceaţă.
Aproape pierdută în depărtare, vocea aceasta care venea de pe
malul celălalt al râului ajungea la Kav-ger ca un tânguit jalnic.
Asta îl făcu să grăbească pasul şi să se apropie de râu. Dureros
spectacol! Pe ţărmul celălalt, despărţiţi de el prin apele repezi ale
râului, pe care distrugerea podeţului le făcea de netrecut, se târau
vreo sută de oameni. Oameni? Spectre mai de grabă! De îndată
ce îl zăriră pe cel care întrupa toate speranţele lor, se ridicară toţi
deodată şi întinseră spre el braţe rugătoare.
— Kav-ger!... Kav-ger!
Cel căruia îi cereau ei astfel ajutorul fu cutremurat, din cap
până în picioare, de milă. Ce catastrofă se abătuse oare asupra
Liberiei, pentru ca locuitorii ei să fi ajuns într-un aşa hal?
Făcând un semn de încurajare spre nefericiţii aceia, Kav-gerul
plecă după ajutoare. în mai puţin de o oră, Halg, Hartlepool şi
Caroly aruncară din nou puntea peste râu şi Kav-gerul trecu pe
malul opus, unde fu înconjurat imediat de chipuri îndurerate şi
înspăimântate.
Mişcat până la lacrimi, Kav-gerul asculta, privea. îi povesteau
nenorocirile abătute asupra lor. îi explicau bolile de care sufereau,
îl implorau pentru viaţa fiinţelor dragi, soţii sau copii care ago-
nizau în Liberia.
Kav-gerul îi asculta cu răbdare şi atenţie pe fiecare în parte,
căci ştia că cel mai bun remediu în nenorocire este bunătatea com-
pătimitoare, apoi le vorbi tuturor, rugându-i să se ducă imediat
pe la casele lor, deoarece avea să-i viziteze pe toţi, fără să uite
pe nimeni. Fu ascultat imediat. Supuşi ca nişte copilaşi, neferi-
ciţii porniră înapoi spre tabără.
încurajându-i cu vorba şi fapta, găsind pentru fiecare cuvân-
tul potrivit, Kav-gerul îi întovărăşi şi pătrunse cu ei în tabără! Ce
schimbare. Ce dezordine, ce neglijenţă! Fusese de ajuns un an pen-
tru a transforma în ruină construcţiile acelea fragile. Unele păreau
— 157 —
JULES VERNE
neocupate. In orice caz, majoritatea erau încuiate şi, în afară de
gunoiul din jur, nimic nu arăta că fuseseră locuite vreodată. Cu
toate acestea, în pragul uşilor apăreau ici şi colo colonişti cu feţe
întunecate, năpădite de disperare şi descurajare.
Kav-gerul se apucă imediat de lucru. Ce viaţă începu pentru el
din ziua aceea! Pe orice vreme, pleca din zori de la Bourg-Neuf spre
Liberia, unde, până noaptea târziu, colinda din casă în casă, împărţind,
o dată cu îngrijirile medicale, şi cuvinte de mângâiere, şi speranţă.
Cu toate ravagiile pe care le făcea moartea, numărul emi-
granţilor nu descreştea. Pe măsură ce unii mureau, soseau alţii
care umpleau golurile. Soseau necontenit, într-o stare de istovire
cu atât mai accentuată, cu cât aceştia rezistaseră mai mult.
Oricât i-ar fi fost de mare ştiinţa şi devotamentul, Kav-gerul
nu putea domina fatalitatea lucrurilor; zadarnic lupta corp la corp
cu moartea lacomă, căci victimele se înmulţeau în fiecare zi.
într-o dimineaţă, tocmai când sosise în tabără, fu chemat la
căpătâiul unei matahale informe, care horcăia. Masa aceasta enor-
mă era un om, pe care soarta îl catalogase sub numele de Fritz
Gross pe nesfârşita listă a trecătorilor pe pământ!
Cu un sfert de oră mai înainte, ieşind în frigul de afară, mu-
zicantul se prăbuşise ca trăznit. Zece inşi abia îl putuseră târî până
în colţul în care agoniza. După chipul lui vânăt, după respiraţia
scurtă şi greoaie, Kav-gerul diagnostică o congestie pulmonară,
şi o sumară examinare îl convinse că orice îngrijire medicală era
de prisos pentru organismul acela distrus de alcool.
Şi nu se înşelase. După scurt timp, Fritz Gross sucombă. Cor-
pul lui enorm se răci treptat, cuprins de răceala veşnică.
Kav-gerul fu izbit însă de o ciudăţenie. Probabil că o clipă de
luciditate redase bolnavului, într-o străfulgerare, conştiinţa geniu-
lui său, care avea să dispară o dată cu el, şi îl făcuse, poate, să-şi
dea seama de felul cum şi-l irosise. înainte de a-şi da ultima suflare,
se gândise să-şi ia adio de la singurul lucru pe care îl iubise pe
pământ. îşi căutase bâjbâind vioara, ca să poată strânge în braţe
în clipa supremei plecări instrumentul minunat.
— 158 —
JULES VERNE
Kav-gerul luă în mână vioara aceasta din care ieşiseră atâtea
cântece dumnezeieşti şi rămasă fără stăpân. înapoiat la Bourg-Neuf,
se îndreptă spre casa ocupată de Hartlepool şi de cei doi muşi.
Deschise uşa şi îi întinse vioara lui Sand.
— îţi făgăduisem o vioară, copilul meu, zise el. Uite-o.
îmbujorat de bucurie, Sand luă cu mâini tremurânde instru-
mentul atât de dorit.
— Şi este o vioară care se pricepe la muzică! adăugă Kav-gerul.
E vioara lui Fritz Gross.
— Dar atunci... bâlbâi Sand... Domnul Gross... vrea...
— A murit, spuse simplu Kav-gerul.
— Un beţiv mai puţin, declară cu răceală Hartlepool.
Acesta fu discursul funebru pentru Fritz Gross.
Peste câteva zile muri şi Lazare Ceroni, lucru care îl interesa
ceva mai direct pe Kav-ger, căci în felul acesta realizarea visu-
lui lui Halg era mult mai uşoară. Tullia nu-l chemă în ajutor decât
când orice intervenţie era de prisos. în ignoranţa ei, ea lăsase boala
să se dezvolte nestingherită, fără să se îngrijoreze mai mult ca de
obicei. Când află că omul căruia ea îi sacrificase totul era ireme-
diabil pierdut, rămase ca lovită de trăsnet.
Când totul se sfârşi, după ce mortul fu îngropat, Kav-gerul se
ocupă de Tullia. Sărmana femeie părea pe altă lume. Atâta amar
de ani de suferinţe pe care îi trăise numai în dragostea pentru cel
care tocmai o părăsise! Voinţa care o susţinuse era frântă şi, scâr-
bită de viaţă, Tullia nu mai era în stare să lupte pentru ea.
Kav-gerul o luă cu el la Bourg-Neuf, alături de Graziella. Sin-
gurul leac în stare de a vindeca inima aceasta sfâşiată de durere
era numai iubirea de mamă.
Asta însemna ruina planurilor lui Sirk. Lazare Ceroni mort,
Graziella şi Tullia stabilite definitiv la Bourg-Neuf, nu mai putea
avea nici o speranţă. Dacă Kav-gerul ar fi cunoscut gândurile săl-
batice care se învârtejeau în capul lui Sirk, poate că s-ar fi îngro-
zit cu tot curajul lui.
XV. SÂNGE!
Defilarea celor care reveneau în Liberia ţinu multă vreme.
Soseau zilnic, şi asta tot timpul cât dură iarna. Insula Hoste semă-
na un rezervor inepuizabil, părând că înapoiază mult mai mulţi
nefericiţi decât primise. Pe la începutul lui iulie, exodul ajunse
la apogeu, apoi descrescu din zi în zi, pentru a înceta definitiv în
ziua de 29 septembrie.
în ziua aceea fu văzut un emigrant care, coborînd de pe culmi,
se târî cu greu până la tabără. Pe jumătate gol, slab ca un schelet,
era într-un hal de plâns. Se prăbuşi în faţa primelor case.
întâmplarea era destul de obişnuită ca să mişte pe cineva.
Nefericitul fu ridicat, i se dădu ceva întăritor şi apoi fu lăsat în
plata Domnului.
Din clipa aceea, exodul încetă definitiv. Ce deducţii se puteau
trage de aici? Că cei care nu mai dădeau nici un semn de viaţă
aveau o soartă mai bună sau că erau morţi?
Se înapoiaseră pe ţărm mai bine de şapte sute cincizeci de
colonişti, majoritatea în ultimul grad de degradare fizică. Cu toate
acestea, pentru rezerva de alimente a coloniei gurile de hrănit erau
încă tot prea numeroase. Când Beauval se hotărâse să reglementeze
distribuirea alimentelor, măsură destul de tardivă, de altfel, nu
putea prevedea că numărul supuşilor lui va creşte în aşa proporţii,
iar când îşi dădu seama de greşeala săvârşită şi vm s-o repare,
— 161 —
JULES VERNE
era prea târziu. Faptul era deja consumat. In ziua de 25 septem-
brie fură distribuiţi ultimii biscuiţi, şi mulţimea văzu cu groază
spectrul foamei înălţându-se ameninţător în faţa ei.
Prima ei victimă fu Blaker. Muri după trei zile, în chinuri
groaznice, cu toate îngrijirile Kav-gerului, care fusese anunţat prea
târziu.
Din ce trăiră coloniştii în zilele următoare? Cine ar putea spune?
Unii avuseseră prevederea de a economisi ceva alimente. Dar
ceilalţi?
Kav-gerul nu mai ştia unde-i este capul. La bolnavii pe care îi
avea de îngrijit se adăuga acum numărul tot mai mare al înfome-
taţilor. Era înconjurat de chipuri spectrale, era asurzit de un tân-
guit groaznic de rugăminţi şi blesteme. Făcu tot ce era omeneşte
posibil. împărţi cu generozitate proviziile lui personale, uitând că
primejdia de care voia să scape pe alţii îl ameninţa şi pe el.
Şi asta nu putea întârzia mult. Peştele sărat, vânatul afumat,
legumele uscate, totul se împuţina cu repeziciune. Dacă situaţia
se mai prelungea astfel încă o lună, toată lumea avea să moară
de foame.
La propunerea lui Harry Rhodes, fu examinată cu seriozitate su-
gestia de a se împărţi emigranţilor cele patruzeci şi opt de arme
ascunse de Hartlepool. Poate că în felul acesta s-ar fi putut procu-
ra ceva vânat. Propunerea fu însă respinsă. Iarna, vânatul era foarte
rar şi nu s-ar fi ajuns la un rezultat apreciabil, deoarece vânătorii
experimentaţi erau puţini. Pe de altă parte, armele acestea ar fi putut
crea grave primejdii. Nu era greu de ghicit că mulţimea îşi pierdea
pe zi ce trecea calmul. Coloniştii nu mai îşi ascundeau ura pe care
o simţeau unii pentru alţii. Se învinovăţeau reciproc de starea actua-
lă de lucruri, fiecare punând răspunderea în spinarea vecinului său.
Exista însă un om pe care toată lumea îl blestema la unison,
iar omul acesta era Ferdinand Beauval, care avusese imprudenţa
de a-şi asuma misiunea grea de conducător al semenilor săi.
Era încă tolerat. Rămasă de capul ei, mulţimea, vârtej confuz
de voinţe care se neutralizau, nu era în stare să-i reacţioneze. Inerţia
ei o făcea extrem de răbdătoare şi, oricare îi erau suferinţele, nu
— 162 —
9
îndrăznea să se atingă de şef, cuprinsă de o spaimă religioasă în

faţa prestigiului lui, pe care totuşi ea singură i-l crease. Şi poate
că, în cele din urmă, nici unul dintre colonişti nu şi-ar fi mani-
festat mânia decât prin conciliabule misterioase şi ameninţări pla-
tonice în surdină dacă nu s-ar fi găsit printre ei unul care să-i aţâţe
să treacă la fapte
Lewis Dorik nu considera de dispreţuit aparenţa aceasta de
autoritate şi poate că, la urma urmei, avea dreptate. Nu există o
expresie populară - vulgară, dar expresivă şi pitorească - care prin
învârteală exprimă, în felul ei, toate avantajele decurgând din
politică? E lucru ştiut că până şi în cea mai mizerabilă societate
omenească fruntaşii se bucură de oarecare avantaje. Avantajele
acestea voia Dorick să şi le asigure pentru el şi tovarăşii lui.
Răbdase cu greu până atunci situaţia aceasta de a se vedea sub
„autoritatea" rivalului său. Acum, socotind că ocazia era favo-
rabilă, întreprinsese o campanie pe care nemulţumirea obştească
o sortea unui succes desăvârşit. Oameni capabili să judece
imparţial erau foarte puţin numeroşi, iar subiectele de violenţă
critică abundau. Dorick profită de situaţie şi critică tot ce era sau
nu era vrednic de criticat. Poate totuşi că ar fi fost foarte încurcat
dacă l-ar fi întrebat cineva ce ar fi făcut în locul adversarului său.
Cum însă nimeni nu-i puse întrebarea aceasta indiscretă, încurcătura
în speţă îi fu cruţată.
Beauval observă din timp manevrele rivalului său. De la fe-
reastra clădirii pe care o botezase cu numele pompos de „Pala-
tul guvernamental", el privea deseori, gânditor, mulţimea care for-
fotea încoace şi încolo, din zi în zi mai numeroasă, pe măsură ce
vremea se încălzea. Din privirile piezişe ce i se aruncau, din pum-
nii care se ridicau ameninţători spre el uneori, îşi dădea seama că
Dorick câştiga mereu teren, şi, foarte puţin dispus să se dea bătut,
făcea de acum planuri de apărare.
Fireşte, nu putea tăgădui starea nenorocită în care se afla colonia,
dar el dădea vina pe împrejurări, mai ales pe climă. Imperturbabila
— 163 —
JULES VERNE
lui încredere în el însuşi rămânea aceeaşi. La naiba, dacă nu făcuse
nimic, cauza era că nu se putea face nimic, şi nimeni altul n-ar
fi putut face mai mult!
încăpăţânarea aceasta a lui Beauval nu se datora numai unui
sentiment de mândrie. Nu-şi mai făcea acum iluzii asupra pres-
tigiului pe care îl dă o asemenea demnitate. Se mai gândea şi la
importanta rezervă de alimente pe care reuşise să o pună de-o parte,
şi la care ar fi fost nevoit să renunţe dacă nu mai era el şeful.
Astfel că lupta mai mult pentru a-şi apăra viaţa decât pentru
a-şi păstra funcţia. Avu abilitatea de a nu contesta nici una din-
tre cauzele de nemulţumire enumerate de Dorick. Pe terenul aces-
ta ar fi fost învins dinainte. Dimpotrivă, protestă mai cu violenţă
decât oricare.
De exemplu, cei doi adversari nu erau de aceeaşi părere asupra
soluţiilor de adoptat pentru remedierea situaţiei. în timp ce Dorick
preconiza o schimbare de conducere, Beauval cerea unire şi arun-
ca în spinarea altora răspunderea de nenorocirile care se abătuseră
asupra coloniei.
Şi cine erau, după el, răspunzători de nenorocirile acestea?
Nimeni alţii decât emigranţii care nu fuseseră nevoiţi să se refu-
gieze în tabără în cursul iernii. Raţionamentul lui Beauval era
simplu. De vreme ce nu veniseră, însemna că reuşiseră. Aveau,
prin urmare, alimente, pe care ei, înfometaţii, erau în drept să
le confisce.
Aţâţările acestea găsiră ecou în gloata aceea disperată, şi su-
gestiile lui Beauval fură puse în practică aproape imediat. în ziua
de 15 octombrie, o adevărată armată, de mai bine de două sute
de oameni, plecă să cucerească pâine, sub comanda fraţilor Moore.
Hoarda aceasta colindă insula timp de cinci zile, în toate direc-
ţiile. Rezultatul se văzu imediat: victimele acestei neprevăzute ca-
tastrofe soseau una după alta la guvernator pentru a-i cere să facă
dreptate. Acesta îi alunga însă cu asprime, reproşându-le egois-
mul lor ruşinos. Cum îi lăsase inima ca ei să se ghiftuiască cu
— 164 —
9
bunătăţi, în timp ce tovarăşii lor mureau de foame? Aiuriţi, neferi-

ciţii băteau în retragere, iar Beauval triumfa. Rezultatele dove-
deau că pista indicată de el era bună. Nu se înşelase. Aşa cum
afirmase el într-o doară, cei care nu se retrăsaseră în tabără în
cursul iernii trăiseră în belşug.
Acum, situaţia lor era la fel cu a celorlalţi. Truda lor se dovedise
fără folos, tot ce reuşiseră să încropească fusese distrus, făcut una
cu pământul.
Cu toate acestea, prada jefuitorilor era foarte neînsemnată. Cei
pe care ei îi invidiau abia de reuşiseră, prin truda lor, să-şi asi-
gure existenţa, fără să devină, aşa, dintr-o dată, bogaţi. Astfel că
nu găsiseră aproape nimic în fermele acestea modeste.
Din cauza aceasta, şi deziluzia celor care colindau insula fu mare,
şi şi-o manifestau adeseori prin acte de adevărată sălbăticie.
Mulţi dintre colonişti fură puşi la chinuri pentru a destăinui
ascunzătoarea în care ţineau alimentele imaginare. Aceleaşi cauze
produceau aceleaşi efecte, insula Hoste îşi avea, ca şi Franţa, re-
voluţia ei.
A cincea zi, hoarda de jefuitori ajunse la locul ocupat de fami-
lia Riviere şi celelalte trei familii vecine, la care se gândiseră tot
timpul, sperând o pradă mai bogată de la fermele acestea, pe care
toţi le ştiau prospere.
îi aştepta o decepţie.
Aşezate una lângă alta, cele patru ferme, construite pe laturile
unui patrulater întins, formau împreună un fel de cetăţuie, şi încă
una inexpugnabilă, deoarece apărătorii ei erau singurii dintre
colonişti care posedau arme. Atacatorii fură primiţi cu focuri de
puşcă şi avură, de la prima salvă, şapte oameni ucişi sau răniţi.
Ceilalţi nu mai statură pe gânduri şi o rupseră la fugă.
întâmplarea aceasta îi linişti imediat pe bandiţi. Porniră în grabă
spre Liberia, unde ajunseră pe înserat, anunţaţi de departe de vacar-
mul furios al sutelor de guri care înjurau şi blestemau cu furie pe
toate tonurile. Cuvântul „Trădare!... Trădare!" era laitmotivul aces-
tui concert groaznic.
— 165 —
9
Trădare!... Cei care rămăseseră în Liberia fură cuprinşi de

spaimă, şi mai mult decât oricine, Beauval. Presimţea că se întâm-
plase o nenorocire, de care el avea să fie făcut răspunzător. Ast-
fel că, fără să ştie exact ce primejdie îl ameninţa, fugi şi se ba-
ricadă în „palatul" lui.
Nici nu terminase bine operaţia aceasta, că zgomotosul corte-
giu şi ajunsese la uşa „palatului", unde se opri pe loc. Ce voiau
de la el? Ce era cu răniţii şi cu morţii aceia pe care îi întindeau
jos în faţa locuinţei lui? Ce însemnau toate astea?
în timp ce Beauval se silea să pătrundă misterul acesta se pro-
ducea o altă dramă, care avea să semene deznădejdea printre
locuitorii Bourg-Neuf-ului şi să-l lovească pe Kav-ger drept în inimă.
Cuprins totuşi de o nelinişte nelămurită, ieşise în seara aceea
la plimbare pe malul râului, însoţit de tovarăşii lui obişnuiţi,
Harry Rhodes, Hartlepool, Halg şi Caroly. Cum malul stâng era
cu câţiva metri mai înalt decât cel drept, dacă ar fi fost ziuă, ar
fi putut vedea de acolo Liberia. Acum însă tabăra era cufundată
în întuneric.
Cei cinci bărbaţi se opriseră pe mal, contemplând gâditori ori-
zontul vag iluminat în direcţia Liberiei, când auziră o voce venind
din spre malul celălalt.
— Kav-ger! striga cineva gâfâind, ca şi cum ar fi venit până
acolo în cea mai mare goană.
— Prezent!... răspunse Kav-gerul.
O umbră trecu podul şi se apropia de grup. Era Sirdey, fostul
bucătar al Jonathan-vXm.
— Este nevoie de dumneavoastră acolo, spuse el, adresân-
du-se Kav-gerului.
— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta neliniştit.
— Dezastru: morţi şi răniţi...
— Răniţi?... Morţi?... Ce înseamnă asta?
— S-au dus o ceată, la Riviere... Se pare că cei de acolo aveau
puşti... Şi gata nenorocirea!
— 167 —
JULES VERNE
— Nefericiţii!...
— Rezultatul: trei morţi şi patru răniţi. Morţii nu mai au nevoie
de nimic, dar poate că răniţii...
— Haidem, întrerupse Kav-gerul, pornind imediat, în timp ce
Halg alerga să aducă trusa cu instrumentele chirurgicale.
Pe drum, Kav-gerul încercă, să afle amănunte, dar Sirdey nu
ştia nimic altceva decât cele spuse mai înainte. El nu luase parte
la expediţie şi nu ştia ce se petrecuse decât din auzite. Venise la
Kav-ger din proprie iniţiativă, fără să fi fost trimis de nimeni.
— Bine ai făcut, aprobă acesta.
Caroly, Hartlepool şi Halg îi însoţeau. După vreo două sute
de metri, Kav-gerul întoarse capul şi-l zări pe Halg traversând în
fugă podeţul, cu trusa în mână. îşi continuă deci drumul cu aceeaşi
grabă, când un strigăt îl făcu să se oprească pe loc. Părea că este
vocea lui Halg!... Cuprins de o presimţire groaznică, Kav-gerul
porni în goană înapoi, atât de turburat, că nu se mai sinchisi de
Sirdey, care îşi continuă drumul spre Liberia, nici nu observă o
umbră care, după ce făcuse un ocol măricel, gonea cu repeziciu-
ne în aceeaşi direcţie.
Oricât de repede alerga Kav-gerul, Zoi i-o luase înainte, dis-
părând în întuneric. După câteva clipe se auziră lătrăturile lui tân-
guitoare, urmate apoi de un mârâit furios care se stingea din ce
în ce mai mult în depărtare, ca şi cum animalul s-ar fi luat pe
urmele cuiva.
După puţin timp, alt strigăt de agonie sfâşie tăcerea nopţii.
Strigătul acesta însă Kav-gerul nu-l mai auzi. Ajunsese în locul
unde se auzise primul strigăt, şi aci dăduse peste Halg, lungit jos
într-un lac de sânge, cu un cuţit înfipt până în prăsele între umeri.
Caroly, sosit din urmă, se aruncă deznădăjduit asupra corpu-
lui fiului său. Kav-gerul îl dădu la o parte cu asprime. Nu era timp
de văicăreli. Luă trusa căzută jos şi îngenuchie lângă rănit,
sfâşiindu-i bluza de sus şi până jos. Apoi, cu cele mai mari pre-
cauţiuni, trase arma ucigătoare afară din rană şi o examina cu
— 168 —
9
atenţie. Era groaznică. Lama cuţitului, pătrunzând între omoplaţi,

străbătuse pieptul aproape dintr-o parte în alta, perforând plămânul.
Livid, cu ochii închişi, Halg abia respira, în timp ce o spumă
sângerândă i se scurgea printre buze.
în câteva clipe, Kav-gerul îi făcu un pansament provizoriu,
apoi, la un semn al lui, Caroly, Hartlepool şi Harry Rhodes se
apropiara pentru a lua în primire rănitul.
Abia acum auzi Kav-gerul lătrăturile lui Zoi. Cu siguranţă că
animalul găsise ceva.
Pornind în direcţia de unde venea zgomotul, Kav-gerul rămase
înmărmurit în faţa unui spectacol groaznic. întins jos, într-un lac
de sânge, zăcea un corp cu beregata sfâşiată de o rană înspăimân-
tătoare. Din arterele retezate, sângele ţâşnea în valuri. Rana nu
era produsă de o armă. Era opera lui Zoi, care, turbat de furie, o
lărgea mereu cu colţii.
Kav-gerul alungă câinele şi îngenunchie în balta de sânge din
jurul omului. îl recunoscu: era Sirk. Orice ajutor era de prisos;
omul era mort.
Drama era uşor de reconstituit. Urmându-l pe Sirdey, complice
poate şi el la crima plănuită, Sirk se năpustise asupra lui Halg şi
îl asasinase pe la spate. Apoi, în timp ce Kav-gerul şi tovarăşii
săi se ocupau de rănit, Zoi se repezise pe urmele vinovatului, a
cărui crimă fu pedepsită astfel aproape imediat după săvârşire.
Drama aceasta fulgerătoare se desfăşurase în mai puţin de cinci
minute. Cei doi actori zăceau la pământ, unul mort, altul muribund.
Gândul Kav-gerului se îndreptă din nou spre Halg. Grupul for-
mat de cei trei bărbaţi care duceau pe braţe corpul inert al tânăru-
lui indian începea să dispară în noapte. Kav-gerul suspină adânc.
Copilul acela însemna tot ceea ce iubea el pe pământ. O dată cu
el dispărea şi cea mai puternică, poate unica lui raţiune de a trăi.
XVI. UN SEF
9
Când Halg, tot leşinat, fu aşezat în pat, Kav-gerul îi schimbă
pansamentul cu altul mai bun. Pleoapele rănitului tremurară, buzele
începură să i se mişte, în obrajii palizi i se urcă puţină roşeaţă şi
trecu din starea de leşin în cea de somn.
Avea să scape de groaznica lui rană? Ştiinţa omenească nu putea
da un răspuns afirmativ. Situaţia era gravă, dar nu absolut dispe-
rată, şi nu era chiar imposibil ca rana din plămân să se cicatrizeze.
După ce îi dădu toate îngrijirile pe care i le dictară dragostea
şi experienţa lui, Kav-gerul recomandă pentru Halg o linişte
desăvârşită şi să nu fie mişcat, apoi porni grăbit spre Liberia, unde
poate mai aveau nevoie de el şi alţii.
în douăzeci de minute fu în tabără. Trecând repede printre case-
le cufundate în întuneric, se îndreptă spre locul viran din faţa
„palatului" guvernatorului, când o privelişte ciudată şi cu un
pitoresc dintre cele mai interesante îl făcu să se oprească o clipă.
Luminată de un cerc de torţe fumegânde, întreaga populaţie
a Liberiei se strânsese acolo, împărţită în trei grupuri distincte.
Cel mai numeros se afla chiar în dreptul Kav-gerului. Compus
numai din femei şi copii, grupul acesta era tăcut, privind la cele-
lalte două. Dintre acestea, unul luase poziţie de atac în faţa
„palatului" guvernatorului, în timp ce celălalt părea că vrea să-i
facă faţă.
— 170 —
9
Sirdey nu minţise. In mica piaţă din faţa „palatului" zăceau

întinse pe pământ şapte corpuri. Răniţi sau morţi? De la depărtarea
aceea, Kav-gerul nu putea şti încă nimic precis, lumina răspân-
dită de torţe fiind insuficientă.
Socotind după atitudine, cele două grupuri rnai puţin nume-
roase erau animate de sentimente foarte războinice. Cu toate aces-
tea, de o parte şi de alta a corpurilor lungite pe pământ părea să
existe un fel de zonă neutră pe care nici unul, nici altul dintre
adversari nu îndrăzneau să o treacă. Cei care, după toate proba-
bilităţile, păreau să fie atacatorii, nu schiţau nici cel mai mic gest
de atac, astfel că apărătorii lui Beauval nu aveau ocazia să-şi arate
curajul. Bătălia nu începuse încă. Cele două grupuri erau încă
în perioada premergătoare încăierării, cea a discuţiilor mai mult
sau mai puţin violente. în loc de gloanţe, schimbau cuvinte, care
deveneau din ce în ce mai violente. Până la încăierare nu mai
era decât un pas.
Când Kav-gerul pătrunse în cercul de lumină, se făcu o linişte
adâncă. Fără să dea vreo atenţie celor din juru-i, acesta se duse
drept spre corpurile întinse jos şi se plecă asupra unuia dintre ele,
apoi asupra altuia, sfâşiind hainele celor care aveau nevoie de un
pansament grabnic. Spusele lui Sirdey se dovediră exacte. Erau,
într-adevăr, trei morţi şi patru răniţi.
Când termină, Kav-gerul aruncă o privire în jurul lui, şi, cu
toată tristeţea sa, nu-şi putu stăpâni un zâmbet, văzându-se încon-
jurat de sute de chipuri care exprimau cea mai respectuoasă şi mai
copilărească curiozitate. Cei cu torţele se apropiaseră pentru a-i
lumina pacienţii. Imitându-i, cele trei grupuri se contopiseră trep-
tat, treptat într-unui singur, care îl înconjura în cea mai adâncă
tăcere.
Kav-gerul ceru să i se vină în ajutor şi, cum nimeni nu
binevoia să se urnească din loc, fu nevoit să cheme pe nume pe
câţiva dintre ei.
în câteva minute, morţii şi răniţii fură ridicaţi şi transportaţi
în locuinţele lor, sub supravegherea Kav-gerului care, între timp,
— 171 —
JULES VERNE
căuta să afle cauzele masacrului. Era astfel informat de intrarea
în scenă a lui Lewis Dorick, de starea de încordare dintre mulţime
şi Ferdinand Beauval, cât şi de tertipul imaginat de aceasta pen-
tru a ieşi din încurcătură; expediţia în scop de jafîn interiorul in-
sulei, al cărei rezultat dezastruos Kavgerul îl putea constata de visu.
Sentimentul acela de amărăciune şi ruşine care urmează după
eşuarea unei acţiuni oarecare nu le era necunoscut oamenilor aces-
tora, căci îl mai încercaseră şi alteori. înainte de a fi aruncaţi de
soartă pe insula Hoste, făcuseră parte din proletarii celor două lumi,
şi nu odată fuseseră în situaţia de a-şi apăra ceea ce credeau ei
drepturile lor, cu mijloace foarte puţin paşnice. învingători une-
ori, este adevărat, mult mai deseori învinşi, încercaseră acelaşi
sentiment de amărăciune şi revoltă.
înapoierea lor se asemăna acum cu ultimul act al unei greve
sfârşite prost. Starea sufletească era aceeaşi. Se credeau traşi pe
sfoară şi turbau de furia propriei lor prostii. Unde erau şefii, Beau-
val, Dorick?... La dracu'! O şterseseră!
Aşa a fost de când lumea. Vulpile şi corbii nu sunt numai
subiecte de fabulă.
Beauval era răspunzător de toate cele întâmplate. După ei, cel
puţin. Şi înţelegeau să-i ceară socoteală. Aici însă se loviseră de
partizanii acestuia, şi scandalul începea să se contureze. Nu erau
deocamdată decât la înjurături, dar încăierarea plutea în aer.
Când Kav-gerul străbătu din nou piaţa pentru a se înapoia la
Bourg Neuf, aceasta era pustie. Cu obişnuita ei mobilitate, mul-
ţimea, gata totdeauna să se înflăcăreze brusc, se domolise la fel
de repede. Casele erau întunecate şi tăcute. Toată lumea dormea.
Pe drum, Kav-gerul se gândea la cele ce aflase. Când auzise
numele de Dorick şi Beauval, se mulţumise să ridice indiferent
din umeri; dar expediţia în interiorul insulei merita ceva mai multă
atenţie. Jafurile, actele acelea de barbarie erau de cel mai prost
augur. Colonia, destul de conpromisă şi aşa, era pierdută fără scă-
pare dacă emigranţii intrau în luptă pe faţă unii împotriva altora.
— 172 —
9
Ce se alegea acum, în contact cu faptele, de teoriile pe care

îşi clădise viaţa generosul iluminat? Rezultatul îl vedea cu ochii
lui, sigur, tangibil, de netăgăduit. Lăsaţi de capul lor, oamenii
aceştia se dovedeau incapabili să trăiască şi erau ameninţaţi să
moară de foame, turmă proastă care nu-şi putea găsi teren de
păşune dacă nu avea un păstor care să o conducă. Cât despre ţi-
nuta lor morală, aceasta nu întrecea cu nimic simţul lor practic.
Belşugul, mediocritatea, mizeria, arşiţa soarelui şi pişcăturile
gerului fuseseră tot atâtea pretexte pentru ieşirea la suprafaţă a
mulţimii de tare sufleteşti. Nerecunoştinţa şi egoism, abuzuri de
putere şi laşităţi, neprevedere şi lenevie, iată de ce erau în stare
majoritatea acestor oameni, al căror interes, în lipsă de alt scop
mai nobil, ar fi fost tocmai concentrarea unei singure voinţe într-o
mie de creiere. Şi acum, iată-i că ajungeau şi mai rău decât oricând,
în optsprezece luni aventura se şi încheiase, ca şi cum natura ar
fi regretat ceea ce făcuse, şi-ar fi recunoscut greşeala. Moartea
lovea în dreapta şi în stânga, fără cruţare. Dispăreau unul după
altul, reclamaţi rând pe rând de pe pământul în care totul se trans-
formă şi care, continuând ciclul etern, producea alte făpturi, vai!
din nefericire prea asemănătoare cu ei!
Şi, ca şi cum ar fi socotit că secera morţii nu-i îndeplinea cu
destulă repeziciune opera, o ajutau cu propriile lor mâini. Colo,
de unde plecase Kav-gerul, morţi şi răniţi. Aici, pe unde trecea,
cadavrul lui Sirk. La Bourg Neuf, pieptul înjunghiat al unui copil.
Peste tot, sânge!...
înainte de a se duce la culcare, Kav-gerul îl examina pe Halg.
Starea rănitului era staţionară: nici mai bună, nici mai rea. O
hemoragie bruscă era încă de temut, şi primejdia aceasta avea să
continue a fi ameninţătoare timp de câteva zile.
Rupt de oboseală, a doua zi se deşteptă târziu. Soarele era sus
când ieşi din casă. Ceaţa se împrăştiase, timpul era trumos. Kav-
gerul porni la drum spre Liberia, ca de obicei, grăbind cât mai
mult pasul, spre a recâştiga timpul pierdut.
— 173 —
JULES VERNE
La podeţ se Iovi însă de o barieră alcătuită din absolut toată
populaţia masculină a Bourg-Neuf-ului, afară de Halg şi Caroly.
Erau cincisprezece bărbaţi şi, lucru neobişnuit, înarmaţi cu puşti
care păreau îndreptate spre el. Nu erau soldaţi, dar atitudinea lor
avea ceva milităresc în ea. Calmi, stăteau toţi cu arma la picior,
ca în aşteptarea ordinelor unui şef.
Harry Rhodes, aflat la câţiva paşi înaintea lor, făcu semn Kav-
gerului să se oprească; acesta se opri pe loc, privind mica trupă
cu un aer uimit.
— Kav-ger, spuse Harry Rhodes cu oarecare solemnitate, de
mult timp vă implor să veniţi în ajutorul nefericitei populaţii a
insulei Hoste, primind să fiţi şeful ei. îmi reînnoiesc rugămintea
pentru ultima oară.
Kav-gerul nu răspunsese nimic. închise ochii, ca şi cum ar fi
vrut să vadă mai bine în sufletul lui. Harry Rhodes continuă:
— Ultimele evenimente trebuie să vă fi dat de gândit. Noi, în
orice caz, am luat o hotărâre. Azi noapte am adus din ascunză-
toare armele acestea, pe care le-am distribuit camarazilor noştri.
Suntem înarmaţi acum şi ne putem impune, prin urmare, voinţa
cu uşurinţă. Lucrurile au ajuns la un punct în care orice şovăială
din partea noastră ar fi o adevărată crimă. Trebuie să acţionăm.
Dacă stăruiţi în acest refuz, am hotărât să iau comanda acestor
oameni. Din păcate, nu am nici influenţa, nici autoritatea de care
aţi dat dovadă. N-o să fiu ascultat şi o să curgă sânge. Pe dum-
neavoastră, dimpotrivă, vă vor asculta fără crâcnire. Hotărâţi!
— Ce s-a mai întâmplat? întrebă Kav-gerul, cu calmul lui
obişnuit.
— Asta, răspunse Harry Rhodes, arătând cu mâna spre casa
în care agoniza Halg.
Kav-gerul tresări.
— Şi încă ceva, adăugă Harry Rhodes, pornind cu el spre ţăr-
mul râului, unde, dintr-un loc mai înalt, putură vedea Liberia şi
câmpia mlăştinoasă care se întindea înjur cât vedeau cu ochii.
— 174 —
9
Tabăra se deşteptase dis-de-dimineaţă şi părea cuprinsă de o

înfrigurare neobişnuită. Emigranţii voiau să termine treaba înce-
pută în ajun, procedând la funeraliile solemne ale celor trei morţi.
Perspectiva acestei ceremonii animase toată lumea. Pentru cama-
razii victimelor, era vorba de o manifestaţie; pentru partizanii lui
Beauval, de o primejdie; pentru ceilalţi, de un spectacol.
Toţi coloniştii, cu excepţia lui Beauval, formară deci cortegiul
funebru, care nu neglija să treacă prin faţa casei guvernatorului,
nici să se oprească câtva timp în piaţă, lucru de care profită Lewis
Dorick pentru a ţine o cuvântare violentă. Cortegiul pomi apoi
din nou.
La morminte, Lewis Dorick luă din nou cuvântul şi pronunţă
pentru a suta oară un rechizitoriu culminant împotriva adminis-
traţiei coloniei. După el, cauza tuturor nenorocirilor nu era decât
neprevederea, incapacitatea şi principiile retrograde ale guverna-
torului. Sosise clipa potrivită pentru a-l răsturna pe incapabilul
acesta şi a numi alt şef în locul lui.
Succesul lui Dorick fu strălucit. Răspunsul fu un tunet de
aplauze şi strigăte de „Trăiască Dorick!" şi „La palat! La palat!".
Mai bine de o sută de oameni porniră în pas grăbit, care, în cele
din urmă, se transformă în goană vijelioasă şi ameninţătoare spre
„palatul" guvernatorului.
Avântul lor se lovi de un prim obstacol. Cei care se înfrup-
taseră până atunci din avantajele puterii se improvizară în apără-
tori ai ei. Cele două tabere se ciocniră cu violenţă şi pumnii intrară
în funcţiune!
Tabăra lui Beauval însă, mai slabă, fu nevoită să dea înapoi.
Fu alungată pas cu pas, metru cu metru, până la palat. în piaţă,
încăierarea reîncepu cu şi mai mare violenţă. Victoria rămase mult
timp nehotărâtă. Cu fălcile rupte şi coastele frânte, beligeranţii
erau scoşi unul câte unul din luptă.
Cu cât încăierarea devenea mai violentă, cu atât coloniştii se
înfuriau mai tare. La un moment dat, au fost scoase cuţite şi sân-
gele începu să curgă din nou.
După o eroică rezistenţă, apărătorii lui Beauval fură, în cele
din urmă, copleşiţi şi atacatorii se năpustiră în dezordine în inte-
— 175 —
JULES VERNE
riorul palatului, nimicind tot ce întâlniră în cale. Dacă ar fi dat
acum de Beauval, l-ar fi sfâşiat în zeci de bucăţi. Din fericire, le
fu cu neputinţă să-l găsească. Beauval dispăruse. Văzând ce
întorsătură iau lucrurile, o ştersese la timp, şi în clipa aceea fugea
cât îl ţineau picioarele spre Bourg-Neuf.
Dispariţia aceasta duse la culme furia învingătorilor; mulţimea
îşi pierde totdeauna capul la rău, ca şi la bine. în lipsă de alte vic-
time, atacatorii se năpustiră asupra a tot ce le cădea sub mână.
Locuinţa lui Beauval fu răscolită, mobilierul, hârtiile, toate lucrurile
lui fură aruncate pe fereastră, făcute grămadă şi aprinse. Câteva clipe
mai târziu - întâmplare sau intenţie? - ardea şi „palatul".
Alungaţi de fum, coloniştii se repeziră afară, lovind în dreap-
ta şi în stânga cu pumnii şi cu picioarele.
Se iscă o panică de nedescris. Bărbaţi, femei şi copii, o rupseră
la fugă peste câmp, urmăriţi de furioşii care nici ei nu-şi mai puteau
explica sălbatica furie care îi cuprinsese.
Din înălţimea pe care se urcase cu Harry Rhodes, Kav-gerul
nu zări decât un nor de fum pe care vântul îl rostogolea în valuri
negre şi dese spre ocean. Norul acesta ascundea cu totul casele,
din care se ridicau strigăte de spaimă, chemări, înjurături, tânguiri
de durere sau ţipete de disperare. Dincolo de râu nu se vedea dis-
tinct decât o singură făptură vie, un om care alerga din răsputeri,
cu toate că nu se vedea nimeni în urma lui. Omul acesta ajunse
în goană la podeţ, îl trecu şi căzu cu sufletul la gură în faţa micii
trupe înarmate. Era Ferdinand Beauval.
Iată ce văzu în primul rând Kav-gerul. în simplitatea lui, tabloul
erau elocvent şi îi înţelese imediat semnificaţia: Beauval, alun-
gat în mod ruşinos şi silit să fugă, iar în urma lui răzmeriţa, care
semăna în Liberia incendiul şi moartea.
Aşadar, oamenii erau în stare să ajungă chiar şi până aici! Nu
numai că cel mai neînsemnat interes îi făcea în stare să comită
grozăvii, dar puteau chiar să distrugă chiar pentru plăcerea de a vedea
curgând sânge! Nu erau doar orgoliul, nevoile sau patimile care îi
făceau pe oameni să se năpustească unii asupra altora; mai era şi
— 176 —
-9-
nebunia, care cuprinde deseori mulţimile, fâcându-le să continue

violenţele până la cele mai smintite acte de distrugere şi de omor.
Cuprins de nebunia aceasta - eroism sau tâlhărie ordinară, după
împrejurări -, banditul îl doboară fără motiv pe trecătorul inofen-
siv; nebunia aceasta cauzează în cursul revoluţiilor hecatombe de
nevinovaţi; ea înflăcărează armatele şi câştigă bătăliile.
Ce se alegea, în faţa unor asemenea fapte, de visurile Kav-gerului?
Dacă libertatea totală era bunul firesc al oamenilor, nu era oare cu
condiţia că ei să rămână oameni şi să nu fie gata oricând de a se
transforma în fiare ca acei la ale căror isprăvi asista el acum?
Kav-gerul nu-i dăduse încă nici un răspuns lui Harry Rhodes.
Privi spectacolul groaznic timp de câteva minute, drept şi neclin-
tit pe colina de pe malul râului. Pe chipul lui nu se putea citi nici
una dintre reflecţiile dureroase care îi chinuiau mintea.
Şi, cu toate acestea, ce luptă groaznică în sufletul lui! Să închidă
ochii, negând evidenţa şi încăpăţânându-se egoist într-o religie min-
cinoasă, în timp ce nefericiţii aceia se masacrau reciproc, să
recunoască glasul raţiunii, să intervină în dezastrul acela şi să sal-
veze ce mai putea? Ceea ce-i poruncea judecată lui dreaptă era,
vai! negarea întregii lui vieţi. însemna să-şi vadă sfărâmat la
picioare idolul cel mai drag, să recunoască că se lăsase înşelat de
un miraj, să-şi spună că tot ce clădise realizase pe minciună, că
nimic din ceea ce fusese crezul lui nu era adevărat şi că se sa-
crificase prosteşte unei himere!
Deodată, din norul de fum care acoperea Liberia, ţâşni un fugar,
apoi altul, apoi zece, apoi o sută, majoritatea femei şi copii. Unii
încercau să găsească refugiu pe culmile din est, dar cei mai mulţi,
urmăriţi de aproape de adversarii lor, fugeau în neştire în direcţia
Bourg-Neuf-ului. în urma tuturor alerga o femeie. Un bărbat o
ajunse din câteva salturi, o apucă de păr, o trânti la pământ, ridică
pumnul...
Kav-gerul se întoarse spre Harry Rhodes şi spuse cu o voce
gravă:
— Primesc!
— 177 —
S F Â R Ş I T U L P A R T I I I
Partea a II-a
i
i
I . PRIMELE MASURI
în fruntea a cincisprezece voluntari, Kav-gerul străbătu
câmpia în marş forţat şi ajunse în câteva minute în Liberia.
în piaţă bătălia continua, dar cu mai puţină înverşunare, şi
numai în virtutea inerţiei, deoarece motivul nu-l mai ştia nimeni
precis.
Sosirea micului detaşament înarmat îi zăpăci cu totul pe beli-
geranţi. Era ceva la care nu se aşteptaseră. Nici o clipă nu se
gândiseră că s-ar fi putut întâmpla să aibă de luptat împotriva unor
forţe superioare, capabile să pună, scurt, capăt fanteziilor lor cri-
minale, încăierarea se opri brusc. Cei care fuseseră bătuţi o rupseră
la fugă, în timp ce ceilalţi rămaseră fiecare în locul unde se afla,
gâfâind, zăpăciţi, cu aerul unor oameni care, într-o clipă de rătă-
cire, ar fi comis cine ştie ce faptă ruşinoasă, de care abia acum
îşi dădeau seama.
Prima grijă a Kav-gerului fu să combată incendiul, deoarece
o adiere de vânt ameninţa să-l extindă în toată tabăra. Fostul „palat"
al lui Beauval era aproape în întregime mistuit de flăcări. Câte-
va lovituri de topor fură de ajuns pentru a nărui clădirea rudimen-
tară, în scurt timp nu mai rămase decât un morman de tăciuni,
din care se înălţau nori de fum negru, greu mirositor.
Lăsând apoi cinci oameni de pază, porni cu ceilalţi zece pen-
tru a aduna emigranţii împrăştiaţi prin insulă, lucru care nu
— 181 —
JULES VERNE
necesită nici o oboseală. De pretutindeni, coloniştii se înapoiau
spre Liberia: atacatorii, domoliţi între timp, formau avangarda,
iar în urma lor, la un interval cât se poate de prudent, soseau
învinşii, care încă nu-şi reveniseră bine din panica lor. Când îl
zăriră însă pe Kav-ger, se liniştiră şi grăbiră pasul, în aşa fel că
intrară în Liberia o dată cu zbirii lor de mai înainte.
în mai puţin de o oră, toată lumea era adunată în piaţa din faţa
„palatului", extrem de înghesuită, aşa de compactă era mulţimea,
că nimeni n-ar fi zis că puţin mai înainte fusese împărţită în două
tabere duşmane. Din tot tărăboiul care abia se sfârşise, nu mai
rămase nici o urmă, afară de numeroasele victime care încă mai
zăceau lungite pe pământul umed.
Mulţimea era mai mult curioasă decât nerăbdătoare. Buimă-
cită cu totul de incidentele neaşteptate care se petrecuseră, se uita
liniştită la cei cincisprezece oameni care o înfruntau cu îndrăz-
neală şi aştepta cele ce aveau să urmeze.
Kav-gerul înainta în mijlocul pieţei şi, adresându-se coloniş-
tilor, care îl priveau din toate părţile, rosti cu voce tare:
— Din clipa aceasta, eu sunt şeful vostru!
Ce lungă cale îi trebuise pentru a ajunge să rostească aceste
câteva cuvinte! Prin urmare, nu numai că accepta, în sfârşit, prin-
cipiul autorităţii, nu numai că primea, în ciuda teoriilor lui, să fie
depozitarul unei autorităţi, dar, trecând de la o extremă la alta, îi
depăşea pe cei mai absoluţi autocraţi: nu se mărginea să renunţe
la idealul lui de libertate, îl călca pur şi simplu în picioare. Nici
nu cerea măcar asentimentul celor pe care, cu de la sine putere,
se impunea să-i conducă. Nu era o revoluţie ceea ce făcea el; era
o lovitură de stat.
O lovitură de stat de o uşurinţă uimitoare. După scurta decla-
raţie a Kav-gerului, urmară câteva clipe de tăcere, apoi mulţimea
scoase un strigăt puternic, ţâşnind în acelaşi timp de sute din piep-
turi. Aplauze, „Să trăiască!", urale, toate acestea izbucniră con-
comitent, ca un uragan, din masa mulţimii. Coloniştii îşi strângeau
— 182 —
9
fericiţi mâinile; se felicitau reciproc, mamele îşi sărutau copiii.

Fu o clipă de un entuziasm frenetic.
Bieţii oameni treceau repede de la descurajare la entuziasm.
Din moment ce Kav-gerul se ocupa de soarta lor, erau salvaţi. El
putea să-i scape de mizerie. Cum? Prin ce mijloace?... Nu-şi bătea
nimeni capul cu aşa ceva. De vreme ce el se însărcina cu asta,
n-aveau decât să fie liniştiţi.
Cu toate acestea, câţiva se arătau ceva mai reţinuţi. Partizanii
lui Beauval şi ai lui Lewis Dorick, împrăştiaţi în mulţime, nu
îndrăzneau să se manifeste decât printr-o tăcere posomorâtă, dar
tocmai prin aceasta concludentă. Ce ar fi putut face mai mult?
Aveau de-a face acum cu o majoritate compactă care îşi găsise,
în sfârşit, un şef; gloata aceea informă avea de acum încolo un
cap, un conducător care făcea de temut numeroasele braţe, dis-
preţuite până atunci.
Kav-gerul ridică braţul şi se făcu tăcere, ca prin farmec.
— Hostelieni, zise el, tot ce este cu putinţă pentru îmbunătăţirea
situaţiei voastre se va face; dar cer de la voi toţi supunere abso-
lută şi îmi place să cred că nimeni dintre voi nu mă va sili să între-
buinţez forţa. Duceţi-vă fiecare pe la casele voastre şi aşteptaţi
instrucţiunile care vă vor fi date în scurt timp.
Laconismul energic al acestui discurs avu cele mai bune efecte.
Toată lumea îşi dădu seama că cel mai cuminte lucru era să se
supună orbeşte acestui om. Nimic nu putea fi mai îmbucurător pen-
tru nenorociţii aceştia, care tocmai avuseseră parte de o experienţă
jalnică în materie de libertate, pe care ar fi dat-o acum bucuroşi
în schimbul siguranţei unei bucăţi de pâine. Libertatea este un bun
nepreţuit, dar nu o poţi gusta decât trăind. Şi la a putea trăi se
reduceau, deocamdată, toate aspiraţiile nefericiţilor acestora.
Se supuseră deci pe dată, fără cel mai mic murmur. Piaţa se
goli, toţi ducându-se pe la casele sau pe la corturile lor.
Kav-gerul urmări cu ochii mulţimea care se retrăgea în tăcere
şi pe buzele lui înflori un zâmbet amar. Nu-i mai rămânea acum
— 183 —
JULES VERNE
nici o iluzie. Hotărât lucru, oamenii nu urau atât de mult sclavia.
Atâta docilitate imbecilă - laşitate aproape - nu se potrivea deloc
cu exerciţiul unei libertăţi fără limită.
Vreo sută de colonişti rămăseseră totuşi pe loc. Kav-gerul
se întoarse încruntând din sprâncene spre grupul acesta nesupus.
Atunci, unul dintre colonişti ieşi din grup şi luă cuvântul în
numele tuturor: nu puteau pleca acasă, pentru simplul motiv că
nu aveau aşa ceva. Alungaţi din fermele lor, invadate de ceata
de bandiţi, sosiseră pe coastă de câteva zile şi nu aveau alt adă-
post decât cerul liber.
Kav-gerul îi asigură că se va îngriji cât mai curând de soarta
lor şi îi sfătui să recurgă pentru moment la corturile de rezervă
care mai existau. Apoi, în timp ce sărmanii oameni îi ascultau
sfatul, se ocupă imediat de victimele făcute de răscoală.
Şi, din nefericire, erau destule victime, răspândite prin tabără
şi prin ţinutul din jur. După ce fură adunaţi toţi răniţii şi morţii,
se dovedi că răscoala cauzase moartea a douăsprezece colonişti,
în general însă, nu era prea mare pagubă, dată fiind calitatea
defuncţilor, deoarece numai unul singur dintre ei putea fi socotit
ca făcând parte din populaţia cumsecade a insulei. Ceilalţi erau
din clica lui Beauval şi a lui Dorick, asttel că ordinea şi munca
ordonată n-aveau decât de câştigat din dispariţia lor.
într-adevăr, pagubele cele mai serioase le suferiseră înşişi
provocatorii tulburărilor. Printre curioşii inofensivi pe care ei îi
atacaseră cu o furie aşa de sălbatică după incendierea palatului,
nu erau decât răniţi, şi nici aceştia prea grav: vânătăi, ceva mem-
bre scrântite, câteva răni de cuţit; nici unul nu era în primejdie
de moarte.
Cu toate acestea, Kav-gerul avea destul de lucru. Nu se înspăi-
mânta însă de atâta lucru. Era conştient de răspunderea pe care
şi-o asumase, însărcinându-se să îngrijească de existenţa a mai
bine de o mie de suflete, şi înţelegea să nu dea cu nimic îndărăt
de la această operă măreaţă de curaj.
' — 184 —
9
Răniţii fură examinaţi, pansaţi când era cazul, conduşi sau

transportaţi apoi la casele lor, şi în scurt timp piaţa se goli cu totul.
Lăsând cinci oameni pentru supraveghere, Kav-gerul porni cu
ceilalţi spre Bourg-Neuf. Acolo îl chema altă datorie: Halg, care
poate că trăgea să moară în clipa aceea.
Din fericire, îl găsi pe tânărul indian în aceeaşi stare şi cât se
poate de bine îngrijit. Graziella şi mama ei vegheau la căpătâiul
rănitului; şi ele două erau nişte infirmiere pe care se putea bizui
cineva. Tânăra fată se arăta cât se poate de liniştită şi răspunse calm
la întrebările Kav-gerului. II informă că Halg avea puţină febră,
dar că nu ieşea din neîntrerupta lui somnolenţă decât pentru a geme
uşor din când în când. O spumă roşiatică i se scurgea necontenit
de pe buze, însă devenea din ce în ce mai puţin abundentă şi mai
puţin colorată. Aceasta era un simptom îmbucurător.
între timp, cei zece oameni care îl însoţiseră pe Kav-ger încăr-
caseră în spate saci cu merinde din rezervele Bourg-Neuf-ului.
Astfel că porniră imediat, cu Kav-gerul în frunte, spre Liberia,
unde colindară din uşă în uşă, pentru a da fiecărui colonist porţia
cuvenită. După ce împărţeala se sfârşi, Kav-gerul numi garda de
noapte, apoi, învelindu-se într-o pătură, se întinse jos pe pământ
şi încercă să doarmă.
Nu putu închide însă ochii nici o clipă. în ciuda oboselii fizice
extreme, creierul lui se încăpăţâna să se lase frământat de gânduri.
La câţiva paşi de el, cei doi oameni de gardă stăteau nemişcaţi
ca nişte statui. Liniştea era deplină. Cu ochii aţintiţi în beznă,
Kav-gerul visa.
Ce se apucase să facă!? De ce îngăduia să-i fie violentată
conştiinţa, de ce admisese să sufere astfel? Dacă până acum trăise
crezând într-un basm, cel puţin vieţuise fericit. Şi cine îl putea
împiedeca să continue a fi fericit? Era de ajuns să vrea. Ce tre-
buia să facă pentru asta? Mai puţin decât nimic. Să se ridice de
jos, să fugă, să caute să uite întâmplarea asta groaznică...
Vai! Mai era oare posibilă uitarea? Cum ar fi putut suporta o
viaţă plină de remuşcarea atâtor vieţi sacrificate unui zeu mincinos?
— 185 —
JULES VERNE
Nu, îşi luase obligaţii faţă de mulţimea asta de nefericiţi şi nu se
mai putea scăpa de ea decât atunci când avea s-o ducă la realizarea
unui destin mai fericit.
Bine, fie! Dar pe ce cale să apuce? Nu era oare prea târziu?
Putea să scoată la liman mulţimea aceasta pe care tarele ei, vi-
ciile, inferioritatea ei morală şi intelectuală păreau că au con-
damnat-o la o nimicire completă?
Kav-gerul socoti calm greutatea sarcinii pe care şi-o luase şi
încercă să găsească calea cea mai nimerită pentru a o duce la bun
sfârşit. In primul rând, trebuia să se îngrijească de hrana bieţilor
oameni. A trăi nu înseamnă numai a satisface nevoile materiale
ale organismului, ci mai semnifică - lucru şi mai important, poate
- a fi conştient de demnitatea omenească; să nu te bizui decât pe
tine şi să te dai celorlalţi; să fii tare; să fii bun şi drept. Dacă sal-
vase de la moarte făpturile acestea, avea datoria să facă din ele
oameni.
Erau însă în stare degeneraţii aceştia să se ridice până la
înălţimea unui asemenea ideal? Toţi poate că nu, dar unii dintre
ei probabil că da, dacă li se arăta steaua pe care ei nu se price-
puseră să o vadă pe cer, dacă îi conducea cineva spre ţintă ţinân-
du-i de mână.
La lucrurile astea se gândea Kav-gerul. Una după alta, ultimele
lui reţineri fură biruite, ultimele lui revolte învinse. încetul cu înce-
tul, ajunse să-şi formeze în minte planul după care urma să-şi
înceapă activitatea lui viitoare.
Zorii zilei îl găsiră în picioare, în drum spre Bourg-Neuf, unde
avu bucuria să constate că starea lui Halg era ceva mai bună. Se
înapoie deci imediat în Liberia şi îşi luă în primire rolul de şef.
Prima lui măsură fu de natură să-i mire şi pe cei mai apropiaţi
tovarăşi ai lui. Chemă imediat la el vreo douăzeci de zidari şi
tâmplari care făceau parte din personalul Companiei, cărora le
adăugă vreo douăzeci de colonişti aleşi dintre cei care se price-
peau să mânuiască târnăcopul şi cazmaua, şi îi puse imediat la
— 186 —
9
treabă. într-un loc, fixat de el, trebuiau săpate şanţuri pentru con-
solidarea temeliilor caselor demontabile, pe care zidarii şi tâm-
plarii urmau să le ridice în locul acela. Lăsând lucrătorii sub
supravegherea tâmplarului Hobart, ridicat la rangul de contra-
maistru, Kav-gerul luă zece oameni înarmaţi şi se îndreptă spre
una dintre cele mai vaste case demontabile. în ea locuiau cinci
persoane: Lewis Dorick, în tovărăşia lui Sirdey, Kennedy şi a
fraţilor Moore.
în clipa când intră Kav-gerul, cei cinci bărbaţi discutau cu însu-
fleţire. Când îl văzură, se ridicară, surprinşi.
— Ce căutaţi aici? întrebă Lewis Dorick cu un ton aspru.
Din pragul uşii, Kav-gerul răspunse calm:
— Colonia hosteliană are nevoie de casa aceasta.
— Nevoie de casa aceasta? repetă Lewis Dorick, care, cum
s-ar spune, nu-şi putea crede urechilor. Ce să facă cu ea?
— Pentru instalarea serviciilor de conducere. Vă invit să o eli-
beraţi imediat.
— Ei, asta-i! protestă ironic Dorick. Dar unde să ne ducem?
— Unde vreţi. Sunteţi liberi să vă construiţi alta.
— Adevărat? Dar până atunci?
— Vă vor fi puse la dispoziţie corturi.
— Şi dacă n-am poftă să mă supun? exclamă Dorick, roşu de
mânie.
Kav-gerul se dădu în lături, lăsând să se vadă escorta înarmată
care îl însoţise şi rămăsese afară.
— în cazul acesta, spuse el cu răceală, voi fi nevoit să recurg
la forţă.
Lewis Dorick îşi dădu seama imediat că orice rezistenţă era
de prisos. Bătu în retragere.
— Bine, bombăni el. Plecăm... Daţi-ne numai timpul de a ne
strânge lucrurile. Cred că ne este îngăduit să le luăm cu noi...
— Nu puteţi lua nimic, îl întrerupse Kav-gerul. Ceea ce vă
aparţine vă va fi dat înapoi, dar toate celelalte rămân proprietatea
coloniei.
— 187 —
JULES VERNE
Asta era prea mult. Scos din fire, Dorick lăsă la o parte orice
prudenţă.
— Asta rămâne de văzut! strigă el, ducând mâna la brâu. înainte
însă de a putea scoate cuţitul, braţul îi fu imobilizat. Fraţii Moore
se repeziră să-i dea ajutor. Kav-gerul îl apucă de gât pe cel mai
mare şi îl trânti la pământ, în timp ce în casă năvălea garda noului
şef. Cei cinci emigranţi renunţară la orice împotrivire şi ieşiră fără
să mai spună nimic.
Scandalul acesta atrăsese un mare număr de curioşi, care se
îngrămădeau în faţa uşii. învinşii fură nevoiţi să-şi facă loc de tre-
cere prin mulţimea aceasta care tremura odinioară în faţa lor. Se
întorsese acum roata. Fură primiţi cu huiduieli.
Ajutat de oamenii lui, Kav-gerul percheziţiona amănunţit casa,
punând de o parte - după cum făgăduise - tot ceea ce putea fi
considerat ca proprietate personală a foştilor ocupanţi. Cu ocazia
acestei percheziţii, făcu o deseoperire extrem de interesantă. Una
dintre odăile dintre fund fusese transformată într-o adevărată cămară.
Aici erau îngrămădite conserve, legume uscate, conserve cu carne
de vită, ceai şi cafea, provizii pe cât de abundente, pe atât de
inteligent alese. Cum reuşiseră oamenii aceştia să şi le procure?
în orice caz, nu suferiseră de foame, lucru care, de altfel, nu-i îm-
piedicase să strige mai tare decât toţi cei care răbdau într-adevăr
şi să provoace tulburările care aduseseră răsturnarea lui Beauval.
Kav-gerul dădu ordin ca alimentele acestea să fie transportate
în piaţă şi depozitate acolo sub pază, apoi lucrătarii rechiziţio-
naţi în scopul acesta începură demontarea casei.
în timp ce lucrătorii se apucau de lucru, Kav-gerul întreprinse
prin tabără o serie de vizite pe care o continuă până ce nu rămase
nici o casă şi nici un cort nepercheziţionat. Rezultatul acestor
percheziţii, care durară aproape toată ziua, fu de o bogăţie neaştep-
tată. La toţi emigranţii care erau în legături de prietenie mai mult
sau mai puţin strânse cu Lewis Dorick sau Ferdinand Beauval,
precum şi la alţi câţiva care, prevăzători, reuşiseră să economisească
— 188 —
9
câte ceva în zilele de belşug relativ de mai înainte, fură dibuite

ascunzători la fel cu cea descoperită la Dorick.
Ca să evite orice bănuială, proprietarii lor se plânseseră mai
amarnic decât ceilalţi în zilele de foamete. Printre ei, Kav-gerul
îi recunoscu pe mulţi care îi imploraseră ajutorul şi îşi primiseră
fără nici un scrupul partea lor de alimente din rezervele destul de
slabe ale Bourg-Neuf-ului. Acum, văzându-se descoperiţi, se ară-
tau foarte ruşinaţi, cu toate că Kav-gerul nu-şi manifestă prin nimic
sentimentele pe care le avea faţă de ei în urma acestei descoperiri.
Ea era totuşi de natură să-l facă să vadă în altă lumină legile
inflexibile care conduc lumea. Surzi la tânguirile tovarăşilor lor
înfometaţi, participând chiar la ele pentru a evita împărţirea ali-
mentelor pe care le păstrau în ascunzători, oamenii aceştia demon-
straseră odată mai mult tăria instinctului de egoism crud care este
baza conservării individului. într-adevăr, la fel s-ar fi purtat şi dacă
ar fi fost nu făpturi cu judecată şi simţuri, ci simple alcătuiri de
substanţă materială constrânse să se supună orbeşte fatalităţilor
fiziologice ale celulei iniţiale din care ieşiseră.
Kav-gerul nu mai avea însă nevoie de demonstraţia aceasta
suplimentară. Era convins şi fără asta. Prăbuşirea visului lui îi
lăsase în inimă un gol înfricoşător, pe care nu se gândea să-l umple.
Brutalitatea elocventă a lucrurilor îi dovedise că se înşelase, că
imaginase sisteme şi nu făcuse altceva decât stearpă fîlosofie, nu
ştiinţă, păcătuind astfel împotriva spiritului ştiinţific care, inter-
zicând speculaţiile îndrăzneţe, nu se bazează decât pe experienţă
şi pe examinarea perfect obiectivă a faptelor. Iar virtuţile şi vi-
ciile omenirii, măririle şi slăbiciunile ei sunt fapte care trebuie
ţinute în seamă şi examinate totdeauna cu obiectivitatea aceasta
ştiinţifică
Şi apoi, ce greşeală de raţionament săvârşise când condamnase,
în bloc, toţi şefii, sub pretextul că perfecţiunea originară a omu-
lui îi face inutili. Stăpânii aceştia, faţă de care cugetul lui se ară-
tase aşa de sever, erau şi ei oameni ca toţi ceilalţi. De ce să aibă
— 189 —
JULES VERNE
tocmai ei privilegiul de a fi imperfecţi? Dimpotrivă, admiţând
imperfecţiunea asta, nu ar fi fost mai logică presupunerea că toţi
oamenii sunt imperfecţi şi că deci sunt necesare şi legile, şi cei
care au misiunea de a le aplica?
Faimoasa lui formulă se fărâmiţa, se transforma în pulbere.
Proclamase: „Nici Dumnezeu, nici stăpân!" şi acum era nevoit să
recunoască necesitatea unui stăpân. Din a doua parte a formulei
nu mai rămânea nimic, iar nimicul acesta primejduia şi solida-
ritatea primei părţi. Natural că nu ajunsese până acolo, ca să
înlocuiască negaţia prin afirmaţie. Cunoştea însă acum nobila
ezitare a savantului care, în faţa problemelor a căror rezolvare nu
aparţine prezentului, se opreşte în pragul necunoscutului şi
socoteşte contrariu însăşi esenţa ştiinţei de a decreta fără probe
că nu există în univers altceva decât materie şi că totul se supune
legilor ei. înţelegea că în asemenea chestiuni trebuie adoptată o
stare de prudenţă expectativă şi că, dacă fiecare este liber să-şi
explice cum crede de cuviinţă misterul universal, în bătălia
ipotezelor orice afirmaţie categorică nu poate fi decât o înfumu-
rare neroadă.
Dintre toate descoperirile, cea mai importantă fu făcută în
chichineaţa ocupată de Patterson şi Long. Kav-gerul intrase numai
pentru a-şi face datoria. Casa era aşa de mică, încât părea puţin
probabil să conţină prea multe lucruri. Patterson însă remediase
lipsa aceasta de spaţiu săpând un fel de pivniţă sub podea.
în pivniţa aceasta erau îngrămădite cantităţi de alimente cu ade-
vărat miraculoase, din care s-ar fi putut hrăni întreaga colonie timp
de mai bine de o săptămână. Grămada aceasta de alimente de tot
felul căpăta o semnificaţie tragică, odată ce bietul Blaker murise
de foame între atâta mâncare. Kav-gerul se simţi aproape îngro-
zit când se gândi că acest Patterson asistase nepăsător la agonia
nefericitului lui tovarăş.
De altfel, irlandezul nu făcea deloc impresia că s-ar socoti
cumva vinovat. Dimpotrivă, se arătă arogant şi protestă energic
— 190 —
9
împotriva, jafului" a cărei „victimă" era. Zadarnic îi explică Kav-

gerul că fiecare membru al coloniei era dator să contribuie la sal-
varea tuturor; Patterson nu voi să audă nimic. Ameninţarea cu
recurgerea la forţă nu avu nici un efect. Nu se intimida ca Lewis
Dorick. Ce însemna pentru el escorta noului şef! Avarul acesta
şi-ar fi apărat avutul şi împotriva unei armate. Proviziile acelea
erau avutul lui, le strânsese cu preţul atâtor privaţiuni, pe care nu
şi le impusese pentru ca alţii să profite de pe urma lor. Dacă nu
se putea altfel, admitea să cedeze alimentele, dar numai în schim-
bul echivalentului în bani.
Altădată, Kav-gerul ar fi râs cu poftă de un asemenea argu-
ment. Acum însă îi dădu de gândit. La urma urmei, Patterson avea
dreptate. Dacă voia să capete încrederea hostelienilor, trebuia să
respecte legile pe care aceştia erau obişnuiţi să le vadă onorate
de toată lumea. Iar prima dintre aceste legi consacrate prin con-
simţământul unanim al tuturor popoarelor de pe pământ este drep-
tul de proprietate.
De aceea ascultă Kav-gerul cu răbdare pledoaria lui Patterson,
şi tot din acest motiv îl asigură apoi că nu era vorba de jaf, deoarece
tot ce se rechiziţiona în interesul obştesc urma să fie plătit până
la o centimă. Avarul îşi curmă brusc protestările, ca că înceapă
să se tânguie. Erau aşa de rare mărfurile pe insula Hoste!... Şi deci
aşa de scumpe!... Cel mai mic lucru avea o aşa de mare valoare!
Până să ajungă la o înţelegere, Kav-gerul fu nevoit să discute timp
îndelungat asupra sumei de plată. Dar după ce căzură de acord,
Patterson în persoană ajută la căratul propriilor lui mărfuri.
Pe la ora şase seara, toate proviziile găsite erau depozitate în
piaţă, formând o grămadă respectabilă. Evaluându-le din ochi şi
adăugând în gând şi rezervele Bourg-Neuf-ului, Kav-gerul socoti
că, distribuite cu măsură, alimentele puteau ajunge pentru aproape
două luni.
Se procedă imediat la împărţire. Emigranţii se prezentară rând
pe rând şi îşi primiră partea cuvenită. Toţi făceau ochii mari văzând
— 191— '
JULES VERNE
o aşa grămadă de alimente tocmai când credeau în ajun că vor
muri de foame. Asta era o minune, al cărei autor era Kav-gerul.
Terminând cu distribuirea, acesta se înapoie la Bourg-Neuf în
tovărăşia lui Harry Rhodes, şi prima grijă a amândorura fu să se
ducă să-l vadă pe Halg. Spre marea lor bucurie, putură constata
că starea rănitului era din ce în ce mai bună.
Liniştit în privinţa aceasta, Kav-gerul îşi reluă cu o încăpăţânare
rece executarea planului conceput în noaptea precedentă de insom-
nie. Se întoarse spre Harry Rhodes şi spuse cu voce gravă:
— A sosit timpul să stăm de vorbă, domnule Rhodes. Veniţi
cu mine, vă rog.
Harry Rhodes fu izbit de expresia aspră, aproape dureroasă,
a chipului Kav-gerului. Dispărură amândoi în camera Kav-gerului,
care fu zăvorâtă cu mare grijă.
Peste o oră, uşa se deschise din nou. Kav-gerul avea aerul lui
obişnuit, mai rece poate, dar Harry Rhodes părea transfigurat de
bucurie. Se înclină în faţa gazdei lui, care îl condusese până afară,
îi strânse mâna cu căldură şi, înainte de a pleca, îi zise:
— Bizuiţi-vă pe mine!
— Mă bizui, răspunse Kav-gerul, urmărindu-l cu privirea cum
se depărta în întuneric.
îl chemă apoi pe Caroly şi îi dădu instrucţiuni, pe care india-
nul la ascultă cu respectul obişnuit. După care, plecă imediat spre
Liberia, ca să doarmă acolo, ca şi în ajun.
El fu cel care dădu semnalul de deşteptare în zori. în scurt timp,
chemaţi de el, toţi coloniştii erau adunaţi în piaţă.
— Hostelieni, spuse el în mijlocul unei tăceri adânci, vi se va
face pentru ultima oară o distribuire de alimente. De acum încolo
alimentele vor fi vândute, la preţuri pe care le voi stabili eu, în
folosul statului. Cum nu duceţi nici unul lipsă de bani, nu riscă
nimeni să moară de foame. De altfel, colonia are nevoie de braţe.
Toţi cei care se vor prezenta vor fi angajaţi şi plătiţi! Din clipa
aceasta, munca este legea.
— 192 —
-9-
„Nu poţi mulţumi toată lumea", spune o vorbă din bătrâni. Cu

siguranţă că discursul acesta laconic displăcu grozav unora din-
tre auditori; în schimb, entuziasma la culme pe cea mai mare parte
dintre hostelieni. Capetele se ridicară, piepturile se bombară ca
şi cum ar fi prins noi puteri. Se terminase deci cu trândăvia! Se
simţea nevoie de ei, erau buni şi ei de ceva! Dobândeau în acelaşi
timp siguranţa muncii şi a vieţii!
Un formidabil ura! izbucni din piepturile lor, şi sute de braţe
cu muşchii încordaţi, gata de lucru, se întinseră spre Kav-ger.
în aceeaşi clipă, ca un răspuns, un strigăt slab de chemare
răsună în depărtare.
Kav-gerul se întoarse şi văzu pe mare Wel-Kiej-ul. Caroly era
la cârmă, iar la proră stătea în picioare Harry Rhodes, fluturând
batista în semn de bun rămas, în timp ce barca se depărta pe apa
aurită de razele soarelui, cu toate pânzele ridicate.
II. CUM SE NAŞTE

UN ORAŞ
Kav-gerul organiză de îndată lucrul. Fură acceptate toate braţele
care se oferiră - şi trebuie să spunem că oferta aceasta fu făcută
de aproape toţi coloniştii. împărţiţi în echipe sub supravegherea
unor vătafi numiţi de el, unii purceseră la construirea unei şosele
care să lege Liberia cu Bourg-Neuf, iar ceilalţi fură însărcinaţi
cu transportarea caselor demontabile şi construirea lor din nou,
după un plan ceva mai sistematic şi mai logic, în jurul fostei
locuinţe a lui Dorick.
Se ivi însă imediat o primă dificultate. Lipseau uneltele potri-
vite pentru asemenea lucrări. Emigranţii care, dintr-un motiv sau
altul, îşi părăsiseră fermele din interiorul insulei, nu-şi dăduseră
osteneala să le aducă pe cele pe care le luaseră cu ei la plecare.
Fură nevoiţi deci să se ducă să le aducă, astfel că, la început,
majoritatea lucrătorilor îşi petrecură o bună bucată de timp numai
cu asta. După vreo zece zile însă, munca era în toi. Şoseaua înain-
ta văzând cu ochii. Casele se grupau încetul cu încetul, într-o ordine
plină de armonie, înconjurate de spaţii libere, mari, care mai târz-
iu aveau să fie grădini şi despărţite de străzi largi, conferind
Liberiei o înfăţişare de oraş adevărat.
— 194 —
9
începută printre cele dintâi, fosta casă a lui Dorick fu termi-

nată tot printre cele dintâi, sau, mai bine zis, pe terminate; în orice
caz, era locuibilă, astfel că, la 7 noiembrie, Kav-gerul o luă în
primire. Planul era foarte simplu: în centru, un depozit, în care
fură puse la păstrare proviizile, iar în jurul acestuia o serie de
camere comunicând între ele. Odăile acestea aveau ferestre în toate
direcţiile, în afară de una, situată în partea de sud a clădirii şi care
n-avea altă ieşire decât prin celelalte camere.
Destinaţia fiecărei camere era arătată prin tăbliţe mici de lemn
atârnate deasupra uşilor. Era, astfel, Cabinetul Guvernatorului,
Tribunalul, Poliţia. Ultima dintre camere nu avea nici o tăbliţă,
dar se zvoni imediat că acolo era închisoarea.
Prin urmare, Kav-gerul nu se lăsa numai pe seama cuminţe-
niei semenilor săi, ci, pentru ca autoritatea să fie mai solid susţi-
nută, o aşeza pe trepiedul: Dreptatea, în înţelesul social al cuvân-
tului, Forţa şi Pedeapsa. Lunga şi stearpa lui revoltă sfârşise prin
a-l face să aplice, până în ceea ce au ele mai absolut, regulile fără
de care, din cele mai străvechi timpuri, imperfecţiunea omenească
a făcut imposibilă orice civilizaţie şi orice progres.
Toate astea nu erau însă decât un schelet de administraţie. Era
nevoie şi de funcţionari. Kav-gerul făcu imediat numirile nece-
sare. Hartlepool fu pus în fruntea poliţiei, compusă din patru-
zeci de oameni, aleşi cu grijă numai dintre bărbaţii însuraţi.
Preşedinţia tribunalului o luă Kav-gerul, încredinţând serviciul
curent lui Beauval.
Fireşte că numirea aceasta pare surprinzătoare, dar nu fu sin-
gura de felul acesta. Câteva zile mai înainte, Kav-gerul făcuse una
şi mai surprinzătoare.
Plata salariilor şi vânzarea alimentelor constituia acum o trea-
bă foarte anevoioasă. Schimbul dintre muncă şi hrană, cu toate
că operaţia era mult simplificată prin întrebuinţarea banilor, nece-
sita o adevărată contabilitate; iar contabilitatea aceasta, un con-
tabil. Kav-gerul îi încredinţa funcţia aceasta lui John Rame, tânărul
— 195 —
JULES VERNE
care plătise o viaţă de plăceri cu ruina averii şi sănătăţii sale. Cu
ce scop se alăturase degeneratul acesta unei acţuni de colonizare?
Probabil că nici el singur nu ştia; se lăsase ademenit de perspec-
tiva vagă a unei vieţi uşoare într-o ţară himerică. Realitatea, mult
mai aspră, îi dăduse iernile insulei Hoste, şi era o minune că orga-
nismul lui debil putuse rezista până acum. Nevoia îl silise să
încerce să lucreze şi el Ia construcţia şoselei. Din prima zi însă,
istovit, rupt de oboseală şi cu mâinile lui albe julite până la sânge,
fusese nevoit să renunţe. Astfel că fu foarte bucuros de funcţia
pe care i-o oferea Kav-gerul, noua slujbă absorbindu-l cu totul
în scurt timp, identificându-se cu coloanele de cifre şi dispărând
în ele ca într-un mormânt.
Ştiinţa de a folosi pentru propăşirea statului până şi cele mai
neînsemnate forţe sociale, aceasta este poate calitatea predomi-
nantă a tuturor conducătorilor de oameni. Neputând face totul prin
ei însuşi, îşi caută colaboratori, alegându-i dintre cei de care poate
dispune. Şi, în alegerea aceasta, se manifestă cu mai multă tărie
geniul şefilor.
Iar colaboratorii Kav-gerului - deşi ciudaţi -, priviţi dintr-un
anumit punct de vedere, erau cei mai buni pe care îi putea găsi
în situaţia specială în care se afla. El nu avea decât un scop: să
obţină de la fiecare maximum de randament în folosul colecti-
vităţii. Iar Beauval, deşi complet incapabil în alte privinţe, era
totuşi un avocat de valoare. Era, prin urmare, mai îndrituit decât
oricare altul să se ocupe de împărţirea dreptăţii; de altfel, suprave-
gherea continuă a stăpânului putea pune frâu, la nevoie, fanteziilor
lui.
Cât despre John Rame, el era cel mai inutil dintre toţi coloniştii.
Era chiar de mirare că îi trecuse cuiva prin cap să tragă foloase
de pe urma acestei cârpe de om fără voinţă şi fără energie, care
nu era bun de nimic.
în timp ce statul hostelian se organiza în felul acesta, Kav-gerul
desfăşura o activitate prodigioasă.
— 196 —
9
Se mutase definitiv în fosta casă a lui Lewis Dorick, pe care

mulţimea o şi botezase „palat". Aici dormea câteva ore pe zi, restul
timpului petrecându-şi-l într-o activitate continuă. încuraja lucră-
torii, rezolva greutăţile pe măsură ce se iveau, menţinea cu calm
şi hotărâre ordinea şi buna înţelegere. Era de ajuns să apară el pen-
tru ca lucrul să se însufleţească, muşchii să se încordeze la maxi-
mum.
Natural că majoritatea dintre oamenii aceştia pe care se însărci-
nase să-i conducă spre o soartă mai bună nici nu bănuiau ce dramă
se petrecuse în conştiinţa lui; şi chiar dacă ar fi intuit-o, nu erau
destul de buni psihologi şi le lipsea prea mult idealismul pentru
a-şi da seama ce ravagii poate face un conflict de abstracţii pure,
aşa de deosebite de preocupările lor materiale. Le era suficient totuşi
să se uite la chipul şefului lor ca să vadă imediat că era chinuit de
o durere ascunsă. Nu fusese niciodată Kav-gerul un caracter prea
expansiv, dar acum părea de marmură. Nu mai zâmbea, nu mai
deschidea gura decât pentru a da ordinele necesare, şi asta în cât
mai puţine cuvinte. înfăţişarea lui veşnic întunecată şi puterea lui
herculeană îl făceau foarte temut. Era însă şi admirat, pentru
inteligenţa şi energia de care dădea dovadă, şi iubit pentru bună-
tatea care se ascundea sub înfăţişarea asta rece, cât şi pentru toate
binefacerile pe care le făcuse şi pe care le făptuia încă.
Excesul acesta de activitate nu-l obosea pe Kav-ger. Şeful con-
tinua să fie şi medic în acelaşi timp. Nu lăsa să treacă o zi fără,
să viziteze bolnavii şi răniţii din ultima răscoală. De altfel, în
direcţia aceasta avea din ce în ce mai puţin de muncă. Sub între-
ita influenţă a anotimpului mai blând, a liniştii şi a muncii, sănă-
tatea publică se îmbunătăţea cu repeziciune.
Se înţelege că, dintre toţi bolnavii şi răniţii, Halg îi era cel mai
drag. Oricât ar fi fost de obosit şi oricum ar fi fost timpul, trecea
în fiecare dimineaţă şi seară pe la căpătâiul rănitului, care era îngri-
jit în permanenţă de Graziella şi de mama ei. Avea fericirea să
constate zilnic că starea rănitului se îmbunătăţea mereu, şi în scurt
— 197 —
JULES VERNE
timp căpătă siguranţa că rana din plămân începea să se cicatrizeze.
La 15 noiembrie, Halg părăsi patul, în care zăcuse mai bine de o
lună.
în ziua aceea, Kav-gerul se duse în casa locuită de familia
Rhodes.
— Bună ziua, doamnă Rhodes! Bună ziua, copii!... spuse el
intrând.
— Bună ziua, Kav-ger! răspunse toţi într-o voce.
Atmosfera aceasta prietenească îl făcea todeauna să devină mai
puţin posomorât. Edward şi Clary se apropiara voioşi de el. Sărută
părinteşte fruntea fetei şi mângâie cu dragoste obrajii băiatului.
— în sfârşit, vă mai vedem şi noi, Kav-ger! exclamă doam-
na Rhodes. Vă credeam mort.
— Am fost foarte ocupat, doamnă Rhodes.
— Ştiu, ştiu, aprobă doamna Rhodes. Oricum, îmi pare foarte
bine că vă văd. Sper că o să-mi daţi ceva veşti despre bărbatul
meu.
— Bărbatul dumneavoastră este plecat, doamnă Rhodes. Iată
tot ce vă pot spune.
— Mulţumesc de informaţie!... Dar când se reîntoarce?
— Nu aşa de curând, doamnă. Văduvia dumneavoastră o să
mai dureze.
Doamna Rhodes oftă.
— Nu trebuie să fiţi tristă, reluă Kav-gerul. Cu puţină răbdare,
toate lucrurile se vor aranja până la urmă... De altfel, vă propun
o ocupaţie, adică o distracţie. O să trebuiască să vă mutaţi, doam-
nă Rhodes.
— Să ne mutăm?
— Da... Vă veţi stabili în Liberia!
— în Liberia? Ce să caut acolo, Doamne?
— Să faceţi comerţ. Veţi fi pur şi simplu cea mai mare comer-
ciantă din ţară, în primul rând fiindcă nu mai sunt alţi comercianţi,
şi apoi deoarece, - după cum sper -, o să faceţi afaceri strălucite.
— 198 —
9
— Comerţ?... Afaceri?... repetă doamna Rhodes uimită. Ce

afaceri, Kav-ger?
— Afaceri de bazar. Cred că n-aţi uitat că dispuneţi de o
mulţime de mărfuri. A sosit momentul să le puneţi în valoare.
— Cum... vreţi ca eu singură... fără soţul meu...
— Copiii au să vă dea o mână de ajutor, o întrerupse Kav-gerul.
Sunt la vârsta la care pot fi utili, şi aici toată lumea munceşte.
Nu vreau leneşi în insula Hoste.
Vocea Kav-gerului devenise mai serioasă. Pe lângă prietenul
care dădea sfaturi, mai era şi şeful care poruncea.
— Când Halg va fi vindecat, veţi avea o mână de ajutor şi de
la Tullia Ceroni şi fiica. ei. Pe de altă parte, nu aveţi dreptul să mai
stocaţi mărfurile acestea, care ar putea fi de mare folos tuturor.
— Dar mărfurile acestea reprezintă aproape întreaga noastră
avere, obiectă doamna Rhodes, care părea foarte tulburată. Ce o
să spună bărbatul meu, când va afla că le-am riscat astfel într-o
ţară aşa de sălbatică, în care siguranţa...
— Este perfectă, doamnă, perfectă, vă rog să mă credeţi, o
întrerupse Kav-gerul. Nu există ţară mai sigură.
— Dar, în sfârşit, ce vreţi să fac cu toate mărfurile acestea?
întrebă doamna Rhodes.
— Le veţi vinde.
— Cui?
— Cumpărătorilor.
— Sunt? Şi au bani?
— Vă îndoiţi de asta? Ştiţi doar că aveau cu toţii ceva bani la
plecare. Acum muncesc şi câştigă.
— Se pot câştiga bani în insula Hoste?!...
— Fireşte că da. Cine lucrează pentru colonie este plătit.
— Are şi colonia bani? Uite ceva nou pentru mine!
— Colonia n-are bani, explică Kav-gerul, dar şi-i procură
vânzând alimente. Cred că ştiţi asta, odată ce şi dumneavoastră
plătiţi alimentele.
— 199 —
JULES VERNE
— Ştiu, recunoscu doamna Rhodes. Nu este însă vorba decât
de un schimb şi, dacă lucrătorii sunt nevoiţi să dea pentru hrană
ceea ce au câştigat muncind, nu prea văd cum ar putea deveni
clienţii mei.
— Fiţi pe pace, doamnă Rhodes. Preţurile au fost stabilite de
mine, astfel ca fiecare colonist să poată face ceva economii.
— Dar cine acoperă diferenţa?
— Eu.
— Sunteţi bogat?
— Aşa se pare.
Doamna Rhodes se uită uimită la Kav-ger. Acesta însă con-
tinuă cu un ton hotărât:
— Ţin să vă spun, doamnă, că magazinul dumneavoastră tre-
buie deschis în cel mai scurt timp.
Cinci zile mai târziu, ordinul Kav-gerului era executat. La 20
noiembrie, când se întoarse Caroly cu Wel-Kiej-ul, bazarul
funcţiona din plin.
Caroly îl debarcase pe domnul Rhodes la Punta-Arenas şi se
înapoiase singur. Altceva nu putu răspunde la întrebările soţiei
lui, care se duse, neliniştită, să ceară explicaţii Kav-gerului. Aces-
ta se mulţumi să o asigure că nu trebuia să fie îngrijorată, ci să
aibă răbdare, deoarece absenţa domnului Rhodes avea să dureze
încă timp destul de îndelungat.
Caroly era pur şi simplu uimit de ceea ce vedea. Ce schim-
bare în mai puţin de o lună! Liberia era de nerecunoscut. Apoape
nici una dintre case nu mai era la locul ei. Majoritatea erau gru-
pate în jurul celei botezate cu numele de „Palatul guvernatoru-
lui". Cele mai apropiate de clădirea aceasta adăposteau cele
patruzeci de familii ai căror şefi, înarmaţi cu puşti, formau poliţia
coloniei. Cele opt puşti care mai rămaseră erau depozitate într-o
cameră situată între cea a Kav-gerului şi a lui Hartlepool, unde
erau păzite zi şi noapte. Praful de puşcă fusese pus la adăpost în
depozitul amenajat în centrul clădirii, depozit care nu avea nici
o comunicaţie cu exteriorul.
— 200 —
-9-
Ceva mai departe se afla bazarul Rhodes. Bazarul acesta îl mi-

nuna pe Caroly mai mult decât orice. Nici unul dintre magazinele
din Punta-Arenas, singurul oraş pe care îl văzuse indianul în viaţa
lui, nu se putea compara cu el.
Mai departe, spre est şi vest, lucrul continua febril. Se nivela
terenul destinat pentru construirea ultimelor case. Printre case,
aranjate după un plan riguros, care nu îngăduia nici un fel de fan-
tezie individuală, se încrucişau adevărate străzi, largi şi drepte.
Şoseaua începută în direcţia Bourg-Neuf-ului străbătuse câmpia
mlăştinoasă şi ajunsese până la malul râului. Pe mal erau
îngrămădite o mulţime de pietre, în vederea construirii unui pod
mai solid decât cel existent.
Bourg-Neuf-ul era aproape pustiu. Exceptând cei patru mari-
nari de pe Jonathan şi încă alţi trei colonişti, hotărâţi să-şi câştige
existenţa prin pescuit, toţi ceilalţi locuitori plecaseră să se sta-
bilească în Liberia, unde îşi puteau găsi întrebuinţări conform ocu-
paţiei lor. Din Bourg-Neuf, devenit astfel port de pescuit, plecau
în fiecare dimineaţă bărci cu pescari şi se înapoiau seara cu peşte,
marfă care găsea uşor cumpărători. Cu toate acestea, nici una din-
tre casele Bourg-Neuf-ului nu fusese dărâmată. Aşa hotărâse Kav-
gerul. Astfel că acea a lui Caroly era şi ea intactă. Acolo, india-
nul avu bucuria să-l găsească pe Halg aproape complet vindecat.
în ziua aceea, ca de obicei, după o dimineaţă consacrată
diverselor lucrări în curs de executare, Kav-gerul examina situaţia
coloniei atât din punct de vedere financiar, cât şi din punct de vedere
al stocului de alimente existent, apoi porni spre şantierul şoselei.
Era pauza de masă. Majoritatea muncitorilor dormitau întinşi
pe jos, cu piepturile dezgolite în bătaia soarelui; alţii mâncau,
schimbând din când în când câte un cuvânt cu vecinii. La trecerea
Kav-gerului, toţi se ridicau, scoţându-şi pălăriile şi salutând. Kav-
gerul îşi continuă drumul şi ajunsese deja pe la jumătatea şose-
lei, când zări în apropierea râului un grup de vreo sută de emi-
granţi, printre care şi femei. Grăbi gasul. Peste puţin timp auzi
cântecul unei viori.
— 201 —
JULES VERNE
Era prima oară că se mai auzea aşa ceva pe insulă, de la moartea
lui Fritz Gross.
Se apropie de grup, care se dădu în lături ca să-i facă loc. în
mijloc erau doi copii. Unul dintre ei cânta, destul de stângaci de
altfel, în timp ce celălalt aranja jos pe pământ coşuri de răchită
şi bucheţele de flori.
Dick şi Sand... în vârtejul de întâmplări care îi schimbase total
viaţa, Kav-gerul îi uitase. De altfel, de ce s-ar fi gândit la ei mai
mult decât la ceilalţi copii din colonie. Aveau şi ei o familie, în
persoana bunului Hartlepool. într-adevăr, micul Sand nu pierduse
vremea. Nu trecuseră nici trei luni de când moştenise vioara lui
Fritz Gross şi trebuie să fi avut înclinaţii muzicale deosebite pen-
tru a ajunge aşa de repede, fără profesor, la un asemenea rezut-
tat. Fireşte că nu era un virtuos şi nici nu părea, probabil, să ajungă
vreodată, căci tehnica elementară avea să-i lipsească totdeauna;
dar cânta destul de bine, şi găsea, fără să pară că le caută, melodii
naive, ingenioase şi fermecătoare, pe care le lega una de alta prin
acorduri de o inspiraţie îndrăzneaţă.
Cântecul viorii se opri. Terminându-şi aranjamentul, Dick luă
cuvântul.
— Stimaţi hostelieni! spuse el cu o emfază comică, asociatul
meu, însărcinat în special cu raionul artistic şi muzical al casei
Dick&Co., ilustrul maestro Sand, violonistul preferat al Majestăţii
Sale Regelui Capului Horn şi al altor ţinuturi, vă mulţumeşte pen-
tru atenţia pe care aţi binevoit să i-o acordaţi...
Dick scoase un uf! sonor, respiră adânc şi reluă cu şi mai mare
patos.
— Concertul, stimabili hostelieni, este gratuit, dar nu şi cele-
lalte mărfuri ale noastre, care, îndrăznesc să o spun, sunt şi mai
minunate, şi mai ales mult mai solide. Casa Dick & Co. pune în
vânzare astăzi buchete de flori şi coşuri. Acestea vor fi foarte folo-
sitoare pentru târguieli în piaţă... când va fi o piaţă pe insula Hoste!
Un cent buchetul!... Un cent coşul!... Poftiţi, stimabili hostelieni!
Mâna în buzunar, vă rog!
— 202 —
9
Şi, spunând acestea, Dick făcea înconjurul cercului, oferindu-şi

marfa, în timp ce, pentru a susţine entuziasmul publicului, vioara
începu să cânte cu şi mai mare foc.
Spectatorii râdeau amuzaţi şi, după glumele lor, Kav-gerul înţe-
lese că nu asistau pentru prima oară la o scenă de felul acesta.
Probabil că Dick şi Sand aveau obiceiul să colinde totdeauna
şantierele în orele de repaus pentru a face acest ciudat sistem de
comerţ. Era de mirare că nu-i observase încă până acum.
între timp, Dick îşi vânduse într-o clipă buchetele şi coşurile.
— Nu a mai rămas decât un coş, doamnelor şi domnilor, anunţă
el. Este cel mai frumos! Doi cenţi ultimul şi cel mai frumos coş!
O femeie scoase şi plăti cei doi cenţi.
Vă mulţumim, doamnelor şi domnilor! Opt cenţi!... O
avere!.... exclamă Dick, schiţând un început de dans voios. Dan-
sul fu curmat brusc. Kav-gerul îl apucase de ureche pe dansator.
— Ce va să zică asta? întrebă el cu asprime.
Aruncându-i o privire fugară, copilul căută să ghicească în ce
ape se afla Kav-gerul; apoi, liniştit probabil în privinţa aceasta,
răspunse cât se poate de serios:
— Muncim, domnule guvernator.
— Asta numeşti tu muncă? exclamă Kav-gerul, dându-i dru-
mul de ureche.
Dick profită de asta pentru a se întoarce cu totul, şi, privin-
du-l pe Kav-ger drept în faţă, spuse umflându-se în pene:
— Ne-am făcut şi noi un rost. Sand cântă din vioară, iar eu
vând flori şi coşuri... Uneori facem comisioane... sau vindem scoici..
Ştiu şi să dansez. Este şi asta o meserie, domnule guvernator!
Kav-gerul nu-şi putu opri un zâmbet:
— Adevărat!... recunoscu el. Dar de ce aveţi voi nevoie de
bani?
— Pentru contabilul dumneavoastră, John Rame, domnule
guvernator.
— Cum, exclamă Kav-gerul, John Rame vă ia banii?...
— 203 —
JULES VERNE
— Nu ni-i ia, domnule guvernator, fiindcă i-i dăm chiar noi,
pentru alimente.
De data aceasta Kav-gerul rămase ca buimăcit. Repetă:
— Pentru alimente? Plătiţi voi hrana?... Dar nu mai staţi la
domnul Hartlepool?
— Ba da, domnule guvernator, dar n-are a face...
Dick se înălţă mândru în vârful picioarelor şi, căutând să-l imite
pe Kav-ger, zise cu o gravitate comică:
— Munca este legea!
Să râdă sau să se supere? Kav-gerul preferă să râdă, cu toate
că Dick nu părea de loc să aibă intenţia de a glumi. Şi, de altfel,
ce putea fi rău în felul acestor doi copii care ţineau neapărat să-şi
facă „un rost", în timp ce atâţia alţii mai mari ca ei nu se sinchiseau
de fel de asta.
întrebă:
— Cel puţin din munca voastră aveţi ce să mâncaţi?
— Cred şi eu! afirmă Dick cu mândrie. Câştigăm doisprezece,
uneori chiar cincisprezece cenţi pe zi, domnule guvernator. Cu
suma asta poate trăi un om!... adăugă el, cu aerul cel mai serios
din lume.
Un om!... Auditorii izbucniră în hohote de râs. Ofensat, Dick
se uită supărat la cei care râdeau.
— Ce naiba vor idioţii ăştia?... murmură el printre dinţi.
Kav-gerul reveni la subiect.
— Cincisprezece cenţii... într-adevăr, nu e rău, recunoscu el.
Aţi câştiga însă mai mult dacă aţi da ajutor lucrătorilor.
— Imposibil, domnule guvernator, răspunse Dick cu vioiciune.
— De ce imposibil? stărui Kav-gerul.
— Sand este prea mic. Nu are putere, explică Dick, cu un ton
de duioşie în care se observa totuşi şi o nuanţă de dispreţ.
— Dar tu?
— Oh!... Eu!...
Cu ce ton spuse cuvintele acestea! El avea putere! L-ai fi jig-
nit dacă te îndoiai de asta.
— 204 —
9
— Atunci?...
— Nu ştiu... murmură Dick gânditor. Nu prea mă atrage asta...
Apoi, cu însufleţire:
— Mie îmi place libertatea, domnule guvernator!
Kav-gerul se uita cu interes la fărâma de om care se ţinea aşa
de dârz în faţa lui; fără să coboare privirea. Se vedea parcă pe el
însuşi. Şi el iubise mai mult decât orice libertatea, nici el nu putuse
suferi constrângerea. Experienţa îi arătase că se înşelase;
dovedindu-i că oamenii, departe de a avea acea nepotolită poftă
de libertate pe care le-o bănuise, puteau, dimpotrivă, prefera jugul,
care le îngăduia să trăiască mai uşor.
Răspunse:
— Copilul meu, libertatea trebuie să ne-o câştigăm căutând
să fim de folos altora şi nouă înşine, iar pentru asta este necesar să
ne deprindem cu supunerea. Vă veţi duce imediat la Hartlepool
şi îi veţi spune că am dat ca ordin să vă găsească o ocupaţie după
puterile voastre. Voi avea eu grijă ca Sand să-şi poată continua
exerciţiile lui muzicale. Haide, acum plecaţi!
întâmplarea aceasta atrase atenţia Kav-gerului asupra unei pro-
bleme care trebuia rezolvată neîntârziat. Colonia forfotea de copii
care hoinăreau de capul lor de dimineaţa până seara. întemeierea
unei naţiuni necesită pregătirea generaţiilor viitoare pentru a primi
succesiunea de la înaintaşii lor. Se impunea deci înfiinţarea unei
şcoli în cel mai scurt timp.
Nu putea face însă totul deodată. Oricât de importantă şi de
urgentă era chestiunea aceasta, Kav-gerul amână rezolvarea ei până
după reîntoarcerea din inspecţia pe care avea de gând s-o facă în
interiorul insulei. Plănuia călătoria aceasta de când îşi asumase
sarcina conducerii coloniei, dar preocupări mai urgente îl siliseră
să o amâne merea. Acum putea pleca liniştit. Maşina prinsese
destul avânt ca să poată funcţiona şi singură câtva timp.
Două zile după sosirea lui Karoly, era tocmai să pornească la
drum, când un incident îl sili să-şi amâne şi de data asta călătoria.
— 205 —
JULES VERNE
In dimineaţa aceea atenţia îi fu atrasă de un vuiet de voci agitate,
îndreptându-se spre locul de unde venea zgomotul acesta, văzu
vreo sută de femei discutând cu aprindere în faţa unui gard cons-
truit din bârne groase care le bara drumul. La început, Kav-gerul
nu pricepu nimic. Gardul acesta era cel care împrejmuia locul lui
Patterson; dar parcă până în ziua aceea nu se întindea chiar până
acolo.
Se lămuri însă numaidecât.
Patterson, care chiar din primăvara trecută se apucase de cul-
tura legumelor, obţinuse în anul acesta o recoltă îmbelşugată, iar
de la răsturnarea lui Beauval el îi aproviziona în mod obişnuit cu
legume proaspete pe toţi locuitorii Liberiei.
Succesul lui se datora în mare parte locului pe care îl alesese,
deoarece era chiar pe malul râului şi îi furniza apă din belşug. Şi
tocmai situaţia aceasta privilegiată era cauza conflictului prezent.
Grădina lui Patterson, întinsă pe o suprafaţă de două sau trei
sute de metri, era situată chiar în punctul în care râul era accesi-
bil în imediata apropiere a Liberiei. Cava mai la deal se întindea
o câmpie mlăştinoasă, care făcea imposibilă apropierea de podeţul
ridicat la vărsarea râului în ocean, adică la mai bine de o mie cinci
sute de metri, spre vest; la vale, pe o întindere de mai bine de o
milă, ţărmul era înalt şi abrupt.
Astfel că femeile din Liberia erau nevoite să treacă prin curtea
lui Patterson pentru a se duce să ia apa de care aveau nevoie. Pro-
prietarul le lăsase un loc de trecere, dar, în cele din urmă, fusese
de părere că acest necontenit du-te vino pe proprietatea lui nu-i
aducea decât pagube. Astfel că sfârşise prin a astupa cu bârne
solide locul de trecere, lucru care le decepţionase şi înfuriase
grozav pe femeile venite dis-de-dimineaţă să ia apă.
Se liniştiră totuşi când îl văzură pe Kav-ger şi îi expuseră pro-
blema, rugându-l să facă dreptate. Acesta ascultă cu răbdare argu-
mentele pro şi contra, apoi dădu sentinţa. Spre surprinderea ge-
nerală, sentinţa aceasta fu în favoarea lui Patterson. într-adevăr,
— 206 —
JULES VERNE
Kav-gerul hotărî ca gardul să fie dărâmat imediat, pe o porţiune
de douăzeci de metri, pentru a se crea un drum de trecere la dis-
poziţia tuturor, dar recunoscu proprietarului dreptul la o despăgu-
bire pentru porţiunea de teren cultivat care îi era luată în intere-
sul obştesc. Cuantumul acestei despăgubiri urma să fie fixat ulte-
rior, după toate formele legale. Exista o instanţă judecătorească
pe insulă. Patterson fu invitat să se adreseze ei.
Litigiul fu rezolvat chiar în aceeaşi zi. De fapt, primul caz judi-
ciar al lui Beauval. După o scurtă deliberare, el condamnă statul
hostelian la plata unei despăgubiri de cincizeci de dolari. Suma
aceasta fu achitată imediat irlandezului, care nu-şi mai încăpea
în piele de bucurie.
Incidentul fu foarte mult comentat, dar, în general, felul în care
fusese rezolvat fu apreciat favorabil de toţi. Hostelienii erau si-
guri acum că avutul lor se află în deplină siguranţă, şi încrederea
lor în conducere crescu enorm. Rezultatul acesta îl urmărise, de
altfel, şi Kav-gerul.
Chestiunea aceasta rezolvată, el porni imediat la drum. Timp
de trei săptămâni, cutreieră insula în toate direcţiile, de la capă-
tul de nord-vest şi până la extremităţile răsăritene ale peninsulelor
Dumas şi Pasteur. Vizită rând pe rând toate fermele, atât pe cele
care fuseseră părăsite de bună voie în cursul iernii precedente,
cât şi pe cele ai căror proprietari fuseseră alungaţi în timpul
tulburărilor.
Rezultatul acestei anchete fu că în interiorul insulei mai locuiau
o sută şaizeci de colonişti, formând patruzeci şi două de familii.
Aceste patruzeci şi două de familii izbândiseră să-şi facă un trai
mai bun, însă în măsură foarte neegală. Unele nu reuşiseră decât
să-şi asigure de bine de rău existenţa, în timp ce altele porniseră
cu tot dinadinsul pe calea îmbogăţirii.
Douăzeci şi opt de familii, numărând o sută şaptesprezece
colonişti, nevoiţi să se refugieze în Liberia când se porniseră tul-
burările şi jafurile, păreau că avuseseră şanse să facă ceva cu fer-
mele până în clipa în care le părăsiseră.
— 208 —
9
In sfârşit, o sută nouăzeci şi şapte de ferme au suferit un eşec

lamentabil. Patruzeci din proprietarii lor muriseră, iar restul se
refugiase rând pe rând în Liberia.
Kav-gerul fu primit cu mare entuziasm pretutindeni, şi exaltarea
ajunse la culme când coloniştii aflară noua organizare a coloniei.
După ce plecă el, sărmanii oameni se apucară cu şi mai mare
ardoare de lucru, plini de încredere în viitor, pe care îl vedeau
mai luminos acum.
Kav-gerul notă cu grijă tot ce văzu, tot ce auzi, luând în acelaşi
timp un plan sumar al diferitelor ferme, cu poziţia lor respectivă.
Documentele acestea îi fură de folos la înapoiere. în câteva
zile, alcătui o hartă a insulei, aproximativă din punct de vedere
geografic, dar de o exactitate mai mult decât suficientă din punct
de vedere al exploataţiilor agricole care se învecinau unele cu
altele, apoi împărţi jumătate din insulă între o sută şaizeci şi cinci
de familii, alese de el după anumite criterii, cărora le predă con-
cesiunile acestea, cu toate formele legale.
Dând proprietăţii bazele acestea solide, Kav-gerul opera o ade-
vărată revoluţie. înlocuia regimul bunului plac prin legalitate, po-
sesiunea de fapt printr-un titlu inatacabil chiar şi de cel care îl con-
ferise. De aceea, foile acelea de hârtie fură primite de beneficia-
rii lor aproape cu aceeaşi bucurie cu care îşi luau în primire pro-
prietăţile. Duseseră până atunci o viaţă instabilă, nesiguri totdeau-
na de ceea ce avea să le aducă viitorul. Foile acelea de hârtie schim-
bau totul. Pământul era al lor. îl puteau lăsa moştenire copiilor.
Prindeau rădăcini în insulă, abia acum deveneau adevăraţi colonişti.
Kav-gerul începu prin a consolida drepturile celor patruzeci
şi două de familii care rămăseseră ataşate de ogorul lor şi a rein-
tegra în drepturile lor alte douăzeci şi opt care fuseseră silite să-şi
părăsească avutul în cursul tulburărilor din iarna precedentă. După
asta, completă numărul cu încă nouăzeci şi cinci de familii din-
tre cele care îi părură mai vrednice de speranţa unui succes pe
calea muncii. De rest nu se ocupă câtuşi de puţin.
— 209 —
JULES VERNE
Era un act arbitrar; nu fu însă singurul. Nu fusese egalitate în
repartizarea concesiunilor, dar nici din punctul de vedere al impor-
tanţei acestor concesiuni. Unora Kav-gerul le lăsa exact terenul
pe care se stabiliseră la început, altora le mai luă ceva din ceea
ce avuseseră, mărind în acelaşi timp considerabil proprietăţile
câtorva. Toate aceste hotărâri nu urmăreau decât un singur scop:
interesul major al coloniei. Cei care se dovediseră mai inteligenţi,
mai puternici şi mai harnici fură mai favorizaţi. Dimpotrivă, nu
căpătară absolut nimic cei incapabili, condamnaţi să rămănă pro-
letari şi salariaţi până la moarte.
într-adevăr, trebuia să-şi facă apariţia pe insulă şi salariatul.
Câteva exploataţii, ca de exemplu acelea ale celor patru familii
cu Rivière în frunte, erau aşa de întinse şi într-o stare aşa de înflori-
toare, că puteau da de lucru la câteva sute de lucrători. Ca atare,
lipsa de lucru era o problemă care nu se putea pune încă pe insu-
la Hoste.
Liberia se despopulă deci pentru a doua oară. Coloniştii porniră
din nou la drum, astfel că la 10 ianuarie populaţia fu redusă la
aproximativ patru sute de locuitori, dintre care o sută cincizeci
de bărbaţi în putere, apţi pentru muncă. Ceilalţi, adică aproape
şase sute, inclusiv femeile şi copiii, erau împrăştiaţi acum în inte-
riorul insulei. Restul muriseră, în special în cursul iernii prece-
dente, încă trei sau patru hecatombe de felul acesta şi insula Hoste
era sortită să rămână iarăşi pustie. Micşorarea numărului lucră-
torilor cauză o stagnare parţială a lucrului. Kav-gerul nu părea
însă îngrijorat din cauza aceasta, şi liniştea lui fu înţeleasă de toţi
în scurt timp. Peste câteva zile, la 17 ianuarie, ancora în faţa Bourg-
Neuf-ului un vapor mare de două mii de tone. Descărcarea lui
începu chiar de a doua zi, scoţând la iveală bogăţii fantastice pen-
tru bieţii liberieni înmărmuriţi : animale de tot felul, de la oi, cai,
până la câini ciobăneşti; materiale agricole: pluguri, grape, batoze,
secerătoare, seminţe de tot felul, căruţe şi trăsuri; alimente în can-
tităţi considerabile; metale: plumb, fier, oţel, zinc, cositor etc;
— 210 —
-9-
unelte mărunte; ciocane, fierăstraie, rindele, sfredele, tesle, cleşti;

în sfârşit, o sumedenie de obiecte şi unelte folositoare.
Pe deasupra, vaporul mai aducea şi două sute de lucrători, care
rămaseră pe insulă şi participară la lucrările începute, astfel că
şoseaua spre Bourg-Neuf fu terminată în câteva zile, începându-se
apoi alta, spre interiorul insulei, cu numeroase ramificaţii care să
lege între ele exploataţiile agricole.
Nu se terminase însă cu surprizele. La 30 ianuarie sosi încă
un vapor. Acesta venea din Buenos-Aires şi aducea, pe lângă o
sumedenie de obiecte asemănătoare cu cele descărcate din primul,
o mare cantitate de mărfuri de tot felul pentru bazarul Rhodes.
Debarcară şi din vasul acesta alţi două sute de lucrători, şi încă
două sute dintr-un al treilea vapor, care ancoră în faţa Bourg-
Neuf-ului la 15 februarie. Astfel că, începând din ziua aceea, colo-
nia dispunea de mai bine de opt sute de braţe de muncă. Kav-gerul
socoti numărul acesta suficient pentru a începe realizarea unui
mare proiect al său. La vest de gura râuleţului fură puse teme-
liile unui dig care avea să transforme în scurt timp golfuleţul
Bourg-Neuf-ului într-un port încăpător şi sigur.
în felul acesta, încetul cu încetul, din eforturile reunite ale aces-
tor sute şi sute de braţe, oraşul se clădea, se ridica, se însănătoşea,
se înviora; treptat, treptat, din nimic se năştea un oraş.
III. ATENTATUL
— Aşa nu se mai poate continua! exclamă Lewis Dorick, apro-
bat cu un gest energic de toţi tovarăşii lui.
Se plimbau toţi patru, Dorick, fraţii Moore şi Sirdey, urcând
primele pante muntoase răzleţite din lanţul central al peninsulei
Hardy, se pierdeau mai departe în ocean, formând Capul de est.
— Nu! Aşa nu se mai poate continua! repetă Dorick, din ce
în ce mai furios. Nu mai suntem oameni dacă nu reuşim să-l punem
la locul lui pe sălbaticul acesta care pretinde să ne conducă!
— Ne tratează ca pe nişte câini, se amestecă şi Sirdey. Nu însem-
năm nimic în faţa lui... „Faceţi asta"... „Faceţi astălaltă"... îţi
porunceşte şi nici nu se uită la tine. Este dezgustător indianul ăsta!
— Cu ce drept ne porunceşte? întrebă furios Dorick. Cine l-a
numit guvernator?
— Eu unul nu, spuse Sirdey.
— Nici eu, zise Moore.
— Nici voi, nici nimeni altcineva, încheie Dorick. Nu e prost indi-
vidul! N-a aşteptat să fie poftit, s-a urcat singur în capul nostru.
— Asta nu-i legal, protestă cu un ton avocăţesc Fred Moore.
— Legal? La naiba!... Puţin îi pasă lui de asta! ripostă Dorick.
De ce şi-ar bate capul cu nişte oi ca noi care îşi oferă singure
spatele pentru a fi tunse? Ne-a cerut părerea când a restabilit
dreptul de proprietate? Mai înainte eram egali cu toţii. Acum sunt
siuiici şi bogaţi printre noi.
— 212 —
9
— Săracii suntem noi, constată cu melancolie Sirdey... In urmă

cu trei zile, adăugă el indignat, m-a anunţat că ziua mea se va
reduce cu zece cenţi...
— Cum aşa? Fără să-ţi spună de ce?
— Ba da. Pretinde că nu lucrez destul. în orice caz, muncesc
mai mult decât el, care nu face altceva decât să se plimbe toată
ziua cu mâinile în buzunare... O reducere de zece cenţi la o plată
de o jumătate de dolar pe zi!... Dacă are impresia că am să mă
mai bag şi Ia lucrările din port, se înşeală grozav!...
— Ai să crapi de foame, răspunse Dorick cu răceală.
— Afurisitul! blestemă Sirdey, strângând pumnii.
— Cu mine şi-a găsit de lucru în urmă cu cincisprezece zile,
zise William Moore. 1 s-a părut că am strigat ceva cam ireverenţios
la adresa lui John Rame, magazionerul său. Se pare că îl deran-
jam pe domnul... Supărat din cap până în picioare! Trebuie să
înghiţim toate astea, ba să mai spunem şi mulţumesc!.
— Eu am păţit-o săptămâna trecută... interveni la rându-i Fred
Moore. A găsit pretextul că mă băteam cu un camarad... La naiba,
nu mai avem nici dreptul să ne ciondănim când vrem?.. Ce mi-a
făcut!... Cât pe-aci să mă bage la închisoare.
— Am ajuns pur şi simplu servitori! mormăi indignat Sirdey.
— Sclavi! adăugă William Moore.
Discutau subiectul acesta pentru a suta oară. Aproape că nu
mai vorbeau decât despre asta.
Decretând, apoi impunând legea muncii, Kav-gerul atinsese
fatalmente unele interese particulare, lovind în special în leneşii
care ar fi preferat să trăiască pe socoteala altora. De aici, nemulţu-
miri furioase.
Dorick era locul în care se strângeau toate nemulţumirile aces-
tea, încercase să continue cu banda lui incursiunile de odinioară,
dar se convinseseră cu toţii că nu mai mergea. Fostele victime,
aşa de supuse odinioară, îşi pricepuseră drepturile şi, nutrind spe-
ranţa că vor fi susţinuţi la nevoie, deveniseră din miei lupi.
— 213 —
JULES VERNE
Exploatatorii fură nevoiţi deci să renunţe la încercările lor de inti-
midare şi să-şi câştige viaţa prin muncă, ca şi ceilalţi.
Asta îi făcea furioşi la culme. Până acum, la drept vorbind,
furia aceasta nu se manifestase decât prin cuvinte. în seara aceea
însă lucrurile aveau să ia o altă întorsătură.
Dorick ascultase tânguirile tovarăşilor săi fără să spună un
cuvânt.
— Toate astea nu-s decât vorbărie goală, spuse el. Sunteţi sclavi
care îşi merită jugul. Dacă v-aţi fi luat inima în dinţi, ca nişte ade-
văraţi bărbaţi, aţi fi fost liberi de mult. Sunteţi o mie, dar sufe-
riţi cu răbdare tirania unuia singur!
— Ce să facem! obiectă oftând jalnic Sirdey. EI este cel mai tare.
— Haida-de! replică Dorick. Puterea lui nu-i altceva decât
slăbiciunea curcilor plouate din jurul lui.
Fred Moore clătină din cap cu un aer neîndoielnic.
— Se poate... spuse el. Asta însă nu schimbă de loc lucrurile.
Are prea mulţi de partea lui. Na-i fi vrând doară ca noi patru...
— Prostule!... îl întrerupse Dorick cu asprime. Nu de partea
Kav-gerului sunt ei: guvernatorul le impune. L-ar scuipa dacă ar
fi răsturnat din funcţia asta. Dacă aş fi în locul lui, s-ar târî şi în
faţa mea aşa cum se târăsc într-a Iui.
— Am aceeaşi părere, aprobă William Moore. Chestia este însă
că el este guvernator, nu tu.
— N-aveam nevoie de informaţia asta, exclamă Dorick, gal-
ben de mânie. Tocmai asta-i problema. Nu voiam să spun decât
că nu avem de ce ne îngriji de ceata de căţeluşi care se ţin de coada
Kav-gerului, fiindcă la fel s-ar purta şi cu succesorul lui. Numai
şeful ne stă nouă în cale. Ei bine, să-l suprimăm!...
Urmă o clipă de tăcere. Cei trei tovarăşi ai lui Dorick se uitară
unul la altul cu priviri pline de spaimă.
— Să-l suprimăm? întrebă în cele din urmă Sirdey. Aici ai cam
sărit peste cal! Nu te bizui pe mine pentru trebuşoara asta.
Lewis Dorick ridică din umeri.
— Ne putem lipsi de tine, şi gata, glăsui el dispreţuitor.
— 2l4 —
9
— Şi de mine atunci, adăugă William Moore.

— Ba eu unul sunt de acord, afirmă energic fratele său, care
nu uitase umilirea suferită odată din partea Kav-gerului. Numai
că... uite... nu prea mi se pare uşor.
— Simplu ca bună ziua, răspunse Dorick.
— Cum?
— Foarte simplu...
Sirdey interveni.
— Ta! ta! ta! Haida-de! Vă cam grăbiţi!... Ce o să faceţi după
ce Kav-gerul o să fie... suprimat, cum spune Dorick?
— Ce o să facem?
— Da... Un om mai puţin este un om mai puţin, şi atâta tot.
Vor rămâne ceilalţi. Poate să ne asigure Dorick mult şi bine, eu
nu prea cred că au să treacă de partea noastră.
— Au să treacă, afirmă Dorick.
— Hm! exclamă Sirdey sceptic. Nu toţi, în orice caz.
— De ce nu? Azi nu ai pe nimeni, dar mâine poţi avea toată
lumea. De altminteri, nici nu este nevoie de toţi. Ajung câţiva,
ca să dea tonul. Ceilalţi îi vor urma.
— Şi aceşti câţiva?
— Ii avem.
— Ha!... exclamă din nou Sirdey.
— în primul rând suntem noi patru, zise Dorick, din ce în ce
mai animat de discuţie.
— Dar numai patru deocamdată.
— Dar Kennedy? Ne putem bizui pe el?
— Da, recunoscu Sirdey. Cinci...
— Dar Jakson, Smirnoff, Reede, Blumenfeldt, Loreley?
— Zece...
— Mai sunt şi alţii. Să facem socoteala.
— Să-i numărăm, propuse Sirdey.
— Bine! declară Dorick, scoţând din buzunar un creion şi un
carneţel.
— 215 —
JULES VERNE
Se aşezară toţi patru jos şi se apucară să socotească pe îndelete
forţele de care credeau că ar dispune după dispariţia singurului
om, în afară de Dorick, care putea grupa şi face primejdioase
forţele împrăştiate ale mulţimii. De pe culmea pe care se aflau,
priveliştea se deschidea larg încotro ţi-ai fi aruncat ochii. Râul,
venind dinspre vest, trecea pe la poalele colinei, apoi, făcând o
cotitură, pornea spre nord-vest, adică aproape paralel cu propria-i
albie, spre Bourg-Neuf, unde se vărsa în ocean. La cotul făcut de
râu se vedea întinzându-se Liberia, desfăşurată ca o hartă; apoi,
mai departe, câmpia mlăştinoasă întinsă care despărţea oraşul de
ţărm.
Era în februarie 1884. Din ziua în care Kav-gerul luase pu-
terea, se scurseseră optsprezece luni. înfăptuirile realizate în
această perioadă scurtă erau aproape miraculoase.
Noi serii de lucrători umpleau necontenit golurile lăsate de cei
care nu se puteau împăca cu viaţa pe insula Hoste, astfel că
numărul locuitorilor Liberiei crescuse şi trecea acum de o mie de
oameni. în aceeaşi măsură se înmulţiseră însă şi casele, constru-
ite în cea mai mare parte din bârne de lemn. Mărginit la vest de
râu, oraşul se întindea din ce în ce mai mult în direcţia opusă şi
spre sud.
Era acum un adevărat oraş. Nu-i mai lipsea nimic din ceea ce
este necesar pentru o viaţă confortabilă. Brutării, băcănii şi
măcelării asigurau aprovizionarea cu alimentele trebuincioase. Pro-
dusele vândute în prăvăliile acestea erau furnizate în mare pare
de producătorii din insulă. Din anul următor se spera chiar ca pro-
ducţia locală să acopere complet consumul în ceea ce priveşte
cerealele, legumele şi carnea, iar într-un viitor care se întrevedea
apropiat s-ar fi putut ajunge chiar la un export pe o scară întinsă.
Copiii nu mai hoinăreau de capul lur. Fusese deschisă o şcoală,
pusă sub direcţia soţilor Rhodes.
După un an de la plecare, Harry Rhodes se reîntorsese pe insulă,
aducând o cantitate considerabilă de mărfuri. Abia debarcat, avu-
— 216 —
9
sese o lungă consfătuire cu Kav-gerul, după care se consacrase

cu toul afacerilor sale, fără să dea nici o explicaţie asupra absenţei
lui aşa de prelungite.
Timpul pe care cuplul Rhodes îl dedica şcolii nu păgubea întru
nimic bazarului, deoarece de el se ocupau intens Edward şi Clary,
ajutaţi de Tullia şi de Graziella.
Se stabiliseră apoi în Liberia un medic, doctorul Samuel Arvid-
son, şi un farmacist, ambii veniţi din Valparaiso, şi făceau afa-
ceri minunate. Se deschisese un magazin de îmbrăcăminte şi de
încălţăminte care progresa văzând cu ochii. Emigranţii care încer-
caseră în primele timpuri să întreprindă afaceri pe cont propriu
reînnoi seră încercarea şi reuşiseră. Liberia avea acum o seamă
de ateliere cu numeroşi lucrători.
în imediată apropiere a oraşului, spre sud, nu departe de locul
în care se afla acum Lewis Dorick cu tovarăşii săi, se ridica o fa-
brică care producea cărămizi de prima calitate. Spre est, în Munţii
Capului, fuseseră descoperite cantităţi considerabile de sulfat şi
carbonat de calciu. Nu lipsea, prin urmare, nici ghipsul, nici varul,
şi se găsise chiar un îndrăzneţ care se apucase să fabrice, cu
mijloace rudimentare, cimentul de care era mare nevoie la con-
strucţia portului.
La poalele colinei pe care se aflau cei patru nemulţumiţi şerpuia
o şosea largă, dispărând apoi între două coline, la o distanţă de
un kilometru de acolo. Se lucra la ea necontenit, întinzându-se şi
ramificându-se spre nord.
O altă şosea, complet terminată, trecea râul pe un pod solid
de piatră şi unea capitala cu Bourg-Neuf-ul. Bourg-Neuf-ul nu
suferise decât prea puţine schimbări, însă digul pornit din ţărm
înainta din ce în ce mai mult în ocean. Adăpostea acum foarte
bine golful de vânturile dinspre est, pe care îl transforma încetul
cu încetul într-un port încăpător şi liniştit. Chiar în ziua aceea se
începuseră primele lucrări pentru construirea unui chei necesar
— 217 —
JULES VERNE
acostării vaselor mai mari, care vizitau din ce în ce mai des insu-
la, în anul precedent veniseră trei corăbii, toate pe socoteala Kav-
gerului. Anul acesta sosiseră şapte, dintre care numai două luate
în primire de administraţia coloniei. Celelalte fuseseră la dispo-
ziţia întreprinderilor particulare.
în ziua aceeea staţiona în faţa Bourg-Neuf-ului un vas mare
cu pânze, pe jumătate încărcat cu scânduri fabricate de fierăstraiele
lui Riviere. Un altul ridicase ancora câteva ore mai înainte, plecând
cu o încărcătură completă de scânduri de aceeaşi provenienţă.
Tot spectacolul acesta oferit privirii lui Lewis Dorick şi a
tovarăşilor săi exprima în mod de netăgăduit prosperitatea
crescândă a coloniei.
Deocamdată însă, cei patru tovarăşi aveau cu totul alte gân-
duri în cap. îi treceau cu grijă în revistă pe toţi locuitorii Liberiei.
— Nu mai văd cine ar mai putea fi, spuse în cele din urmă
Sirdey. Cum stăm?
Dorick numără numele însemnate pe carneţel.
— O sută şaptesprezece, zise el.
— Dintr-o mie!... termină Sirdey.
— Ei şi? răspunse Dorick. E ceva şi o sută şaptesprezece. Crezi
că el are mai mulţi? Vorbesc de oameni hotărâţi, gata la orice.
Ceilalţi sunt oi care se iau după orişicine.
Sirdey nu răspunse, dar nu părea prea convins.
— Şi, pe urmă, destulă vorbărie, încheie cu violenţă Dorick.
Suntem patru. Să supunem la vot.
— Eu unul, exclamă Fred Moore strângându-şi pumnii uriaşi,
m-am săturat. Fie ce-o fi! Votez pentru!
— Eu la fel, încuviinţă fratelui lui.
— Cu mine, fac trei voturi. Dar tu, Sirdey?
— Pentru şi eu, spuse fără entuziasm fostul bucătar. Dar...
— Nici un dar. Ceea ce s-a votat rămâne votat.
— 218 —
9
— Trebuie totuşi să ne înţelegem asupra mijloacelor, stărui

Sirdey fără să se lase intimidat. Nu-i de ajuns să hotărâm eli-
minarea Kav-gerului. Rămâne să vedem şi cum.
— Ah!... Dacă am avea arme... o puşcă... un revolver... un sim-
plu pistol măcar!... exclamă Fred Moore.
— Uite însă că nu avem, rosti flegmatic Sirdey.
— Cuţitul!... insinua William Moore.
— Bun să ţi-l bagi singur pe gât, scumpule, răspunse Sirdey.
Ştii doar cum este păzit Kav-gerul... Fără să mai punem la socoteală
că şi aşa s-ar putea măsura cu noi toţi la un loc.
Fred Moore încruntă din sprâncene scrâşnind din dinţi. Sirdey
avea dreptate. Cunoştea el bine pumnul Kav-gerului şi îşi amintea
ce uşor păruse odată trupul lui mătăhălos în manile lui.
— Eu am ceva mai bun de propus, interveni Dorick.
Tovarăşii lui îl priviră întrebător.
— Praful de puşcă.
— Praf de puşcă?... repetară toţi trei fără să înţeleagă.
Unul dintre ei întrebă:
— Cum vine asta?
— Să facem o bombă!... Tot se spune de Kav-ger că e un
anarhist pocăit. îl vom trata cu ceva pe gustul lui de altădată.
Cei trei nu părură prea entuziasmaţi.
— Şi cine dracu să facă bomba asta? bombăni Fred Moore.
Eu unul în nici un caz.
— Eu, spuse Dorick. De altfel, cred că nici nu o să fie nevoie.
Am o idee, care dacă reuşeşte, Kav-gerul o să plece de pe lumea
asta într-o companie frumoasă. Putem să scăpăm în acelaşi timp
şi de Hartlepool, şi de oamenii de pază din posturi.
Cei trei bărbaţi priviră cu admiraţie la tovarăşul lor. Până şi
Sirdey păru convins!
— Aşa da!... murmură el, la capătul tuturor argumentelor.
Apoi, răzgândindu-se:
— La naiba! exclamă el, vorbim de praf de puşcă ca şi cum
l-am avea în buzunar.
— 219 —
JULES VERNE
— Este destul în depozit, răspunse Dorick. N-avem decât
să-l luăm.
— Uşor de zis! ripostă Sirdey, care părea hotărât să o facă
mereu pe opozantul. Hm!... Uşor de spus!... Cine îşi ia sarcina
asta?
— Eu nu, spuse Dorick.
— Fireşte, râse ironic Sirdey.
— Nu, nu sunt destul de puternic, explică Dorick. Tu şi mai
puţin, fiindcă eşti un fricos. La fel, nici Fred, nici William sunt
prea brutali şi prea neîndemânatici.
— Dar atunci?
— Kennedy.
Nu făcu nimeni nici o obiecţie. Da, fostul matelot bun pentru
orice meserie, isteţul de Kennedy putea duce la bun sfârşit o ispravă
de genul acesta. Dorick îşi alesese bine omul.
— Uite că se face târziu, constată acesta după un răstimp de
tăcere. Dacă vreţi, ne întâlnim mâine tot aici, la aceeaşi oră. O să
vină şi Kennedy şi o să punem lucrurile definitiv la punct.
Ajunşi în aproprierea primelor case ale oraşului, cei patru
tovarăşi de rele socotiră prudent să se împrăştie, precauţie pe care
o luară şi a doua zi când porniră spre locul de întâlnire convenit.
Ieşiră din oraş unul câte unul şi nu se apropiara unul de altul decât
când se depărtară de oraş atât cât era necesar ca să nu poată fi
văzuţi.
Erau cinci acum, căci venise şi Kennedy.
— Este din ai noştri, anunţă Dorick, bătându-l pe marinar pe
umăr.
îşi strânseră bucuroşi mâinile şi începură apoi imediat exa-
minarea mijloacelor de a-şi pune în aplicare planul din ajun. Dis-
cuţia ţinu timp îndelungat. Se înnoptase de mult când cei cinci
bărbaţi coborâră spre oraş. Ajunseseră la o înţelegere deplină.
Aveau să treacă la fapte chiar în seara aceea.
Cu toate că întunericul era de nepătruns, se despărţiră iarăşi,
intrând în oraş la intervale de câteva minute. Aici domnea o linişte
— 220 —
9
adâncă. Se furişară nevăzuţi până la „palatul" administraţiei, în

care dormeau Kav-gerul, Hartlepool şi muşii, unde se strânseră
în grup, ascultând, nemişcaţi şi tăcuţi, scormonind cu ochii bezna
groasă...
Se aflau în faţa uşii Tribunalului. Auzeau zgomote uşoare din
direcţia postului de poliţie, situat în partea opusă a clădirii. Erau
acolo oameni care păzeau. Dincoace nu se vedea ţipenie de om.
Strada era pustie şi tăcută.
Când se convinseră că nu era absolut nimeni prin apropiere,
Dorick şi Kennedy înaintară şi străbătură repede distanţa care îi
despărţea de uşa Tribunalului, pe care Kennedy se apucă s-o
forţeze, în timp ce Dorick stătea la pândă. Totuşi, în acelaşi timp,
fraţii Moore făcură câţiva paşi, unul la dreapta şi unul la stânga,
apoi se opriră pe loc. De aici puteau supraveghea faţada princi-
pală şi piaţa. Kennedy era deci bine păzit.
Nu surveni însă nici un incident. Fostul marinar lucră în toată
voia. Muncă uşoară, de altfel, deoarece uşa Tribunalului nu avea
o încuietoare prea solidă, astfel că cedă de la primele încercări
şi se deschise.
Kennedy întră, lăsându-l pe Dorick de pază afară.
în sală era un întuneric de mormânt. Kennedy scapără un chi-
brit şi aprinse o lumânare. Ştia unde să se ducă, deoarece Dorik
îl dăscălise bine. Dintre cele trei încăperi învecinate cu cea în care
intrase, cea din dreapta despărţea Tribunalul de închisoare; cea
din stânga servea de domiciliu Kav-gerului. Dincolo de cea din
faţa marinarului se afla depozitul.
Kennedy străbătu oblic sala până la ungherul format de ală-
turarea acestei ultime încăperi cu închisoarea. închisoarea era goală
atunci; aşa că nu-l putea auzi nimeni. Aici se opri şi îşi plimbă
lumânarea în lungul şi în latul peretelui, căutând să-şi dea seama
cum era mai bine să procedeze.
Zâmbi vesel. Peretele acela, construit în pripă în primele zile
care urmaseră după lovitura de stat a Kav-gerului, era un obstacol
— 221 —
JULES VERNE
nesperat de uşor de învins. In mai puţin de o oră, Kennedy reuşise
să facă o gaură suficient de largă ca să poată trece prin ea, dar prea
îngustă, din cauza unei bârne aşezate de-a-curmezişul şi pe care era
nevoit să o taie. Fu partea cea mai anevoiasă a întregii operaţii. Avu
nevoie de încă o oră ca să poată ajunge la rezultatul dorit.
Din când în când, Kennedy se oprea şi trăgea cu urechea. Dom-
nea mereu aceeaşi linişte, astfel că îşi reluă calm lucrul.
Când gaura fu suficient de largă, trecu în încăperea alăturată.
Aici însă lucrurile se complicară. Era foarte greu să se mişte fără
zgomot printre grămezile de lăzi şi mărfuri de tot felul care
umpleau depozitul. Trebuia să fie cât se poate de prevăzător.
Unde se aflau butoiaşele cu praf de puşcă? Nu se vedeau
nicăieri. Şi, cu toate acestea, aici trebuiau să fie...
Se apucă să le caute. Se strecură încet, atent la fiecare pas şi
gest pe care le făcea, printre lăzile pe care era nevoit uneori să le
mute din loc, pentru a-şi face loc de trecere.
Se scurseră astfel aproape două ore. Probabil că cei de afară
nu înţelegeau deloc ce putea să însemne întârzierea asta, şi chiar
şi el începuse să-şi piardă nădejdea. Se enerva. Noaptea trecea; peste
puţin timp avea să se lumineze de ziuă. Ar fi fost dezastruos să fie
silit să plece fără să fi reuşit într-o încercare care a doua zi avea
să fie observată imediat şi deci nu s-ar mai fi putut repeta.
Era tocmai să se dea bătut şi să plece, când dădu, în sfârşit,
peste ceea ce căuta. Butoiaşele cu pulbere erau aşezate frumos
unul lângă altul, aproape de uşa care dădea spre postul de poliţie.
Ţinându-şi răsuflarea, Kennedy îi auzi pe oamenii de gardă, care
discutau liniştiţi între ei. Abia acum se impunea să lucreze în cea
mai mare linişte.
Kennedy apucă în braţe unul dintre butoiaşe, dar fu nevoit să
recunoască că i-ar fi fost imposibil să-l ducă de acolo fără să facă
nici cel mai mic zgomot. Se furişă deci din nou printre lăzi, ajunse
în sala Tribunalului şi de acolo îl chemă în şoaptă pe Dorick, care
aştepta neclintit în întunericul de afară.
— 222 —
9
Acesta răspunse imediat chemării.

— Cât ai stat! spuse el, tot în şoaptă. Ce s-a întâmplat?
— Nimic, răspunse Kennedy. Numai că nu e deloc uşor să cir-
culi pe acolo prin depozit.
— Ai găsit butoiaşele?
— Da. Dar sunt prea grele... Trebuie doi oameni... vino
încoace!...
Dorick se apropie şi străbătu sala, întrând cu Kennedy în depo-
zit. Aici puseră mâna pe un butoiaş, pe care izbutiră să-l ducă până
în sala Tribunalului. După care Dorick se îndreptă din nou spre
spărtură.
— Unde te duci? întrebă Kennedy cu voce înăbuşită.
— Să aduc încă un butoiaş, răspunse Dorick. Să ne grăbim.
Se luminează de ziuă în curând.
— încă unul? repetă Kennedy mirat. Dar cu ăsta putem arun-
ca toată Liberia în aer!
— Trebuie să mai luăm unul, preciza Dorick.
— De ce?
— Aşa cred eu... După ce ne vom fi descotorosit de Kav-ger,
trebuie să fim tari... Avem nevoie de pulbere.
— Unde vrei să o duci?
— Fii pe pace... am o ascunzătoare minunată.
Kennedy se supuse cam fără voie. Peste un sfert de oră, un al
doilea butoiaş fu aşezat lângă primul.
Unul dintre ele fu dus apoi lângă peretele încăperii în stânga,
după care Kennedy făcu la baza celuilalt o gaură prin care începu
să curgă o şuviţă subţire de pulbere.
în timpul acesta, Dorick scosese din buzunar un fel de fitil făcut
din fire de bumbac împletite, umezite din timp. Tăvăli fitilul aces-
ta prin pulbere, tăie din el un capăt şi îl aprinse, ca probă. Flacăra
pâlpâi şi se mări, se propagă în lungul fitilului, apoi se stinse.
— Perfect! declară Dorick. Cinci centimetri pe minut. Prin
urmare, fitilul o să ţină douăzeci de minute. Nici nu avem nevoie
de mai mult.
— 223 —
JULES VERNE
Se apropie de butoiaş...
în clipa aceea se auzi un vuiet neobişnuit. Dorick se opri pe
loc, uitându-se speriat la Kennedy. Erau livizi amândoi...
Panica fu de scurtă durată. Recăpătându-şi sângele rece, Dorick
începu să râdă.
— Ploaia, spuse el ridicând din umeri.
Se duse până la uşă şi privi afară. într-adevăr, ploua cu gălea-
ta. Era, de altfel, o împrejurare favorabilă. Ploaia avea să şteargă
orice urme şi îi punea la adăpost de orice bănuială care s-ar fi putut
îndrepta asupra lor. Pe de altă parte, zgomotul acesta avea să
acopere inevitabilul sfârâit al fitilului.
Aşa că nu era timp de pierdut. Spre răsărit, cerul începea să
devină roşu ca focul. Peste puţin avea să se lumineze de-a bine-
Iea, iar Dorick cunoştea prea bine obiceiurile Kav-gerului ca să
nu-şi dea seama că în scurt timp acesta avea să fie în picioare.
— Repede! spuse el.
Desfăcu fitilul, introduse unul dintre capete în butoiaş, apoi
aprinse un chibrit pe care îl apropie de capătul celălalt. Ieşiră pe
urmă în grabă, având grijă să ia cu ei celălalt butoiaş.
Fraţii Moore şi Sirdey stăteau neclintiţi la posturi. Dorick le
vesti printr-un fluierat succesul şi, în câteva clipe, dispărură cu
toţii în întuneric, în timp ce ploaia continua să cadă în averse.
IV. ÎN PEŞTERI
9
Când Kav-gerul ieşi dimineaţa din casă, vijelia se domolise.
Nu mai ploua. Soarele reuşise să biruie norii şi aurea Liberia cu
razele lui oblice.
Kav-gerul privi în juru-i. Nu văzu pe nimeni. Ca de obicei,
era primul care se trezise din somn.
Trase adânc în piept aerul rece al dimineţii şi făcu câţiva paşi
spre piaţa transformată de ploaie în mlaştină. Atenţia îi fu atrasă
imediat de uşa întredeschisă a Tribunalului. Se apropie s-o închidă,
fără să dea prea mare importanţă acestei neglijenţe. Observă atunci
că fusese forţată, lucru care îl surprinse grozav. Ce putea să
însemne asta? Pe cine naiba l-ar fi putut ispiti conţinutul acelei
săli sărăcăcioase?
Păşi înăuntru şi văzu imediat butoiaşul. La început nu înţe-
lese nimic, dar nu întârzie să-şi dea seama de realitate. Pulberea
împrăştiată pe jos... fitilul pe trei sferturi consumat... Nu mai încă-
pea nici o îndoială: voiseră să-l arunce în aer cu clădire cu tot.
Descoperirea aceasta îl buimăci cu totul. Ei cum! îl urau
coloniştii atât de mult?... Rămase apoi pe gânduri o clipă, încer-
când să ghicească cine puteau fi autorii unui asemenea atentat.
Nu putea arunca vina asupra nimănui, dar cunoştea destul de bine
populaţia oraşului ca să-şi îndrepte bănuielile asupra unui grup
— 225 —
JULES VERNE
destul de redus. Ferdinand Beauval?... Nu, era exclus. Lewis
Dorick? Mult mai probabil. în orice caz, cineva din tagma lor.
Kav-gerul aruncă o privire în jurul lui şi observă spărtura din
perete. înţelese acum limpede totul. Butoiaşul acela fusese adus
din depozit, fitilul fusese aprins şi vinovaţii fugiseră... Contrar însă
planului lor criminal, explozia nu se produsese. Fitilul arsese o
bucată bună, apoi se stinsese, din cauza unei şuviţe de apă care
se răspândise pe podea.
De unde apăruse şuviţa aceasta de apă? Dintr-o spărtură a
acoperişului, care lăsase ploaia să pătrundă în interior. Kav-gerul
se cutremură, nu atât pentru el, cât pentru cei care erau adăpostiţi
în aceeaşi clădire, adică Hartlepool, muşii şi oamenii de gardă.
Viaţa lor atârnase de un fir de păr. Dacă nu izbucnea furtuna, toţi
ar fi fost morţi acum.
După ce se gândi bine, Kav-gerul socoti nimerit să nu spună
nimănui de tentativa aceasta criminală. N-avea nici o nevoie de
modalitatea aceasta de a se face popular, şi era preferabil să nu
mai neliniştească fără rost populaţia insulei.
Trase deci uşa în urma lui şi se duse să-l trezească pe Hartle-
pool, pe care îl duse la Tribunal şi îl puse la curent cu cele întâm-
plate. Hartlepool fu îngrozit. Nu putea învinovăţi nici el pe nimeni,
dar avea aceleaşi bănuieli ca şi şeful lui.
Deoarece Kav-gerul se hotărâse să nu dea nici un curs întâm-
plării, spărtura trebuia astupată în taină. Astfel că Hartlepool plecă
să caute materialele necesare, în timp ce Kavgerul transporta
butoiaşul cu pulbere în depozit.
Aici putu constata că mai dispăruse încă un butoiaş. Ce voiau
să facă cu pulberea aceea? în orice caz, nu lucruri bune. Se gândi
însă că situaţia nu era prea primejdioasă, deoarece armele de foc
lipseau cu desăvârşire în insulă.
De îndată ce se înapoie Hartlepool, cei doi zidari improvizaţi
puseră la loc bucata de bârnă tăiată de Kennedy, apoi umplură golul
cu pietre şi amestec de tencuială. Kav-gerul se retrase în camera
— 226 —
JULES VERNE
lui abia după astuparea găurii din zid, rugându-l apoi pe Hartle-
pool să-l însoţească şi punându-l în curent cu dispariţia celui
de-al doilea butoiaş.
Efortul merita toată atenţia. De vreme ce vinovaţii puseră mâna
pe o aşa de mare cantitate de pulbere, însemna că aveau de gând
să-şi repete încercarea, astfel că trebuia căutate mijloace de apărare
împotriva lor.
După ce examinară problema pe toate feţele, cei doi bărbaţi
hotărâră să ţină secret totul şi să acţioneze cu prudenţă, spre a nu
atrage atenţia. în primul rând, era necesară mărirea forţelor
poliţieneşti de la patruzeci la şaizeci de oameni, şi la nevoie la
mai mult, dacă avea să fie nevoie. Deocamdată, trebuiau să se
mulţumească cu opt oameni în plus, deoarece nu aveau mai multe
arme de foc de rezervă, dar rămase stabilit ca guvernatorul să se
îngrijească de procurarea a două sute de puşti, care să fie ţinute
în depozit pentru orice eventualitate. Liberia creştea şi progresa
pe zi ce trecea, aşa că era necesar să aibă la dispoziţie mjloacele
de a o apăra atunci când ar fi fost cazul.
Rămase iarăşi stabilit că oamenii din gardă vor sta de pază
afară, nu în postul de poliţie; vor face cu schimbul, doi câte doi,
şi vor avea consemnul de a face din când în când ocolul clădirii.
Kav-gerul socoti că pentru moment măsurile acestea erau sufi-
ciente, dar Hartlepool îl completă punând pe lângă şeful lui oameni
de pază pe cât de vigilenţi, pe atât de discreţi.
Cât despre descoperirea vinovaţilor, nici nu putea fi vorba. Ar
fi însemnat să pună oraşul în fierbere. Aceştia nu lăsaseră nici o
urmă şi doar descoperirea butoiaşului cu pulbere i-ar fi putut
demasca. Iar pentru depistarea acestuia, ar fi trebuit întreprinsă
o serie de percheziţii care ar fi stârnit o vâlvă pe care Kav-gerul
voia să o evite cu orice preţ.
Odată rezolvată problema, viaţa îşi reluă cursul obişnuit. Cu
timpul, incidentul fu uitat şi, prin noile măsuri luate, nu se mai
putea repeta.
— 228 —
9
Kav-gerul, cel puţin, îl uită în scurt timp. Avea alte griji pe

cap. Dominat de opera în curs de realizare, gusta beţia sublimă
a creatorilor. Creierul lui elabora necontenit planuri peste planuri
şi nu termina bine realizarea unuia că se şi apuca de altul.
Nu aşteptase nici terminarea construcţiei temeliilor viitorului
chei şi trecuse la realizarea altor vise ale sale. Unul, foarte uşor
de altfel, consta în utilizarea unei căderi de apă situate la câţiva
kilometri în susul râului, pentru a construi o uzină electrică. Liberia
iluminată cu electricitate! Cine s-ar fi gândit la aşa ceva doi ani
mai înainte!
Nu acesta era însă planul care îl pasiona mai mult pe Kav-ger.
Visa ceva mai grandios. Frumos şi folositor era să fi dat lumină
electrică Liberiei, dar de lucrul acesta nu ar fi putut profita decât
o mică fracţiune a omenirii. Şi, de altfel, realizarea acestui plan
era aşa de uşoară, că putea fi considerată ca o simplă distracţie.
Proiectul care îl pasiona în realitate era mai general şi mai vast.
Interesa întreaga omenire.
Gândul acesta îi venise prima oară chiar cu ocazia naufragiu-
lui Jonathan-ulm. Vă amintiţi că, auzind loviturile de tun trase
de pe vasul aflat în primejdie, în noapte, Kav-gerul aprinsese un
foc pe vârful Capului Horn. Acesta nu era însă decât o soluţie de
moment, şi situaţia rămăsese mai târziu aceeaşi: nimic nu înştiinţa
corăbiile de pericolul care le ameninţa pe meleagurile acelea,
într-adevăr, agonia Jonathan-xAxn nu fusese decât una dintre
nenumăratele drame care se desfăşoară necontenit prin pustietăţile
acestea. Sute de vase trec pe aici în timpul vijeliilor. Mai ghi-
nioniste decât Jonathan, ele nu au un far care să le călăuzească
şi deseori acoperă cu sfărâmăturile lor stâncile arhipelagului. Alt-
fel ar fi însă situaţia dacă ar exista un far. Prevenite din timp, vase-
le s-ar depărta în larg, evitându-se o mulţime de naufragii.
Din ziua în care pusese piciorul pe Capul Horn, Kav-gerul se
gândise zilnic la posibilitatea de realizare a acestei măreţe opere.
îşi dădea însă seama de greutăţi şi mult timp considerase totul
drept o himeră irealizabilă. Dar lucrurile se schimbaseră.
— 229 —
JULES VERNE
Guvernator al unui stat în plină dezvoltare, avea Ia dispoziţie
un număr de lucrători aproape nelimitat. Himera începea să nu
mai fie irealizabilă.
Pe de altă parte, problema banilor, care se pusese odinioară,
era rezolvată. într-adevăr, Kav-gerul părea să dispună de resurse
considerabile, odată ce virase statului hostelian sume în avans care
îi îngăduiseră să ia o asemenea dezvoltare. Vreme îndelungată
refuzase să facă uz de bogăţia asta, de a cărei existenţă uitase
intenţionat; dar acum, de vreme o folosise o dată, scrupulele lui
nu mai aveau nici o raţiune. Sacrificiul era consumat; n-avea nici
un motiv să nu continue pe aceeaşi cale.
De altfel, prosperitatea crescândă avea să îngăduie statului
hostelian să înceapă restituirea avansurilor primite de la creatorul
lui. Iar acesta nu avea de gând să plaseze capitalurile acestea ca
un burghez oarecare, nici să le tezaurizeze, el, care simţea un dis-
preţ foarte vădit pentru bani. Ce destinaţie mai bună ar fi putut
găsi pentru banii aceştia decât folosindu-i pentru construcţia unui
far pe culmea tragicului promontoriu de care se sfărâmaseră până
atunci atâtea corăbii?
Mai rămânea totuşi o dificultate. Insula Hoste era liberă, dar
insula Horn rămăsese chiliana. Totuşi, problema aceasta se putea
rezolva. Nu era imposibil ca statul chilian să consimtă cedarea
unei stânci pustii pentru un scop aşa de frumos. în orice caz, trata-
tivele aveau şanse de succes.
Astfel că o notă oficială tratând acest aspect plecă spre Chile
cu prima ocazie.
în timp ce Kav-gerul era cufundat în planurile sale, primej-
dia, de care uitase aproape cu totul, rămânea permanentă deasupra
capului. Autorii atentatului nu fuseseră descoperiţi. îşi vedeau
nestingheriţi de treburi, amestecaţi în mulţimea coloniştilor şi
având mereu la dispoziţie butoiaşul cu pulbere care, în mâinile
lor, constituia cea mai ameniţătoare primejdie.
Dacă Kav-gerul nu ar fi renunţat de la început la orice anchetă
serioasă, poate că ar fi pus mâna pe vinovaţi. într-adevăr, butoiaşul
— 230 —
9
cu pulbere nu era departe. Dorick şi Kennedy îl transportaseră chiar

în dimineaţa atentatului într-una din grotele promontoriului estic
al insulei. Kav-gerul ştia de existenţa lor, deoarece Hartelpool depo-
zitase odinioară, într-una din ele, armele de foc de pe Jonathan.
N-aţi uitat, poate, că grotele acestea erau în număr de trei: două
inferioare, dintre care una, cu deschiderea pe versantul sudic,
comunica cu a doua, scobită chiar în inima masivulului muntos,
şi una superioară, situată la vreo cincizeci de metri mai sus. Aceas-
ta din urmă se deschidea spre versantul nordic, adică spre Liberia.
Un culoar îngust o unea cu celelalte două. Culoarul acesta era
foarte înclinat, şi pe la mijloc bolta Iui cobora atât de mult, încât
îl silea pe cel care ar fi trecut pe acolo să se târască pe genunchi
pe o distanţă de câţiva metri, evitând cu grijă lespezile nestabile
de deasupra lui, deoarece căderea vreuneia dintre ele ar fi provo-
cat o adevărată catastrofă.
Armele fuseseră depozitate de Hartlepool în grota superioară.
Dorick şi Kennedy duseseră butoiaşul într-una din cele două infe-
rioare. Nici nu se obosiseră măcar să-l ascundă în cea de-a doua,
scobită în inima masivului de un capriciu al naturii. Se mulţu-
miseră să acopere butoiaşul cu o grămadă de crengi, lăsându-l
acolo fără nici o grijă.
Mare le fusese mirarea când, înapoiaţi din expediţia aceasta,
constataseră că sediul administraţiei era intact. în drum spre grote
şi la înapoiere aşteptaseră să audă din clipă în clipă explozia, care,
după cum se ştie, nu avea să să se producă. Astfel că cei doi
răufăcători se duseră acasă cu inima strânsă de grijă. Nu mai
înţelegeau nimic.
Oricât de mare le era însă curiozitatea, nu se grăbiră deloc să
şi-o satisfacă. Insuccesul tentativei lor îndreptăţea orice presupuneri
îngrijorătoare, astfel că unica lor dorinţă fu să treacă neobservaţi.
Se amestecară deci printre ceilalţi lucrători, dându-şi toată silinţa
să nu atragă atenţia asupra lor.
Abia în cursul după-amiezei îndrăzni Lewis Dorick să treacă
prin faţa clădirii administraţiei. Aruncă de departe o privire furişă
''— 231 —
JULES VERNE
spre Tribunal şi îl văzu pe lăcătuşul Lawson reparând uşa stricată.
Lawson nu părea să acorde o atenţie deosebită muncii la care fu-
sese pus. I se spusese să pună o broască nouă şi o punea; atâta tot.
Liniştea lui Lawson nu-l linişti de loc pe Dorick. Reparaţia
uşii însemna că spargerea fusese descoperită, iar odată cu ea şi
butoiaşul cu pulbere şi fitilul. Ce măsuri fuseseră luate? Dorick
nu ştia, nu putea bănui nimic precis. Negreşit, Kav-gerul era la
curent cu descoperirea aceasta şi avea să ia măsuri pentru o
supraveghere mai riguroasă. Ştiindu-se vinovat, Dorick se socoti
în mare primejdie.
O examinare mai amănunţită a situaţiei îl făcu însă să-şi
recapete sângele rece. La urma urmei, nimic nu dovedea vino-
văţia lor. Chiar dacă bănuielile s-ar îndrepta asupra lui, nu pe sim-
ple temeri se arestează, se închid şi, mai ales, se condamnă
oamenii. Pentru asta trebuie dovezi. Şi, cât timp complicii lui îşi
ţineau gura, nu aveau să aibă nici o dovadă împotriva lui.
Reflecţiile acestea liniştitoare nu-l împiedecară însă să se simtă
extrem de tulburat, când, pe seară, se trezi pe neaşteptate faţă în
faţă cu Kav-gerul, care venea, ca de obicei, să supravegheze
lucrările din port. Acesta avea aerul lui obişnuit şi nimic din ati-
tudinea lui nu lăsa să se vadă că se întâmplase ceva grav. Pentru
Dorick, liniştea aceasta fu mai îngrijorătoare decât orice. îşi spuse
că ea nu se putea explica decât prin siguranţa pe care o avea guver-
natorul că va pune mâna pe vinovaţi. Tremurând de spaimă, se
prefăcu absorbit de lucrul său, evitând să se uite spre Kav-ger,
deoarece nu i-ar fi putut suporta privirea. Dacă acesta i-ar fi vor-
bit, mizerabilul s-ar fi trădat.
Cum însă Kav-gerul nu-i adresă nici un cuvânt, îşi recapătă
încrederea. Şi încrederea aceasta crescu pe măsură ce zilele tre-
ceau una după alta fără să se întâmple nimic. Constată, fără să
înţeleagă, că nu se schimbase nimic în oraş, cu toate că atenta-
tul era, cu siguranţă, cunoscut, după cum dovedeau modificările
aduse gărzii de noapte.
— 232 —
9
Teama lui dură totuşi timp îndelungat. Cei cinci complici se

evitară timp de mai bine de două săptămâni şi duseră o viaţă exem-
plară, care i-ar fi făcut, desigur, mai degrabă suspecţi în ochii unor
observatori mai atenţi. Peste două săptămâni începură însă să
capete curaj. Schimbară la început câte o vorbă două în treacăt,
pe furiş, apoi, căpătând din ce în ce mai mult curaj, îşi reluară
plimbările de seară şi vechile consfătuiri tainice.
îndrăzneala lor crescând treptat, peste câtva timp se încumetară
să se aventureze în grota în care era ascuns butoiaşul cu pulbere,
îl găsiră în starea în care îl lăsaseră, lucru care îi linişti pe deplin.
încetul cu încetul, peştera deveni locul lor obişnuit de întâlnire.
La o lună după tentativa lor eşuată se adunau aici în fiecare seară.
Subiectul discuţiei lor era mereu acelaşi, după cum identice
erau şi cauzele nemulţumirilor lor. Viaţa lor de acum era absolut
la fel cu cea dinainte de atentat; continuau să se supună, ca toţi
ceilalţi, legii muncii, dar, în realitate, aceasta îi exaspera mai mult
decât orice, în ciuda fanfaronadelor lor ideologice.
Aţâţându-se reciproc cu necontenitele lor tânguiri şi blesteme,
uitară eşecul lor şi începură să caute mijlocul de a-l rezolva. în
sfârşit, pe măsură ce furia lor creştea, veni şi ziua în care fură
copţi pentru un nou act de revoltă.
în ziua aceea, 30 martie, cei cinci tovarăşi ieşiseră din oraş
rând pe rând şi ajunseseră la oarecare depărtare de el, îndrep-
tându-se în grup spre locul obişnuit al şedinţelor lor.
Făcură drumul în tăcere. Dorick nu deschise deloc gura, părând
cufundat în gânduri, iar ceilalţi îi imitară mutismul. Furtuna plutea
în aer. Gânduri de ură clocoteau în sufletele lor rănite.
Pătrunzând primul în peşteră, Dorick împietri de groază.
Aproape de intrare ardea un foc. Venise deci cineva pe acolo, care
nu plecase decât de foarte puţin timp, deoarece flacăra focului
era încă vie.
Primul gând al lui Dorick fu la pulbere. Dacă focul ar fi fost
făcut câţiva metri mai încolo, imprudentul care îl aprinsese ar fi
sărit în aer. Trecuse printr-o primejdie groaznică, fără să ştie.
— 233 —
JULES VERNE
Dorick alergă spre butoiaş... II găsi la locul lui, sub grămada
de crengi, şi îi veni inima la loc.
în timpul acesta, luminându-i calea cu una dintre crengile
aprinse, Kennedy cerceta grota cealaltă. Se înapoie în curând,
liniştit. Nu era nimeni. Necunoscutul care fusese pe acolo plecase.
Dorick puse câteva crengi pe focul care era pe sfârşite şi,
adresându-se tovarăşilor săi, care îl priveau miraţi, spuse:
— Camarazi, am ajuns la capătul răbdării... Eram hotărât de
mai înainte să trec la fapte, iar întâmplarea de faţă mi-a întărit
decizia aceasta... A fost cineva pe aici.... Este un motiv să ne
grăbim, căci se poate reîntoarce, şi ce n-a descoperit astăzi poate
găsi mâine.
Dorick vorbea cu înfrigurare, gâfâind, făcând gesturi vio-
lente. Era evident că nu minţea când afirma că ajunsese la capă-
tul răbdării.
Toţi ceilalţi îl aprobară zgomotos, afară de Sirdey, care rămase
tăcut şi indiferent.
— Pentru când chestia? întrebă Fred Moore.
— Chiar pentru astă seară... răspunse Dorick.
Adăugă apoi, scandând cuvintele, în culmea agitaţiei:
— M-am gândit bine... De vreme ce nu avem arme, îmi voi
fabrica o bombă... chiar în seara asta... din praf de puşcă pus între
fâşii de pânză înmuiate în gudron!... De asta am nevoie de foc...
ca să topesc smoala... Fireşte, bomba mea nu se va putea com-
para cu cele perfecţionate, cu mecanisme de ceasornic... Dar tre-
buie să mă mulţumesc cu ceea ce pot face... Nu sunt chimist...
De altfel, fiţi siguri că îşi va face efectul... O să aibă un fitil...
care va arde treizeci de secunde... Am experimentat totul... Exact
timpul necesar pentru a o aprinde şi arunca...
Tovarăşii lui Dorick fură izbiţi de înfăţişarea lui ciudată.
Privirea îi era arzătoare şi, întrucâtva, rătăcită. Nu cumva era
nebun?
— 234 —
9
— Cine o să arunce bomba? întrebă Sirdey cu răceală.

— Eu, răspunse Dorick.
— Când?
— în noaptea asta... Pe la ora două, am să mă duc să bat la
uşa guvernatorului... El are să deschidă... Cum îl aud, aprind
fitilul... deschid uşa şi arunc bomba înăuntru...
— Şi tu?
— Voi avea timp să fug... De altfel, chiar de ar fi să sar şi eu
în aer, trebuie să sfârşesc odată cu asta!...
Urmă o clipă de tăcere, răstimp în care toţi se priviră buimă-
ciţi, îngroziţi de planul lui Dorick.
— în cazul acesta, spuse Sirdey cu răceală, nu ai nevoie de
noi.
— N-am nevoie de nimeni! răspunse cu violenţă Dorick. Laşii
pot să plece dacă vor!
Cuvântul biciui amorul propriu al celorlalţi.
— Eu rămân, zise Kennedy.
— Şi eu, încuviinţă William Moore.
— Şi eu, adăugă Fred Moore.
Numai Sirdey nu scoase un cuvânt.
Discuţia se înfierbântase, degenerând, pe nesimţite, aproape
în ceartă. Deşi preveniţi de focul pe care îl găsiseră aprins, nu se
gândeau că puteau fi în apropiere oameni care să audă cuvintele
acestea imprudente.
Şi, într-adevăr, îi auzi cineva; cineva însă aşa de micuţ, că nu
putea inspira nici o teamă. Era Dick. El şi Sand aveau vacanţă în
ziua aceea şi plecaseră din oraş dis-de-dimineaţă, având drept
obiectiv peşterile care răsunaseră de atâtea ori, odinioară, de
chiotele lor. Copiii sunt capricioşi. Jocurile care le plac mai mult
sunt abandonate când încep să plictisească, pentru a fi reluate apoi
cu aceeaşi bucurie. După o epocă de succes deplin, peşterile fuse-
seră părăsite. Deveneau acum iarăşi la modă.
— 235 ' —
JULES VERNE
Pe drum, Dick şi Sand tratau importanta chestiune a jocului
din ziua aceea. Sau, mai bine zis, Dick făcea, ca de obicei, pro-
puneri pe care Sand Ie înregistra cu un aer de supunere totală.
— Dragul meu, spuse Dick când ieşiră din oraş, am să-ţi pro-
pun ceva frumos. O să ne jucăm de-a birtul.
Sand aprobă dând din cap. în realitate însă, nu înţelegea despre
ce putea fi vorba.
— Ia uite-aici! anunţă Dick triumfător.
— Chibrituri!... exclamă Sand, uimit de o jucărie aşa de
minunată.
— Şi colea!... reluă Dick, scoţând anevoie din buzunar vreo
cinci-şase cartofi, pe care îi dosise la plecare.
Sand bătu din palme.
— Tu ai să fii patronul, declară Dick autoritar, iar eu, clientul.
— De ce? întrebă Sand cu naivitate.
— D'aia!... răspunse Dick.
în faţa unui argument atât de convingător, Dick n-avea decât
să se încline. Astfel că, ajunşi în grotă, lucrurile se petrecură aşa
cum decretase tiranicul lui camarad. Găsiră într-un colţ o grămadă
de vreascuri uscate, luară o parte din ele şi făcură un foc de toată
frumuseţea, punând cartofii să se coacă.
Abia după ce aceştia fură copţi începu adevăratul joc. Sand
jucă de minune rolul birtaşului, iar Dick fu la înălţime în cel al
clientului. Merita văzută dezinvoltura cu care intră în peşteră -
fiindcă, bineînţeles, ieşise afară, pentru mai multă naturaleţe -,
cu ce distincţie se aşeză jos pe pământ ca în faţa unei mese
închipuite, cu ce autoritate numi toate mâncărurile care îi trecură
prin minte. Ceru ouă, şuncă, pui, o conservă de carne de vită, orez,
pudding şi multe altele. Slavă Domnului, clientul putea fi oricât
de pretenţios, restaurantul era aprovizionat perfect. Avea de toate.
La orice comandă, birtaşul răspundea invariabil: „Vine, domnule!",
aducând fără întârziere mâncărurile comandate, care erau, într-adevăr,
ouă, şuncă şi pui, cu toate că un observator mai superficial le-ar
fi confundat, poate, cu nişte simpli cartofi.
— 236 —
9
Din nefericire, nu există bucătărie în care să nu termine, până

Ia urmă, mâncărurile, după cum nu se poate vorbi de o poftă de
mâncare oricât de grozavă care să nu ajungă la saturare. Printr-o
coincidenţă surprinzătoare, aceste două evenimente se produseră
cam în acelaşi timp şi, fenomen nu mai puţin miraculos, exact în
clipa în care nu mai rămăsese nici un cartof.
Sand fu foarte mâhnit de lucrul acesta.
— I-ai mâncat pe toţi, îl apostrofă el supărat.
Dick binevoi să se explice.
— Fiindcă eu sunt clientul, răspunse el, ca şi cum lucrul ar fi
fost de la sine înţeles. Negustorii nu-şi mănâncă marfa singuri.
De data aceasta însă Sand nu păru convins.
— Deocamdată, nu mi-a rămas nimic, zise el cu un aer necăjit.
Dick îl luă de sus.
— Ia te rog să nu mă faci pe mine mâncăcios!... Să ştii că nu
mă mai joc!...
Dick se mulţumi cu atât şi renunţă imediat la planurile lui de
răzbunare.
— Bine, rosti el binevoitor, acum să fiu eu patronul, iar tu
clientul.
Jocul continuă în noua formulă. Sand ieşi din grotă, intră apoi
iar şi se aşeză în faţa mesei închipuite. Dick se apropie de clien-
tul încântat şi îi oferi o piatră. Sand însă, nebeneficiind de o ima-
ginaţie aşa de vie, nu înţelese imediat şi se uită la piatră cu un
aer năuc.
— Prostule!... explică Dick. Este nota.
— Dar n-am luat nimic, obiectă Sand revoltat.
— Fiindcă nu mai este nimic... nu mai rămâne decât să plăteşti...
aşa se face în orice restaurant... Spui: „Băiete, nota te rog!". Iar
eu: „Vine, domnule!". Pe urmă tu: „Uite, băiete, un cent pentru
masă şi un cent pentru tine". Iar eu spun: „Mulţumese, domnule".
Şi îmi dai cei doi cenţi.
Totul se petrecu conform acestui plan logic. Sand găsi de mi-
nune tonul potrivit pentru a zice: „Băiete, nota te rog!" şi Dick
— 237 —
JULES VERNE
strigă aşa de bine: „Vine, domnule!", că l-ai fi luat drept un chel-
ner adevărat. Fu ceva minunat. încântat, Sand scoase şi plăti cei
doi cenţi.
Un gând care-i trecu prin minte îi strică însă toată plăcerea.
— Tu ai mâncat cartofii şi eu îi plătesc! socoti el cu
melancolie.
Dick se făcu că n-aude, cu toate că auzise foarte bine; dovadă
că se înroşi până în vârful urechilor.
— O să cumpărăm bomboane de la domnul Rhodes, se resem-
na el cu voce tare pentru a-şi linişti conştiinţa.
Apoi, diplomatic, pentru a termina repede cu incidentul:
— Să ne jucăm de-a altceva, propuse el.
— De-a ce? întrebă Sand.
— De-a leul, declară Dick şi, fără să stea pe gânduri, îşi atribui
rolul acesta de fiară. Eu sunt un leu. Tu te duci afară, eşti un călă-
tor, intri în peşteră ca să te odihneşti. Eu sar asupra ta să te mănânc;
atunci, tu ai să strigi: „Ajutor!..." Eu fug, dar mă reîntorc în goană.
Am să fiu vânător şi am să omor leul.
— Dar tu nu eşti leu, obiectă, cu oarecare logică, Sand.
— Nu, am să fiu vânător.
— Dar atunci cine are să mă mănânce?
— Prostule!... Eu, când am să fiu leu.
Sand rămase pe gânduri, privindu-şi tovarăşul cu un aer
visător.
— N-ai nevoie să înţelegi, îi întrerupse acesta reflecţiile. Du-te.
Când te reîntorci, leul are să te pândească de după stânci. Ai timp...
O jumătate de oră cel puţin... Eu sunt leul, ştii... atunci sunt la
pândă... Un leu nu stă două minute la pândă... Urcă prin galerie
până la peştera de sus şi vino pe afară... Dar, înţelegi, nu trebue
să bănuieşti nimic... Abia când ai să auzi răgetul leului...
Şi Dick scoase un răget teribil.
Sand plecă, urcă galeria şi coborî apoi docil, pentru a se lăsa
sfâşiat de leu.
— 238 —
9
Intre timp, Dick se ghemuise între stânci. Avea de aşteptat

o jumătate de oră, dar nu i se părea prea mult. Era leu şi, după
cum declarase chiar el, regele animalelor ştie să stea Ia pândă
cu răbdare. Nu ar fi scos nasul la iveală pentru nimic în lume
şi, cu toate că era singur, scotea din când în când răgete
înăbuşite, preludiul celui puternic, grozav, care avea să izbuc-
nească atunci când leul avea să-l sfâşie pe călătorul lipsit de
şansă.
Fu întrerupt din exerciţiile acestea pregătitoare. Câţiva oameni
urcau panta muntelui. Absolut convins că era leu adevărat, Dick
se feri să fie văzut; dar transformarea lui în rege al pustiului nu
îl împiedecă să-i recunoască în trecere pe Lewis Dorick, fraţii
Moore, Kennedy şi Sirdey. Dick se strâmbă cu dispreţ. Nu-i avea
Ia inimă pe oamenii aceştia şi, în special, pe Fred Moore, pe care
îl considera duşmanul lui personal.
Cei cinci bărbaţi dispărură în peşteră, spre marea mânie a
lui Dick, care auzi exclamaţiile lor de mirare când descoperiră
focul.
— Doar nu-i peştera lor, murmură el printre dinţi.
Câteva frânturi de frază care ajunseră până la el îl făcură însă
să ciulească urechile. Se vorbea de praf de puşcă şi de bombă,
iar cuvintele acestea erau în legătură cu numele guvernatorului
şi al lui Hartlepool.
Poate că de la depărtarea aceea percepuse vag... Se apropie
cu băgare de seamă de intrarea peşterii, până la un loc de unde
putea desluşi clar tot ce se vorbea înăuntru.
Chiar în clipa aceea, auzi pe cineva vorbind şi recunoscu vocea
lui Sirdey.
— Şi pe urmă?... întrebă fostul bucătar, care îşi continua rolul
de critic pe lângă Dorick.
— Pe urmă?... repetă Dorick.
— 239 —
JULES VERNE
— Da, reluă Sirdey. Bomba ta nu este ca butoiul. Nu poţi
pretinde să-i omori pe toţi. în urma Kav-gerului rămâne Hartle-
pool şi oamenii din poliţie.
— Nu contează!... răspunse Dorick cu violenţă. Nu mi-e teamă
de ei. După tăierea capului, corpul nu mai are importanţă...
Să taie capul guvernatorului! Dick, redevenit brusc serios,
asculta tremurând cuvintele acestea.
V. UN EROU
Să taie capul guvernatorului!... Uitându-şi rolul de leu, Dick
nu se mai gândi decât la fugă. Să se ducă cât mai repede în
Liberia... să spună ceea ce auzise.
Spre nenorocul lui, prea marea grabă îl făcu să nu-şi
socotească mişcările cu îndestulă prevedere. O piatră atinsă în
treacăt se rostogoli cu zgomot şi imediat se ivi cineva în pragul
peşterii, aruncând priviri bănuitoare în toate părţile. Spre marea
lui spaimă, Dick îl recunoscu pe Fred Moore. La rându-i, acesta
zărise şi el copilul.
— A!... tu eşti, mucosule!... zise el. Ce cauţi aici?
Paralizat de spaimă, Dick nu răspunse.
— Ţi-a pierit graiul pe ziua de astăzi? reluă vocea groasă a
lui Fred Moore. Ştiam că ai o gură!... Ia stai puţin!... îţi dau eu
o mână de ajutor ca să ţi-l regăseşti...
Frica îl făcu pe Dick să o rupă la fugă de-a lungul
povârnişului. Din câteva salturi însă, duşmanul îl ajunse din urmă
şi îl ridică în sus ca pe un fulg.
— Ia te uită!... mormăi Fred Moore. Am să te învăţ eu să spio-
nezi, viperă mică!
Dick fu dus imediat în peşteră şi aruncat ca o boarfă la
picioarele lui Lewis Dorick.
— Uite pe cine am găsit afară spionându-ne! zise Fred.
— 241 —
JULES VERNE
Dorick ridică de jos copilul.
— Ce făceai acolo? îl întrebă el cu asprime.
Dick era aproape mort de frică. Şi, ca să fim sinceri, tremura
ca varga. Cu toate acestea însă, mândria fu mai tare decât orice.
Se proţăpi pe picioarele lui mici, ca un cocoş gata de luptă.
— Nu vă priveşte, răspunse el cu dârzenie. Am dreptul să mă
joc de-a leul în peşteră. Nu este a voastră!
— Fă bine şi răspunde mai frumos, mucosule, spuse Fred
Moore, dând un ghiont zdravăn copilului.
Un argument nu prea valabil pentru Dick. Să-l fi tras pe roată,
şi nu s-ar fi dat bătut. în loc să plece capul, îşi umflă şi mai tare
pieptul, strânse pumnii şi îşi privi adversarul în ochi.
— Mare şi laş!... zise el cu dispreţ.
Fred Moore nu păru prea atins de ofensa asta.
— Ce-ai auzit? întrebă el. Să faci bine să spui, că de nu...
Zadarnic ameninţa Fred Moore, degeaba trase câteva palme
copilului. Dick se încăpăţâna într-o tăcere de neînfrânt.
Dorick interveni.
— Lasă copilul, zise acesta. N-ai să scoţi nimic de la el. De
altminteri, n-are nici o importanţă. Fie că a auzit, fie că nu, cred
că n-o să facem prostia de a-i da drumul.
— Cred că nu vreţi să-l ucideţi! interveni Sirdey, care părea
foarte puţin atras de soluţiile violente.
— Nu poate fi nici vorbă de asta, răspunse Dorick înălţând
din umeri. O să-l legăm zdravăn, atâta tot... Are cineva un capăt
de frânghie?
— Eu, zise Fred Moore, scoţând din buzunar lucrul cerut.
Cât ai clipi din ochi, Dick fu legat de mâini şi de picioare, în
aşa fel că nu putea face nici o mişcare. Apoi, Fred Moore îl trans-
portă în cea de-a doua peşteră, unde îl aruncă pe pământ ca pe
un balot.
— Fă bine şi stai liniştit, îi recomandă el prizonierului înainte
de a pleca. Altfel, ai de-a face cu mine, băieţaş!
— 242 —
9
Şi după sfatul acesta, se întoarse lângă tovarăşii lui, spre a relua

discuţia, care se apropia de sfârşit, deoarece avea să sune din nou
trâmbiţa acţiunii. Dorick pusese smoala pe foc şi peste puţin timp
începu, cu mare minuţiozitate, fabricarea bombei.
Pe când ce cei cinci mizerabili se pregăteau astfel pentru crimă,
destinul lucra împotriva lor. Capturarea lui Dick avusese un mar-
tor, în drum spre locul de întâlnire, unde, conform înţelegerii, urma
să fie victimă ferocităţii leului, Sand asistase la toată scena. Văzuse
cum tovarăşul lui era prins, legat şi aruncat în peştera cealaltă.
Sand fu cuprins de o disperare groaznică. De ce puseseră mâna
pe Dick? De ce îl bătuseră? Ce voiau să-i facă?... Poate că îl
omorâseră!... Dar dacă era numai rănit şi aştepta ajutor?
în cazul acesta, Sand avea să-i vină în ajutor. Se repezi în sus
pe munte, se caţără ca o căprioară până la grota de sus, coborî
prin galeria strâmtă care făcea legătura cu cele de jos şi, în mai
puţin de un sfert de oră, ajunse jos la poalele pantei, în locul în
care galeria se lărgea pentru a forma firida întunecoasă în care
fusese aruncat Dick.
Prin culoarul care firida făcea legătura cu grota exterioară,
răzbea puţină lumină. Tot de acolo se auzeau înăbuşit vocile lui
Dorick şi ale complicilor săi. Dându-şi seama că se impunea să
procedeze cu băgare de seamă, Sand îşi încetini mersul şi se
apropie cu paşi de pisică de prietenul lui.
în calitatea lor de ucenici marinari, muşii au totdeauna la ei
un briceag. Sand îl deschise imediat pe al lui şi tăie legăturile pri-
zonerului. De îndată ce se văzu liber, acesta porni în goană, fără
să spună un cuvânt, prin galeria prin care îi venise salvarea. Nu
era lucru de glumă. Numai el ştia cât de gravă era situaţia şi cât
de necesar era să acţioneze repede. Aşa că nu-şi pierdu vremea
cu mulţumiri inutile; se năpusti în galerie şi urcă panta în cea mai
mare grabă, în timp ce Sand gâfâia de zor în urma lui. Evadarea
aceasta ar fi reuşit uşor dacă nenorocirea n-ar fi făcut ca tocmai
în clipa aceea Fred Moare să aibă proasta inspiraţie de a veni să
— 243 —
JULES VERNE
vadă ce face prizonerul. I se păru că zăreşte o formă nedesluşită
care se mişca în lumina palidă răzbătând din prima grotă. Se repezi
la noroc într-acolo şi descoperi astfel galeria de a cărei existenţă
habar nu avusese până atunci. înţelegând imediat că i se jucase
o festă şi că prizonerul evadase, scoase o înjurătură furioasă şi
începu să alerge şi el în susul pantei.
Copiii aveau un avans de vreo cincizeci de metri, dar Fred
Moore, cu picioarele lungi, putea profita de avantajul acesta. Este
drept că întunericul din jur îl împiedeca mult la mers prin gale-
ria aceasta necunoscută lui, dar cunoscută foarte bine de Dick şi
Sand. Fred Moore era însă înfuriat, şi în situaţii de felul acesta
nimeni nu prea ascultă de sfaturile prudenţei. Alerga deci cât îl
ţineau picioarele, cu mâinile întinse înainte, cu riscul de a-şi sparge
capul de vreun colţ de stâncă. Fred Moore nu ştia că avea înain-
tea lui doi fugari. Nu vedea absolut nimic, iar copiii se fereau să
scoată vreun cuvânt. Numai zgomotul pietrelor care se rostogoleau
pe pantă îi dovedea că se află pe drumul cel bun şi, cum tumul-
tul acesta era din ce în ce mai apropiat, deduse de aici că distanţa
dintre el şi fugari se micşora mereu.
Copiii se sileau din răsputeri să menţină distanţa aceasta, să
ajungă în partea aceea a galeriei, unde bolta, foarte joasă, nu era
susţinută decât de o stâncă instabilă, care s-ar fi dislocat la prima
atingere. De aici încolo galeria era mai joasă şi mai îngustă, ast-
fel că ei, cu staturile lor micuţe, ar fi fost mai în avantaj, deoarece
ar fi putut continua să fugă, în timp ce duşmanul lor ar fi fost nevoit
să alerge încovoiat.
Ajunseră, în sfârşit, şi spre locul acesta atât de dorit. Lăsân-
du-se pe vine, Dick reuşi să treacă cu bine. Sand îl urmă de-a
buşilea, când se simţi prins de păr de o mână brutală.
— Te-am prins, tâlharule! auzi el în acelaşi timp o voce în
urma lui.
într-adevăr, Fred Moore era în culmea furiei. Cum el nu ştia
că galeria coboară aici brusc, fusese cât pe aici să-şi spargă capul.
— 244 —
9
Se lovise aşa de tare de boltă, încât rămăsese aproape ameţit o

clipă, clătinându-se, gata să cadă jos. Lovitura asta îi fusese de
folos, căci, căutându-şi prin întuneric un punct de sprijin, dăduse
cu mâna de piciorul fugarului.
Sand se socoti pierdut... Avea să se descotorosească de el, şi
pe urmă aveau să-l prindă şi pe Dick... Ce-aveau să-i facă atunci
lui Dick? Poate că voiau chiar să-l omoare!... Trebuia să împiedice
asta, cu orice preţ.
Judecă oare Sand cu adevărat în chipul acesta? Şi recurse cu
adevărat conştient la mijlocul disperat pe care îl vom vedea? Pare
cam problematic lucrul acesta, căci timp de gândire nu prea avea,
deoarece întreaga dramă în favoarea noastră nu dură mai mult de
câteva secunde.
Se pare că avem în noi un alt eu, care acţionează în favoarea
noastră în anumite cazuri. După filosofi, ar fi subconştientul, care
ne face să găsim, tocmai când nu ne aşteptăm, soluţia unei pro-
bleme pe care am căutat-o mult timp zadarnic. Tot după ei, el ar
fi cel care conduce reflexele noastre şi cauza gesturilor instinc-
tive care pot provoca manifestările active exterioare. Tot el ar fi,
în sfârşit, ceea ce ne determină uneori să săvârşim, pe neaştep-
tate, acte al căror adânc înţeles rămăne ascuns în noi, fără ca în
asta să intre câtuşi de puţin voinţa noastră.
Sand avu un singur gând limpede: să-l salveze pe Dick,
împiedicând urmărirea. Subconştientul făcu restul. întinse
aproape instinctiv braţele şi se apucă strâns de blocul instabil care
susţinea bolta galeriei, în timp ce Fred Moore, nebănuind primej-
dia, îl trăgea cu violenţă înapoi.
Blocul se desprinse uşor şi bolta se prăbuşi cu zgomot. Zgo-
motul acesta îl făcu pe Dick să se oprească pe loc, cuprins de o
presimţire sinistră. Trase cu urechea o clipă, dar nu mai auzi nimic.
Se făcuse iarăşi tăcere adâncă. îl chemă pe Sand, încet, cu voce
înăbuşită, apoi din ce în ce mai tare. în cele din urmă, neprimind
nici un răspuns, se întoarse înapoi şi se lovi de o grămadă de pietre
care astupau cu totul galeria.
— 245 —
JULES VERNE
Dick rămase o clipă nemişcat, buimăcit, apoi porni într-o goană
nebună spre ieşire, spre oraş.
Kav-gerul tocmai citea ceva înainte de a se duce la culcare,
când uşa se deschise cu violenţă şi un fel de arătare plină de noroi
scoţând gemete şi rostind cuvinte nearticulate se rostogoli la
picioarele lui. îl recunoscu surprins pe Dick.
— Sand... domnule guvernator... Sand!... gemu acesta.
Kav-gerul luă o atitudine severă.
— Ce înseamnă asta? Ce s-a întâmplat?
Dick însă nu putea să înţeleagă nimic. Avea ochii rătăciţi, la-
crimi îi şiroiau pe faţă şi bâiguia, gâfâind, vorbe fără şir.
— Sand... domnule guvernator... Sand!... gemu el trăgându-l
pe Kav-ger de mână ca şi cum ar fi vrut să-l hotărască să vină cu
el. Peştera... Dorick... bomba... Sirdey... Moore... Capul... tăiat...
Şi Sand zdrobit... Sand... domnule guvernator... Sand!...
Cu toată incoerenţa lor, cuvintele acestea erau destul de clare.
Trebuie că se petrecuse ceva grav în peşteră, ceva în care erau
amestecaţi, într-un fel sau altul, Dorik, Moore şi Sirdey, şi în care
Sand era victimă. în orice caz, de la Dick nu se putea căpăta infor-
maţii mai precise. Cuprins de o spaimă de neînchipuit, bietul băiat
continua să bâiguie mereu aceleaşi cuvinte, ca şi cum şi-ar fi pier-
dut minţile.
Kav-gerul îl chemă imediat pe Hartlepool şi îi spuse în grabă:
— Se petrece ceva în grote... Ia cinci oameni cu torţe şi vino
după mine. Dar cât mai repede!...
Apoi, fără să mai aştepte răspunsul, se supuse chemării din
ce în ce mai disperate a mâinii micuţe care îl trăgea mereu şi porni
în goană. Două minute mai târziu, în fruntea a cinci oameni înar-
maţi, pornea şi Hartlepool, în aceeaşi direcţie.
Din nefericire, noaptea era foarte întunecoasă şi Kav-gerul nu
se mai vedea. „La grote", spusese el. Hartlepool o luă deci spre
grote, adică spre cea pe care o cunoştea el mai bine şi în care
ascunsese odinioară puştile, în timp ce Kav-gerul, călăuzit de Dick,
— 246 —
9
se îndrepta spre nord, ca să ajungă pe versantul opus al masivu-

lui, unde se aflau cele două grote inferioare din care îşi făcuse
Dorick cartierul general. Acesta, auzind exclamaţia lui Fred Moore,
îşi întrerupsese lucrul şi se repezise în grota cealaltă, însoţit de
ceilalţi, pentru a da o mână de ajutor camaradului lor. Cum însă
Fred Moore n-avea de-a face decât cu un copil, nu statură mult
acolo, ci, după o privire aruncată în grota cufundată în beznă, se
înapoiaseră la lucrul lor.
Fred Moore nu apărea, şi tovarăşii săi, miraţi de întârzierea
aceasta inexplicabilă, pătrunseră din nou în grota interioară,
luminându-şi calea cu o torţă improvizată din crengile puse pe
foc. Sirdey făcu cale întoarsă în scurt timp şi, în loc să-şi urmeze
camarazii, ieşi afară din peşteră şi se ascunse printre stânci. Dis-
pariţia lui Fred Moore nu-i mirosea de loc a lucru bun. Prevedea
complicaţii neplăcute. Iar el, Sirdey, numai un viteaz nu era. în
materie de vicleşug şi înşelăciune, nu l-ar fi întrecut nimeni. Dar
loviturile „tari" nu erau nici în firea, nici în gustul lui. îşi păzea
deci preţioasa lui piele, foarte hotărât să nu se compromită în nici
un fel şi să nu se hazardeze într-o afacere care putea lua o întorsă-
tură proastă.
în timpul acesta, Dorick şi ceilalţi doi tovarăşi ai lui desco-
pereau galeria prin care dispăruse Fred Moore în urmărirea lui
Dick şi a lui Sand. Cum grota nu avea altă ieşire, erau siguri că
cel pe care îl căutau dispăruse pe acolo. Urmară deci şi ei acelaşi
drum, însă după vreo sută de metri fură nevoiţi să să se oprească,
deoarece trecerea le era împiedecată de o grămadă de pietre şi
pământ. în faţa acestui obstacol neaşteptat, se uitară buimăciţi unii
la alţii. Unde naiba putea fi Fred Moore? Negăsind nici un răspuns
la întrebarea aceasta, făcură cale întoarsă, fără să bănuiască măcar
că tovarăşul lor era îngropat sub mormanul acela de pământ.
Ajunseră astfel în prima grotă. Aici îi aştepta o surpriză foarte
neplăcută. La intrarea ei apăruseră, chiar în clipa când intrau, două
forme omeneşti: un bărbat şi un copil.
— 247 —
JULES VERNE
Focul pâlpâia voios şi lumina, împrăştiind bezna, mizerabilii
îi recunoscură pe noii veniţi.
— Dick!... exclamară tustrei, prostiţi de mirare când dădură
cu ochii de băieţaşul pe care ei îl ştiau legat burduf în peştera de
sus.
— Kav-gerul!... bâiguiră ei apoi, cu un amestec de furie şi
spaimă.
Şovăiră o clipă, apoi mânia fu mai tare. William Moore şi
Kennedy se repeziră asupra Kav-gerului, care îi aşteptă fără să
se clintească din loc. Bandiţii scoaseră cuţitele; dar nu avură timp
să se folosească de ele. Fură apucaţi de gât cu mâini puternice
ca oţelul şi loviţi cap în cap până ce se prăbuşiră jos fără cunoştinţă.
Kennedy fu dat gata, cum se spune. Rămase nemişcat la pământ
în timp ce William Moore se ridica clătinându-se. Kav-gerul nu-i
mai dădu însă nici o atenţie şi făcu un pas spre Dorick.
Acesta, zăpăcit cu totul de desfăşurarea fulgerătoare a eveni-
mentelor, asistase la luptă fără să ia parte la ea. Rămăsese ceva
mai în urmă, ţinând în mână bomba de care atârnau câţiva metri
de fitil. Paralizat de spaimă, nu avusese timp să intervină, şi rezul-
tatul luptei îi arăta acum lămurit cât de inutilă ar fi fost orice rezis-
tenţă. Văzându-l pe Kav-ger apropiindu-se, se socoti pierdut...
Atunci, fu cuprins de ceva asemănător nebuniei... Un val de
sânge i se urcă la creier; văzu roşu în faţa ochilor, cum se spune...
Avea să învingă cel puţin o dată în viaţa lui... Cu riscul de a pieri
şi el, omul din faţa lui trebuia să moară!
Se repezi spre foc, apucă un vreasc aprins, dădu foc fitilului
şi se pregăti să arunce proiectilul artizanal.
Nu avu însă timp să săvârşească gestul criminal. Din cauza
neîndemânării lui ori a fitilului defectuos, bomba făcu explozie
în mâinile lui. Se auzi un bubuit groaznic, care cutremură pămân-
tul... Prin deschizătura largă a peşterii ţâşniră limbi de foc...
Explozia fu urmată imediat de un strigăt venit din afară.
Dându-şi seama că greşiseră drumul, Hartlepool sosea cu oamenii
— 248 —
9
lui în pas alergător. Văzură flăcările ţâşnind pe lângă Kav-ger, care

stătea neclintit în mijlocul acestui cerc de foc, şi se repeziră în
ajutorul şefului lor.
Acesta n-avea însă nevoie de nici un ajutor. Scăpase teafăr, ca
prin minune. îi opri cu mâna pe cei care alergau în sprijinul lui.
— Păzeşte intrarea, Hartlepool, ordonă el cu calmul său
obişnuit.
Hartlepool şi oamenii lui se supuseră, buimăciţi de acest sânge
rece nemaipomenit. Fumul se risipea treptat, treptat, însă întune-
ricul era de nepătruns, fiindcă focul se stinsese.
— Lumină, Hartlepool, ceru Kav-gerul.
Fu aprinsă o torţă şi toţi noii sosiţi intrară în peşteră. De clipa
aceasta se folosi Sirdey ca să îşi ia tălpăşiţa. Era lămurit acum şi
nu se mai gândea decât la un lucru: să fugă. Ceea ce şi făcu, dis-
părând în noapte.
în timpul acesta, Kav-gerul şi oamenii lui cercetau teatrul
dramei. Spectacolul era groaznic. Pământul, năclăit de sânge, era
presărat cu resturi din Dorick. Ceva mai departe zăcea William
Moore, cu pântecul sfâşiat, iar la câţiva paşi de el, Kennedy părând
că doarme. De acesta din urmă se apropie acum Kav-gerul.
— Trăieşte, spuse el.
Fostul matelot îşi datora scăparea faptului că, pe jumătate su-
grumat de Kav-ger, nu se mai putuse ridica de jos.
— Nu-l văd pe Sirdey, zise după puţin Kav-gerul, uitându-se
atent înjur. Se părea că a fost şi el pe aici.
Grota fu cercetată atent, dar fără rezultat. în schimb, Hartlepool
descoperi butoiaşul cu pulbere dosit sub mormanul de crengi.
— Uite butoiaşul celălalt! exclamă el triumfător. Sunt tot
oamenii noştri de data trecută.
în clipa aceea, Kav-gerul se simţi prins de mână şi auzi o voce
slabă scâncind:
— Sand!... Domnule guvernator!... Sand!...
— 249 —
JULES VERNE
Avea dreptate Dick. Mai aveau de lucru. Trebuia găsit Sand,
care, după spusele prietenului lui, era amestecat în toată afacerea
aceea.
— Condu-ne, copilul meu meu, rosti Kav-gerul.
Dick porni prin culoarul interior, urmat de toţi ceilalţi, afară
de un om care fu lăsat să-l păzească pe Kennedy. Străbătură ast-
fel cea de-a doua peşteră, apoi urcară galeria până în locul unde
se produsese prăbuşirea.
— Aici! spuse Dick arătând cu mâna grămada de pietre.
Părea sfâşiat de o durere groaznică şi privirea lui rătăcită îi
umplu de milă pe cei de la care cerea ajutor. Nu mai plângea, dar
ochii îi străluceau ca şi cum erau cuprinşi de friguri şi abia era
în stare să vorbească.
— Aici? întrebă Kav-gerul cu blândeţe. Dar, vezi bine, dra-
gul meu, că nu putem merge mai departe.
— Sand! repetă Dick cu încăpăţânare, arătând mereu în aceeaşi
direcţie.
— Ce vrei să spui, micuţul meu? stărui Kav-gerul. Crezi că
prietenul tău este sub dărâmăturile astea?
— Este!... articula anevoie Dick. înainte... treceam... astă
seară... M-a prins Dorick... Am scăpat... Sand în urma mea... Era
să ne prindă Fred Moore... Atunci, Sand a dărâmat asta... peste
el... ca să mă scape pe mine...
Dick se opri şi, aruncându-se la picioarele Kav-gerului:
— Domnule guvernator, imploră el, Sand!
Adânc mişcat, Kav-gerul se sili să-l domolească pe copil.
— Linişteşte-te, dragul meu, spuse el cu bunătate, linişteşte-te.
O să-l scoatem afară pe prietenul tău, fii pe pace. Haide, la lucru!...
porunci el, întorcându-se spre Hartlepool şi oamenii lui.
Toţi se apucară cu înfrigurare să dea la o parte bucăţile de stâncă
- destul de mici, din fericire, ca să le poată urni uşor cu braţele
lor puternice.
— 250 —
9
Ascultând de sfatul Kav-gerului, Dick se dusese în prima grotă,

unde Kennedy începea să-şi vină în fire. Aici se aşeză pe o pia-
tră şi aşteptă, nemişcat ca o statuie, cu privirea aţintită în pământ.
în timpul acesta, ceilalţi lucrau de zor la lumina torţelor. Dick
spusese adevărul. După puţin timp, dădură de un picior, piciorul
unui om. Aceasta îi îndemnă să se grăbească. Treptat, ieşi la iveală
capul unui om lungit la pământ cu faţa în jos. Când voiră însă
să-l scoată la lumină, întâlniră o oarecare rezistenţă. Braţul lui
drept, întins înainte printre pietre, părea că se agăţase de ceva.
într-adevăr, când dădură la o parte şi grămada aceea de sfărâmă-
turi, văzură că mâna ţinea glezna unui picior de copil. I-o des-
făcură deci şi îl întoarseră cu faţa în sus. Era Fred Moore, cu capul
terciuit, cu pieptul zdrobit, mort.
Se apucară atunci de lucru cu şi mai mare ardoare. Piciorul
de care se încleştaseră degetele lui Fred Moore nu putea fi decât
cel al lui Sand. Iar judecând după halul în care fusese găsit Fred
Moore şi după ceea ce începea să apară din trupul micuţ al băia-
tului, părea puţin probabil să mai fie în viaţă. Turtite, zdrobite,
strivite, cu oasele sfărâmate, picioarele lui dădeau loc la pre-
supuneri foarte jalnice referitoare la starea în care avea să fie găsit
restul corpului.
Cu toată graba lor, bărbaţii fură nevoiţi totuşi să se oprească
gânditori înainte de a ataca ua bloc mai mare decât cele de până
atunci şi care apăsa cu greutatea lui enormă genunchii lui Sand.
Blocul acesta susţinea alte câteva din jur şi trebuia manevrat cu
prevedere, spre a nu provoca noi prăbuşiri.
Asta întârzia întrucâtva acţiunea de salvare, dar, în sfârşit, cen-
timetru cu centimentru, fu ridicat şi blocul acesta. Salvatorii nu-şi
putură opri atunci o exclamaţie de mirare. Dincolo era un spaţiu
liber, în care Sand zăcea ca într-un mormânt. Era culcat cu faţa
în jos, ca şi Fred Moore, însă blocurile, susţinându-se între ele,
alcătuiseră o boltă care proteja pieptul copilului. Partea superioară
a corpului părea intactă, astfel că, dacă nu ar fi fost starea jalnică
— 251 —
JULES VERNE
a picioarelor, Sand ar fi putut scăpa nevătămat din acel accident
nefericit.
Fu tras afară cu mii de precauţiuni şi întins jos la lumina
torţelor. Avea ochii închişi, buzele albe şi faţa de o paloare cada-
verică. Kav-gerul se plecă asupra copilului...
Ascultă timp îndelungat. în sfârşit, anunţă cu o voce înăbuşită:
— Respiră.
Doi oameni luară pe braţe corpul nemişcat şi coborâră în tăcere
galeria, urmaţi de ceilalţi. Când cortegiul trist apăru în grota exte-
rioară, Dick se ridică repede şi privi. Văzu picioarele sfărâmate,
faţa galbenă ca ceara... Scoţând un ţipăt groaznic, cu ochii mari
de spaimă şi durere, se prăbuşi la pământ.
VI. TIMP DE
OPTSPREZECE LUNI
Zorii zilei de 31 martie îl găsiră pe Kav-ger încă neadormit.
Prin câte trecuse! Ce experienţă trăise! Reuşise să pătrundă în
întregime sufletul omenesc, capabil de cele mai rele lucruri, ca
şi de cele mai bune totodată, de instinctele cele mai crude, ca şi
de cea mai curată abnegaţie.
înainte de a se ocupa de vinovaţi, se grăbise să vină în aju-
torul victimelor inocente ale acestei drame înspăimântătoare. Cu
ajutorul a două brancarde improvizate, au fost transportate grab-
nic la reşedinţă.
Când Sand fu dezbrăcat şi culcat în pat, starea lui se dovedi
şi mai disperată. Picioarele, literalmente terciuite, nu mai exis-
tau. Priveliştea acestui corp tânăr martirizat era aşa de jalnică, încât
Hartlepool îşi simţi inima sfâşiată şi lacrimi mari începură să curgă
pe obrajii lui bronzaţi de toate vânturile oceanice. Cu o răbdare
părintească, Kav-gerul pansa carnea aceea sfâşiată. De picioarele
lui, groaznic zdrelite, Sand nu avea să se mai servească, proba-
bil, niciodată, fund condamnat la infirmitate pe viaţă. în privinţa
aceasta, nimic de făcut, dar ar fi fost totuşi un rezultat aprecia-
bil dacă s-ar fi putut evita o amputare, care ar fi fost, poate, fatală
unui organism aşa de fragil.
253
JULES VERNE
După ce termină pansamentul, Kav-gerul picură puţin rom
printre buzele decolorate ale rănitului, care începu să geamă încet
şi să murmure cuvinte fără înţeles. Dick părea şi el în mare primej-
die. Cu ochii închişi şi faţa de un roşu cărămiziu, scuturat de
tremurături nervoase, respirând scurt şi anevoios, ardea de o febră
înspăimântătoare. Constatând simptomele acestea, Kav-gerul clă-
tină din cap cu un aer îngrijorat. Starea lui Dick era mult mai gravă
decât cea a salvatorului său.
După ce îi culcară pe cei doi copii, cu toate că era târziu, Kav-
gerul se duse la Harry Rhodes şi îl puse în curent cu cele petre-
cute. Harry Rhodes fu adânc impresionat de cele povestite şi se
oferi să fie de ajutor cu toţi ai lui. Rămase stabilit ca doamna
Rhodes, Clary, Tullia Ceroni şi Graziella să vegheze rând pe rând
la căpătâiul celor doi copii: fetele ziua, mamele lor noaptea. Doam-
na Rhodes fu prima care îşi luă rolul în primire. Se îmbrăcă repede
şi plecă cu Kav-gerul.
Abia acum se hotărî acesta să se ducă acasă să se culce. Era
însă prea tulburat, prea gravă era problema cu care se confrunta
ca să poată dormi.
Dintre cei cinci asasini, trei erau morţi, dar mai rămăseseră în
viaţă doi... Trebuia luată o hotărâre în privinţa lor. Bilanţul dramei
se soldase cu trei oameni ucişi, unul fugar şi doi copii în primej-
die de moarte, astfel că nu mai putea fi vorba de nici un fel de
muşamalizare. Trebuia luată o hotărâre. Dar care?
Natural, mijloacele de acţiune adoptate de oamenii aceştia nu
aveau nimic comun cu cele pe care era înclinat Kav-gerul să le
întrebuinţeze, dar, în fond, principiul era acelaşi. Se reducea, în
realitate, la aceea că oamenii aceştia, ca şi el, nu puteau suferi
constrângerea, nu acceptaseră să se resemneze. Deosebirea de tem-
peramente făcuse restul. Voiseră să doboare tirania, în timp ce el
se mulţumise să fugă. La urma urmei însă, nevoia lor de liber-
tate, indiferent de felul în care şi-o manifestau, era, în realitate,
aceeaşi; oamenii aceştia nu fuseseră decât tot nişte revoltaţi, ca
şi el odată. Cum putea deci să-şi aroge dreptul de a-i pedepsi?
— 254 —
-9-
Dis-de-dimineaţă, Kav-gerul se duse la închisoare, unde

Kennedy îşi petrecuse noaptea lungit pe o bancă. La apariţia guver-
natorului, acesta se ridică repede în picioare, şi, socotind neîn-
destulător seninul acesta de respect, îşi scoase cu umilinţă bere-
ta. Kav-gerul observă atunci că mâinile fostului marinar erau prinse
într-un lanţ scurt şi solid. Părea astfel un animal prins în capcană,
în jurul lui era aerul, spaţiul, libertatea. El nu mai avea dreptul
la bunurile acestea naturale de care voise să lipsească pe alţi
oameni şi pe care alţi oameni i le răpeau acum la rândul lor. Spec-
tacolul acesta fu insuportabil pentru Kav-ger. Deschise uşa camerei
de gardă de alături şi îl chemă pe Hartlepool, care se ivi imediat.
— Desfâ lanţul acesta, spuse Kav-gerul, arătând mâinile încă-
tuşate ale prizonierului.
— Dar, domnule... încercă Hartlepool să obiecteze.
— Te rog... îl întrerupse Kav-gerul, scurt şi hotărât. Apoi,
adresându-se lui Kennedy, când acesta fu eliberat, îl întrebă:
— Ai vrut să mă omori? De ce?
Cu privirea aţintită în pământ, Kennedy dădu din umeri,
frământându-şi între mâini bereta de marinar, drept răspuns că nu
ştia nici el de ce.
După ce îl privi o clipă în tăcere, Kav-gerul deschise larg uşa
închisorii şi se dădu la o parte.
— Pleacă! supuse el
Şi fiindcă Kennedy îl privea nedumerit:
— Pleacă! repetă el cu voce calmă.
Fără să se mai lase rugat, fostul marinar ieşi, încovoindu-şi
spatele. Kav-gerul închise uşa în urma acestuia şi se duse la cei
doi bolnavi ai lui, lăsându-l pe Hartlepool buimăcit cu totul.
Starea lui Sand era staţionară, dar cea a lui Dick se agravase
mult. Pradă unui delir furios, băiatul se zvârcolea în pat vorbind
fără şir. Era clar că avea o congestie cerebrală aşa de puternică,
încât era de temut un deznodământ fatal. Tratamentul obişnuit era
inaplicabil în împrejurarea de faţă. Nu exista, în primul rând, gheaţa
— 255 —
JULES VERNE
necesară pentru a răcori fruntea fierbinte a bolnavului. Insula Hoste
nu progresase până la a avea gheaţă în alt anotimp decât iarna.
Din fericire, natura avea să se însărcineze să-i vină în ajutor
Kav-gerului. Iarna anului 1884 a fost de o asprime neobişnuită
şi, totodată, de o precocitate excepţională. începu din primele zile
ale lui aprilie prin furtuni violente care ţinură timp de o lună, fără
întrerupere. După furtunile acestea urmă o scădere excesivă a tem-
peraturii, care provocă, în cele din urmă, viscole cum nu mai
văzuse Kav-gerul de când se afla în Magellania. Atât cât le stătu
în putere, coloniştii luptară cu mult curaj împotriva zăpezilor, dar,
în cursul lui iunie, viscolul reîncepu cu aşa violenţă, că fură nevoiţi
să se dea bătuţi. Cu toate sforţările lor, stratul de zăpadă atinse
pe la mijlocul lui iunie o grosime de mai bine de trei metri. Liberia
era acoperită în întregime cu un linţoliu îngheţat. Ferestrele de
la primul etaj al caselor serveau acum de uşă de intrare, iar
locuinţele cu un singur nivel nu aveau altă ieşire decât o gaură
făcută în acoperiş. Se înţelege deci că orice activitate devenea
imposibilă, iar relaţiile sociale se reduceau la un minimum indis-
pensabil pentru asigurarea existenţei.
Sechestrarea aceasta influenţă enorm asupra sănătăţii oame-
nilor! îşi făcură apariţia iarăşi câteva boli epidemice, şi Kav-gerul
fu nevoit să vină în ajutorul unicului medic din Liberia, deoarece
acesta nu mai putea face faţă situaţiei.
Din fericire, scăpase de grijă în privinţa lui Dick şi a lui Sand.
Primul care pornise pe calea vindecării fusese Sand. După vreo
zece zile de la accident, starea lui se îmbunătăţi foarte mult şi fu
considerat în afară de orice primejdie. Şi, într-adevăr, cicatrizarea
rănilor progresă cu acea repeziciune proprie ţesuturilor tinere. După
mai puţin de două luni, Sand fu autorizat să părăsească patul.
Să părăsească patul!... La drept vorbind, expresia este improprie.
Sand nu putea, nu avea să mai poată părăsi patul, nici să facă vreo
mişcare fără ajutorul altcuiva. Picioarele lui moarte nu-i mai puteau
susţine corpul, condamnat de acum încolo la o infirmitate pe viaţă.
— 256 —
9
De altfel, băiatul nu părea prea mâhnit de lucrul acesta. Când

îşi recăpătase cunoştinţa, primele lui cuvinte fuseseră ca să se
informeze de soarta prietenului lui, pentru salvarea căruia se sa-
crificase. Un zâmbet îi înflori pe buze când i se confirmă că Dick
era sănătos, dar, în scurt timp, asigurările acestea nu-i mai fură
de ajuns şi, pe măsură ce îşi recăpăta puterile începu să ceară să-l
vadă pe Dick, cu o stăruinţă din ce în ce mai încăpăţânată.
Lucru care fu mult timp imposibil. Dick continuă să delireze
mai bine de o lună. Corpul îi ardea ca focul, cu toată gheaţa de
care Kav-gerul putea face uz acum fără nici o economie. Apoi,
când perioada aceasta acută a bolii luă sfârşit, bolnavul era aşa
de slăbit, că viaţa nu-i mai atârna decât de un fir de aţă.
Pe urmă, convalescenţa făcu progrese repezi. Leacul cel mai
bun fu vestea că şi Sand era salvat. Aflând lucrul acesta, chipul
lui Dick se lumină de o bucurie cerească şi, pentru prima oară în
decurs de atâtea zile, adormi şi avu un somn liniştit.
Chiar a doua zi îl putu asigura el însuşi pe Sand că era ade-
vărat ce i se spusese, astfel că şi acesta scăpă de orice grijă. Pro-
pria lui suferinţă o privea cu inimă uşoară. Liniştit în privinţa lui
Dick, ceru imediat vioara, şi, când o avu în mână, păru în cul-
mea fericirii.
Peste câteva zile, în urma stăruinţelor lor, fură instalaţi în
aceeaşi cameră. Şi de atunci timpul trecu pentru ei cu o repezi-
ciune de vis. în pătucurile lor aşezate unul lângă altul, Dick citea,
Sand cânta din vioară şi, din când în când, se priveau zâmbind.
Se socoteau perfect fericiţi.
O zi tristă fu cea în care Sand se dădu jos din pat. Priveliştea
martiriului prietenului său îl aruncă pe Dick într-o stare de dis-
perare nespusă. Impresia produsă asupra lui de spectacolul aces-
ta fu adâncă, transformându-l imediat, ca şi cum ar fi fost atins
cu o baghetă miraculoasă. Se născu un alt Dick, cuminte, mai
potolit, mai sfios şi mai puţin războinic.
— 257 —
JULES VERNE
Era atunci pe la începatul lui iunie, adică pe timpul când zăpa-
da începea să-i blocheze pe Liberieni în casele lor. O lună mai
târziu, iarna era în toi; nu se mai putea conta pe vreme frumoasă
până în primăvară.
Kav-gerul se strădui să reacţioneze împotriva efectelor depri-
mante ale acestei întemniţări prelungite şi organiză jocuri în aer
liber. Printr-un canal săpat cu multă trudă în malul râului, fu trasă
o şuviţă de apă care, răspândită în câmpie, formă un teren mi-
nunat de patinaj. Adepţii acestui sport, foarte practicat în Ame-
rica, au profitat de pe urma lui cu bucurie. Pentru ceilalţi, se orga-
nizară curse de ski şi de săniuţe de-a lungul colinelor din sud.
încetul cu încetul, coloniştii prinseră gust de sporturile aces-
tea de iarnă şi putem spune că mişcarea în aer liber a contribuit
enorm la menţinerea voioşiei şi sănătăţii lor.
Şi aşa, târâş-grăbiş, o duseră până la 5 octombrie, când începu
dezgheţul.
în primul rând, se topi zăpada care acoperea câmpia dinspre
ocean. Peste puţin începu să se topească şi cea îngrămădită asupra
Liberiei, transformând străzile în pâraie, în timp ce râul îşi sfărâ-
ma închisoarea lui de gheaţă. Apoi, fenomenul generalizându-se
şi întinzându-se până pe primele pante din sud, topirea alimentă
timp de multe zile torentele noroioase care se scurgeau prin ca-
pitală, făcând ca apele râului să crească vertiginos şi ameninţând
din clipă în clipă să se reverse asupra oraşului.
Sub presiunea acestei primejdii iminente, Kav-gerul puse la
lucru toate braţelele de care dispunea colonia. O armată de munci-
tori construi în grabă un dig, care înconjura oraşul în partea
ameninţată, formând un unghi cu vârful spre sud-vest şi cu cele
două laturi desfăşurându-se una oblic spre munţii din sud, iar
cealaltă urmând paralel cursul râului. Câteva case, şi în special
cea a lui Patterson, construite prea aproape de mal, rămâneau în
afara perimetrului de protecţie.
— 258 —
9
Construcţia digului nu dură mai mult de patruzeci şi opt de

ore. Era şi timpul. Un potop de apă se scurgea năvalnic din in-
terior spre ocean. Vârful digului tăia în două cascada aceasta vije-
lioasă, aruncând-o parte spre vest, în râu, parte spre est, în ocean.
Cu toată înclinarea solului, în câteva ore Liberia deveni un fel
de insulă în insulă. Din toate părţile o înconjura un brâu de apă
imens din care răsăreau spre est şi sud munţii, şi spre nord-vest
casele din Bourg-Neuf, situate pe un teren ceva mai ridicat. Orice
comunicaţie între oraş şi periferiile lui era tăiată.
Trecură opt zile şi nivelul nu arăta nici o tendinţă de descreştere,
când se produse un accident grav. în dreptul proprietăţii lui Pa-
tterson, malul, ros de apele furioase, se prăbuşi brusc, târând cu
el casa irlandezului şi, o dată cu ea, şi pe proprietar, care se trezi
prins pe neaşteptate cu Long într-un vârtej formidabil.
Sub privirea neputincioasă a câtorva spectatori care se aflau din
întâmplare pe dig, casa dispăru în vâltoare, cu locuitori cu tot.
Peste puţin timp, ca şi cum crima aceasta dublă i-ar fi domolit
mânia, nivelul apei coborî din ce în ce mai mult şi, în cele din
urmă, la 5 noiembrie, exact la o lună de zile de la începerea
dezgheţului, râul îşi reluă cursul obişnuit.
Dar ce dezastru rămânea în urmă! Străzile din Liberia erau pline
de şanţuri şi gropi, şoselele din împrejurimi distruse în aşa hal,
încât aproape că a nu li se mai cunoaşte nici măcar urma.
Astfel că prima grijă a coloniştilor fu restabilirea căilor de
comunicaţie. Şoseaua care ducea la Bourg-Neuf suferise cel mai
mult, din cauză că era construită chiar prin mijlocul câmpiei
mlăştinoase. Fu însă nevoie de mai bine de trei săptămâni de muncă
intensă până să fie redată circulaţiei.
Spre surprinderea generală, prima persoană care făcu uz de ea
fu Patterson în persoană. Observat de pescarii din Bourg-Neuf în
clipa în care era târât spre ocean, agăţat cu disperare de o bucată
de lemn, irlandezul avusese norocul să scape cu bine din acest
impas. Nu tot aşa stătuseră lucrurile însă şi cu Long. Cu toate
cercetările întreprinse, acesta rămase dispărut pentru totdeauna.
— 259 —
9
Informaţiile acestea fură obţinute mai târziu, de la salvatorii

lui Patterson, deoarece acesta se dusese direct spra locul fostei
sale locuinţe, fără să dea nici cea mai mică lămurire asupra
peripeţiei lui. Când văzu cu proprii-i ochi urmările reale ale nenoro-
cirii, disperarea îi fu fără margini. Odată cu casa dispărea tot ce
avusese el pe pământ! Pierise fără urmă şi pentru totdeauna tot ce
adusese cu el pe insula Hoste, tot ce agonisise de atunci cu preţul
unei munci câineşti şi al lipsurilor de tot felul.
Cu toate acestea, Patterson nu se tângui, nu se plânse. Rămase
tăcut şi gânditor câtva timp, cu ochii fixaţi pe apele râului care
îi răpise tot avutul, apoi porni hotărît să-l caute pe Kav-ger. Găsin-
du-l, se scuză cu o politeţe umilă de libertatea pe care şi-o lua şi
îi aduse la cunoştinţă că inundaţia, după ce fusese cât pe aci să-i
coste viaţa, îl adusese la sapă de lemn.
Kav-gerul, care nu-l putea suferi pe reclamant, răspunse cu
răceală:
— Este foarte regretabil, dar nu văd ce pot face eu în situaţia
asta? Vreţi să solicitaţi un ajutor?
Revers al cumplitei lui zgârcenii, Patterson avea o calitate:
mândria. Nu ceruse niciodată nimic nimănui. Dacă nu se arătase
prea scrupulos în alegerea mijloacelor, ţinuse piept de unul sin-
gur celorlalţi oameni, şi în lenta lui ascensiune spre avere nu dato-
ra nimănui nimic.
— Nu cer milă, răspunse el înălţând capul. Ci doar să mi se
facă dreptate.
— Dreptate? repetă Kav-gerul mirat. împotriva cui?
împotriva oraşului Liberia, răspunse Patterson, a întregului stat
hostelian.
— în ce privinţă? întrebă Kav-gerul, din ce în ce mai mirat.
Reluându-şi atitudinea lui smerită, Patterson îşi expuse păsul
în termenii cei mai dulcegi. După părea lui, întreaga colonie era
răspunzătoare de tot; în primul rând, fiindcă era vorba de o nenoro-
cire generală şi publică, ale cărei consecinţe dăunătoare trebuiau
— 261 —
JULES VERNE
suportate proporţional de toţi, şi pe urmă, deoarece ea îşi negli-
jase complet datoria, reconstruind digul care salvase oraşul chiar
pe malul râului, încât să protejeze toate casele, fără excepţie.
Zadarnic căută Kav-gerul să-i explice că nedreptatea de care
se plângea nu exista decât în imaginaţia lui, că dacă digul ar fi
fost construit mai aproape de râu s-ar fi prăbuşit odată cu malul
şi că, prin urmare, ar fi fost inundat tot restul oraşului; Patterson
nu voi să audă de nimic şi se încăpăţâna să-şi repete mereu argu-
mentele precedente... Scos din răbdări, Kav-gerul puse scurt capăt
acestei discuţii fără nici un rost.
Nici Patterson nu mai stărui, de altfel. Se duse imediat să-şi
reia locul printre lucrătorii din port, hotărât să-şi reclădească, fără
o clipă de întâtrziere, viaţa distrusă.
Considerând incidentul definitiv închis, Kav-gerul nu se mai
gândi de loc la el. De a doua zi chiar, se convinse însă că se înşela.
Nu, incidentul nu era câtuşi de puţin închis; dovadă reclamaţia
pe care o primi Ferdinand Beauval în calitatea lui de preşedinte
de Tribunal. Irlandezul avusese odată ocazia să se convingă că
exista Justiţie pe insula Hoste şi recurgea acum pentru a doua oară
la ea.
De voie, de nevoie, procesul fu judecat şi bineînţeles că Pa-
tterson îl pierdu. După pronunţarea sentinţei, stăpândindu-şi cu
greu furia provocată de eşecul acesta, surd la aluziile batjocori-
toare de care nu fu cruţat de concetăţenii săi, irlandezul se întoarse
frumuşel la slujba lui de muncitor.
Dar alte gânduri începură să încolţească în sufletul lui. Până
atunci el împărţise globul în două tabere: de o parte el, de cealaltă
restul omenirii. Problema consta numai în a face să treacă cât mai
mult aur dintr-o tabără într-alta. Asta necesita numai o luptă con-
tinuă şi dârză, dar nu implica sentimente de ură. Ura este o patimă
deşartă, nefolositoare; dobânzile ei nu se plătesc în monedă cu un
curs valabil, astfel că adevăratul avar nu ştie ce-i aceea ură. Pater-
son începu să urască. îl ura pe Kav-ger, fiindcă nu-i făcuse drep-
— 262 —
9
tate, ura întreg poporul hostelian care privea cu nepăsare dis-

trugerea unei avuţii câştigate cu preţul atâtor eforturi, atâtor zile
obositoare de muncă şi lipsuri.
Patterson îşi ascunse în suflet ura aceasta unde avea să crească
şi să se mărească din ce în ce mai mult. Deocamdată nu avea nici
o putere faţă de duşmanii lui. Dar lucrurile se puteau întoarce...
El ştia să aştepte.
Pe la sfârşitul anului 1884, o corabie aduse cele două sute de
puşti comandate după primul atentat al lui Dorick. Statul hostelian
era, prin urmare, în posesia unui număr de aproape două sute cinci-
zeci de arme de foc, în afară de cele pe care şi le putuseră procu-
ra un număr restrâns de colonişti.
Tot în vara aceea se produseră două evenimente importante.
Unul dintre ele îl priveşte pe Dick.
încă de la data de 15 iunie a anului trecut, cei doi copii puteau
fi consideraţi vindecaţi. în special Dick, care, deşi slăbit, promitea
să se refacă în scurt timp, cu marea poftă de mâncare care îi rămă-
sese de pe urma bolii. Cât despre Sand, starea lui generală nu mai
lăsa nimic de dorit şi, în ceea ce priveşte restul, nu mai era cazul
de a se preocupa cineva de urmările accidentului, deoarece nici
o putere din lume nu-l putea scăpa de imobilitatea la care era con-
damnat pentru tot restul vieţii. Sărmanul infirm nu se plângea,
de altfel, de nenorocirea asta şi se consola de minune cu prietenia
din ce în ce mai duioasă pe care i-o arăta micul lui prieten Dick.
Kav-gerul privea cu ochi buni prietenia aceasta. Pe durata con-
valescenţei celor doi copii, avusese tot timpul să-i studieze şi prin-
sese o dragoste aproape părintească de ei. Dick, în special, îi atră-
sese atenţia şi interesul şi din alt punct de vedere. Se putuse
convinge zi de zi ce suflet nobil şi simţitor, ce inteligenţă vie avea
băiatul acesta. Astfel, încetul cu încetul ajunsese la convingerea
că ar fi fost păcat ca darurile acestea aşa de rare să rămână nefolosite.
Pătruns de ideea aceasta, hotărî să se ocupe mai de aproape
de copilul acesta, pentru a-l face moştenitorul diverselor lui
— 263 —
JULES VERNE
cunoştinţe în diferitele domenii ale activităţii omeneşti. Colabo-
rase în direcţia aceasta şi cu Halg, dar era convins că, în cazul
lui Dick, rezultatele aveau să fie cu totul altele. Sămânţa arun-
cată de el avea mult mai multe şanse de a creşte viguros şi pros-
per pe terenul acesta pregătit de o lungă serie de ascendenţi ci-
vilizaţi; cu condiţia, desigur, ca Dick să-şi dea silinţa pentru a pune
în valoare dararile cu care îl înzestrase natura.
Pe la sfârşitul iernii, Kav-gerul îşi începuse rolul de educator,
îl luă într-o zi pe Dick cu el şi făcu apel direct la inima lui:
— Uite că Sand s-a făcut bine, îi spuse el când fură singuri
afară din oraş. O să rămână însă infirm toată viaţa. Nu trebuie să
uiţi niciodată, copilul meu, că el şi-a pierdut picioarele numai pen-
tru a-ţi salva ţie viaţa.
Dick ridică spre Kav-ger ochii plini de lacrimi. Cum de-i putea
vorbi astfel guvernatorul, când nimic în lume nu-l putea face să
uite ceea ce îi datora lui Sand?
— Cel mai frumos chip de a-i mulţumi este să faci în aşa fel
sacrificiul lui să se dovedească bun la ceva, adăugă Kav-gerul.
Trebue să cauţi să fii de folos celor din jurul tău, ca şi ţie însuţi.
Ai fost un copil până acum, trebuie să te pregăteşti pentru a deveni
un bărbat.
Ochii lui Dick străluciră. Cuvintele acestea îi mergeau la inimă.
— Ce trebuie să fac pentru asta, domnule guvernator? între-
bă el.
— Să munceşti! răspunse Kav-gerul cu voce gravă. Dacă îmi
făgăduieşti că vrei să munceşti din toată inima, eu voi fi profe-
sorul tău. Vom străbate împreună universul minunat al ştiinţei...
— O, domnule guvernator!... exclamă Dick, incapabil să mai
spună altceva, din cauza emoţiei.
Lecţiile începură imediat. Kav-gerul consacra zilnic o oră ele-
vului său, care făcu în scurt timp progrese uimitoare. Lecţiile
desăvârşiră transformarea operată în caracterul lui de sacrificiul
lui Sand. Nu mai era vorba acum de jocuri de-a restaurantul sau
— 264 —
9
de-a leul. Copilul din el murise, dând naştere unui bărbat prematur,
călit prin durere.
Al doilea eveniment important fu căsătoria lui Halg cu Gra-
ziella Ceroni. Halg avea atunci douăzeci şi doi de ani şi Grazi-
ella, aproape douăzeci.
Viitorul noii căsnicii era asigurat. Din pescuit, Halg obţinea
rezultate minunate. Era vorba chiar să ridice în apropiere de Bourg-
Neuf o fabrică de conserve pentru export. Oricum însă, Halg avea
şi aşa o piaţă de desfacere destul de largă pentru produsele lui.
Pe la sfârşitul verii, Kav-gerul primi de la guvernul chilian
răspunsul la propunerile referitoare la Capul Horn. Răspunsul aces-
ta era destul de vag; cereau timp de gândit. Kav-gerul cunoştea
destul de bine uzanţele birocratice, astfel că îşi continuă cu răb-
dare tratativele diplomatice.
Veni apoi iarăşi iarna cu viscolele ei şi ar fi trecut cu bine,
dacă tocmai atunci nu s-ar fi produs o agitaţie politică în sânul
populaţiei.
Ciudat lucru, autorul ocazional al acestei agitaţii nu era altul
decât Kennedy. Fostul marinar era cunoscut acum în urma celor
întâmplate în peşteri, astfel că atunci când îşi făcu reapariţia prin-
tre colonişti, nu fu primit cu prea multă căldură. încetul cu înce-
tul însă, fu uitat şi, printr-un fenoment ciudat de cristalizare, toţi
nemulţumiţii începură să se strângă în jurul lui. Era un personaj
cu trecere, căci nemulţumiţi se găsesc pretutindeni. Nimeni nu
poate satisface pe toată lumea. Aşa că şi în Liberia existau mii
de nemulţumiţi, elemente eterogene care totuşi se înţelegeau de
minune, pentru motivul că nu era vorba decât de a face opoziţie
conducerii.
înţelegerea era deci deplină, şi din ea rezultă o agitaţie - super-
ficială, de altfel - care în cursul iernii se concretiza prin întruniri
şi mitinguri de protest. întrunirile acestea nu se prea bucurau de
o asistenţă numeroasă, dar făceau atâta tapaj, încât Kav-gerul sfârşi
prin a le da atenţie.
— 265 —
JULES VERNE
Fără să se simtă câtuşi de puţin indignat de această nouă dovadă
a nerecunoştinţei omeneşti, el examina cu sânge rece revendicările
formulate şi, într-o privinţă cel puţin, le găsi întemeiate. Nemul-
ţumiţii aveau dreptate când susţineau că guvernatorul îşi atribuise
singur mandatul de conducător al statului şi că prin asta săvârşise
un act de tiran absolut.
Fireşte, Kav-gerul nu regreta deloc că violase libertatea
supuşilor săi. Aşa era atunci situaţia. Acum însă lucrurile se schim-
baseră. Hostelienii se apucaseră cu nădejde de treabă, viaţa socială
era în plină dezvoltare, astfel că se impunea organizarea condu-
cerii pe baze mai democratice.
Hotărî deci să dea satisfacţie protestelor şi convocă colegiul
electoral pentru ziua de 20 octombrie 1885, adică pentru primele
zile de primăvară. Populaţia totală a insulei se ridica atunci la mai
bine de două mii de suflete, dintre care o mie două sute şapte-
zeci şi cinci de bărbaţi majori. Cum însă unii dintre alegători nu
putuseră da curs convocării, nu fură exprimate realmente decât
o mie douăzeci şi şapte de voturi, dintre care nouă sute şaizeci
şi opt în favoarea Kav-gerului. Cum alegătorii erau puşi să alegă
şi un consiliu de trei membri care să-l asiste pe Kav-ger în exer-
ciţiul funcţiilor lui, corpul electoral avu înţelepciunea a-i alege
pe Harry Rhodes, Hartlepool şi Germain Riviere, cu o majoritate
zdrobitoare de voturi. Opoziţia fu nevoită deci să se dea bătută.
Kav-gerul profită de libertatea relativă pe care i-o dădea cola-
borarea consiliului, pentru a face o călătorie pe care o plănuia de
mult. La 25 noiembrie plecă cu Wel-Kiej-vX şi nu se înapoie decât
după cincisprezece zile, complet lămurit acum asupra posibilităţilor
de realizare a proiectului său cu privire la farul de pe Capul Horn.
în clipa în care debarca pe insulă, un călăreţ intră în Liberia
pe şoseaua din nord. După praful care acoperea calul şi călăreţul,
se putea recunoaşte că venea de departe şi în cea mai mare grabă.
Călăreţul se îndreptă direct spre Casa administraţiei, unde
ajunse în acelaşi timp cu Kav-gerul. Anunţând că aduce veşti
grave, ceru o audienţă particulară, care îi fu acordată pe loc.
— 266 —
-9-
Un sfert de oră mai târziu, Consiliul era întrunit şi fură trimişi

imediat emisari în căutarea oamenilor din detaşamentul de poliţie.
Nu trecuse nici o oră de la sosirea Kav-gerului şi acesta, în frun-
tea a douăzeci şi cinci de călăreţi, pornea spre interiorul insulei,
în goana cea mai mare.
Motivul acestei plecări grăbite fu cunoscut imediat şi zvonuri
sinistre se răspândiră în oraş. Se spunea că insula fusese invadată
de o armată de patagoni care traversase Canalul Beagle şi debar-
case pe coasta de nord a peninsulei Dumas, pornind asupra
Liberiei.
VII. INVAZIA
Zvonurile acestea erau întemeiate, însă exagerate. Ca de obi-
cei, adevărul se deforma trecând din gură în gură. Hoarda de pata-
goni care debarcase cu douăzeci şi patru de ore mai înainte pe
ţărmul de nord al insulei nu merita numele de armată.
Sub numele de patagoni se înţelege în mod obişnuit toate
popoarele - în realitate foarte deosebite unele de altele din punct
de vedere etnologic - care trăiese în pampasurile Americii de Sud.
Dintre acestea, cele mai din nord, adică vecine cu Argentina, sunt
relativ paşnice. Ocupându-se cu agricultura, ele formează
numeroase sate şi chiar oraşe mai mult sau mai puţin importante.
Spre sud însă, situaţia se schimbă radical. Popoarele de aici sunt
aproape exclusiv nomade, trăind numai din vânătoare. Indigenii
care le compun, patagonii propriu-zişi, sunt, în general, ochitori
dibaci şi călăreţi neîntrecuţi. La ei, războaiele dintre triburi sunt
aproape permanente şi nu cruţă nici pe rarii străini care se aven-
turează până regiunile acestea aproape neexplorate. Aceştia sunt
adevăraţii sălbatici.
Năvălitorii din insula Hoste făceau parte din categoria aceas-
ta de indieni. După cum am văzut, patagonii obişnuesc să facă
astfel de incursiuni prin ţinuturile învecinate, şi uneori chiar până
în Ţara de Foc. Totuşi, nu se aventuraseră niciodată aşa de departe
ca până acum.
— 268 —
9
Galopând în fruntea tovarăşilor săi, Kav-gerul se întreba mereu

ce motiv să-i fi împins pe patagoni să întreprindă o expediţie aşa
de puţin conformă cu obiceiurile lor seculare. în bună parte, pro-
babil că hotărîrea lor se datora reputaţiei pe care şi-o câştigase
Liberia, care trecea prin împrejurimi drept un oraş plin de bogăţii.
Imaginaţia sălbaticilor dăduse proporţii şi mai mari acestor pre-
supuse avuţii şi le stârnise pofta de jaf.
în drum, trupa pe care a comanda Kav-gerul mai crescu cu
câţiva oameni. Coloniştii care aveau cai se alăturau detaşamen-
tului. Celorlalţi, Kav-gerul le dădu instrucţiuni în fugă, poruncin-
du-le să dea alarma şi să adune câţi mai mulţi luptători. Cei care
aveau puşti trebuiau să se posteze de o parte şi de alta a şoselei,
alegând poziţiile cele mai inaccesibile, încât să nu poată fi urmăriţi
de indieni. De acolo, aveau să tragă asupra năvălitorilor, bătând
apoi în retragere spre culmile cele mai ridicate ale munţilor. Con-
semnul era să se tragă, de preferinţă, asupra cailor, numai pen-
tru a-i scoate pe duşmani din luptă. Coloniştii neînarmaţi aveau
să sape pe şosea şanţuri cât mai dese şi să se retragă apoi, luân-
du-şi cu ei tot ce se putea transporta în grabă. în felul acesta, năvă-
litorilor le-ar fi fost foarte greu să se aprovizioneze cu cele nece-
sare pentru hrană. Centrul de comandă al tuturor avea să fie ferma
lui Riviere, care era destul de solid construită ca să poată rezista
oricărui asalt.
Aşa cum prevăzuse, Kav-gerul nu ajunse la istmul peninsulei
Dumas decât în seara de 11 decembrie, pe la orele şase. Nu zărise
încă nici picior de patagon. De aici încolo se apropia însă de punc-
tul unde debarcaseră năvălitorii şi se impunea să fie cu cât mai
mare băgare de seamă. Abia pe la ora douăsprezece noaptea
începură să se zărească în noapte focurile patagonilor, care nu se
mişcaseră încă din loc, aşteptând să li se odihnească caii.
Mica trupă a Kav-gerului număra acum treizeci şi doi de
oameni; în urma lor însă, sute de braţe desfundau drumurile şi
îngrămădeau pe ele trunchiuri de arbori şi baricade de tot felul,
pentru a îngreuna înaintarea năvălitorilor.
— 269 —
JULES VERNE
Detaşamentul se opri la cinci, şase kilometri de tabăra indie-
nilor. Câţiva colonişti plecară cu caii dincolo de istm şi rămaseră
acolo pentru a-i păzi, iar ceilalţi călăreţi, deveniţi acum pedestraşi,
se ascunseră prin văgăunile din apropierea şoselei, aşteptând ivirea
inamicului.
Kav-gerul nu intenţiona să dea o luptă pe faţă, înfruntare care,
dat fiind disproporţia de forţe, ar fi fost cât se poate de nechibzuită.
Cel mai indicat lucru era o tactică de guerilla, hărţuind pe ina-
mic cu focuri dese şi schimbându-se mereu poziţiile de tragere.
Patagonii nu luptau decât călare, aşa că nu riscau să fie urmăriţi
de ei pe terenul acela prăpăstios, unde fiecare stâncă putea fi o
capcană.
A doua zi, pe la orele nouă dimineaţa, primii duşmani îşi făcură
apariţia. Ştiindu-se aşa de departe de ţara lor, într-un ţinut cu totul
necunoscut, înaintau cu cea mai mare băgare de seamă, în for-
maţie strânsă, ceea ce uşura foarte mult misiunea trăgătorilor
hostelieni, ascunşi printre stâncile de pe marginea drumului.
Izbucniră la un moment dat trei detunături în stânga lor şi capul
coloanei dădu, înspăimântat, înapoi, producând dezordine şi pa-
nică în rândurile din urmă. Cum însă împuşcăturile nu se repetară,
îşi veniră în fire imediat. Toate focurile îşi atinseseră ţinta. Pe mar-
ginea şoselei se zvârcolea un om în agonie, şi ceva mai încolo
zăceau doi cai, atinşi grav de gloanţe.
Cinci sute de metri mai departe de acolo, patagonezii se loviră
de o baricadă formată din trunchiuri de copac. în timp ce căutau
să o înlăture, răsunară alte împuşcături. Unul dintre gloanţe nimeri
şi trânti la pământ încă un cal.
Manevra fu repetată cu succes până când capul coloanei ajunse
la istmul peninsulei Dumas. în punctul acela unde şoseaua tre-
cea printr-o trecătoare îngustă, situaţia se agrava pentru năvăli-
tori. Aici, fusese construită o baricadă mai mare şi mai puternică
decât precedentele. în clipa în care patagonezii se năpustiră asupra
ei, împuşcături pârâiră pe flancul lor stâng. După o clipă de
— 270 —
9
şovăială, se hotărâră să riposteze, trăgând la întâmplare, în timp

ce o parte din ei se străduiau să elibereze trecerea.
împuşcăturile deveniră imediat mai dese, şi o ploaie de gloanţe
mătură şoseaua. Primii care se aventurară în zona aceasta primej-
dioasă fură culcaţi la pământ, lucru care îi puse pe gânduri pe
ceilalţi; ceata se opri pe loc, nehotărâtă, în timp ce câţiva călăreţi
alergau de la un capăt al ei la celălalt, ca şi cum ar fi transmis
ordinele unui şef.
De câte ori unul dintre călăreţii aceştia ajungea în capătul
dinainte al coloanei, cei de acolo încercau un nou atac asupra ba-
ricadei, pentru ca să se retragă apoi imediat când un om sau un
cal, rănit sau ucis, le dovedea cât de primejdioasă era poziţia aceea.
Se scurseră astfel câteva ore. Abia spre seară fu spartă bari-
cada. Numai ploaia de gloanţe mai bara acum drumul. Patagonezii
luară atunci o hotărâre disperată. îşi struniră caii şi porniră brusc
în galop vijelios de-a lungul şoselei. Căzură trei oameni şi doispre-
zece cai, dar restul cetei trecu şi, cinci kilometri mai departe, pro-
fitând de un loc descoperit, se opri şi începu pregătirile pentru
popasul de noapte. Hostelienii însă îşi continuară retragerea strate-
gică şi se duseră să-şi aleagă poziţii pentru a doua zi. Ziua fu-
sese bună. Ea costa pe năvălitori treizeci de cai şi cinci oameni
scoşi din luptă.
A doua zi, adoptară aceeaşi manevră. Pe la ora două după-
amiază, patagonii ajunseră la capătul cotului făcut de şosea, pen-
tru a străbate lanţul de munţi din centrul insulei. Urcaseră până
atunci vreo trei ore, fără întreruperi. Oameni şi animale, toţi erau
rupţi de oboseală. înainte de a intra în defileul care începea din
locul acela, făcură un popas scurt. Kav-gerul profită de răgazul
acesta, pentru a lua poziţie la oarecare depărtare mai înainte. Trupa
lui, mărită cu trăgători recent sosiţi sau întâlniţi pe drum, număra
acum mai bine de şaizeci de puşti. îşi postă oamenii pe o distanţă
de o sută de metri, în locul unde şanţul era mai adânc, de aceeaşi
parte a drumului. Perfect adăpostiţi în dosul stâncilor, hostelienii
îşi băteau joc de gloanţele duşmane.
— 271 —
JULES VERNE
De îndată ce patagonii se puseră în mişcare, o salvă seceră
primele lor rânduri. Dădură înapoi în dezordine, apoi încercară
să înainteze. Tentativă fără succes. Şi aşa mereu, înainte şi înapoi,
timp de aproape două ore. Patagonii erau viteji, dar nu prea
străluceau prin deşteptăciune. Abia după ce văzură căzând un mare
număr dintre ai lor, îşi amintiră de manevra care le reuşise aşa de
bine în ajun. Ceata se strânse în grup compact şi se năpusti, toată,
în galop năvalnic, înainte. Copitele cailor loveau pământul cu
răpăit de tunet, în timp ce puştile hostelienilor pârâiau cu şi mai
mare intensitate!
Era un spectacol admirabil. Nimic nu-i putea opri din mers
pe călăreţii aceştia transformaţi în meteoriţi. Cădea vreunul din-
tre ei de pe cal? Cei care veneau din urmă călcau fără milă peste
el, fără să-şi întrerupă goana furioasă.
Hostelienii n-aveau timp de admirat. Pentru ei, era chestiune
de viaţă sau de moarte. Nu se gândeau decât să încarce, să ochias-
că, să tragă şi tot aşa mereu, fără o clipă de răgaz. Ţevile puştilor
le frigeau mâinile; ei trăgeau însă mereu, uitând în vârtejul ne-
bunesc al luptei orice prudenţă. îşi părăseau adăposturile, se
expuneau focului inamic. Dacă indienilor le-ar fi dat prin cap să
riposteze, ar fi avut ocazia să obţină un succes frumos.
Trecând de zona primejdioasă, patagonii nu mai săvârşiră
greşeala de a poposi la mică distanţă de locul de luptă. Coborâră
cu repeziciune panta până târziu în noapte şi nu se opriră decât
când ajunseră într-un loc deschis.
Fusese o zi grea pentru ei. Străbătuseră şaizeci şi cinci de kilo-
metri, dintre care treizeci şi cinci numai pe teren accidentat. Nu-i
mai despărţea acum de Liberia decât o distanţă de treizeci de
kilometri.
A doua zi de dimineaţă, Kav-gerul îşi adună oamenii şi aşteptă
sosirea cailor. Abia pe la amiază putu începe coborârea cu cei
treizeci şi doi de călăreţi ai lui, lăsând restul puşcaşilor în urmă.
— 272 —
9
Puteau merge destul de repede, căci prudenţa nu mai era nece-

sară. Aflară de la coloniştii întâlniţi în drum că patagonezii con-
tinuaseră să avanseze şi n-aveau a se teme de o ciocnire cu ei.
Pe la ora trei, ajunseră pe locul unde hoarda duşmană făcuse
popas, iar peste două ore călăreau de-a lungul gardului care împrej-
muia ferma lui Rivière, când zăriră pe şosea o ceată mare de
oameni pe jos. Erau peste o sută. Când se mai apropiară, coloniştii
văzură că aveau de a face cu patagonii rămaşi fără cai în cursul
ciocnirilor de mai înainte.
Deodată, izbucniră focuri de puşcă trase din fermă. Vreo zece
patagoni căzură, ceilalţi schiţară o mişcare de retragere precipi-
tată şi dădură atunci cu ochii de cei treizeci de călăreţi care le
tăiau retragerea, trăgând şi ei asupra lor.
La auzul detunăturilor, vreo două sute de bărbaţi, înarmaţi cu
topoare şi coase, se năpustiră afară din fermă, barând şoseaua în
direcţia Liberiei. încercuiţi din toate părţile, patagonii îşi pierdură
curajul şi aruncară armele jos. Fură făcuţi prizonieri fără cea mai
mică vărsare de sânge şi închişi apoi într-o magazie păzită de
oameni înarmaţi.
Având atâţia prizonieri la dispoziţie, Kav-gerul se gândi să vor-
bească cu ei înainte de a pleca mai departe. Se duse deci în ma-
gazia în care erau închişi aceştia.
Aici, domnea o linişte adâncă. Ghemuiţi pe lângă pereţi, vreo
sută de oameni aşteptau, într-o nemişcare sălbatică, să li se hotă-
rască soarta. învingători, ar fi luat sclavi pe învinşi; considerau
firesc să fie trataţi la fel.
— Ştie vreunul dintre voi spaniola? întrebă Kav-gerul, cu voce
tare.
— Eu, răspunse unul dintre prizonieri.
— Cum te cheamă?
— Atlinata.
— Ce-ai căutat în ţara asta?
— Război, răspunse scurt indianul.
— 273 —
JULES VERNE
— De ce? Nu suntem duşmanii tăi.
Indianul tăcu.
— Niciodată n-au mai venit fraţii tăi până aici, reluă Kav-gerul.
Cum de s-au depărtat acum aşa de mult de ţara lor?
— Şeful a poruncit, războinicii s-au supus, răspunse calm
indianul.
— Dar, în sfârşit, ce ţintă aveţi?
— Oraşul cel mare din sud! Acolo sunt multe bogăţii şi in-
dienii sunt săraci.
— Dar bogăţiile acestea vor fi apărate de locuitorii oraşului,
replică Kav-gerul.
Patagonul zâmbi batjocoritor.
— Dovada este faptul că tu şi cu fraţii tăi sunteţi prizonieri
acum, adăugă Kav-gerul.
— Războinicii patagonezi sunt mulţi, răspunse indianul cu
acelaşi calm. Se vor întoarce în ţara lor târându-i pe fraţii tăi de
cozile cailor.
Kav-gerul dădu din umeri.
— Aiurezi, băiatule, zise el. Nici unul dintre voi n-o să pună
piciorul în Liberia.
Patagonul zâmbi din nou, cu un aer neîncrezător.
— Nu crezi? întrebă Kav-gerul.
— Omul alb a făgăduit, răspunse indianul convins. El o să dea
oraşul cel mare în mâinile patagonilor.
— Omul alb?... repetă Kav-gerul, surprins. Este un alb prin-
tre voi?
Cu toate insistenţele lui însă, nu mai primi nici un răspuns.
Indianul rămase de o muţenie de neclintit. Kav-gerul se retrase
îngrijorat. Cine putea fi acest alb, trădătorul acesta care se alia
împotriva albilor cu o ceată de sălbatici? în orice caz, trebuia să
se grăbească să ducă întăriri garnizoanei din Liberia.
Pe la ora şase seara, trupa comandată de Kav-ger porni spre
Liberia. Trupa aceasta se compunea acum din o sută cincizeci şi
— 274—.
9
şase de oameni, dintre care o sută înarmaţi cu puştile patagonilor.

Pentru a trece de liniile duşmane şi a ajunge în oraş, Kav-gerul
avea de gând să facă uz de un vicleşug oarecare, fără să recurgă
la luptă deschisă cu patagonii.
După trei ore de mers, detaşamentul ajunse în apropierea
oraşului. O linie de focuri pâlpâia în noapte, marcând locul unde
poposiseră indienii.
Kav-gerul făcu şi el popas; înainte de o porni mai departe, tre-
buia stabilită tactica de urmat.
în timp ce sta cufundat în gânduri, o văpaie aprinse cerul spre
nord-vest. O parte dintre indieni trecuseră râul în sus de oraş şi
dăduseră foc Bourg-Neuf-ului.
VIII. UN „ W
VIII. UN TRĂDĂTOR
Harry Rhodes şi Hartlepool, cărora le revenea în mod firesc
conducerea coloniei în absenţa Kav-gerului, nu pierdură deloc tim-
pul. Cele patru zile de răgaz pe care le datorau tacticii savante a
şefului lor le fuseseră de ajuns pentru pregăti un sistem eficient
de apărare oraşului.
Două şanţuri adânci, în dosul cărora pământul constituia un
parapet împotriva gloanţelor, îi puneau pe apărători la adăpostul
surprizei unui asalt neaşteptat. Unul dintre şanţurile acestea, cel
din spre sud, lung de aproape două mii de paşi, pornea de la râu,
apoi ocolea oraşul printr-un cot semicircular şi se sfârşea la mar-
ginea mlaştinii, care forma un obstacol natural de netrecut. Celălalt,
din spre nord, lung de abia cinci sute de paşi, pornea tot de la râu
şi se sfârşea tot în mlaştină, traversând şoseaua care lega Bourg-
Neuf de Liberia. în felul acesta, oraşul era apărat din toate părţile.
Bourg-Neuf-ul fusese evacuat, locuitorii lui refugiindu-se în
Liberia cu tot ceea ce posedau şi lăsându-şi casele condamnate
la o nimicire sigură.
Sistemul de apărare al oraşului era organizat minunat. înainte,
linia de acoperire, compusă din cincizeci de santinele, schimbate
la intervale fixe de o sută şaptezeci şi cinci de oameni care for-
mau rezerva centrală. în planul al treilea, restul liberienilor, care,
— 276 —
9
deşi înarmaţi numai cu topoare şi cuţite, puteau fi totuşi de mare

folos la nevoie.
Serviciul de gardă era general şi obligatoriu. Până şi Patter-
son fu nevoit să se supună acestei corvezi, cu toată ura care îl însu-
fleţea împotriva oraşului şi a insulei întregi.
Ura se situa însă abia pe al treilea plan la Patterson. Numai
sufletele mari sunt capabile de o ură sinceră sau de o dragoste
adevărată. La un avar, după lăcomie vine în primul rând frica.
Şi frica înăbuşea la Patterson ura. Ar fi fost bucuros să vadă
în flăcări oraşul pe care îl ura, dar numai cu condiţia ca să nu fie
primejduită persoana lui fizică, pe care şi-o iubea atât. Iar de fugit
nu putea, căci pe insulă rătăceau cete de patagoni, a căror cru-
zime era legendară şi care în scurt timp aveau să fie în apropierea
Liberiei. Apărând oraşul, Patterson se apăra, la urma urmei, pe
el însuşi.
Aşa că prefera să facă de gardă, cu toate că numai plăcere
nu-i făcea să stea singur noaptea în prima linie, ameninţat în orice
clipă să fie prins de duşmani. Frica făcea însă din el o santinelă
excelentă. Cu ce atenţie scruta întunericul, cu ce conştiinciozitate
se plimba încoace şi încolo, cu degetul pe trăgaci la cel mai mic
zgomot suspect.
Primele patru zile trecură fără nici un incident. în a cincea însă,
pe la amiază, patagonii fură văzuţi apărând şi instalându-şi tabăra
la sud de oraş. Situaţia devenea primejdioasă.
într-una din seri, Patterson făcea de gardă în schimbul de la
ora şase seara până la două dimineaţa şi avea postul pe malul râu-
lui, la vreo sută de metri de culmea colinei de nord. între colina
aceasta şi el erau postate alte trei santinele. Postul nu era rău. Era
ferit din toate părţile.
Patterson intră în gardă pe înserat şi se simţea cât se poate de
sigur. încetul cu încetul însă, pe măsură ce se întuneca, începu să
fie cuprins iar de frică. începu iar să ciulească urechile la cel mai
mic zgomot şi să se uite cu spaimă în toate părţile.
— 277 —
JULES VERNE
Primejdia era însă mai aproape decât bănuia el. Fu cuprins de
spaimă când se auzi chemat deodată în şoaptă:
— Patterson!... murmura cineva la câţiva paşi de el.
Abia îşi putu înăbuşi strigătul care îi venise pe buze. Acel cine-
va îi porunci încet, pe un ton ameninţător:
— Tăcere!
Apoi vocea întrebă:
— Mă recunoşti?
Şi fiindcă irlandezul, incapabil să scoată un cuvânt, nu-i răspun-
dea, glasul misterios reluă:
— Eu sunt, Sirdey...
Patterson îşi mai veni în fire. Era un camarad. în orice caz,
numai pe el nu se gândise să-l găsească acolo.
— Sirdey?... repetă el întrebător.
— Da... Fii prudent... Vorbeşte încet... Eşti singur?... Nu este
nimeni prin apropierea ta?
Patterson scrută atent bezna.
— Nimeni, spuse el.
— Nu te mişca... porunci Sirdey. Rămâi în picioare... să te poată
vedea ceilalţi... Am să mă apropii, dar nu te întoarce spre mine.
Se auzi un fâsâit uşor prin iarbă.
— Uite-mă, spuse Sirdey, rămânând lungit la pământ.
în ciuda sfatului dat de Sirdey, Patterson trase cu ochiul spre
musafirul acela neaşteptat şi constată că acesta era ud din cap până
în picioare.
— De unde vii? îl întrebă el, reluându-şi poziţia de mai înainte.
— De la râu... Sunt cu patagonii.
— Cu patagonii?... exclamă Patterson.
— Da!... Acum un an jumătate, când am plecat din insulă, nişte
indieni m-au trecut peste Canalul Beagle. Voiam să mă duc la
Punta-Arenas şi de acolo în Argentina sau în altă parte. Am fost
însă prins de patagoni.
— Şi ce ţi-au făcut?
— 278 —
9
— M-au luat ca sclav.

— Sclav?... repetă Patterson. Văd însă că eşti liber.
— la uită-te ici, răspunse Sirdey.
Patterson privi şi văzu că interlocutorul său avea legat de brâu
un lanţ subţire.
— Uite cum sunt liber, reluă Sirdey. Fără să mai adaug că la
vreo zece paşi de aici mă pândesc doi patagoni, cufundaţi în apă
până la gât. Chiar de aş izbuti să rup lanţul acesta, al cărui capăt
se află în mâinile lor, ar pune mâna pe mine în câteva clipe.
Patterson începu să tremure aşa de tare, că observă şi Sirdey.
— Ce ai? îl întrebă el.
— Patagonii!... bâlbâi Patterson înspăimântat.
— Nu-ţi fie frică, zise Sirdey. N-au să-ţi facă nimic. Au nevoie
de noi. Le-am spus că m-aş putea bizui pe tine şi de aceea m-au
trimis aici.
— Ce vor? bâlbăi Patterson.
Urmă o clipă de tăcere, apoi Sirdey se hotărî să răspundă:
— Să-i ajuţi să intre în oraş.
— Eu?... protestă Patterson.
— Da, tu!... Trebuie... ascultă!... Pentru mine este chestie de
viaţă şi de moarte. Când am căzut în mâinile lor, am devenit sclav,
după cum ţi-am spus. M-au chinuit în fel şi chip. într-o zi au aflat
că veneam din Liberia. S-au gândit să se servească de mine ca să
jefuiască oraşul şi mi-au oferit libertatea dacă îi pot ajuta. Eu,
înţelegi...
— Ssst! îl întrerupse Patterson.
Una dintre santinelele vecine, plictisită de atâta stat pe loc, venea
înspre ei. La vreo cincisprezece metri se opri însă, deoarece
ajunsese la limita sectorului ce-i era încredinţat.
— Cam răcoare în seara asta, zise hostelianul înainte de a face
cale întoarsă.
— Da, răspunse Patterson cu vocea sugrumată.
— Bună seara, camarade.
— 279 —
JULES VERNE
— Bună seara.
Sirdey reluă imediat:
— Eu, înţelegi, am făgăduit... Şi atunci au organizat expediţia
asta şi m-au târât cu ei, supraveghindu-mă zi şi noapte. Acum mă
somează să-mi ţin făgăduiala. Nu a mers uşor cum credeau ei şi
au pierdut mulţi oameni. Sunt furioşi... în seara asta le-am spus
că am pe cineva în oraş, pe un camarad care nu mi-ar refuza o
mână de ajutor... Te recunoscusem de departe... Dacă descoperă
că i-am înşelat, s-a terminat cu mine!
în timp ce Sirdey vorbea, Patterson se gândea. Fireşte, ar fi
fost foarte bucuros să vadă oraşul distrus şi toţi locuitorii masacraţi
sau împrăştiaţi. Dar câte riscuri în toată aventura asta! Gândin-
du-se bine, Patterson optă pentru ceea ce era propria-i siguranţă.
— Ce pot face eu? întrebă el cu răceală.
— Să ne ajuţi să trecem.
— N-aveţi nevoie de mine, obiectă Patterson. Dovadă că tu
te-ai putut furişa până aici.
— Eu singur, da. Dar cu cinci sute de oameni se schimbă
lucrurile.
— Cinci sute!...
— Pe naiba!... Crezi că-ţi cer ajutorul numai pentru o simplă
plimbare prin oraş? Pentru mine, Liberia este tot aşa de primej-
dioasă ca şi tovărăşia patagonilor. Dar...
— Ssst! şopti deodată Patterson.
Se auzea un zgomot de paşi care se apropiau. Peste puţin timp
apărură trei oameni. Unul dintre ei se apropie de Patterson şi
îndreptă asupra lui lumina unui felinar pe care îl ţinea ascuns sub
pelerină.
— Nimic nou? întrebă noul venit, care nu era altcineva decât
Hartlepool.
— Nimic.
— Linişte peste tot?
— Da.
— 280 —
9
Rondul îşi continuă drumul.

— Ce spuneai? întrebă Patterson când cei trei oameni fură
departe.
— Voiam să ştiu ce s-a intâmplat cu ceilalţi?
— Care ceilalţi?
— Dorick...
— Mort.
— Fred Moore...
— Mort.
— William Moore...
— Mort.
— Drace!... Dar Kennedy?
— Sănătos ca oricare dintre noi.
— Nu se poate!... Cum, a reuşit să scape?
— Probabil.
— Fără să fie bănuit?
— Aşa se pare, căci este liber ca oricare altul.
— Unde este acum?
— Face de gardă pe undeva, nu ştiu unde.
— N-ai putea să te interesezi?
— Imposibil. N-am voie să părăsesc postul. De altfel, ce vrei
cu el?
— Aş vrea să mă adresez lui, fiindcă observ că propunerea
mea nu-ţi prea convine.
— Şi crezi că eu am să te ajut? protestă Patterson. Că am chef
să fiu masacrat de patagoni?
— Nu-i nici o primejdie, afirmă Sirdey. Camarazii n-au să se
teamă de nimic. Ba, ceva mai mult, vor căpăta o parte din pradă.
Aşa este înţelegerea.
— Hm!... mormăi Patterson, foarte puţin convins,
începea totuşi să şovăie. Frumos lucru să se răzbune pe
hostelieni şi, în acelaşi timp, să se îmbogăţească pe contul lor...
Dar cum să te încrezi în cuvântul unor sălbatici!... încă o dată,
prudenţa învinse.
— 281 —
JULES VERNE
— Astea-s vorbe în vânt, spuse el cu un ton hotărât. Chiar
dacă am vrea, nici eu, nici Kennedy nu am putea lăsa să treacă
neobservaţi cinci sute de oameni.
— Nu-i nevoie să intre toţi deodată, obiectă Sirdey. Cincizeci,
treizeci chiar, ar fi de ajuns la început...
— Cincizeci, treizeci, douzeci, zece, tot e prea mult.
— E ultimul tău cuvânt?
— Primul şi ultimul.
— Nu?
— Nu.
— Să nu mai vorbim atunci, spuse Sirdey, începând să se
târască în direcţia râului.
Se opri însă aproape imediat.
— Ştii, patagonii ar plăti.
— Cât?
Cuvântul îi scăpă lui Patterson aproape fără să vrea. Sirdey
se apropie.
— O mie de piaştri, zise el.
O mie de piaştri!... Cinci mii de franci!... Suma era importan-
tă, dar Parterson nu s-ar fi lăsat impresionat altădată. Râul îi luase
mult mai mult. Acum însă nu mai avea nimic. Abia dacă reuşise
să economisească cu mare trudă douăzeci şi cinci de piaştri. Deo-
camdată asta era toată averea lui. Avea să se mărească de acum
încolo mai uşor, fireşte... Dar o mie de piaştri!... Să câştige
dintr-odată atâta bănet!...
Fără să mai punem la socoteală că ar fi putut obţine mai mult
la nevoie.
— Nu e cine ştie ce, rosti el cu un aer nepăsător. Pentru o
afacere în care ţi-e pielea în joc, chiar două mii...
— în cazul acesta, bună seara, răspunse Sirdey, pregătindu-se
să-şi continue retragerea.
— Sau cel puţin o mie cinci sute, continuă Patterson, fără să
se lase intimidat de ameninţarea aceasta de încheiere a tratativelor.
'-282 —
9
Era acum în elementul lui: cel comercial. Se pricepea la asta.

Târguindu-te, ai totdeauna ceva de câştigat şi nimic de pierdut.
— Nu, spuse hotărât Sirdey.
— La urma urmei, dacă ar fi o mie patru sute, mai că am putea
sta de vorbă. Dar o mie de piaştri!...
— O mie, nici un ban mai mult, spuse Sirdey.
Patterson îşi luă, cum se spune, inima în dinţi.
— în cazul ăsta, nu e nimic de făcut, spuse el liniştit.
Fu rândul lui Sirdey să facă avansuri. O afacere aşa de mi-
nunată să rămână baltă pentru câteva sute de piaştri!...
— Nici pe a ta, nici pe a mea, propuse el. Să fie o mie două sute.
Paterson se grăbi să primească.
— Numai ca să te pot servi, conveni el în sfârşit. Fie şi o mie
două sute de piaştri!
— Ne-am înţeles? întrebă Sirdey.
— în regulă, afirmă Patterson.
Mai erau de precizat totuşi unele amănunte.
— Cine-mi dă banii? reluă Patterson. Sunt patagonii aşa de
bogaţi că pot dispune ca de un fleac de o asemenea sumă?
— Ba sunt foarte săraci, răspunse Sirdey. Sunt însă mulţi. Or
să facă pe dracul în patru ca să strângă banii. Ştiu bine doar că
pot scoate de o sută de ori mai mult.
— Nu zic nu, conveni Patterson. Asta nu mă priveşte. Pe mine
mă interesează numai banii mei. Când am să-i primesc? înainte
sau după?
— Jumătate înainte, jumătate după.
— Nu, declară Patterson. Uite condiţiile mele: mâine seară opt
sute de piaştri...
— Unde? îl întrerupse Sirdey.
— Unde voi fi de gardă. Caută-mă... Cât priveşte restul, vor
trece întâi zece oameni, şi unul dintre ei îmi va achita suma. Dacă
nu sunt plătit, chem în ajutor. Dacă primese banii, tac ca peştele
şi o şterg.
— în regulă, aprobă Sirdey. Când se aranjează chestia?
— 283 —
JULES VERNE
— Peste cinci seri. O să fie lună nouă.
— Unde?
— La mine... în curtea mea.
— De fapt, zise Sirdey, n-am mai văzut casa ta.
— Mi-a luat-o apa acum un an, explică Patterson. N-avem însă
nevoie de casă. Gardul este de ajuns.
— Dar este aproape distrus.
— Am să-l repar.
— Bine! aprobă Sirdey. Pe mâine.
— Pe mâine, răspunse Patterson.
Se auzi din nou un fâsâit uşor prin iarbă, apoi un clipocit slab,
semn că Sirdey intrase în râu. Pe urmă se lăsă tăcere adâncă.
A doua zi, liberienii rămaseră foarte miraţi văzând că Patter-
son se apucă să-şi repare gardul ruinat care împrejmuia odinioară
locuinţa lui.
într-adevăr, împrejurările nu se prea potriveau pentru o aseme-
nea ocupaţie ciudată. La urma urmei însă, terenul era proprietatea
lui şi avea dreptul, prin urmare, să facă ce vrea pe el.
Irlandezul munci astfel toată ziua, nedând nici o atenţie
nedumeririi concetăţenilor săi.
Seara, întâmplarea făcu să fie postat de gardă pe culmea din
sudul oraşului. îşi luă serviciul în primire fără să spună un cuvânt
şi aşteptă cu răbdare desfăşurarea evenimentelor. Când se întunecă
bine, Sirdey se apropie pe furiş, ca şi în noaptea precedentă, stătu
puţin de vorbă cu irlandezul, apoi plecă.
Totul se petrecuse conform înţelegerii.
— Peste patru seri, murmurase Patterson în şoaptă.
— Ne-am înţeles, răspunse Sirdey.
— Nu uita banii!... Altfel, nu facem nimic!
— Fii pe pace.
înainte de a pleca, Sirdey lăsase jos la picioarele trădătorului
un săculeţ care, lovindu-se de pământ, lăsă să se audă un uşor sunet
metalic. Erau cei opt sute de piaştri făgăduiţi. Argintii lui Iuda.
IX. HOSTELIA
A doua zi, Patterson continuă să-şi repare gardul, fără să se
sinchiseaseă de comentariile pe care Ie provoca această ocupaţie
a lui. Comentariile acestea, acum când, în parte, fusese deja plătit,
avea tot interesul să le evite. De aceea, profită de prima ocazie
pentru a da ocupaţiei sale o explicaţie simplă.
Provocă chiar el ocazia aceasta, ducându-se la Hartlepool dis-
de-dimineaţă şi cerându-i cu îndrăzneală să-l pună de gardă numai
pe proprietatea lui. Hartlepool nu-l prea avea la stomac pe irlan-
dez, cu toate că nu ştia nici el motivul acestei antipatii. In unele
privinţe, Patterson merita chiar oarecare stimă. Era un om liniştit
şi foarte muncitor. De altfel, cererea lui de acum erau cât se poate
de îndreptăţită şi nu putea fi refuzată.
— Tocmai acum găsişi de cuviinţă să te apuci de reparaţii? îl
întrebă totuşi Hartlepool.
Irlandezul îi răspunse liniştit că nu putea găsi o ocazie mai priel-
nică, în oraş încetase orice activitate, lucrările de interes public
erau sistate; avea tot timpul să-şi vadă de problemele lui perso-
nale. Explicaţia era foarte firească şi se potrivea cu felul de a fi
al lui Patterson. Hartlepool nu găsi nimic de obiectat.
— Bine, fie şi aşa, spuse el fără să mai insiste.
Dădu aşa de puţină importanţă chestiunii încât nici nu mai
socoti necesar să-i spună şi Kav-gerului.
' — 285 —
JULES VERNE
Din fericire pentru viitorul coloniei hosteliene, altcineva îşi
luase sarcina chiar în clipa aceea să deştepte bănuielile guver-
natorului.
în ajun, în clipa în care Patterson îşi lua postul în primire, se
mai afla cineva pe acolo. La vreo douăzeci de metri sta Dick,
tolănit în iarbă. Băiatul nu se gândise niciodată să-l spioneze pe
irlandez. Simplă, întâmplare. Dick nu se sinchisea deloc de Pa-
tterson. Când acesta veni să se posteze la câţiva paşi de el, băia-
tul nu-i aruncă decât o privire distrată şi îşi continuă apoi pre-
ocupat ocupaţia, care consta în a supraveghea - ca să se distreze
numai, căci vârsta lui îl scutea de gardă - toate mişcările pata-
gonilor, sălbaticii aceia fioroşi care dădeau mult de lucru ima-
ginaţiei lui de copil. După un timp, Dick uită de orice; descoperise
ceva extraordinar. Colo, departe, zărise ceva în dosul unor tufişuri.
Chipul unui om, pe care l-ar fi cunoscut dintr-o mie, fiindcă nu
era altcineva decât Sirdey. Instinctiv, Dick se ascunse în dosul unui
tufiş. Ore după ore trecură astfel... întunericul deveni din ce în
ce mai adânc. Dick rămase neclintit în ascunzătoarea lui, numai
ochi şi urechi. Nu văzu însă şi nu auzi nimic. La un moment dat,
crezu totuşi că distinge o umbră care se apropia de Patterson,
apoi nişte şoapte, un zornăit ca de monede... Dar nu era decât o
impresie, o senzaţie vagă, imprecisă.
După un timp, irlandezul fu schimbat din post. Dick rămase
însă în ascunzătoarea lui până în zori. Perseverenţă inutilă. Noaptea
se scurse fără nici un incident.
Când răsări soarele, prima grijă a lui Dick fu să se ducă să-l
caute pe Kav-ger. Neştiind însă dacă escapada lui nocturnă cu
noaptea petrecută sub cerul liber era un lucru permis sau nu, pipăi
întâi cu prudenţă terenul.
— Domnule guvernator, începu el, am să vă spun ceva...
Apoi, după o pauză calculată savant, adăugă repede:
— Dar să nu mă certaţi!
— Depinde, răspunse Kav-gerul zâmbind. Cum să nu te cert
dacă vei fi făcut ceva rău?
— 286 —
9
La întrebare, Dick răspunse tot cu o întrebare.

— Am făcut rău dacă am fost azi noapte pe culmea din sud?
— Depinde iar de ce ai făcut acolo, zise Kav-gerul.
— Mă uitam la patagoni, domnute guvernator.
— Toată noaptea?
— Toată noaptea, domnule guvernator.
— Şi de ce?
— Ca să-i supraveghez, domnule guvernator.
— De ce? Pentru asta sunt santinele doar.
— Fiindcă am văzut printre ei pe cineva cunoscut.
— Cineva cunoscut printre patagoni?... exclamă Kav-gerul în
culmea mirării.
— Da, domnule guvernator.
— Cine?
— Sirdey, domnule guvernator.
Sirdey! Kav-gerul se gândi imediat la cele ce-i spusese Atli-
nata. Sirdey era oare omul alb în promisiunile căruia avea india-
nul atâta încredere?
— Eşti sigur? întrebă el.
— Foarte sigur domnule guvernator, afirmă Dick. De rest nu
prea sunt sigur... Bănuiesc numai, domnule guvernator.
— Ce mai este?
— Când s-a înnoptat, mi s-a părut că văd pe cineva apropiin-
du-se de culmea dealului.
— Cine era de gardă în locul acela?
— Patterson, domnule guvernator.
Numele acesta era dintre cele care sunau rău la urechea Kav-
gerului, care rămase cufundat în gânduri. Era cumva vreo legă-
tură între spusele lui Dick şi excesul de hărnicie care îl cuprin-
sese pe Patterson? Asta explica, de altfel, inactivitatea inamicu-
lui. Probabil că patagonii se bizuiau şi pe altceva decât pe forţă
pentru a pune mâna pe Liberia şi aşteptau rezultatele unei acţiuni
nu prea greu de ghicit.
— 287 —
JULES VERNE
în orice caz, Kav-gerul nu era sigur de nimic. Socoti deci că
este mai bine să aştepte şi să nu-l slăbească din ochi pe Patterson.
— Nu te cert deloc, spuse el către Dick. Ai făcut foarte bine.
Trebuie însă să-mi dai cuvântul tău că n-ai să mai spui nimănui
cele ce crezi că ai observat.
— Jur, domnule guvernator.
Kav-gerul zâmbi.
— Bine, zise el. Du-te de te culcă acum, dar nu uita: nimănui,
înţelegi? Nici lui Hartlepool, nici domnului Rhodes... îţi repet -
nimănui!
— Odată ce am jurat, domnule guvernator, spuse Dick, cu un
aer de om matur.
Vrând să capete câteva informaţii suplimentare despre ce aflase,
Kav-gerul îl căută pe Hartlepool.
— Nimic nou ? îl întrebă el când îl văzu.
— Nimic, răspunse Hartlepool.
— Garda este în regulă? Ştii că este cel mai important lucru.
Trebuie să faci rondurile chiar dumneata, ca să te poţi convinge
personal că toată lumea îşi face datoria.
— Aşa şi fac, domnule guvernator, afirmă Hartlepool. Totul
e în regulă.
— Nu protestează nimeni?
— Nu, domnule guvernator; toţi îşi dau seama că trebuie.
— Nici Kennedy?
— El mai puţin decât oricare altul. Este unul dintre cei mai
buni oameni. Are o vedere şi o perspicacitate extraordinare. S-a
deşteptat marinarul din el.
— Nici Patterson?
— Nici el. N-am ce spune... A, fiindcă veni vorba de Paterson:
voiam să vă comunic că de acum încolo face de gardă chiar pe
terenul lui, care, după cum ştiţi, este situat chiar pe malul râului.
— De ce?
— El a cerut şi nu-l puteam refuza.
9
— Bine ai făcut, Hartlepool, aprobă Kav-gerul depărtându-se.

Fii totuşi, cum ţi-am spus, cu ochii în patru. Dacă până în câte-
va zile patagonii nu dau nici un semn de viaţă, o să pornim noi
asupra lor.
Nu prea păreau limpezi toate astea. Desigur că nu fără un scop
anume se prezentase Patterson cu o astfel de cerere. Hartlepool
nu bănuise nimic, dar Kav-gerul, care ştia despre reapariţia lui
Sirdey, făcu imediat o legătură între aceste două fapte. Cu toate
acestea, nu putea întreprinde nimic, căci nu putea aduce nici o
învinuire precisă irlandezului.
Fără să bănuiască nimic de norii care se îngrămădeau deasupra
capului lui, Patterson îşi vedea liniştit de treaba de care se apu-
case, în ziua fixată de el pentru întrevederea cu Sirdey, totul fu
gata. Negustor cinstit, îşi ţinea angajamentul cu cea mai mare
punctualitate.
Apuse soarele. Se înnopta. Era o noapte fără lună, foarte
întunecoasă. Punctual, Patterson aştepta lângă gardul care îi îm-
prejmuia terenul.
Din păcate, nimeni nu poate prevedea totul. Gardul, care îl
ascundea de privirile celorlalţi, făcea ca nici el să nu poată vedea
ce se petrece afară. Cu ochii aţintiţi pe ţărmul opus al râului, nu
observă că o trupă de oameni înarmaţi îi înconjura în tăcere curtea.
Terminarea reparaţiilor lui Patterson fusese pentru Kav-ger
semnalul de alarmă. Dacă, într-adevăr, irlandezul plănuia vreo tră-
dare, atunci primejdia era, de acum încolo, aproape.
Era aproape miezul nopţii când primii zece patagoni, trecând
râul înot, se furişară în curte, urmaţi de aproape încă patruzeci
de războinici, în urma cărora venea toată hoarda. N-avea impor-
tanţă dacă grosul era zărit prea devreme. Principalul era ca în
clipa aceea să fi putut trece destui, pentru a înlesni şi trecerea
celorlalţi.
Unul dintre indieni îi întinse lui Patterson un pumn de mo-
nede de aur, pe care acesta le socoti dintr-o singură privire ca
prea puţine.
— 289 —
JULES VERNE
— Lipseşte, spuse el, la întâmplare. Patagonul păru că nu
înţelege.
Patterson se sili să-i explice prin gesturi că nu era suma con-
venită şi, ca suprem argument, se apucă să numere monedele în
palmă, cu capul plecat, ca să le poată distinge în întuneric.
O lovitură puternică în ceafă îl aruncă la pământ. Fu imediat
legat şi aruncat într-un colţ, fără nici un menajament. Indienii aveau
de gând să se răfuiască cu el mai târziu. Nu aveau timp acum de
aşa ceva.
între timp, patagonii se înmulţeau şi, în curând, curtea fu
aproape plină.
Deodată, din cele două extremităţi ale curţii porniră salve vio-
lente de puşcă. Hostelienii intraseră în apă până la brâu şi îi luau
pe inamici prin surprindere. Buimăciţi, indienii rămaseră o clipă
împietriţi pe loc, apoi începură să fugă spre garduri. De pretutin-
deni însă răsăriră înaintea lor ţevi de puşcă care îi împroşcau cu
o ploaie de gloanţe. îngroziţi atunci, înnebuniţi, zăpăciţi, indienii
începură să alerge prosteşte încoace şi încolo, în mijlocul salvelor
ucigătoare care, în câteva minute, le redusese numărul la jumă-
tate. Regăsindu-şi, în cele din urmă, sângele rece, supravieţuitorii
se năpustiră spre râu, pe care îl trecură înot, sub ploaia de gloanţe.
în acelaşi timp, se auziră în depărtare salvele unei alte lupte.
Bănuind că patagonii îşi vor concentra efortul pe porţiunea
prin care credeau că pot trece fără nici un risc şi că, prin urmare,
vor lăsa foarte puţini oameni de gardă, Kav-gerul trimisese o a
doua trupă, sub comanda lui Hartlepool, să atace tabăra. Salvele
acestea durară, de altfel, foarte puţin timp. Lupta se termină şi
acolo curând.
După ce puse patagonii pe fugă, Kav-gerul porni spre sud, unde
întâlni trupa comandată de Hartlepool.
Expediţia reuşise de minune: Hartleopol nu pierduse nici măcar
un singur om. Nici duşmanul nu suferise pierderi în oameni. însă,
rezultat mult mai îmbucurător, fuseseră capturaţi aproape trei sute
de cai.
— 290 —
9
Lecţia primită de patagonezi fusese prea aspră ca să mai poată

fi de temut o ofensivă din partea lor. Cu toate acestea, mijloacele
de precauţie obişnuite nu fură neglijate.
Abia când totul fu gata, Kav-gerul se înapoie în curtea lui Pa-
tterson, pe care, la lumina slabă a stelelor, o văzu plină de cadavre
şi de răniţi care se văitau în întuneric. Dădu dispoziţii ca răniţii
să fie îngrijiţi.
Dar unde era Patterson? După o cercetare atentă, fu descoperit
sub un morman de cadavre, legat burduf şi leşinat. Era şi el vic-
timă? Kav-gerul îşi reproşa aproape că îl judecase greşit, când,
ridicându-l pe irlandez pentru a-l transporta de acolo, piese de aur
se rostogoliră cu zgomot din brâul lui.
Scârbit, Kav-gerul întoarse capul.
Spre surprinderea generală, Patterson fu transportat Ia închi-
soare, unde medicul oraşului se duse imediat să-i dea îngrijirile
necesare De altfel, trădătorul nu era în primejdie şi avea să se facă
bine în scurt timp.
Aflând vestea, Kav-gerul fu aproape nemulţumit; ar fi prefe-
rat ca toată afacerea asta murdară să se fi terminat prin moartea
vinovatului. Dacă acesta trăia, reieşeau urmări neplăcute, care îl
plictiseau pe Kav-ger. Era nevoit să-l judece şi să-l pedepsească,
lucru care îi repugna însă foarte mult.
Noaptea se scurse fără nici un incident. Cu toate acestea, nu
este nevoie să mai spunem că nimeni nu dormi în noaptea aceea.
Ultimele evenimente erau discutate cu aprindere pretutindeni şi
toată lumea lăuda isteţimea Kav-gerului, care ghicise aşa de bine
planul duşmanului.
Era vară şi noaptea dura foarte puţin. Pe la ora două dimineaţa,
cerul fu luminat de primele licăriri ale zorilor. Şi atunci, ca un
singur om, toţi hostelienii se grămădiră pe culmea de nord, de
unde se vedea tabăra duşmanului.
Peste vreo oră, urale puternice izbucniră din toate piepturile;
nu mai încăpea nici o îndoială, patagonii îşi făceau pregătirile de
— 291 —
JULES VERNE
plecare. Noaptea aceea de măcel le dovedise că nu era nimic de
făcut pe insula Hoste. Reduşi la aproape o treime din câţi debar-
caseră, n-aveau nici o poftă să se eternizeze într-un ţinut aşa de
depărtat, unde avuseseră parte de o primire neaşteptat de proastă.
Pe la ora opt, o mare fierbere se produse în tabăra indienilor
şi se auziră urlete înfricoşătoare.
Toţi războinicii se îngrămădeau într-un anumit punct, ca şi cum
ar fi vrut să asiste la un spectacol pe care hostelienii nu îl puteau
vedea, din cauza distanţei prea mari şi a învălmăşelii din tabără.
Asta dură mai bine de o oră. Apoi, indienii se grupară într-o
coloană lungă, precedată de o trupă de călăreţi. Unul dintre călăreţi
ţinea sus deasupra capului ceva care nu se putea distinge bine. Ceva
rotund... Părea o minge înfiptă într-o prăjină.
Pe la ora zece, hoarda se pune în mişcare, defilând încet şi în
tăcere pe sub ochii hostelienilor. Atunci, Kav-gerul ordonă să se
prezinte la el toţi cei ce ştiau să călărească. Şi cine şi-ar fi închipuit
că Liberia avea atâţia călăreţi pricepuţi şi zeloşi? Se prezentară
atât de mulţi, încât Kav-gerul fu nevoit să facă o selecţie severă.
Peste o oră, o mică armată de două sute de călăreţi şi o sută de
pedestraşi dispărură pe şosea spre nord, în urmărirea hoardei care
se retrăgea.
Făcură un prim popas la ferma lui Riviere. Aci, la ordinul Kav-
gerului, prizonierii fură dezlegaţi şi porţile magaziei deschise larg.
Indienii nu se mişcară. Nu puteau crede că sunt liberaţi şi, judecâd
pe alţii după propriul lor fel de a fi, se temeau de o cursă.
Kav-gerul se apropie de acel Atlinata cu care mai vorbise.
— Ce aşteptaţi? întrebă el.
— Aşteptăm să luaţi o hotărâre asupra noastră, răspunse
Atlinata.
— N-aveţi de ce vă teme, afirmă Kav-gerul. Sunteţi liberi.
— Liberi? repetă indianul surprins.
— Da, războinicii patagoni au pierdut bătălia şi se întorc în
ţara lor. Duceţi-vă şi voi cu ei; sunteţi liberi. Veţi spune fraţilor
— 292 — '
9
voştri că oamenii albi nu au sclavi şi că ei ştiu să fie iertători. Să

dea Domnul ca exemplul acesta să-i facă mai omenoşi!
Patagonul se uită uimit la Kav-ger, apoi, şovăind, porni cu pas
domol, urmat de tovarăşii săi; ieşi pe poartă şi apucă la dreapta,
spre nord. în urma lor plecă şi Kav-gerul. Pe înserat, grosul năvă-
litorilor făcu popas pentru noapte.
Ca să nu-i sperie, hostelienii poposiră şi ei la doi kilometri
depărtare.
A doua zi, marşul spre nord fu reluat în zori şi continuă timp
de trei zile fără nici un incident. în seara celei de-a patra zi, ajun-
seră, în sfârşit, în locul unde debarcaseră patagonii. A doua zi
dimineaţa, aceştia se îmbarcară în pirogile lor uriaşe şi, în scurt
timp, dispărură. Lăsară însă ceva în urma lor. Când ultima pirogă
se depărta de ţărm, hostelienii se apropiara şi văzură cu groază
o prăjină lungă în vârful căreia era un cap da om. Iar capul aces-
ta era al lui Sirdey.
Descoperirea aceasta îi umplu de mirare. Nu se dumireau de
fel cum de se aflase Sirdey printre patagoni. Singurul care nu
rămase surprins fu Kav-gerul. El ştia rolul pe care îl jucase fos-
tul bucătar de pe Jonathan în drama aceasta. El era omul alb în
care indienii avuseseră atâta încredere. Se răzbunaseră.
A doua zi dimineaţa, Kav-gerul porni înapoi spre Liberia, unde
ajunse în seara de 30 decembrie cu toţi oamenii istoviţi de
oboseală.
Războiul se sfârşise cu bine. Mai rămăsese însă de îndeplinit o
datorie penibilă.
în închisoarea în care era deţinut, Patterson trăise fel de fel
de gânduri şi sentimente. în primul rând, fu foarte mirat văzân-
du-se în lanţuri. Ce i se întâmplase oare? încetul cu încetul însă,
memoria îi reveni şi îşi aminti de Sirdey, de patagoni şi de tră-
darea lui groaznică.
Ce se petrecuse pe urmă? Dacă patagonii ar fi învins, desigur
că ar fi terminat ceea ce începuseră şi el ar fi fost mort acum.
— 293 — '
JULES VERNE
De vreme ce se afla în închisoare, însemna că indienii fuseseră
bătuţi şi alungaţi.
Dar atunci însemna că şi trădarea lui era cunoscută. Fu cuprins
de spaimă.
Totuşi, după ce se gândi mai bine, se linişti. La urma urmei, în
afară de bănuieli, nimic precis nu i se putea imputa. Nimeni nu îl
văzuse, nu fusese prins asupra faptului. Avea să iasă oarecum ter-
felit din toată afacerea asta, dar totuşi cu un câştig material.
Patterson îşi căută aurul şi nu şi-l găsi. Cu toate acestea, nu
visase doar! Primise bani, de asta era sigur. Cine-i furase? Pata-
gonii sau cei care îl încarceraseră?
Din clipa aceea viaţa fu pentru Patterson un chin. Nesiguranţa
aproape că îl înnebunea, făcându-l să treacă de la speranţă la
îndoială şi de la îndoială la cea mai neagră desnădejde.
Abia pe 31 decembrie fu scos din închisoare. în sfârşit, acum
aveau să se lămurească toate.
Ajuns cu escorta lui în piaţă, Paterson rămase buimac. Piaţa
era plină de lume, adunată în jurul unei estrade pe care se afla
Kav-gerul, cei trei membri ai Consiliului şi judecătorul titular,
Ferdinand Beauval.
Când apăru Paterson, mulţimea îl primi cu huiduieli, care nu
conteniră decât când Kav-gerul ceru cu un gest solemn să se facă
linişte. Interogatoriul acuzatului începu.
Zadarnică fu orice încercare a irlandezului de a nega cu îndărăt-
nicie faptele. Dovezile erau concludente. în rechizitoriul său, Kav-
gerul pomeni de Sirdey, de înţelegerea care fusese între el şi
patagonezi, de complicitatea lui Patterson cu ei, de aurul găsit
asupra lui.
Patterson se simţi pierdut.
După terminarea interogatoriului, tribunalul delibera şi apoi
Kav-gerul anunţă sentinţa. Toate bunurile vinovatului erau con-
fiscate şi trecute în posesia statului. Pe lângă aceasta, Patterson
era condamnat la exil pe viaţă.
— 294 —
-9-
Sentinţa fu executată pe loc. Irlandezul fu îmbarcat pe o cora-

bie care tocmai pleca din port. Apoi, mulţimea se împrăştie.
Kav-gerul se retrase în camera lui, cu sufletul tulburat. Nu
regreta însă nimic din ceea ce făcuse. Era sigur că procedase bine.
Condamnarea trădătorului punea capăt miracolul început de lupta
împotriva patagonilor. Transformarea săvârşită în ultimele zile nu
era prea scump plătită. Primejdia comună, peripeţiile şi oboselile
suferite în comun creaseră o legătură sufletească puternică între
emigranţi. înainte de năvala patagonilor, insula Hoste nu era decât
o colonie compusă din oameni de douăzeci de naţionalităţi diferite.
Acum locul coloniştilor îl luau hostelienii. Insula Hoste era de
acum încolo patria lor.
X. DUPĂ CINCI ANI
La cinci ani după întâmplările povestite până acum, navigaţia
pe meleagurile insulei Hoste nu mai prezenta nici dificultăţile,
nici primejdiile de odinioară. Pe vârful peninsulei Hardy
strălucea un far, unul adevărat, care lumina trecătorile în nopţile
întunecoase de iarnă.
Din păcate însă, la cel pe care îl plănuise Kav-gerul pentru
capul Horn nu se începuseră lucrările. După schimbul de note cu
guvernul chilian, se părea că acesta nu prea voia să renunţe la po-
sesia acelei insuliţe a Capului Horn. Lucru care îl uimea pe Kav-
ger, şi care l-ar fi mirat şi mai mult dacă ar fi ştiut că tărăgănarea
nesfârşită a tratativelor se datora nu atât unor consideraţii patrio-
tice, cât legendarei neglijenţe birocratice.
Birourile chiliene se comportaseră în împrejurarea aceasta ca
orice alte birouri. De secole, diplomaţia este obişnuită să tărăgă-
neze, întâi fiindcă nimeni nu se prea sinchiseşte de afacerile alto-
ra, şi apoi pentru toţi au o tendinţă firească de a da cât mai multă
importanţă funcţiei cu care sunt investiţi. Şi cum să dai mai multă
importanţă unei hotărâri oarecare dacă nu prin durata tratativelor
care au precedat-o, prin vraful de hârtii mâzgălite, prin sudoarea
de cerneală care a curs cu ocazia asta? Kav-gerul, care era sin-
gurul conducător al statului hostelian, nu avea biurouri şi nu putea,
— 296 —
9
prin urmare, să se gândească că tărăgăneala aceasta avea un ast-

fel de motiv.
Farul din peninsula Hardy nu era singurul. în Bourg-Neuf,
reconstruit, se aprindea în fiecare seară un foc pentru călăuzirea
corăbiilor care voiau să intre în port.
Construcţia portului fusese terminată şi Bourg-Neuf-ul era
acum una dintre cele mai frecventate porţi maritime. Treptat,
Hostelia intrase în legături comerciale cu Chile, Argentina şi chiar
cu unele state din Lumea-Veche. Se înfiinţase chiar şi un servi-
ciu regulat care făcea legătura între insula Hoste, Valparaiso şi
Buenos-Aires.
între timp, şi Liberia se dezvoltase considerabil, fiind pe cale
de a deveni un oraş de reală importanţă într-un viitor foarte apro-
piat. Străzile, perfect drepte şi largi, erau mărginite de numeroase
clădiri de piatră şi lemn, cu curţi largi în faţă şi grădini frumoase
în spate. Oraşul avea acum două tipografii, poştă, biserică, două
şcoli şi un tribunal ceva... mai pompos decât cel pe care încer-
case odinioară Lewis Dorick să-l distrugă. Cea mai frumoasă
clădire era însă Palatul guvernamental, în care continua să locuias-
că Kav-gerul şi în care erau centralizate toate serviciile publice.
în apropierea acestei clădiri se ridica o cazarmă în care erau
depozitate mai bine de o mie de puşti şi trei tunuri, şi unde toţi
cetăţenii majori făceau cu schimbul un stagiu de câte o lună. Lecţia
dată de năvala patagonilor avusese rezultate frumoase. Hostelia
dispunea acum de o armată bine organizată.
Se afla în Liberia până şi un teatru impunător, luminat cu elec-
tricitate. Visul Kav-gerului se realizase. Uzina, construită la trei
kilometri în susul râului, furniza oraşului energie şi lumină.
Sala teatrului aducea mari servicii locuitorilor, mai ales în zilele
lungi de iarnă. Era folosită pentru reuniunle distractive, în care,
uneori, Kav-gerul şi Ferdinand Beauval - devenit om de treabă
şi o adevărată personalitate - acum ţineau conferinţe. Se dădeau
din când în când şi concerte, sub conducerea unui dirijor cum nu
se găseau prea mulţi.
— 297 —
JULES VERNE
Dirijorul acesta este o veche cunoştinţă a cititorului: micul Sand
de odinioară. Cu multă muncă reuşise sărmanul infirm să recruteze
dintre hostelieni elementele unei orchestre simfonice, pe care o
conducea magistral. Când, în zilele de concert, era transportat la
pupitrul lui de dirijor, când domina de acolo batalionul de mu-
zicanţi, chipul i se transfigura şi beţia sfântă a artei îl făcea cel
mai fericit dintre oameni. Se cântau la concertele acestea compo-
ziţii clasice şi moderne, şi uneori chiar şi opere de ale lui Sand,
care nu erau mai puţin gustate şi aplaudate decât celelalte.
Trecuseră mai bine de nouă ani de când naufragiase Jonathan
printre stâncile peninsulei Hardy. Acestea erau rezultatele
obţinute în câţiva ani, graţie energiei, inteligenţei şi spiritului prac-
tic de care dăduse dovadă omul care îşi luase sarcina conducerii
hostelienilor atunci când anarhia împingea colonia spre ruină.
Despre omul acesta nu se ştia nici acum nimic, dar nimeni nu se
gândea să-i ceară socoteală de trecutul lui, când cea mai bună reco-
mandare sta în atâtea şi atâtea servicii aduse colectivităţii. Gri-
jile care îl împovăraseră în decursul atâtor ani de conducere
lăsaseră urme asupra Kav-gerului. Era tot viguros şi drept ca
bradul, însă barba şi părul îi erau acum de o albeaţă ca zăpada şi
zbârcituri adânci îi brăzdau chipul maiestuos şi venerabil.
Autoritatea lui era nemărginită; membrii care formau consi-
liul nu figurau decât de formă, mărginindu-se doar să-şi dea, cu
respect, părerea când îi ruga şeful lor.
De altfel, Kav-gerul nu ducea lipsă de un îndreptar care să-l
călăuzească în opera întreprinsă. în imediata vecinătate a insulei
se concurau două metode de colonizare. Putea face deci compara-
ţii şi trage cele mai bune concluzii.
De când Magellania şi Patagonia fuseseră împărţite între Chile
şi Argentina, cele două state procedaseră în mod cu totul diferit
la punerea în valoare a marilor posesiuni. Necunoscând bine regiu-
nile acestea, Argentina acorda concesiuni cuprinzând zece şi chiar
douăsprezece leghe pătrate, ceea ce necesita un personal numeros
— 298 —
9
şi un material agricol considerabil. Ceva mai mult, coloniştii argen-

tinieni erau obligaţi să intre în legătură cu Buenos-Aires pentru
orice probleme în legătură cu exploatarea şi punerea în valoare
a produselor. Iar formalităţile acestea erau lungi şi costisitoare.
Pe când Chile, pentru a favoriza comerţul şi a atrage emigranţi,
declarase Punta-Arenas port deschis, ceea ce făcea ca în primul
rând produsele din Magellania argentiniană să se îndrepte spre
această poartă maritimă, în care îşi aveau sediul o mulţime de firme
comerciale engleze sau chiliene.
Kav-gerul cunoştea de mult procedeul acesta al guvernului chi-
lian, precum şi rezultatele obţinute. Astfel că, urmând exemplul
coloniei chiliene, el declară Bourg-Neuf-ul port deschis, şi măsura
aceasta fu prima cauză a dezvoltării rapide a insulei. Evenimentele
al căror teatru fusese insula Hoste, independenţa pe care i-o acor-
dase Chile, prosperitatea ei crescândă sub conducerea pricepută
a Kav-gerului o impuseseră în atenţia lumii comerciale şi indus-
triale. Sosiră noi colonişti, cărora li se acordă terenuri în condiţii
foarte avantajoase. Populaţia se mărea cu repeziciune. La nouă
ani după proclamarea independenţei, opt ani după lovitura de Stat
a Kav-gerului şi cinci ani după invazia patagonilor, Liberia avea
o populaţie de mai bine de două mii cinci sute de suflete, iar insu-
la întreagă, peste opt mii.
Se înţelege de la sine că se mai încheiaseră şi alte căsătorii în
afară de cea a lui Halg cu Graziella. Printre altele, vom pomeni
de cea a lui Edward Rhodes, care se însurase cu fata lui Germain
Riviere, şi cea a surorii lui, Clary, cu doctorul Samuel Arvidson.
Acum, primăvara şi vara, portul era plin de corăbii, sosite în
mare parte din arhipelagul Falkland, şi unele chiar din Valparaíso,
Buenos-Aires, Montevideo şi Rio de Janeiro.
Principalul produs de export era peştele, care, din cele mai
străvechi timpuri, abundă în ţinuturile magellanice. De prisos să
mai spunem că industria aceasta fusese, în cele din urmă, sever
reglementată de Kav-ger, care voia să evite distrugerea abuzivă
— 299 —
JULES VERNE
şi dispariţia totală a animalelor marine care frecventează regiu-
nile acestea. Pe litoral, în diverse puncte, se înfiinţaseră colonii
de vânători de foci, oameni de toate originile, de toate naţiona-
lităţile, fără patrie, cu care la început Hartlepool avusese mult de
furcă. însă, încetul cu încetul, aventurierii se umanizaseră, se ci-
vilizaseră, sub influenţa noii vieţi. Nomazii aceştia fără nici un
căpătâi erau bucuroşi acum că îşi pot exercita meseria dificilă în
condiţii de viaţă mai bune. într-adevăr, nu mai era vorba de expe-
diţiile de odinioară întreprinse pe cont propriu, care îi arunca une-
ori pe vreo insulă pustie, unde piereau de foame şi de sete. Acum
erau siguri că nu aveau să mai aştepte luni întregi întoarcerea unei
corăbii care, de multe ori, nu se mai iveşte.
De exemplu, modul de vânare al inofensivelor amfibii
rămăsese acelaşi. Nimic mai simplu: salir a dar mea paliza, să
dai cu ciomagul - cum spun chiar vânătorii aceştia.
Pe lângă aceasta, canalele arhipelagului mişunau de balene,
iar pe ţărmul insulei se aflau din abundenţă scoici de toate felurile.
Dintre acestea, trebuie să menţionăm o specie de moluşte de o
calitate excelentă, care, exportate, se vindeau cu preţuri de până
la cinci piaştri kilogramul în oraşele Americii de Sud. Apoi, pe
lângă moluşte, mai erau şi crustacee, în special un soi de crab uriaş,
din care o pereche ar ajunge să sature şi pe cel mai lacom om.
Pe lângă crabii aceştia, pe coastele insulei se mai găseau o
sumedenie de homari şi languste.
Realizând unul dintre vechile proiecte ale Kav-gerului, Halg
conducea la Bourg-Neuf o uzină prosperă, de unde, sub formă
de conserve, expedia crustaceele acestea în lumea întreagă. Halg
se putea socoti un om fericit. Soţie iubitoare, trei copii frumoşi
şi sănătoşi, avere, nimic nu îi lipsea. Era fericit.
Cât despre Caroly, el renunţase până şi la pescuit. Dată fiind
importanţa portului insulei Hoste, soseau în ultimul timp
numeroase corăbii, şi Caroly îşi reluase vechea meserie. Căpitan
de port şi pilot şef al insulei Hoste, era foarte solicitat de vasele
— 300 —
9
care plecau spre Punta-Arenas sau spre aşezările situate de-a lun-
gul canalelor arhipelagului.
Avea acum la dispoziţie un cuter de cincizeci de tone, capa-
bil să reziste şi celor mai violente furtuni. Wel-Kiej-ul se odih-
nea în port, ca un vechi şi credincios servitor ajuns la bătrâneţe.
Kav-gerul se ocupa cu un zel şi o dragoste crescândă de ele-
vul lui. Dick avea acum aproape nouăsprezece ani şi începea să
merite numele de tânăr savant. Nu era departe vremea când pro-
fesorul nu avea să-i mai poată da lecţii.
De timpuriu maturizat de aspra şcoală a vieţii şi de înspăimân-
tătoarele drame în care fusese amestecat, Dick era mai de grabă
prietenul decât discipolul Kav-gerului, care avea în el o încredere
fără margini şi îl considera de pe acum ca succesorul lui. Erau
oameni de treabă şi Germain Riviere ţi Hartlepool, dar erau prea
lipsiţi de cultură generală şi de idei novatoare pentru a putea con-
duce un popor care mai avea şi alte interese decât cele materiale.
Mai indicat ar fi fost poate Harry Rhodes, dar şi el îmbătrânea şi
apoi nici nu avea energia necesară pentru o asemenea misiune.
Pe când Dick întrunea în persoana lui toate calităţile necesare
unui şef. Avea cultura, inteligenţa şi tăria de caracter a unui ade-
vărat om de stat şi era regretabil că însuşirile acestea admirabile
nu puteau fi utilizate decât într-un cadru aşa de strâmt.
Din punct de vedere politic, situaţia era tot aşa de bună. Rela-
ţiile insulei cu guvernul chilian erau excelente şi acesta nu putea
decât să se felicite de inspiraţia avută.
La început, văzând în fruntea insulei pe misteriosul personaj
a cărei existenţă în arhipelag i se păruse, pe bună dreptate, sus-
pectă, guvernul chilian nu-şi ascunsese nemulţumirea şi îngrijo-
rarea. Nemulţumire platonică însă, prin însăşi forţa împrejurărilor,
căci nu putea interveni în nici un fel, insula fiind independentă.
Dacă omul acesta ar fi rămas pe Insula-Nouă, nu ar fi scăpat de
cercetările poliţiei chiliene. Când însă, după tulburările provocate
de anarhia de la început, Kav-gerul se dovedi un bun administrator
— 301 —
JULES VERNE
şi conducător şi insula începu să progreseze economic văzând cu
ochii, nimeni nu se mai preocupă de originea şi trecutul acestui om.
Se scurseră astfel cinci ani de dezvoltare continuă.
Se înfiinţară trei noi orăşele, unul pe peninsula Dumas, altul
pe peninsula Pasteur şi al treilea la capătul apusean al insulei, la
Darwin Sound, în faţa insulei Gordon.
Pe vremea aceea, în luna decembrie a anului 1890, Liberia
primi pentru prima oară vizita guvernatorului din Punta-Arenas,
D. Aguire. Oficialul admiră sincer naţiunea aceasta aşa de pros-
peră, măsurile înţelepte luate pentru a-i mări posibilităţile de dez-
voltare, omogenitatea perfectă a unei populaţii cu origini aşa de
diferite, ordinea, bunăstarea şi mulţumirea care domneau pretutin-
deni. Se înţelege că una dintre primele sale griji fu să observe mai
de aproape pe omul care săvârşise o operă aşa de frumoasă şi care
se mulţumea cu simplul titlu de Kav-ger. Şi nu-i precupeţi aprecie-
rile măgulitoare.
Kav-gerul folosi ocazia pentru a aminti apoi guvernatorului
de cererea sa cu privire la insuliţa Capului Horn, destinată faru-
lui proiectat, iar acesta, foarte amabil, făgădui că va sprijini această
petiţie pe lângă guvernul din Santiago, unde va merge îndată ce
va pleca din insula Hoste.
Se pare că se ţinu de cuvânt şi că sprijinul lui fu de folos, căci,
peste o lună, Kav-gerul fu informat în mod oficial că propunerea
lui era acceptată. La 25 decembrie fu semnat un act de cesiune
prin care statul hostelian devenea proprietarul insuliţei Hora, cu
condiţia să construiască acolo şi să întreţină un far pe propria-i
cheltuială.
Kav-gerul, pregătit de ani de zile, începu imediat lucrările.
După cele mai pesimiste prevederi ale lui, nu aveau să dureze mai
mult ca doi ani.
Şi cu asta Kav-gerul îşi încorona opera visată. Insula Hoste,
pacificată şi organizată, bunăstarea înlocuind mizeria de odinioară,
— 302 —
9
şi, în cele din urmă, mii de vieţi omeneşti salvate de la pieire în

punctul de întâlnire a două dintre cele mai întinse oceane de pe
glob, iată ce voise să realizeze.
Şi reuşise. Acum avea dreptul să se mai gândească şi la el şi
să se sustragă îndatoririlor unei funcţii care îi repugnau.
într-adevăr, Kav-gerul nu făcea uz decât cu multă strângere
de inimă de puterea pe care i-o dădea calitatea de conducător de
oameni. Rămăsese acelaşi om energic, rece şi trist, care apăruse
ca salvator în ziua aceea depărtată, în care poporul hostelian fu-
sese la un pas de pieire. în ziua aceea salvase pe alţii, dar se pier-
duse pe sine. Silit să-şi renege idealul, nevoit să se încline în faţa
faptelor reale, se sacrificase cu mult curaj, dar, în sufletul lui, visul
la care renunţase protesta. Când, sub aparenţa amăgitoare a logicii,
gândurile care ne frământă nu sunt decât manifestarea propriilor
instincte naturale, ele au o viaţă proprie, independentă de raţiunea
şi de voinţa noastră. Ele se luptă pe ascuns, chiar împotriva unor
lucruri şi fapte evidente, ca nişte fiinţe vii care nu se pot resem-
na să moară. E foarte greu atunci să mai putem fi convinşi de
greşeala comisă şi ne agăţăm de cel mai mic pretext pentru a reveni
la ceea ce a fost mai înainte credinţa noastră puternică.
Harry Rhodes remarcase transformarea aceasta, mereu
crescândă, pe măsură ce insula Hoste prospera, şi care deveni şi
mai evidentă când, începând lucrările pentru construirea farului
pe Capul Horn, Kav-gerul socoti că dusese la bun sfârşit toate
obligaţiile pe care şi le impusese. într-o zi, când Harry Rhodes
evocă, în cursul unei convorbiri amicale, zilele din trecutul zbu-
ciumat al insulei şi îşi lăudă, în treacăt, prietenul pentru tot ceea
ce făcuse, Kav-gerul răspunse printr-o declaraţie precisă:
— Mi-am asumat sarcina de a organiza colonia şi mi-am dat
toate silinţele să duc sarcina aceasta la bun sfârşit. însă, din clipa
când ea s-a terminat, mandatul meu încetează. Voi fi dovedit prin
asta, sper, că poate exista cel puţin un colţişor pe lume în care
omul să n-aibă nevoie de stăpân.
— 303 —
JULES VERNE
— Un şef nu este un stăpân, prietene, răspunse mişcat Harry
Rhodes. Asta ai dovedit-o chiar dumneata. Dar nu poate exista
societate care să nu recunoască o autoritate superioară, indiferent
de numele pe care i-l dă.
— Nu sunt de părerea asta, răspunse Kav-gerul. Eu unul cred
că autoritatea trebuie să ia sfârşit din clipa în care nu se mai
dovedeşte necesară.
Aşadar, Kav-gerul încă nu renunţase la vechile-i utopii, şi, în
ciuda experienţelor făcute, încă îşi mai făcea iluzii asupra felului
de a fi al oamenilor. Din nefericire, în scurt timp surveni un inci-
dent care tulbură viaţa liniştită a Liberiei şi dădu conducătorului
ei o nouă demonstraţie a erorii în care se încăpăţâna să persiste.
XI. GOANA DUPĂ AUR

Descoperirea fu făcută în dimineaţa zilei de 6 martie. Plănuind
o partidă de vânătoare, Edward Rhodes, însoţit de alte câteva per-
soane, plecase din Liberia dis-de-dimineaţă, pornind cu o trăsură
pe ţărmul de apus al peninsulei Hardy, la poalele munţilor Sen-
try Boxes, care se întind la vreo douăzeci de kilometri spre sud-
vest. Acolo se întindea o pădure deasă, încă neexploatată, în care
se refugiau, de obicei, fiarele din insulă, jaguari şi puma îndeo-
sebi, animale care trebuiau exterminate, deoarece produceau
pagube mari.
Vânătorii cutreierară pădurea, uciseră între timp două puma
şi tocmai se aflau pe marginea unui râuleţ din capătul celălalt al
pădurii, când apăru din desiş un jaguar enorm.
Socotind că distanţa este suficient de mică, Edward trase în
el un foc de armă, care răni fiara în coapsa stângă. Astfel că,
scoţând un răget furios, animalul făcu un salt spre râu şi dispăru
în hăţiş. Totuşi, Edward mai avu timp să-i trimită încă un glonte,
care însă îşi greşi ţinta şi ricoşa de colţul unei stânci, desprinzând
câteva aşchii de piatră.
Poate că nu s-ar fi întâmplat totuşi nimic şi vânătorii şi-ar fi
văzut de drum dacă una dintre aşchiile acestea nu ar fi căzut la
picioarele lui Edward Rhodes. Surprins de aspectul ei ciudat, o
ridică de jos şi o examina.
— 305 —
JULES VERNE
Era o bucăţică de cuarţ, dungată de striaţii caracteristice în care
se puteau deosebi uşor firişoare de aur.
Edward fu toarte emoţionat de această descoperire. Aur!... Pe
insula Hoste se găsea aur!...
De altminteri, nu prea era un lucru de mirare. Filoane din me-
talul acesta preţios fuseseră descoperite şi în jurul oraşului Punta-
Arenas, ca şi în Ţara de Foc, Patagonia şi Magellania. Din gigan-
ticul lanţ muntos care străbate cele două Americi, cunoscut sub
numele de Munţii Stâncoşi şi Cordilieri şi care se întind din Alas-
ka până la Capul Horn, s-a extras în patru secole aur în valoare
de mai bine de patruzeci şi cinci miliarde de franci.
Edward Rhodes înţelese imediat importanţa descoperirii lui.
Ar fi vrut să o ţină secretă, să nu vorbească despre ea decât tatălui
său şi Kav-gerului. Dar nu era singur. Tovarăşii săi de vânătoare
cercetară şi ei cu atenţie aşchia de stâncă şi apoi adunară toate
celelalte fragmente de piatră auriferă.
Astfel, chiar în aceeaşi zi, toată insula află că fusese descope-
rit un nou Klondyke, Transvaal sau Eldorado. Vestea străbătu, ca
un fulger, Liberia şi ajunse chiar până în cele mai mici cătune.
Cu toate acestea, pentru moment nu putea fi vorba de tras
foloase imediate din descoperirea aceasta. Iarna era aproape şi nu
se mai puteau face exploatări în aer liber. Astfel că descoperirea
lui Edward Rhodes nu avu nici o consecinţă imediată.
O dată cu sosirea iernei, fură întrerupte şi lucrările întreprinse
la Capul Horn pentru ridicarea farului, care merseseră până atunci
destul de bine.
Vremea rea începu, ca de obicei, cu furtuni şi frig. Liberienii
erau însă acum bine pregătiţi pentru a înfrunta orice intemperii
şi nimic nu ar fi tulburat pacea coloniei dacă nu ar fi fost acea
blestemată descoperire a zăcământului aurifer, care, dată fiind lăco-
mia omenească, putea avea consecinţe dezastruoase.
La prima şedinţă a Consiliului, Kav-gerul nu-şi ascunse teme-
rile în privinţa aceasta.
— 306 —
9
— Tocmai când socoteam opera noastră terminată, zise el, când

credeam că putem culege roadele străduinţei noastre, o întâmplare
nenorocită aruncă printre noi germenii discordiei şi ruinei...
— Cred că exagerezi puţin, interveni Harry Rhodes, care nu
vedea lucrurile chiar aşa de negre. Admit că descoperirea asta poate
genera tulburări, dar de aici până la ruina coloniei...
— Da, ruina coloniei, afirmă cu tărie Kav-gerul. Descoperi-
rile de felul acesta n-au lăsat decât ruină în urma lor!
— Totuşi, obiectă Harry Rhodes, aurul este o marfă ca ori-
care alta...
— Cea mai nefolositoare!...
— Ba, dimpotrivă, cea mai folositoare, fiindcă se poate schim-
ba contra tuturor celorlalte.
— Ce folos, exclamă Kav-gerul, dacă pentru a o obţine tre-
buia să-i sacrifici totul! Aproape toţi căutătorii de aur mor în mi-
zerie, iar celor care reuşesc, uşurinţa succesului le ia minţile pen-
tru totdeauna. Prind gustul plăcerilor procurate uşor şi devin inca-
pabili de orice muncă şi dacă, în sensul social al cuvântului, s-au
îmbogăţit, din punct de vedere omenesc sunt mai săraci decât
oricând. Nu mai sunt oameni.
— Sunt de aceeaşi părere, spuse atunci Germain Riviere. Fără
să mai socotim că, dacă ogoarele sunt lăsate în părăsire, crăpăm
de foame cu aurul lângă noi. Şi, sincer vorbind, tare mă tem că
populaţia noastră n-o să poată rezista ispitei.
— Aurul!... Aurul!... Setea de aur!... repeta Kav-gerul. E cel
mai groaznic flagel care se putea abate asupra insulei noastre.
Harry Rhodes şovăia.
— Admiţând că ai avea dreptate, zise el, cum am putea lupta
împotriva acestui flagel?
— Nu, dragul meu Rhodes, răspunse Kav-gerul, nu putem face
nimic O epidemie se poate combate, se poate stârpi, dar frigurile
acestea ale aurului nu au leac. Distrug orice. Nu avem atâtea exem-
ple dintre cele ce s-au petrecut în districtele aurifere din Lumea-Nouă
— 307 —
JULES VERNE
şi Lumea-Veche, Australia, California, Sudul Africii? De la o zi la
alta, coloniştii şi-au părăsit ogoarele şi atelierele, oraşele şi satele
s-au golit, familiile s-au împrăştiat pe câmpiile aurifere. Şi aurul
extras cu atâta lăcomie a fost risipit prosteşte în orgii nebuneşti.
Kav-gerul vorbea cu o însufleţire care arăta cât era de îngrijorat.
— Şi nu este atât primejdia dinăuntru, cât cea din afară: toţi
aventurierii, toţi declasaţii care năvălese în ţinuturile aurifere
venind din toate colţurile lumii. Un puhoi care seamănă ruină şi
jale în trecere. Ah! De ce a trebuit să cadă pe capul insulei noas-
tre o asemenea pacoste!
— Poate că nu e pierdut încă totul, spuse Harry Rhodes, adânc
mişcat. Dacă vestea nu se răspândeşte, am putea evita invazia asta.
— Nu, răspunse Kav-gerul, este prea târziu acum. Nu vă puteţi
închipui cu ce repeziciune află lumea întreagă că în cutare loc au
fost descoperite zăcăminte aurifere.
Şedinţa se încheie fără să fie luată vreo hotărâre. Şi, la drept
vorbind, nici nu se putea lua vreuna. După cum spusese Kav-gerul,
nu se putea lupta împotriva febrei aurului.
Şi temerile Kav-gerului se dovediră îndreptăţite. Cum veni
primăvară şi începu să se topească zăpada, coloniştii mai îndrăzneţi
şi mai întreprinzători se transformară în prospectori şi plecară să
caute aur. Pe zi ce trecea, tot mai mulţi se îndreptară spre Golden
Creek - aşa fu numit râuleţul pe ţărmul căruia făcuse Edward
nenorocita descoperire. La începutul lunii noiembrie, câteva sute
de hostelieni plecaseră deja spre terenul aurifer şi cutreierau munţii
în căutarea unui filon mai bogat.
în principiu, exploatarea zăcămintelor nu prezintă prea mari
dificultăţi. Dacă este vorba de un filon, este de ajuns să te ţii de
el atacând stânca cu târnăcopul, apoi să macini fărâmăturile
obţinute, pentru a extrage firişoarele de metal pe care le conţin.
Aşa se procedează în minele din Transvaal. Totuşi, în practică,
nu e chiar aşa de uşor. Uneori filonul dispare şi trebuie multă bătaie
de cap şi pricepere ca să-l găseşti din nou. în cel mai bun caz, se
— 308 —
9
înfundă în pământ şi atunci, ca să te poţi ţine de el, trebuie să sapi

o mină, muncă destul de anevoioasă şi de primejdioasă.
Pe de altă parte, cuarţul este o rocă destul de tare şi necesită
maşini costisitoare pentru a o măcina. Asta înseamnă că lucră-
torii izolaţi nu pot face exploatări. Numai societăţile mari, dis-
punând de mână de lucru din belşug şi de capitaluri considerabile,
pot face afaceri de felul acesta.
De aceea, căutătorii de aur - prospectorii, cum sunt numiţi,
de obicei -, când au norocul să descopere un zăcământ, se
mulţumese să-şi asigure proprietatea lui, pe care o cedează apoi
cât mai de grabă bancherilor şi oamenilor de afaceri.
Cei care preferă să facă exploatarea pe cont propriu renunţă
de la început la orice exploatare minieră. Caută terenurile de alu-
viune formate din şi prin preajma stâncilor aurifere de acţiunea
milenară a apelor. Spălând şi rozând necontenit stânca, apa a luat
cu ea firişoare de aur, care sunt foarte uşor de extras din nisip,
printr-o spălare simplă.
Se înţelege de la sine că în felul acesta lucrau şi hostelienii.
Primele rezultate fură încurajatoare. Pe ţărmul Golden Creek-ului,
pe o lungime de câţiva kilometri şi o lărgime de două sau trei sute
de metri, se întindea un strat adânc de mâl de opt picioare. Re-
zerva era deci cât se poate de abundentă. Nu spera nimeni să facă
milioane, dar zăcământul era destul de bogat ca să ia minţile aces-
tor oameni sărmani, care până atunci îşi câştigaseră pâinea
muncind din greu.
Indiferent de ideile lui personale asupra acestui aspect, Kav-
geml făcu tabula rasa cu ele şi, silindu-se să privească problema
prin prisma interesului obştese, căutase soluţia cea mai nimerită
şi mai favorabilă grupului social al cărui şef era. Avusese în cursul
iernii dese consfătuiri cu Dick şi ajunseseră amândoi la concluzia
că trebuia urmărit un triplu ţel: limitarea la minimum posibil a
hostelienilor exploatatori ai zăcămăntelor, asigurarea unui be-
neficiu coloniei şi restrângerea, interzicerea imigrării străinilor
— 309 —
JULES VERNE
puţin recomandabili care aveau să năvălească din toate colţurile
globului.
Legea care fu afişată pe la sfârşitul iernii satisfăcea aceste trei
deziderate. Subordona în primul rând dreptul de exploatare obţine-
rii prealabile a unei concesiuni, stabilea apoi numărul maxim al
concesiunilor şi fixa în folosul statului o indemnizaţie de o pătrime
din totalul metalului extras.
Conform dispoziţiilor acestei legi, concesiunile erau rezervate
exclusiv cetăţenilor hostelieni, titlu care nu putea fi dobândit în
viitor decât după un an de locuire efectivă în insulă şi în baza unei
hotărâri a guvernatorului.
Aplicarea legii se lovi însă chiar de la început de dificultăţi
mari. Coloniştii nu văzură drepturile, dar se simţiră atinşi de obli-
gaţiile şi restricţiile cuprinse în lege; şi cum nimeni nu voia să
se supună de bunăvoie, Kav-gerul fu nevoit să recurgă la forţă.
Dispunea de armata permanentă formată din nouă sute cincizeci de
cetăţeni obligaţi să se prezinte sub arme la prima chemare. La
chemarea aceasta nu răspunseră însă decât şapte sute cincizeci
de hostelieni.
Cei două sute de nesupuşi erau plecaţi şi ei la mine, colindând
împrejurimile Go lden-Creek-ului.
Kav-gerul îşi împărţi în două forţele de care dispunea. Cinci
sute de oameni fură răspândiţi de-a lungul coastei, cu misiunea
de a împiedeca ieşirea clandestină a aurului din insulă, iar el se
puse în fruntea celorlalţi trei sute, pe care îi împărţi în douăzeci
de grupe sub comanda celor de care era mai sigur. Mica armată
represivă porni spre regiunea auriferă, măturând totul în calea ei.
Toţi prospectorii care refuzară să se pună în regulă fură alungaţi
de pe terenurile pe care le ocupaseră.
La început, metoda aceasta obţinu oarecare succes, dar în scurt
timp situaţia se agrava. Cei care nu putuseră obţine o concesiune
se întorceau noaptea şi-şi reocupau terenurile pe care fuseseră
nevoiţi să le părăsească. în acelaşi timp, aţâţaţi de succesele primilor
— 310 —
9
prospectori, o a doua serie de hostelieni intra în scenă. In scurt

timp, insula întreagă se molipsi de febra aceasta a aurului. Fiind
descoperite noi filoane în peninsula Hardy şi Pasteur, fascinaţia
aurului se transformă în demenţă.
în câteva săptămâni, Liberia, satele şi fermele rămaseră pustii.
Bărbaţi, femei şi copii, toţi cutreierau ţinuturile aurifere. Unii se
îmbogăţiră, descoperind adevărate zăcăminte de pepite; şi febra
spori.
Contagiunea nu-i cruţă nici chiar pe cei însărcinaţi să o com-
bată. Detaşamentul postat de Kav-ger pe coastă se evaporă în câte-
va zile. Pe de altă parte, până şi trupa pe care o comanda perso-
nal se topea ca o bucată de gheaţă la soare. Nu era noapte în care
să nu se producă două, trei dezertări. în cincisprezece zile, Kav-
gerul rămase numai cu cincizeci de oameni.
Şi atunci, cu toată energia lui de neînfrânt, fu cuprins de des-
curajare. Omenirea, de care se legase din nou după o aşa de lungă
ruptură, i se arăta acum cu tot cinismul defectelor şi viciilor sale.
Tot ce clădise cu atâta trudă se dărâmase într-o clipă, şi asta numai
fiindcă hazardul făcuse ca într-o zi să strălucească într-o bucată
de stâncă câteva firişoare de aur.
De luptat nu mai putea fi vorba. ÎI părăseau până şi cei mai
credincioşi. Nu cu mâna de oameni care îi mai rămăsese putea
aduce el la raţiune mulţimea aceea de sărmani smintiţi.
Kav-gerul se înapoie în Liberia. Nu mai era nimic de făcut.
Flagelul se răspândise în insulă ca un şuvoi pustiitor. Trebuia să
aştepte să se mai domolească.
Şi, la un moment dat, se păru că domolirea aceasta nu era
departe. Pe la mijlocul lui decembrie, unii liberieni începură să
se înapoieze pe la casele lor.
Două cauze stăteau la baza acestui reviriment. în primul rând,
meseria de prospector nu era aşa de uşoară şi nu toţi fuseseră atât
de norocoşi cât speraseră. Iar în al doilea rând, reducerea tran-
zacţiilor comerciale şi stagnarea aproape totală a exploatărilor
— 311 —
JULES VERNE
agricole începea să-şi arate efectele. Fără să fie criză în adevă-
ratul sens al cuvântului, preţurile obiectelor de primă necesitate
se mă-riseră enorm.
Din nefericire, revirimentul acesta se limita la înapoierea câtor-
va colonişti mai săraci, iar după câteva zile se opri cu totul.
Kav-gerul nu fu dezamăgit, fiindcă nu-şi făcuse niciodată iluzii
în privinţa aceasta. Nu, criza era încă departe de a se termina. Dim-
potrivă, abia începuse. Până acum nu intraseră în joc decâat
hostelienii. Dar, în curând, lucrurile aveau să devină şi mai
serioase.
La şaptesprezece ianuarie debarcă la Bourg-Neuf primul con-
voi de prospectori străini. Erau vreo două sute de bărbaţi, voi-
nici, cu înfăţişarea hotărâtă şi brutală. Unii dintre ei purtau cuţite
mari la brâu, dar toţi, fără excepţie, aveau revolvere. Tot bagajul
lor era un târnăcop şi un sac care conţinea boarfele mizerabile pe
care le purtau prin toate colţurile pământului în viaţa lor plină de
aventuri.
începând din ziua aceea, sosirile de noi convoiuri se repetară
la intervale din ce în ce mai scurte. Imediat ce debarcau, căută-
torii de aur, oameni obişnuiţi cu îndeplinirea formalităţilor, se
duceau direct la Palatul guvernamental şi se interesau de prescrip-
ţiile legale în vigoare. Le găsiră în unanimitate fantastice. Atunci,
amânând îndeplinirea formalităţilor, se răspândeau prin oraş, unde
nu întârziară să-şi dea seama cât de slabă era organizaţia admi-
nistrativă a insulei. Aşa că luau hotărîrea să înfrunte legea, pe care
o călcau nepedepsiţi până şi localnicii, şi, după câteva zile de hoină-
reală pe străzile pustii ale Liberiei, plecau fără nici o formalitate
spre ţinutul miraculos.
Cu venirea iernii însă, se curmă şi valul acesta de aventurieri.
La 24 martie sosi ultimul transport, adăugând încă câteva sute de
nepoftiţi celor mai bine de două mii care scormoneau solul insulei
pe vremea aceea.
Plecând, corabia care îi debarcase pe aceşti ultimi sosiţi ducea
cu ea un manifest adresat de guvernatorul insulei Hoste tuturor
— 312 —
JULES VERNE
statelor de pe glob. Kav-gerul făcea cunoscut urbi et orbi' că insu-
la Hoste, având o populaţie suprabundentă, nici un străin nu mai
putea debarca pe ea, chiar dacă pentru aplicarea acestei măsuri
ar fi nevoie să se întrebuinţeze forţa.
De eficacitatea acestei măsuri se îndoia în primul rând chiar
autorul ei, Kav-gerul. Prea este puternică atracţia aurului ca să i
se poată opune vreo stavilă.
înconjurat de Halg, Caroly, Hartlepool, Harry şi Edward
Rhodes, Dick, Germain Riviere şi de încă vreo treizeci de colonişti
rămaşi credincioşi, Kav-gerul asista neputincios la distrugerea
operei sale.
1. (lat.) Către oraş (către Roma) şi către Univers.
XII. JAFUL
Acesta fu primul act al dramei aurului. Tragicele evenimente
care constituiseră epilogul acestui prim act avură repercusiuni ime-
diate asupra vieţii hostelienilor, aşa de fericită până atunci. Câţi-
va dintre ei dispăruseră. Unde, cum ? Nimeni nu ştia, dar se pre-
supunea că fuseseră victimele unor accidente. Asta - după părerea
multora - „în cel mai bun caz".
Pe de altă parte, insula decădea economic cu paşi repezi.
Preţurile se dublaseră şi chiar se triplaseră; populaţia săracă trăia
în mizerie.
Erau totuşi colonişti care, având succes în meseria de pros-
pector, nu se puteau plânge de lipsuri. Printre aceştia- vreo două-
zeci la număr - figura şi Kennedy, fostul marinar de pe Jonathan,
transformat în nabab de o norocoasă lovitură de târnăcop, şi care
îşi afişa cu ostentaţie averea.
Cât anume avea, nu ştia nimeni, şi probabil că nici el însuşi;
dar, în orice caz, mult, judecând după cheltuielile pe care le făcea.
Risipea aurul cu amândouă mâinile, o făcea pe miliardarul şi
anunţa oricui vrea să-l asculte că are să părăsească oraşul în care
nu putea trăi aşa cum îi îngăduia averea lui.
Tot astfel însă nu ştia nimeni nimic de unde scotea el aurul
acesta. Când era întrebat, o făcea pe misteriosul, evitând un răspuns
— 315 —
JULES VERNE
precis. Liberienii care îl întâlniseră în cursul verii nu-l văzuseră
făcând altceva decât să se plimbe toată ziua cu mâinile la spate.
Şi aveau toţi motive foarte serioase să nu uite întâlnirile aces-
tea, căci ele coincideau cu dispariţia la scurt interval după aceea
a aurului extras de ei cu atâta trudă. Iar coincidenţa aceasta sfârşi
prin a da loc la cele mai vii bănuieli.
Scos din răbdări, Kav-gerul se hotărî să facă, în sfârşit, act de
autoritatea cu care era învestit. Prea îşi băteau joc Kennedy şi cei
de teapa lui de legi. Un timp fusese nevoit să asiste neputincios
la anarhie, dar acum coloniştii erau din nou grupaţi în oraş, şi în
special avea efective destule.
într-o dimineaţă, poliţia, sub conducerea lui Hartlepool, invada
domiciliile liberienilor care făceau mai mare caz de bogăţia lor
şi efectua o serie de percheziţii în toată regula. Din aurul găsit se
percepu fără nici o milă o pătrime, plus două sute pesos sau piaştri
argentinieni, preţul stabilit de Kav-ger pentru fiecare concesiune.
Kennedy nu se lăuda degeaba. La el fu găsită cea mai mare
cantitate de aur. Şi tot la el întâmpină poliţia cea mai vie rezis-
tenţă. Fură nevoiţi să recurgă la violenţă pentru a-l ţine la respect
pe fostul marinar, care spumega de furie.
— Hoţilor! striga el, arătându-i lui Hartleopool pumnul.
— Zi înainte, băieţaş, răspunse acesta, continuându-şi netul-
burat percheziţia.
— O să mi-o plătiţi! ameninţa Kennedy, pe care sângele rece
al fostului său şef îl scotea şi mai mul din sărite.
— Eh, mi se pare că deocamdată tu eşti cel care plăteşte, îl
ironiza fără milă Hartlepool.
— Ne mai vedem noi!
— Mă rog, când o să vrei! Din partea mea, cât mai târziu cu
putinţă.
— Hoţule!... urlă Kennedy, în culmea furiei.
—- Uite, aici n-ai dreptate, răspunse Hartlepool cu un ton
binevoitor. Dovada este că din cele cincizeci şi trei de kilograme
— 316 —
9
de aur ale tale nu iau decât treisprezece kilograme două sute cinci-
zeci de grame, adică o pătrime, plus cei două sute de piaştri legali.
Se înţelege de la sine că, în schimbul banilor ăstora, ai drept...
— Mizerabile!
— La o concesiune în regulă...
— Banditule!
— N-ai decât să ne spui unde ţi-este terenul.
— Tâlharule!
— Nu vrei?
— Canalie!....
— Cum pofteşti, băieţaş! încheie Hartlepool, plecând cu
oamenii lui şi lăsându-l pe Kennedy în culmea furiei. în total,
percheziţiile acestea aduseră tezaurului aproape treizeci şi şapte
de kilograme de aur. în schimb, în afară de Kennedy, care se
încăpăţâna să nu spună unde-i este terenul, toţi ceilalţi prospec-
tori îşi primiră concesiunile cu toate formele prescrise de lege.
Sosi iarăşi primăvara şi Liberia rămase din nou pustie. Lecţia
din vara trecută nu folosise la nimic.
Lucrurile se repetară ca după şablon, şi Kav-gerul rămase din
nou singurul care asista cu durere la desfăşurarea actului doi al
dramei. Numai că de data asta scenele se precipitară. Nu trecu o
săptămână şi liberienii începură să se înapoieze în număr din ce
în ce mai mare. Poliţia se reconstitui pentru a doua oară. Oamenii
îşi reluau în tăcere posturile pe care le părăsiseră, fără ca guver-
natorul să le facă vreo observaţie. Nu era acum momentul să se
poarte aspru cu ei.
Treptat, treptat, fermele, uzinele se repopulau. Mişcarea era
generală, cât şi cauza care o motiva. într-adevăr, căutătorii de aur
găsiseră o situaţie cu totul alta. Anul trecut erau între ei. De data
asta, intrase şi elementul străin în joc. Şi ce străini! Drojdia so-
cietăţii! Oameni grosolani, brute adevărate, obişnuiţi cu asprimile
vieţii aventuroase şi netemându-se de nimic. Erau nevoiţi să se
bată cu oamenii aceştia lacomi, care puseseră stăpânire pe cele
— 317 —
JULES VERNE
mai bogate terenuri. Şi, în cele din urmă, învinşi, hostelienii fu-
seseră nevoiţi să renunţe.
Era şi timpul ca hostelienii să-şi vină în fire. Invazia începută
în vara precedentă reîncepuse cu şi mai mare intensitate. în fiecare
săptămână, două sau trei vapoare debarcau noi transporturi de
prospectori străini. Zadarnic încercase Kav-gerul să se opună
debarcării lor. Aventurierii debarcau şi cutreierau insula în căutarea
terenurilor aurifere.
Corăbiile afectate transportului căutătorilor de aur erau
aproape singurele care intrau în portul de la Bourg-Neuf. Altele
nu mai veneau, căci afacerile stagnaseră cu totul şi nu aveau ce
încărca.
De îndată ce Kav-gerul putu dispune de două sute de oameni,
năvălitorii avură de furcă. Sprijinite de două sute de baionete, dis-
poziţiile Kav-gerului începură imediat să fie respectate şi vapoa-
rele nou-sosite părăsiră portul fără să debarce un singur om.
în scurt timp însă, supunerea aceasta se dovedi un vicleşug.
Nevoite să cedeze în faţa forţei, corăbiile navigau de-a lungul
coastelor apusene sau răsăritene ale insulei şi acolo, la adăpostul
unui golfuleţ, debarcau încărcătura lor omenească, care se răs-
pândea apoi în insulă. Brigăzile pentru supravegherea litoralului
nu serviră la nimic. Debarcările clandestine continuau şi puhoiul
de aventurieri creştea pe zi ce trecea.
în interior dezordinea atingea culmea. Insula întreagă era o
imensă orgie, însângerată de încăierări violente terminate cu lovi-
turi de cuţit şi focuri de revolver. Aventurierii aceştia atrăseseră
în sfera lor de influenţă toată drojdia populaţiei hosteliene, for-
mând la un loc un imens grup de pradă năpustit asupra celorlalţi
căutători de aur. Cârciumile şi tavernele forfoteau. în plin câmp
se improvizaseră music-halluri în care femei nefericite aduse din
toate colţurile lumii îi distrau cu vocile lor răguşite pe minerii beţi,
cântând cele mai grosolane refrenuri. în toate tavernele, music-
hall-urile şi cârciumile acestea, alcoolul curgea în valuri.
— 318 —
9
Cu toate că situaţia devenea din zi în zi mai tragică, Kav-gerul

nu-şi pierdea curajul. Rămânea neclintit la postul lui, aşteptând
vremea când, risipindu-se valul de nebunie, toţi se vor regrupa
în jurul lui, şi căuta pe orice căi să recâştige încrederea hostelie-
nilor, care, încet, dar sigur, începeau să-şi vină în fire. Nimic nu
părea în stare să-l scoată din linia aceasta de conduită şi - orb de
bunăvoie faţă de toate cele ce se petreceau în juru-i - îşi conti-
nua netulburat exercitarea funcţiei de guvernator. Nu neglijase nici
chiar construcţia farului la care ţinea aşa de mult. Din ordinul lui,
Dick făcu în cursul verii o inspecţie pe insula Hom. în ciuda împre-
jurărilor, deşi încetinite întrucâtva, lucrările nu stagnaseră nici
măcar o singură zi. în toamnă, marea operă avea să fie terminată.
La 15 decembrie, mai bine de jumătate dintre hostelieni se reîn-
toarseră la posturile lor, în timp ce în interiorul insulei sabatul infer-
nal continua cu aceeaşi furie. Cam pe vremea aceea primi Kav-
gerul vizita neaşteptată, care avea să aibă cele mai fericite con-
secinţe pentru colonie. Dintr-un vapor nou sosit debarcară doi băr-
baţi, un englez şi un francez, prezentându-se împreună guverna-
torului. Primiţi imediat de Kav-ger, se recomandară şi, fără multă
vorbărie, anunţară că doresc să obţină o concesiune. Francezul
se numea Maurice Reynaud, iar englezul, Alexander Smith.
Kav-gerul surâse cu amărăciune.
— Daţi-mi voie să vă întreb, domnilor, zise el, dacă sunteţi
la curent cu cele ce se petrec în prezent pe insula Hoste.
— Ştim, răspunse francezul.
— Noi preferăm totuşi să fim în regulă, completă englezul.
Kav-gerul se uită mai atent la cei doi bărbaţi. Deşi de naţio-
nalităţi diferite, aceştia aveau ceva comun în înfăţişarea lor: aerul
acela propriu oamenilor de acţiune. Amândoi tineri, cel mult trei-
zeci de ani fiecare. Voinici, rumeni, cu fruntea largă denotând
inteligenţă şi bărbia energică, inspirau de la prima vedere încredere.
Era prima oară când Kav-gerul găsea simpatici doi căutători
de aur.
— 319 —
JULES VERNE
— Ah! ştiţi prin urmare cum stau lucrurile, zise el. Cu toate
acestea, abia aţi sosit.
— Adică abia ne-am înapoiat, rectifică Maurice Reynaud.
Fiindcă trebuie să ştiţi că am mai fost şi anul trecut pe aici şi nu
am plecat decât după ce am cercetat amănunţit terenul pe care
intenţionăm să-l exploatăm.
— împreună? întrebă Kav-gerul.
— împreună, răspunse Alexander Smith.
Kav-gerul reluă, cu un sincer accent de regret:
— Dacă sunteţi aşa de bine informaţi, ştiţi probabil că nu pot
face nimic pentru dumneavoastră, deoarece legea pe care văd că
vreţi s-o respectaţi rezervă toate concesiunile exclusiv cetăţenilor
hostelieni.
— Nu face nimic, afirmă Maurice Reynaud.
— Cum asta? întrebă Kav-gerul.
— Noi cerem o mină, explică Smith. Or, în privinţa asta, legea
nu spune nimic.
— Adevărat, recunoscu Kav-gerul. O mină este însă o între-
prindere anevoioasă, care cere capitaluri mari...
— Le avem, îl întrerupse englezul. Am plecat anul trecut de
aici numai şi numai ca să ni-l procurăm.
— Şi totul este în regulă, continuă Maurice Reynaud.
Reprezentăm aici societatea Franco-English Gold Mining-Com-
pany, al cărei inginer şef este prietenul meu Smith şi al cărei direc-
tor sunt chiar eu. Societatea s-a constituit la Londra în ziua de
10 septembrie a anului trecut, cu un capital de patruzeci de mii
de lire sterline, din care jumătate este aportul nostru personal, iar
restul working-capital. Dacă ajungem la o înţelegere, lucru de care
nu ne îndoim, vaporul cu care am venit va lua cu el comenzile
pe care le vom face şi, în mai puţin de opt zile, lucrările vor începe;
într-o lună vom avea primele maşini, şi până în sezonul viitor între-
prinderea noastră va funcţiona în plin.
Foarte interesat de oferta făcută, Kav-gerul se gândea cum să
o primească. Avea argumente şi pro, şi contra. Tinerii îi plăceau.
—- 320 —
9
Dar, îngăduind fondarea unei societăţi franco-engleze pe insulă,

nu însemna să dea loc pe viitor unor eventuale complicaţii inter-
naţionale? Poate că, sub pretext că îşi protejează cetăţenii, Franţa
şi Anglia ar fi încercat să profite de prima ocazie pentru a se
amesteca în administraţia internă a insulei. După câtva timp de
cumpănire atentă a tuturor argumentelor pro şi contra, Kav-gerul
se hotărî să dea un răspuns afirmativ. Propunerea era prea serioasă
pentru a fi respinsă, şi, de vreme ce boala aurului nu mai putea
fi stăvilită, era mai bine să fie localizată în câteva focare uşor de
supravegheat, împărţind la nevoie toate zăcămintele între un număr
restrâns de societăţi importante.
— Primesc, spuse el. Cu toate acestea, fiind vorba de lucrări
în adâncime, cred că este cazul să modific condiţiile prevăzute
pentru concesiunile obişnuite.
— Cum doriţi, răspunse Marcel Reynaud.
— Trebuie stabilit preţul la hectar.
— De acord!
— O sută de piaştri argentinieni, de exemplu.
— Perfect!
— Ce suprafaţă solicitaţi?
— O sută de hectare.
— Face deci zece mii de piaştri.
— Plătiţi imediat, spune Maurice Reynaud, completând un cec.
— în schimb, reluă Kav-gerul, având în vedere că la o astfel
de întreprindere cheltuielile de exploatare sunt mai mari, vom
scade cota participaţiei noastre în întreprinderea dumneavoastră.
Propun douăzeci la sută.
— Primim, declară Smith.
— Suntem deci de acord?
— în toate privinţele.
— Cred de datoria mea să vă previn, adăugă Kav-gerul, că,
deocamdată cel puţin, statul hostelian este în imposibilitate de a
vă garanta concesiunea pe care v-o acordă şi de a vă apăra de even-
tuale atacuri din partea celorlalţi căutători de aur.
— 321 —
Cei doi tineri zâmbiră cu un aer plin de încredere.
— Ne vom apăra singuri, răspunse Maurice Reynaud.
Contractul semnat, cei doi străini îşi luară rămas bun de la Kav-
ger şi porniră imediat spre terenul concesiunii lor.
Departe de a descreşte, anarhia internă sporea pe zi ce trecea.
Prospectorii soseau în număr din ce în ce mai mare. Pe la sfârşitul
lui ianuarie, Kav-gerul evalua la aproape douăzeci de mii numărul
străinilor îngrămădiţi în diferite puncte ale insulei. Tot pe vremea
aceea, dezordinea atinse punctul maxim. Se petrecură adevărate
scene de sălbăticie tragică, cărora le căzură victime câţiva
hostelieni. De îndată ce află de aceasta, Kav-gerul se duse fără
teamă la faţa locului, în mijlocul mulţimii îndârjite. Nu ajunse însă
la nici un rezultat şi fu cât pe-aci să o păţească. Puţin lipsi ca actul
acesta de curaj să-l coste chiar viaţa.
Demersul lui avu totuşi o urmare. Mulţimea eterogenă a aven-
turierilor cuprindea oameni de toate rasele, dar şi de toate condi-
ţiile. Amestecaţi în decăderea comună actuală, erau foarte diferiţi
ca origine. Unii dintre ei făcuseră odată parte dintre cele mai înalte
sfere sociale. Câţiva chiar purtaseră nume cunoscute şi se mân-
driseră cu averi considerabile înainte de a se rostogoli în prăpastie,
ruinaţi, dezonoraţi, degradaţi de patimi şi abuzuri de tot felul.
Unii dintre aceştia îl recunoscură pe Kav-ger, aşa cum îl
recunoscuse odinioară şi comandantul lui Ribarto, dar cu ceva
mai multă siguranţă decât căpitanul chilian, care nu se baza decât
pe asemănarea cu o fotografie. Ei, dimpotrivă, îl văzuseră pe Kav-
ger în carne şi oase în cursul peregrinărilor lor prin lume şi, cu
toate că trecuse mult timp de atunci, nu se puteau înşela, căci aces-
ta ocupa atunci o situaţie prea importantă pentru ca să-l fi putut
uita aşa uşor. în scurt timp, numele lui circula din gură în gură.
Şi numele acesta era unul dintre cele mai ilustre.
Descendent al unei familii domnitoare dintr-un puternic imperiu
din nord, sortit prin naştere să fie conducător şi stăpân de oameni,
Kav-gerul crescuse de mic copil pe treptele unui tron. însă soar-
— 322 —
9
ta, care se complace uneori în ironii de felul acesta, dăduse aces-

tui fiu de cezari sufletul unui Saint-Vincent de Paul anarhist. De
îndată ce fu în stare să judece matur, situaţia lui privilegiată fu
pentru el nu un izvor de fericire, ci unul de suferinţă. Mizeria care
îl înconjura îi sfâşia inima. încercă să o combată, să-i ajute pe
cei nefericiţi, dar în scurt timp fu nevoit să recunoască că o aseme-
nea operă depăşea şi imensa avere pe care o avea, şi durata unei
vieţi de om. Ca să uite, să nu mai vadă nimic, se dedică ştiinţei,
aşa cum unii se aruncă în braţele plăcerilor. însă, devenit medic,
inginer, sociolog de mare valoare, ştiinţa tot nu-i oferea mijloacele
de a asigura tuturor egalitatea în fericire. Din decepţie în decepţie,
ajunsese să-şi piardă limpezimea judecăţii. Luând efectul drept
cauză, în loc să-i considere pe oameni victime care luptă orbeşte
împotriva naturii necruţătoare, scoţând-o cum pot la capăt, el a
pus în cele din urmă răspunderea stării de fapt pe seama diverselor
forme de asociaţii la care s-au resemnat de mult colectivităţile,
din lipsă de ceva mai bun. Ura adâncă de care fu cuprins împotri-
va tuturor acestor instituţii, împotriva tuturor acestor organizaţii
sociale care, după el, erau cauza principală a răului, îl făcură să
nu mai poată suferi cu nici un chip infamele lor legi.
Ca să se elibereze, nu văzu alt mijloc decât de a se retrage de
bunăvoie din mijlocul celor vii. Plecase deci într-o bună zi fără
să anunţe pe nimeni, părăsind onoruri şi avere, şi cutreierase lumea
până în ziua în care întâlnise o regiune, singura poate în care li-
bertatea trona încă în sensul absolut al cuvântului. Aşa se explică
rămânerea lui în Magellania unde, de şase ani, se dedica din toată
inima celor mai dezmoşteniţi de soartă dintre oameni, când tra-
tatul chilo-argentinian şi apoi naufragiul Jonathan-vlui îi zdrunci-
nară din nou viaţa.
Dispariţiile acestea princiare, cauzate de motive, dacă nu iden-
tice, dar analoage celor care îl determinaseră pe Kav-ger să dis-
pară, nu sunt rare. Se cunosc multe cazuri de felul acesta.
O singură dată, atunci când preluase conducerea coloniei, îşi
mai amintise Kav-gerul de mărirea lui trecută. Cunoştea destul
— 323 —
JULES VERNE
de bine legile omeneşti ca să poată bănui ce consecinţe avusese
plecarea lui. Legile acestea se ocupă destul de puţin de persoane,
dar sunt cât se poate de atente la păstrarea bunurilor, pe care le
apără cu o grijă deosebită. Astfel că deşi poate acolo el era de
mult uitat, cu siguranţă că averea îi fusese respectată scrupulos.
O parte din averea aceasta putându-i fi de mare folos în împre-
jurările acelea, lăsase orice scrupul la o parte şi îşi dezvăluise ade-
vărata personalitate faţă de Harry Rhodes, care plecă imediat să
facă formalităţile necesare în numele Kav-gerului. Efectul pro-
dus asupra hostelienilor şi a aventurierilor de divulgarea numelui
Kav-gerului fu diametrul opus.
De altfel, nici unii, nici alţii nu înţeleseră cum trăia tot ce era
sublim în caracterul acestui om.
Prospectorii străini, care colindaseră globul în toate sensurile
şi văzuseră destule în viaţa lor aventuroasă, prinseră şi mai mare
ură pe cel pe care îl considerau drept cel mai neîmpăcat duşman
al lor.
Hostelienii, dimpotrivă, se simţiră oarecum măguliţi de ori-
ginea şefului lor. Şi asta spori mult autoritatea Kav-gerului.
Şi, într-adevăr, dintr-un motiv sau altul, un spirit de compa-
siune mult mai important decât precedentele se produse printre
hostelieni. Necontenita harţă cu aventurierii fără scrupule, pen-
tru care o lovitură de cuţit era unul dintre cele mai naturale argu-
mente de discuţie, devenea din zi în zi mai primejdioasă. Astfel
că hostelienii renunţau la luptă şi veneau să se grupeze în jurul
şefului lor, căruia, de când îi cunoşteau adevăratul nume, îi
atribuiau puteri fără margini. în câteva zile, atât în Liberia, cât şi
în restul insulei, toată lumea îşi reluase ocupaţiile de mai înainte.
Singur Kennedy rămăsese printre aventurieri. De altfel, despre
fostul marinar circulau cele mai urâte zvonuri. Ca şi anul trecut,
nimeni nu-l văzuse lucrând, şi furturile de aur continuaseră. Mulţi
îl acuzau chiar pe faţă că el ar fi autorul, dar nu putea fi vorba,
în împrejurările acelea, de o anchetă serioasă.
— 324 —
9
Pe la sfârşitul verii, insula Hoste se găsea împărţită în două

zone distincte. într-una, cea mai întinsă, cinci mii de hostelieni,
bărbaţi, femei şi copii, îşi vedeau în linişte de ocupaţiile lor
obişnuite. în cealaltă, douăzeci de mii de aventurieri, gata la orice
şi devenind din zi în zi mai îndrăzneţi. începuseră să vină acum
până în Liberia, dedându-se la jafuri care, deseori, se terminau
cu încăierări sângeroase.
Veni însă, în sfârşit, ziua când Kav-gerul se simţi destul de pu-
ternic pentru a începe lupta.
în ziua aceea, toţi căutătorii de aur care se aventurară în Liberia
fură arestaţi şi urcaţi imediat, fără nici o formalitate, la bordul unui
vapor care se afla atunci în Bourg-Neuf şi pe care îl închinase
Kav-gerul în scopul acesta. Operaţia fu repetată şi în zilele urmă-
toare, astfel că la 16 martie vaporul pleca din port cu mai bine
de cinci sute de pasageri de aceştia închişi în fundul calei.
Expulzările acestea sumare avură oarecare răsunet în interior.
După informaţiile sosite Kav-gerului, toată regiunea auriferă era
în fierbere. Era de temut o revoltă generală. începură jafurile, fer-
mele erau prădate şi pustiite. în apropierea Liberiei se comiseră
la scurte intervale trei asasinate. Sosiră apoi veşti că prospectorii
străini se sfătuiau, că ţineau întruniri în care se pronunţau discur-
suri de o violenţă nemaipomenită. Oratorii propuneau pur şi sim-
plu distrugerea capitalei. Şi asta nu era nimic. Dar alimentele înce-
peau să lipsească. Şi se anunţau vremuri din cele mai grele, când
toată gloata aceea furioasă avea să fie chinuită de foame până la
disperare
Sosi însă iarna şi totul se domoli. Din cerul cenuşiu avalanşa
fulgilor de zăpadă cădea ca o cortină peste actul al doilea al dramei.
XIII. O ZI
Pe lângă faptul că rătăcirea vremelnică a hostelienilor suprimase
aproape cu desăvârşire orice activitate productivă pe insulă, stocurile
de alimente aproape epuizate trebuiau să hrănească o populaţie de
cinci ori mai mare. Astfel că iarna anului 1893 fu de o mizerie
cumplită. în cele cinci luni, cât dură ea, Kav-gerul depuse o acti-
vitate supraomenească. Fu nevoit să rezolve zi de zi dificultăţile
mereu crescânde, să vină în ajutorul înfometaţilor, să îngrijească
numeroşii bolnavi, să fie în toate părţile, în acelaşi timp. Faţă de
o astfel de energie şi de un asemenea devotament, liberienii fură
cuprinşi de admiraţie şi striviţi sub povara remuşcărilor. Iată cum
se răzbuna cel care renunţase la o existenţă strălucită, pentru a
împărţi cu ei o viaţă de mizerie, cu toate că ei îl renegaseră cu atâta
laşitate!
Cu toate sforţările Kav-gerului, abia de se putea încropi stric-
tul necesar Liberiei. Şi care trebuie să fi fost atunci situaţia în inte-
riorul insulei, şi în special în regiunea auriferă, forfotind de oameni!
După cum se află mai târziu, unii dintre nenorociţii aceştia
reuşiră să învingă toate obstacolele şi întreprinseră lungi explorări
în lungul şi în latul insulei, încăierându-se cu fermierii şi dedân-
du-se la cele mai sălbatice acte de cruzime.
— 326 —
9
Dar cei care înfruntară cu disperare duşmănia oamenilor şi a

naturii erau puţini. Cum trăiseră ceilalţi? Mister. Tot ce se află
mai târziu fu că mulţi dintre ei muriseră de foame şi de frig.
Kav-gerul nu avea nevoie să cunoască lucrurile amănunţit pen-
tru a-şi da seama de chinurile în care se zbăteau nefericiţii aceia.
Le ghicea disperarea şi îşi dădea seama că disperarea aceasta avea
să se transforme în furie la primele raze ale soarelui de primă-
vară. Abia atunci primejdia devenea reală.
Şi, într-adevăr, de cum începu dezgheţul, Kav-gerul află o veste
gravă: concesiunea Franco-English Gold Mining Company fusese
atacată de o bandă de sceleraţi. Cei doi conducători ai întreprinderii
ştiuseră însă să se apere şi îi respinseseră pe bandiţi, cauzându-le
pierderi serioase.
Peste câteva zile sosi vestea că în regiunea de nord se săvârşise
o nouă serie de crime. Fuseseră prădate nişte ferme şi proprietarii
lor măcelăriţi pur şi simplu. Dacă bandiţii erau lăsaţi de capul lor,
ar fi distrus în scurt timp totul pe insulă. Kav-gerul socoti nime-
rit să intervină.
Aceştia i-o luară însă înainte, provocând tragedia rapidă şi
groaznică care hotăra soarta insulei.
La 3 noiembrie sosiră câţiva hostelieni în galopul cailor şi îl
anunţară pe Kav-ger că o coloană de vreo mie de căutători de aur
înainta spre oraş. Şi, socotind după atitudinea şi strigătele lor
ameninţătoare, nu cu intenţii pacifice.
Kav-gerul îşi luă măsurile în consecinţă. La ordinul lui, arma-
ta se adună în faţa palatului guvernamental, barând toate străzile
care dădeau în piaţă. Apoi, aşteptă în linişte desfăşurarea eveni-
mentelor.
Coloana anunţată ajunse pe înserat în Liberia. Prospectorii
avură surpriza de a se găsi faţă în faţă cu armata hosteliană, ceea
ce le tăia mult din avânt. Iată-i nevoiţi să parlamenteze!
După o consfătuire acută şi zgomotoasă, zece dintre ei se
prezentară ca delegaţi în faţa Kav-gerului, care, anunţat, îi aştepta
'"— 327 —
9
în mijlocul pieţei. Aici, după o şovăială scurtă, unul dintre ei luă

cuvântul.
— Domnule guvernator, zise el, venim în numele camarazilor
noştri...
Apoi, se opri, intimidat.
— Camarazii noştri ne-au trimis... reluă el.
— în sfârşit, noi suntem delegaţii... explică unul dintre aven-
turieri, enervat de şovăiala tovarăşului său.
— Ştiu, spuse cu răceală Kav-gerul. Pe urmă?
Delegaţii rămaseră cu gura căscată. Uite cum se temeau
coloniştii de el!... Domni o clipă de tăcere; apoi, un prospector
îşi luă inima în dinţi şi intră în fondul problemei.
-— Pe urmă? Pe urmă este că venim să ne plângem...
— De ce?
— De tot. Nu putem face nimic, atât timp cât nu ni se arată
puţină bunăvoinţă.
— Asta-i tot? întrebă ironic Kav-gerul.
— Nu, răspunse prospectorul. Am mai vrea să se reglementeze
şi posesiunea terenurilor aurifere. Gentlemenii ar prefera sistemul
concesiunilor, aşa cum se obişnuieşte pretutindeni. Ar fi mai...
oficial, adăugă el, după o clipă de gândire, cu o convingere
amuzantă.
— Asta-i tot? repetă Kav-gerul.
— Nu, răspunse prospectorul. Dar, mai înainte de a trece la
altă chestiune, gentlemenii ar dori un răspuns cu privire la con-
cesiuni.
— Nu! spuse Kav-gerul.
— Nu?
— Răspunsul este: nu! preciza Kav-gerul.
Delegaţii ridicară capul, surprinşi.
— De ce? întrebă unul dintre ei. Care este motivul?
Şi, neprimind nici un răspuns, şi-l dădu singur.
— 329 ' —
JULES VERNE
— Legea?... zise el. Ei, legea o cunoaştem noi... Dar n-aveţi
decât să ne naturalizaţi... pământul este al tuturor şi cred că sun-
tem şi noi oameni ca şi ceilalţi.
Odinioară, Kav-gerul ar fi fost de aceeaşi părere. Acum însă,
gândea altfel. Nu, pământul este numai al celor ce-l muncesc,
transformându-l în izvor de produse şi silind solul să ţeasă co-
vorul auriu al holdelor.
— Şi pe urmă, reluă prospectorul, legea ar trebui respectată
în primul rând chiar de cei care au gândit-o. Suntem în 3 noeim-
brie. De ce nu s-au făcut alegeri, odată ce mandatul guvernatoru-
lui a expirat încă de la data de întâi a lunii?
Observaţia aceasta neaşteptată îl surprinse pe Kav-ger, cu atât
mai mult cu cât era justă.
încurajat de tăcerea plină de calm a Kav-gerului, căutătorul
de aur continuă cu îndrăzneală:
— Gentlemenii cer să se facă alegerea aceasta, şi vor să voteze
şi ei. Nu este drept ca cinci mii de oameni să facă legi pentru
douăzeci de mii... Asta-i tot!
— Asta-i tot? repetă pentru a treia oară Kav-gerul.
— Da... răspunse delegatul. Tot... deşi nu prea... în sfârşit, atâta
tot deocamdată.
Kav-gerul aruncă o privire asupra celor zece oameni, apoi
declară calm:
— Uite răspunsul meu: „Sunteţi aici contra voinţei noastre.
Vă dau douăzeci şi patru de ore pentru a vă supune toţi, fără
condiţii. După asta, voi aviza".
Făcu un semn. Hartlepool se apropie, cu vreo douăzeci de
oameni.
— Hartlepool, zise el, condu-i pe domnii.
Delegaţii erau buimăciţi cu totul. Calmul acela glacial îi
zăpăcea. Se îndreptară în linişte spre tovarăşii lor.
După puţin timp, „gentlemenii" începură să se agite. Furia lor,
reţinută până atunci, izbucni cu toată violenţa. Şi, pentru a-şi expri-
ma indignarea, găsiră cele mai sonore blesteme şi înjurături.
— 330 —
9
Elocvenţa aceasta specială avu ecou în mulţime, şi în curând

un concert de vociferări mânioase îl mştiinţă pe Kav-ger că răspun-
sul lui era cunoscut de toată lumea. Agitaţia aceasta dură mult.
Strigătele furioase continuară toată noaptea.
în zori, străzile erau înţesate de oameni. Unii dintre prospec-
tori, istoviţi de noaptea aceea de aşteptare, se culcaseră pe pămân-
tul gol. îndată ce începu însă a se lumina de ziuă, fură în picioare,
şi vacarmul din ajun reîncepu cu şi mai mare violenţă.
începutul dimineţii fu calm. Aventurierii păreau nehotărâţi şi
discutau cu însufleţire. Pe măsură ce timpul trecea, numărul lor
se mărea. Erau acum aproape patru, cinci mii. Situaţia se agrava
văzând cu ochii.
Pe la ora unsprezece avu loc prima ciocnire cu armata. în faţa
baionetelor însă, atacatorii dădură înapoi, intimidaţi. Pentru a evita
accidente involuntare, Kav-gerul îşi retrase trupa până în faţa Pala-
tului guvernamental, degajând astfel străzile. înşelându-se asupra
sensului acestei mişcări de retragere, minerii scoaseră un strigăt
asurzitor de izbândă.
Piaţa fu imediat neagră de lume. Aci însă gloata minerilor îşi
recunoscu eroarea. Nu, încă nu era victorioasă. Aveau în faţa lor
o mie de puşti, capabile să tragă în mai puţin de un minut şapte
mii de gloanţe asupra lor
Nu erau însă în stare să mai judece limpede. Numărul lor mare
le dădea curaj şi veni clipa când şi ultimul rest de raţiune fu dat
la o parte definitiv.
Spectacolul era tragic. Piaţa era năpădită de o mulţime turbată
de furie, urlând din mii de guri cuvinte de neînţeles şi întinzând
mii de pumni ameninţători; la treizeci de metri în faţa ei, arma-
ta hosteliană înşirată în ordine de-a lungul faţadei Palatului,
păstrând o nemişcare de statui; în spatele armatei, Kav-gerul, sin-
gur, în picioare pe treptele clădirii, contemplând cu un aer îngri-
jorat priveliştea aceea sinistră şi căutând un mijloc de a rezolva
pe cale paşnică o situaţie pe care o considera extrem de gravă.
— 331 —
JULES VERNE
Pe la ora unu după amiază, începură înjurăturile şi insultele
directe. Stăpâniţi de şeful lor, hostelienii nu răspunseră.
în primele rânduri ale mulţimii înfierbântate se putea vedea
o figură cunoscută. Kenendy, fostul marinar, voind să se răzbune,
îi aţâţase pe ceilalţi, provocând agitaţia care punea în mare primej-
die întreaga colonie.
Pierzându-şi din ce în ce capul, mulţimea trecu repede de la
vorbe la fapte. O ploaie de pietre se abătu asupra armatei nemişcate
şi tăcute. Lucrurile luau o întorsătură din ce în ce mai rea.
Ploaia aceasta dură mai bine de o oră. Câţiva oameni fură răniţi,
şi printre ei şi Kav-gerul, lovit de o piatră în frunte. Pe urmă, agre-
sorii părură că se domolesc. Proiectilele deveniră din ce în ce mai
rare şi conteniseră aproape cu totul, când un strigăt asurzitor iz-
bucni din miile de piepturi ale gloatei. Nu trecu mult şi trei
prospectori, de o statură herculeană, îşi făcură loc prin mulţime,
aşezându-se în fruntea tovarăşilor lor, ca şi cum ar fi vrut să arate
că îşi bat joc de gloanţe. Şi, într-adevăr, n-aveau cum să se teamă,
căci aveau înaintea lor câţiva ostatici care le serveau de scut.
Agresorii avuseseră o idee diabolică. Spărgând uşa unei case,
puseseră mâna pe locatari, două femei tinere şi un copilaş, şi, ţinân-
du-i în faţa lor, curajoşi îl înfruntau pe Kav-ger şi armata. Cine
ar fi îndrăznit să tragă, în condiţiile astea?
îngrozite, cele două femei nu opuneau nici cea mai mică rezis-
tenţă. Iar copilaşul, ţinut în braţe de una din uriaşele brute, râdea.
Asta depăşea în oroare tot ce şi-ar fi putut închipui Kav-gerul.
Grozăvia scenei îl făcu să tremure până şi pe omul acesta tare ca
stânca. îi fu frică. O paloare cadaverică îi acoperi chipul.
Era totuşi timpul să ia o hotărâre. Minerii, urlând ca scoşi din
minţi, înaintau din ce în ce mai mult. La un moment dat, se auziră
împuşcături. Unul dintre hostelieni căzu.
Nu mai era vreme de pierdut. în câteva minute asaltul ar fi
dat peste cap armata şi toată populaţia Liberiei ar fi fost masacrată
fără milă.
— 332 —
9
— Ochiţi! comandă Kav-gerul, îngălbenindu-se mai mult.

Soldaţii executară mişcarea cu o precizie cu adevărat milită-
rească. O mie de ţevi lucitoare se îndreptară ameninţător asupra
mulţimii.
Aceasta era însă prea înfierbântată ca să mai dea înapoi. Alte
focuri de revolver răniră trei soldaţi. Gloata nu mai era decât la
zece paşi.
— Foc! comandă Kav-geral cu voce răguşită.
Un trăznet înfricoşător mătură gloata. Armata îşi pierdu la
rându-i capul. Nu trase un singur foc, ci toate cele şapte gloanţe
din încărcătoarele puştilor. în câteva secunde, carabinele scuipară
şapte mii de gloanţe. Apoi, se făcu o linişte mormântală...
Soldaţii priviră în faţa lor, buimăciţi. Fugarii dispăreau în
depărtare. Piaţa era pustie.
Pustie?... Nu, căci un morman de cadavre din care şiruiau va-
luri de sânge o acoperea. Câţi erau? O mie?... O mie cinci sute?...
Mai mult?... Greu de ştiut.
La baza acestui groaznic morman, alături de Kennedy, mort,
zăceau cele două femei. Una lovită de un glonţ în umăr, era moartă
sau leşinată. Cealaltă se ridică de jos teafâră şi fugi urlând de
groază. Copilul zăcea şi el într-un lac de sânge. Dar - minune -
nu păţise nimic şi, înveselit la culme de jocul acesta, nou pentru
el, continua să râdă din toată inima.
Pradă unei dureri sfâşietoare, Kav-gerul îşi ascunsese faţa în
mâini ca să nu mai vadă priveliştea oribilă. Rămase aşa câtva timp,
apoi ridică încet capul.
Ca la o comandă, hostelienii se întoarseră spre el şi îl priviră
în tăcere.
Şeful lor nu le aruncă nici o privire. Nemişcat, el contempla
spectacolul sinistru, şi pe chipul lui pustiit, îmbătrânit cu zece ani,
curgeau două şiroaie mari de lacrimi.
Răpus de durere, Kav-gerul plângea cu disperare.
XIV. ABDICAREA
Kav-gerul plângea...
Ce spectacol dureros plânsul unui astfel de om! Ce elocvenţă
dureroasă în lacrimile care i se scurgeau uşor pe obraz.
Comandase: „Foc!" El! Din ordinul lui, gloanţele făcuseră
lacuri de sânge! Da, oamenii îl siliseră la asta, şi numai din vina
lor se vedea pus acum pe aceeaşi treaptă cu cei mai odioşi din-
tre tiranii pe care îi urase cu o ură aşa de îndârjită. Ca şi ei, se
bălăcise în sânge. Şi, ceva mai mult, era nevoit să mai verse încă
sânge, să mai comită asasinate. Opera începută trebuia terminată,
în ciuda tuturor aparenţelor, asta îi era datoria.
Şi datoria aceasta Kav-gerul o privi în faţă fără teamă.
Descurajarea lui fu de scurtă durată şi, în scurt timp, îşi
redobândi toată energia. Lăsând bătrânilor şi femeilor grija de a
îngropa morţii şi de a ridica răniţii, porni aproape imediat pe
urmele fugarilor. Aceştia, cuprinşi de groază, nu se mai gândeau
la rezistenţă. Fură vânaţi zi şi noapte ca fiarele.
Insula fu străbătută în toate direcţiile. Găseau în cale
rămăşiţele prospectorilor pe care foamea îi scosese din bârloguri,
pentru a muri de frig în cursul iernii precedente. Frigul conser-
vase cadavrele, care, acum, la căldură, se lichefîau într-un fel de
noroi uman care se amesteca cu cel al pământului. în trei săptămâni,
— 334 —
9
aventurierii, în număr de aproape optsprezece mii, fură alungaţi

în peninsula Dumas, al cărei istm fu ocupat de Kav-ger.
Poliţia era întărită cu cei trei sute de oameni trimişi de Fran-
co English GoldMining Company, care fură de un real folos apără-
torilor ordinei. Cu toate acestea însă, situaţia rămânea tot îngri-
jorătoare. Dacă prospectorii fuseseră intimidaţi Ia început prin noul
măcel asupra tovarăşilor lor şi hărţuiţi apoi necontenit, acum când
se găseau din nou la un loc era posibil ca lucrurile să ia altă întorsă-
tură. Numărul le asigura o superioritate care ar fi devenit extrem
de primejdioasă în cazul unei ofensive a lor.
Intervenţia societăţii franco-engleze evită primejdia aceasta,
în scopul de a-şi asigura mâna de lucru necesară, cei doi direc-
tori ai ei, Maurice Reynaud şi Alexander Smith, propuseră Kav-
gerului să procedeze la o triere a aventurierilor şi să aleagă din-
tre ei vreo mie de oameni care să fie autorizaţi să rămână în insulă.
Pe oamenii aceştia Gold Mining Company avea să-i ia în servi-
ciul ei, asumându-şi orice răspundere.
Kav-gerul primi favorabil propunerea aceasta, care îi da ocazia
să slăbească forţele adversarului. Astfel că, dovedind un curaj care
nu era cu nimic inferior celui al îmblânzitorului care intră în cuşca
fiarelor lui, Maurice Reynaud şi Alexander Smith pătrunseră ime-
diat în peninsulă, unde forfotea mulţimea prospectorilor revoltaţi.
Opt zile mai târziu, se reîntoarseră în fruntea a o mie de oameni,
aleşi de ei cu foarte multă atenţie.
Isprava asta schimbă faţa lucrurilor. Cei o mie de oameni pier-
duţi astfel de răsculaţi reprezentau un ajutor serios pentru
hostelieni, care, pe deasupra, mai beneficiau şi de avantajul dis-
ciplinei şi al armamentului lor superior. La rându-i, Kav-gerul
pătrunse în insulă, întâmpinând mult mai puţină rezistenţă decât
se temuse. Minerii n-avuseseră încă timp să-şi vină în fire. Reuşi
să-i împrăştie, silindu-i, rând pe rând, să se îmbarce pe corăbiile
trimise de la Bourg-Neuf şi care, în scopul acesta, pluteau în
apropierea coastei. în câteva zile, totul fu gata, cu excepţia celor
— 335 —
JULES VERNE
de care răspundeau, Maurice Reynaud şi Alexander Smith, şi care,
de altminteri, erau în număr prea mic ca să reprezinte un pericol.
Insula fusese deci curăţită de ultimii aventurieri, îmbarcaţi până
la unul pe corăbii.
Dar în ce hal lăsau insula! Pământul nu mai fusese cultivat şi
recolta viitoare era pierdută ca şi precedenta. Lăsate de capul lor
pe câmp, multe dintre animale pieriseră. Ca în primele lor luni
de şedere în insulă, coloniştii erau ameninţaţi de foamete.
Kav-gerul vedea foarte bine primejdia aceasta, dar îşi păstra
tot curajul. Important era în primul rând să nu tărăgăneze lucrurile,
înţelesese că trebuia să acţioneze ca un dictator, oricât de penibil
i-ar fi părut rolul acesta.
Ca şi odinioară, trebui să grupeze întâi toate resursele insulei,
pentru a le împărţi apoi după nevoile fiecărei familii. Operaţie care
provocă murmure până să fie dusă la bun sfârşit.
De altfel, peste o lună soseau la Bourg-Neuf primele trans-
porturi de alimente comandate de Kav-ger şi situaţia se îmbunătăţi
simţitor. Datorită despotismului acesta binefăcător, Liberia şi
Bourg-Neuf-ul îşi recăpătară în scurt timp însufleţirea de odinioară.
Portul primi în vara aceea vizita a numeroase corăbii, mai
numeroase chiar decât oricând. Printr-un noroc neaşteptat, vână-
toarea de balene fu deosebit de productivă în anul acela, consti-
tuind ocupaţia permanentă pentru vreo sută de hostelieni. în acelaşi
timp, se dădu un impuls nou exploataţiilor forestiere şi uzinei de
conserve. Câteva sute de fuegieni, neputându-se acomoda cu admi-
nistraţia argentiniană, părăsiră Ţara de Foc şi veniră să se sta-
bilească pe insula Hoste.
Tot în anul acela, statul hostelian achiziţiona un vapor de şase
sute de tone, care primi numele de Yacana şi fu destinat comu-
nicaţiei cu satele de pe litoral şi cu insuliţa Capului Horn, unde
construcţia farului era terminată.
Kav-gerul hotărî să facă inaugurarea farului cu oarecare solem-
nitate şi o fixă pentru ziua de 15 ianuarie 1834. După atâtea nenoro-
— 336 —
9
ciri şi întâmplări dureroase prin care trecuse, el îşi făcea o săr-

bătoare din inaugurarea aceasta, care realiza unul dintre visele lui
cele mai dragi.
Acesta era programul şi nimeni nu se gândea la vreo amânare,
când, deodată, evenimentele îl schimbară în mod brutal.
La 10 ianuarie, cu cinci zile înainte de data fixată, un vas de
război intră în portul Bourg-Neuf-ului. în vârful catargului dinapoi
flutura drapelul chilian. Peste o oră, Kav-gerul fu anunţat că de
la Bourg-Neuf sosise în goană un om care cerea să vorbească ime-
diat cu el.
— Ce este? întrebă Kav-gerul când omul fu adus în faţa lui.
— A venit un vas de război chilian, spuse omul, gâfâind încă.
— Am văzut şi eu. Pe urmă?
— A ancorat în mijlocul portului şi debarcă soldaţi cu luntrile.
— Soldaţi?... exclamă Kav-gerul.
— Da, soldaţi chilieni... înarmaţi... o sută... două sute... trei
sute... Caroly n-a avut timp să-i numere şi a preferat să mă tri-
mită în grabă ca să vă anunţ.
Incidentul părea, într-adevăr, ciudat. Debarcarea acestor sol-
daţi nu era de loc normală, şi prudenţa cerea luare precauţiilor
necesare.
— Vin!... exclamă deodată omul, arătând cu degetul, prin fe-
reastra deschisă, în direcţia Bourg-Neuf-ului.
într-adevăr, pe şosea înainta un detaşament de soldaţi, pe care
Kav-gerul îl evalua la cel mult o sută cincizeci de oameni.
Mirat şi, totodată, îngrijorat, guvernatorul dădu repede o serie
de ordine. Emisari plecară în toate direcţiile. Apoi, aşteptă calm
sosirea soldaţilor.
Peste un sfert de oră, trupa chiliana sosea în piaţă şi lua poziţie
în faţa Palatului, sub ochii miraţi ai hostelienilor. Un ofiţer în ţi-
nută de gală se apropie de uşă şi ceru să vorbească cu guvernatorul.
Fu condus imediat în camera în care se afla Kav-gerul şi uşa
se închise fără zgomot în urma lui. O clipă mai târziu, un huruit
— 337 —
9
înăbuşit arăta că toate uşile exterioare erau închise rând pe rând.

Fără să bănuiască, ofiţerul chilian era virtualmente prizonier.
Acesta însă nu părea deloc îngrijorat. Se oprise la câţiva paşi
de prag, cu mâna la bicornul împodobit cu pene, cu ochii fixaţi
asupra Kav-gerului, care, în picioare între cele două ferestre, păs-
tra o nemişcare de statuie.
Kav-gerul fu cel care luă întâi cuvântul.
— Cred că o să-mi explicaţi, domnule, spuse el, ce înseamnă
debarcarea aceasta a unei trupe înarmate pe insula Hoste. După
câte ştiu eu, nu suntem în război cu Chile.
Ofiţerul chilian îi întinse un plic voluminos.
— Domnule guvernator, răspunse el, daţi-mi voie mai întâi
să vă prezint scrisoarea prin care guvernul meu mă acreditează
pe lângă dumneavoastră.
Kav-gerul desfăcu plicul şi citi cu atenţie scrisoarea pe care
o conţinea.
— Domnule, spuse el calm când termină, guvernul chilian,
după cum ştiţi probabil, vă pune prin scrisoarea aceasta la dis-
poziţia mea pentru restabilirea ordirei pe insula Hoste.
Ofiţerul se înclină în tăcere.
— Guvernul chilian a fost rău informat, domnule, continuă
Kav-gerul. E adevărat că au fost unele tulburări pe insulă, dar în
prezent ordinea este complet restabilită.
încurcat, ofiţerul nu spuse nimic.
— în condiţiile acestea, reluă Kav-gerul, deşi recunoscător faţă
de bunăvoinţa guvernului chihan, cred de cuviinţă să declin ofer-
ta pe care mi-o face şi vă rog să binevoiţi a considera misiunea
dumneavoastră terminată.
Ofiţerul părea din ce în ce mai încurcat.
— Cuvintele dumneavoastră vor fi transmise, cu toată exac-
titatea, guvernului meu, domnule guvernator, zise el, dar veţi
înţelege că, atât timp cât nu primesc noi dispoziţii, nu mă pot sus-
trage executării instrucţiunilor care mi s-au dat.
— 339 —
JULES VERNE
— Instrucţiuni care constau în?...
— în a instala pe insula Hoste o garnizoană, care, sub înalta
dumneavoastră autoritate şi sub comanda mea directă, va
coopera la restabilirea şi menţinerea ordinei.
— Foarte bine! spuse Kav-gerul. Dar dacă, de exemplu, m-aş
opune instalării acestei garnizoane? Instrucţiunile dumneavoastră
prevăd cazul acesta?
— Da, domnule guvernator.
— Şi ce aveţi ordin să faceţi în cazul acesta?
— Să trec peste orice.
— Prin forţă?
— La nevoie, da, însă sper că nu voi fi silit la asta.
— Uite ceva precis, aprobă netulburat Kav-gerul. La drept
vorbind, mă cam aşteptam Ia aşa ceva... N-are a face! Problema
este cât se poate de clară. Veţi admite totuşi, faţă de gravitatea
situaţiei, că nu pot acţiona prea uşuratic şi că, prin urmare, am
nevoie de oarecare timp de gândire.
— Voi aştepta, domnule guvernator, până ce îmi veţi face
cunoscut hotărîrea dumneavoastră.
Salută din nou milităreşte şi se întoarse, pornind spre uşă. Uşa
aceasta era însă încuiată. Surprins, se întoarse din nou spre uşă.
— Nu cumva am căzut într-o cursă? întrebă el cu nervozitate.
— O să-mi permiteţi să găsesc întrebarea amuzantă, răspunse
ironic Kav-gerul. Cine dintre noi s-a făcut vinovat de cursă? Nu
credeţi că acel care, în plină pace, năvăleşte înarmat într-o ţară
prietenă?
Ofiţerul se înroşi puţin.
— Domnule guvernator, spuse el, cunoaşteţi motivele aces-
tei aşa zise năvăliri. Nici guvernul meu, nici eu nu putem fi răspun-
zători de interpretarea pe care o daţi unui demers aşa de simplu
în realitate.
— Sunteţi sigur? întrebă calm Kav-gerul. Mi-aţi putea da
cuvântul dumneavoastră de onoare că guvernul chilian nu
— 340 —
9
urmăreşte alt scop decât cel oficial şi mărturisit? O garnizoană

mai poate face şi altceva decât să protejeze. Cea pe care aveţi mi-
siunea de a o instala aici ar putea fi de mare ajutor în cazul când
Chile s-ar întâmpla să regrete tratatul din 26 octombrie 1881, care
ne-a dat nouă independenţa.
Ofiţerul se înroşi din nou.
— Nu este în căderea mea să discut ordinele şefilor mei, spuse
el. Sunt dator doar să le execut orbeşte.
— Foarte adevărat, recunoscu Kav-gerul, dar şi eu am dato-
riile mele, care se confundă cu interesele poporului pe care îl con-
duc. Este foarte firesc deci că vreau să cântărese bine ceea ce îmi
poruncesc interesele acestea să fac.
— M-am opus eu la asta? răspunse ofiţerul. Fiţi sigur, dom-
nule guvernator, că voi aştepta cu plăcere oricât va fi nevoie.
— Nu e de ajuns. Trebuie să aşteptaţi aici.
— Aici? Mă consideraţi prizonier?
— Da, declară Kav-gerul.
Ofiţerul ridică din umeri.
* — Uitaţi, spuse el făcând un pas spre fereastră, că este de ajuns
să chem...
— încercaţi! îl întrerupse Kav-gerul, tăindu-i drumul.
— Cine m-ar împiedica?
— Eu.
Ochi în ochi, cei doi bărbaţi se priviră ca doi luptători gata să
se încaiere. După o clipă de şovăială, ofiţerul dădu înapoi. îşi dădu
seama că nu putea face nimic împotriva bătrânului acesta voinic,
cu umeri largi de atlet, a cărui atitudine maiestuoasă îl impresiona
fără voia lui.
— Aşa, aprobă Kav-gerul. Să ne reluăm fiecare locul şi aştep-
taţi liniştit răspunsul meu.
Amândoi erau în picioare. între cele două ferestre, Kav-gerul
era aşa de cufundat în gânduri, că uitase cu totul de prezenţa adver-
sarului său. Studia cu calm şi metodic problema care i se punea.
— 341 —
JULES VERNE
In primul rând, mobilul guvernului chilian. Mobil care nu era
greu de ghicit. Necesitatea de a pune capăt tulburărilor din insulă
era doar un pretext. O protecţie care se impune cu de-a sila se
aseamănă grozav de mult cu o anexare în toată regula. De ce însă
îşi călca Chile astfel angajamentele? Evident că din interes; dar
care era interesul acesta? Prosperitatea insulei nu era de ajuns pen-
tru a explica revirimentul acesta. Intervenise un factor nou, hotărâ-
tor; descoperirea minelor de aur, care dădea alt aspect situaţiei.
Acum, când era dovedit că insula Hoste poseda în adâncurile solu-
lui o comoară, Chile înţelegea să-şi aibă partea din bogăţia asta
neaşteptată şi regreta gestul uşuratic de odinioară. Limpede ca
lumina zilei.
De altfel, nu cauzele atitudinii guvernului chilian constituiau
cea mai importantă preocupare pentru Kav-ger. El trebuia în primul
rând să răspundă la ultimatumul primit.
Să se împotrivească? De ce nu? Nu de cei o sută cincizeci de
soldaţi chilieni se putea lăsa intimidat Kav-gerul, şi nici vasul de
război ancorat în port nu-i impunea mai mult. Ar fi fost în stare
să trimită până în Liberia câteva obuze care ar fi făcut mai mult
zgomot decât pagube. Şi pe urmă?... Ar fi terminat muniţiile şi
ar fi fost nevoit să-şi ia frumuşel tălpăşiţa, dacă cele trei tunuri
hosteliene nu i-ar fi venit de hac până atunci.
Da, s-ar fi putut împotrivi fără nici un risc. Dar asta însemna
luptă, vărsare de sânge. Şi de ce? Ca să apere indepedenţa hostelie-
nilor? Mai erau ei liberi oare, odată ce se încovoiaseră cu atâta
supunere în mâinile energice ale unui stăpân? Ca să-şi salveze pro-
pria-i autoritate? De ce? Merita asta sacrificarea atâtor vieţi? Se
dovedise el mai altfel decât ceilalţi conducători care stăpânesc ţările
globului?
Nu, nu fusese nici mai bun, nici mai rău decât alţii, şi asta
numai din cauză că funcţia de conducător de oameni impune obli-
gaţii de care nimeni nu poate scăpa uşor. Oricât de bine intenţio-
nat fusese, nu putea evita săvârşirea aceloraşi crime de care îi
— 342 —
9
învinuise până atunci pe stăpânitorii pământului. Cel animat de

spiritul libertăţii oprimase, egalitarul îşi judecase semenii, paci-
fistul făcuse război, filosoful altruist decimase mulţimea, şi groaza
lui de sânge vărsat îl făcuse să verse şi mai mult.
Nici una dintre faptele lui nu se potrivea cu teoriile de odi-
nioară, în primul rând, se convinsese de imperfecţiunea înnăscută
a oamenilor şi fusese nevoit să-i ducă de mână ca pe nişte copii
mici. Apoi, patimile de tot felul, care sunt inerente firii unora din-
tre ei, provocaseră o serie de drame care justificaraseră între-
buinţarea forţei brutale. Se convinsese, în sfârşit, că solidaritatea
grupurilor sociale nu este inferioară celei dintre indivizi şi că un
popor nu poate rămâne izolat în mijlocul celorlalte naţiuni.
îşi aminti apoi de invazia patagonilor. La fel cu oricare alt şef
al unui grup social, Kav-gerul fusese nevoit să ucidă pentru a se
apăra.
Descoperirea minelor de aur, alt flagel, adusese pe insulă miile
de aventurieri, împotriva cărora uzase iarăşi de forţă. Din ordinul
lui, sângele cursese din belşug.
Şi acum să dea din nou semnalul de luptă, care putea fi mai
sângeroasă decât cele precedente, numai pentru a rămâne în frun-
tea hostelienilor? Oricare altul în locul lui ar fi fost un şef tot aşa
de bun sau de rău ca şi el. Şi atunci, de ce să lupte?
Pe urmă, era aşa de scârbit! Hecatomba, carnajul monstruos
săvârşit din ordinul lui îl obseda necontenit. Nu mai putea supor-
ta. Iată unde ajunsese! Privi îngrozit în urmă-i lungul drum pe
care îl parcursese în viaţă. Pe marginea lui zăceau zdrenţuite ideile
care alcătuiseră fiinţa lui morală şi cărora le sacrificase totul. în
urma lui nu mai era decât neant. Sufletul îi era pustiit... un deşert
imens presărat cu ruine.
Ce putea face? Să moară?... Da, ar fi fost logic, dar nu se putea
hotărî. Nu fiindcă i-ar fi fost frică de moarte, pe care o considera
o etapă de viaţă tot aşa de firească ca şi naşterea. Dar îi repugna
actul acesta, pe care îl considera laş. Era dator să trăiască, şi dato-
ria aceasta îi poruncea să rămână în viaţă.
— 343 —
JULES VERNE
Rămase timp îndelungat cufundat în gânduri. Abia într-un târ-
ziu păru că îşi aduce aminte de ofiţerul chilian, care fierbea de
nerăbdare.
— Domnule, îi spuse el, adineauri m-aţi ameninţat cu între-
buinţarea forţei! Pe a noastră o cunoaşteţi?
— A dumneavoastră?... repetă mirat ofiţerul.
— Uitaţi-vă şi convingeţi-vă, zise Kav-gerul făcându-i semn
să se apropie de fereastră.
In piaţă se aliniau cei o sută cincizeci de soldaţi chilieni. Si-
tuaţia lor părea foarte critică, căci mai bine de cinci sute de
hostelieni cu armele încărcate îi înconjurau.
-— Armata hosteliană numără astăzi cinci sute de puşti, spuse
calm Kav-gerul. Mâine va număra o mie. Poimâine, o mie cinci sute.
Ofiţerul era galben ca ceara. în ce dandana intrase! Misiunea
lui părea iremediabil compromisă. încercă totuşi să-şi facă curaj.
-— Crucişătorul, zise el cu o voce nesigură.
— Nu ne pasă de el, îl întrerupse Kav-gerul. Avem şi noi tunuri.
— Chile, încercă din nou ofiţerul, nevoind să se dea bătut.
— Da, îl întrerupse din nou Kav-gerul. Chile mai are vase de
război şi soldaţi. De acord. Dar nu prea ar nimeri-o cu noi. Insu-
la Hoste numără în prezent mai bine de şase mii de oameni şi nu
s-ar preda aşa uşor. Fără să mai punem la socoteală că dumnea-
voastră ne-aţi servi la nevoie drept cei mai buni ostatici.
Ofiţerul tăcu.
— în sfârşit, ştiţi cine sunt eu? adăugă Kav-gerul.
Chilianul îşi aruncă ochii asupra adversarului său şi se tulbură
şi mai mult.
— Ce vreţi să spuneţi prin asta? se bâlbâi el. în urmă cu dois-
prezece sau treisprezece ani, comandantul lui Ribarto a crezut că
vă recunoaşte, şi pe seama asta au circulat diferite zvonuri. Dar
zvonurile acestea erau, probabil, eronate, deoarece chiar dumnea-
voastră le-aţi dezminţit.
— 344 —
9
— Dimpotrivă, erau foarte întemeiate, spuse Kav-gerul. Ast-
fel că, înţelegeţi, mi-ar fi foarte u«or să găsese aliaţi destul de pu-
ternici ca să dea de gândit guvernului chilian.
Ofiţerul nu răspunse nimic. Părea copleşit.
— Fiţi sigur că sunt în situaţia nu de a ceda pur şi simplu, ci
de a trata de la egal la egal.
Ofiţerul ridică uimit capul. Auzise bine?... Să trateze?... Putea
ieşi cu bine din întâmplarea neverosimilă în care intrase prosteşte
până în gât?
— Rămâne de văzut dacă aşa ceva este cu putinţă, continuă
însă Kav-gerul. Nici nu ştiu cu ce puteri sunteţi învestit.
— Cu cele mai depline puteri, afirmă cu vioiciune ofiţerul.
— în scris?
— în scris.
— Vă rog să dovediţi, spuse liniştit Kav-gerul.
Ofiţerul scoase din buzunarul interior al tunicii un plic pe
care îl întinse Kav-gerului.
— Poftiţi, zise el.
Dacă ar fi cedat de prima oară, fără nici o rezistenţă, Kav-gerul
n-ar fi putut obţine niciodată documentul acesta, pe care îl citi cu
toată atenţia.
— E în regulă, declară el. Prin urmare, semnătura dumnea-
voastră are toată valoarea. Să vorbim deschis. Guvernul chilian
vrea să redevină suveran pe insula Hoste. Aş putea să mă împo-
trivesc; consimt totuşi. Am însă de pus unele condiţii.
— Vă ascult, spuse ofiţerul.
— în primul rând, guvernul chilian nu va pune alt impozit în
afară de cel pe producţia de aur. în privinţa minelor, are toată li-
bertatea să procedeze cum va crede de cuviinţă.
Ofiţerul nu-şi putea crede urechilor. Uite că obţinea esenţialul,
fără nici o dificultate şi fără nici o discuţie!
— Suzeranitatea Republicii chiliene se va mărgini numai la
perceperea unui impozit asupra minelor de aur. în afară de asta,
— 345 —
JULES VERNE
insula Hoste îşi va păstra autonomia. Chile va putea numi un
reprezentant cu titlul de consilier, iar conducerea efectivă va fi
exercitată de un comitet ales şi de un guvernator numit de mine.
— Guvernator veţi fi dumneavoastră, nu? întrebă ofiţerul.
— Nu, protestă Kav-gerul. Am nevoie de toată libertatea şi
mă retrag, rezervându-mi doar dreptul de a numi un succesor.
Ofiţerul asculta uimit declaraţiile acestea neaşteptate.
— Succesorul meu se numeşte Dick, reluă melancolic Kav-
gerul, după o scurtă pauză. N-are alt nume. Este tânăr, abia are
douăzeci şi doi de ani, dar eu l-am format şi răspund de el. Aces-
tea sunt condiţiile mele...
— Le primese, declară cu vioiciune ofiţerul, fericit la culme
de deznodământul acesta nesperat.
— Foarte bine, aprobă Kav-gerul. Voi redacta acum în scris
înţelegerea noastră.
Se apucă de lucru şi, peste o oră, tratatul fu semnat în trei exem-
plare de către ambele părţi contractante.
— Unul dintre exemplarele acestea este pentru guvernul dum-
neavoastră, spuse Kav-gerul, al doilea pentru succesorul meu. Al
treilea rămâne în păstrarea mea. Şi acum, adăugă el, mai este o
problemă de rezolvat: situaţia mea personală. Vă rog să citiţi şi
tratatul acesta.
Ofiţerul se supuse. Pe măsură ce citea, chipul lui exprima o
uimire crescândă.
— Cum! exclamă el când termină, este serioasă propunerea
asta a dumneavoastră?
— Aşa de serioasă, răspunse Kav-gerul, încât fac din ea o
condiţie sine qua non a consimţământului meu la toate cele sta-
bilite până acum. Primiţi?
— Fireşte, afirmă ofiţerul.
Apoi semnă.
— Nu mai avem nimic de discutat, încheie atunci Kav-gerul
conversaţia. îmbarcaţi-vă imediat oamenii. Mâine poate fi inaugurat
— 346 —
9
noul regim. Voi face tot ce este necesar pentru ca lucrurile să

meargă uşor şi repede. Până atunci îrsă, vă rog să păstraţi cel mai
mare secret în privinţa asta.
Imediat după plecarea ofiţerului, Kav-gerul trimise după Caroly.
în aşteptare, scrise o scurtă scrisoare, pe care o vârî într-un plic,
împreună cu un exemplar din tratatul încheiat cu guvernul chi-
lian. Tocmai terminase, când intră indianul.
— Ai să încarci pe Wel-Kiej toate astea, spuse Kav-gerul
întinzându-i lui Caroly o listă lungă, cuprinzând între altele şi o
cantitate de praf de puşcă, gloanţe şi alimente.
Deşi obişnuit să se supună orbeşte, de data aceasta Caroly
nu-şi putu stăpâni mirarea. La toate întrebările lui, însă, Kav-gerul
nu avu decât un răspuns:
— Fă ce ţi-am spus!
Fu chemat apoi Dick.
— Copilul meu, îi spuse Kav-gerul, dându-i plicul pe care toc-
mai îl lipise, ia plicul acesta. Ai să-l deschizi mâine, la răsăritul
soarelui.
-— Am înţeles, spuse Dick, fără să-şi trădeze în nici un fel
nedumerirea.
Primise un ordin, şi ordinele se execută, nu se discută.
— Bine, reluă Kav-gerul. Acum, du-te, copilul meu, şi con-
formează-te întocmai instrucţiunilor mele.
Rămas singur, Kav-gerul se apropie de fereastră şi ridică
perdelele. în faţa lui se întindea Liberia, ceva mai departe, Bourg-
Neuf-ul, iar şi mai departe, catargele corăbiilor ancorate în port.
Se însera şi muncitorii se întorceau de la lucru. Ferestrele caselor
începură să se lumineze. Oraşul acesta, activitatea aceasta pros-
peră, liniştea, ordinea, bunăstarea, toate erau opera lui. în câteva
clipe, tot trecutul i se perindă prin faţa ochilor şi el suspină, obosit,
istovit, dar mândru.
Sosise timpul să se gândească şi la el însuşi. Avea să dispară
pe tăcute din mijlocul mulţimii acesteia din care făcuse un popor
' — 347 —
JULES VERNE
bogat, fericit şi puternic. Poporul acesta avea să aibă alt stăpân
şi probabil că nici n-avea să observe schimbarea.
El însă se ducea să moară, aşa cum trăise, în libertate. Nu voia
să asiste la mâhnirea nimănui, nu avea să-i strângă în braţe înainte
de a pleca nici pe credinciosul Caroly, nici pe Harry Rhodes, nici
pe devotatul Hartlepool, nici pe copiii lui, Halg şi Dick. La ce
bun? Evada din mijlocul omenirii pentru a doua oară. Dragostea
lui devenea din nou întinsă cât întreg universul, impersonală ca
aceea a unui zeu şi nu mai avea nevoie de gesturi copilăreşti pen-
tru a se satisface: avea să dispară asemenea unei fantome tăcute
în negura unei dimineţi.
întunericul creştea mereu. Ferestrele caselor se întunecară una
câte una şi bezna deveni de nepătruns.
Kav-gerul ieşi din Palat şi porni spre Bourg-Neuf. Drumul era
pustiu. Nu întâlni pe nimeni.
Wel-Kiej-vX se legăna uşor lângă chei. Sări în barcă şi desfăcu
frânghiile care o legau de ţărm. Ceva mai departe se distingea vag
forma întunecată a vasului de război chilian, de pe bordul căruia
bătu chiar atunci miezul nopţii.
Cu pânzele întinse, barca prinse viteză şi porni spre ieşirea por-
tului. Ajunsă în afara digului, îşi mări iuţeala, sub adierea unui
vântuleţ răcoros de nord-vest. Kav-gerul sta gânditor la cârmă,
ascultând murmurul confuz al valurilor.
Când voi să arunce o privire în urmă-i, era prea târziu. Piesa
se jucase, cortina căzuse. Bourg-Neuf-ul, Liberia, insula Hoste,
totul dispăruse în noapte. Aparţineau de acum trecutului.
XV. SINGUR!
Cu grijă să nu depăşească clipa fixată, Dick desfăcu plicul pe
care i-l dăduse Kav-gerul. Citi:
„Fiul meu,
Sunt dezgustat de viaţă şi vreau linişte. Când vei citi aceste
cuvinte, voi fi departe, fără gând de înapoiere. îmi pun soarta în
mâinile tale. Eşti încă prea tânăr pentru a-ţi asuma o asemenea
răspundere, dar sunt sigur că vei fi la înălţime.
Respectă cu sfinţenie tratatul semnat de mine cu Chile, dar cere
dârz reciprocitatea. După ce zăcămintele aurifere vor fi secătu-
ite, probabil că guvernul chilian va renunţa de bunăvoie la o
suzeranitate pur şi simplu formală.
Tratatul acesta le răpeşte hostelienilor insula Horn, care devine
proprietatea mea personală. Au s-o recapete după moartea mea.
Acolo mă retrag, acolo vreau să trăiesc şi să mor.
Dacă Chile nu-şi respectă angajamentele, aminteşte-ţi de mine.
Dar numai în cazul acesta. Uită unde mă aflu! Nu este o rugăminte.
Este un ordin, ultimul.
Adio. Să n-ai decât o ţintă: Dreptatea; decât o singură ură:
Sclavia; decât o singură dragoste: Libertatea".
în clipa în care Dick, adânc mişcat, citea testamentul omu-
lui căruia îi datora atât, acesta, cufundat în gânduri negre, îşi
continua drumul pe întinderea nesfârşită a oceanului. La bordul Wel-
Kiej-ului, pe care o conducea singur, nimic nu se schimbase.
— 349 —
JULES VERNE
Când zorii împurpurară cerul cu mănunchiuri de văpăi lumi-
noase, Kav-gerul privi îngândurat orizontul de sud. în depărtare
apărea insula Horn, scăldată în lumina crescândă. Kav-gerul
rămase îndelung timp cu privirea aţintită asupra acelui abur con-
fuz care însemna sfârşitul călătoriei lui, nu al celei pe care o efec-
tua în clipa aceea; ci al lungii călătorii care ce cheamă viaţa.
Pe la ora şase dimineaţa, ajunse cu barca într-un golfuleţ mic şi
trase la ţărm, unde debarcă imediat. După ce descarcă puţinul bagaj
pe care-l luase cu el, puse mâna pe secure şi făcu o spărtură într-unui
din pereţii bărcii. Prin gaura produsă, apa începu să năvălească cu furie
şi Wel-Kiej, clătinându-se ca o fiinţă vie lovită mortal, se înclină spre
babord, oscilă o clipă, apoi se scufundă. Kav-gerul privea cu un aer
posomorât agonia bărcii care îl purtase atâta amar de vreme pe întin-
sul mărilor şi al oceanelor. Simţea năpădindu-l ruşinea şi remuşcările,
ca în faţa unei crime. Prin crima aceasta ucisese în acelaşi timp
şi trecutul. Ultimul fir care îl lega cu restul lumii era tăiat definitiv.
Ziua întreagă fu ocupat cu transportarea până la far a obiectelor
pe care le adusese cu el şi cu vizitarea amănunţită a domeniului său.
Farul, dispozitivele gata de funcţionare, locuinţa aranjată, totul era
în perfectă regulă. Pe de altă parte, din punct de vedere material nu
putea avea nici o grijă. Magazia era aprovizionată din belşug cu ali-
mente, fără să mai punem la socoteală păsările pe care le-ar fi vânat
şi care i-ar fi procurat oricând o variaţie în alimentaţie. După ce ter-
mină cu instalarea, pe seară, ieşi afară din casă. La o mică depărtare
de uşă zări o grămadă de pietre, dintre care una îi atrase în mod spe-
cial atenţia. Se rostogolise pe marginea platoului şi era de ajuns o
cât de uşoară lovitură pentru a o face să se rostogolească în valuri.
Kav-gerul se apropie. O lucire de dispreţ şi ură îi trecu prin ochi.
Nu se înşelase. Piatra aceasta, dungată de vinişoare strălucitoare,
era un cuarţ aurifer. Sta aruncată acolo jos, ca un pietroi fără valoare.
Astfel, metalul acesta blestemat îl urmărea până şi aici! îşi reaminti
dezastrele abătute asupra insulei Hoste, înnebunirea coloniei, invazia
aventurierilor sosiţi din toate colţurile lumii, foamea... mizeria... mina...
Cu o lovitură de picior, împinse enormul bolovan în prăpastie,
apoi înainta până la marginea capului.
— 350 —
9
înapoia lui se înălţa pilonul metalic în vârful căruia avea să
scânteieze pentru prima oară raza luminoasă călăuzitoare de nave.
Kav-gerul cuprinse într-o privire melancolică întreg orizontul.
Mai fusese într-o seară pe insula aceasta pustie. In seara aceea,
tunul Jonathan-vlm bubuia lugubru în noapte. Ce amintire!... Tre-
cuseră treisprezece ani de atunci!
Astăzi, pustiul era mai sinistru ca oricând. în jurul lui, cât vedea
cu ochii, din toate părţile, numai apă. Iar dincolo de linia orizontu-
lui, miseterioasa Antarctică, împărăţia morţii, o lume albă de gheţuri.
Ce destin potrivnic îl mânase până aici? N-ar fi depins decât
de el ca să fie unul dintre puternicii oameni fericiţi ai globului!...
Şi totuşi, aici ajunsese!...
De altfel, nicăieri nu ar fi putut suporta mai uşor dureroasa povară
a vieţii decât în acest colţ pustiu de univers. Dramele cele mai
sfâşietoare sunt cele care se petrec şi rămân în adâncul sufletului. Pen-
tru cei care au trecut prin astfel de suferinţe, nu mai există altă alter-
nativă decât moartea sau sihăstria. Kav-gerul alesese sihăstria. Stân-
ca aceasta pustie era o chilie cu ziduri nepătrunse de lumină şi spaţiu.
La urma urmei, aşa-i fusese destinul. Murim, dar faptele noas-
tre nu pier, căci ele se perpetuează în consencinţe infinite. Trecă-
tori de-o clipă pe pământul acesta, paşii noştri lasă în nisipul efe-
merului drum urme veşnice. Nu se întâmplă în viaţa noastră
pământească nici cel mai mic eveniment care să nu fie determi-
nat de ceea ce l-a precedat, iar viitorul este alcătuit din prelun-
giri necunoscute în trecut.
Oricare ar fi fost viitorul acesta, chiar dacă poporul pe care îl
crease ar fi dispărut, chiar dacă pământul ar fi pierit, fărâmiţat în
infinitul cosmic, opera Kav-gerului nu avea să moară niciodată.
Aşa gândea Kav-gerul, stând drept ca o coloană semeaţă de
granit în licărirea ultimelor raze ale apusului, care-i aureau barba
albă ca zăpada, şi contemplând imensa întindere de apă şi cer unde,
departe de toţi, avea să trăiască liber, singur - până la moarte.

Jules Verne - Naufragiatii de Pe Jonathan

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jules Verne - Naufragiatii de Pe Jonathan

Încărcat de

Informații document

Descriere originală:

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jules Verne - Naufragiatii de Pe Jonathan

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

cu o putere de atlet, o constituţie viguroasă şi o sănătate de fier.

In timpul luptei, fiul lui Caroly, Halg, în vârstă de nouă ani

III. SFÂRŞITUL UNEI

văduvei pielea jaguarului, care reprezenta o valoare imensă pen-

mai departe!... Trecu cu gândul dincolo de Cercul Polar, pierzân-

meritul noutăţii. Saint-Simon, Fourrier, Proudhon şi tuffi guanti

Dacă, într-adevăr, Kav-gerul avea de gând să se îndrepte spre

Cu toate că lopeţile erau mânuite de braţe viguroase, reuşiră

reuşeau să evite stâncile care presărau partea centrală a canalu-

nari care bară drumul pasagerilor înnebuniţi. Aşteptară astfel cu

Gloata aceea hibridă era un microcosm, o miniatură a societăţii,

în plin reflux. Nimic nu i-ar fi putut opri în graba lor de a se vedea

— Asta-i acum! Să descărcăm o corabie de trei mii de tone!

— Primul care s-a oferit este Smith, un lucrător angajat de so-

Kav-gerul prevăzuse bine; în seara de 19, toată încărcătura

— Sunteţi guvernator! declară cu emfază copilul.

— Dar tu, stărui Kav-gerul, adresându-se lui Sand, vrei să vezi

In felul acesta, Kav-gerul află cum Harry Rhodes, posesor al

— Cea ce nu pot să-mi explic, murmură Harry Rhodes după

VII. PRIMA LEGE

— Mulţumesc, domnule, spuse ea ridicându-se. N-a fost nimic...

Supremă ironie: apostolul anarhist, adeptul faimoasei formule

Germain Riviere cu întrebări care, în fond, se reduceau la una sin-

care nu exista nici urmă de drum? Aşa că Harry Rhodes primi

în chiar seara acelei zile de 10 mai, Hartlepool începu o anchetă

Aproape cinci sute de persoane, în majoritate femei şi copii,

pentru dormit. Femeile însă nu aveau nici o ocupaţie. După ce

— Da. în seara când am fost nevoiţi să intervenim în inciden-

nite de lunga inactivitate, cumetrele, bucuroase că-şi pot găsi noi

Găsiră ceea ce căutau la doisprezece kilometri de Baia Scotch-

lui - fu nevoit deodată să dea dramul micii lui victime pentru a

în peretele falezei, de partea cealaltă a capului care mărginea Baia

transformare se produsese în felul lui de a gândi. Era nevoit să

individuale, permite crearea şi creşterea continuă a averilor. Fără

într-o seară, înapoindu-se spre locuinţa lui, Kav-gerul se

singur, dar Patterson este un vulpoi. Am pus să fie supravegheat

îndreptă într-acolo, unde găsiră câţiva emigranţi strânşi în junii

Rămânea acum de ştiut dacă naufragiaţii de pe Jonathan vor

Ce erau emigranţii aceştia? Nişte oameni sărmani, pe care nece-

XII. PRIMA COPILĂRIE

în acelaşi timp, ceva mai retras, în întuneric, un alt beţiv trăgea

— Pe noi nu trebuie să ne intereseze decât prezentul. Până acum

îşi schimba caracterul, devenind mai puţin copilăresc. Alcoolul

din John Rame şi familia Rhodes, Beauval, Dorick şi Fritz Gross,

câtorva case se puteau vedea atârnate firme care anunţau că acolo

Aproape la fel era cazul şi cu Dorick şi Beauval. Foarte rău

într-adevăr, socialismul nu este o ştiinţă scrisă. Nu formează

Halg ascultase cu respect expunerea aceasta de principii. Era

— Ajunge şi un singur vot când nimeni n-are mai mult.

XIII . HALG SI SIRK

Halg nu răspunse nimic.

— Revoluţionar? Ce înţelegeţi prin asta, domnule guvernator?

— Atât timp cât Magellania era res nullius, continuă căpita-

cu marfa pe Ribarto şi să plece dintr-o ţară în care nu prea vedea

sortită unei soluţionări paşnice şi îl făcu să iasă din reţinerea sa

— Ce s-a întâmplat? întrebă Kav-gerul.

XIV. A DOUA IARNĂ

Cum nu mai putea spera la nici un fel de recoltă, şi, pe de altă